Raport Juridic de Comert International

Raport juridic de comert international

Cuprins

Introducere

Capitolul I. Concpetul raportului juridic de comert international

1.1. Comercialitatea

1.2. Internationalitatea

Capitolul II. Premisele raportului juridic dde comert international

2.1. Norma juridica de comert international

2.2. Participantii la raporturilor comerciale internationale

2.3. Existenta unor imprejurari care produc efecte juridice prin realizarea lor

Capitolul III. Caracteristicile raportului juridic de comert international

3.1. Raportul juridic de comert international este un raport volitional

3.2. Raportul juridic de comert intenrational este un raport valoric, urmarind obtinerea unor beneficii

3.3. Raportul uridic de comert international contine un element de extraneitate

Capitolul IV. Continutul raportului juridic de comert international

4.1. Definitie

4.2. Drepturile dobandite de participantii la raportul juridic de comert international

4.3. Obligatiile asumate de participantii la raportul juridic de comert international

4.4. Reciprocitatea drepturilor si obligatiilor

Capitolul V. Obiectul raportului juridic de comert international

5.1. Notiune

5.2. Raportul juridic de comert international – un raport oligational

5.3. Obiectul raportului juridic de comert international – de regula, o obligatie de rezultat

Capitolul VI. Subiectele raportului juridic de comert international

6.1. Grupe de participanti

6.2. Participantii la raporturile de comert international

6.2.1. Statul

6.2.1.1. Participarea statului la raporturile internationale ca putere suverana

6.2.1.2. Participarea statului la raportul juridic ca persoana juridica

6.2.1.3. Domenii de participare la comertul international

6.2.1.4. Activitatea unilaterala a statelor

6.3. Societatile transnationale

6.3.1. Notiune. Trasaturi distinctive

6.3.2. Modalitati de constituire. Evolutii caracteristice

6.3.3. Forta economica a societatilr transnationale

6.3.4. Regimul juridic al societatilor transnationale

6.3.5. Jurisdictia aplicabila societatilor transnationale

6.4.1. Vedere de ansamblu

6.4.2. Nationalitatea societatilor care fac parte dintr-un grup

6.4.3. Legea aplicabila societatilor care apartin unui grup

6.4.4. Luare ain considerare a realitatii grupului de societati

6.4.5. Instrumente internationale

6.4.5.1. Gruparea de tip trust

6.4.5.2. Gruparea de tip holding

6.4.5.3. Gruparea de interes economic

6.5. Subiectii de drept economic

6.5.1. Societatile comerciale. Societatile comerciale considerate independente fata de apartenta la un grup

6.5.1.1. Definitie. Temei juridic

6.5.1.2. Statutul juridic al societatilor comerciale

6.5.1.3. Activitatea internationala a scoietatilor comerciale

6.5.1.4. Constituirea societatilor comerciale

6.5.1.5. Personalitatea juridica a societatilor comerciale cu participare straina

6.5.1.6. Schimbarea nationalitatii societatilor comerciale

6.5.1.6.1. Schimbarea voluntara a nationalitatii – transferarea sediului

6.5.1.6.2. Schimbarea involuntara a nationalitatii – mutatia de suveranitate teritoriala

6.5.1.6.3. Schimbarea nationalitatii societatilor comerciale – in conecptia legiuitorului roman

6.5.1.7. Domeniul legii societatii comerciale

6.6. Coercinatii- persoane fizice

6.6.1. Capacitatea de a fi comerciant

6.6.2. Incompatibilitati, decaderi si interdictii

6.6.3. Statutul juridic al comerciantului

6.6.4. Firma comerciala

6.6.5. Statutul comerciantilor straini

Capitolul VII. Actele si faptele de comert international

7.1. Definirea actelor si faptelor de comert international

7.1.1. Criteriul comercialitatii

7.1.2. Elemente definitorii

7.1.3. Definitie

7.2. Actele si faptele obiective, subiective si mixte de comert international

7.2.1. Actele si faptele obiective de comert international

7.2.2. Actele si faptele sobiective de comert international

7.2.3. Actele si faptele mixte de comert international

7.3. Actele si faptele de cooperare economica si tehnico-stiintifica internationala

7.3.1. Operatiunile de cooperare economica si tehnico-stiintifica internationala sub forma contractuala

7.3.2. Operatiunile de cooperare economica si tehnico-stiintifica internationala sub forma constituirii unor societati comerciale cu capital comun

Concluzii

Bibliografie

INTRODUCERE

Într-o lume din ce în ce mai mult structurată pe schimburi, nu mai este câtuși de puțin nevoie să insistăm asupra importanței comerțului internațional. Schimburile de mărfuri și de bunuri imateriale, mișcările de capitaluri, transnaționalizarea întreprinderilor și activităților au devenit tabloul de fond al informațiilor noastre cotidiene.

Comerțul internațional se desfășoară în cadrul unor raporturi care cad sub incidența normelor dreptului comerțului internațional. Aceste raporturi se stabilesc între participanții la schimburile comerciale internaționale, având un obiect determinat și vizând finalități convenite între părți în baza principiilor și normelor fundamentale care guvernează comerțul internațional și cooperarea economică și tehnico-științifică internațională.

Mecanismul complex al relațiilor comerciale internaționale impune cunoașterea și înțelegerea:

modalităților în care se stabilesc;

formelor în care se desfășoară raporturile juridice de comerț internațional.

Fiind o componentă a structurilor internaționale, raporturile juridice de comerț internațional au elemente comune celorlalte raporturi de drept internațional, dar și elemente specifice, care le configurează drept o categorie deosebită de raporturi în cadrul circuitului mondial de valori.

Raportul juridic de comerț internațional este raportul patrimonial reglementat prin normele dreptului comerțului internațional care se stabilește între participanții la comerțul internațional sau la operațiunile de cooperare economică și tehnico-științifică (persoane fizice și persoane juridice), subiecți de drept aflați într-o deplină egalitate juridică în cadrul colaborării economice internaționale și al schimbului mondial de valori și de cunoștințe.

Conceptul raportului juridic de comerț internațional

În baza principiului libertății comerțului, producătorul – prin mecanisme adecvate – este liber să vândă sau să nu vândă produsele sale, urmând să negocieze prețul pe care îl dorește, în cazul în care a hotărât să vândă, și să stabilească condițiile de livrare a mărfii. Deci, pe baza autonomie lor de voință, părțile convin asupra acțiunilor sau inacțiunilor la care se obligă. De asemenea, părțile stabilesc volumul și substanța obligațiilor pe care și le asumă.

Raportul de drept al comerțului internațional este o relație comercială caracterizată prin existența drepturilor și obligațiilor juridice corelative în procesul efectuării schimburilor comerciale. Acest raport poate fi definit prin precizarea specificității sale în raport cu genul proxim. În acest sistem de relații, raportul juridic de drept al comerțului internațional privește sfera relațiilor comerciale și este reglementat de o normă specifică, normă de drept comercial internațional.

Așadar, raportul juridic de comerț internațional este o relație patrimonială în cadrul activității de comerț internațional, reglementată juridic, în care participanții, aflați într-o deplină egalitate juridică, sunt titulari de drepturi și obligații realizate, la nevoie, prin forța de constrângere a statelor.

Comercialitatea

Două elemente definitorii determină specificitatea raportului de comerț internațional comparativ cu raporturile juridice de drept internațional, și anume: comercialitatea și internaționalitatea.

Comercialitatea desemnează, în termeni generali, calitatea sau atributul unui raport juridic de a fi comercial. La modul concret, comercialitatea se definește în dreptul intern al fiecărei țări, ea fiind determinată în raport cu criteriile stabilite de sistemul de drept respectiv. De aceea, raporturile juridice de comerț internațional vor fi calificate ca și comerciale prin referire la normele dreptului național care, potrivit normelor de drept internațional privat, constituie lex causae. Caracterul comercial al unor asemenea raporturi se apreciază și se definește în mod obișnuit prin antiteză cu caracterul civil pe care îl inculcă legea civilă în substanța raporturilor ce cad sub incidența sa.

Dar nu toate sistemele de drept cunosc dualitatea drept civil – drept comercial. Unele dintre ele au un cod unic pentru ambele feluri de relații – civile și comerciale – ceea ce nu le împiedică să stabilească un regim juridic diferit pentru actele sau faptele de comerț, precum și un statut juridic special pentru subiecții de drept implicați în raporturile juridice generate de asemenea acte sau fapte.

Problema determinării caracterului comercial al unui raport juridic este, în fond, problema determinării domeniului dreptului comercial. Fiind un drept excepțional, dreptul comercial ar trebui să aibă un domeniu strict delimitat, însă o asemenea delimitare a fost creată numai prin uzanțe, nefiind niciodată clar și precis conturată. De fapt, motivul pentru care o asemenea conturare nu ar putea fi realizată este acela că legislațiile naționale folosesc două elemente de distincție: subiecții de drept implicați și actele sau faptele juridice concret săvârșite. Dacă se ia în considerare primul element, atunci dreptul comercial se va aplica numai persoanelor care au calitatea de comerciant (concepție subiectivă). Dacă se ia în considerare al doilea element, atunci normele de drept comercial se vor aplica actelor necesare vieții comerciale (concepție obiectivă). Totuși, o asemenea delimitare nu este suficient de bine individualizată, fiind susceptibilă de realizare numai în condițiile în care există o noțiune precis definită a comerciantului în cazul concepției subiective și să existe o noțiune precis definită a actului sau faptului de comerț în cazul concepției obiective.

În general, potrivit reglementărilor dreptului pozitiv, indiferent de concepția consacrată prin reglementări, comerciantul se recunoaște după natura actelor pe care le face, iar natura actelor respective este dependentă de calitatea celui care le săvârșește.

Concepția subiectivă s-a conturat, din punct de vedere istoric, odată cu regulile de desfășurare a comerțului statornicite prin practici urmate și repetate vreme îndelungată în corporațiile de negustori din Evul Mediu. A devenit astfel tradițională. Ea se fundamentează pe premisa desprinsă din realitățile acelor timpuri că dreptul comercial este un drept profesional, un drept al comercianților (ius mercatorium). Această premisă este reconfirmată și de relațiile contemporane pentru că oamenii care se îndeletnicesc cu comerțul sunt ținuți de obligații speciale, sunt expuși rigorilor falimentului și sunt supuși unei jurisdicții speciale.

Potrivit concepției subiective, calitatea de comerciant a celui care săvârșește un anumit act sau fapt juridic determină prin ea însăși caracterul comercial al acelui act sau fapt. Majoritatea actelor sau faptelor juridice săvârșite de comercianți sunt exact aceleași cu cele care sunt săvârșite cotidian în viața civilă de persoane care nu au calitate de comerciant. Faptul că cele dintâi au natura de acte sau fapte de comerț se datorează exclusiv calității de comerciant a autorului lor.

Legislațiile ce califică drept comerciale actele și faptele pe baza calității de comerciant a celui care le săvârșește sau a celui implicat în săvârșirea lor instituie o prezumție de comercialitate. Potrivit acestei prezumții sunt acte comerciale toate actele pe care le săvârșește un comerciant în exercițiul comerțului său. Această prezumție legală este iuris tantum și se fundamentează pe ideea conform căreia comercialitatea (caracterul comercial) coboară de la persoană spre act și penetrează substanța lui. Așadar, calitatea de comerciant devine criteriul esențial pentru stabilirea caracterului comercial al tuturor actelor și faptelor la săvârșirea cărora sunt implicate persoane ce dețin o atare calitate. Pe cale de consecință, dreptul comercial este stabilite de sistemul de drept respectiv. De aceea, raporturile juridice de comerț internațional vor fi calificate ca și comerciale prin referire la normele dreptului național care, potrivit normelor de drept internațional privat, constituie lex causae. Caracterul comercial al unor asemenea raporturi se apreciază și se definește în mod obișnuit prin antiteză cu caracterul civil pe care îl inculcă legea civilă în substanța raporturilor ce cad sub incidența sa.

Dar nu toate sistemele de drept cunosc dualitatea drept civil – drept comercial. Unele dintre ele au un cod unic pentru ambele feluri de relații – civile și comerciale – ceea ce nu le împiedică să stabilească un regim juridic diferit pentru actele sau faptele de comerț, precum și un statut juridic special pentru subiecții de drept implicați în raporturile juridice generate de asemenea acte sau fapte.

Problema determinării caracterului comercial al unui raport juridic este, în fond, problema determinării domeniului dreptului comercial. Fiind un drept excepțional, dreptul comercial ar trebui să aibă un domeniu strict delimitat, însă o asemenea delimitare a fost creată numai prin uzanțe, nefiind niciodată clar și precis conturată. De fapt, motivul pentru care o asemenea conturare nu ar putea fi realizată este acela că legislațiile naționale folosesc două elemente de distincție: subiecții de drept implicați și actele sau faptele juridice concret săvârșite. Dacă se ia în considerare primul element, atunci dreptul comercial se va aplica numai persoanelor care au calitatea de comerciant (concepție subiectivă). Dacă se ia în considerare al doilea element, atunci normele de drept comercial se vor aplica actelor necesare vieții comerciale (concepție obiectivă). Totuși, o asemenea delimitare nu este suficient de bine individualizată, fiind susceptibilă de realizare numai în condițiile în care există o noțiune precis definită a comerciantului în cazul concepției subiective și să existe o noțiune precis definită a actului sau faptului de comerț în cazul concepției obiective.

În general, potrivit reglementărilor dreptului pozitiv, indiferent de concepția consacrată prin reglementări, comerciantul se recunoaște după natura actelor pe care le face, iar natura actelor respective este dependentă de calitatea celui care le săvârșește.

Concepția subiectivă s-a conturat, din punct de vedere istoric, odată cu regulile de desfășurare a comerțului statornicite prin practici urmate și repetate vreme îndelungată în corporațiile de negustori din Evul Mediu. A devenit astfel tradițională. Ea se fundamentează pe premisa desprinsă din realitățile acelor timpuri că dreptul comercial este un drept profesional, un drept al comercianților (ius mercatorium). Această premisă este reconfirmată și de relațiile contemporane pentru că oamenii care se îndeletnicesc cu comerțul sunt ținuți de obligații speciale, sunt expuși rigorilor falimentului și sunt supuși unei jurisdicții speciale.

Potrivit concepției subiective, calitatea de comerciant a celui care săvârșește un anumit act sau fapt juridic determină prin ea însăși caracterul comercial al acelui act sau fapt. Majoritatea actelor sau faptelor juridice săvârșite de comercianți sunt exact aceleași cu cele care sunt săvârșite cotidian în viața civilă de persoane care nu au calitate de comerciant. Faptul că cele dintâi au natura de acte sau fapte de comerț se datorează exclusiv calității de comerciant a autorului lor.

Legislațiile ce califică drept comerciale actele și faptele pe baza calității de comerciant a celui care le săvârșește sau a celui implicat în săvârșirea lor instituie o prezumție de comercialitate. Potrivit acestei prezumții sunt acte comerciale toate actele pe care le săvârșește un comerciant în exercițiul comerțului său. Această prezumție legală este iuris tantum și se fundamentează pe ideea conform căreia comercialitatea (caracterul comercial) coboară de la persoană spre act și penetrează substanța lui. Așadar, calitatea de comerciant devine criteriul esențial pentru stabilirea caracterului comercial al tuturor actelor și faptelor la săvârșirea cărora sunt implicate persoane ce dețin o atare calitate. Pe cale de consecință, dreptul comercial este construit din normele de drept sub incidența cărora intră comercianții. El devine astfel un drept profesional, un drept al comercianților.

O asemenea concepție era de natură să șocheze pe juriștii din secolul al XIX-lea care considerau sacro – sanct principiul strictei egalități între subiecții de drept. Dreptul contemporan admite, însă, cu mai multă ușurință ideea unui drept profesional. Fiecare profesie își are regulile ei. Profesiunile comerciale le au pe ale lor care sunt mai vechi și mai numeroase decât cele aparținând altor profesiuni.

După cum s-a remarcat în doctrină, concepția subiectivă este remarcabil de clară și de simplă: comercianții sunt azi înregistrați și clasați și, în afara cazului când comerțul se face clandestin, nu există nici o îndoială cu privire la exercițiul profesiunii de comerciant. Fiecare comerciant are un fond pe care îl exploatează în mod public, supunându-se în această exploatare regulilor dreptului comercial.

Concepția subiectivă comportă, însă, cel puțin două dificultăți majore, și anume: pe de o parte, ea reclamă o determinare a profesiunii comerciale sau măcar un clasament legal al acestora; pe de altă parte, nu toate actele făcute de un comerciant privesc exercițiul profesiunii sale și, invers, din ce în ce mai mult, operațiuni juridice specifice activității comerciale sunt săvârșite și de persoane care nu au calitatea de comerciant. Este de observat că din legislațiile naționale lipsesc, în general, reglementări care să determine cu rigurozitate profesiunile comerciale sau să le clasifice legal; în această privință există numai practici care și ele sunt de multe ori indecise. De asemenea, natura și forma actelor juridice sunt și rămân chestiuni ce trebuie examinate de vreme ce ele reprezintă elemente decisive pentru determinarea regimului juridic al acestora. Din aceste motive unitatea concepției subiective devine practic iluzorie iar consacrarea acestei concepții pe plan legislativ duce inevitabil la consecințe practice complexe, fiind de natură să creeze probleme greu solubile de aplicare a dreptului.

Concepția obiectivă. Atributul comercialității poate fi dat și de obiectul reglementărilor juridice care este comerțul, activitatea comercială. Potrivit acestui criteriu, sunt luate în considerare ca acte sau fapte de comerț operațiile necesare vieții comerciale, actele și faptele comerciale prin ele însele, făcându-se abstracție de calitatea aceluia care le săvârșește. În virtutea acestei premise, comercialitatea urcă de la actul comercial prin natura lui la persoana care îl săvârșește, parcurgându-se un traseu invers decât cel preconizat în cadrul concepției subiective.

Așadar, în cadrul concepției obiective se iau în considerare operațiunile juridice în sine apreciindu-se că acestea primesc incidența regulilor speciale în virtutea faptului că ele sunt acte de comerț. Împrejurarea că în numeroase sisteme de drept național au fost elaborate și puse în aplicare coduri de comerț, în unele țari chiar coduri de comerț internațional, pare explicabila nu prin dorința legiuitorului din țările respective de a reglementa o clasă aparte de subiecți de drept, ci prin nevoia, datorată realităților vieții de a reglementa o categorie de acte: Codul comercial indiferent de dreptul național căruia îi aparține este un cod al comerțului, și nu un cod al comercianților. Pentru aceleași acte trebuie aplicate aceleași reguli indiferent de calitatea acelora care le săvârșesc. Acesta nu este numai un imperativ juridic, ci reprezintă și un deziderat de logică elementară. Următorul exemplu confirmă această constatare: legea stabilește regulile aplicabile efectelor de comerț și societăților comerciale; puțin interesează că semnatarul cambiei este un comerciant, iar acționarul dintr-o societate pe acțiuni nu are calitate de comerciant.

În virtutea concepției obiective se pot distinge două grupe de acte sau fapte de comerț:

acte ale căror caracter comercial decurge din natura sau din obiectul concret al operațiunii (actului); au acest caracter toate actele menționate de lege, precum: cumpărarea spre revânzare de bunuri mobile și imobile, operațiune cu care se asimilează schimbul și locația; operațiile bancare și de credit; asigurările, intermedierile; operațiile de bursă etc.;

acte ale căror caracter comercial decurge din însăși forma lor, de pildă cambia, cecul , biletul la ordin etc.

S-a apreciat că dacă toate actele juridice ar avea o natură determinată prin forma lor sau prin obiectul lor (natura lor), atunci concepția obiectivă ar prezenta o valoare logică certă. Dar există numeroase acte juridice, între care și marile contracte de utilizare curentă (vânzarea, închirierea, depozitul, mandatul, transportul etc.), care sunt la fel de frecvent întâlnite în viața comercială, ca și în viața civilă. Pentru caracterizarea acestora sau, mai corect, pentru calificarea lor, rămân insuficiente obiectul și forma lor. În acest scop trebuie luate în considerare finalitățile pentru care au fost încheiate. Se ajunge astfel, în mod obligatoriu, la o analiză a activității economice a contractanților care, inevitabil, va determina concluzia că unele dintre ele sunt comerciale deoarece sunt făcute de către comercianți, iar altele sunt civile întrucât s-au perfectat între civili (adică necomercianți).

O legitimă întrebare devine astfel inevitabilă: care trebuie să fie totuși criteriul de apreciere a atributului comercialității? Natura actului sau faptului concret săvârșit sau calitatea persoanei care l-a săvârșit? Un răspuns riguros la această întrebare și care să rămână în afara oricăror obiecții pare greu de formulat. Și e firesc să fie așa de vreme ce însăși poziția Codului comercial român, dar și a altor coduri comerciale, este ambiguă în această problemă. Astfel, prin art. 3 din Codul comercial român se consacră indubitabil concepția obiectivă, legiuitorul utilizând formula „legea consideră ca fapte de comerț …”, urmată de o enumerare enunțiativă a celor mai reprezentative și mai frecvent întâlnite asemenea fapte. Desigur, această formulă sugerează clar că faptele respective se includ în domeniul de reglementare al dreptului comercial, indiferent de calitatea persoanei care le-a săvârșit. Prin art. 4 din același cod se consacră, însă, în termeni la fel de expliciți, concepția subiectivă, instituindu-se o prezumție legală iuris tantum de comercialitate cu privire la toate actele juridice săvârșite de un comerciant.

Și totuși, problema criteriului de determinare a comercialității actelor sau faptelor juridice din sfera comerțului trebuie lămurită. Dacă restrângem domeniul investigat la sfera comerțului internațional, atunci vom putea conchide că, pentru această zonă de interes, legiuitorul român a consacrat în exclusivitate concepția obiectivă. Astfel, prin art. 3 din Legea nr. 1/1971 cu privire la activitatea de comerț exterior și cooperare economică și tehnico – științifică a României – act normativ ce nu a fost abrogat în mod expres până în prezent – definindu-se sintagma „activitate de comerț exterior” se face o enumerare enunțiativă a actelor sau faptelor de comerț subsumate în conținutul acestui concept. Astfel, alin. 1, art. 3 din lege stabilește că operațiunile comerciale privesc vânzarea, cumpărarea sau schimburile de mărfuri, prestările de servicii, transportul și expedițiile internaționale, proiectarea și executarea de lucrări, asistența sau colaborarea tehnică, vânzarea sau cumpărarea de licențe pentru folosirea brevetelor de invenții sau a procedeelor tehnologice, consignația sau depozitul, reprezentarea și comisionul, operațiunile financiar – valutare, asigurările, turismul și, în general, orice acte sau fapte de comerț, precum și prospectările, ofertele, demersurile, tratativele și înțelegerile pentru asemenea operațiuni. Din cuprinsul textului menționat lipsește orice referire la calitatea celui care săvârșește asemenea acte sau fapte juridice, ceea ce însemnă că singurul element care a fost luat în considerare de către legiuitor pentru calificare unor asemenea acte ca atare este natura lor. Dacă se mai ține seama și de faptul că prin H.G. nr. 201/1990 dată în aplicarea Decretului – Lege nr. 54/1990 se enumeră faptele de comerț cu privire la care pot fi autorizate persoanele fizice pentru a le săvârși, reconfirmându-se și de această dată de către legiuitor concepția obiectivă, atunci devine posibilă constatarea privind existența unei modificări de concepție legislativă la noi, în sensul restrângerii considerabile a prezumției de comercialitate instituită prin art. 4 din Codul comercial. Așadar, în legislația României s-a dat prioritate concepției obiective și fără a fi negată concepția subiectivă aceasta din urmă a fost marginalizată, fiind trecută pe un plan secundar.

Alte legislații naționale îmbrățișează criteriul subiectiv, calitatea de comerciant rezultând din lege sau din înscrierea într-un anumit registru, de exemplu art. 343 din C. com. german, iar alte legislații dau expresie concepției obiective, determinând comercialitatea potrivit elementelor intrinseci ale actului juridic, respectiv naturii sale și independent de calitatea părților la raportul juridic, de exemplu C. com. spaniol, art. 3 și C. com francez, art. 632.

INTERNAȚIONALITATEA

Raporturile comerciale care se nasc sub imperiul legilor naționale și își consumă întreaga existența juridică pe teritoriul național rămân indiferente pentru dreptul comercial internațional fiind supuse în tot ceea ce le privește legilor respective. Asemenea raporturi intră în zona de interes a dreptului comerțului internațional numai atunci când și numai în măsura în care caracterul lor comercial este dublat de caracterul lor internațional. Așadar, pentru ca un raport comercial să dobândească aderențe internaționale trebuie să aibă în conținutul lui pe lângă atributul comercialității și un element de internaționalitate ce-i adaugă o valență suplimentară, anume atributul internaționalității.

Este însă de observat că există raporturi juridice care conțin elemente de extraneitate fie însăși în structura lor, fie în circumstanțele de care este dependentă nașterea, modificarea sau stingerea raportului juridic respectiv, precum: locul perfectării actului juridic, locul executării obligațiilor generate prin acel act, moneda în care urmează a se face plata etc. Deși aceste raporturi juridice prezintă adeseori importanță pentru comerțul internațional, ele se plasează totuși în domeniul dreptului internațional privat.

Nu orice element de extraneitate prezent într-un raport juridic este de natură să confere acestuia atributul internaționalității. Cetățenia părților contractante este irelevantă ca element de internaționalitate; așa s-a stabilit atât în practica internațională, cât și prin normele dreptului uniform. În schimb, sediul sau domiciliul, ori în lipsa acestuia din urmă, reședința părților sunt luate în considerare, dacă se află în state diferite, ca elemente de internaționalitate pentru raportul juridic generat de contractul respectiv. Totuși, nu în toate cazurile împrejurarea evocată dobândește o atare semnificație. Astfel, un contract de societate perfectat în România între parteneri contractuali cu cetățenii diferite și sedii, respectiv domicilii în țări diferite nu poate fi calificat contract internațional deoarece societatea comercială constituită pe această cale având sediul principal în România este persoană juridică româna supusă legilor României. Prin consecință, într-o atare ipoteză deși în structura raportului juridic respectiv există două elemente de extraneitate – anume: cetățenia străină și sediul sau domiciliul în străinătate al unuia sau unora dintre asociați – nici unul dintre ele nu primește în cazul dat semnificația de element de internaționalitate. De aceea, nici raportul juridic creat prin contractul de societate – contract ce este prin natura sa un fapt de comerț – nu va fi un raport de comerț internațional, ci un raport comercial integrat în ordinea juridică națională. Este motivul pentru care este cel puțin bizară alerta creată în jurul afacerii „PETROMIN” S.A. – FORUM MARITIM (Grecia). Contractul de societate convenit în vara anului 1993 între consiliul de administrație al societății comerciale PETROMIN S.A. cu sediul în Constanța și armatorul grec Katonnis, patronul companiei grecești „FORUM MARITIM” conținea în forma sa inițială clauze net dezavantajoase pentru partenerul român creând totodată o situație incredibil de avantajoasă pentru partenerul grec. Împrejurarea a dus la renegocierea contractului mai înainte ca societatea nou constituită să-și fi început activitatea, dar cu ocazia renegocierii partenerul grec a dat dovadă de inflexibilitate, ceea ce a determinat autoritățile române (mai exact Procuratura Constanța) să declanșeze procedura judiciară de anulare a contractului de societate. Promovarea demersurilor judiciare în vederea anulării contractului de societate este pe deplin posibilă și totodată conformă cu lex contractus care a fost legea română. Într-adevăr, contractul respectiv, fiind încheiat cu nerespectarea formalităților cerute de legea română – printre care: efectuarea unei evaluări prealabile cu respectarea condițiilor legale a navelor românești pe care partenerul român le aducea ca aport social, solicitarea și deci obținerea unui aviz prealabil din partea Guvernului României, fiind în cauză bunuri de interes național, solicitarea și obținerea unui aviz prealabil din partea Agenției Române de Dezvoltare, depunerea de către partenerul străin în cont la bancă în România pe seama societății în curs de constituire a minimum 30% din valoarea acțiunilor subscrise etc. – era lovit de nulitate absolută și lipsit de orice eficiență juridică. Prin urmare soluția desființării lui pe cale judiciară se impunea de la început ca un mijloc legal de protejare a intereselor românești. Promovarea acțiunii în anulare la instanța română de drept comun putea fi realizată chiar fără acordul partenerului străin în ceea ce privește jurisdicția aleasă de partea română deoarece obiectul litigiului nu era un contract comercial internațional, ci un contract comercial aflat sub incidența legii române care stabilea competența acestei jurisdicții pentru eventualele litigii apărute între părți.

În concluzie putem spune că sediul sau domiciliul, sau în lipsa acestuia reședința în străinătate a uneia dintre părțile contractante deși constituie elemente de extraneitate cărora practica internațională și doctrina juridică le-au recunoscut și caracterul de elemente de internaționalitate, există totuși situații când acestea sunt lipsite de valența internaționalității fiind inapte să antreneze consecințele juridice aferente acestei valențe. În asemenea situații, pentru ca raportul juridic comercial în structura căruia există unul din cele două elemente de extraneitate (și anume sediul pentru persoana juridică și domiciliul sau reședința pentru persoana fizică) să se analizeze că un raport de comerț internațional este necesar ca în structura lui să se regăsească și un alt element de extraneitate susceptibil de a-i conferi valențe de internaționalitate. De altfel, în practica de comerț internațional adeseori, un element de extraneitate este dublat de alt element de extraneitate în structura aceluiași contract. Exemplul clasic în această privință este vânzarea internațională de mărfuri cu referire la care se cere în afara condiției ca stabilimentul părților să se afle în state diferite și condiția ca obiectul vânzării să se afle în situația de a fi transportat de pe teritoriul unui stat, pe teritoriul altui stat. Numai când ambele cerințe sunt satisfăcute contractual poate fi considerat un contract de vânzare internațională.

Referitor la vânzarea internațională de mărfuri, este de remarcat faptul că, un raport juridic ce are caracter internațional nu este sinonim cu un raport juridic de drept internațional privat. Astfel, vânzarea comercială internațională reglementată de legile uniforme nu este o vânzare internă convertită prin adăugarea unui element de extraneitate.

Convențiile internaționale, ca și legile uniforme ce reglementează numai raporturi juridice cu caracter internațional, definesc asemenea raporturi precizând totodată și criteriile pe baza cărora se delimitează domeniul lor de incidență și care trebuie avute în vedere pentru stabilirea caracterului internațional al anumitor raporturi juridice. Aceste criterii nu sunt general valabile pentru toate contractele, ci diferă de la un contract la altul în funcție de natura și specificul fiecărui contract. Astfel, în cazul contractelor ce prin specificul lor nu comportă un transfer de bunuri dintr-o țară în altă țară, internaționalitatea raportului juridic respectiv este dată de sediul sau domiciliul (reședința) în state diferite a celor doi contractanți. Tot astfel, în contractele ce implică transferul de bunuri dintr-o țară în altă țară, elementul de internaționalitate rezidă în însuși faptul obiectiv al transferului. În contractele având ca obiect prestații de a face, iar executarea prestației se înfăptuiește pe teritoriul a cel puțin două state (de exemplu la transportul internațional de mărfuri sau persoane) faptul obiectiv al unei asemenea executări dă raportului juridic respectiv caracter internațional. Contractul de factoring în care alături de aderent, factor și debitor se implică și factorul la import dobândește caracter de contract comercial internațional tocmai datorită acestei implicări și a plăților internaționale antrenate de ea; deci în asemenea contracte elementele de internaționalitate se concretizează pe de o parte în participarea la raportul juridic al factorului de import, iar pe de altă parte în caracterul de plăți internaționale a sumelor achitate de acesta din urmă aderentului. În fine, pentru a încheia exemplificarea învederăm că raporturile juridice decurgând din intermedierea în comerțul internațional au și ele criterii proprii de determinare a elementului de internaționalitate din structura lor care pot fi și ele diferite de la un contract de intermediere la altul în funcție de specificul fiecărui contract. Există totuși un criteriu cu valabilitate pentru toate contractele de intermediere, și anume: sediul sau domiciliul în țări diferite a cel puțin doi din cei trei subiecți de drept – reprezentantul, reprezentatul și terțul – implicați în realizarea activității de intermediere; mai exact avem în vedere sediul sau domiciliul reprezentantului sau cel al reprezentatului.

În concluzie: elementul de internaționalitate este în fond un element de extraneitate, dar nu orice element de extraneitate are și valențele unui element de internaționalitate de natură să confere raportului juridic dat caracterul de raport de comerț internațional. Este element de internaționalitate numai acel element de extraneitate ce prezintă suficientă relevanță pentru a da raportului juridic în structura căruia se integrează puterea de a capta acțiunea unor norme juridice de drept al comerțului internațional creând acelui raport vocația de a se supune acelei acțiuni.

PREMISELE RAPORTULUI JURIDIC DE COMERȚ INTERNAȚIONAL

Raportul juridic de comerț internațional apare numai în cazul în care există anumite premise. Aceste premise sunt:

norma juridică de comerț internațional;

participanții la raporturile comerciale internaționale;

existența unor împrejurări care produc efecte juridice prin realizarea lor.

NORMA JURIDICĂ DE COMERȚ INTERNAȚIONAL

Normele juridice de comerț internațional definesc comportamentul posibil sau datorat al participanților la raporturile comerciale internaționale.

Normele juridice constituie premisa fundamentală a raportului juridic de comerț internațional, deoarece fără norma de drept nu se poate vorbi despre un raport juridic. Norma juridică definește capacitatea subiectelor raportului juridic de comerț internațional și precizează categoriile de fapte juridice care ar putea să producă efecte juridice în raporturile de comerț internațional.

La rândul lor, normele juridice de comerț internațional sunt transpuse în viață prin raportul juridic din cadrul schimburilor comerciale internaționale. De aceea, raportul juridic de comerț internațional mai este definit drept normă de drept comercial în acțiune, tocmai pentru că raportul juridic este principalul mijloc de realizare a dreptului comerțului internațional.

PARTICIPANȚII LA RAPORTURILE COMERCIALE INTERNAȚIONALE

Subiectele de drept reprezintă o altă premisă majoră a raporturilor juridice de comerț internațional. Este știut că raporturile comerciale internaționale au loc între persoane fizice și juridice care săvârșesc fapte obiective de comerț.

În temeiul Codului comercial român, participanții la raporturile comerciale sunt acele persoane care au comerțul ca profesiune obișnuită, precum și societățile comerciale.

În baza Legii nr. 26/1990 „comercianții sunt persoane fizice care exercită în mod obișnuit acte de comerț, societățile comerciale, regiile autonome și organizațiile cooperatiste”.

Potrivit normelor în vigoare, odată dobândită calitatea de comerciant, toate actele juridice ale persoanei respective sunt prezumate a fi comerciale.

EXISTENȚA UNOR ÎMPREJURĂRI CARE PRODUC EFECTE JURIDICE PRIN REALIZAREA LOR

Actele și faptele de comerț internațional sunt acele împrejurări de care norma juridică leagă nașterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic de comerț internațional.

Faptele juridice sunt acele împrejurări – evenimente și acțiuni – de care normele dreptului comerțului internațional atașează consecințe juridice. Actele juridice sunt acte de voință (volitive) săvârșite cu intenția de a produce efecte juridice. Operațiunea juridică este un mijloc sau o tehnică juridică la care se recurge în scopul realizării actului comerțului internațional.

În sens restrâns (stricto sensu) faptele juridice de comerț internațional nu includ actele juridice, referindu-se numai la fapte naturale (inundația, cutremurul, trăsnetul etc.), care au loc independent de voința omului, dar produc efecte juridice. În sens larg (lato sensu), faptele juridice includ și actele juridice.

CARACTERISTICILE RAPORTULUI JURIDIC DE COMERȚ INTERNAȚIONAL

Raportul juridic de comerț internațional cunoaște mai multe caracteristici: unele comune ale altor ramuri ale dreptului; altele specifice. După cum observă Mircea Djuvara, dreptul comercial este „ reprezentat printr-o legislație specială, care se aplică comerțului”. El constituie legea specială față de legea civilă, care reprezintă dreptul comun. Între principalele caracteristici ale raporturilor juridice de comerț internațional trebuie menționate următoarele: raportul juridic de comerț internațional este un raport volițional; este un raport valoric; conține un element de internaționalitate.

RAPORTUL JURIDIC DE COMERȚ INTERNAȚIONAL ESTE UN RAPORT VOLIȚIONAL

Este cunoscut că instrumentele juridice principale prin care se realizează raporturile juridice de comerț internațional sunt:

contractele comerciale internaționale;

titlurile de valoare;

În ambele situații, rolul hotărâtor revine voinței juridice a subiecților de drept.

Orice contract de comerț internațional se încheie prin acordul de voință al părților; participanții la raportul juridic de comerț internațional determină – prin acordul lor de voință – obiectul și conținutul contractelor pe care le convin între ele; pe parcursul executării contractului – prin acordul lor de voință părțile la contractul de comerț internațional îi pot completa sau modifica conținutul, ori îl pot chiar rezilia.

Participanții la raporturile contractuale de comerț internațional au libertatea să opteze și asupra legii – română sau străină – care să guverneze fondul și efectele contractului, precum și asupra jurisdicției căreia îi vor supune litigiile ce ar putea să apară pe parcursul derulării contractului.

RAPORTUL JURIDIC DE COMERȚ INTERNAȚIONAL ESTE UN RAPORT VALORIC, URMĂRIND OBȚINEREA UNOR BENEFICII

Participanții la raporturile juridice de comerț internațional urmăresc, în mod declarat, obținerea unor beneficii, a unui profit. Aceasta este o caracteristică a raporturilor de comerț internațional din cele mai vechi timpuri. Vorbind despre „Comerțul celor vechi”, Plinius Secundus observa „bogățiile care pot fi acumulate prin schimburi comerciale” iar Strabon atrăgea atenția asupra „prosperității pe care o poate aduce comerțul”. Charles Montesquieu constata că „istoria comerțului este istoria relațiilor dintre popoare” și că prin comerț se poate dobândi bunăstarea, înfloresc meșteșugurile.

Analizând raporturile juridice de drept comercial, profesorul Mircea Djuvara constata că participanții, îndeosebi societățile comerciale, „pun în joc nu o responsabilitate nelimitată a componenților societății” ci „o responsabilitate limitată”, dând exemplul acționarului unei societăți care atunci când cumpără o acțiune nu înțelege să se facă răspunzător cu toată averea, ci numai cu suma pe care a plătit-o pentru acțiune. După opinia reputatului analist, „reglementarea acestui mijloc extraordinar de eficace în ziua de astăzi constituie una din părțile centrale ale dreptului comercial”.

Este lesne de înțeles că, în raporturile juridice de comerț internațional, beneficiile nu se realizează cu ușurință, în condițiile unei competiții tot mai puternice. De aceea, atât la încheierea contractelor de comerț internațional, cât și pe parcursul realizării clauzelor stipulate, trebuie să se facă tot ce se cuvine pentru ca produsele să fie la nivelul calitativ al pieței mondiale iar prețurile practicate să fie atractive.

RAPORTUL JURIDIC DE COMERȚ INTERNAȚIONAL CONȚINE UN ELEMENT DE EXTRANEITATE

Elementul de internaționalitate este foarte important în configurarea specificității acestor raporturi juridice, deosebindu-le de celelalte și conferindu-le locul și rolul pe care îl au în sistemul raporturilor juridice internaționale. Internaționalitatea, împreună cu celelalte elemente caracteristice (comercialitatea, caracterul patrimonial), definește raporturile juridice de comerț internațional drept raporturi specifice în ansamblul raporturilor juridice.

După cum am observat deja, sediul sau domiciliul, ori în absența lor reședința părților, constituie elemente de internaționalitate pentru raportul juridic de comerț internațional determinat de contractul încheiat între părți.

În procesul de codificare a dreptului comerțului internațional se are întotdeauna în vedere – în elaborarea normelor juridice – caracterul internațional al raporturilor respective, precizându-se criteriile care definesc acest caracter pentru a distinge și circumscrie sfera de cuprindere a acestor raporturi juridice în comparație cu alte raporturi juridice. Lucrările Congresului de la New York din martie 1992 asupra Dreptului Comerțului Internațional s-au concentrat asupra „evoluțiilor și tendințelor” procesului codificării în acest domeniu prin elaborarea unor Reguli Uniforme. Delegațiile participante au observat că „normele convenite în acest domeniu vor guverna tranzacțiile comerciale în anii ce vor veni”, dându-le „siguranță și stabilitate”. Relevând conexiunile cu celelalte „raporturi juridice”, Congresul a atras atenția asupra „specificităților raporturilor juridice de comerț internațional”, care explică locul ce le revine în „ansamblul relațiilor internaționale”.

CONȚINUTUL RAPORTULUI JURIDIC DE COMERȚ INTERNAȚIONAL

Analiza conținutului raportului juridic de comerț internațional presupune, mai întâi, definirea acestuia și, apoi, examinarea succintă a drepturilor și obligațiilor care-l configurează.

DEFINIȚIE

Conținutul raportului juridic de comerț internațional poate fi definit ca fiind ansamblul drepturilor dobândite de subiectul activ și obligațiilor asumate de subiectul pasiv privind fondul de comerț, întreprinderea pe care o organizează sau activitatea de comerț internațional pe care urmează să o desfășoare.

Aceste drepturi și obligații trebuie să fie în concordanță cu normele de drept ale comerțului internațional care guvernează materia ce face obiectul raportului juridic respectiv. În raportul juridic de drept al comerțului internațional este vădită legătura dintre norma agendi – care determină conduita posibilă și datorată – și facultas agendi – dreptul participantului la acest raport.

Între drepturile dobândite de subiectul activ și obligațiile asumate de subiectul pasiv într-un raport juridic de comerț internațional este o corelație. Mari gânditori în domeniul dreptului, precum Léon Duguit și Auguste Compte, au atras atenția asupra acestei corelații, considerând-o esențială în cercetarea și înțelegerea conținutului raportului juridic.

DREPTURILE DOBÂNDITE DE PARTICIPANȚII LA RAPORTUL JURIDIC DE COMERȚ INTERNAȚIONAL

Dreptul subiectiv reprezintă posibilitatea participanților la raporturile juridice de comerț internațional să aibă o anumită atitudine față de drepturile dobândite, să ceară subiectului care și-a asumat obligația să și-o onoreze la timp și la nivelul calitativ convenit prin contractul internațional încheiat, precum și să ceară apărarea drepturilor organelor competente ale statului a cărui lege a fost desemnată de părți să guverneze fondul și efectele contractului.

Drepturile dobândite de subiectul activ pot fi concepute ca o facultate de a face ceva – facultas agendi – sau ca o pretenție ca cealaltă parte contractantă să-și îndeplinească obligația asumată – pretesa.

În raporturile juridice de comerț internațional – chiar mai evident ca în alte raporturi juridice – rezultă legătura indisolubilă dintre drepturi și obligații. Relațiile contractuale de comerț internațional se bazează pe egalitatea juridică a părților și pe autonomia lor de voință în precizarea drepturilor și obligațiilor. De aceea și în derularea raporturilor contractuale, cooperarea părților este indispensabilă.

OBLIGAȚIILE ASUMATE DE PARTICIPANȚII LA RAPORTUL JURIDIC DE COMERȚ INTERNAȚIONAL

Într-un contract de comerț internațional, îndatoriri revin ambelor părți. În măsura în care una din părți se obligă, adică își asumă anumite obligații – să predea marfa la o anumită dată, marfa să fie în cantități și de o calitate determinate – ea este ținută să le îndeplinească, altfel cealaltă parte va avea pierderi.

Între vânzător și cumpărător pot fi convenite clauze în virtutea cărora și una și cealaltă dintre părți au atât drepturi, cât și obligații: vânzătorul să predea marfa la timp și în bune condițiuni, cumpărătorul să achite prețul stipulat în contractul de vânzare internațională.

În cadrul tranzacțiilor de comerț internațional – implicând interdependența drepturilor și obligațiilor – participanții sunt, în același timp, atât titulari de drepturi, cât și de obligații, pe parcursul derulării contractului.

RECIPROCITATEA DREPTURILOR ȘI OBLIGAȚIILOR

Practica raporturilor juridice de comerț internațional demonstrează că operațiunile de comerț internațional se caracterizează prin reciprocitatea drepturilor și obligațiilor.

În consecință, într-un raport juridic de comerț internațional este greu să se facă o distincție netă între subiectul activ și subiectul pasiv, destul de frecvent constatându-se că participanții la acest raport au o dublă calitate unul față de celălalt, și anume de creditor și de debitor. Deci, subiectul este activ atunci când își exercită un drept stipulat în contract sau pasiv atunci când este ținut să-și îndeplinească o obligație.

În cazul contractelor de factoring sau de leasing suntem în prezența unor contracte complexe care implică stabilirea între subiectele raporturilor juridice respective a unor raporturi conexe, ca efecte ale unui acord de voințe multivalent din punct de vedere juridic.

OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC DE COMERȚ INTERNAȚIONAL

Alături de subiectele raportului juridic de comerț internațional, obiectul și conținutul acestui raport reprezintă părțile, elementele sale constitutive, asupra cărora s-a atras atenția în literatura de specialitate.

NOȚIUNE

Specialiștii sunt de acord că prin obiectul raportului juridic se înțeleg acțiunile pe care titularii dreptului subiectiv le întreprind sau le solicită în cursul desfășurării raportului juridic.

Obiectul raportului juridic definește conduita la care se referă conținutul acestui raport.

Se poate spune că obiectul raportului juridic de comerț internațional – ca, de altfel, a oricărui raport juridic – îl reprezintă conduita, o anumită prestație în scopul realizării conținutului raportului juridic. După cum observă profesorul Dan Ciobanu în „Introducerea în studiul dreptului”, prin raporturile juridice „părțile se obligă să întreprindă acțiuni pe care altfel nu ar fi obligate să le întreprindă, sau să nu întreprindă acțiuni pe care altfel ar fi libere să le întreprindă”. Așadar, conduita, o anumită prestație definește obiectul raportului juridic de comerț internațional.

RAPORTULUI JURIDIC DE COMERȚ INTERNAȚIONAL – UN RAPORT OBLIGAȚIONAL

Analiștii relațiilor comerciale internaționale au demonstrat că raportul juridic de comerț internațional este „un raport obligațional”. În mod constant, obiectul acestui raport s-a dovedit a fi prestația pe care are obligația să o efectueze debitorul față de creditorul său.

Aceste prestații sunt de natură patrimonială, concretizate în: acțiunea de a da sau de a face sau în inacțiunea debitorului, adică de a nu face ceva în beneficiul creditorului sau a unei persoane desemnate de acesta.

Prestațiile patrimoniale ale debitorului în folosul creditorului rezultă din natura raporturilor juridice de comerț internațional care se stabilesc și se derulează în sfera circulației mărfurilor, serviciilor și cunoștințelor.

OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC DE COMERȚ INTERNAȚIONAL – DE REGULĂ, O OBLIGAȚIE DE REZULTAT

În cele mai multe cazuri, obligațiile generate de faptele de comerț sunt obligații de rezultat, ceea ce înseamnă că prestația asumată de debitor într-un raport juridic de comerț internațional va fi considerată executată numai în cazul în care creditorul va obține rezultatul vizat.

Conduita, comportamentul debitorului urmează să dea curs intereselor legitime ale creditorului. Mai mult, creditorul poate pretinde debitorului să facă, să dea, sau să nu facă ceva, în folosul său, adică să-și îndeplinească obligațiile asumate prin contract.

Obiectul raportului juridic de comerț internațional se distinge și prin aceea că prestația debitorului față de creditor este, în mod curent, o acțiune, constând în obligația debitorului de a da sau de a face, ca expresie a specificului schimburilor comerciale internaționale.

Într-o economie de piață „marea majoritate a bunurilor rămân pe piață”, adică în comerț. Operațiunile efectuate de comercianți în legătură cu aceste bunuri – ansamblul tranzacțiilor comerciale care implică cumpărarea în scopul de a le revinde – definesc o anumită conduită a acestora, vizând obținerea unui beneficiu (profit).

Este evident că operațiunile de import și export de mărfuri și servicii pe care le desfășoară comercianții – persoane fizice și juridice (în principal, societăți comerciale) – implică, de regulă, o prestație, deci o anumită conduită în legătură cu bunurile respective. Tocmai această conduită constituie obiectul raportului juridic de comerț internațional.

Așadar, obiectul raportului juridic de comerț internațional este prestația (conduita, comportamentul) subiectului pasiv pe care acesta o datorează subiectului activ, în vederea satisfacerii intereselor sale legitime.

SUBIECTELE RAPORTULUI JURIDIC DE COMERȚ INTERNAȚIONAL

Complexitatea tranzacțiilor internaționale implică un mare număr de participanți la raporturile juridice de comerț internațional. Pe măsura dezvoltării schimburilor comerciale, în condițiile extinderii interesului pentru afaceri locale, regionale și globale, subiectele raporturilor juridice de comerț internaționale s-au diversificat atât de mult, încât pentru examinarea și înțelegerea lor este necesar un efort de analiză și sinteză spre a oferi o imagine de ansamblu asupra acestei problematici vitale în definirea locului și rolului ce revine dreptului comerțului internațional în lumea contemporană.

Subiectele raportului juridic de comerț internațional pot aparține ordinii juridice naționale sau ordinii juridice internaționale.

În doctrină se folosește, uneori, noțiunea de întreprinzător pentru a defini persoana implicată în activități comerciale.

După Revoluția Română din 1989 s-a folosit și se folosește, în continuare, noțiunea de agenți economici pentru participanții la raporturile comerciale, prin agent economic înțelegându-se „orice persoană fizică sau juridică care produce, importă, exportă, transportă, depozitează și comercializează produse ori părți din acestea ori prestează servicii”.

În această noțiune sunt incluși comercianții persoane fizice, societățile comerciale, regiile autonome, cooperativele de consum și cooperativele de credit, cooperativele meșteșugărești, asociațiile în participație, asociațiile cu scop lucrativ fără personalitate juridică și asociațiile familiale dacă efectuează acte obiective de comerț.

Atât noțiunea de „întreprinzători”, cât și aceea de „agenți economici” pot fi utilizate pentru a defini participanții la schimburile comerciale, așa cum se poate recurge la orice altă noțiune, cu condiția să i se definească conținutul.

Pentru a defini, însă, participanții la raporturile juridice comerciale și, mai ales, la raporturile juridice de comerț internațional este necesar să se folosească termeni consacrați, având o largă circulație internațională.

În diferite lucrări de specialitate se întâlnesc atât noțiunea de „subiect de drept”, cât și noțiunea de „subiect al raporturilor juridice de comerț internațional”.

Evident, între cele două noțiuni nu sunt deosebiri calitative. Pentru specialiștii din domeniu, ambele noțiuni au înțelesul de „participanți la comerțul internațional”, noțiune, de asemenea, folosită destul de frecvent. Noțiunea de participant, într-un sens larg, include toate categoriile de persoane fizice și juridice implicate în schimburile comerciale internaționale, sens în care și este, de altfel, folosită.

Totuși, din nevoia de precizie și rigoare se consideră că este mai potrivit să se folosească noțiunea de subiect al raportului juridic de comerț internațional, având în vedere înțelesul clasic ce se dă acestui concept, locul ce îi este consacrat în realitatea comercială, precum și frecvența folosirii acestei noțiuni în realitățile comerciale internaționale.

Comerțul internațional este exercitat de către persoane fizice și juridice care sunt comercianți. În temeiul Codului Comercial Român „sunt comercianți aceia care fac fapte de comerț, având comerțul ca o profesie obișnuită, și societățile comerciale”. Statul, județul și comuna „nu pot avea calitatea de comerciant”. Orice persoană care, „în mod accidental, face o operațiune de comerț, nu poate fi considerată comerciant”. Astfel, în baza Codului comercial, este considerat comerciant acea persoană fizică sau juridică care:

exercită acte obiective de comerț prin natura sau forma lor;

din exercitarea actelor de comerț și-au făcut profesia lor obișnuită, deci este vorba despre exercitarea continuă, sistematică, permanentă a actelor de comerț;

acționează în numele său, asumându-și toate riscurile implicate prin actele de comerț pe care le efectuează;

exercițiul comerțului se face în scopul de a obține beneficii, de a câștiga.

Potrivit acelorași reglementări, societățile comerciale au calitatea de comerciant de la constituirea lor, ceea ce le îngăduie să exercite actele obiective de comerț prevăzute de lege.

Atât comercianții persoane fizice, cât și comercianții persoane juridice, exercitând în temeiul legii acte de comerț, sunt, în mod firesc, subiecte ale raportului juridic comercial.

După cum se știe, acte și fapte de comerț exercită și alte persoane, care nu sunt cuprinse în sfera conceptului de comerciant. Astfel, nici statele, nici organizațiile interguvernamentale, cum ar fi instituții specializate ale Națiunilor Unite sau alte instituții specializate, nu au și nu pot avea calitatea de comerciant. Cu toate acestea, atât statele, cât și o parte din organizațiile interguvernamentale, participă la unele raporturi de comerț internațional.

Persoanele fizice și juridice, care nu sunt comercianți, pot efectua acte și fapte de comerț, participând la raporturile juridice comerciale, dacă au capacitatea deplină de exercițiu, dar această participare – fiind izolată, accesorie sau adesea accidentală, întâmplătoare – nu le conferă calitatea de comerciant. Asociațiile, fundațiile, societățile agricole, sindicatele, societățile civile și alte organizații al căror obiect nu poate fi încadrat în operațiile specifice stipulate în Codul comercial, vor putea, totuși, săvârși acte de comerț, cum sunt: înființarea unei imprimerii, a unei edituri, a unei librării, a unei cantine, a unui cămin sau chiar a unui hotel, în condițiile în care beneficiul realizat din aceste activități este destinat acoperirii cheltuielilor necesare realizării scopului persoanei juridice respective.

Se constată, deci, că la raporturile juridice comerciale participă și alte persoane fizice și juridice, care nu au calitatea de comerciant, ceea ce atrage atenția asupra faptului că noțiunea cea mai indicată pentru a preciza care sunt participanții la comerțul internațional este aceea de „subiecte ale raportului juridic de comerț internațional”.

GRUPE DE PARTICIPANȚI

Multitudinea și diversitatea raporturilor juridice care se stabilesc între participanții la comerțul internațional în desfășurarea acestuia comportă implicarea în asemenea raporturi a unei multitudini și diversități de subiecți de drept. După cum s-a remarcat în doctrina juridică, sfera acestor subiecți, ca și denumirile sub care ei își realizează participarea, diferă substanțial de la o legislație națională la alta. Mai mult chiar, în cadrul fiecărui sistem național de drept se pot distinge mai multe grupe de asemenea participanți.

Marea diversitate a subiecților de drept implicați în raporturi de comerț internațional comportă un set de trăsături distinctive destul de importante prin care aceștia se diferențiază între ei. Sub aspectul activității practice, diferențierile respective sunt mai puțin relevante, iar interesul pe care ele îl reprezintă este relativ mai modest.

Și e firesc să fie așa deoarece, pe de o parte, subiectivitatea lor juridică – adică aptitudinea lor ,sau mai exact capacitatea lor de a încheia acte juridice de comerț internațional și, deci, a se manifesta ca subiecți de drept – este dată și guvernată de legea țării de origine care le stabilește statutul lor organic, iar pe de altă parte, această subiectivitate juridică le este recunoscută de legea țării solicitate primitoare care le asigură posibilitatea exercitării drepturilor aferente pe teritoriul ei.

Participanții la raporturile de comerț internațional pot fi clasificați, în funcție de ordinea juridică de apartenență, în două grupe distincte, și anume: subiecți de drept ce aparțin ordinii juridice naționale a diverselor state și subiecți de drept ce aparțin ordinii juridice internaționale. Cei care fac parte din prima grupă formează categoria tradițională de participanți. Ei sunt prezenți în majoritatea covârșitoare a raporturilor de comerț internațional, iar calitatea lor juridică le este dată de dreptul național (adică de dreptul intern) al statului de origine. Fac parte din această categorie, în armonie cu prevederile legislației noastre ca și a unor convenții internaționale la care România a aderat, agenții economici cu personalitate juridică (societăți comerciale și regii autonome), uniuni economice internaționale fără caracter guvernamental și comercianți persoane fizice. Cei care alcătuiesc cea de a doua grupă sunt subiecți de drept internațional. Implicarea lor în raporturile de comerț internațional este de dată relativ recentă, fiind determinată de extinderea arealului comerțului internațional și la activitățile de cooperare economică și tehnico-științifică dintre state și națiuni. Punerea în lucrare a unor operațiuni complexe de mare anvergură, precum programe pe termen lung pentru dezvoltarea unor țări rămase în urmă din punct de vedere economic, injectarea de capital străin în economia acestor țări pentru realizarea unor obiective de investiții de mare amploare etc., comportă inevitabil participarea statelor în cauză și nu rareori participarea unor organizații interguvernamentale. Or, și statele și aceste organizații interguvernamentale sunt entități juridico-politice care aparțin ordinii juridice internaționale și care au deci calitatea de subiecți de drept internațional.

După cum s-a remarcat în doctrina juridică, extinderea sferei de participanți la raporturile juridice de comerț internațional dincolo de limitele ei tradiționale – înăuntrul cărora erau cuprinși numai subiecți de drept național – s-a făcut cu depășirea ariei conceptului de comerciant. Într-adevăr, se pare că există incompatibilitate între calitatea de subiect de drept internațional și calitatea de comerciant de vreme ce prin aceasta din urmă se desemnează o profesiune, iar prin cea dintâi se desemnează o entitate politico-juridică cu caracter statal sau interstatal. Nici statele și nici organizațiile interguvernamentale (fie ele instituții specializate ale O.N.U. sau create în afara O.N.U.) nu au și nu pot avea calitatea de comerciant.

Alături de cele două grupe menționate este implicată în raporturi de comerț internațional și o a treia grupă de subiecți de drept – societățile transnaționale (sau multinaționale) – care prin statutul lor juridic ocupă un loc aparte între participanții la asemenea raporturi. Aceste societăți nu pot fi global integrate nici în categoria subiecților de drept internațional și nici în categoria subiecților de drept național. Unele dintre ele, cum ar fi Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare, Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare etc., au calitatea de subiecți de drept internațional, iar altele, cum ar fi Scandinavian Air System, nu au nici măcar calitatea de subiecți de drept național fiind astfel concepute și organizate încât să evite atât incidența legislațiilor naționale, cât și impactul jurisdicțiilor naționale. Statutul juridic al acestora din urmă, fiind statornicit prin actele lor constitutive, de regulă nu este subordonat vreunei legi naționale. El nu este subordonat nici unei legi internaționale deoarece, până în prezent, nu a fost adoptată nici o lege uniformă în privința lor. Cu toate acestea, nu se poate afirma că aceste societăți comerciale se situează în afara ordinii de drept existentă în statele pe teritoriile cărora își desfășoară activitatea. Dimpotrivă, statele respective condiționează juridicește prezența lor în viața economică pe acele teritorii de respectarea unor cerințe legale minimale prevăzute de legile naționale ce consacră anumite reguli obligatorii pentru toți aceia care se implică în desfășurarea activităților economice. Este motivul pentru care statutul juridic al societăților transnaționale dobândește în fiecare țară unde acestea își implantează obiectivele de investiții sau își creează stabilimente spre a se putea desfășura activități comerciale cu caracter de continuitate nuanțări și note de specificitate datorate impactului produs asupra lor de legislația națională a respectivei țări. Ca participanți la raporturile juridice de comerț internațional ele pot fi asimilate, cel puțin sub acest aspect, cu subiecții de drept național.

PARTICIPANȚII LA RAPORTURILE DE COMERȚ INTERNAȚIONAL

STATUL

Statul este un subiect cu o poziție deosebită în raporturile juridice de comerț internațional deoarece, pe de o parte, acționează ca titular de suveranitate, deci, ca putere suverană, iar, pe de altă parte, ca persoană juridică, putând face acte de comerț internațional, deși nu are calitatea de comerciant în sensul definit de Codul comercial român.

PARTICIPAREA STATULUI LA RAPORTURILE INTERNAȚIONALE CA PUTERE SUVERANĂ (DE JURE IMPERII)

Poziția specifică a statului în raporturile juridice internaționale rezultă din atributele pe care le are ca titular de suveranitate, calitate în care legiferează statutul juridic al celorlalte subiecte de drept; negociază acordurile și convențiile comerciale cu celelalte state; adoptă măsurile necesare pentru îndeplinirea clauzelor contractuale convenite.

Ca putere suverană, statul acționează ca subiect de drept administrativ, financiar, elaborând politicile comerciale pe care le consideră necesare sau instituind un regim vamal de natură să garanteze o balanță comercială activă, printr-o echilibrare a importurilor și exporturilor, în raport cu cerințele fiecărei etapă de dezvoltare.

În raporturile de cooperare economică și tehnico-științifică în care se implică, statul are o dublă calitate, de titular de suveranitate și de subiect de drept, asumându-și unele obligații pentru:

subvenționarea de investiții din străinătate;

garantarea de credite în vederea realizării unor investiții;

garantarea investițiilor străine pe teritoriul național.

PARTICIPAREA STATULUI LA RAPORTURILE DE COMERȚ INTERNAȚIONAL CA PERSOANĂ JURIDICĂ (DE JURE GESTIONS)

În baza Cartei drepturilor și îndatoririlor economice ale statelor, fiecare stat are dreptul de a participa la comerțul internațional și la alte forme de cooperare economică, fiind liber să aleagă modalitățile de organizare a relațiilor sale economice externe.

Ca persoană juridică, statul participă la raporturile de comerț internațional prin Ministerul Finanțelor sau prin alte organe competente, potrivit reglementărilor în vigoare.

Raporturile de comerț internațional sunt compatibile cu participarea statului ca titular de drepturi și obligații. Totuși, participarea în nume propriu este rară și privește, mai ales, acordurile de garantare a unor credite, caz în care Ministerul Finanțelor acționează nu ca organ al administrației de stat, ci ca reprezentant al statului.

DOMENII DE PARTICIPARE LA COMERȚUL INTERNAȚIONAL

Raporturile juridice de comerț internațional la care participă statul au, în mod obișnuit, caracter contractual. Contractele încheiate de state iau forma acordurilor, cum sunt cele de împrumut, încheiate cu bănci străine sau acordurile de cooperare financiară cu bănci străine, cum sunt, de pildă, acordurile încheiate de România cu Banca Europeană de Investiții.

Un alt domeniu în care statul participă la raporturile de comerț internațional îl constituie emisiunea de titluri de valoare lansate pe piețele financiare externe, care sunt tot o formă de angajare a datoriei publice externe a statutului.

De asemenea, statul participă la litigiile comerciale internaționale, în baza convențiilor internaționale la care este parte.

Așadar, raporturile juridice la care statul participă ca titular de suveranitate (de jure imperii) sunt raporturi de drept internațional public, iar acelea la care statul participă ca titular al patrimoniului propriu și în gestionarea acestui patrimoniu (de jure gestionis) sunt raporturi juridice de comerț internațional.

ACTIVITATEA UNILATERALĂ A STATELOR

Acțiunea unilaterală a statelor rămâne o componentă importantă a comerțului internațional. Aceasta se explică în două feluri.

Implicarea de ordine juridică a statului în operațiunile comerțului internațional.

Funcționarea sistemului comercial internațional este foarte mult dependentă de legile statelor. Aceste legi pot avea ca obiectiv reglementarea juridică a relațiilor interne (obligații, contracte civile și comerciale, proprietate, asigurări, credit, reguli de protecție a consumatorilor sau a salariaților, proceduri colective de lichidare sau redresare a întreprinderilor). Cu toate acestea, ele își vor regăsi aplicarea în raporturile economice cu caracter internațional, iar desemnarea legilor aplicabile operează prin intermediul regulilor conflictelor de legi, ele însele de cele mai multe ori de origine națională. Independent de faptul că desemnarea lor se face printr-o regulă de conflict, legile statelor își vor putea regăsi de asemenea aplicabilitatea după mecanismul legilor de aplicare imediată sau a legilor de poliție.

Legile naționale pot avea de asemenea ca obiectiv reglementarea directă a relațiilor economice cu caracter internațional (reglementarea comerțului exterior, circulația mărfurilor, bunurilor, capitalurilor sau serviciilor).

Acțiunea unilaterală a statelor înglobează de asemenea activitatea jurisdicțiilor lor în materia litigiilor de comerț internațional. Statele stabilesc regulile de competență internațională a tribunalelor lor. Ele stabilesc de asemenea condițiile la care vor supune în ordinea lor juridică, eficacitatea deciziilor date de tribunalele străine cât și a sentințelor arbitrale date în străinătate sau în materie internațională.

Acțiunea jurisdicțiilor statale în materia comerțului internațional este foarte importantă deoarece interesele comerțului internațional sunt adesea luate în considerare cu mai multă finețe de către tribunale decât de către legislatori. Astfel Curtea supremă a Statelor Unite a lăsat să evolueze jurisprudența sa într-un sens liberal în materia clauzei atributive de jurisdicție sau în materia arbitrabilității litigiilor atâta timp cât se pune problema aplicabilității dreptului concurenței. La rândul său Curtea de casație a Franței, de mult timp, a dezvoltat o jurisprudență creativă deschisă în special cu privire la respectul intereselor comerțului internațional.

Implicarea puterilor publice la nivelul comerțului exterior al statului.

Acțiunea unilaterală a statelor se exprimă prin acțiunea pe care puterile lor publice o exercită la nivelul comerțului exterior și în special la nivelul politicii de supraveghere și de susținerea exporturilor de mărfuri și servicii.

În toate statele lumii puterile publice se implică, mai mult sau mai puțin, în supravegherea și susținerea comerțului internațional al comercianților lor naționali.

Spre exemplu, din 1989 Franța s-a angajat – în scopul respectării angajamentelor sale internaționale și europene – într-o politică de dezvoltare a exporturilor exprimată în primul rând în Carta națională pentru export din 14 martie 1989 al cărei obiectiv este coordonarea acțiunilor și mijloacelor de care dispun serviciile publice și organizațiile profesionale și consulare. Această Cartă a condus la semnarea convențiilor regionale (punerea la punct a rețelei franceze de legături pentru export „Reflexe – region”).

În Franța, la nivelul organelor publice implicate în această acțiune sunt menționate:

Direcția relațiilor economice exterioare (DREE)

Această direcție este subordonată Ministerului Comerțului exterior și intervine în trei domenii: susținerea logistică și promovarea exporturilor (în special prin serviciile de expansiune economică în străinătate, Centrul francez al comerțului exterior, Comitetul francez al manifestațiilor economice în străinătate și Societatea pentru expansiunea produselor agricole și alimentare), asistență financiară (prin Banca franceză de comerț exterior și Compania franceză de asigurare a comerțului exterior) și asistență tehnică și industrială (cu Agenția pentru cooperare tehnică industrială și economică și NOREX, organism care se ocupă cu problemele normelor tehnice la export).

Centrul francez al comerțului exterior (CFCE) este un stabiliment public al cărui misiune este de a favoriza schimburile exterioare ale Franței și expansiunea economică ale acesteia pe piețe străine. Acest centru se sprijină pe 160 de servicii de expansiune economică răspândite în lume.

El îndeplinește în primul rând un rol de informare pe lângă operatorii economici. Această informare poartă în principal asupra reglementărilor comerțului exterior: fiscalitatea aplicabilă mărfurilor, reglementări vamale, reglementări specifice produselor, transportului și asigurărilor.

Asigură de asemenea o misiune de promovare a produselor și serviciilor franceze în străinătate în special prin intermediul Direcției de promovare și CFME (Comitetul francez al manifestărilor economice în străinătate).

În sfârșit, acest organism asigură expertizări asupra piețelor străine în contul operatorilor care doresc să exporte sau să se implanteze în străinătate. Aceste expertize se fac pe zone geografice de piețe și pe sectoare de activitate (industriale sau agroalimentare) sau pe produse.

Compania franceză de asigurare a comerțului exterior (COFACE) este o societate națională al cărei obiectiv este de a asigura riscurile financiare legate de operațiunile efectuate pe piețele străine. Ea propune o gamă largă de asigurări acoperind activități, costuri și riscuri diverse.

Asigurările sale pot să fie împărțite în trei mari grupe.

Grupa asigurări-prospectare are drept scop să asigure asigurații împotriva insuccesului, relativ sau total, al acțiunilor lor de promovare comerciale în străinătate (asigurare-piață, asigurare-protecție normală, asigurare-prospectare simplificată).

Urmează apoi grupa de asigurări împotriva riscului de credit. Acest risc este cel mai grav. După părerea asigurătorilor, un sfert din lichidarea întreprinderilor se datorează acestui risc. Riscul de credit poate avea el însuși trei forme: riscul comercial (datorat insolvabilității sau executării necorespunzătoare a obligațiilor sale de către client), risc bancar (dificultăți datorate situației băncii cumpărătorului), risc politic (degradarea situației politice și economice a țării clientului, diverse măsuri de stat care să împiedice executarea contractului și care ar putea duce chiar la întreruperea lui). În toate cazurile o parte a riscului rămâne cu necesitate în sarcina asiguratului (10% pentru riscul politic și 15% pentru riscul comercial). În aceste limite asiguratul va putea să fie acoperit cu valoarea creanțelor sale la care se va adăuga dobânzile, comisioanele datorate unui agent, punerea abuzivă în mișcare a cauțiunilor cât și a cheltuielilor angajate pentru fabricarea sau stocarea produselor.

Cea de-a treia grupă de asigurări se referă la riscuri de schimb. Este vorba despre o tehnică de garantare a exportului împotriva fluctuației parității monetare: asigurarea schimb-negociere (exportatorul este asigurat de primirea aceleași sume de lei contra devizelor stipulate), asigurare schimb-negociere cu dobândă (exportatorul poate să profite de o parte din evaluarea devizei care intervine între anumite date), asigurare-contract (garantarea cursului devizei din ziua semnării contractului).

ACTIVITATEA CONCERTATĂ A STATELOR

Activitatea normativă a statelor în domeniul comerțului internațional este adesea concertată. Internaționalitatea importantă a materiei exprimă această acțiune concertată.

Această activitate poate acoperi forme variabile și de intensitate diferite.

Cea mai simplă activitate concertată constă în participarea statelor la elaborarea și încheierea tratatelor. Astfel numeroase tratate bilaterale favorizează stabilimentele străinilor, exercitarea activităților comerciale de către aceștia sau recunoașterea și exercitarea drepturilor de către societățile comerciale străine.

Tot acțiune concertată a statelor poate fi numită și cea exercitată la nivelul asocierii lor în uniuni economice, cel puțin în faza anterioară creării entității în cauză (zone de liber schimb cum ar fi ALENA sau MERCOSUR; sau zone de integrare economică cum ar fi CEE devenită apoi Uniunea Europeană – UE).

Nu trebuie să se scape din vedere faptul că statele continuă întotdeauna să dispună de o marjă de acțiune normativă și decizională inerentă calității lor de suveranitate, chiar și în cazul în care acestea sunt unite prin tratat în adoptarea unor norme comune sau în instituții care sunt constituite dintr-un grup de state. Existența acestei marje de acțiune sau redobândirea ei de către statele confruntate cu apărarea propriilor lor interese sunt izvor de disfuncționalități sau chiar de conflicte despre care pe scena economică internațională contemporană s-ar putea da numeroase exemple.

ORGANIZAȚIILE INTERGUVERNAMENTALE

Așa după cum s-a remarcat în doctrină, organizațiile interguvernamentale sunt create prin acordul de voință al statelor interesate. Apariția și existența lor decurg, în fiecare caz în parte, dintr-o convenție internațională multilaterală realizată cu participarea mai multor state ca titulare de suveranitate care prin voințele lor concordante dau ființă unui nou subiect de drept internațional.

Organizațiile interguvernamentale sunt subiecți de drept derivați ai ordinei juridice internaționale care încă de la înființare dobândesc un statut juridic propriu care le stabilește activitatea ce urmează să o desfășoare în vederea atingerii finalității urmărite de statele membre la constituirea acestora.

Organizațiile interguvernamentale sunt entități internaționale lipsite de un teritoriu propriu și de o populație asupra căreia organele de decizie ale acestora să exercite atribuții de putere, fiind lipsite totodată și de suveranitate.

Capacitatea juridică a organizațiilor interguvernamentale este determinată prin convenția internațională de constituirea lor, care conține prevederi și cu privire la structura și finalitățile lor. Nu există o normă generală care să stabilească parametrii acestei capacități. Tot astfel nu se poate afirma că diferitele organizații interguvernamentale au capacitate juridică identică, ci una adecvată finalității urmărite la constituirea ei. Deci această capacitate urmează să fie determinată în fiecare caz în parte pe baza analizei documentelor de înființare și organizare a organizației avută în vedere.

Este însă de remarcat că în toate cazurile ea se dedublează deoarece în principiu orice organizație interguvernamentală își desfășoară activitatea atât în planul raporturilor de drept internațional public, cât și în planul raporturilor de drept privat. Deci fiecare organizație este înzestrată cu o capacitate complexă în conținutul căreia se regăsesc pe de o parte elemente ale unei capacități internaționale, iar pe de altă parte, elemente de capacitate specifice dreptului național care se manifestă în ordinea juridică de drept privat din statele părți ale organizației și care sunt predestinate să servească subiectului de drept în cauză la procurarea condițiilor materiale uzuale necesare îndeplinirii corespunzătoare a finalităților internaționale avute în vedere la constituirea lor.

Putem spune deci că orice organizație interguvernamentală are o capacitate juridică internațională căreia îi revine funcția primordială și o capacitate juridică de drept privat (intern) cu rol auxiliar și o funcție complementară față de cea dintâi. Această dublă capacitate creează o dublă postură în planul participării ei la viața juridică. Astfel, deși organizațiile interguvernamentale sunt în principal subiecți de drept internațional, în subsidiar ele se manifestă în anumite limite ca subiecți de drept național integrați în ordinea juridică națională a fiecăruia din statele membre.

Implicarea acestora în raporturile juridice de drept privat făcând parte din ordinea juridică națională a statelor membre, chiar dacă se face în mod nesemnificativ, pune totuși în discuție problema distincției dintre aceste organizații și ceilalți participanți la viața juridică internă din aceste state. În doctrină, s-au remarcat câteva deosebiri importante între acești subiecți de drept cu statut juridic special și ceilalți subiecți de drept din ordinea juridică internă punându-se accent pe faptul că separarea dintre cele două categorii de subiecți de drept în discuție poate fi făcută prin utilizare acumulativă a următoarelor trei criterii:

participarea pluristatală, care este un criteriu obiectiv ce sugerează și definește geneza organizațiilor interguvernamentale,

desfășurarea unei activități de interes pentru mai multe state, care este criteriu finalist care are scopul în jurul căruia se centrează întreaga implicare a unor astfel de organizații în viața juridică (internă și internațională) și

existența unui act constitutiv concretizat într-o convenție internațională sau într-un tratat internațional care este criteriul formal care sugerează fundamentul juridic al calității de drept al organizațiilor respective.

Pe baza acestor criterii s-a apreciat că aparțin ordinii juridice internaționale formațiunile colective înființate printr-un tratat care le fixează un obiect de activitate cu caracter internațional și le asigură totodată posibilitatea de a participa în nume propriu la raporturile de drept internațional. Este de remarcat că această posibilitate implică în realizarea ei și posibilitatea acelor formațiuni de a participa în nume propriu, în măsura în care este necesar pentru atingerea finalității lor, la raporturi de drept privat făcând parte din ordinea juridică internă a țărilor membre. Comparate cu subiecții de drept național din aceste țări organizațiile interguvernamentale se detașează de aceștia tocmai prin faptul că ele întrunesc cumulativ criteriile menționate, iar ceilalți nu le îndeplinesc.

SOCIETĂȚILE TRANSNAȚIONALE (SAU MULTINAȚIONALE)

În doctrina românească în categoria operatorilor din comerțul internațional ca subiecți de drept care aparțin ordinii juridice internaționale, un loc aparte îl ocupă societățile transnaționale (sau multinaționale).

Pentru a face distincția dintre societățile transnaționale și alte structuri societare internaționale trebuie să pornim de la definiția dată de Mircea N. Costin acestui tip aparte de societăți, și anume:

„Se numesc societăți transnaționale acele societăți comerciale care chiar de la constituirea lor se fundamentează pe elemente fără caracter național (cum sunt – capitalul care provine de la asociați din diferite țări, stabilirea uneori a mai multor sedii principale în țări diferite etc.) și care sunt lipsite de o legătură juridică cu un anumit stat astfel că în privința lor nu primește vocație nici una din legile naționale, iar litigiile izvorâte din interpretarea și aplicarea actelor constitutive sunt scoase (total sau în parte) de sub competența instanțelor naționale, spre a fi date pentru soluționare unor instanțe speciale”.

Așa după cum arată autorul citat sub aspect economic, acestor societăți transnaționale contemporane le este caracteristic faptul că își extind mereu activitatea de producție și de comercializare concomitent pe multiple piețe în cadrul unei rețele vaste de implantări proprii, realizate pe calea investițiilor directe de capital în străinătate. Indiferent dacă sub aspectul apartenenței, capitalul lor este național sau multinațional, de esența unor asemenea societăți este structura internațională proprie. Prin aceasta ele se deosebesc de monopolurile și companiile internaționale constituite în trecut sub forma unor înțelegeri între marile firme industriale din diferite țări în scopul împărțirii piețelor de aprovizionare și desfacere.

NOȚIUNE. TRĂSĂTURI DISTINCTIVE

Societățile transnaționale sunt acele societăți comerciale care:

se constituie pe baza unor elemente fără caracter național – proveniența capitalului, sedii principale în state diferite;

nu au o legătură juridică cu un stat anumit.

Principalele trăsături sunt de natură economică și juridică. Astfel:

capitalul lor este național sau multinațional;

au o structură internațională distinctă, care le deosebește de vechile monopoluri;

își extind activitățile de producție și comercializare pe mai multe piețe, printr-o strategie globală, bazată pe studii aprofundate, aduse la zi în mod permanent;

nu se află sub incidența unor anumite legi naționale, datorită structurării și funcționării concomitente în mai multe țări;

litigiile ce pot să apară nu sunt în competența instanțelor naționale, ci a unor instanțe speciale.

Cercetătorii americani de la Fundația „Heritage” au ajuns la concluzia că performanțele șocante ale Companiilor transnaționale se explică prin:

extinderea libertății comerțului în ultimul deceniu;

derularea unor importante exporturi în țările care au redus taxele vamale;

reducerea intervenției statului în economie.

MODALITĂȚI DE CONSTITUIRE. EVOLUȚII CARACTERISTICE

Actele constitutive ale Companiilor transnaționale conțin reglementări convenite între parteneri, dând expresie acordului lor de voință privind:

structura societății;

obiectul de activitate;

piețele pe care acționează;

capitalul social;

principiile și normele care vor guverna tranzacțiile comerciale.

Între anii 1995 – 1999, modalitatea cea mai frecventă de constituire – și implicit de expansiune a Companiilor transnaționale – a reprezentat-o fuziunea. În analiza pe care o efectuează revista The Economist în luna ianuarie 1999, se atrage atenția asupra faptului că fuziunile internaționale au cunoscut o creștere fără precedent, de 50% în 1998 față de 1997, iar numărul companiilor implicate s-a dublat în 1998 față de 1996. Constituirea prin fuziune a fost determinată de cel puțin cinci factori prin excelență economici:

interesul pentru o expansiune mai rapidă a tranzacțiilor;

teama de o restrângere a pieței și cădere a prețurilor;

supraoferta pe unele piețe, cum este cea a automobilelor;

incertitudinile provocate de unele schimbări tehnologice;

creșterea costurilor activităților de cercetare.

Evoluțiile spectaculoase ale Companiilor transnaționale din ultimii ani – în afara circumstanțelor favorizante enunțate deja – se explică și prin:

deținerea unor evidente avantaje concurențiale ca urmare a superiorității lor tehnologice;

competența managerială și organizatorică;

existența unui sistem informațional dezvoltat;

accesul la resurse financiare importante, în condiții avantajoase;

posibilitatea diversificării piețelor și obținerea unor valori adăugate din ce în ce mai ridicate.

FORȚA ECONOMICĂ A SOCIETĂȚILOR TRANSNAȚIONALE

În prezent dimensiunile activității economice a societăților transnaționale au atins proporții impresionante. Statisticile în acest domeniu apreciază că numărul acestor societăți este de peste 4.000 la scară planetară – estimarea s-a făcut luându-se în considerare numai societățile care își desfășoară activitatea pe teritoriile a cel puțin 6 țări, au vânzări anuale de minimum 100 milioane dolari SUA și realizează cel puțin 20% din cifra de afaceri în alte țări decât aceea unde și-a stabilit sediul principal.

Pe ansamblul acestor societăți cifra globală de afaceri a fost în anii 1971 – 1972 de circa 450 miliarde dolari SUA, ceea ce la acea vreme reprezenta echivalentul produsului național brut obținut în aceeași perioadă în Germania, Franța și Japonia la un loc, sau altfel spus materializând expresia valorică a 1/5 din totalul produsului național brut al țărilor puternic industrializate.

Și puterea economică a societăților transnaționale manifestă o continuă tendință de creștere.este motivul pentru care prezența și comportamentul unor asemenea societăți în raporturile de comerț internațional a reținut atenția ONU, tot mai multe state membre pronunțându-se pentru elaborarea unui cod de comportare a acestora în relațiile economice internaționale spre a se neutraliza anumite tendințe negative tot mai evidente în activitatea acestora.

REGIMUL JURIDIC AL SOCIETĂȚILOR TRANSNAȚIONALE

Normele juridice aplicabile societăților transnaționale se stabilesc în funcție de structura acestor societăți. Asemenea societăți au apărut inițial ca societăți naționale cu toate că în realitate erau multinaționale. Prima societate de acest gen a fost compania franco-română de navigație aeriană constituită în 1920 pentru a efectua transportul de călători pe linia Paris – București. Deși prin natura sa această societate era multinațională, ea a primit totuși naționalitatea franceză și ca urmare a fost supusă legii franceze.

În cazul altor societăți multinaționale, legea națională a unuia dintre participanți primește aplicare numai în subsidiar pentru a colmata lacunele normelor consfințite prin statutele lor. Aplicarea ei devine aici posibilă, deoarece înseși părțile contractului de societate au acceptat-o anticipat printr-o clauză expresă a acestuia pentru toate situațiile viitoare în raport cu care normele cuprinse în statute s-ar dovedi insuficiente spre a le oferi o rezolvare. Astfel „La Société Internationale de la Moselle” constituită printr-o convenție încheiată între Germania și Luxemburg în anul 1956 este supusă în principal (după cum prevede convenția de constituire) regimului juridic stabilit prin acea convenție și prin statutele dezvoltătoare, iar în subsidiar, legii germane referitoare la societățile comerciale cu răspundere limitată. De asemenea, societatea franco – etiopiană de căi ferate înființată în virtutea unui tratat încheiat între Franța și Etiopia în 1959 este guvernată, după cum se prevede în textele acelui tratat în principal de normele consacrate prin prevederile lui, precum și prin acelea cuprinse în statutele anexe, iar în subsidiar adică în măsura în care acestea s-ar dovedi insuficiente și de regulile înscrise în proiectul codului comercial etiopian, dar numai dacă ele nu contrazic tratatul și statutul. Pentru că textele tratatului nu trimit la legea națională etiopiană, ci numai la un proiect de lege etiopiană, pe cale de consecință nu se poate spune că părțile tratatului în discuție au consimțit ca raporturile decurgând din societate să fie supuse vreunei legi naționale, iar trimiterea expresă la dispozițiile proiectului unei asemenea legi nu poate avea altă semnificație decât aceea a receptării cu titlu de clauză contractuală a dispozițiilor acelui proiect.

Există și societăți transnaționale în ale căror acte constitutive se evită orice referire la vreun sistem național de drept, în privința lor primind aplicare numai normele statornicite prin statutele proprii. Din această categorie fac parte și unele organisme constituite sub egida ONU ca de exemplu Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (B.I.R.D.), Societatea Financiară Internațională (S.F.I.) și Asociația Internațională pentru Dezvoltare (A.I.D.). Pe aceleași principii a fost constituită și societatea „Scandinavian Air System (SAS) cu participarea altor trei societăți comerciale din Danemarca, Norvegia și Suedia. Societatea nou formată (adică SAS) și-a stabilit câte un sediu principal, de valoare juridică egală cu celelalte asemenea sedii în capitalele celor trei țări participante (Copenhaga, Oslo și Stockholm). Din cuprinsul statutelor acestei societăți transnaționale lipsesc orice trimiteri sau chiar referiri la vreuna din legile naționale ale celor trei state a căror companii de transport aerian au participat la constituire ei.

În fine, unele societăți transnaționale înțeleg să-și întregească normele consfințite prin actele lor constitutive apelând la principiile comune ale sistemelor de drept din statele participante. Astfel, regimul juridic al Uniunii Carbonifere Saar-Lorraine (SAARLOR) – constituită pe baza tratatului franco – german din 1956 – este conturat prin normele consacrate de statutele sale, completate cu principiile comune ale sistemelor de drept din Franța și Germania. În eventualitatea că aceste norme și principii s-ar dovedi insuficiente pentru rezolvarea anumitor situații, soluțiile urmează să fie decise în armonie cu spiritul de cooperare care a prezidat înțelegerea de constituire a societății respective și de care au fost animate cele două țări (Franța și Germania) când au consimțit ca această constituire să aibă loc. Tot astfel, societatea Air Afrique înființată pe baza tratatului semnat la Yaoundé în Camerun de 11 state africane în 1961, deși a primit naționalitatea fiecăreia dintre statele participante, este guvernată numai de regulile instituite prin acest tratat și prin statutele ei, chiar dacă acele reguli nu întotdeauna coincid cu normele juridice făcând parte din sistemele de drept ale statelor contractante. Vor primi aplicare în subsidiar și principiile comune ale legislațiilor naționale în prezență, dar numai în măsura în care nu contravin prevederilor tratatului și ale statutelor.

Este posibil ca în viitorul nu prea îndepărtat să se constituie societăți transnaționale a căror regim juridic să fie dat prin norme juridice uniforme cu aplicabilitate mai largă statornicite prin convenții internaționale încheiate între statele făcând parte din unele organizații economice internaționale. Există deja, în cadrul Uniunii Europene tendințe și preocupări pentru punerea în acord a legilor naționale referitoare la societățile comerciale, precum și pentru constituirea unor societăți anonime la nivel european care să fie dependente în principal de ordinea juridică comunitară.

JURISDICȚIA APLICABILĂ SOCIETĂȚILOR TRANSNAȚIONALE

De regulă societățile transnaționale evită jurisdicția instanțelor naționale pentru litigiile care s-ar putea ivi în legătură cu interpretarea și aplicarea actelor constitutive. Ele convin ca asemenea litigii să fie supuse spre soluționare unor instanțe speciale – tribunale internaționale ad-hoc în compunerea cărora să fie asigurată paritatea internațională, organe internaționale de Justiție, tribunale internaționale de arbitrare. A optat pentru o instanță făcând parte din prima categorie – La Société International de la Moselle, pentru instanțe din cea de a doua categorie – societatea Eurochimia, iar pentru instanțele din ultima categorie, societatea SAARLOR, SAS, Air Afrique etc.

S-a precizat că toate instanțele speciale menționate sunt competente să soluționeze numai litigiile izvorâte din interpretarea și aplicarea actelor constitutive ale societăților în cauză, litigiile de altă natură fiind lăsate în competența instanțelor de drept comun.

În plan juridic, existența acestor societăți scot în evidență două aspecte contradictorii unul negativ constând în sustragerea acestor societăți de sub incidența legislațiilor naționale ale statelor semnatare, iar altul pozitiv, decurgând paradoxal chiar din consecințele determinate de această împrejurare, concretizat în instituirea unor norme și principii acceptate de statele contractante care ar putea servi drept premise pentru elaborarea unei legi uniforme cu aplicabilitate mai largă la anumite categorii de raporturi la care dă naștere comerțul internațional.

GRUPUL TRANSNAȚIONAL DE SOCIETĂȚI

Când este abordată problema participanților la raporturile comerciale internaționale în doctrina franceză se face o precizare axiomatică: „Pe scena comerțului internațional, societățile comerciale sunt actorii principali”.

Se face apoi distincția între societățile comerciale considerate independente față de apartenența la un grup și cele care sunt dependente de un grup internațional de societăți.

Pentru că aici analizăm subiecții de drept internațional vom face câteva precizări cu privire la „Grupul transnațional de societăți”.

VEDERE DE ANSAMBLU

Grupările de societăți rezultă din crearea unei entități, grupul, constituită din societăți distincte din punct de vedere juridic. Limbajul juridico – economic se referă fie la noțiunea de firmă, societate sau întreprindere transnațională, fie noțiunea de grup multinațional sau transnațional de societăți.

Aceste expresii, după cum o demonstrează și multiplicitatea lor, sunt imprecise și într-o oarecare măsură, juridic improprii deoarece nu există statut juridic de ansamblu al grupului internațional de societăți.

Cu toate acestea, aici este vorba despre un fenomen deja cu vechime dar a cărui importanță a devenit considerabilă și care desemnează orice formă de activitate a unei societăți exercitată în mai multe țări prin intermediul altor societăți, supuse într-un fel sau altul dominației celei dintâi și astfel asociate strategiei globale a acesteia. Numărul extrem de variabil al societăților implicate în această țesătură relațională și complexitatea ramificațiilor posibile sunt susceptibile de a complica în mod considerabil schema de bază. Greutatea pe care acestea o au în economia mondială este imensă (după estimările ONU, la ora actuală există 37.000 societăți transnaționale cu 206.000 de filiale).

Tehnicile născute din dreptul societăților, reglementarea investițiilor internaționale, mobilitatea capitalului legat de necesitatea noilor strategii industriale sau comerciale legate de mondializarea economiei, au conjugat efectele lor pentru a da acestui fenomen o forță practic irezistibilă și o amploare fără precedent.

Contrar la ceea ce se produce în cazul unei societăți izolate, grupul transnațional de societăți nu corespunde unui fapt punctual. Cel mai adesea o societate care dorește să-și internaționalizeze activitățile sale, depășind stadiul unei simple implantări în străinătate prin deschiderea unui birou sau a unei sucursale lipsite de personalitate juridică, va crea o nouă societate – filială sau va achiziționa participațiuni într-o societate existentă.

Controlul sau dominația exercitată de către o societate – mamă asupra filialelor sale, rezultă cel mai adesea din deținerea unei părți semnificative din capitalul social al acelora. Astfel, legea franceză din 24 iulie 1966 consideră la articolul său 354 că „în cazul în care o societate posedă mai mult de jumătate din capitalul alteia, cea de-a doua este considerată ca filială a celei dintâi”. Dar nu sunt rare cazurile când se întâlnesc societăți filiale în care capitalul social aparține 100% unei alte societăți. Există de asemenea filiale comune în care două societăți dețin fiecare 50% din capitalul filialei. În cazul în care capitalul este dispersat între mai mulți deținători, deținerea unei părți din acest capital inferior la 50% (mergând până la 10%) de către o singură societate poate fi de natură să creeze o situație de dependență de tip societate mamă – societate filială.

Dar proprietatea capitalului nu este singurul instrument al creării unei situații de grup. Controlul se poate baza de asemenea pe legături de ordin contractual sau tehnologic (situația de furnizor principal, situația licențierii în materie de proprietate industrială). Pe de altă parte, dominația nu este singura formă a raporturilor dintre societăți care întrețin relațiile de grup. De asemenea, alianța și cooperarea corespund strategiilor eficace. Astfel asociațiile de întreprinderi, denumite în mod frecvent joint ventures, se întemeiază pe încheierea unui contract cadru prin care cei doi parteneri se pun de acord asupra realizării unui proiect comun stabilind bazele cooperării lor și este adeseori însoțit – dar nu în mod necesar – de crearea unei societăți care va constitui creuzetul activității celor doi parteneri.

La nivelul unor termeni generali la care ne aflăm aici, ne vom limita la a evoca pe scurt câteva elemente ale tratamentului juridic a problemelor ridicate de apartenența unei societăți la un grup transnațional de societăți.

NAȚIONALITATEA SOCIETĂȚILOR CARE FAC PARTE DINTR-UN GRUP

Un grup internațional de societăți constituie indiscutabil o entitate economică de natură esențialmente industrială și/sau comercială. Dar această entitate economică nu a primit consacrare juridică globală; ea nu are personalitate juridică. Grupul internațional nefiind persoană juridică nu i se poate recunoaște o naționalitate.

De aici rezultă că naționalitatea se apreciază față de fiecare componentă a grupului, considerată izolat. Cu alte cuvinte, fiecare societate care aparține aceluiași grup va avea naționalitatea determinată după unul sau mai multe din criteriile mai sus indicate.

Totuși apartenența la un grup este susceptibilă să exercite o anumită influență asupra naționalității filialelor. Folosit uneori în Franța între cele două războaie mondiale, criteriul controlului a fost utilizat totuși cu moderație și discernământ. De fapt era vorba de a deduce mecanic consecințele descoperirii unui control străin decât de a verifica dacă filiala, chiar controlată din afară, dispunea de un minim de autonomie de acțiune sau prezenta totuși legături suficiente cu economia țării gazdă.

Exista – și încă mai există – în această problemă o manieră de a relativiza mai mult în cazul filialelor valoarea criteriului sediului social, chiar real, cum ar fi cel al centrului de exploatare în favoarea centrului de decizie al grupului care dictează politica sa filialei. Totuși nici un criteriu nou și propriu naționalității filialelor nu s-a delimitat cu titlu de soluție de principiu în ciuda seducției pe care o putea exercita criteriul centrului de decizie. În această materie demersurile tribunalelor franceze continuă să fie pragmatice. Se pare că faptul că o societate primește directive generale din exterior nu este suficient pentru a modifica naționalitatea sa dacă își păstrează pe de altă parte mijloacele materiale și intelectuale de a-și promova propriul său scop social.

LEGEA APLICABILĂ SOCIETĂȚILOR CARE APARȚIN UNUI GRUP

Pe planul legii aplicabile un lucru este cert: nu vedem cum ar putea grupul să depindă de o lege unică ținând cont de dispersia în mai multe state a societăților care îl compun în măsura în care aceste societăți sunt ele însele de naționalități diferite. De altfel, conform dreptului societăților fiecărei țări, strategia fondatorilor sau a conducătorilor grupului va fi orientată în așa fel încât fiecare societate membră să fie guvernată de către legea în condițiile căreia a fost constituită. Se impune totuși o distincție între chestiunile care provin din funcționarea internă a fiecărei societăți membre a grupului – cele care provin cu evidență din lex societatis a fiecărei societăți avută în vedere – și chestiunile cu privire la relațiile societăților membre ale grupului: legătura dintre societatea-mamă și filiala sa, puteri de conducere, protecția asociaților minoritari sau a creditorilor societății dominante.

În lipsa unei legislații supranaționale proprii grupurilor internaționale de societăți, în această materie va fi avută în vedere legea unui stat. Alegerea poate să aibă în vedere legea societății dominante. Această soluție prezintă avantajul respectării unității grupului supunând relațiile societăților care îl compun unei singure legi. Dar alegerea legii societății dominante prezintă anumite inconveniente cum ar fi acela al sacrificării, uneori, a intereselor asociaților sau creditorilor societății dominante. De asemenea, se preconizează a se aplica mai degrabă legea fiecărei filiale. Se vede deci încă o dată că pe plan juridic segmentarea învinge unitatea.

LUAREA ÎN CONSIDERARE A REALITĂȚII GRUPULUI DE SOCIETĂȚI

Atâta timp cât fragmentarea juridică a grupului impune statelor ale căror legi sunt în cauză sau ale căror tribunale sunt sesizate să facă abstracție de unitatea grupului în mai multe circumstanțe, se întâmplă totuși ca realitatea grupului să fie luată în considerare în detrimentul principiului autonomiei persoanelor juridice.

Astfel fiscalitatea ține adesea cont de apartenența societăților la un grup internațional. În Franța, regimul beneficiului consolidat este propriu grupurilor plasate sub controlul societăților franceze.

În materia dreptului internațional al muncii s-a ținut cont de mobilitatea salariaților în sânul unui grup în scopul de a determina angajatorul, calitatea de angajator putând fi atribuită mai multor societăți ale grupului în funcție de circumstanțe. În același fel se va efectua în sânul grupului internațional de societăți obligația de reclasificare a salariaților.

De asemenea, realitatea grupului a fost avută în vedere în materia arbitrajului internațional pentru a extinde o clauză de arbitraj de la o societate semnatară la alte societăți ale grupului. În ciuda termenilor sentinței Dow Chemical, se constată că apartenența la un grup este fără îndoială insuficientă, intenția părților fiind în același timp și în mod legitim avută în vedere.

În materia dreptului concurenței, în Franța Curtea de Justiție a recunoscut realitatea grupului pentru ca acestuia să nu-i mai fie aplicabile prevederile articolului 85 al Tratatului de la Roma – pentru motivul absenței autonomiei reale a filialei în determinarea liniei sale de acțiune pe piață. Dar Curtea a ținut cont de asemenea de legătura dintre filială și societatea sa mamă pentru a imputa celei din urmă actele ilicite comise de prima pe piața comună.

Dintr-o perspectivă diferită, un stat utilizează uneori competența pe care o are față de o societate dominantă având naționalitatea acelui stat pentru a o obliga să impună respectarea unor directive de către filialele sale din străinătate. Această tentativă de aplicare extrateritorială a propriilor sale norme de către statul autor se lovește de numeroase obiecții.

INSTRUMENTELE INTERNAȚIONALE

În această scurtă trecere în revistă să evocăm tentativele făcute la nivel internațional pentru a reglementa activitățile societăților transnaționale.

Astfel, în 20 iunie 1976 au fost adoptate de către Consiliul de miniștri ai OCDE trei recomandări prin care s-au stabilit principiile directoare pentru aceste societăți. Consiliul de administrație al OIT a adoptat de asemenea o reglementare de principiu cu privire la firmele multinaționale în data de 16 noiembrie 1979. la fel, Comisia ONU cu privire la firmele transnaționale a adoptat în 1984 un proiect de Cod de conduită. Acest Cod insistă în mod deosebit asupra necesității ca aceste firme să respecte suveranitatea statelor în care au pătruns: suveranitate asupra resurselor naturale, respectarea obiectivelor de politică generală fixate de către guverne, protecția mediului înconjurător, protecția inovațiilor și a transferurilor de tehnologie. Relativ recent, Institutul de drept internațional a adoptat o Rezoluție asupra obligațiilor societăților transnaționale și societăților lor membre care permite statelor să impună în virtutea legilor lor și în anumite condiții o responsabilitate la societățile dominante.

În doctrină, atunci când se analizează grupările de societăți, unii autori, mai ales români, nu omit să facă o clasificare a acestor grupări după gradul de integrare a societăților implicate în cadrul fiecărei structuri de grup. În funcție de acest criteriu, în opinia profesorului Mircea N. Costin se pot distinge trei mari grupări de societăți comerciale și anume: gruparea de tip trust, gruparea de tip holding, gruparea de interes economic (GIE).

GRUPAREA DE TIP TRUST

Gruparea de tip trust constituie o structură realizată prin reunirea mai multor societăți comerciale de forță economică relativ redusă în cadrul căreia integrarea acestora (adică a societăților implicate) este totală. Trustul unifică într-o singură entitate colectivă societățile implicate în grupare astfel încât acestea își pierd practic autonomia funcțională, fiind subordonate unei conduceri centralizate care stabilește direcțiile activității economice a grupării astfel formate, precum și obiectivele și mijloacele acestei activități.

Gruparea de tip trust este o entitate caracteristică zonei de comerț Nord-americane. În Germania, aceasta are corespondent în ceea ce aici se numește Konzern.

Konzern – ul este o societate comercială de mari proporții ce se constituie prin reunirea altor societăți comerciale de proporții mai reduse sub o conducere unică asigurată de o întreprindere dominantă, de care aceste sunt dependente. O asemenea grupare poate lua ființă fie în virtutea unui contract de dominare, fie prin efectul absorbției ce are ca rezultat preluarea de către societatea comercială dominantă a conducerii celorlalte societăți astfel reunite.

GRUPAREA DE TIP HOLDING

În esența ei, este o societate comercială care, deținând în mod legal majoritatea acțiunilor uneia sau mai multor filiale, are controlul acestora. Exercitarea dreptului de control permite societății holding să influențeze, în armonie cu interesele sale specifice, strategia și tactica societăților controlate. De regulă, holding – ul stabilește directive obligatorii pentru societățile aflate sub controlul său pe linie financiară, de management și de comercializare a produselor.

Cu privire la controlul exercitat în cadrul grupărilor de tip holding, profesorul Dumitru Mazilu face următoarele precizări: „Procesul de integrare de tip holding cunoaște unele particularități. Astfel, 1. conducerea generală efectuată la nivelul global al societății, deși are o influență majoră asupra politicilor comerciale de ansamblu ale societăților comerciale implicate, acestea își păstrează o anumită autonomie gestionară și funcțională; 2. principalele acte de decizie ale societăților comerciale se integrează în politicile comerciale ale holding – ului; 3. atât opțiunile tranzacționale pe moment dar, mai ales, cele de perspectivă, se integrează în viziunea strategică a managementului holding – ului.”. Pe baza acestor precizări, autorul citat conchide că, în cadrul unei grupări de tip holding, forma de integrare a societăților comerciale este mai puțin structurată față de cea a grupărilor de tip trust sau concern. După părerea aceluiași autor, dată fiind menținerea unei anumite autonomii gestionare și funcționale și, mai ales, posibilităților de creștere a eficienței tranzacționale comerciale ale societăților cuprinse într-o grupare de tip holding, se pare că acest tip de grupare câștigă tot mai mult teren în procesul de integrare și concentrare a capitalurilor.

Capitalul societății de tip holding este, în mod obișnuit, mult mai mic decât capitalurile însumate ale tuturor societăților controlate. Cu toate acestea, constituirea unui holding facilitează finalmente achiziționarea firmelor mici și mijlocii aflate în sfera sa de control.

Unele legislații naționale conțin dispoziții normative menite să îngrădească abuzurile în acest domeniu. În Anglia și S.U.A., societățile controlate de un holding sunt denumite subsidiarries.

Integrarea societăților implicate în gruparea de tip holding este relativ moderată deoarece dreptul societății holding de a da directive obligatorii și a controla activitatea societăților implicate nu anulează integral autonomia gestionară și funcțională a acestora din urmă.

GRUPAREA DE INTERES ECONOMIC (GIE)

Cu toate că acest tip de grupare societară este prezentat în mod concis în doctrina românească iar unii autori nici nu-l menționează, ar trebui să i se acorde mai multă atenție din partea doctrinei și, mai ales, din partea legislativului românesc.

Doctrina franceză scoate în evidență faptul că în 1967 economia franceză era pe cale să se deschidă Pieței comune. Ori, la acea dată, întreprinderile franceze riscau să nu poată suporta șocul intrării în Piața comună. Din acest motiv, guvernul Franței a obținut de la Parlament puterea de a lua, pe calea ordonanțelor cu valoare legislativă, măsurile necesare, specifice, pentru a pregăti deschiderea frontierelor.

Cea mai mare parte dintre ordonanțele promulgate în august și septembrie 1967 au avut o finalitate de concentrare – dezvoltare. Ele au avut tendința de a permite instaurarea întreprinderilor de talie suficientă pentru a face față concurenței internaționale (ordonanța din 23 septembrie 1967 asupra redresării economice și financiare a marilor întreprinderi; ordonanța din 28 septembrie 1967 asupra Comisiei operațiunilor de Bursă, loialitatea în materie de concurență și dezvoltarea pieței financiare). Dar întreprinderile mici și mijlocii nu puteau fi neglijate. Lor li s-a oferit, grație GIE, mijlocul de a se dezvolta fără să-și piardă individualitatea.

Iată, deci, că GIE este o entitate juridico – economică situată la limita de contact între societatea comercială și asociație. Societățile comerciale implicate într-o asemenea grupare își păstrează atât autonomia gestionară și funcțională, cât și identitatea de sine ca persoane juridice. În aceste condiții, inițial, societățile implicate în acest tip de grupare și-au reunit eforturile pentru a realiza în comun obiective economice limitate – birouri de vânzare, case de import sau export, centre de cercetare etc. – pentru a le exploata în comun în vederea facilitării realizării obiectivului lor propriu de activitate.

Dar așa cum se subliniază în doctrina franceză, grupările de interes economic (GIE) au cunoscut un succes incontestabil. Ele au fost constituite în toate domeniile, de la activitățile cele mai modeste (construcții artizanale) până la cele mai complexe (gestiunea grupărilor de societăți) și mai prestigioase.

Grupările de interese economice sunt specifice dreptului comercial francez. În Franța, GIE au fost instituite prin ordonanța nr. 67-821 din 23 septembrie 1967. acest text a fost completat printr-un decret din 2 februarie 1968 care a fixat în esență măsurile de publicitate pe care trebuie să le îndeplinească aceste grupări. Acestea sunt grupări care, respectând întrutotul independența juridică și economică a participanților și-au permis să pună în comun mijloacele de producție și, deci, să dezvolte afacerile lor într-un mod mai eficace și cu un profit mult mai bun decât dacă acestea ar fi acționat independent.

În planul principiilor, GIE se manifestă ca o renaștere a libertății contractuale. De fapt, contrar politicii aplicate de legea din 1966 la SARL și societățile anonime, ordonanța din 1967 stabilește o structură lejeră, lăsând celor interesați grija de a completa statutul legal prin stipulații contractuale adaptate nevoilor lor. Totul sau aproape totul este aici licit, în timp ce rolul voinței individuale este redus în SARL (SRL în dreptul român) și în societățile anonime, și nu prezintă o importanță notabilă decât în societățile civile, societățile în nume colectiv și, de la apariția legii franceze din 3 ianuarie 1994, societățile pe acțiuni simplificate.

Ca urmare, GIE se deosebesc de societățile comerciale propriu – zise deoarece nu urmăresc în mod necesar să constituie un capital social ca instrument economic de realizare a finalității pentru care au fost create. Totodată, se deosebesc și de asociația propriu – zisă prin aceea că dobândesc personalitate juridică chiar dacă nu au un patrimoniu autonom. Calitatea lor de persoane juridice dobândită pe fondul absenței unei autonomii patrimoniale – care este de esența subiectului colectiv de drept – face ca societățile implicate în constituirea grupării să aibă o responsabilitate nelimitată și solidară pentru obligațiile asumate de grupare.

Să nu uităm că această creație originală a dreptului francez a inspirat grupul european de interes economic (GEIE) și legislațiile interne care au introdus-o în statele membre ale Uniunii Europene.

SUBIECȚII DE DREPT NAȚIONAL

SOCIETĂȚILE COMERCIALE. SOCIETĂȚILE COMERCIALE CONSIDERATE INDEPENDENTE FAȚĂ DE APARTENENȚA LA UN GRUP.

În marea lor majoritate, raporturile de comerț internațional se leagă între subiecți de drept național – persoane juridice (societăți comerciale, unele organizații neguvernamentale, regii autonome) și persoane fizice – din diferite țări care participă la asemenea raporturi în condiție de egalitate juridică. Între subiecții de drept național implicați în raporturi de comerț internațional, societățile comerciale dețin ponderea cea mai importantă. Problematica juridică a acestora este cercetată și studiată în cadrul dreptului comercial intern. De aceea, în cele ce urmează vor fi abordate numai unele aspecte ale acesteia, aspecte care sunt mai relevante pentru calitatea lor de participanți nemijlociți la comerțul internațional.

DEFINIȚIE. TEMEI JURIDIC

Apariția societăților comerciale este strâns legată de evoluția raporturilor comerciale din cele mai vechi timpuri și până astăzi. Societățile comerciale au cunoscut:

modalități specifice de constituire și funcționare;

forme diferite de organizare;

reglementări naționale și internaționale privind activitatea lor.

Codul lui Hammurabi reglementează încă din secolul al XVIII-lea î.e.n. activități comerciale, cum sunt: activitatea negustorilor și a auxiliarilor lor, precum și camăta.

Jurisconsultul roman Gaius atrăgea atenția că societatea comercială vizează toate afacerile sau numai una singură.

Romanii defineau societas ca o legătură de drepturi și de obligații între asociați, sancționate prin actio pro socio, raporturile dintre membrii societății având un caracter personal. În acea perioadă, societatea cunoștea formele de:

Societas omnium bonorum, a tuturor bunurilor prezente și viitoare;

Societas unius rei, în care se punea în comun un singur bun;

Societas quaestus, în care asociații își puneau în comun toate câștigurile dobândite oneros;

Societas alicuius negotiationis, constituită pentru efectuarea unor afaceri (comerț cu mărfuri, comerț cu sclavi).

În epocile care au urmat, societățile comerciale s-au perfecționat sub influența extinderii și diversificării comerțului, ajungând – în epoca modernă – să ocupe un loc central în derularea afacerilor comerciale.

Dacă este important să cunoaștem cum au apărut, cum au evoluat și cum sunt definite societățile comerciale, în general, vom pune accentul pe cum sunt definite societățile comerciale cu participare străină. În baza legii române, „în vederea efectuării de acte de comerț, persoanele fizice și juridice se pot asocia și pot constitui societăți comerciale”, în una din următoarele forme:

societatea în nume colectiv;

societatea în comandită simplă;

societatea pe acțiuni;

societatea în comandită pe acțiuni;

societatea cu răspundere limitată.

În temeiul acestor dispoziții, Legea nr. 35 din 1991 permite definirea societăților comerciale cu participare străină ca fiind acele societăți comerciale, filiale sau sucursale constituite pe teritoriul României, cu capital integral străin sau în asociere cu persoane fizice sau juridice române, indiferent dacă acestea s-au constituit astfel ori elementul străin a intervenit mai târziu, prin dobândirea de părți sociale sau acțiuni la societățile deja existente – în cadrul capitalului inițial sau prin majorarea acestui capital –, precum și prin dobândirea de obligațiuni sau alte efecte de comerț, emise de societățile respective.

Astfel, din analiza textelor legislative, rezultă că societățile comerciale cu participare străină nu reprezintă o categorie distinctă de societăți comerciale, ci o specie a societăților comerciale românești, având o serie de particularități.

În legislația țării noastre, criteriul naționalității societăților comerciale este – de regulă – sediul social.

Temeiul juridic al societăților comerciale cu participare străină îl constituie principiu fundamental privind libertatea comerțului consacrat în Constituția României, legile speciale care reglementează activitatea societăților comerciale din diferite unghiuri de vedere, precum și acordurile bilaterale semnate de România cu alte state.

Reglementări privind activitatea societăților comerciale cu participare străină sunt stipulate în:

legi comerciale cu aplicare generală în această materie – Legea nr. 31 din 1990;

legi comerciale care reglementează domenii concrete privind activitatea societăților comerciale – Legea nr. 15 din 1990, Legea nr. 33 din 1991, Legea nr. 47 din 1991.

Totodată, temeiul juridic al activității societăților comerciale cu participare străină îl constituie acordurile bilaterale ale României în asemenea domenii, cum sunt:

garantarea reciprocă a investițiilor de capital;

evitarea dublei impuneri;

cooperarea economică etc.

STATUTUL JURIDIC AL SOCIETĂȚILOR COMERCIALE

În toate sistemele de drept național, societăților comerciale li se recunoaște de drept calitatea de comerciant, ceea ce face ca ele să aibă statutul juridic rezervat comercianților.

De precizat însă că statutul lor juridic, ca participanți la raporturile de comerț internațional, diferă de la un sistem de drept la altul. Legile naționale incidente în materie stabilesc în mod nuanțat condițiile de înființare, organizare, înregistrare și funcționare a societăților comerciale. Pretutindeni li se recunoaște acestora calitatea de persoane juridice, împrejurare care face ca în fiecare sistem juridic național ele să fie supuse, ca și comercianți, regimului juridic al comercianților, iar ca și persoane juridice rezervat subiecților colectivi de drept.

Derularea raporturilor de comerț internațional face inevitabilă în numeroase cazuri implicarea unor societăți comerciale constituite într-o anumită țară în operațiuni comerciale care se consumă pe teritoriul altor țări. De aici necesitatea unei distincții, în cadrul fiecărei ordini juridice interne, între participanții la comerț în funcție de naționalitatea acestora. Această distincție se realizează în fiecare stat în strictă concordanță cu propria lui legislație.

La fel ca și comercianții persoane fizice, societățile comerciale care nu fac parte dintr-un grup participă în esență la comerțul internațional prin contracte care sunt instrumentele operațiunilor de import sau de export la care ele se angajează.

Să nu pierdem din vedere, totuși, faptul că o societate comercială se poate stabili în străinătate fără să stabilească legături cu altă societate comercială din acea țară în măsura în care ea se limitează să-și deschidă o reprezentanță sau o sucursală fără personalitate juridică în țara gazdă. Această prezență în străinătate nu antrenează decât consecințe juridice limitate în privința bunurilor pe care le posedă acolo sau asupra persoanelor pe care le angajează cât și cu privire la competența posibilă a tribunalelor de la locul în care se deschide sucursala.

În afara anumitor cazuri foarte speciale, orice societate comercială este supusă legii unui stat. Soluțiile de determinare a acestei legi nu sunt aceleași în toate țările. Unele – în special țările anglo – saxone sau acelea care s-au inspirat din soluțiile lor – adoptă criteriul încorporării supunând societatea comercială locului de constituire fără nici o altă pretenție. Alte țări pretind o legătură obiectivă mai solidă între societate și legea care va trebui să-i fie aplicabilă; ele rețin în general locul sediului social. Aceasta este soluția franceză (art. 1837 C. civ. Francez) care consideră ca supuse legii franceze toate societățile al căror sediu social este situat pe teritoriul francez. Ca urmare, aceste societăți vor trebui să îndeplinească formalitățile de înmatriculare cerute în Franța.

Lex societatis astfel stabilită va acoperi domeniul cel mai larg: ea va reglementa constituirea și funcționarea societății, lichidarea și dizolvarea ei.

Naționalitatea societăților este susceptibilă a fi confundată cu chestiunea legii aplicabile. Această confuzie este de înțeles: foarte frecvent și în același timp de dorit se întâlnește cazul în care naționalitatea și legea aplicabilă să coincidă.

Cu toate acestea, este vorba despre două chestiuni diferite. Determinarea legii aplicabile unei societăți corespunde unei necesități de tehnică juridică și se bazează pe alegerea unui criteriu de stabilire a legăturii. Determinarea naționalității unei societăți este expresia unei competențe a statului cu privire la naționalul său; aceasta dovedește existența unei legături de apropiere între stat și societate, izvor de drepturi și obligații.

Dar complexitatea legăturii cu naționalitatea deja foarte mare în cazul persoanelor fizice sporește cu privire la persoanele juridice. Astfel se explică de ce nu ne putem îndoi de pertinența conceptului de naționalitate a societăților comerciale.

Cu toate aceste, noțiunea este utilă și, în ciuda dificultăților pe care le poate ridica, este practic universal consacrată.

Dar, criteriile propuse pentru determinarea naționalităților societăților variază mai mult decât pentru determinarea legii aplicabile acestora.

Ca urmare, apartenența juridică la un anumit stat a subiecților colectivi de drept se poate întemeia pe criterii variabile, în cauză fiind mai multe criterii. În general, sunt acceptate și utilizate două criterii mai importante pentru determinarea naționalității entităților colective, un criteriu obiectiv și un criteriu subiectiv.

Potrivit criteriului obiectiv, formațiunea colectivă dobândește ca subiect de drept naționalitatea statului pe teritoriul cărui s-a înregistrat ori și-a stabilit sediul principal. Locul înregistrării a fost preferat în sistemele commun law.

După cum am văzut, acesta corespunde locului în care au fost îndeplinite formalitățile de constituire și înmatriculare a societății. Despre aceasta au făcut referire și jurisdicțiile internaționale. Încorporarea corespunde fără îndoială voinței fondatorilor. Principala dificultate care rezultă din alegerea sa ca și criteriu al naționalității societăților ține de opozabilitatea față de alte state cu care societatea prezintă legături mai puternice sau care sunt în principiu ostile criteriului încorporării. Discuția se deplasează deci pe terenul efectivității locului naționalității atât timp cât sunt în cauză interese apărate de către un alt stat decât cel al naționalității rezultând din singură încorporarea. Chestiunea s-a pus în special pentru protecția diplomatică. Sediul real al entității colective a fost adoptat ca și criteriu pentru stabilirea naționalității de către statele având legislație latină.

Criteriul sediului social și al centrului intereselor societății sunt mai obiective și deci mult mai realiste. Amândouă evidențiază o legătură efectivă între societate și un stat și pot de altfel în mod frecvent să coincidă.

Jurisprudența franceză manifestă preferință pentru sediul social real. Dar, în cele mai multe rânduri, Curtea de casație a utilizat în același timp o pluralitate de criterii. Această soluție este înțeleasă în măsura în care mai multe elemente pot fi avute în vedere pentru a demonstra intensitatea unei legături la fel de complexe ca aceea care exprimă naționalitatea unei societăți.

În armonie cu criteriul subiectiv – care a fost denumit și criteriul controlului – naționalitatea formațiunii colective este dată de naționalitatea (sau, după caz, cetățenia) asociaților, mai exact a persoanelor juridice și a persoanelor fizice care dețin acțiuni sau părți sociale în număr suficient pentru a deține controlul activității societății.

Cel mai discutat criteriu, și acela care aproape fără îndoială se distanțează ca și criteriu de principiu, este acela al controlului. După cum am arătat, potrivit acestui principiu, societatea ar avea naționalitatea persoanelor care o controlează (principalii acționari și conducători ai societății). Această soluție prezintă mai multe inconveniente: în primul rând, nu este deloc satisfăcătoare pe plan teoretic deoarece refuză practic să ia în considerare consecințele faptului că societatea este o persoană distinctă de membrii săi. Dintr-o perspectivă practică, această soluție se expune dificultății inerente scoaterii în evidență a controlului – mai ales în cazul controlului pe mai multe trepte. În plus, variabilitatea controlului ar provoca variabilitatea naționalității societății în timp fără altă rațiune determinantă.

Totuși, acest criteriu nu este lipsit de utilitate. Jurisprudența franceză l-a utilizat în timpul primului război mondial în scopul de a distinge societățile care erau în mâinile inamicilor. Într-un context mai actual, controlul este utilizat uneori de către legiuitor pentru a refuza în mod explicit unei societăți anumite drepturi sau accesul la anumite activități economice în sectoare considerate ca sensibile pentru stat. Specificitatea contextului demonstrează cu precizie că, controlul nu ar putea fi utilizat cu titlu de criteriu exclusiv și sistematic pentru determinarea naționalității societăților.

Numeroase legislații adoptă însă soluții eclectice rezultate din îmbinarea celor două criterii menționate, ceea ce creează dificultăți sporite în identificarea persoanei juridice străine.

Cât privește legislația României, aceasta a consacrat ca regulă de identificare a naționalității persoanei juridice sediul ei principal. Soluția a primit consacrare expresă prin art. 40 alin. 1 din Legea nr. 105 / 1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat care dispune: „persoana juridică are naționalitatea statului pe al cărui teritoriu și-a stabilit potrivit actului constitutiv, sediu social”. Se reconfirmă, astfel, rezolvarea implicită dată aceleiași probleme prin art. 240 C. com. Român conform cu care nici o societate străină nu va putea face în România operațiuni la care nu este îndreptățită în țara unde își are sediul principal.

Așadar, în concepția legiuitorului român – care a rămas constantă de la punerea în aplicare a Codului comercial și până în prezent – statutul juridic al oricărei societăți comerciale este definit în principal de legea țării de sediu, iar acel statut ce cuprinde și naționalitatea ei, nu poate fi modificat prin efectul legii române (în sensul lărgirii lui) nici chiar pentru activitățile desfășurate de societatea respectivă pe teritoriul României.

Potrivit art. 40 alin. 2 din Legea nr. 105 / 1992, dacă persoana juridică (în cazul discutat societatea comercială) are sedii pe teritoriul mai multor state, atunci determinant pentru identificarea naționalității acesteia este sediul real. Prin sediu real se înțelege, conform art. 3 din același text, „locul unde se află centrul principal de conducere și de gestiune a activității statutare, chiar dacă hotărârile organului respectiv sunt adoptate potrivit directivelor transmise de acționari sau asociați din alte state”. Se consacră, astfel, în termeni mai expliciți, teza consfințită inițial prin art. 239 C. com. în care se precizează: „societățile care, deși constituite în țară străină, au însă în România sediul și obiectul principal al întreprinderii lor, vor fi supuse chiar pentru forma și validitatea actului lor constitutiv, deși încheiat în străinătate …” dispozițiilor legii române. Prin urmare, între locul de constituire al societății și sediul real al acesteia, legea română dă prioritate celui din urmă deoarece împrejurarea că o societate constituită în străinătate își stabilește sediul în România și își desfășoară principalul obiect al activității sale aici, permite concluzia că s-a procedat astfel pentru eludarea unor dispoziții ale legii române referitoare la constituirea și funcționarea societăților comerciale. Pe de altă parte, prioritatea acordată de legiuitorul român sediului real al societății în definirea statutului ei juridic confirmă o dată mai mult teza că hotărâtor în determinarea naționalității persoanei juridice nu este naționalitatea sau cetățenia persoanelor ce se află în spatele acesteia, ci locul unde ea își are sediul principal.

Concepția legiuitorului român în problema discutată coincide cu orientarea adoptată în practica arbitrală. Astfel, Comisia de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României a statuat într-o speță că o agenție de vapoare cu sediul în Hamburg are naționalitate germană, deși s-a constituit cu aport în exclusivitate sovietic. Același organ de jurisdicție a mai decis că o societate care și-a stabilit sediul principal la Amsterdam este de naționalitate olandeză, indiferent de naționalitatea celor care dețin pachetul de control în societatea respectivă.

În armonie cu concepția arătată sunt și prevederile Ordonanței de urgență nr. 31 / 1997 privind regimul investițiilor străine în România conform căreia investițiilor străine li se aplică dreptul comun în materie de înființare, organizare și funcționare a societăților comerciale române și, indiferent de forma în care sunt efectuate, beneficiază de tratamentul național, în conformitate cu legislația română în vigoare și cu reglementările internaționale la care România este parte. Tot astfel, societățile comerciale străine dobândesc, ca urmare a stabilirii sediului real în România, naționalitate română, iar statutul lor juridic suferă impactul legii române. În aceeași ordine de idei, potrivit art. 44 din Legea nr. 31 / 1990 republicată, societăților comerciale străine li se recunoaște dreptul de a înființa în România, cu respectarea legii române, filiale, sucursale, agenții, reprezentanțe și alte sedii secundare, cu condiția ca acest drept să le fie recunoscut de legea statutului lor organic.

Unele acorduri internaționale, cum ar fi Convenția de la Washington din 1965, dau prioritate criteriului controlului pentru determinarea naționalității investitorului străin (art. 25 alin. 2 lit. B).

Societățile comerciale dobândesc calitatea de comerciant ope legis, căci în ce le privește această calitate rezidă în însuși faptul constituirii lor și se exprimă prin chiar forma lor indiferent de actele sau faptele de comerț pe care le săvârșesc. De aici consecința că forma comercială a acestora (adică a societăților) le dă calitatea de comercianți iar nu natura actelor săvârșite de ele. Nu-i mai puțin adevărat că actele săvârșite de societățile comerciale sunt profund înrâurite de caracterul comercial al acestora.

Având calitatea de comercianți, societățile comerciale sunt caracterizate printr-un statut juridic care cuprinde un complex de norme vizând o multitudine de aspecte precum:

disciplina financiar – contabilă;

întinderea răspunderii;

efectele încetării plăților;

procedurile de executare colectivă asupra bunurilor debitorului pentru datoriile sale comerciale (cum sunt: reorganizarea și lichidarea judiciară, concordatul, moratoriul etc.);

garanțiile specifice profesiunii de comerciant.

ACTIVITATEA INTERNAȚIONALĂ A SOCIETĂȚILOR COMERCIALE

O societate comercială străină – în cele mai multe cazuri supusă unei legi străine ca lex societatis – în mod normal trebuie să fie în măsură, ca orice persoană fizică, să exercite o activitate comercială, și deci juridică, într-o altă țară.

Participarea societăților comerciale la raporturile de drept comercial internațional pune problema recunoașterii internaționale a personalității lor juridice – adică admiterea personalității juridice conferite de către o lege străină – deoarece o atare participare comportă desfășurarea de către aceasta a unor activități pe teritoriul altor state decât acela care le-a dat naționalitatea. Numai în condițiile în care statele străine unde ele desfășoară activități cu caracter permanent sau temporar le acordă o deplină recunoaștere a personalității juridice, participarea lor la raporturile de comerț internațional poate deveni efectivă și eficientă.

În doctrina franceză se subliniază unele aspecte specifice comerțului internațional la care această țară participă prin comercianții săi. Astfel se precizează faptul că un efect imediat al acestei recunoașteri este să permită societății străine să îndeplinească în Franța actele elementare inerente personalității sale juridice:

încheierea unui contract;

a sta în justiție etc.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului (art. 6 și 14) și primul său Protocol adițional (art. 1 și 5) impun statelor semnatare această recunoaștere dispunând „orice persoană juridică, indiferent de naționalitatea sa, are dreptul la respectarea bunurilor sale și cauza sa să fie soluționată de către un tribunal independent și imparțial”. Din rațiuni proprii în Franța, recunoașterea aptitudinii de a exercita o activitate comercială de către o societate comercială străină depinde de existența unui decret colectiv sau de un tratat pentru societățile anonime.

Cu toate aceste se cuvine să reținem că întinderea recunoașterii acordate unei societăți străine, în Franța, poate fi dublu limitată: în primul rând pentru ca recunoașterea unei societăți străine să nu conducă la a i se atribui mai multe drepturi decât i-au fost atribuite de legea sub imperiul căreia aceasta a fost constituită (spre exemplu, incapacitatea de a primi cu titlu gratuit, sau suprimarea personalității juridice de către legea străină). În al doilea rând deoarece s-ar putea întâmpla ca o persoană juridică străină căreia legea străină îi acordă anumite drepturi să constate că i se refuză exercitarea lor într-o altă țară dacă acestea sunt refuzate în același timp persoanelor juridice naționale corespondente.

Odată recunoscute, societățile străine pot exercita activitățile lor în Franța. Dar exercitarea acestei activități poate fi subordonată respectării anumitor reguli sau să se lovească de anumite limite.

Astfel, pentru „întreprinderile străine care exercită în Franța o activitate comercială industrială sau artizanală sub forma unei sucursale sau a unei agenții, directorul acesteia este obligat să posede cartea de comerciant străin” (art. 5 al decretului din 2 februarie 1939 modificat prin decretul din 27 octombrie 1969).

În același fel o persoană juridică al cărei sediu social este în străinătate și care deschide în Franța un prim stabiliment trebuie să prezinte acolo o cerere de înmatriculare la registrul comerțului în termen de două luni de la acea deschidere (D. din 30 mai 1984, art. 1 și 14).

Vor fi avute în vedere mai ales consecințele reglementării investițiilor străine asupra activității societăților comerciale străine care au fost considerabil reduse prin legea din 14 februarie 1996. Într-adevăr din momentul intrării în vigoare a acestei legi necesitatea autorizării prealabile subzistă numai în sectoarele sensibile (producția și comerțul de arme, de muniții și materiale de război; risc de tulburări a ordinii publice, a sănătății și securității publice …) în care totuși mijloacele de control și de sancțiuni administrative sunt întărite. În general o declarație administrativă înlocuiește sistemul precedent al autorizării prealabile (legea nr. 96.109 din 14 februarie 1996 completată prin D. No. 96.117 din 14 februarie 1996 și hotărârea din aceeași dată).

În fine societățile străine operând într-o altă țară sunt supuse acolo ansamblului legilor de poliție cu privire la însăși activitatea lor dacă lex societatis este străină sau în absența sediului social în țară.

Legea română recunoaște de plin drept personalitatea juridică a societăților comerciale străine. Art. 43 din Legea nr. 105 / 1992 nu lasă nici o îndoială în această privință dispunând că „persoanele juridice străine cu scop patrimonial, valabil constituite în statul a cărui naționalitate o au, sunt recunoscute de plin drept în România”.

Datorită acestei împrejurări asemenea societăți pot încheia acte juridice valabile pe teritoriul României, pot introduce acțiuni la organele de jurisdicție române în vederea valorificării unor drepturi sau interese legitime fără autorizație prealabilă din partea vre-unui organ de stat și fără a fi necesară o verificare prealabilă a reciprocității în raport cu statul unde societatea respectivă și-a fixat sediul principal. În exprimarea art. 44 din aceeași lege, persoana juridică străină recunoscută beneficiază de toate drepturile care decurg din legea statutului ei organic, în afară de cele pe care statul care face recunoașterea le refuză prin dispozițiile sale legale.

Transpunând această idee la realitățile economice și juridice din România, art. 45 din legea menționată, precizează că o asemenea persoană (adică persoana juridică recunoscută în România) își desfășoară activitatea pe teritoriul statului român în condițiile stabilite de legea română referitoare la exercitarea activităților economice, sociale, culturale sau de altă natură.

Teza recunoașterii de plin drept a personalității juridice a societăților comerciale străine a primit consacrare legală și prin unele tratate internaționale la care România este parte contractantă (spre exemplu Tratatul de comerț și navigație încheiat între România și Cehoslovacia în anul 1964).

Recunoscând personalitatea juridică a societăților comerciale străine care exercită activități comerciale pe teritoriul României, sau cu care agenții economici români stabilesc raporturi de comerț internațional, legea română precizează că statutul organic al acestora este guvernat de legea lor națională.

În urmă cu mai mult de zece ani în doctrină, s-a susținut teza conform căreia filiala societății comerciale are personalitate juridică distinctă în raport cu societatea constituantă, iar sucursala nu dobândește o astfel de personalitate rămânând o simplă subunitate a societății care a înființat-o. Această teză a primit acum consacrare legală expresă și în dreptul intern român.

Așa după cum am arătat mai sus, doctrina a subliniat că prin recunoașterea personalității juridice a societăților comerciale străine nu trebuie să se creeze persoanei juridice respective un regim de favoare comparativ cu subiecții de drept similari existenți în ordinea juridică națională a statului de recunoaștere. Dimpotrivă personalitatea juridică recunoscută suportă anumite limitări:

societatea străină nu poate dobândi prin efectul recunoașterii personalității sale juridice mai multe drepturi decât cele ce i-au fost încredințate de lex societatis, ceea ce reprezintă o aplicare normală a principiului respectului internațional al drepturilor câștigate;

societatea străină nu poate dobândi în statul de recunoaștere drepturi pe care legea acelui stat nu le acordă societăților comerciale care fac parte din ordinea juridică a statului respectiv.

Limitările menționate au suportul în Convenția de la Haga din 1 iunie 1956 cu privire la recunoașterea personalității juridice a societăților, asociațiilor și fundațiilor, care consacrând principiul recunoașterii de plano a personalității juridice a societății comerciale străine condiționează aplicarea lui de îndeplinirea cumulativă a două cerințe, și anume: situarea sediului social principal și realizarea formalităților de publicitate a constituirii și de înregistrare a societății să se afle și, respectiv, să fie efectuate pe teritoriul aceluiași stat.

Ca urmare, este necesar ca îndeplinirea formalităților de constituire a societății să aibă loc în țara în care se află sediul principal al acesteia. Dar convenția internațională menționată nu face nici o referire la sediul real al societății comerciale, ceea ce înseamnă că în lumina textelor ei acesta (adică sediul real) nu prezintă relevanță. De aici consecința că personalitatea juridică dobândită în condițiile prevăzute de convenție nu este opozabilă statelor contractante a căror legislație acordă o anumită importanță sediului real; în asemenea state recunoașterea acestei personalități juridice va putea fi refuzată ori de câte ori potrivit legislației naționale a statului unde se cere recunoașterea, sediul real al societății solicitante s-ar afla pe chiar teritoriul acelui stat.

Prin art. 2 al Convenției de la Haga din 1 iunie 1956 se precizează însă că personalitatea juridică a unei societăți comerciale străine va putea fi recunoscută într-un stat contractant ce ia în considerare sediul real doar atunci când legislația națională a statului respectiv consideră că acel sediu se află pe teritoriul altui stat a cărui legislație națională acordă și ea importanță sediului real.

În fine, mai reținem că prin textele Convenției la care ne referim se consacră principiul conform căruia lex societatis este legea care determină dacă societatea respectivă are personalitate juridică sau nu. Deci, lex societatis este legea sub imperiul căreia societatea respectivă dobândește personalitatea juridică. Art. 1 din Convenție precizează câteva atribute inseparabil legate de personalitatea juridică a unei societăți comerciale precum:

capacitatea de a încheia contracte și alte acte juridice;

capacitatea de a poseda bunuri;

capacitatea de a sta în justiție.

În doctrină se precizează că la nivel european au fost convenite și alte acorduri interstatale cu privire la recunoașterea internațională a personalității juridice a societăților comerciale. Menționăm în acest sens Convenția europeană de stabilire a sediului societăților elaborată la Strasbourg sub egida Consiliului Europei din cuprinsul căreia se desprinde tendința statelor semnatare de a asimila societățile străine cu cele naționale. De asemenea, țările membre ale Comunității Economice Europene au elaborat Convenția asupra recunoașterii mutuale a societăților semnată la Bruxelles la 29 februarie 1968, în textele căreia se reconfirmă cerințele privind recunoașterea personalității juridice a societăților comerciale străine stabilite prin Convenția de la Haga din 1 iunie 1956.

Recunoașterea personalității juridice a societăților comerciale străine și acceptarea de către statul de recunoaștere a reglementării statutului lor organic de către lex societatis nu înlătură orice impact al legii locale asupra lor. Această lege poate impune societăților respective anumite condiții particulare cu referire la operațiile de comerț internațional desfășurate pe teritoriul acelui stat. Avem în vedere anumite restrângeri ale capacității lor subiective menite fie să protejeze interesele economice naționale, fie să stimuleze activitatea comercială a propriilor agenți economici.

CONSTITUIREA SOCIETĂȚILOR COMERCIALE

Societățile comerciale cu participare străină pot fi constituite în oricare din formele stipulate de legea română. Acesta fiind cadrul general, există posibilitatea ca societățile comerciale cu participare străină să se constituie în toate celelalte forme societare reglementate de Codul comercial român. Este vorba despre „asociațiunile în participațiune”.

În lumina reglementărilor enunțate, societățile comerciale cu participare străină, precum și filialele și sucursalele lor se pot constitui în societate în nume colectiv, societate în comandită simplă, societate pe acțiuni, societate în comandită pe acțiuni, societate cu răspundere limitată.

Pentru constituirea societății în una din formele menționate este necesară întocmirea documentelor constitutive ale societății. În baza legii, aceste documente sunt contractul de societate, la societățile în nume colectiv sau în comandită simplă; contractul de societate și statutul, la societățile pe acțiuni, în comandită pe acțiuni și cu răspundere limitată cu doi sau mai mulți asociați; statutul, la societățile cu răspundere limitată cu „asociat” unic.

În actul constitutiv trebuie să se precizeze – în afara domiciliului și cetățeniei asociaților, administratorilor sau cenzorilor – localitățile din afara țării unde se constituie filiale sau sucursale.

Actul constitutiv se semnează de toți asociații sau de membrii fondatori și „se încheie în formă autentică”. Autentificarea contractului de societate și/sau statutului se face de către notariat, în condițiile prevăzute de lege.

Constituirea de societăți comerciale cu participare străină, în asociere cu persoane fizice sau juridice române sau cu capital integral străin se poate efectua – în cazul investițiilor străine în România – „pe baza unei cereri a investitorului străin, înregistrată la Agenția Română de Dezvoltare”. În baza datelor și informațiilor de care dispune sau pe care le poate obține, Agenția Română de Dezvoltare răspunde acestei cereri în termen de 30 de zile, luând în considerare:

bonitatea asociatului străin

domeniul și modalitatea în care urmează să se constituie societatea

cuantumul capitalului subscris.

Agenția Română de Dezvoltare este competentă să elibereze, la cererea asociatului străin, certificatul de investitor, pe baza contractului de societate și statutului, contractelor comerciale și alte acte juridice, a certificatului de înmatriculare la registrul comerțului, certificatului de înregistrare la administrația financiară, dovada vărsării capitalului social. Acest certificat este opozabil autorităților române pentru dovedirea investitorului respectiv de a efectua o investiție societară în țara noastră.

Procedura complexă privind constituirea societăților comerciale cu participare străină se justifică prin importanța activității unor asemenea societăți și a implicațiilor economice și financiare ale funcționării lor.

Potrivit legii române, conceptul de investitor străin include participarea acestuia la „majorarea capitalului social al unei societăți existente sau dobândirea de părți sociale ori acțiuni la asemenea societăți, precum și obligațiuni sau alte efecte de comerț”. Prin efectuarea unor asemenea operațiuni comerciale se modifică contractul și/sau statutul societății comerciale respective, care se fac în baza Legii nr. 31/1990 care reglementează activitatea societăților comerciale. În cazul în care dobândește capitalul social al unei societăți existente, investitorul străin devine coasociat; în cazul în care el cumpăra obligațiuni sau alte efecte de comerț, investitorul străin devine creditor al societății în cauză. Dacă investitorul participă la majorarea capitalului social al unei societăți existente, operațiunea este sub aspect juridic o subscripție de acțiuni sau părți sociale, fără cesiune, spre deosebire de situația în care încheie un contract de cesiune de părți sociale de acțiuni, caz în care devine cesionar. Prin efectuarea acestor operațiuni, contractul de societate și/sau statutul se modifică, iar modificarea trebuie înregistrată la Agenția Română de Dezvoltare.

PERSONALITATEA JURIDICĂ A SOCIETĂȚILOR COMERCIALE CU PARTICIPARE STRĂINĂ

În temeiul legii române, toate „societățile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice române”, deci, inclusiv societățile comerciale cu participare străină.

Aceste societăți urmează regulile care se aplică societăților comerciale române, desigur, în condițiile participării partenerului străin, care contribuie la „majorarea capitalului social”, ceea ce îl obligă pe acesta:

să înregistreze investiția la Agenția Română de Dezvoltare

să verse, de regulă, în valută aportul la alcătuirea capitalului social.

În dreptul comerțului internațional, sediul este definitoriu pentru a determina naționalitatea societății comerciale. „Legea națională este legea statutului a cărei cetățenie o are persoana în cauză”. Legea națională a cetățeanului român, care – potrivit legii străine – „este considerat că are o altă cetățenie, este legea română”. Legea națională a străinului care are mai multe cetățenii este „legea statului unde își are domiciliul sau, în lipsă, reședința”. Așadar, societățile comerciale cu participare străină – fiind persoane juridice române – cu sediul în țară sunt supuse prevederilor legii române.

Societatea comercială își dobândește personalitatea prin îndeplinirea unor condiții de fond și de formă. Între condițiile de fond sunt:

obiectul de activitate

capitalul minim

participarea la beneficii și pierderi etc., iar între condițiile de formă sunt:

semnarea unor înscrisuri

forme de publicitate etc.

Consecințele juridice ale dobândirii personalității juridice ale societății comerciale sunt:

patrimoniu propriu – bunurile pe care asociații le constituie ca aport; ies din patrimoniu acestora și intră în patrimoniul societății

societatea comercială are un nume pe care urmează să-l treacă pe firmă

societatea comercială are un sediu social, care este definitoriu în determinarea naționalității societății comerciale respective, precum și în determinarea locului unde urmează a se efectua anumite comunicări; în determinarea legii aplicabile când cel care s-a obligat este societatea

societatea răspunde în nume propriu, în funcție de scopul acesteia

societatea este citată în justiție pe numele ei.

Așadar, dobândirea personalității juridice are consecințe multiple, care trebuie cunoscute de toți asociații, inclusiv de cei străini pentru a fi avute în vedere în desfășurarea activității.

Potrivit unor legislații naționale, capacitatea juridică a societăților comerciale este funcțională, fiind circumscrisă la obiectul lor de activitate. În alte reglementări legislative, capacitatea juridică a societăților comerciale este nelimitată, nefiind circumscrisă la obiectul social al activității.

În legislația engleză și americană, actele juridice încheiate de o societate anonimă în afara obiectului de activitate, nu angajează societatea.

În sistemul relațiilor comerciale, se cunosc societăți cu răspundere nelimitată și societăți comerciale cu răspundere limitată. Din prima categorie fac parte societățile în nume colectiv, iar din a doua categorie fac parte societățile pe acțiuni și a celor care – prin contractul și/sau statutul lor – au o răspundere limitată. În cazul societăților în comandită, răspunderea este diferențiată.

SCHIMBAREA NAȚIONALITĂȚII SOCIETĂȚILOR COMERCIALE

În doctrina europeană schimbarea naționalității societăților comerciale este considerată a fi posibilă prin două modalități: voluntară (prin transferarea sediului social) sau involuntară (mutația de suveranitate teritorială).

SCHIMBAREA VOLUNTARĂ A NAȚIONALITĂȚII (TRANSFERAREA SEDIULUI)

Concurența internațională, apariția unor noi piețe, pot, printre alte cauze, să ceară transferul sediului social al întreprinderii într-un alt stat. Asociații pot, deci, să dizolve gruparea și să aducă elementele patrimoniului ei la o nouă structură societară creată în altă parte. Această formulă prezintă grave inconveniente de timp și de cost. Ca urmare membrii grupării preferă să revendice supraviețuirea persoanei juridice inițiale. O anumită doctrină a exprimat ostilitatea sa cu privire la această schemă: persoana juridică nu se poate sustrage unicei sale legi de origine; emigrarea impune dizolvarea sa. Contrar acestei doctrine, o doctrină contemporană mai abundentă având în vedere succesul în jurisprudență a tezei realității persoanei juridice admite menținerea grupului în ciuda transferului sediului său social în străinătate.

Jurisprudența franceză nu a luat parte niciodată în mod neechivoc acestei probleme. Unele dispoziții ale legii franceze din 24 iulie 1966 sunt interesante în această problematică. În art. 5 al acestei legi se dispune că „societățile comerciale se bucură de personalitate juridică din momentul înmatriculării lor la registrul comerțului”. În măsura în care înmatricularea în registrul comerțului a societăților comerciale franceze nu este în mod necesar concomitentă cu ziua în care s-a decis transferul, unii au văzut aici semnul unei „fisuri” a personalității juridice a societății, cu excepția cazului când aceasta își păstrează statutul său juridic străin până la înmatriculare. În sens contrar, același text care prevede că „transformarea a unei societăți nu antrenează crearea unei noi persoane juridice” s-ar părea că militează pentru teza care îmbrățișează permanența personalității juridice în ciuda transferului.

Deci, mai concret, legea franceză reglementează cazul transferului sediului social din Franța în străinătate. Astfel, art. 31 și 60 din lege, respectiv cu privire la societățile comerciale în comandită simplă și SRL, instituie o regulă a unanimității asociaților la schimbarea naționalității. Când este vorba despre societățile anonime (pe acțiuni), art. 154 din lege prevede: „Adunarea generală extraordinară poate schimba naționalitatea societății, cu condiția ca țara primitoare să aibă încheiată cu Franța o convenție specială care să permită dobândirea naționalității sale și a transferului sediului social pe teritoriul său și să se păstreze pentru societate personalitatea sa juridică”.

Absența unei astfel de convenții n-ar trebui totuși să interzică pentru S.A. transferul decis cu unanimitatea asociaților. Rigoarea acestor ultime dispoziții este justificată prin evaziunea resurselor fiscale care antrenează transferul sediului social în străinătate, această preocupare explică durata dispozitivului care apare la art. 221-3 din CGI în termenii căruia schimbarea naționalității unei societăți franceze pe acțiuni este asimilată dizolvării acesteia din urmă, antrenând în special impozitarea plus – valorii latente.

Aceeași logică explică absența unor dispoziții similare atunci când este vorba de transferul în Franța a sediului social a unei societăți străine. Fără îndoială, administrația fiscală estimează că un astfel de transfer dă naștere unei persoane juridice noi, obligată la plata unor noi taxe de înregistrare, dar autonomia adesea împrumutată dreptului fiscal interzice atribuirea unei durate prea generale acestei analize.

Dacă se admite principiul continuității persoanei juridice din momentul transferului sediului social, trebuie să se pună problema legii aplicabile, fără îndoială, cu privire la condiții, dar cu siguranță cu privire la caracterul licit al acestui transfer.

În ceea ce privește principiul caracterului licit al transferului, acordul celor două legi în cauză poate fi necesar.

Cu privire la regimul transferului, doctrina îmbrățișează aplicarea distributivă a legilor în cauză, legea veche având vocație să guverneze, ceea ce precede schimbării sediului, legea nouă aplicându-se imediat, sub rezerva competenței legii vechi până la noua înmatriculare. Actele constitutive ale societății vor fi puse în armonie cu noua lege, cu excepția cazului în care va fi vorba de reconstituirea persoanei juridice.

SCHIMBAREA INVOLUNTARĂ A NAȚIONALITĂȚII (MUTAȚIA DE SUVERANITATE TERITORIALĂ)

Într-un sistem care desemnează naționalitatea unei persoane juridice prin referire la localizarea sediului său social, schimbarea de suveranitate a teritoriului pe care este situat acesta antrenează, în mod logic, schimbarea naționalității grupării.

În cazul în care schimbarea de suveranitate rezultă dintr-un tratat internațional, această problemă este adesea reglementată prin dispoziții speciale. Astfel, din momentul accesiunii la independență a statelor francofone, în special Africa neagră, acordurile încheiate au avut grijă să afirme respectul naționalității și, în consecință, al statutului juridic al societăților controlate de francezi. Această ipoteză scoate în evidență o utilizare excepțională a criteriului controlului în scopul de a păstra sub egida legii franceze societățile al căror sediu social era pe viitor situat în străinătate.

Dar consecințele mutației de suveranitate a unui teritoriu cu privire la regimul juridic al persoanelor juridice al căror sediu social este situat pe acest teritoriu pot să fie ignorate de eventualele acorduri internaționale. Acesta a fost cazul acordurilor „Evian” destinate să reglementeze raporturile Franței și Algeriei din momentul independenței acesteia din urmă. În conformitate cu principiile mai sus arătate, schimbul de suveranitate a unui stat trebuie să atragă schimbarea naționalității societăților având sediul social pe acel teritoriu. Această soluție a fost admisă când a fost vorba despre societățile având sediul social în Algeria după independența acestui stat.

Alte decizii au admis că societățile sub control francez având sediul lor în Algeria își vor păstra naționalitatea franceză în baza teoriei controlului sau a unui drept de opțiune. Fundamentările invocate pentru a justifica această jurisprudență nu au convins.

Afacerea Caisse centrale de réasurance des Mutuelles agricoles în care administratorii francezi au fost evinși, au hotărât să procedeze la transferul sediului social al persoanei juridice din Alger la Paris. Aceasta a oferit ocazia Curții de casație a Franței să ia poziție: „Dacă, în principiu, naționalitatea unei societăți se determină prin situația sediului ei social, un astfel de criteriu încetează a mai avea aplicabilitate cât timp teritoriul pe care este stabilit social a trecut sub o suveranitate străină, persoanele care au controlul societății și organele sociale investite conform pactului social au decis transferului sediului social în scopul ca aceasta să-și păstreze naționalitatea sa și continuă să se supună legii care a guverna-o până la acea dată”.

În această decizie se observă transpunerea persoanelor juridice sistemului de recunoaștere a naționalității franceze prevăzut pentru persoanele fizice cu ocazia independenței acelorași state din „Africa neagră”, Madagascar și Algeria.

SCHIMBAREA NAȚIONALITĂȚII SOCIETĂȚILOR COMERCIALE (ÎN CONCEPȚIA LEGIUITORULUI ROMÂN)

În concepția legiuitorului român potrivit căreia criteriul de determinare a naționalității unei societăți comerciale este sediul principal (mai exact sediul real) al acesteia, transferarea sediului respectiv în altă țară determină eo ipso schimbarea naționalității acelei societăți comerciale. Desigur, o atare măsură are un caracter excepțional fiind justificată numai de existența unor circumstanțe deosebite și de aceea decizia privind adoptarea ei necesită un cvorum special în adunarea generală a asociaților. În doctrina românească s-a remarcat și s-a subliniat faptul că schimbarea naționalității societății comerciale ridică unele probleme pe plan juridic și anume:

o primă chestiune este aceea de a știi ce lege guvernează transferul în străinătate a sediului social.

În rezolvarea acestei chestiuni trebuie să se țină seama pe de o parte de faptul că lex societatis a fost dată tocmai de localizarea inițială a sediului supus schimbării, iar pe de altă parte de împrejurarea că legea țării unde se transferă sediul respectiv nu rămâne indiferentă față de această transformare. Se creează astfel un conflict de legi pe fondul unei schimbări de competență legislativă. Datorită acestei împrejurări, transferarea sediului social într-o altă țară creează vocația de aplicare atât pentru legea țării unde a fost fixat inițial, cât și pentru legea țării unde aceasta se transferă. Ca urmare, operațiunea în sine va fi guvernată de ambele legi și va putea fi valabil efectuată din punct de vedere juridic numai cu respectarea condițiilor prevăzute într-un atare sens în fiecare dintre ele. Nici una dintre legile aflate în conflict nu poate cârmui întreaga operațiune a transferului sediului social; fiecare dintre acestea are un domeniu în care își exercită acțiunea și care poate fi net departajat de domeniul celeilalte. Astfel, legea vechiului sediu social va cârmui condițiile de formă ale transmiterii internaționale ale acestuia, deoarece la momentul adoptării deciziei de transfer societatea se afla numai sub imperiul acelei legi în raport cu prevederile căreia se va stabili și momentul când se produce transferul. Legea noului sediu social va guverna modul de rezolvare a conflictului de legi (în timp și în spațiu) intervenit ca urmare a adoptării deciziei de transferare a sediului social. Totodată această lege își va extinde incidența și asupra actului constitutiv al societății în cauză, act care va trebui adaptat exigențelor ei.

a doua chestiune care se cere rezolvată în cazul schimbării naționalității societății comerciale privește o ipoteză mai rar întâlnită în practică, dar care nu este cu totul exclusă.

Este vorba de cazul când societatea comercială își schimbă naționalitatea prin efectul producerii unor mutații de suveranitate. De regulă, situația nou creată într-o atare ipoteză este reglementată sub toate aspectele prin tratate internaționale convenite între statele interesate. E posibil ca între statele interesate să nu se realizeze asemenea tratate sau ca tratatele intervenite între ele să nu rezolve suficient de concret și de complet aspectele practice legate de schimbarea naționalității societăților comerciale cu sediul pe teritoriul vizat prin mutația de suveranitate. Într-o atare ipoteză urmează să primească aplicare regula de drept comun potrivit căreia schimbarea de suveranitate pe un anumit teritoriu atrage după sine și schimbarea automată de naționalitate a societăților comerciale ce au sediul principal pe acel teritoriu.

a treia chestiune legată de schimbarea naționalității societății comerciale este schimbarea statutului ei juridic determinată de existența noii legi care o guvernează.

Prin efectul schimbării naționalității, societatea comercială dobândește o lex societatis nouă a cărei exigențe diferă adeseori de cele formulate de vechea societate. Această diferențiere de cerințe legale va determina modificări corespunzătoare în statutul juridic al societății respective.

După cum am arătat deja, în sistemul nostru legislativ, ca și în alte legislații europene, determinarea legii societății (lex societatis) se face în funcție de sediul social ceea ce implică rezolvarea problemei calificării acestui sediu și a stabilirii pe baza căreia urmează a se decide calificarea în cazul unui conflict, pozitiv sau negativ, de calificări.

În doctrină se precizează că de vreme ce este o problemă de calificare aceasta trebuie rezolvată conform normelor referitoare la soluționarea conflictelor de calificări. Ca urmare, calificarea sediului, fiind o problemă de care este dependentă competența legislativă, ea urmează a se rezolva în armonie cu lex fori. Excepție face ipoteza când există un tratat internațional cu privire la societatea comercială vizată, care stabilește el însuși reperele calificării, astfel cum aceste repere au fost determinate prin voința părților semnatare ale tratatului respectiv.

În cazul unui conflict negativ privind calificarea sediului societății, conflict ce implică o retrimitere în sensul că legea străină, calificând în alt mod sediul, retrimite la lex fori sau la altă lege, trebuie acceptată calificarea ce stă la baza retrimiterii.

DOMENIUL LEGII SOCIETĂȚII COMERCIALE

Certitudinea raporturilor de comerț internațional, normala lor desfășurare sunt în mare măsură dependente (atunci când la asemenea raporturi participă și societăți comerciale) de certitudinea statutului juridic al societăților implicate. În acest scop este necesar să se asigure statutului juridic la care ne-am referit permanență, continuitate și unitate, ceea ce devine posibil numai prin extinderea domeniului de aplicare a legii societății dincolo de frontierele naționale ale statului din ordinea juridică a căruia face parte această lege. Așadar, lex societatis este și trebuie să fie o lege extrateritorială. Este însă de observat că multe societăți comerciale având o importantă putere economică și din acest motiv un rol în dezvoltarea economică a țării unde activează, ce nu poate fi subestimată, pot prejudicia interesele acelei țări, urmărindu-și propriile lor interese. De aceea, statul respectiv poate lua măsuri de apărare împotriva unor asemenea tendințe, măsuri între care restrângerea caracterului extrateritorial al statutului juridic al societății naționale sau străine. Împrejurarea conduce adeseori la înlocuirea legii societății cu legea locală a statului unde societatea și-a stabilit sediul social, soluție motivată pe principiul teritorialității legilor.

Alteori, în diferite sisteme de drept se dă prioritate față de lex societatis altor legi care sunt considerate normal competente pentru a se aplica într-o anumită problemă. Asemenea legi prioritare sunt bunăoară lex rei sitae în materie imobiliară (când imobilele se află într-o altă țară), lex fori cu privire la problemele de procedură sau lex loci delicti cu referire la faptele ilicite păgubitoare. În fine, ori de câte ori intră în joc excepția de ordine publică aplicarea legii societății normal competentă este înlăturată pentru a fi înlocuită cu dispoziții normative imperative din ordinea juridică națională a statului străin.

Societățile comerciale participă – din momentul constituirii lor până la momentul când își încetează existența – la o întreagă complexitate de raporturi juridice care adeseori ridică probleme conflictuale din cele mai complicate. Dintre acestea vom reține în cele ce urmează numai câteva mai frecvent întâlnite în practica de comerț internațional.

Astfel, în cazul societăților pe acțiuni, la constituirea acestora se procedează obligatoriu la emisiunea de acțiuni, iar atunci când pe parcursul existenței lor apar nevoi stringente de lichidități financiare pentru satisfacerea unor asemenea nevoi se procedează la emisiunea de obligațiuni. Și într-un caz și în celălalt se pot ivi probleme conflictuale care vor fi soluționate după cum urmează:

emisiunea de acțiuni implică un contract de adeziune pentru subscrierea de acțiuni, care chiar dacă este de adeziune nu poate fi calificat așa cum surprinzător îl consideră unii autori „un exemplu clar și indiscutabil de act juridic unilateral din care sa naște un raport obligațional”. Acest act juridic este și rămâne un contract ce se realizează pe baza unei oferte adresată persoanelor interesate și acceptării ei de către acele persoane prin subscrierea de acțiuni. Așadar subscrierea de acțiuni trebuie privită ca o manifestare de voință integrată într-un acord de voință și nu ca o manifestare solitară de voință. Raportul juridic obligațional creat în aceste circumstanțe este generat de contractul în care se concretizează acordul de voință, iar nu prin manifestarea unilaterală de voință a subscriitorului de acțiuni. Acest contract este cârmuit de lex societatis ca lege a ofertantului.

în cazul emisiunii de obligațiuni suntem de asemenea în prezența unui contract de adeziune având ca obiect împrumutul obținut de societate pe această cale de la cei care subscriu obligațiuni. Dar spre deosebire de emisiunea de acțiuni care pun în cauză capitalul social (atât sub aspectul mărimii, cât și sub aspectul structurii lui), emisiunea de obligațiuni nu modifică nici structura, nici mărimea capitalului social ci creează doar anumite lichidități financiare dublate de o creștere corespunzătoare a debitelor societății. Contractul astfel format privește deci nu societatea în sine ca entitate juridică organizatorică ci activitatea economică a acesteia proiectată în direcția realizării obiectului său de activitate. De aceea, într-o atare ipoteză lex societatis nu primește exclusivitate de aplicare, ci în măsura în care ea nu conține dispoziții imperative de natură să excludă aplicarea legii autonomiei (lex voluntatis) părțile ar putea deroga de la prevederile sale apelând la o altă lege aleasă de ele în acest scop. Cu alte cuvinte, lex societatis va primi aplicare, în ipoteza la care ne referim numai în lipsa desemnării de către părți a unei alte legi aplicabile. Însă, se impune o precizare, și anume: termenul părți trebuie înțeles aici ca desemnând societatea emitentă de obligațiuni, iar nu și pe cei care subscriu obligațiuni, deoarece aceștia nu pot negocia condițiile emisiunii de obligațiuni care se stabilesc prin hotărârea adunării generale extraordinare a acționarilor.

În concluzie, după cum s-a remarcat în doctrina juridică, lex societatis are o vocație generală imperativă cu privire la subscrierea de acțiuni și numai o vocație supletivă cu privire la emisiunea de obligațiuni.

Doctrina juridică a scos în evidență și alte aspecte legate de aplicarea legii societății fie în ce privește efectele contractului de subscriere de acțiuni, fie cu referire la executarea obligației de aport în natură asumată de unii fondatori.

COMERCIANȚII – PERSOANE FIZICE

Participanții la operațiunile comerciale internaționale sunt cunoscuți sub denumirea generică de comercianți, incluzând atât persoanele fizice, cât și pe cele juridice. Comercianții sunt persoanele „care fac fapte de comerț, având comerțul ca o profesiune obișnuită”. Codul comercial român definește în acest sens societățile comerciale.

CAPACITATEA DE A FI COMERCIANT

Reglementarea capacității de a fi comerciant nu are caracter unitar pe plan internațional. În baza principiului libertății comerțului „oricine ar putea executa orice comerț”. Cu toate acestea, în toate țările sunt stipulate condițiile în care unei persoane i se acordă posibilitatea de a exercita un comerț. Aceste condiții se referă la:

protecția interesului general;

a intereselor altor profesiuni;

a intereselor clienților.

În legislația de influență germană, calitatea de comerciant se dobândește ca efect al înscrierii în registrul de comerț al unei firme comerciale pe numele unei persoane fizice, fără a se condiționa exercitarea actelor de comerț ca o preocupare profesională sau ca una întâmplătoare, ocazională.

Calitatea de comerciant în legislația aflată sub influență franceză este condiționată de săvârșirea în nume propriu (nomine proprio) și pe cont propriu a actelor și faptelor de comerț, activitatea respectivă fiind profesională.

Persoana fizică – pentru a fi comerciant – trebuie să aibă capacitate de folosință și de exercițiu. Această condiție are în vedere faptul că raportul juridic de comerț internațional este, prin excelență, un raport obligațional, care presupune o prestație, de regulă, in faciendo, implicând capacitatea de exercițiu a persoanei fizice.

INCOMPATIBILITĂȚI, DECĂDERI ȘI INTERDICȚII

Legislația națională a statelor poate prevedea interdicții pentru exercitarea comerțului ca profesie de către persoane care îndeplinesc anumite funcții sau se află în exercițiul autorității publice. Așa, de pildă, potrivit Constituției României, judecătorii și procurorii și judecătorii la Curtea Constituționalăîndeplinesc funcții incompatibile cu profesia de comerciant. De asemenea, politicienii, cadrele militare, diplomații, medicii, notarii publici, avocații etc. nu pot exercita profesia de comerciant.

Comiterea unor fapte grave, desfășurarea unor activități economice ilicite în procesul producției, pe parcursul circulației mărfurilor, în activitățile bancare, în domeniul asigurărilor și în alte domenii – fapte care constituie infracțiuni – atrag decăderea din dreptul de a exercita profesia de comerciant.

Legile naționale ale statelor stipulează și interdicții privind unele activități comerciale. De pildă, în legislațiile tuturor statelor sunt interzise fabricarea și comercializarea drogurilor sau narcoticelor. De asemenea, sunt interzise fabricarea și comercializarea armamentului, munițiilor și explozibililor; producerea și comercializarea stupefiantelor și a medicamentelor care conțin substanțe stupefiante etc.

STATUTUL JURIDIC AL COMERCIANTULUI

Ansamblul drepturilor și obligațiilor comerciantului alcătuiește statutul său juridic. Între drepturile cele mai importante, recunoscute și consacrate în legislațiile naționale ale statelor sunt:

dreptul de a-și alege liber și a exercita o profesie comercială;

dreptul comerciantului, persoană fizică, la circulație liberă;

dreptul la circulație liberă a mărfurilor, serviciilor și capitalurilor;

dreptul de a fi informați în permanență cu privire la orice schimbare legislativă, cu privire la hotărârile guvernamentale și judiciare în domeniul activității comerciale, desfășurate de comercianți, persoane fizice.

Între principalele obligații sunt:

înscrierea în Registrul de comerț;

ținerea unei evidențe privind derularea afacerilor;

efectuarea unor acte de publicitate privind bilanțul, lichidarea (falimentul) afacerii etc.

Comercianții au obligația de a ține anumite registre, cum sunt: registrul jurnal sau registrul inventar. Se apreciază că aceste registre sunt nu numai în interesul general, ci și în interesul comercianților. În practică, aceste registre servesc, mai ales, ca mijloace de probă. Dacă sunt invocate de comerciant, registrele sunt în favoarea acestuia, iar în cazul în care sunt invocate împotriva celui care le-a ținut, ele pot constitui un mijloc de probă împotriva comerciantului.

FIRMA COMERCIALĂ

În reglementările mai multor state, firma este definită drept „numele cu care comerciantul semnează” și sub care „își derulează afacerea”. Comerciantul are libertatea să-și aleagă denumirea firmei, având obligația să o înscrie în registrul de comerț, în cazul în care denumirea aleasă diferă de numele său adevărat.

Potrivit textelor legislative naționale și a opiniilor exprimate în literatura comercială de specialitate, dreptul la firmă este definit ca „un drept patrimonial”, conferind comerciantului căruia aparține un drept de folosință exclusivă.

Comerciantul, persoană fizică, este obligat să-și înscrie numele și prenumele – în întregime sau prin prescurtare. Deci, firma trebuie să precizeze cine este comerciantul și care este felul comerțului.

STATUTUL COMERCIANȚILOR STRĂINI

Comercianții, persoane fizice străine, au dreptul să exercite acte și fapte de comerț internațional, cu respectarea regulilor stipulate în legea națională a statutului respectiv.

În baza reglementărilor stipulate în legislația română, elementul de extraneitate care definește comerciantul, persoană fizică, drept străin îl constituie domiciliul său în străinătate. Legea română atrage atenția că cetățenia nu este relevantă în stabilirea regimului juridic prevăzut pentru investitorii străini. În același mod definesc comerciantul, persoană fizică, drept străin alte texte din legislația română.

Comercianții persoane fizice străine pot constitui sucursale sau filiale în România, urmând, în principiu, prevederile legale în acest domeniu, în cazul societăților comerciale străine. Un comerciant persoană fizică străină – pentru a-și putea prelungi activitatea comercială pe teritoriul României, în condițiile în care își păstrează calitatea de comerciant individual – urmează să constituie o sucursală pe teritoriul țării noastre. Potrivit legii „societățile comerciale străine pot înființa în România, cu respectarea legii române, filiale, precum și sucursale, agenții, reprezentanțe sau alte sedii secundare, dacă acest drept le este recunoscut de legea statutului lor organic”.

ACTELE ȘI FAPTELE DE COMERȚ INTERNAȚIONAL

În literatura dedicată dreptului comerțului internațional se acordă o mare importanță actelor și faptelor de comerț, de care norma juridică leagă nașterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic de comerț internațional.

DEFINIREA ACTELOR ȘI FAPTELOR DE COMERȚ INTERNAȚIONAL

După cum observă profesorul Tudor Popescu „o definiție a actului de comerț (comercial) comportă dificultăți, în primul rând, datorită faptului că una și aceeași persoană poate săvârși, în același timp, unele acte civile și unele acte cu caracter comercial”.

Actele sau faptele de comerț constituie elementul esențial pentru determinare arealului dreptului comercial (intern sau internațional). Cele două concepte – acte și fapte – au aceeași semnificație: ele sunt mijloace juridice de înfăptuire a activității comerciale. Doctrina de drept comercial, jurisprudența și dispozițiile normative ce reglementează raporturile dintre participanții la comerț le atribuie o singură accepțiune, anume aceea de operații comerciale sau de cooperare economică și tehnico – științifică privind vânzarea – cumpărarea sau schimburile de mărfuri, prestările de servicii, transportul și expedițiile internaționale, proiectarea sau executarea de lucrări, asistență sau colaborarea tehnică, vânzarea sau cumpărarea de licențe, pentru folosirea brevetelor de invenții sau a procedeelor tehnologice, consignația sau depozitul, reprezentarea și comisionul, operațiunile valutare, asigurările, turismul și, în general, orice acte de comerț în raporturile dintre acești participanți.

Indiferent de expresia consacrată în limbajul juridic pentru a desemna ceea ce art. 3 din C. com. român numește fapte de comerț, iar art. 3 din Legea 1 / 1971 consideră a fi „operațiuni comerciale sau de cooperare economică și tehnico – științifică în raporturile cu străinătatea” și doctrina juridică română fără a distinge între raporturile interne și cele cu străinătatea le nominalizează acte sau fapte de comerț, legislațiile din diferite țări europene fac enumerări sensibil similare de operații juridice prin a căror derulare se înfăptuiește comerțul (intern sau internațional) în esența și substanța sa.

Faptele sau actele de comerț (intern și internațional) sunt operații reglementate de legea comercială, dar legiuitorul nu le definește, ci numai le enumeră. În legislația actuală a României există trei asemenea enumerări: una cu titlu general – fără a distinge între actele de comerț intern și cele de comerț internațional – cuprinsă în art. 3 din C. com., alta, cu titlu particular, conținută de art. 3 din Legea nr. 1 / 1971 care se referă în mod specific numai la activitatea de comerț exterior, și o a treia, prevăzută de H. G. nr. 201 / 1990 care prin anexa nr. 1 menționează un număr de „categorii orientative de activități pentru care se pot organiza întreprinderi mici, asociații cu scop lucrativ, asociații familiale și activități independente ale unor persoane fizice”.

Corecta definire a actelor sau faptelor de comerț prezintă un multiplu interes practic; pe de o parte este stringent necesar să se stabilească un criteriu de delimitare exactă între actele civile și actele comerciale deoarece acestea din urmă sunt supuse, în scopul facilitării tranzacțiilor și protejării creditului, unui regim juridic special față de acela aplicabil celor dintâi; pe de altă parte, enumerările legale a actelor sau faptelor de comerț fiind enunțiative este imperios necesar să fie stabilite criterii precise în baza cărora jurisdicția comercială să poată aprecia dacă da sau nu care anume alte acte sau fapte juridice pot fi caracterizate ca acte sau fapte de comerț deși nu se regăsesc printre componentele acestor enumerări; în fine, pe un plan mai general, corecta determinare a domeniului dreptului comercial (intern sau internațional) și delimitarea lui de domeniul dreptului civil este în mare măsură dependentă de corecta definire a actelor sau faptelor de comerț (intern sau internațional).

CRITERIUL COMERCIALITĂȚII

Este cunoscut că pentru a defini actele și faptele săvârșite drept comerciale este esențial ca ele să întrunească criteriul comercialității. Profesorul Jean-Michel Jacquet și profesorul Philippe Delebecque – în cursul lor universitar – atrag atenția asupra criteriului comercialității, apreciind că își pune amprenta pe operațiunile de comerț internațional.

realizarea profitului – scop direct.

Spre deosebire de actele civile, actele comerciale vizează realizarea de profit „deoarece scopul comerțului este dobândirea de profit (finis mercantorum est lucrum)”.

În doctrină realizarea de beneficii, obținerea de profit se examinează în cadrul teoriei speculației. În literatura de specialitate mai recentă s-a observat că „finalitatea actului de comerț fiind obținerea de beneficii, comerciantul acționează în vederea atingerii acestei finalități”, ceea ce înseamnă că „el niciodată nu va acționa dezinteresat”.

Cu privire la teoria speculației, aceasta privește actul de comerț ca un act de speculație, având ca finalitate realizarea de beneficii, obținerea de profit. De altfel, însuși termenul speculație este utilizat aici cu o atare semnificație (beneficiu sau profit). Speculația se poate realiza fie prin transformarea unor materii prime, materiale etc. în produse finite de o valoare superioară celei inițiale, fie prin schimbul de produse (cum ar fi cumpărarea unor mărfuri la un anumit preț și revânzarea lor la un preț mai mare). Finalitatea actului de comerț fiind obținerea de beneficii, comerciantul acționează în vederea atingerii acestei finalități.

Întrebarea care se ridică vis – a – vis de teoria speculației este nu dacă criteriul propus de această teorie este valabil sau nu, ci dacă el este suficient singur sau nu.

Criteriul speculației este necesar pentru definirea actului sau faptului de comerț, dar nu este suficient într-un atare scop. De aceea el trebuie asociat cu alte criterii luate în considerare de alte teorii emise în legătură cu problema în discuție.

Teoria circulației privește actul sau faptul de comerț ca un act de circulație, și propune drept criteriu de definire a acestuia, obiectul lui (adică al actului sau faptului de comerț). Un asemenea act se analizează ca act de interpunere în circulația mărfurilor între producătorul direct și consumatorul nemijlocit. În consecință, sunt acte sau fapte de comerț numai actele intermediare, adică acelea care se situează între producție și consumație, din sfera lor fiind excluse atât activitățile productive propriu zise, cât și cele de consum. Se ajunge astfel la o restrângere neconcordantă cu realitatea a sferei actelor sau faptelor de comerț. Astfel, potrivit acestei teorii sunt considerate comerciale vânzările efectuate de angrosist detailistului, în vreme ce vânzările făcute de către producător angrosistului sunt calificate drept acte civile, ceea ce este inexact.

Criteriul obiectului nu duce de unul singur la concluzii corecte; el trebuie corelat cu cel al scopului, deoarece numai printr-o astfel de corelare poate fi stabilită adevărata semnificație juridică a unui act sau fapt dat.

Această teorie are meritul că sesizează o particularitate caracterizantă a actului sau faptului de comerț, anume că el este un act de circulație.

Teoria întreprinderii adoptă drept criteriu pentru definirea actului sau faptului de comerț modul de organizare a activității comerciale: actul de comerț este acel act care se îndeplinește printr-o întreprindere; el nu este și nu trebuie privit ca un act juridic izolat, ci ca o activitate metodic organizată. De aici o importantă consecință: actul de comerț se realizează în cadrul unei întreprinderi care presupune o repetiție profesională a actelor, potrivit unei organizări sistematice și bazate pe anumite mijloace materiale.

În concluzie, teoriile menționate nu se exclud reciproc, ci se completează reciproc, și de aceea în definirea conceptului de acte și fapte de comerț trebuie să se preia ideea esențială a fiecăreia dintre ele pentru a fi coroborată cu ideile esențiale ale celorlalte și pe această cale să se ajungă finalmente la o definiție corectă și completă a fenomenului cercetat.

Realizarea profitului caracterizează actele comerciale, inclusiv cele din domeniul comerțului internațional. Operațiunile comerciale, schimburile din comerțul internațional se efectuează în scopul direct al obținerii de beneficii, de profit.

Realizarea profitului – scop mediat

Analizele efectuate au dus la concluzia că realizarea profitului poate fi și un scop indirect, mediat.

Dacă în cazul unor acte de comerț, obținerea beneficiului nu este vizibilă, cum este cazul reclamei comerciale, aceasta nu este de natură „să infirme regula”. Cheltuiala pe care o face comerciantul prin contractul de reclamă are – în mod indirect, mediat – în vedere câștigul, prin atragerea clientelei, deci, printr-o creștere a vânzărilor acelor produse care fac obiectul contractului de reclamă comercială.

De asemenea, publicarea unor reviste în străinătate, dar vândute în România sub preț, urmărește indirect tot un profit comercial, prin suscitarea interesului clientelei din România pentru produsele respective.

ELEMENTE DEFINITORII

Actul de comerț este un act de interpunere de mijlocire în circulația mărfurilor între producător și consumator. Spre deosebire de aceste acte de intermediere, care sunt comerciale, actele de vânzare – cumpărare dintre producător și angrosist, ca și actele de vânzare cumpărare dintre vânzătorul cu amănuntul și consumator sunt acte civile.

Actul de comerț este și acela îndeplinit, în mod organizat, într-o întreprindere, în sensul dreptului comercial. Este vorba nu de un act izolat ci despre o activitate metodic organizată, care implică o repetiție profesională a faptelor, sistematică, cu anumite mijloace materiale. S-a atras atenția că unele acte de comerț se realizează fără să existe o organizare, cum sunt actele de bursă, sau o exploatare mixtă de pe lângă întreprinderile comerciale.

Unele acte juridice sunt comerciale pentru toate părțile implicate (cambia), fiind denumite fapte de comerț bilaterale. Nu sunt, însă, puține situațiile în care operațiunea are caracter mixt, fiind comercială numai pentru una dintre părți și necomercială pentru cealaltă parte, cum este cazul contractului de sponsorizare în comerțul internațional. Acest act este comercial pentru sponsor, fiind un act civil pentru cel sponsorizat.

DEFINIȚIE

În sistemul juridic francez, ca și în literatura de drept comercial întâlnim noțiunea de actes des commerce; în sistemul german se întâlnește expresia handlesgeschäfte; în sistemul juridic italian expresia atti di commercio. După cum am arătat, C. com. român folosește expresia „fapte de comerț”.

După cum se observă, în toate cazurile actele și faptele sunt definite a fi de comerț, care provine din expresia latină commercium. Numai în măsura în care aceste acte și fapte sunt de comerț, comerciale, pot da naștere, pot modifica sau stinge un raport juridic de comerț internațional.

Definirea actelor și faptelor de comerț internațional include: actele și faptele de comerț propriu-zise; actele și faptele de cooperare economică și tehnico-științifică internațională.

Actele și faptele de comerț internațional au fost definite ca fiind acele acte și fapte care se interpun în procesul circulației mărfurilor și serviciilor, se desfășoară sub formă de întreprindere, între comercianți sau într-un raport în care cel puțin una din părți este comerciant, urmărind obținerea unui beneficiu și prezentând elemente de extraneitate.

Y. Guyon, sintetizând aceste elemente, definește mult mai concis actul de comerț ca un act ce realizează o interpunere în circulația bunurilor, efectuată cu intenția de a obține un anumit profit.

În lumina acestor puncte de vedere, putem defini actele și faptele de comerț internațional ca fiind acele acte și fapte juridice care conțin elemente de extraneitate, prin care se realizează o interpunere în circulația bunurilor și serviciilor cu intenția de a obține un profit.

Doctrina de drept comercial a statuat în majoritatea ei că pot fi luate în considerare următoarele criterii de distincție între actele civile și actele de comerț:

interpunerea în schimb;

activitatea economică organizată sub formă de întreprindere;

conexiunea economică a oricărui act sau fapt juridic cu cele din primele două categorii.

Analiza acestor criterii duce la concluzia că pentru calificarea unui act sau fapt juridic ca act sau fapt de comerț internațional, ele sunt insuficiente, deoarece este necesară existența a cel puțin unui element de internaționalitate în structura actului sau faptului avut în vedere. Pe de altă parte ele sunt insuficiente chiar pentru calificarea în general ca act sau fapt de comerț a unui fapt juridic oarecare, căci elementul de speculație nu este luat în considerare ca și criteriu în acest sens.

Așadar se poate considera că pentru înlăturarea neajunsurilor semnalate este necesar ca criteriile de distincție între actele civile, pe de o parte și cele comerciale, pe de altă parte și între acestea din urmă și actele sau faptele de comerț internațional să fie formulate după cum urmează:

caracterul speculativ al faptului juridic dat;

caracterul de act de interpunere în circulație a acelui fapt juridic;

caracterul de act de întreprindere a faptului juridic respectiv;

legătura de conexitate, cel puțin pe plan economic între faptul juridic supus calificării cu oricare dintre elementele anterior menționate.

ACTELE ȘI FAPTELE OBIECTIVE, SUBIECTIVE ȘI MIXTE DE COMERȚ INTERNAȚIONAL

Actele și faptele de comerț internațional sunt împărțite în obiective, subiective și mixte, în raport de scopul urmărit, obiectul actului încheiat, forma acestuia și calitatea persoanei care îl săvârșește.

ACTELE ȘI FAPTELE OBIECTIVE DE COMERȚ INTERNAȚIONAL

Sunt definite a fi acte și fapte obiective de comerț internațional, acele acte și fapte al căror caracter comercial rezultă din însăși forma actului sau din natura sau obiectul actului.

Potrivit C. com. român sunt fapte de comerț: cumpărările de produse sau de mărfuri spre a se revinde, fie în natură, fie după ce se vor fi lucrat sau pus în lucru, ori numai spre a se închiria; asemenea și cumpărarea, spre a se revinde, de obligațiuni ale statului sau alte titluri de credit circulând în comerț; vânzările de producte, vânzările și închirierile de mărfuri în natură sau lucrate și vânzările de obligațiuni ale statului sau alte titluri de credit circulând în comerț, când vor fi fost cumpărate cu scop de revânzare sau închiriere; contractele de report asupra obligațiunilor de stat sau altor titluri de credit circulând în comerț; cumpărările sau vânzările de părți sau acțiuni ale societăților comerciale; orice întreprinderi de furnituri; întreprinderile de spectacole publice; întreprinderile de comisioane, agenții și oficii de afaceri; întreprinderile de construcții; întreprinderile de fabrici, de manufactură și imprimerie; întreprinderile de editură, librărie și obiecte de artă când altul decât autorul sau artistul vinde; operațiunile de bancă și schimb; operațiunile de mijlocire (sămsărie) în afaceri comerciale; întreprinderile de transporturi de persoane sau de lucrări pe apă sau pe uscat; cambiile și ordinele în producte sau mărfuri; construirea, cumpărarea, vânzarea și revânzarea de tot felul de vase pentru navigația interioară și exterioară și tot ce privește echiparea, armarea și aprovizionarea unui vas; expedițiile maritime, închirierile de vase, împrumuturile maritime și toate contractele privitoare la comerțul pe mare și la navigație; asigurările terestre, chiar mutuale, contra riscurilor navigației; depozitele pentru cauză de comerț; depozitele de docuri și antrepozite, precum și toate operațiunile asupra recipiselor de depozit (warante) și asupra scrisurilor de gaj liberate de ele.

Sunt definite a fi, de asemenea, acte și fapte de comerț intern și internațional operațiile cu monedă, operațiile de intermediere, de bursă etc. Cumpărarea spre revânzare de bunuri mobile și imobile, cu care se asimilează schimbul, revânzarea urmând să se facă cu titlu principal și nu cu titlu accesoriu al activității.

ACTELE ȘI FAPTELE SUBIECTIVE DE COMERȚ INTERNAȚIONAL

Sunt definite a fi acte și fapte subiective de comerț intern și internațional acele acte și fapte al căror caracter comercial este dat de calitatea de comerciant a subiectului care le săvârșește.

Potrivit C. com român, în afara actelor obiective de comerț, se socotesc „fapte de comerț, celelalte contracte și obligații ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuși actul”.

Actele și faptele subiective de comerț intern și internațional sunt, deci, acele acte și fapte săvârșite de un comerciant, persoană fizică sau juridică. Suntem, așadar, în prezența prezumției de comercialitate. Chiar dacă, prin natura lor, actele și faptele săvârșite de un comerciant – persoană fizică sau juridică – sunt acte civile, ele capătă caracter comercial pentru că sunt efectuate de către un comerciant. În baza legii franceze, de pildă, sunt considerate acte de comerț „toate obligațiile dintre comercianți, negustori, bancheri”, precum și toate biletele subscrise de un comerciant sunt considerate a fi săvârșite pentru comerțul său.

Totuși, C. com. român enumeră câteva excepții de acte și fapte – săvârșite chiar și de către un comerciant – care nu au caracter comercial. Astfel, Codul precizează că nu se pot considera fapte de comerț „cumpărarea de produse sau de mărfuri ce s-ar face pentru uzul sau consumul cumpărătorului, ori al familiei sale”. De asemenea, „revânzarea acestor lucruri și nici vânzarea productelor pe care proprietarul sau cultivatorul le are după pământul său, sau cel cultivat de dânsul”.

ACTELE ȘI FAPTELE MIXTE DE COMERȚ INTERNAȚIONAL

Sunt definite a fi acte și fapte mixte de comerț intern și internațional acele acte și fapte care prezintă caracter comercial numai pentru una din părți.

Potrivit C. com. român „asigurările de lucruri sau stabilimente (local, clădire) care nu sunt obiectul comerțului și asigurările asupra vieții sunt fapte de comerț numai în ce privește pe asigurator”.

În cazul actelor și faptelor mixte de comerț intern și internațional, Codul comercial precizează că atunci când „un act este comercial numai pentru una din părți, toți contractanții sunt supuși, încât privește acest act, legii comerciale”.

După cum observa profesorul T. R. Popescu, sistemul nostru de drept adoptă, în principiu, concepția obiectivă cu privire la caracterul comercial al unui act sau fapt juridic, dar conține și elemente ale concepției subiective asupra actelor comerciale.

ACTELE ȘI FAPTELE DE COOPERARE ECONOMICĂ ȘI TEHNICO-ȘTIINȚIFICĂ INTERNAȚIONALĂ

După cum am arătat, noțiunea de acte și fapte de comerț internațional include – într-un sens larg – atât actele și faptele de comerț propriu-zise, cât și actele și faptele de cooperare economică și tehnico-științifică internațională.

Actele și faptele de cooperare economică și tehnico-științifică internațională îmbracă: forma contractuală și forma constituirii de societăți comerciale cu capital comun.

OPERAȚIUNILE DE COOPERARE ECONOMICĂ ȘI TEHNICO-ȘTIINȚIFICĂ INTERNAȚIONALĂ SUB FORMĂ CONTRACTUALĂ

Cele mai multe operațiuni de cooperare economică și tehnico-științifică internațională îmbracă forma unor contracte care se încheie între subiectele de drept comercial din două sau mai multe țări.

Dezvoltarea cooperării economice internaționale, diversificarea schimburilor economice și tehnico-științifice au determinat elaborarea unor contracte-tip sau contracte-cadru, cum mai sunt numite, pe baza cărora se încheie mai multe contracte cu caracter sectorial.

Asemenea contracte pe domenii sau sectoare – potrivit contractului cadru – s-au încheiat, de pildă, pentru executarea de lucrări, prestări de servicii, transfer de tehnologii etc. Caracteristica comună a tuturor acestor contracte o constituie cooperarea dintre cele două părți.

Caracterul contractului de cooperare economică și tehnico-științifică internațională este determinat de: natura operațiunilor care urmează a fi efectuate și de voința subiectelor de drept comercial din cele două țări.

OPERAȚIUNILE DE COOPERARE ECONOMICĂ ȘI TEHNICO-ȘTIINȚIFICĂ INTERNAȚIONALĂ SUB FORMA CONSTITUIRII UNOR SOCIETĂȚI COMERCIALE CU CAPITAL COMUN

Constituirea unor societăți comerciale cu capital comun se face pe baza unui contract de societate, care se încheie între cele două părți. Contractul reprezintă actul constitutiv al societății.

În baza actului constitutiv apare o instituție nouă, se înființează o persoană juridică, în cele mai multe cazuri, care este un subiect al dreptului comerțului internațional, având rolul convenit de părți în operațiunile de cooperare economică și tehnico-științifică.

Experiența demonstrează că prin constituirea unor societăți comerciale cu capital comun s-au finalizat importante operațiuni de cooperare economică și tehnico-științifică în interesul celor două părți.

Actele și faptele de cooperare își găsesc expresia, mai ales, în acordurile bilaterale de cooperare economică și tehnico-științifică în domenii cum sunt: industria, agricultura, transporturile, telecomunicațiile, construcțiile industriale și civile, finanțele, băncile, știința și tehnologia, informatica, instrucția și, în general, pregătirea profesională în cele mai diferite domenii.

CONCLUZII

Raportul juridic de comerț internațional poate fi definit ca o relație patrimonială în cadrul activității de comerț internațional, reglementată juridic, în care participanții, aflați într-o deplină egalitate juridică, sunt titulari de drepturi și obligații, realizate, la nevoie, prin forța de constrângere a statelor.

Deci, este vorba, în primul rând, de un raport de comerț internațional.

Acest raport este reglementat prin normele dreptului comerțului internațional.

În al treilea rând, participanții la comerțul internațional și la cooperarea economică internațională sunt titulari de drepturi și obligații corelative. Aceste drepturi și obligații, stipulate în mod liber de către părți, sunt susceptibile de a fi realizate, la nevoie, prin forța de constrângere a statelor.

În fine, raportul juridic de comerț internațional se bazează pe acordul de voință al părților, care se găsesc în relații de egalitate juridică în cadrul schimburilor comerciale internaționale.

De asemenea, între principalele caracteristici ale raporturilor juridice de comerț internațional trebuie menționate următoarele:

Raportul juridic de comerț internațional este un raport volițional;

Este un raport valoric;

Conține un element de internaționalitate.

Conținutul raportului juridic de comerț internațional este format din drepturile dobândite de subiectul activ și din obligațiile asumate de subiectul pasiv. Cum operațiunile de comerț internațional se caracterizează prin reciprocitatea drepturilor și obligaților generate de ele pe seama participanților la inițierea și derularea lor, de regulă, fiecare dintre subiecții raportului juridic de comerț internațional cumulează în persoana sa dubla calitate de creditor și, totodată, de debitor față de celălalt, ceea ce ne face să apreciem că raporturile juridice de comerț internațional sunt în imensa lor majoritate sinalagmatice.

În esența sa, raportul juridic de comerț internațional este un raport obligațional. Ca urmare, obiectul său este, invariabil, prestația la care se îndatorează debitorul față de creditorul său. După cum s-a precizat în doctrină, cuvântul prestație desemnează, în mod generic, conduita, comportamentul pe care debitorul trebuie să-l aibă față de creditor și, respectiv, pe care acesta din urmă este îndreptățit să-l pretindă în vederea satisfacerii intereselor sale legitime. Această conduită este concretizată fie în acțiunea de a da sau de a face, fie în inacțiunea debitorului, adică în a nu face ceva în folosul creditorului sau al persoanei ori persoanelor desemnate de către acesta. Altfel spus, obiectul obligației constă în ceea ce creditorul poate pretinde de la debitor și acesta trebuie să îndeplinească.

Spre deosebire de raporturile obligaționale din domeniul dreptului civil care pot avea ca obiect atât prestații de natură patrimonială cât și de natură nepatrimonială, raportul juridic de comerț internațional are ca obiect numai prestații de natură patrimonială.

Specific raportului juridic de comerț internațional este și faptul că prin excelență obiectul lui este concretizat fie într-o prestație de a da, fie într-o prestație de a face, deoarece asemenea raporturi juridice se stabilesc în sfera circulației mărfurilor, serviciilor și cunoștințelor.

În sfârșit, datorită faptului că obligațiile provenite din faptele de comerț internațional sunt în majoritatea lor covârșitoare obligații de rezultat, în majoritatea situațiilor prestația asumată de debitor va fi considerată executată numai când creditorul va obține rezultatul scontat.

Existența unui foarte mare număr și a unei mari diversități a raporturilor juridice care se stabilesc între participanții la comerțul internațional, în desfășurarea acestuia este presupusă implicarea în asemenea raporturi a unei multitudini și diversități de subiecți de drept.

Sfera acestor subiecți ca și denumirile sub care ei își realizează participarea diferă foarte mult de la o legislație națională la alta, și chiar în cadrul fiecărui sistem național de drept se pot distinge mai multe grupe de participanți.

În funcție de ordinea juridică de apartenență, participanții la raporturile de comerț internațional pot fi clasificați în două grupe distincte și anume:

subiecți de drept care aparțin ordinii juridice naționale a diverselor state;

subiecți de drept care aparțin ordinii juridice internaționale.

Participanții cuprinși în prima grupă formează categoria tradițională, fiind prezenți în majoritatea covârșitoare a raporturilor de comerț internațional, calitatea lor juridică fiindu-le dată de dreptul național al statului de origine.

Din această categorie fac parte – în concordanță cu prevederile legislației noastre ca și a unor convenții internaționale la care și țara noastră a aderat – agenți economici (societăți comerciale și regii autonome), uniuni economice internaționale fără caracter guvernamental și comercianții persoane fizice.

Participanții din a doua grupă sunt subiecți de drept internațional, iar implicarea lor în raporturile de comerț internațional – de dată relativ recentă – fiind determinată de extinderea comerțului internațional și la activități de cooperare economică și tehnico – științifică dintre state și națiuni. Existența unor operațiuni complexe de mare anvergură cum ar fi programele pe termen lung pentru dezvoltarea unor țări rămase în urmă din punct de vedere economic, introducerea de capital străin în economia acestor țări pentru realizarea unor obiective de investiții de mare amploare etc., cere cu necesitate participarea statelor în cauză și de multe ori a unor organizații internaționale.

Extinderea sferei participanților la raporturile de comerț internațional dincolo de limitele ei tradiționale în care erau cuprinși numai subiecții de drept național, s-a făcut cu depășirea sferei conceptului de comerciant. S-ar părea că există o incompatibilitate între calitatea de subiect de drept internațional și calitatea de comerciant atât timp cât acesta din urmă desemnează o profesie iar cea dintâi – subiecți de drept internațional – desemnează o entitate politico – juridică cu caracter statal sau interstatal.

Pe lângă cele două grupe menționate mai există o grupă de subiecți de drept – societățile transnaționale (sau multinaționale) care prin statutul lor juridic ocupă un loc aparte, ele neputând fi cuprinse în niciuna din cele două grupe menționate. Cu toate acestea nu se poate spune că asemenea societăți comerciale se situează în afara ordinii de drept existentă în statele pe teritoriul cărora își desfășoară activitatea. Statele respective condiționează din punct de vedere juridic prezența lor în viața economică pe acele teritorii de respectarea unor cerințe legale minimale prevăzute de legile naționale. Ca urmare a acestui fapt, statutul juridic al societăților transnaționale dobândește în fiecare țară nuanțări și note specifice datorate impactului produs asupra lor de legislația națională a respectivei țări și ca urmare cel puțin sub acest aspect ele pot fi asimilate cu subiecții de drept național.

Raportul juridic de comerț internațional apare numai în cazul în care există anumite premise. Toți analiștii sunt de acord că aceste premise sunt:

norma juridică de comerț internațional;

participanții la raporturile comerciale internaționale;

existența unor împrejurări care produc efecte juridice prin realizarea lor.

Actele sau faptele de comerț internațional constituie elementul esențial pentru determinarea arealului dreptului comercial (intern sau internațional). Cele două concepte – acte și fapte – au aceeași semnificație: ele sunt mijloace juridice de înfăptuire a activității comerciale.

Doctrina de drept comercial, jurisprudența și dispozițiile normative ce reglementează raporturile dintre participanții la comerț le atribuie o singură accepție, anume aceea de operații comerciale sau de cooperare economică și tehnico – științifică.

Putem spune că actul sau faptul de comerț internațional este un act sau fapt juridic care generează un raport juridic cu elemente de internaționalitate și prin care se realizează o interpunere în circulația bunurilor săvârșită cu intenția de a obține un beneficiu.

BIBLIOGRAFIE

BOBOS, Gheorghe, Teoria generală a statului și dreptului, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983.

CĂPĂȚÂNĂ, Octavian, ȘTEFĂNESCU, Brândușa, Tratat de drept al comerțului internațional, vol. 1, Editura Academiei, București, 1985.

CĂPĂȚÂNĂ, Octavian, ȘTEFĂNESCU, Brândușa, Tratat de drept al comerțului internațional, vol. 2, Editura Academiei, București, 1987.

CĂPĂȚÂNĂ, Octavian, Instituții de drept comercial internațional, Editura Academiei, București, 1973.

CĂPĂȚÂNĂ, Octavian, Societățile comerciale, Editura Lumina, București, 1991.

CĂPĂȚÂNĂ, Octavian, Premise juridice ale exercitării comerțului în Revista de drept comercial, nr.1/1991.

CĂRPENARU, D. Stanciu, Drept comercial român, vol. 1, Editura Atlas – Lex, București, 1993.

COSTIN, N. Mircea, Drept comercial internațional (Ghid alfabetic), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987.

COSTIN, N. Mircea, DELEANU, Sergiu, Dreptul comerțului internațional, vol. 1 și vol. 2, Editura Lumina Lex, București, 1994 respectiv 1995.

COSTIN, N. Mircea, Dreptul comerțului internațional, fascicola I, Societăți comerciale, Univ. din Cluj-Napoca, 1983.

COSTIN, N. Mircea, MUREȘAN, M., URSA, V., Dicționar de drept civil, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1980.

CĂTUNEANU, I. C., Curs elementar de drept roman, Ediția a II-a, Editura Cartea Românească, S.A., București, 1984.

DETEȘAN, A., RUCĂREANU, I., ȘTEFĂNESCU, B., Dreptul comerțului internațional, Supliment la revista „Viața Economică”,1976.

GEAMĂNU, G. Radu, Dreptul comerțului internațional, Partea I, Partea Generală, Editura Alma Mater, Sibiu, 2002.

GHIBUȚIU, Aurel, Politici comerciale în relațiile economice internaționale, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984.

HANGA, Vladimir, Mari legiuitori ai lumii, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977.

MACOVEI, Ioan, Dreptul comerțului internațional, Editura Junimea, Iași, 1980.

MAZILU, Dumitru, Dreptul comerțului internațional, Partea Generală, Editura Lumina Lex, București, 1999.

POPA, Nicolae, Teoria Generală a dreptului, Editura Actami, București, 1996.

POPESCU, R. Tudor, Dreptul comerțului internațional, Ediția a II-a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983.

RUCĂREANU, I., Instituții de drept comercial internațional, Editura Academiei, 1973.

STEFĂNESCU, Brândușa, RUCĂREANU, Ion, Dreptul comerțului internațional, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983.

TURCU, Ion, Drept comercial, vol. I, Centrul de Calcul și Consultanță, Cluj-Napoca, 1991.

CABANILLAS, A., Sanchez, et. al., Compraventa internacional de mercaderias, la: comentario de la Convencion de Viena, coordination by L. Diez-Picazo y Ponce de Leon, Editorial Civitas, Madrid, 1998.

DAHAN, M., La pratique Francaise du droit du commerce international, Ed. Du CFCE, 1992.

DELAPIERRE, M., și MILELLI, Ch., Les firmes multinationales. Des entreprises au coeur d’industries mondialisees, Vuibert, 1995.

DIEUMEGARD, J.J., Le GIE, instrument de gestion et developpement des groupes de societes, these Paris, 1997.

DION, N., Travaux des organisation, internationales: droit du commerce international, Revue de droit des affaires internationales, Forum europeen de la communication, Paris, 1998.

DUGUIT, Leon, Traite de droit constitutionnel, vol. 1, Paris, 1921.

GOLDMAN, B., Droit du commerce international, Les cours du droit, Paris, 1972-1973.

GUYON, Yves, Droit des affaires. Tome 1. Droit coommercial general et Societes, 10 edition, Ed. Economica, Paris, 1998.

HAMEL, J, și LAGARDE G., JAUFFRET, A., Traite du droit commercial Dalloz, 2 ed.

HONKA, H., Harmonization of contract law through international trade: a nordic perspective, Tulane European and civil law Forum, Tulane University School of Law, New Orleans, 1996.

JACQUET, Jean-Michel, și DELEBECQUE, Philippe, Droit du commerce international, Ed. Dalloz, 1997.

LABORDE, J.P., Droit international prive et groupes internationaux de societes: une mise a l’epreuve reciproque, Melanges J. Derruppe, 1991.

LOUSSOUARN, Y., BREDIN, J.D., Droit de commerce international, Paris, 1969.

MAYER, P., Droit international prive, Ed. Montchrestien.

RIPERT, G., și ROBLOT, R., Traite de droit commercial, ed. XIV, L.G.D.J. Paris, 1991.

SANDRETTO, R., Le commerce international, A. Colin, 1995.

SYNVET, H., L’organisation juridique du groupe international de societe, these Rennes, 1979.

LEGISLAȚIE

Codul comercial român.

Codul comercial francez.

Codul comercial spaniol.

Codul comercial german.

Codul civil român.

Codul civil francez.

Legea nr. 1 din 17 martie 1971 cu privire la activitatea de comerț exterior și cooperare economică și tehnico-științifică a României.

Legea nr. 15 din 1990 privind societățile constituite prin transformare din unități economice de stat.

Legea nr. 31 din 1990 privind societățile comerciale.

Legea nr. 33 din 1991 privind societățile din domeniul bancar.

Legea nr. 35 din 1991 privind regimul investițiilor străine.

Legea nr. 47 din 1991 privind societățile din domeniul asigurărilor.

Legea nr. 105 din 1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat .

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 31 din 1997 privind regimul investițiilor străine în România.

TRATATE ȘI CONVENȚII

Tratatul de Comerț și Navigație încheiat între România și Cehoslovacia în anul 1964.

Convenția de la Haga din 1 iunie 1956 cu privire la recunoașterea personalității juridice a societăților, asociațiilor și fundațiilor.

Convenția europeană de stabilire a sediului societăților elaborată la Strasbourg sub egida Consiliului Europei.

Convenția asupra recunoașterii mutuale a societăților de la Bruxelles la 29 februarie 1968.

ALTE SURSE

Codul lui Hammurabi, Gândirea asiro – babiloniană în texte, Editura Științifică, București, 1975 (traducere prof. Athanase Negoiță).

Gaius, Instituțiunile, Editura Academiei Române, București, 1982 (traducere de Aurel Popescu).

Dictionnaire commercial de l’Academie des Sciences Commerciales, Paris, 1979.

BIBLIOGRAFIE

BOBOS, Gheorghe, Teoria generală a statului și dreptului, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983.

CĂPĂȚÂNĂ, Octavian, ȘTEFĂNESCU, Brândușa, Tratat de drept al comerțului internațional, vol. 1, Editura Academiei, București, 1985.

CĂPĂȚÂNĂ, Octavian, ȘTEFĂNESCU, Brândușa, Tratat de drept al comerțului internațional, vol. 2, Editura Academiei, București, 1987.

CĂPĂȚÂNĂ, Octavian, Instituții de drept comercial internațional, Editura Academiei, București, 1973.

CĂPĂȚÂNĂ, Octavian, Societățile comerciale, Editura Lumina, București, 1991.

CĂPĂȚÂNĂ, Octavian, Premise juridice ale exercitării comerțului în Revista de drept comercial, nr.1/1991.

CĂRPENARU, D. Stanciu, Drept comercial român, vol. 1, Editura Atlas – Lex, București, 1993.

COSTIN, N. Mircea, Drept comercial internațional (Ghid alfabetic), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987.

COSTIN, N. Mircea, DELEANU, Sergiu, Dreptul comerțului internațional, vol. 1 și vol. 2, Editura Lumina Lex, București, 1994 respectiv 1995.

COSTIN, N. Mircea, Dreptul comerțului internațional, fascicola I, Societăți comerciale, Univ. din Cluj-Napoca, 1983.

COSTIN, N. Mircea, MUREȘAN, M., URSA, V., Dicționar de drept civil, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1980.

CĂTUNEANU, I. C., Curs elementar de drept roman, Ediția a II-a, Editura Cartea Românească, S.A., București, 1984.

DETEȘAN, A., RUCĂREANU, I., ȘTEFĂNESCU, B., Dreptul comerțului internațional, Supliment la revista „Viața Economică”,1976.

GEAMĂNU, G. Radu, Dreptul comerțului internațional, Partea I, Partea Generală, Editura Alma Mater, Sibiu, 2002.

GHIBUȚIU, Aurel, Politici comerciale în relațiile economice internaționale, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984.

HANGA, Vladimir, Mari legiuitori ai lumii, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977.

MACOVEI, Ioan, Dreptul comerțului internațional, Editura Junimea, Iași, 1980.

MAZILU, Dumitru, Dreptul comerțului internațional, Partea Generală, Editura Lumina Lex, București, 1999.

POPA, Nicolae, Teoria Generală a dreptului, Editura Actami, București, 1996.

POPESCU, R. Tudor, Dreptul comerțului internațional, Ediția a II-a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983.

RUCĂREANU, I., Instituții de drept comercial internațional, Editura Academiei, 1973.

STEFĂNESCU, Brândușa, RUCĂREANU, Ion, Dreptul comerțului internațional, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983.

TURCU, Ion, Drept comercial, vol. I, Centrul de Calcul și Consultanță, Cluj-Napoca, 1991.

CABANILLAS, A., Sanchez, et. al., Compraventa internacional de mercaderias, la: comentario de la Convencion de Viena, coordination by L. Diez-Picazo y Ponce de Leon, Editorial Civitas, Madrid, 1998.

DAHAN, M., La pratique Francaise du droit du commerce international, Ed. Du CFCE, 1992.

DELAPIERRE, M., și MILELLI, Ch., Les firmes multinationales. Des entreprises au coeur d’industries mondialisees, Vuibert, 1995.

DIEUMEGARD, J.J., Le GIE, instrument de gestion et developpement des groupes de societes, these Paris, 1997.

DION, N., Travaux des organisation, internationales: droit du commerce international, Revue de droit des affaires internationales, Forum europeen de la communication, Paris, 1998.

DUGUIT, Leon, Traite de droit constitutionnel, vol. 1, Paris, 1921.

GOLDMAN, B., Droit du commerce international, Les cours du droit, Paris, 1972-1973.

GUYON, Yves, Droit des affaires. Tome 1. Droit coommercial general et Societes, 10 edition, Ed. Economica, Paris, 1998.

HAMEL, J, și LAGARDE G., JAUFFRET, A., Traite du droit commercial Dalloz, 2 ed.

HONKA, H., Harmonization of contract law through international trade: a nordic perspective, Tulane European and civil law Forum, Tulane University School of Law, New Orleans, 1996.

JACQUET, Jean-Michel, și DELEBECQUE, Philippe, Droit du commerce international, Ed. Dalloz, 1997.

LABORDE, J.P., Droit international prive et groupes internationaux de societes: une mise a l’epreuve reciproque, Melanges J. Derruppe, 1991.

LOUSSOUARN, Y., BREDIN, J.D., Droit de commerce international, Paris, 1969.

MAYER, P., Droit international prive, Ed. Montchrestien.

RIPERT, G., și ROBLOT, R., Traite de droit commercial, ed. XIV, L.G.D.J. Paris, 1991.

SANDRETTO, R., Le commerce international, A. Colin, 1995.

SYNVET, H., L’organisation juridique du groupe international de societe, these Rennes, 1979.

LEGISLAȚIE

Codul comercial român.

Codul comercial francez.

Codul comercial spaniol.

Codul comercial german.

Codul civil român.

Codul civil francez.

Legea nr. 1 din 17 martie 1971 cu privire la activitatea de comerț exterior și cooperare economică și tehnico-științifică a României.

Legea nr. 15 din 1990 privind societățile constituite prin transformare din unități economice de stat.

Legea nr. 31 din 1990 privind societățile comerciale.

Legea nr. 33 din 1991 privind societățile din domeniul bancar.

Legea nr. 35 din 1991 privind regimul investițiilor străine.

Legea nr. 47 din 1991 privind societățile din domeniul asigurărilor.

Legea nr. 105 din 1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat .

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 31 din 1997 privind regimul investițiilor străine în România.

TRATATE ȘI CONVENȚII

Tratatul de Comerț și Navigație încheiat între România și Cehoslovacia în anul 1964.

Convenția de la Haga din 1 iunie 1956 cu privire la recunoașterea personalității juridice a societăților, asociațiilor și fundațiilor.

Convenția europeană de stabilire a sediului societăților elaborată la Strasbourg sub egida Consiliului Europei.

Convenția asupra recunoașterii mutuale a societăților de la Bruxelles la 29 februarie 1968.

ALTE SURSE

Codul lui Hammurabi, Gândirea asiro – babiloniană în texte, Editura Științifică, București, 1975 (traducere prof. Athanase Negoiță).

Gaius, Instituțiunile, Editura Academiei Române, București, 1982 (traducere de Aurel Popescu).

Dictionnaire commercial de l’Academie des Sciences Commerciales, Paris, 1979.