Raportarea Cultului Iudai la Cultul Cresti Continuitate Si Discontinuitatedoc

=== Raportarea cultului iudai la cultul cresti – continuitate si discontinuitate ===

Raportarea cultului iudaic la cultul creștin: Continuitate și/sau discontinuitate?

O chestionare a originii Sfintei Liturghii

În forma ei actuală, Liturghia Bisericii Ortodoxe reprezintă forma definitivă de închegare, la care a ajuns în urma unui proces istoric de dezvoltare pe de o parte, ci de simplificare pe de alta. De evoluție se poate vorbi în istoria Liturghiei doar referitor la anumite elemente secundare ce intră în constituția ei, nu însă privitor la ceea ce a constituit faptul și esența Liturghiei creștine.

Fundamentul și partea ei centrală o formează anaforaua euharistică, încadrată în ceea ce în istoria Liturghiei s-a numit Liturghia credincioșilor. Termenul anafora euharistică, devenit emblematic pentru Liturghia bizantină, provine de la verbul și înseamnă a aduce, a ridica, a oferi. În sens larg, anafora desemnează întreaga acțiune liturgică “de ridicare”, “oferire” din cadrul Sfintei Liturghii. În sens restrâns, termenul acesta este folosit pentru a desemna în Siria occidentală, în Egipt și în întreaga lume bizantină, partea centrală a Sfintei Liturghii, și anume canonul euharistic.

A stabili originile anaforalei euharistice echivalează cu a reconstrui întregul proces de formare a Sfintei Liturghii și, de la bun început, trebuie precizat faptul că oricât de originală este această creație a creștinismului ea nu este o creație ex nihilo, ci Liturghia este – după expresia lui A. Baumstark – un dat într-o anume formă (in bestimmter Form Gegebenes), experiat în valorile lui esențiale, dar ea este și rezultatul unei deveniri “ein Gewordenes” și, ca atare, ea cere a fi abordată și din punct de vedere istoric.

Elementele ei constitutive nu sunt materie nefinisată, ci ele sunt modelări ale unei îndelungi experiențe spirituale. Nu se poate porni de la zero în a stabili originile canonului euharistic, la fel cum nu se poate porni de la zero în a înțelege Noul Testament. Și într-un caz și în altul există o etapă preliminară, stabilită în mod providențial ca necesară: înțelegerea Vechiului Testament. Raportarea corectă la această perioadă antecedentă, sesizarea elementelor ei centrale pot da o mai bună înțelegere asupra procesului apariției și evoluției Liturghiei creștine, permițând astfel sesizarea punctelor comune dar și a diferențelor dintre cele două tradiții cultice.

Afirmând acest lucru apare ca imperativ necesară cercetarea surselor cultului creștin, pornind de la cultul iudaic. Încercarea de definire a pre-istoriei anaforalei euharistice a cunoscut în literatura liturgică două mari direcții: ea a pornit fie de la misterele cultice păgâne, fie de la formularele liturgice al cultului iudaic. Efortul imens a lui Dom Odo Casel de a găsi în ritualurile păgâne antecedente ale misterului cultic creștin se înscrie în cadrul primei direcții, dar observațiile sale unilaterale nu reușesc să surprindă complexitatea procesului de cristalizare a cultului creștin.

Însă alți liturgiști precum Anton Baumstark, Louis Ligier, Gregory Dix, Louis Bouyer, J.H.Srawley, au pornit în definirea originii anaforalei euharistice de la binecuvântarea iudaică (berakah), fiind mai puțin preocupați de partea “de mister” a cultului, urmărind însă, în mod principal evoluția istorică, confluența și corespondența tematică între formularul liturgic iudaic și cel creștin. Încercările de stabilire a originii anaforalei euharistice pornind de la cultul sinagogii au întâmpinat de la bun început o serie de greutăți în rezolvarea câtorva dificile probleme.

Astfel, o primă problemă, a fost una de ordin strict “documentar”, datorată lipsei de manuscrise cu textele euhologice iudaice din primele secole. Acest fapt a îngreunat mult studiul liturgic comparativ, căci textele liturgice creștine ale epocii primare pot fi cu greu comparate cu cele mai vechi texte iudaice cunoscute, care datează din secolul al IX-lea. Dar lipsa textelor iudaice din primele secole ale erei creștine nu este un accident istoric. Ea poate fi explicată prin opoziția rabinilor de a așterne în scris o tradiție cultică definită în mod deliberat ca orală.

Iar în privința datării textelor nu trebuie făcută confuzia, sugerează L. Bouyer, între data la care a fost alcătuit sau așternut în scris un text liturgic și data celui mai vechi manuscris cunoscut. Chiar dacă nu există nici o colecție de texte mai vechi decât Amran Gaon, există totuși, suficiente aluzii și citări din alte lucrări care indică faptul că aceste texte liturgice sunt mai vechi decât cele mai vechi copii păstrate până azi. Acest lucru rezulta și din analiza stilului, a limbajului și a tematicii abordate. Formularul euhologic iudaic din această colecție nu reflectă speculația teologică a Evului Mediu, ci aceea a iudaismului contemporan epocii creștine primare

O a doua problemă a fost una de ordin “biblic”: Cina cea de Taină a fost sau nu o masă pascală? În funcție de răspunsul la această întrebare ar putea fi definită structura cinei și momentul la care Mântuitorul a instituit Sfânta Taină a Euharistiei. Fără a avea în intenție o expunere detaliată iată, pe scurt, datele problemei: Sfinții Evangheliști Matei, Marcu și Luca descriu ultima cină a Mântuitorului ca fiind o cină pascală, petrecută joi seara între 14 și 15 Nissan cu indicii elocvente : “ ” ( Mc. 14,14 ) sau : “ “ (Lc. 22,15) unde pronumele demonstrativ ar indica în mod clar prezența în fața Mântuitorului a unui miel pascal. Astfel după sinoptici, răstignirea ar fi avut loc vineri, 15 Nissan, chiar în ziua de Paști.

Alta este însă situația în Evanghelia ioaneică: Cina cea de Taină ar fi avut loc joi 13-14 Nissan, iar răstignirea vineri în 14 Nissan în pre-ziua sabatului, precizându-se, în același timp, că această zi a sabatului coincidea cu o mare sărbătoare: “ ” (In. 19,31), respectiv cu ziua paștilor iudaice “ ” ( In. 18,28). Astfel, după Evanghelia Sfântului Ioan, Cina cea de Taină a fost o masă obișnuită, pe când după Evangheliile sinoptice ea a fost o cină pascală. Încercări de armonizare au fost foarte numeroase însă neconvingătoare.

Față de această problemă liturgiștii au adoptat o poziție rezervată, ei abordând-o cu multă precauție. Oesterly, Lietzmann, Gr. Dix și L. Bouyer sunt de părere că ultima cină nu a fost o cină pascală, iar în stabilirea originii anaforalei euharistice ar trebui plecat de la binecuvântarea după cină, (birkhat ha-mazon), care apare atât la cina obișnuită cât și la cea pascală. Singura problemă de rezolvat rămâne însă, în ambele cazuri, unde și în ce moment al cinei se înserează noile elemente de instituire a Euharistiei.

Jungmann și Louis Ligier susțin că Mântuitorul ar fi instituit Sfânta Euharistie în cadrul unei cine pascale. Majoritatea liturgiștilor văd însă aceasta ca pe o problemă încă deschisă dezbaterii. Au existat însă și câteva soluții de armonizare, încercându-se încadrarea Cinei de taină în diferite contexte cultice și sociale.

Astfel, s-a presupus că ultima cină ar fi putut fi o cină “Qiddush”, denumită așa după numele binecuvântării Qiddush ce era rostită la începutul oricărui sabat sau sărbători. Această binecuvântare avea menirea de a separa timpul sacru de cel profan, de a consacra sărbătoarea iar o folosire a ei în afara celebrării sacre este de neimaginat și fără precedent. Când apăreau primele stele pe cer capul familiei, la masă, în fața unui pahar cu vin pronunța o binecuvântare: “Binecuvântat ești Doamne Cel Ce ai sfințit ziua sabatului“ după care urma și o binecuvântare asupra vinului. În cazul în care masa servită vineri după amiază se prelungea până la începutul sabatului, atunci binecuvântarea Qiddush era înserat în rugăciunea după masă (birkhat ha mazon). În cina pascală însă, singura cină care începea în decursul anului după apusul soarelui, binecuvântarea sărbătorii se făcea la început la ridicarea primului pahar cu vin. Plecând de la Lc 22,15-20 s-a afirmat că ultima cină nu ar fi fost una pascală ci doar un Qiddush, o sfințire a sabatului dat fiind și faptul că urmează imediat frângerea pâinii și care ar corespunde întru totul relatărilor evanghelice.

Oesterly numește ultima cină Passaqiddush, “o sfințire” rituală a sărbătorii, sfințire ce ar fi avut loc cu 24 de ore înainte de începutul ei. Dar această teorie este fără temei, căci sărbătoarea trebuie să urmeze imediat după “binecuvântarea ei”.. Separarea sau detașarea Quiddush-ului cu 24 de ore față de contextul cinei pascale este inadmisibilă.

Cina de taină a fost văzută însă și ca o cină “Habhura” de către liturgiști precum: H. Lietzmann K.G.Goetz și Gr. Dix, care au considerat că Iisus și ucenicii Săi au format un chaburoth, un element specific al vieții religioase iudaice, constând dintr-o societate de prieteni care se întâlneau săptămânal la o cină cu caracter religios, având aceeași structură ca și liturghia familială, în care nici o mâncare nu era luată fără binecuvântare. Mai întâi, avea loc o spălare a mâinilor, apoi conducătorul acestei adunări lua pâinea, o frângea și pronunța o binecuvântare; urma apoi masa propriu-zisă, apoi binecuvântarea după masă (birkhat ha-mazon) având la începutul ei o binecuvântare specială asupra unui pahar cu vin. Totul se sfârșea prin cântarea de psalmi. Cina descrisă de sinoptici s-ar încadra perfect în această schemă. Mântuitorul a luat pâinea și a binecuvântat-o, a frânt-o și a dat-o zicând: “acesta este Trupul Meu…” (Mt 26, 26; Mc 14,22; Lc 22,19). A urmat apoi cina la sfârșitul căreia Mântuitorul a luat “paharul binecuvântării” și l-a dat ucenicilor zicând: “ acesta este Sângele Meu..” (Mt 26, 27; Mc 14, 23; Lc 22, 20). Prin aceste acte Mântuitorul nu a introdus practici noi, ci a investit un obicei iudaic universal cu o nouă și deosebită semnificație și anume aceea propriei sale adunări de prieteni, care va deveni Biserica creștină. Ceea ce Mântuitorul a făcut la Cină de taină nu a fost un ritual nou, ci El a legat o nouă și adâncă realitate spirituală de doua acte majore ale pietății iudaice, de care El a fost sigur că pe viitor ucenicii le vor face, de fiecare dată când adunarea aceasta de prieteni se va reuni.

În stabilirea originii anaforalei euharistice toate încercările de rezolvare a problemelor arată în mod cert de unde trebuie pornit într-o astfel de investigație și anume de la elementul generator care a stat la baza formării cultului iudaic și care a influențat formarea cultului creștin, de la binecuvântarea cultică iudaică (berakha). Rugăciunea prin excelență a cultului Vechiului Testament, ea marchează și definește orizontul întregii existențe iudaice. Indiferent în ce context a fost integrată ultima Cină a Mântuitorului, fie că a fost sau nu una pascală, fie că a fost o cină un Quiddush sau una Chaburoth, cert este faptul că din contextul ei nu a lipsit binecuvântarea, binecuvântarea după cină (birkhat ha-mazon). De aceea, o bună înțelegerea a ambianței în care a fost instituită euharistia creștină cere în mod necesar o analiză minuțioasă a rolului și funcției pe care binecuvântarea a jucat-o în cultul iudaic.

Structura cultului iudaic – importanța și semnificația noțiunii de binecuvântare (berakah)

Cultul iudaic în varietatea și profunzimea lui este un tot unitar unic și fascinant. Nu doar vocația unui popor ales se manifestă prin el, ci prin el lumii întregi s-a dăruit cultul în duh și adevăr (In. 4,24). Cuvintele rostite și întrebuințate de Mântuitorul arată o cunoaștere adâncă și fără egal a textului sacru și a tradițiilor cultice iudaice. El a descoperit lumii ceea ce acest cult avea în germene și l-a făcut să înflorească în propria sa pietate. Integrându-se în contextul cultic iudaic, Iisus din Nazaret arată forma plenară de pietate și anume, cea a Fiului lui Dumnezeu întrupat, fundamentul cultului legii celei noi.

O descriere a structurii cultului iudaic pornește de la investigarea datelor scripturistice, dar Sfânta Scriptură ,și în special Noul Testament, dă mai mult indicii de ordin indicativ decât descriptiv. Este relatat că Mântuitorul a frecventat Templul și sinagoga (Mt. 21,12; Lc. 22,53; Mc. 1,21), ceea ce au făcut mai apoi și Sfinții Apostoli (Fapte.13.5), că a respectat și ținut sărbătorile iudaice: Paștile (Mt. 26,2), Sărbătoarea corturilor (In. 7,2), Sărbătoarea înnoirii templului (In. 10,22), că s-a rugat atât în public cât și în particular, că a binecuvântat, dar toate acestea nu sunt descrise în amănuntul ritualului. Noul Testament, Sfânta Scriptură în general, presupune cunoașterea tradiției liturgice așa cum apare ea descrisă în Misnah și Talmud.

Misnah este sursă liturgică primară pentru a cunoaște în mod concret cultul iudaic, (două din cele șase cărți ale sale sunt dedicate practicii liturgice) alături de Talmud care este analiza și completarea ei.

Mishnah conține informații cu privire la cultul sacrificial centrat pe Templu, la sărbătorile poporului iudeu, iar o parte întreagă este consacrată binecuvântării și poziției ei centrale în structura cultului iudaic, iar Talmudul „studierea Legii” se compune din două părți, prima reproducând textul Mishnei, iar cea de a doua fiind analiza și aprofundarea ei.

Astfel, pe baza acestor surse universul liturgic iudaic se conturează în jurul binecuvântării (berakha), ca nucleu generator cu trei sfere concentrice: prima sferă fiind “Shema Israel” – crezul iudaismului; a doua fiind Teffilah – rugăciunea prin excelență în cultul iudaic; iar a treia sferă este Miqrat Torah – lectura Torei – care circumscrie întregul univers cultic.

Relația între nucleu și diversele sfere nu este una statică, ci una dinamică; ea nu este una de juxtapunere ci de completare de îmbogățire reciprocă și de complementaritate: Într-o operă muzicală tema centrală este repetată de mai multe ori, de fiecare dată însă intr-o formă nouă și originală. Astfel și diversele structuri ale universului cultic iudaic exprimă fiecare sensul întotdeauna nou și inepuizabil al binecuvântării.

Această arhitectură a rugăciunii în care axisul central este binecuvântarea, poate fi regăsită în orice act cultic personal sau public în iudaism și de a cărei înțelegere este determinat în mod fundamental stabilirea originii anaforalei euharistice. De aceea apare ca necesară o încercare de definire a centralității binecuvântării în ansamblul cultului iudaic.

Binecuvântarea (Berakah) – Formulă de bază a cultului iudaic

Formulele de binecuvântare ocupă un loc central în viața cultică a poporului evreu, căci prin binecuvântare Dumnezeu este slăvit în orice ocazie și pentru orice binefacere.

Berakah este unitatea structurală a euhologiei iudaice, forma de bază, fundamentul ei “seine Grundform” cum o numește Elbogen. În acest termen se concentrează toată bogăția și originalitatea cultică iudaică. Prin binecuvântare Dumnezeu este slăvit cu mulțumire în orice ocazie și pentru orice binefacere și astfel, cultic, omul definește un triplu raport – cu Dumnezeu, cu semenii și cu lumea: Dumnezeu este Originea, Sursa a tot binele; lumea este un dar al Său; iar semenii sunt toți frați bucurându-se de aceeași dragoste a Ziditorului. Astfel binecuvântarea descoperă adevăratul sens și adevărata intenționalitate a lumii și ea apare drept o condiție indispensabilă a împlinirii eshatologice. Fără ea lumea este tristă, opacă și închisă în sine: “Cine se folosește de bunurile acestei lumi fără a binecuvânta -precizează Talmudul babilonian- profanează lucruri sfinte”. Prin celebrarea cultică și binecuvântare lumea este percepută în splendoarea ei originară.

a) Noțiunea biblică de “berakah”

Originile acestui termen vin de la verbul b-r-k, care înseamnă a îngenunchia (berekh) cu pluralul birkayim însemnează genunchi, iar forma verbală Piel berekh este folosită pentru a exprima noțiunea de “a binecuvânta”. Termenul biblic de berakah nu semnifică doar “acțiunea” de binecuvântare, ci și starea de “binecuvântat” ce rezultă din această acțiune.

Omul are în sine puterea de a binecuvânta, această forță vitală, dar Cel de la Care pornește orice binecuvântare este Dumnezeu, “Cel binecuvântat” prin excelență, Care binecuvântează în adevăratul sens al cuvântului. Tot ce poate face omul este de a implora această binecuvântare divină, de a cere revărsarea milei lui Dumnezeu care îl umple pe om de toată binecuvântarea cerească.

Concepția biblică despre binecuvântare nu are nimic comun cu maniera în care popoarele primitive priveau omul ca fiind dotat cu forță magică. Binecuvântarea biblică este un acord pozitiv și dinamic, un “da” plenar spus oricărui lucru: ”Dumnezeu le-a binecuvântat (peștii, păsările, primele vietăți create) și a zis: Rodiți și vă înmulțiți și umpleți apele mărilor și păsările să se înmulțească pe pământ” (Fac 1,22). Omul, coroana creaturii este binecuvântat chiar dintr-un început: “Și Dumnezeu i-a binecuvântat zicând: “ Fiți rodnici și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l stăpâniți…”” (Fac. 1,28). Prin binecuvântare se arată că Dumnezeu nu este doar Creatorul făpturilor, ci și Proniatorul lor. Binecuvântarea este întotdeauna un dar special pe care Dumnezeu în suverana Sa libertate îl acordă cuiva, unei persoane sau unui grup de persoane. Astfel Adam,Noe, Avraam, Issac și Iacov au fost binecuvântați de Dumnezeu, iar expresia plenară a acestei binecuvântări este promisiunea făcută lui Isaac: “Eu voi fi cu tine și te voi binecuvânta” (Fac. 26,3). Noțiune biblică de berakhah, corespunzătoare termenului grec este așadar înțeleasă ca dialog, ca reciprocitate: nu doar Dumnezeu se manifestă oamenilor și umple lumea de darurile Sale, binecuvântându-le, ci și oamenii “binecuvântează“ pe Dumnezeu, lăudându-L și mulțumindu-I în mod plenar prin celebrare cultică.

b. Berakah și Torah

Binecuvântarea este pentru poporul ales dialog viu și personal cu Dumnezeu Cel Care S-a descoperit lui Israel și ea marchează o relație sui generis între El și poporul Său, oricare ar fi obiectul laudei și al binecuvântării.

Berakah indică specificul cultului iudaic: Dumnezeu nu este conceput niciodată în mod abstract, în mod general, ci totdeauna în corelație cu un fapt fundamental: Legământul Său cu poporul Său. Astfel binecuvântarea este un act de cult a cărei caracteristică esențială este cea de a fi un răspuns și anume răspunsul la Cuvântul lui Dumnezeu. Torah este darul suprem acordat de Dumnezeu poporului Său, iar actul de binecuvântare include mulțumirea și lauda care definesc acest cadru fericit al comuniunii cu Creatorul.

“Ascultă Istraele! Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, să nu ai alți dumnezei afară de Mine” (Deut. 6,4). Pentru Israel Cuvântul lui Dumnezeu este acțiune, intervenție personală, prezență care se afirmă și se impune, dar fiind Cuvânt al Celui Atotputernic, el realizează și împlinește ceea ce anunță. Cuvântul lui Dumnezeu este și Lege, fără a avea conotația lui lex sau nomos.

Torah este descoperirea lui Dumnezeu în ceea ce dorește El pentru poporul Său. Cunoașterea Torei, împlinirea ei pecetluiește poporul ales. Torah este expresia vieții de comuniune între Dumnezeu și aleșii Săi care face să rodească în formă cultică binecuvântarea. Cântarea psalmilor a pregătit și format binecuvântarea. Considerați în ansamblul și varietatea lor toți psalmii sunt o amplă binecuvântare. Se poate spune că Psalmii, cântare a poporului ales, cântare inspirată, a hrănit progresiv și a pregătit înflorirea binecuvântării cultice.

Cuvântul lui Dumnezeu este darul care angajează. El nu doar definește cadrele existenței fericite a omului împreună cu Dumnezeu, ci cunoașterea și împlinirea lui pecetluiește un popor ales, creează o comuniune într-o astfel de măsură încât același cuvânt inspirat devine revelație a lui Dumnezeu și în același timp laudă și mulțumire a omului. Complementaritatea între descoperirea lui Dumnezeu în ceea ce dorește El pentru poporul Său și lauda și mulțumirea adusă Lui de aleșii Săi, își găsește în mod plenar expresia în cartea psalmilor. Cuvântul lui Dumnezeu în cântarea inspirată este un Cuvânt creator de comuniune: Psalmii, cântarea poporului ales, au hrănit progresiv și pregătit înflorirea binecuvântării cultice în care această comuniune între Dumnezeu și om își găsește o nouă formă de expresie. Binecuvântând pentru toate cele primite și consacrând prin binecuvântare orice acțiune a sa, omul transformă profanul în sacru, obiectele în daruri, lucrurile în cuvinte de dragoste. Prin binecuvântare lumea devine un imens sanctuar unde neîncetat se aduce lui Dumnezeu jertfa curată despre care vorbește Sfântul Prooroc Maleahi (Maleahi 1,10-12).

c. Structura binecuvântării (berakah)

Binecuvântarea este modelul fundamental (Grundform) de rugăciune din iudaism, după cum afirmă I. Elbogen, și are ca prototip numeroasele rugăciuni de laudă din cartea psalmilor precum și variatele doxologii de la sfârșitul diferitelor părți ale Psaltirii (Ps. 41,14; 72; 18.). Reguli fixe de formulare a binecuvântării au fost stabilite de primii Amoraim (sec III). Uneori a fost considerată ca indispensabilă amintirea numelui lui Dumnezeu (Shem), alteori a demnității de Împărat a lui Dumnezeu (malkhut): astfel s-a născut formula obișnuită de astăzi: “Binecuvântat fii, Yahve, Dumnezeul nostru, Împăratul lumii…” (Barukh atah Yahve eloheinu melek ha-olam).

În tradiția cultică iudaică există două tipuri de berakah. Există binecuvântări scurte, care sunt formule stereotipe, limitându-se la o singură frază care conține doar afirmarea unei simple binecuvântări și a motivului ei în sensul strict al cuvântului, marcând bucuria sau împlinirea unui act cultic sau privat; și binecuvântări lungi, care sunt forme mai dezvoltate care conțin și cereri. Primele sunt destinate să însoțească fiecare act al iudeului pios de la trezire până la somnul de seară. Celelalte sunt destinate serviciului sinagogal sau rugăciunii de mulțumire după masă.

Binecuvântării îi este consacrat un capitol întreg din Misnah și o secțiune corespunzătoare din Talmud (Toseftah). Sunt consemnate aici toate formulele pentru binecuvântările scurte în integralitatea lor. Binecuvântările lungi însă, presupuse a fi cunoscute de toți, sunt menționate doar cu primele cuvinte. Formularul complet al acestor texte a fost păstrat prin intermediul cărților de rugăciuni (Siddurim).

Studiul binecuvântărilor scurte așa cum apar ele în aceste izvoare arată că ele au menirea de a transforma viața întreagă a iudeului pios într-un act de cult, în care fiecare gest, fiecare fapt este făcut cu conștiința atotprezenței lui Dumnezeu:

– Spălându-se dimineața iudeul rostește următoarea binecuvântare: ”Binecuvântat ești Tu Doamne, Dumnezeul nostru, Împăratul veacurilor, care ne sfințești prin poruncile Tale și ne-ai prescris să ne spălăm mâinile.”

– Întorcând ochii spre cele care îl înconjoară el spune apoi: ”Binecuvântat ești Tu Doamne, Dumnezeul nostru, Care deschizi ochii orbilor.”

– Îmbrăcându-se spune:”Binecuvântat ești Tu Doamne, Dumnezeul nostru, Care îmbraci pe cei goi.”

Practica aceasta constantă a binecuvântării pentru orice lucru devine astfel o rugăciune continuă care cuprinde întreaga existență și întreaga lume prin care toate sunt întoarse cu mulțumire Dăruitorului. Astfel, viața poporului ales până în detaliile cele mai profane ale existenței, îmbracă nu numai un caracter sacru, ci și sacerdotal.

Pe acest fond general al multelor și diverselor binecuvântări se grefează marile binecuvântări, cele ale serviciului sinagogal și cele ale cinei. Marile berakhoth introduc și conduc la sursa vieții sacerdotale a poporului ales într-o cerere detaliată și anume pentru sfințire Numelui Său, pentru venirea Împărăției Sale, pentru împlinirea voii Sale; cerere încadrată între o mare binecuvântare pentru darul luminii și o altă binecuvântare pentru darul vieții. Acestea sunt cele trei mari teme ale binecuvântărilor care premerg cultul iudaic, marcat de citirea Shemei, a rugăciunii Tefillah și binecuvântării după masă (birkat ha mazon).

Geneza acestor mari binecuvântări care definesc principalele acte ale cultului iudaic poate fi găsită în partea anamnetică a micilor binecuvântări, în “motivul” imediat al binecuvântării, motiv ce s-a dezvoltat în ample expuneri. Din moment ce binecuvântarea simplă s-a detașat de orice circumstanță sau act particular integrându-se în ciclurile uzuale ale cultului individal și public, motivul ei s-a dezvoltat plecând de la minunile făcute de Dumnezeu pe care tradiția le-a păstrat în memoria ei vie.

d. Binecuvântările dimineții.

Dimineața, două binecuvântări cultice ample preced rostirea Shemei și una singură urmează rostirii ei. Seara însă, Shema este integrată între patru binecuvântări două la început și două la sfârșit, în total fiind șapte binecuvântări în fiecare zi, număr pe care rabinii îl pun în legătură cu Ps. 119 în care se spune: „De șapte ori în zi te-am lăudat Doamne” (Ps119, vers.164).

Numele binecuvântărilor care preced Shema este împrumutat de la primele lor cuvinte: Yoser’or (Tu, Cel care a-i făcut lumina ) și Ahavah rabbah (Dintr-o mare iubire…) și precum și cel al celei urmează rostirii ei și care se numește: ‘Emet we-yasiv (Adevărat și cert…).

Prima binecuvântare a dimineții, structurată pe schema tipică a binecuvântărilor cultice și astfel adesea asemănată cu rugăciunea canonului euharistic, este o binecuvântare adusă lui Dumnezeu pentru darul luminii, pentru miracolul creației, pentru lumea aceasta care datorită bunătății Lui se înnoiește mereu și care face pe poporul Său să-și unească vocile cu îngerii și să-L laude pe Cel Veșnic.

Cea de a doua binecuvântare care prefațează Shema, cunoscută și sub numele Birkhat ha Torah, laudă pe Dumnezeu pentru darul Legii și pentru întreaga creație, ca semne ale dragostei divine.

Binecuvântarea rostită după Shema este expresie ascultării și a iubirii filiale a poporului ales.

Încadrarea principalelor acte cultice în acest context al amplelor binecuvântări conferă echilibru cultului iudaic și exprimă dorința continuă a lui Israel de a aduce o jertfă curată, vie, bineplăcută (Maleahi 1,11) lui Dumnezeu în tot locul și tot timpul.

Trei astfel de ample binecuvântări prefațează și trei concluzionează și elementul central al liturghiei sinagogale și anume rugăciunea Tefillah, textul euhologic central al cultului iudaic.

Primele trei binecuvântări au valoarea unei introduceri având ca temă lauda lui Dumnezeu. El este lăudat pentru trei atribute esențiale ale Sale, care definesc și creează realitatea comuniunii cu poporul ales: dragostea Sa (Esed), atotputernicia Sa (Gevurah) și sfințenia Sa (Qedushah ). Dragostea Sa arătată în întreaga istorie a lui Israel, atotoputernicia Sa prin care El a creat totul, și sfințenia Sa, prin care El atrage la Sine întreaga lume, sunt premisele necesare invocării ajutorului Lui.

Cele treisprezece binecuvântări intermediare sau mai bine zis cele treisprezece cereri care fiecare se încheie cu câte o binecuvântare, sunt marea chartă a iudaismului de așa manieră încât ele arată ceea ce este considerat a fi valori esențiale pentru poporul Israel. Cele treisprezece cereri nu sunt fortuite: ele prezintă o structură logică adâncă ca reflex a unei teologii profund biblice. Primele trei cereri se referă la darurile spirituale primare, absolut necesare desăvârșirii existenței umane în dialog viu, conștient și personal cu Dumnezeu: înțelepciune, pocăință și iertare. Înțelepciunea este o înțelegere existențială care percepe lucrurile în adâncimea lor, în intenționalitatea și în raționalitatea lor. Pocăința (teshuvah, întoarcere la Dumnezeu) este cererea adresată lui Dumnezeu de întoarcere la adevăr, de accedere la adevărata cunoaștere prin cunoașterea Legii și paza poruncilor divine; Iertarea este cererea adusă înaintea lui Dumnezeu de a găsi întotdeauna puterea de a începe din nou, chiar după ce omul a părăsit prin păcat calea adevărului.

Următoarele cereri se referă mai mult la valori materiale, ca puncte de rezistență pentru cele spirituale: libertate, sănătate, înmulțirea roadelor pământului, reunificarea poporului împrăștiat a lui Israel. Aceste patru elemente alcătuiesc pentru poporul ales o unitate indisolubilă și definitorie pentru o existență fericită în comuniune cu Dumnezeu. Urmează alte șase cereri cu un pronunțat caracter social și comunitar: pentru dreptate, pentru răsplătirea dreptăților, pentru rezidirea Ierusalimului, pentru venirea lui Mesia, pentru împlinirea cererilor. Și aceste cereri alcătuiesc o unitate, fiind grupate în jurul a două mari teme: cererea ca asupra poporului ales să guverneze dreptatea divină care să oprească răul și care să răsplătească drepților și care este voit orientată eshatologic; iar cea de a doua cerere este legată venirea erei mesianice și a rezidirii Ierusalimului.

Rugăciunea se încheie prin trei mari binecuvântări conclusive ca mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru toate bunătățile dăruite. În realitate doar cea de a doua binecuvântare dezvoltă explicit această temă; prima binecuvântare exprimă speranța rezidirii templului din Ierusalim și a treia este o rugăciune pentru pace concepută ca o sinteză a tuturor bunurilor.

e. Binecuvântarea după cină (Birkat ha-mazon)

Centralitatea binecuvântării în ansamblul cultului iudaic este evidentă. În acest termen de berakhah se condensează toată originalitatea expresivității cultice a poporului lui Israel. Acesta este “nucleul generator” care definește dialogul poporului ales cu Dumnezeul lui. Berakha este forma perfectă și împlinită a rugăciunii. A lăuda și a invoca, a adora și a cere, a mulțumii a implora, sunt acte complementare, care relevă un unic raport între om și Dumnezeu și definesc o comuniune între un “Tu” viu, iubitor, personal, al lui Dumnezeu, infinit în iubirea Sa- și un “tu” al omului mereu recunoscător. Binecuvântarea creează miracolul întâlnirii între Dumnezeu și om la toate nivelele existenței. Toate actele existenței sunt acte cultice. Cultul iudaic familial este un prim și central nivel de experiere a acestei comuniuni. El transformă realitățile biologice și sociale ale familiei în acte ale unei preoții spirituale perpetue. În “sanctuarul” familiei se derulează trei “acte cultice” fundamentale: primul, cotidian, este legat de servirea zilnică a mesei; al doilea, săptămânal, este legat de Sabat și al treilea, anual, este legat de celebrarea Paștilor.

Cina servită în familie este actul cultic prin excelență și astfel, mai mult decât oricare alt gest cotidian, este însoțit de o serie de binecuvântări specifice. Iată în linii mari structura unei mese obișnuite:

1. Pregătirea cinei, ritualul înainte de servirea cinei sau ritualul pregătitor:

Se servesc întâi aperitivele. La început un slujitor aduce apă cu care participanții își spală mâna dreaptă, iar după aceea fiecare rostește pentru sine o binecuvântare asupra unui pahar cu vin: “Binecuvântat ești Iahve, Dumnezeul nostru, Împăratul lumii care ne dai acest rod al viței”.

2. Cina (mazon) este servită într-o cameră aparte () și fiecare invitat se așează pe perne într-o ordine stabilită în jurul unei mese. După ce alimentele au fost aduse și invitații și-au spălat mâinile, gazda ia în mâini pâinea și o binecuvântează zicând: “Binecuvântat ești Iahve, Dumnezeul nostru, Împăratul lumii care faci să rodească pâine din pământ”. Invitații răspund cu “Amin!” după care pâinea este frântă și împărțită tuturor.

Gazda mănâncă mai întâi din ea, apoi întinde mâna și gustă cu o bucată de pâine unul din alimentele puse pe masă. De asemenea, gazda pronunță o binecuvântare asupra primului pahar servit în decursul cinei: “Binecuvântat ești Iahve, Dumnezeul nostru, Împăratul lumii care ne dai acest rod al viței”.

Asupra celorlalte rânduri, serii de pahare, fiecare invitat spune o binecuvântare pentru sine. La sfârșitul cinei urmează rugăciune de mulțumire: după fiecare masă gazda ia în mână un pahar cu vin (paharul binecuvântat) și rostește binecuvântarea după cină (birkat ha-mazon).

3. Încheierea cinei: după rugăciune (birkat ha-mazon) se servește vin și diferite alte dulciuri. Au loc discuții și la sfârșit pot fi cântate cântece de laudă.

O cină pascală însă are o structură mai complexă cu multe elemente adăugate care creează și descriu specificul sărbătorii:

1. Pregătirea cinei: se referă la o pregătire a participanților care se rețin de la alte mâncări până la ora cinei pentru a o putea servi cu poftă; apoi la o pregătire a locului unde se servește cina , tot ceea ce este dospit este înlăturat din casă și este amenajată o cameră specială cu perini putând să cuprindă cel puțin zece persoane; și în final la pregătirea mielului pascal care este sacrificat după un ritual prestabilit în Curtea Templului și este apoi adus acasă și fript la foc deschis.

2. Cina pascală începe odată cu apusul soarelui (adică la 15 Nissan) și trebuie să se încheie înainte de miezul nopții. Nu există aperitive ca la cina obișnuită. Mai întâi se binecuvântează primul pahar (Qiddush), paharul sărbătorii. Gazda rostește două binecuvântări – una pentru vin și una pentru sărbătoare: “Binecuvântat ești Iahve, Dumnezeul nostru, Împăratul lumii care ne dai acest rod al viței” și “Binecuvântat ești Iahve, Dumnezeul nostru, Împăratul lumii care ai dat poporului Tău această sărbătoare a azimilor spre bucurie și aducere aminte. Binecuvântat ești Iahve, Cel care sfințești pe Israel și veacurile le sfințești”.

Apoi se servesc ierburi amare.

Al doilea pahar (cel al Haggadah) este binecuvântat și apoi este relatată istoria ieșirii lui Israel din Egipt (Deut. 26,5-11). Partea aceasta centrală se încheie cu cântarea primei părți a Hallelului (Ps. 113).

Servirea mesei: după ce participanți s-au spălat pe mâini, gazda sau capul familiei ia în mână pâinea nedospită (mazzah) și o binecuvântează: “Binecuvântat ești Iahve, Dumnezeul nostru, Împăratul lumii Cel care faci ca pământul pâine să rodească, și care ne sfințești pe noi prin poruncile Tale și ne-ai poruncit să mâncăm această hrană!” și apoi o frânge și o împarte tuturor. Mănâncă el însuși cel dintâi din ea, după care cina decurge normal, fiecare binecuvântând pentru sine fiecare aliment pe care îl consumă. Mielul pascal este servit la sfârșit. După terminarea cinei este rostită binecuvântarea după masă (birkat ha-mazon) și este binecuvântat un al treilea pahar cu vin (paharul binecuvântat).

Cântarea Halelului (a doua parte a Ps. 114, Ps. 115-118) și un al patrulea pahar binecuvântat (paharul Hallebb) încheie cina.

Deci cina pascală este o variantă a cinei iudaice obișnuite:

f. Originea și structura binecuvântării după cină (birkat ha-mazon)

În comunitățile iudaice, precum și în cele de la Qumran, cina, servirea mesei în general, a ajuns să aibă semnificația vechilor sacrificii. Cina pascală, la începutul lui Israel era probabil singura jertfă. Însă și masa obișnuită servită în comun în așteptarea cinei mesianice vestite de profeți are valoarea unei unice și supreme jertfe.

A mânca și a binecuvânta este un act cultic: binecuvântarea exprimă în cuvinte același conținit pe care, în ambianța Templului, îl releva prin gesturi actul de jertfă. A jertfi lui Dumnezeu primele roade sau primul născut era o manieră de a-L recunoaște ca Izvorul a toate bunătățile, de a-I mulțumi pentru daruruile Sale, implicând totodată afirmarea valorilor universale, comune, creatoare de comuniune, diametral opuse posesiunii și acaparării egoiste.

De aceea, binecuvântările care însoțesc cina au fost considerate întotdeauna ca fiind venerabile și definitorii pentru întreaga spiritualitate iudaică.

Conform tradiției rabinice a mânca și a binecuvânta este o poruncă specială, expresie a legii: “Când însă vei mânca și te vei sătura, să binecuvântezi pe Domnul Dumnezeul tău pentru țara cea bună pe care ți-a dat-o” (Deut. 10,8). Talmudul atribuie instituirea acestei practici lui Avraam. Este un procedeu obișnuit în tradiția iudaică pentru majorele acte cultice de a le găsi originea în epoca patriarhilor.

Cât despre formularea precisă a textului tradiția o atribuie câtorva personaje biblice. Iată ce spune Talmudul în acest sens: “R. Nahman a zis: Moise a instituit binecuvântarea: “Cel care hrănești lumea…” în momentul când a căzut mană; Iosua a instituit binecuvântarea pentru pământul făgăduinței când poporul lui Israel a intrat în țara Cannanului; David a compus rugăciunea pentru Ierusalim; iar cea de a patra binecuvântare a fost stabilită de cei înțelepți la Iabneh când cei masacrați la Bether au fost îngropați”.

Misnah nu cunoaște decât primele trei binecuvântări, iar comentariile rabinice o datează pe cea de a patra după revolta lui Bar Khokeba. Louis Finkelstein indică motive pentru a o data cel mai devreme în sec. II.

De aceea, relevante pentru studiul de față sunt doar primele trei binecuvântări. Nici Mishna nici Toseftah nu redau însă textul complet al acestor binecuvântări. Doar Seder Amram Gaon în sec. IX este primul document care redă textul întregii binecuvântări Birkat ha-Mazon. Louis Finkelstein compară mai multe variante ale aceluiași text (două texte ale versiunii palestiniene, texte nepalestiniene, textul versiunii Seder Amram Gaon, cel al versiunii Siddur R. Sa’dyah’Gaon și textul dat de Maimonide) indicând un principiu fundamental folosit în stabilirea textului celui mai vechi. Dat fiind faptul că mult timp rugăciunile s-au transmis doar prin forma orală, fiind memorate și că a fost posibilă întotdeauna adăugare de noi elemente dar nu și omiterea lor, este de la sine înțeles că textul în versiunea cea mai simplă și cea mai concisă este textul cel mai vechi.

Studiul critic al lui Louis Finkelstein arată că textul cel mai scurt și anume al versiunii Siddur R. Sa’dyah’Gaon, este cel mai aproape de textul palestinian primitiv, rostit probabil în epoca Noului Testament. Iată textul în traducerea din ebraică a lui Louis Finkelstein:

I. Binecuvântat ești Tu Doamne, Dumnezeul nostru, Împăratul lumii, Cel care hrănești lumea întreagă cu bunătate, har și milostivire.

Fii binecuvântat Doamne Tu Care hrănești toată făptura.

II. Îți mulțumim Doamne, Dumnezeul nostru, căci Tu ne-ai dat nouă spre moștenire o țară frumoasă și plăcută, Legământul, Legea, viața și hrana.

Fii binecuvântat Doamne pentru țara aceasta și pentru hrană.

III. Ai milă Doamne, Dumnezeul nostru, de Israel poporul Tău, de Ierusalim cetatea Ta, de Templul Tău, de sfântul și marele altar, asupra căruia Numele Tău este invocat și binevoiește a reface la locul ei împărăția lui David și a reconstrui curând Ierusalimul.

Fii binecuvântat Doamne care zidești Ierusalimul.

După cum bine se poate vedea, Birkat ha-Mazon este o sinteză a ceea ce se numește binecuvântare în cultul iudaic. Formularea introductivă: “Binecuvântat ești Yahve, Dumnezeul nostru, Împăratul lumii” (baruch atta Iahve Elohenu Melek ha olam), specifică scurtelor binecuvântări, este urmată de motivul binecuvântării încadrat într-o schemă sintactică relativă: “Cel care…”. Dacă acest motiv (în diferite versiuni) are o formă mai dezvoltată, avem o binecuvântare lungă, cultică, a cărei sfârșit este marcat de o binecuvântare scurtă, sintetică, recapitulativă a temei binecuvântării propriu-zise. Această binecuvântare scurtă numită de J.P. Audet “doxologie” apare sub denumirea de hatimah, “pecete” care, fiind aplicată oricărui text îi conferă caracterul unei binecuvântări. Când binecuvântările sunt în serie doar prima începe cu baruh dar totdeauna ele se termină în hatimah.

g. Birkht ha-Mazon – o compoziție tripartită.

Prima secțiune: birkat ha-zan (binecuvântarea pentru hrană) – laudă adusă Creatorului.

Această binecuvântare, cunoscută sub numele de birkat ha-zan, adică binecuvântare pentru hrană, laudă pe Dumnezeu ca Hrănitor al întregii făpturi. Accentul textului cade pe grija și dragostea Ziditorului față de toată făptura, nu numai față de poporul ales, ci și față de toate neamurile, și nu numai față de om ci față de întreaga zidire. A ședea la masă și a binecuvânta pe Dumnezeu pentru toate înseamnă pentru poporul lui Israel a fi în comuniune cu Creatorul și cu întregul cosmos. Actul mâncării depășește cu mult simpla funcție materială. Înainte de a întreține puterile vitale, roadele pământului vorbesc despre Dumnezeu și iubirea Lui. Înainte de a se referi la trup, actul mâncării vizează sufletul aflat pururea în căutarea de comuniune cu Dăruitorul. Binecuvântarea exprimă acest transfer și această metamorfoză. Ea transformă pâinea pământului (lehem min ha-ares), în mană pâinea din cer (lehem min ha shamaim).

Doar prin binecuvântare pâinea este recunoscută ca dar și fiecare masă amintește de minunea manei căzute din cer. Iată de ce și literatura talmudică atribuie această primă binecuvântare lui Moise, care ar fi compus-o cu ocazia căderii manei.

Această primă binecuvântare, după întregul ei enunț tematic se încheie printr-o concluzie, prin scurta binecuvântare numită hatimah. Analiza minuțioasă a lui Louis Finkelstein demonstrează că la origine această primă binecuvântare ar fi fost doar una simplă, fără hatimah, căci înainte de distrugerea Ierusalimului toate binecuvântările care începeau cu baruh cum este și prima binecuvântare a birkat ha-mazon, erau binecuvântări simple, fără hatimah. În acest caz hatimah ar fi fost o particularitate doar a rugăciunilor care nu incepeau cu baruh, ci care erau alăturate altor rugăciuni care aveau această formulă. Asfel, mai curând de a fi o simplă reluare a temei centrale a binecuvântării, hatimah, această concluzie doxologică, a avut rolul de a transforma în berakothuri rugăciuni care nu aveau acest caracter Berakhah este astfel forma de bază a euhologiei iudaice. Asimilarea altor forme de rugăciune cu berakhah prin adiționarea unei hatmah, este un indiciu al acestei dezvoltări care a sfârșit prin adiționarea acestei hatimah la însăși binecuvântarea simplă.

Concluzia care se impune este aceea că această primă parte a birkat ha-mazon, a fost în perioada Noului Testament la origine o binecuvântare simplă fară o structură complexă, neavând în mod necesar o anamneză a mirabilia Dei pe care o presupune Audet la fiecare binecuvântare având doar o valoare introductivă.

– A doua secțiune: mulțumire

Cea de a doua secțiune începe cu nodeh lekah care înseamnă “noi îți mulțumim”, binecuvântare cunoscută sub numele birkat ha-areț și este binecuvântarea pentru pământul făgăduinței. Din cosmică și universală cum a fost în debut birkat ha-mazon devine istorică, particulară și precisă. Lui Dumnezeu i se aduce mulțumire pentru pământul făgăduinței, pentru eliberarea din Egipt, pentru Legământul Său și Torah. Ea devine astfel o binecuvântare pentru întreaga istorie a mântuirii. Dumnezeu hrănește cu bunătate întreaga zidire, ceea ce se celebrează prin prima binecuvântare, însă acest lucru implică și responsabilitatea și dragostea ființei umane. Prin binecuvântare, pâinea care aduce tărie și bucurie nu este pâinea egoismului, acaparării și acumulării, ci este cea dăruită după logica Legământului lui Dumnezeu cu poporul Său. Pământul făgăduinței nu se referă la un fapt geografic, ci la darul și purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Pământul făgăduinței este o țară frumoasă și bogată atâta vreme cât este perceput ca darul în care se trăiește Legământul și Torah, și mediul în care Dumnezeu își dorește împlinit Legământul Său și cunoscute poruncile Sale.

Această a doua binecuvântare pare a fi fost în perioada Noului Testament foarte vie și flexibilă în conținut.

– A treia secțiune: cerere

A treia binecuvântare numită: boneh Jerushalaim (“Tu Cel care rezidești Ierusalimul”) este o cerere, o invocare de împlinire a lucrării creatoare și mântuitoare a lui Dumnezeu, materializată în venirea lui Mesia și întemeierea Împărăției lui Dumnezeu. Ea se concentrează pe trei teme:

– cetatea sfântă și rezidirea Templului.

– prosperitatea materială

– concluzii

Se observă aici în mod clar tendința generală de dezvoltare a binecuvântării de a se extinde și deveni din rugăciune de laudă una de cerere pentru a se întoarce în final din nou la doxologie.

Trebuie notat faptul că Seder Amram Gaon, în conformitate cu cea mai veche tradiție rabinică prevede anumite variații în această a treia binecuvântare: fie pentru ziua sabatului, fie pentru o sărbătoare.

Forma festivă a acestei a treia binecuvântări este demnă de a fi citată pentru varitatea ei tematică:

“Doamne Dumnezeul părinților noștri, pomenirea noastră, pomenirea părinților noștri, pomenirea Ierusalimului, orașului Tău, pomenirea lui Mesia, Fiul lui David, robul Tău, pomenirea poporului Tău a întregii case a lui Israel, se ridică și vine, pentru ca ea să ajungă, să fie văzută, acceptată, înțeleasă, amintită și în fața Ta, pentru eliberare, pentru bine, pentru daruri, pentru bunătate și milostivire în această zi.

Adu-ți aminte de noi Doamne Dumnezeul nostru pentru a ne face nouă bine, caută spre noi pentru El și ne mântuiește pentru El, întărindu-ne printr-un cuvânt de bunătate și milostivire: izbăvește-ne pe noi, milostivește-te spre noi, arată-ne bunătatea Ta, că Tu ești Împăratul îndurărilor și mult milostiv.”

Interesantă este folosirea verbului “a pomeni” sub forma de zikkaron, ca “memorial”. Memorialul nu este aici doar o simplă comemorare. Este un gaj sacru dăruit de Dumnezeu poporului Său și acest gaj implică o continuitate, o permanență tainică a faptelor și intervențiilor divine, comemorate la sărbători. Aceasta este o atestare permanentă a fidelității lui Dumnezeu față de Sine însuși. În acest sens de “pomenire”, de aducere aminte de toate faptele iconomiei mântuitoare făcute de Dumnezeu poporului Său poate fi chemat Adonai să facă “pomenire” de poporul Său împlinind lucrarea începută.

CONCLUZII:

1) Cultul iudaic, în varietatea manifestărilor lui, este o etapă preliminară, absolut necesară pentru înțelegerea cultului creștin. Încadrarea evoluției lui în sfera lui firească de apariție are menirea de a sublinia o dată mai mult valențele lui unice, ca împlinire a profețiilor, ca anticipare și realizare eficientă a Impărăției.

2) Cultul iudaic iși definește originalitatea prin arhitectura lui fastuoasă, concentrică, în care totul pornește de la binecuvântare, cuprinzând toate sferele de existență,și totul sfârșește în binecuvântare .Binecuvântând, omul restituie lui Dumnezeu întreaga creație , sfințește, consacră întreaga existență.

3) Centralitatea binecuvântării în cultul iudaic este ceea ce conferă echilibru acestui cult și îi asigura continuitatea și posibilitatea umplerii de sensuri noi, în noua celebrare cultică creștină. Rolul dominant al binecuvântării în iudaism vorbește și despre conștiința necesitătii împlinirii eshatologice. Anaforaua creștină, atât la nivelul expresiei, cât și al noii Realități pe care o face prezentă este împlinirea acestei așteptări a eonului celui nou.