Rămâne grafica copertei de la numărul 1 al revistei, cu mențiunea la mai jos: [308662]

COPERTA 1

Rămâne grafica copertei de la numărul 1 [anonimizat]:

editată de Fundația Academică „August Treboniu Laurian”

Anul 3, nr. 1, mai 2019

Colegiul de redacție

Președinte: Prof. univ. dr. Nicolae Crețu

Membri: [anonimizat], [anonimizat], Petruț Pârvescu

Secretar general de redacție: Florin Simion Egner

Tehnoredactare: [anonimizat]: Botoșani, str. [anonimizat]. 77, Fundația Academică „August Treboniu Laurian”

Cuprins

Academician Constantin Corduneanu Președinte de onoare al Fundației Academice „August Treboniu Laurian” – In memoriam 4

[anonimizat] 5

[anonimizat] – Iași, 2 februarie 2018 7

[anonimizat] „August Treboniu Laurian” Botoșani, 7 mai 2017 9

Academicianul Constantin Corduneanu la lansarea numărului 2/2018 al revistei Fundației, 17 aprilie 2018, Iași 10

Fundația Academică „August Treboniu Laurian”, Universitate de Stat la Botoșani 11

[anonimizat] a pământului românesc 12

[anonimizat] – între mit și adevăr 19

[anonimizat] – creatorul școlii ieșene de stomatologie 24

[anonimizat]. [anonimizat] 27

[anonimizat] (1868-1947) explorator al Antarcticii și fondator al biospeologiei 29

[anonimizat]. [anonimizat] 35

[anonimizat], Cacica – Suceava 38

[anonimizat]. univ. [anonimizat] „August Treboniu Laurian” Botoșani (simpozion omagial) 43

[anonimizat] 46

Arhimandrit Luca Diaconu. O nouă atestare documentară a orașului Botoșani 50

[anonimizat] 52

[anonimizat] 55

[anonimizat], neobosit cercetător pe urmele (Mare)lui Eminescu 56

[anonimizat] 59

[anonimizat] 1989 [anonimizat] 65

Mihai Caba, O acțiune SETIS demnă de toată lauda! 73

Actul Constitutiv al Asociației Academice „August Treboniu Laurian” 78

Lista membrilor Comitetului de inițiativă al Asociației Academice „August Treboniu Laurian” 82

In Memoriam

Academician Constantin Corduneanu

Președinte de Onoare al Fundației Academice „August Treboniu Laurian”

În ziua de 26 decembrie 2018 s-a [anonimizat] „August Treboniu Laurian”.

Academicianul Constantin Corduneanu a fost una dintre marile personalități ale științelor matematice ale sfârșitului secolului XX și începutului secolului XXI.

S-a [anonimizat] 28 iulie 1928. A absolvit strălucit secția de matematică a Facultății de Științe a Universității din Iași și a [anonimizat].

După ce în perioada anilor 1964-1967 a [anonimizat] a [anonimizat] a continuat intensa activitate de cercetare științifică în domeniul matematicii și a devenit membru al Academiei Române în anul 1974.

La vârsta de 47 de ani și având în spate un prestigiu științific necontestat, profesorul Constantin Corduneanu ia o hotărâre importantă pentru viitoarea carieră universitară emigrând în Statele Unite. Acolo continuă cariera științifică și universitară, la început ca profesor la Facultatea de Matematică a Universității statului Rhode Island și, după 1980, profesor la Universitatea Arlington din Dallas, în același timp deținând mulți ani și funcția de președinte al Societății de Matematică a statului Texas.

Într-o carieră didactică impresionantă, Constantin Corduneanu a pregătit peste 7000 de studenți (4000 în România și 3000 în SUA), a scris 6 tratate de matematică și a ținut conferințe în peste 60 de universități și academii din diferite țări. A fost mulți ani președinte al Academiei Româno-Americane și a fost mentorul revistei „Libertas Mathematica”, apărută în peste 40 de volume, revistă care a fost de-a lungul timpului o rampă de lansare pentru matematicienii români în exil.

După 1989 a revenit în țară în fiecare an, fiind un oaspete onorat al mediului academic și al mediului universitar ieșean. Din postura de membru al Academiei Române, de președinte al Academiei Română-Americane și de profesor universitar a fost o personalitate activă care a continuat munca făcută aici până la plecarea în Statele Unite.

Constantin Corduneanu a fost inițiator și membru fondator al Fundației Academice „August Treboniu Laurian” din Botoșani. La înființarea Fundației, în ziua de 7 mai 2016, în Aula Colegiului Național „Laurian”, în prezența a peste 40 de cadre didactice de la facultățile ieșene, a unor academicieni din țară și din Republica Moldova și Ucraina dar și a multor personalități locale din diverse domenii, profesorul Constantin Corduneanu a fost ales Președintele de Onoare al acesteia. Urmând cu perseverență activitatea de înființare a învățământului universitar de stat în orașele mari ale României, academicianul a ținut o pledoarie cu argumente din domeniile economic, social, educație și geopolitică pentru necesitatea și oportunitatea înființării învățământului universitar de stat la Botoșani, la fel cum se întâmplase în perioada 1964-1967 la Suceava.

Este motivul deosebit pentru care, alături de mediul academic și universitar din România, membrii Fundației Academice „August Treboniu Laurian” din Botoșani regretă profund dispariția distinsului profesor, căruia îi vor păstra o frumoasă amintire

Conducerea Fundației Academice

„August Treboniu Laurian” Botoșani

Președinte,

Prof. univ. dr. Mircea Rusu

Academician Constantin Corduneanu

Necrolog

26 iulie 1928 – 27 decembrie 2018

Academia Română anunță cu profund regret stingerea din viață, joi, 27 decembrie 2018, în localitatea Arlington, Texas, la vârsta de 90 de ani, a academicianului Constantin Corduneanu, ilustru matematician român, cu o bogată carieră internațională.

Născut la 26 iulie 1928, la Iași, Constantin Corduneanu a urmat Liceul Militar din Iași și Colegiul Național Militar „N. Filipescu" din Predeal (Mănăstirea Dealu) (1940-1947). În anul 1951 absolvă cursurile Facultății de Științe a Universității din Iași, secția matematică, iar doi ani mai târziu se înscrie la doctorat la aceeași universitate. În 1956 obține titlul de doctor în matematică cu teza „Probleme globale pentru ecuații diferențiale de ordinul I și II", având conducător științific pe prof. Ilie Popa și referenți pe Miron Nicolescu, Gr. C. Moisil și A. Haimovici.

La Universitatea din Iași a parcurs toate treptele ierarhiei universitare, de la preparator la profesor (1949-1977), ocupând prin concurs posturile de lector, conferențiar și profesor. Concomitent a cumulat funcții de asistent sau conferențiar la Institutul Politehnic „Gh. Asachi" din Iași și la Institutul Pedagogic din Suceava.

Decan al Facultății de Matematică din cadrul Universității „Al. I. Cuza" din Iași (1968-1972), prorector (1972-1973 și 1974-1977) și șef al Catedrei de matematică și fizică (1964-1966) și rector (1966-1968) la Institutul Pedagogic din Suceava.

După repetate stagii ca profesor invitat în Statele Unite ale Americii, la Universitatea Statului Rhode Island (1967-1968, 1973-974 și 1978) și la Universitatea Statului Tennessee (1978-1979), în anul 1978 se stabilește peste ocean, unde activează ca profesor titular la Universitatea Statului Texas din Arlington. Din această poziție s-a pensionat în 1996, devenind Profesor emerit.

Profesorul Constantin Corduneanu a contribuit la pregătirea matematică a aproape 4.000 de studenți în România și peste 3.000 de studenți în Statele Unite ale Americii. Peste 20 de doctoranzi sau tineri cercetători și-au trecut doctoratul sub îndrumarea sa.

După 1990, a fost prezent deopotrivă în SUA și în România, unde a activat la Institutul de Matematică „Octav Mayer" din cadrul Filialei Iași a Academiei Române. Din 1979 a activat în Academia Româno-Americană de Arte și Științe, unde a deținut funcția de membru al comitetului de conducere (1982-1995) și apoi pe cea de președinte (1995-1998). După încheierea mandatului, a fost ales Profesor emerit.

Cariera sa universitară este întregită de activitatea publicistică. A publicat, în România și în străinătate, aproximativ 200 de cărți și articole științifice în care a abordat variate domenii de cercetare: teoria globală a sistemelor diferențiale, teoria admisibilității și aplicații la sisteme diferențiale, integrale sau cu operatori Volterra generali (cauzali), teoria stabilității sistemelor, cu precădere prin metoda comparației, teoria mișcărilor oscilante și a undelor, în special cazul aproape periodic.

Autor al unor importante monografii și manuale, în care sunt expuse unele rezultate din cercetările sale: Funcții aproape-periodice (1961; traducerea engleză la John Wiley, New York, 1968; Chelsea, 1989) – prima carte a unui profesor al Universității din Iași tradusă în SUA; Principles of Diferențial and Integral Equations (Allynand Bacon, Boston, 1971; Chelsea, New York, 1977 și 1988; în limba română, două ediții la Universitatea din Iași, 1973, 1977), lucrare ce reunește lecțiile ținute în anii '60 la Universitatea „Al. I. Cuza" din Iași și utilizată la importante universități din Statele Unite ale Americii: University of California, Cornell University, Johns Hopkins University (Baltimore), precum și la Universitatea din Tel Aviv și în alte universități de prestigiu din diferite țări ale lumii; Integral Equations and Stability of Feedback Systems (New York, 1973); Integral Equations and Applications (Cambridge University Press, 1991; retipărită în 2008); Functional Equations with Causal Operators (Taylor and Francis, London, 2002); Almost periodic oscillations and waves (Boston, New York, 2009).

A fost membru în colegiile de redacție ale publicațiilor: Analele Științifice ale Universității „Al. I. Cuza" Iași. Seria Matematica; Revue Roumaine de Mathematiques Pures et Appliquees; Journal of Integral Equations and Applications; Differential and Integral Equations; Nonlinear Analysis-TMA. În ultimii ani a fost asociat la nouă reviste matematice din țară și din străinătate: China, Coreea de Sud, Israel, SUA, Ucraina.

Profesorul Constantin Corduneanu a fost membru al mai multor societăți științifice din diverse țări. Doctor Honoris Causa al universităților din Constanța, Brașov, Iași, Suceava și al Universității „Ural" din Ekaterinburg (Federația Rusă).

A fost distins cu Premiul Ministerului Educației (1963), Premiul „Gh. Lazăr" al Academiei Române (1965), cu titlul Distinguished Research Award de către Universitatea de Stat din Texas (1991), cu Medalia de Merit a Societății Matematice din Cehia (2001).

Academia Română l-a ales membru corespondent în anul 1974, calitate care i-a fost retrasă ca urmare a plecării din țară în anul 1978. A fost repus în drepturi în 1990, iar în anul 2015, a fost ales membru titular.

Academia Română aduce un respectuos omagiu personalității academicianului Constantin Corduneanu. Vestea stingerii sale din viață a fost primită cu profundă durere de membrii Academiei Române, de comunitatea științifică românească și de către discipolii pe care i-a îndrumat.

Dumnezeu să-l odihnească în pace și lumină!

Membrii Fundației Academice „August Treboniu Laurian”

l-au condus pe ultimul drum pe Președinte

Iași, 2 februarie 2019

Remember

Academicianul Constantin Corduneanu –

Președintele Fundației Academice „August Treboniu Laurian” Botoșani, la înființarea acesteia

Botoșani, 7 mai 2016, Aula Magna „A. T. Laurian”

Grupul constitutiv al Fundației Academice „August Treboniu Laurian”.

în prim plan: Florin Simion Egner – președinte executiv; prof. univ. dr. Irina Zetu; prof. univ. dr. Mircea Rusu – președinte; acad. Constantin Corduneanu – președinte de onoare al Fundației academice „August Treboniu Laurian”; acad. Radu Miron; Lucia Olaru Nenati, dr. în litere; poetul Horia Zilieru; prof. univ. dr. d. h. c. Constantin Vasilică; Aurica Ichim, dr. în istorie; Mihaela Prăjinaru, dr. în științe; Traian Apetri; George Lazăr.

în plan secund: Dorel Gaftoneanu; Aurel Melniciuc dr. în istorie; Gheorghe Hreapcă; Corneliu Filip, dr. în istorie; Ștefan Cervatiuc; Paul-Mircea Iordache; Tiberiu Antonel Grosu; Corneliu Furtună, dr. în fizică; dr. Iulia Arbune; Mihai Cornaci; prof. univ. dr. Nicolae Crețu; Alexandru Vasilache; conf. univ. dr. Sorin Stratulat; Georgică Manole; Dănuț Prodan, dr. în istorie; dr. Cristina Florentina Melinte; dr. Daniel Nicolae Olteanu; dr. Lorin Schachter; prof. univ. dr. Mardarie Sorohan; Gheorghe Ciobanu; Sergiu Balanovici, dr în istorie; dr. Ioana Iftime; poetul Petruț Pârvescu; poetul Gabriel Alexe; Ciprian Manolache; Mihaela Huncă, dr. în științe sociale; Sergiu Manolache; Ioan Onofrei, dr. în istorie; Marcel Chelaru; dr. Romeo Ciulacu Nemțeanu; prof. univ. dr. Vasile Vîntu.

Remember

Academicianul Constantin Corduneanu, Președintele de Onoare al Fundației Academice „August Treboniu Laurian” Botoșani, la lansarea numărului 2 al revistei Fundației

17 aprilie 2018, Iași

Universitate de Stat la Botoșani

Cel de-al 42-lea Congres al Academiei Româno-Americane, care s-a desfășurat în Iași în perioada 26-28 august, a organizat o sesiune de comunicări științifice la Botoșani.

Inițiativa a aparținut președintelui Academiei Româno-Americane, profesorul Constantin Corduneanu,  și a fost făcută publică în ziua de 17 aprilie 2018 la Iași, în răgazul unei vizite în România. Membru al Academiei Române din anul 1974, Constantin Corduneanu este o personalitate recunoscută pe plan mondial în domeniul științelor matematice. A fost mai bine de 25 de ani profesor la Universitatea din Iași, iar după anul 1977 a plecat în SUA, continuând timp de 20 de ani ca profesor la Universitatea Arlington din statul Texas, unde are și acum o intensă activitate științifică.

Propunerea de desfășurare a lucrărilor sesiunii de comunicări științifice a Academiei în „Aula Magna” a Colegiului „Laurian” din Botoșani nu a fost întâmplătoare și nici de curtoazie, ea urmând încă un pas în sprijinul unui proiect mai vechi, de înființare a unei „Universități de Stat la Botoșani”.

Profesorul Corduneanu are o reușită mai veche în domeniu, chiar în județul vecin. În anul 1976 a fost unul dintre artizanii proiectului „Universitate de Stat la Suceava”, când s-a înființat, pe structura fostului Institut Pedagogic, „Institutul de Învățământ Superior cu profil universitar și tehnic «Ștefan cel Mare»”, subordonat Institutului Politehnic „Gheorghe Asachi” din Iași. Realizarea proiectului a întrecut așteptările, astăzi în Suceava funcționează nouă facultăți, cu peste 9.000 de studenți, dintre care 4.000 nu plătesc taxe pentru studii.

După 50 de ani de la acel proiect, Constantin Corduneanu, foarte atașat de Botoșani, de care este legat prin familie dar și prin prietenia cu personalități din mediul academic și universitar plecate de aici (între care prof univ. Corneliu Rusu, prof univ. Constantin Vasilică sau acad. Dumitru Muraru) a devenit un susținător al inițiativei de a sprijini în municipiu înființarea învățământului universitar de stat.

Unul dintre pași a fost constituirea „Fundației Academice «August Treboniu Laurian»”. În anul 2016, în „Aula Magna” a colegiului botoșănean, în prezența mai multor profesori universitari de la facultăți din Iași, între care Nicolae Boțu de la „Arhitectură și Construcții”, Corneliu Munteanu de la „Mecanică”, Sălceanu Alexandru, de la „Electrotehnică”, Mircea Rusu, Irina Zetu, Norina Forna și Sorin Stratulat de la „Medicină”, Mardari Sorohan de la „Fizică”, Vasile Vântu și Constantin Vasilică de la „Agronomie”, George Poede de la „Filozofie și Științe social-politice”, Nicole Crețu de la „Litere”, academicienii Constantin Toma, Dumitru Muraru – „Biologie”, Constantin Corduneanu, Radu Miron -„Matematică”, dar și a peste 30 de botoșăneni cu doctorate în mai multe domenii împreună cu reprezentanți din administrația publică locală s-a înființat această organizație cu scopul declarat de a aduce la Botoșani învățământ universitar de stat.

Motivele pentru care a fost inițiat acest proiect au fost mai multe. Având peste 115.000 locuitori, orașul este al treilea dens populat din Regiunea de Nord-Est a României (Zona Metropolitană Botoșani are 150.000 de locuitori) și, mai mult de atât, păstrează o tradiție culturală care îi conferă o distincție deosebită între celelalte orașe ale  Moldovei. Aici funcționează de peste un secol Teatrul „Mihai Eminescu” și de peste șase decenii   „Filarmonica de Stat Botoșani”. Botoșani este locul unde s-au născut Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, George Enescu, Ștefan Luchian, dar și Ion Pillat, Păstorel Teodoreanu, Octav Onicescu, Dumitru Pompeiu, Elie Radu, Iacob Iacobovici, Grigore Antipa, Dimitrie Brândză sau Ion Th. Simionescu – fost președinte al Academiei Române. Dar oportunitatea de a înființa în oraș un institut de învățământ superior este dată astăzi de numărul celor peste 8.000 de studenți plecați din Botoșani pentru a urma studiile în mai multe centre universitare din România.

Cu aceste argumente Constantin Corduneanu, Președintele de Onoare al „Fundației Academice «August Treboniu Laurian»”, a trimis anul trecut o scrisoare către Academia Română și Ministerul Educației, solicitând concursul acestora pentru înființarea unei instituții de învățământ de stat la Botoșani. Organizarea unei sesiuni de comunicări științifice a Academiei Româno-Americane la Botoșani își propune să fie semnalul care menține în atenție proiectul și îl justifică odată în plus.

Rămâne ca orașul Botoșani să răspundă concret la realizarea unui proiect atât de important pentru viitorul lui.

Fundația Academică

„August Treboniu Laurian”

Nostalgia enesciană a pământului românesc

„Oricât de departe mi-aș purta gândul spre anii copilăriei, el se întâlnește cu muzica; îmi răsar în minte salcâmii, luna, cerul înstelat, privit noaptea de la margine de fereastră, cântecul ciobanului.”

George Enescu

Copilăria lui George Enescu, se poate spune, fără a greși cât de puțin, a trecut ca o părere, ca o boare de vânt, ca un susur, ca un foșnet, ori ca un chiot de fată iubeață, pierzându-se în nemărginirea câmpiei. A fost scurtă și dureroasă, fără libertatea aceea neasemuită, pe care numai pe tărâmul copilăriei o poți avea. Poate că această tiranie a iubirii, a dragostei față de un copil pândit, după credința părinților săi, de primejdii multe și nevăzute, a avut și partea ei bună, l-a întors pe micuțul Jorjac, cel mai adesea lipsit de tovarăși de joacă, mai mult spre lăuntrul său și i-a forjat voința, învățându-l de mic să-și găsească forța interioară să se lipsească de bucuriile obișnuite ale vârstei sale copilărești spre se robi muzicii, artei.

În amintirile sale, pe care Bernard Gavoty a avut fericita inspirație să le înregistreze pe bandă și mai apoi să le încredințeze tiparului, George Enescu face mărturisiri elocvente în acest sens: „Părinții mei au fost mai degrabă înspăimântați, decât fericiți de această naștere: dacă aveau să-l piardă și pe al optulea copil? Când mi-amintesc de copilărie, parca simt încă în jurul meu grija plină de teamă, în oare creșteam. Mă păzeau de cele mai neînsemnate primejdii, tremurau la cel mai mic semn. În această seră înăbușitoare și plină de patimă am crescut prea repede și, dacă sunt astăzi un om mai mult decât sensibil, ca o rană vie, pricina, cred, o datorez copilăriei mele."

Această neobișnuită tiranie a afectivității părintești nu e un capriciu maladiv al părinților, ci își are explicații firești. Când vine pe lume, la 19 august 1881, la Liveni, Dorohoi, George Enescu, fiul lui Costache Enescu, proprietar agricol în părțile Darabanilor și al Mariei Enescu, născută Cosmovici, mama lui are 43 de ani. Acesta este al optulea copil, dar nici unul de dinaintea lui n-a supraviețuit. Doi au murit de mici, alți cinci s-au prăpădit ca urmare a unei epidemii de anghină difterică. Acest element din biografia familiei, care își va pune decisiv amprenta asupra copilăriei lui George Enescu, va juca un rol important în drumul pe care viitorul muzician îl va străbate. Poate plecarea copilului la Viena, a lui Jorjac, cum îl dezmierdau părinții, departe de casă, nu s-ar fi petrecut atât de devreme, ar fi întârziat de bună seamă, de nu s-ar fi răspândit zvonul izbucnirii unei noi epidemii de anghină difterică. Acest zvon alarmant l-a determinat pe Costache Enescu să dea curs mai repede decât și-ar fi dorit sfatului lui Eduard Caudella, care după cea de-a doua întrevedere cu George Enescu, l-a îndemnat pe tatăl său să-și trimită fiul la Conservatorul din Viena. Jorjac avea numai șapte ani. Bătrânul Caudella vedea cu ochii minții hăt departe. Prin acest copil muzica românească putea intra în tezaurul lumii. Deși ieșirea impertinentă a copilului de cinci ani, care, la cererea lui de a-l auzi cum cântă, îi pretinsese să o facă el întâi, să vadă ce știe, îl mâhnise, făcîndu-1 să exclame: „Ce copil rău crescut”, Eduard Caudella, fostul elev al lui Vieuxtemps, avea superioritatea și generozitatea oamenilor cu adevărat mari. El nu se putea împiedica în fleacuri. Întrezărise în acest copil o forță telurică a muzicii, căreia trebuia să i se dea avânt să se dezvolte. El nu mai avea ce să-l învețe. Doar spiritele profunde au o asemenea înțelegere a lucrurilor și tăria de a se scutura de povara orgoliilor meschine. Enescu nu uită peste ani această întâlnire. O evocă în aceleași „Amintiri”:

„În 1888 împlinesc șapte ani. Vârsta marilor rătăciri… La noi se răspândește zvonul unei epidemii de difterie. Părinții, mei, care și-au pierdut cinci copii în urma acestei înspăimântătoare boli, se pregătesc să plece. Înainte însă, sunt dus, încă o dată la Caudella; atenție la mâinile micului Enescu! De altfel, ceea ce a spus părinților mei era mai mult decât o încurajare: «Trebuie cultivate darurile acestui copil și trimis la. Viena…»

Voi părăsi deci această ambianță, rurală, caldă, fericită făurită din înțelegere mutuală între stăpâni și slujitori, pe care, din fericire, o voi regăsi în fiecare vară, în timpul vacanței. Și, totuși, privind cum se depărtează casa unde te-ai născut, meleagurile unde ai trăit înconjurat de dragoste, de grijă, de natură, porți în suflet o neliniște, aceea de a-ți lua rămas bun, pentru totdeauna, de la copilărie…"

Această neliniște va fremăta în sufletul său întreaga-i viață. Un timp al copilăriei care a săgetat bolta vieții lui George Enescu ca un fulger, a cărui lumină va arde însă în lăuntrul său cât va trăi pe acest pământ. Acei ani de germinare vor lăsa semne adânci, ce se vor răsfrânge în tot ceea ce a întreprins de-atunci încolo.

Sensibilitatea sa, ca o rană deschisă, va marca atât muzica lui, universală tocmai prin respirația ei românească, cât și arta neîntrecutului violonist, dirijor sau pianist, uimind nu numai prin virtuozitate, dar mai ales prin înțelegerea spiritului profund al operelor interpretate, fie că erau ale lui Beethoven, Bach, Brahms, de care s-a simțit cel mai legat, ori ale altor genii ale muzicii universale. Cursese în ființa lui George Enescu sângele a doi oameni deosebiți ca fire, mama duioasă, ducând ca un melc în spate cochilia melancoliilor moldave și tata cu temperament tumultuos, un om de acțiune, capabil sa treacă peste cele mai grele, mai insurmontabile obstacole. Enescu îi zugrăvește peste ani în „Amintiri"; cu exactitate și cu acea dragoste față de ei, care nu l-a părăsit nici o clipă. „Mama mea era… mama!" Cuvinte ce capătă un tremur al emoției pure, înlăcrimând sufletul. E iubirea de mamă, care topește până și sloiurile de gheață, oricât de mari ar fi. Dar în cazul lui Enescu nu poate fi vorba de așa ceva. El, aidoma lui Creangă, își aduce aminte de mama ca de lucrul cel mai scump avut vreodată și din păcate, pierdut pentru totdeauna, rămânându-i doar amintirea.

„Aceasta spune tot, continuă George Enescu. O mamă admirabilă, duioasă, prea. iubitoare poate." Pe tatăl său Enescu și-l amintește cu afecțiune și o precizie de portretist de har: „Era un om robust, plin de sănătate, care degaja o energie binefăcătoare. Până la moartea sa, survenită în 1919, m-a ajutat să mă lupt împotriva unei înclinări peste măsură de puternice către înduioșare și emotivitate, moștenită de la mama."

Cei șapte ani ai copilăriei lui George Enescu de la Liveni și Cracalia, deși îngrădiți de temerile îndreptățite ale părinților pentru sănătatea sa, amenințată de primejdia unei nimicitoare contagiuni, au avut darul să-l lege pentru totdeauna cu sentimente puternice de acest pământ vălurind ca o mare, care vara era galbenă, inundată de apele grânelor, iarna argintată sau calcaroasă, acoperită de albul nesfârșit al zăpezilor. „Locuiam, își aduce aminte George Enescu, într-o casă mică. cu pridvor de lemn vopsit, unde se uscau funiile de ceapă la soare. Și acum mai văd țăranii, în cămăși albe, în ilice albastre, cântând în asfințit."

Această lume simplă, aspră, dar curată, neîntinată încă de relele civilizației, își va pune pecetea pentru totdeauna asupra simțirii lui George Enescu. Ferit de zburdălnicia copilăriei, dar comunicând încă din copilărie cu spiritualitatea satului, copilului George Enescu îi sunt grăbite ritmurile creșterii interioare. Universul lui sufletesc se boltește uimitor de repede. Precocitatea îi este definitorie, stimulată atât de darurile genetice, cât și de orânduirea vieții lui în casa părinților săi și de acea privire către interiorul ființei sale. Puterea de concentrare era, de asemenea, încă din copilărie, remarcabilă. La patru ani știa să scrie, să citească, să socotească. Dar lumea spre care se simțea chemat, sub puterea căreia se va găsi mereu, este cea a muzicii, ce-i va impregna fibră cu fibră ființa, atingând și cuprinzând esența făpturii sale. „Muzica face parte din primele mele amintiri; nu au existat niciodată hotare între mine și arta mea. Cred că gândirea, pulsația, viața mi-au fost totdeauna împletite cu muzica. Totuși, în prima copilărie, nu am trăit într-o ambianță muzicală. Mama nu avea decât instinct muzical, iar tatăl meu, în răgazurile pe care i le lăsa agricultura, cânta uneori cu vioara, ca amator. De altfel, locuiam la țară și vă închipuiți ce viață muzicală putea să existe într-un sătuleț pierdut,în fundul Moldovei."

Întâlnirea cu muzica și poate prima auzire, cu adevărat deosebită a chemării către aceasta, s-a petrecut în această lume din fundul Moldovei. Enescu n-a uitat-o, deși avea doar trei ani când a ascultat pentru întâia oară un taraf de lăutari. Trebuie sa fi fost teribilă arta acelor lăutari și intensă emoția copilului, tulburarea sa, de vreme ce scena i-a rămas atât de bine întipărită în minte : „… nu aveam decât trei ani când am auzit pentru prima dată un taraf de lăutari, care cânta într-o stațiune balneară destul de apropiată de satul nostru. Orchestră ciudată, alcătuită dintr-un nai, câteva viori, un țambal și un contrabas, dar care mi-a făcut pesemne o impresie destul de puternică. A doua zi dimineață încercam să întind un fir de ață pe o bucată de lemn și, crezând într-adevăr ca făurisem o vioară, imitam ceea ce auzisem cu o zi înainte. Fluieram pentru a reda sunetul naiului, iar cu doua bastonașe de lemn înlocuiam țambalul. Mi-am ascuns micul taraf în livada părintească sub un copăcel, în timp ce mama înnebunită mă căuta peste tot, strigându-mă spre cele patru zări. Aceasta a fost prima mea întâlnire cu muzica.”

Așa a decurs primul contact cu muzica al lui George Enescu. Nimic extraordinar de fapt. Pentru micuțul Jorjac aceasta reprezenta revelația, evident încă inconștientă, a unei vocații. Era o chemare subjugătoare ca de sirenă. Costache Enescu i-a dăruit, nesesizând chiar până în profunzimi miracolul care se producea sub privirile lui, o vioară cu trei strune, pe care copilul Enescu a azvârlit-o în foc. Atracția muzicii devenise puternică, atotstăpânitoare, în afara căreia existența nu mai putea fi concepută. Curând va primi o vioară adevărată și va cânta „Valurile Dunării „ cu un deget pe coarda re”, după cum își amintește George Enescu în convorbirile cu Gavoty în iarna vieții sale de parcă ar fi fost ieri. Valsul cu rezonanță universală al lui Iosif Ivanovici a sunat pe măsura strălucirii sale. Atunci pentru Costache Enescu a fost limpede care era drumul ce-l avea de urmat copilul său. Exclamația lui, la capătul interpretării „Valurilor Dunării", exprimă ca într-o chintesență starea de jubilație și de înțelegere a destinului fiului: „Vei fi muzician." Cuvintele spuneau totul prin simpla lor rostire. Părintele, căruia va trebui mereu să-i fim recunoscători, întrezărea o culme unde acest copil de nici cinci ani trebuia să ajungă. I-ar fi fost mai la îndemână să-l îndrepte spre o meserie practică, să-l pregătească pentru îndeletnicirea lucrării pământului, o preocupare capabilă să-i asigure o viața liniștită. Ar fi fost mai sigur și mai lesne financiar. Și apoi profesiunea de muzician era la vremea aceea disprețuită și neînțeleasă, confundată adeseori cu aceea de saltimbanc. Dar cu acest copil se întâmpla ceva nemaiîntâmplat, o minune pe care-o vezi cu ochii tăi. Ori dacă ai un pic de inimă nu poți să-i tai elanul, zborul. Costache Enescu și Maria Enescu au înțeles din prima clipa acest lucru. Nici un sacrificiu nu era prea mare pentru atingerea țelului. Părinții pentru care Jorjac era lumina ochilor, vor

încuviința fără șovăire la orice sacrificiu În primul rând se vor lipsi de prezența lui,ceea ce pentru ei însemna enorm.. Vor consacra, toate mijloacele materiale de care dispuneau pentru ca micuțul Enescu să aibă la Viena și Paris cei mai mari profesori, atât la vioară, cât și la compoziție, pe Joseph Helmesberger și Marsick, pe Robert Fuchs, Gédalge, Massenet la compoziție.

Până când Spiru Haret îi va acorda o bursă din partea Ministerului Școalelor, atunci în momentul în care Enescu începea să dobândească celebritatea mondială, toate cheltuielile, destul de împovărătoare, i-au revenit lui Costache Enescu. A adus la Cracalia un pian, pe care Enescu îl pomenește înfiorat în amintirile sale: „Îndată ce am avut un pian am început să compun. Pianul meu nu era nici un Steinway, nici un Gaveau, ci un modest instrument, cu sunet aspru, care se opunea cu hotărâre la orice sugestie de duioșie, dar, în fine, era un pian. Am schimbat ou adâncă bucurie instrumentul monodic, pe care cântasem până atunci, cu unul polifonic. Când n-ai putut să cânți decât melodii fără acompaniament, ce minunat este să poți înlănțui acorduri. Un pahar cu apă – rece nu poate sa facă mai mare plăcere unui însetat….Și fără a chibzui prea mult, am început să compun.”

Costache Enescu va percepe și încuraja freamătul creatorului, dar cu o intuiție de om pragmatic va cultiva și darurile interpretului, fiind convins ca arta aceasta îi va da lui George Enescu siguranța existenței și astfel îi va îngădui să-și slujească și vocația componistică. În acei ani ai copilăriei lui Jorjac Costache Enescu îl va pofti la Cracalia pe vestitul lăutar Nicolae Chioru din Dorohoi, al cărui meșteșug și repertoriu îl vor marca pe micul Enescu. Tatăl a pregătit, totodată, în acel segment de timp cu meticulozitate primele concerte ale fiului său la Viena și Paris. Ca un impresar versat a izbutit să obțină includerea primelor lucrări ale lui Enescu în concerte la Paris și la București, la Ateneu. Tata și mama îl vor înconjura mereu cu o dragoste tonică, dându-i astfel suportul psihic necesar elanurilor sale.

George Enescu va răspunde cu simțăminte la fel de statornice, cu fidelitate fața de locurile obârșiei sale, pe care nimic nu o va știrbi întreaga-i viață, mai răscolitoare cu cât se va afla mai departe de tărâmul copilăriei, de oamenii a căror spiritualitate a constituit substanța lăuntrică a creației sale.

De la Viena Jorjac trimite de două ori pe săptămână, joia și duminica, scrisori acasă. Sunt, cel mai adesea, epistole scurte, cu fraze croite după tipicul genului. Misivele încep cu veștile despre sănătatea sa, care mai scârțâie câteodată, dar de obicei merge bine, de vreme ce, cele mai multe dintre scrisori se deschid cu propoziția: „Eu sunt sănătos". Dar prin țesătura acestor formulări eliptice, banale în articulațiile lor, se simte dorul de casă. Cel care considera scrisul un supliciu, găsea în el puterea să se așeze în două rânduri pe săptămână la masa de lucru și să le scrie părinților, potolindu-și astfel durerea depărtării de casa. Pe foile de hârtie, sub rândurile de cuvinte, Jorjac desenează câte un cal, sau doi, în fața grajdului, la fântână, înaintea casei sau trăgând ca înaripații o trăsura zveltă.

Nostalgia meleagurilor natale se va răsfrânge cu toată forța în cea dintâi lucrare ce i se va cânta la Paris, în concertele Colonne; „Poema română”', op.l, suită simfonică. Era în anul 1898. G. Țițeica, evocând în „Răspunsul la Discursul de recepție al lui George Enescu în Academia Română", din 22 mai 1933, acest moment îl socotește memorabil: „Ca mai la toate concertele ocupasem cel mai bun loc la galerie, drept la mijloc în față. De acolo de sus ascultasem pe violoniștii Sarasate și Isaye, pe pianiștii Raul Pugna și Diémer. De acolo asistasem la conducerea concertelor simfonice nu numai de Colonne, dar și de alți conducători vestiți, Richard Strauss, Felix Moltl și Hans Richter. De acolo admirasem simfoniile lui Beethoven, „Damnația lui Faust" de Berlioz și câte alte lucrări simfonice minunate. Și iată că tot de acolo aveam fericirea să ascult o bucată simfonică compusă de un român. Vă închipuiți cu ce evlavie am ascultat-o! Cine nu cunoaște astăzi „Poema româna"? Ea are ca temă să te facă să simți ca este o zi de sărbătoare la țară. În realitate „Poema română" are un înțeles mai adânc. Ea este o integrare și o armonie de sentimente românești de la cele mai simple și elementare până la cele mai înalte și rafinate".

O armonie de sentimente românești va aureola și da pecete originală întregii creații enesciene, care de aici își deschide larg albia. Cu o simțire românească, cu o tehnică novatoare, compozitorul va intra, cu fiecare creație, de la „Poema română” la monumentala operă „Oedip" de la „Rapsodii" și „Impresii din copilărie" până la „Vox Maris”, în templul marilor creatori ai lumii. Interpretul, prin virtuozitatea legendară la care a ajuns, dar mai ales prin înțelegerea sensurilor primordiale ale lucrărilor interpretate, a fost nu mai puțin celebru. Generos, rupând din timpul pe care și l-ar fi dorit dăruit numai și numai creației sale, Enescu a găsit puterea lăuntrică și timpul necesar pentru a-i învăța și pe alții, dăruind umanității urmașii străluciți în arta sunetelor. Cariera răsunătoare a lui Jehudi Menuhin, fostul său elev, pune cel mai bine în lumină harul de pedagog a lui George Enescu.

Oriunde s-a aflat, locurile unde s-a plămădit ființa sa l-au chemat mereu. S-a simțit tot timpul „suflet în sufletul neamului", cum spunea un alt George, din țara transilvană, poetul George Coșbuc.

„În fond, rememorează George Enescu în ale sale „Amintiri" chiar dacă iubeam Parisul cu patimă, totuși, din punct de vedere artistic, mă simțeam puțin străin. Lumea mi se pare prea cerebrală, pentru că, în pofida atâtor kilometri pe care-i străbătusem, rămăsesem același băiat duios și încăpățânat, care văzuse lumina zilei acolo, departe, în câmpia română”.

Și adaugă, mărturisind despre imboldurile care l-au determinat să scrie aceste pagini, care după, prima audiție de la Paris, în concertele Colonne, fost cântată la București, la Ateneul Român, la 1 martie 1898: „Aveam 15 ani și jumătate când am compus-o. Încercam să pun în această mică suită simfonică câteva impresii și amintiri din copilărie transpuse, sau, dacă preferați, stilizate. Era o evocare foarte îndepărtata, un mijloc pentru mine – care îmi părăsisem țara de baștină de opt ani, de a reînvia câteva imagini care îmi fuseseră familiare."

Asupra acestui subiect va reveni, mai târziu, către amurgul vieții, în 1940 când va compune „Impresii din copilărie”, o suită pentru vioară și pian. Mijloacele sale sunt rafinate, aluziile folclorice, cum însuși compozitorul o spune, abia se fac simțite, pentru culoare locală, dar câtă sugestie cuprinde evocarea acelui timp revolut, dar atât de viu în sufletul său; compozitorul găsind în trăirile din acei ani antica putere de a duce povara vieții și a creației sale.

Locuri și întâmplări pe care George Enescu nu le va uita niciodată. La rându-le acestea vor păstra neștearsă amintirea trecerii sale la Liveni, la Dorohoi, la Tescani, la București, la Sinaia, la Iași și în câte și în câte din așezările României, unde a descins, purtând cutia neagră cu roșcata vietate viorii sale, pentru a desfăta publicul cel mai larg cu putință. Interpretul pentru care se deschideau cele mai mari săli de concerte ale lumii n-a ezitat nici o clipă să cânte în sălile umile din târgurile noastre gemând însă de o lume ce-l sorbea din priviri, o lume însetată de muzica lui, care vedea în semen un mesager îndrituit să vorbească umanității despre dureri și bucurii milenare. Mai mult, în vremea de grele încercări a primului război mondial, Enescu s-a întors în țară și s-a pus ca un ostaș credincios la dispoziția acesteia. Cu vioara, cu pana și bagheta a făcut la fel de mult ca și cei care și-au dat sângele în tranșee.

Locuri și amintiri. La Liveni, lângă o sobă din cele vechi, cum se mai găsesc prin satele noastre și azi, o sobă prelungită de un cuptor, se află leagănul în care și-a trecut cele dintâi zile copilul Enescu. O pendulă a încremenit odată cu timpul. Tace și pianul, tac și viorile jucărie, foșnesc doar carii în lemnul bătrân. Jur împrejurul acestei case de țară, cu pridvor din lemn, de unde se poate cuprinde întinderea zării, pământul, copacii freamătă, răspândind aceeași mireasmă de nemărginire care i-a pătruns din copilărie ființa, sălășluind mereu vie în inima sa, trecând înnobilată cu acele carate ale marii arte în muzica sa.

Dar câte alte locuri ale acestor ținuturi nu ne aduc aminte de George Enescu? Ca acesta, de pildă. Închipuirea te mână cu hergheliile ei de cai sălbatici, gândurile se duc alergând în buiestru. Ești înclinat să crezi că vei intra într-o criptă, ori vei păși într-un loc unde miroase greu a naftalină și pustiire. Acestea sunt senzațiile ce te încearcă încă înainte de a trece pragul, privind casa severă, cu aerul de fortăreață, ori biserică din piatră, ascunsă printre brazii de la Cumpătul, la Sinaia. Nimic nu-ți înlesnește să bănui simplitatea și rafinamentul dinăuntru, adică cei doi poli între care a pendulat o viață întreagă George Enescu. Totul este ca în timpul șederii lui aici. Nimic parcă nu s-a clintit. Nu-i nici pe departe nu domnește în acest spațiu o răcoare de criptă, ci o căldură și o lumină blânda, catifelata, de casă unde se viețuiește. O tristețe stăruie în aer, tristețea absenței, a golului. Nu, stăpânii n-au plecat într-o plimbare, nici într-o călătorie obișnuită, ci într-una fără de întoarcere. Mireasma de pustiire există, copleșitoare de-a dreptul. Altfel toate sunt la locul lor. Neatinse. Lipsește doar vioara. Cu atât mai bine. „ Când privesc cu atenție vioara din cutie, mortul acela roșcat, în micul său sicriu, îmi spun poate cu îngâmfare: «Amice, ești tare drăguț, frumușel, dar ești prea mic.»" Lui Enescu nici nu i-ar fi fost poate pe plac ca vioara lui să fie expusă în acest loc al amintirii. Cântul la acest instrument, în care atinsese piscurile artei interpretative, fusese o corvoadă a vieții sale, cum se destăinuia în „Amintiri". „În schimb, scrie în aceleași pagini, ce bucurie mereu reînnoită ori de câte ori mă aflam în fața pianului, care mi-a deschis orizonturi nemărginite." Pianul a reprezentat bucuria unică a creației, întrupând visul neîntrerupt al genialului izvoditor. Pianul mare, lucios ca o crupă de armăsar pur sânge, aflat la locul lui în salonul casei le la Sinaia împrăștie tăcerea veșniciei. Nu întâmplător îl străjuiesc bătrâne icoane din lemn, zugrăvite de meșteri români, bizantini și ruși.

Întregul spațiu respiră sublimitatea simplității. Grăitoare este în această privință odaia austeră ca o chilie de sihastru în care dormea Enescu. Un lăicer din lână aspră, lână țurcană, două paturi din lemn, crivaturi de interior țărănesc cu pereți albi, văruiți cu bidineaua an de an, primăvara, de Paști. Este încăperea permanentei regăsiri de sine. În salon obligațiile sociale, rangul, cereau un anume cadru ceremonios. Aici, în vatra odihnei compozitorul se întorcea de acolo de unde cu sufletul nu plecase niciodată, acasă, în toposul românesc, zugrăvit prin cuvinte cu răsunet muzical în aceleași „Amintiri" : „Nimic mai felurit decât peisajul țării mele. Priviți lanțul Carpaților și câmpia Moldovei. De o parte munți uriași, văgăuni, pământuri vulcanice. De alta, văi cât cuprind ochii, cascade și acea câmpie greu de descris cui n-a văzut-o niciodată și care, totuși, nu are nimic neobișnuit: lanuri semănate cu orz și porumb, cu fâșii de păduri bătrâne, cu orizont întunecat și sate vechi, care se pierd între mesteceni și sălcii(…) Da, aceasta este cu adevărat imaginea țării mele, pe care am dus-o pretutindeni cu mine."

La Cumpătul în câteva odăi răsună „cântecul amintirii„ și ia chip nostalgia enesciană a pământului românesc. Amiroase a pustiu, dar și a viețuire nestinsă, cea care a fost cândva. Sunt testimonii ale crezurilor unei vieți exemplare, închinată atingerii perfecțiunii prin suferința trudei de fiecare zi, de fiecare clipă.

„Povestea aceasta, își încheie George Enescu rememorările, începe acolo, departe, pe meleagurile Moldovei și se isprăvește în inima Parisului. Pentru a merge din satul în care m-am născut spre marele oraș, unde-mi sfârșesc zilele, am străbătut o cale anevoioasă, străjuită de copaci ce se pierd în zarea îndepărtată. A fost lung, desigur acest drum. Cât de scurt mi s-a părut!"

La capătul acestui drum gândurile lui Enescu au călătorit mai mult ca oricând către meleagurile patriei sale. Născut din huma acesteia, marele creator își trăia ultimele ceasuri cum o făcuse o viață, identificându-se cu ci tot ceea ce-i românesc. Răzbate răscolitor și trist această stare de spirit și din scrisoarea pe care George Enescu i-a trimis-o de la Paris, în noiembrie 1953, primului ministru român, dr. Petru Groza: „De doi ani forțele mele fizice au declinat considerabil și în momentul de față este cu totul peste puterile mele fizice de a întreprinde drumul până acasă. Este dorința mea cea mai statornică de a mă întoarce în tară și sper, cu ajutorul lui Dumnezeu și chiar al doctorilor, va veni și ziua aceasta pe care o doresc și o aștept. Pentru moment, tot ce mi-a rămas ca forță și energie le consacru pentru creațiunile muzicale, cu care am înțeles să slujesc neamul românesc. Vă sunt foarte recunoscător și Domniei Voastre și tuturor acelor care vor să mă revadă din nou în mijlocul a lor noștri și vă rog să mă credeți că nu văd în aceasta decât mărturisirea legăturilor sufletești între Țară și mine, așa cum a fost în de-a lungul întregii mele vieți."

Enescu simte nevoia să scrie cuvântul țară cu majuscule „deși regula gramaticală nu o cerea. O făcea pentru a exprima mai bine simțirea sa, contopirea cu oamenii și locurile acesteia. Era o legătură atât de profundă: că nimic n-o putea atinge și știrbi cât de puțin. În 1946, în timpul teribilei secete din Moldova, George Enescu a trecut ultima oară pe la Liveni. Imaginea pământurilor pârjolite de arșița nemiloasă, a oamenilor suferind de foame l-a impresionat într-atât, că a luat pe loc hotărârea de a întreprinde o serie de concerte de binefacere în America, pentru a obține banii necesari ajutorului țăranilor de la Liveni și Cracalia.

Erau, așa–i simțea, suflet în sufletul său, sau cum și el a fost și este de-a pururi suflet în sufletul neamului său.

„Cu pana, vioara și bagheta" George Enescu și-a slujit poporul din rândurile căruia s-a ivit. Harurile hărăzite de Dumnezeu și izvorâte din sipetele poporului român, talantul dăruit au fost înmulțite și au căpătat chipul strălucitor al unei arte ce-a intrat în conștiința lumii.

Ca și Mihai Eminescu, George Enescu este oglinda fidelă a sufletului românesc și treapta de sus a spiritualității sale.

O treaptă ce atinge piscurile cele înalte ale universalității

Grigore Ilisei

membru fondator al Fundației Academice „August Treboniu Laurian”

Familia Callimachi din Stânceștii Botoșanilor –

între mit și adevăr

Moto: Împărați n-am putut fi, voievozi am fost, Callimachi rămânem.(1)

Străvechiul sat Stâncești, aparținător din anul 1968 de comuna Mihai Eminescu, este atestat la 23 martie 1602, însă cu certitudine are, conform descoperirilor arheologice din vatra satului și împrejurimilor sale, o existență care se pierde în negura veacurilor. (2)

Situate la egală distanță (5km) între municipiul Botoșani și Ipoteștii copilăriei poetului nostru național, la poalele codrilor întunecoși ai Baisei, așezarea pare și astăzi apărată de cele două cetăți traco-getice (sec.VI-III a.Chr.), aflate pe platoul dealului Bobeica, de pe flancul său sudic. (3)

Între anii 1960-1970, arheologii ieșeni și botoșăneni au scos la iveală, printre altele, și un valoros tezaur scitic aflat în original la Muzeul Național de Istorie din București și în copie fidelă în vitrinele Muzeului de Istorie Botoșani.

Vizitatorul care se află pe coama valului de pământ al cetăților amintite poate admira la marginea nordică a satului o capelă cu cupolă strălucitoare, ce se oglindește în apa pârâului Dresleuca de la poalele dealului Mălăiște. Aici a trăit, preț de peste trei veacuri, familia Călmășul cunoscută mai târziu cu numele grecizat de Callimachi.

Pe acest loc a fost ridicat acel castel ,,singuratic”, de la început de secol XIX, cântat în poezia lui Eminescu.(4) Până la 8 aprilie 1944 faimosul castel cu minunata-i arhitectură gotică poate fi văzut și admirat în toată splendoarea. Astăzi îl admirăm doar din fotografii și tablouri, căci în acel aprilie 1944 a fost bombardat de aviația sovietică.

Resturi din zidurile castelului mai pot fi văzute în apropierea Capelei ,,Sfântul Teodor” a familiei Callimachi, la temeliile unor localnici și a Căminului Cultural din Stâncești. (5)

Atunci s-a risipit și valoroasa bibliotecă din castel, din ale cărei vechi cărți de istorie s-au inspirat Mihail Kogălniceanu, A.D. Xenopol și Nicolae Iorga, savantul istoric a cărui familie își are rădăcinile aici, la Botoșani. (6)

Primul întemeietor al ,,dinastiei Călmășești” de la Stâncești a fost Toader Calmășul (1660-1740), fiul lui Vasile și al Arvasiei, vornic de Câmpulung, cu rădăcini în Orheii Basarabiei. Fusese căsătorit cu Ruxanda, fiica lui Grigore Ghica Voievod (1628-1675), așa cum se poate vedea în arborele genealogic al Casei Callimachi. (7)

La 1729, Toader Călmășul cumpără moșia Stâncești de la Dumitrache Stroici, cam ,,cu sila”, după opinia unor contemporani, deoarece-zic ei – Stroici împrumutase bani de la Călmașul nostru pe care nu i-a putut înapoia la termenul stabilit de cei doi. (8)

Descendenții lui Toader Călmășul au fost reprezentanți de frunte în Principatele Române și în fostul Imperiu Otoman: patru domnitori, un mitropolit, mari diplomați și o întreagă pleiadă de magistrați și oameni politici remarcabili.

Cei 4 domnitori au fost: Ioan (1690-1780), mare dragoman al Porții Otomane, decapitat nevinovat din cauza învinuirilor și uneltirilor celor din Fanar, domnitor între anii 1758-1760 și primul Călmaș care și-a grecizat numele, în Callimachi, după cerințele și moda epocii elenistice, devine întemeietorul primei Școli Domnești din Botoșani (1759); Grigore (1735-1769), domn între anii 1760-1764 și 1766-1769; Alexandru (1737-1821), domn între anii 1795-1799; Scarlat ( 1773-1821), domn între anii 1806, 1812-1819 și 1821, autorul cunoscutului Cod Callimachi și al unor legi economice progresiste pentru Moldova epocii sale.(9)

Din acești descendenți Callimachi își trag origine Alexandru Callimachi, principe de Samos (Grecia), Nicolae Callimachi-Catargi diplomat, Gavril Callimachi mitropolit al Thesalonicului și al Moldovei etc. (10)

Alexandru Callimachi

Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul celui următor, în rândul boierilor români ia avânt așa numita ,,revoluție arhitectonică” la care s-a raliat și Ioan (Iancovachi) Callimachi, proprietarul Stânceștilor (1750-1788), văr cu domnitorul Alexandru Callimachi.

Cu acesta se începe construcția primului conac de la Stâncești, pe care o va finaliza fiul său,Alecu Callimachi, om cu studii și relații europene. A îndeplinit de tânăr funcții politice și administrative: căminar (1803), vornic de Botoșani (1809), agă (1813), apoi postelnic (1816-1817) și vornic al Tării de Sus (1820, 1827, 1834). După moartea primei sale soții, Ileana, fiica vornicului Gavril Conachi, Alecu Callimachi se va recăsători în 1834 cu Maria Cuza, cea care îi va dărui doi copii: Teodor, viitor diplomat unionist și Smaranda (căsătorită cu Alexandru Beldiman).

Alecu Callimachi are și meritul de a fi înființat la 1830 ,,cea dintâi școală primară din Moldova, cu profesori transilvăneni, în epoca de cultură elenistică…” și tot el va definitiva capela familiei în 1837, anul plecării sale la cele veșnice.(11)

Castelul Stâncești

Fiul său, Teodor Callimachi (n. 4 ianuarie 1836 – m. 7 aprilie 1894), va fi cel care va da viață și strălucire castelului de la Stâncești, după 1866. Având o educație aleasă și studii la Liceul Saint Barbe și Facultatea de drept din Paris, la întoarcerea în Moldova se va remarca în lupta pentru Unirea Principatelor și-l va susține în acest istoric demers pe vărul său, viitorul domn Alexandru Ioan Cuza. În 1859, Domnitorul Unirii îl va numi secretar al Agenției Diplomatice de la Constantinopol unde, împreună cu Costache Negri, vor reuși să obțină firmanul sultanului Ahmet de recunoaștere a dreptului celor două Principate Dunărene de a se uni și administrativ.(12) Își va continua cariera diplomatic la Agenția din Belgrad (Serbia), între anii 1863-1866, stabilind solide relații de amiciție cu prințul Serbiei, Miloș Obrenovici. (13)

După abdicarea forțată a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, la 11 februarie 1866, Toader Cllimachi își dă demisia de onoare din postul diplomatic și, după câteva călătorii prin țările Europei vestice, se va stabili la castelul din Stâncești, pe care-l va renova adăugându-i noi edificii.

Căsătorit în 1865 cu Zenaida, fiica lui Alexandru Moruzi-Zvorișteanu, Teodor Callimachi va lua în arendă și moșia socrului său, cu frumosul conac și imensul parc din Vârful Câmpului.

Cu Zenaida, Teodor Callimachi a avut cinci copii: trei fete – Ralu (n. 1867), Zenaida (n. 1870), Smaranda (n. 1871) și doi băieți: Alexandru (n.1866) și Ioan (n. 1880). (14)

Fiul cel mare, Alexandru Callimachi, nota despre mama sa, Zenaida: ,,mama mea, pe lângă frumusețea ei, avea însușiri de sfântă. În orice prefacere, în urma morții ei (25 ianuarie 1909 n.n.), dânsa fusese chemată Sfânta. Într-adevăr, sfinte fuseseră – precum probează sublimele lor testament – toate femeile din Casa mea, pe când bărbații lor erau pătrunși de vitejie.” (15)

Teodor Callimachi și familia

După moartea lui Teodor Callimachi (1894), castelul și moșia din Stâncești au rămas în proprietatea Zenaidei, văduva lui Teodor.

Răscoala din 1907 aici o prinde. Însă, își amintea peste ani Scarlat Callimachi, nepotul Zenaidei: ,,furtuna răscoalei a ocolit satul Stâncești, căci chiar țăranii localnici au fost paznicii bunicii mele, femeie drept-credincioasă, blândă și apărătoare a celor nedreptățiți de oameni sau de soartă. Nici un conac, nici un hambar plin de cereale sau gol, de pe moșiile părinților nici n-a fost ars de țărani.”(16)

În acel an, Zenaida donase și terenul din vatra satului pentru ridicarea unui nou local de școală, în locul celei vechi ,,dată de D. prop. Callimachi pentru școala cu 10 prăjini de pământ în jurul ei”. (17)

La 1908, localul școlii Stâncești era ,,arătos și în stare perfectă, cu mobilier donat de defuncta prințesă Zenaida Calimaki”. (18)

Zenaida Callimachi va pleca în lumea îngerilor la 25 ianuarie 1909, fiind înmormântată, după datină, alături de soțul și de fiica ei, Zenaida (m. 1899) în cripta familiei, aflată în parcul fostului castel. (19)

Fiul cel mare al lui Teodor și al Zenaidei Callimachi, Alexandru, devine proprietarul castelului și șef al Casei Callimachi. S-a născut pe 12 iunie 1866, la Zvoriștea, ,,într-un castel pe malul Siretului”, unde își va petrece copilăria, marcată profund de figura bunicului matern, prințul Alexandru Moruzi-Zvorișteanu, un personaj patriarhal, care i-a transmis nepotului pasiunea pentru caii arabi.

Peste mulți ani, Alexandru Callimachi își va aminti că ,,Prințul Carol de Hohenzolern, vizitând pe bunicul meu ca pe cel mai însemnat personaj din Moldova, primi în timpul șederii sale la Zvoriștea în dar o trăsură cu șase cai murgi (…). Acești cai nu putură fi înhămați la București, pentru că prințul Carol nu dispunea de un vizitiu destul de îndemânatic pentru a-i conduce. (…). În semn de mulțumire pentru darul bunicului meu, prințul Carol îi trimise un tablou al vechii școli din Dűsseldorf, care reprezintă un iarmaroc de cai și se află la Stâncești”. (20)

Frații Alexandru și Ioan (Jean) Callimachi

Alexandru Callimachi face studiile primare în Elveția, la renumitul pension Roget din Geneva, unde se împrietenește cu colegul său roman, Nicolae Filipescu. Va urma Școala Militară „Prytanee militaire de la Fleche”, din Franța, apoi facultatea de drept din Paris, după care, revenit în țară, intră în viața politică, ajungând vicepreședinte al Senatului României. (21)

Alexandru Callimachi se va căsători pe 1 iulie 1890 cu Maria Vernescu, fiica omului politic, magistratul Gheorghe Vernescu, care le-a oferit ca dotă două moșii întinse: Bălăria (județul Giurgiu) și Tunari (județul Ilfov), ambele cu splendide conace și întinse parcuri, distruse după 1945. Cei doi soți Callimachi vor construi la București (Str. Batiștei nr. 31) o impunătoare vilă în stil elvețian, vizibilă și astăzi. (22)

Au trăit o căsnicie fericită, din iubirea lor născându-se doi copii: Teodora (n. 13 aprilie 1895) și Scarlat (n. 20 septembrie 1896). (23)

Alexandru Callimachi va părăsi această lume în 1918, iar castelul din Stâncești va intra în proprietatea fratelui său mai mic, Ioan (Jean) Callimachi (n.13 mai 1880 – m. 1 iulie 1940). În 1925 deținea moșiile Stâncești (996 ha), Crasnaleuca de pe Prut (300 ha) și Horlăceni, fostul județ Dorohoi (1223 ha), (24) apoi, Ioan Callimachi va mai intra și în posesia conacului Mănești (județul Prahova), dotă adusă în cea de-a doua căsătorie cu Ana Maria Văcărescu. Singurul lor copil, Roxana Zenaida Callimachi (1918-1978), alintată Pussy, a fost ultima proprietară a castelului din Stâncești, până în 1944, aici continuând să vină și Teodora cu fratele ei, Scarlat Callimachi, copiii fratelui său, Alexandru. (25)

Pe 8 aprilie 1944, castelul a fost bombardat de Armata Roșie – găsindu-se pe linia frontului – unde trupele germane-române duceau lupte grele cu inamicul sovietic. Bombardamentele au afectat și importante edificii din orașul Botoșani, atunci fiind distruse gara, Școala „Marchian”, Teatrul ,,Mihai Eminescu”, Liceul ,,A. T. Laurian” ș.a.

Castelul Callimachi a fost distrus doar parțial, restul au finalizat ,,opera” sătenii și administratorul castelului originar din Dorohoi. (26)

Astăzi (2018), la casele unor localnici mai pot fi văzute pietre de la fostul castel. Peretele sudic al Căminului Cultural din Stâncești (1956), prin căderea tencuielii din ultimii ani, a scos la iveală și temelia turnată cu pietre sculptate sau inscripționate de la castelul ctitorit de Alecu Callimachi. (27)

Aducțiunea de apă de la casa veche de apă din Cătămărăști Deal la castelul din Stâncești a fost distrusă după 1945, deși la acea vreme conductele ceramice montate temeinic de specialiști italieni ar fi putut alimenta și astăzi întregul sat Stâncești. (28)

Revenind la urmașii lui Alexandru Callimachi, Teodora și Scarlat, aflăm de la doamna inginer Svetlana Lașcu (fiica profesorului cercetător I. D .Marin și mama regretatului poet, Horațiu Ioan Lașcu), faptul că în anii 50 ai secolului trecut, prințesa Teodora s-a retras la Stâncești, fiind găzduită în casa preotului paroh Gheorghe Vasiliu până la sfârșitul vieții. A fost înmormântată în cripta familiei Callimachi de lângă capela Sf. Teodor din Stâncești.

Ultimii ani ai vieții i-a petrecut mai mult cu singura ei prietenă din Stâncești, doamna Svetlana, care ne-a dezvăluit că prințesa Teodora nu s-a putut acomoda niciodată cu condițiile precare de la Stâncești.

Fusese căsătorită cu prințul Ghica Deleni, dar mai multe nu am reușit să aflăm de la urmașii fratelui ei, Scarlat Callimachi, care doar au auzit despre dânsa, dar nu au cunoscut-o personal. (29)

Fratele ei, Scarlat Callimachi (1896-1975) s-a născut în București. I s-a spus pe nedrept ,,Prințul Roșu”, deoarece avea convingeri socialiste, nu și comuniste, cum credeau unii. Fusese căsătorit cu Dida Solomon din București, care i-a dăruit un fiu, Dimitrie (n.15 aprilie 1927). (30)

Scarlat Callimachi a fost, ca și bunicul său, Teodor Callimachi, un istoric pasionat, poet și publicist, un păstrător al cărților și tablourilor moștenite de la tatăl său și în spiritul tradițiilor de familie le-a transmis fiului său, Dimitrie Callimachi, penultimul descendent în linie directă al vornicului Alecu Callimachi.

Dintre obiectele de familie salvate în anii tulburi ai ocupației sovietice și ai represiunii comuniste, enumerăm portretele celor patru domnitori: Ioan, Alexandru, Grigore și Scarlat, apoi bustul din marmură al lui Teodor Callimachi, ediția princeps a Codului lui Scarlat Callimachi (1817), serviciul de cafea din porțelan de Viena, dăruit lui Scarlat Vodă (1814) de către Alexandru Ipsilanti (pe platou este pictat Palatul Domnesc din Iași), apoi blazoane, fotografii de familie și numeroase cărți cu ex-librisul lui Teodor și Alexandru Callimachi. (31)

Dimitrie Callimachi (1927- ) s-a născut la București și a urmat Liceul ,,Mihai Viteazu” și Facultatea de Drept din aceeași urbe.

A făcut politică liberală după 1990 cu Nicolae Cerveni, cu Radu Câmpeanu și a fost în relații cordiale cu Corneliu Coposu și, mai apoi, cu Emil Constantinescu, fostul președinte al României.

Cu ocazia unor vizite la Botoșani și Stâncești, Dimitrie Callimachi a donat bustul lui Teodor Callimachi Muzeului Județean de Istorie Botoșani (2010). Împreună cu soția sa, distinsa doamnă Rodica Callimachi (n. Lebu) a renovat capela ,,Sf. Teodor” de la Stâncești și a donat câteva obiecte de familie muzeului de pe lângă școala Stâncești, pentru a păstra vie atenția vizitatorilor asupra ilustrei familii Callimachi.

Dimitrie și Rodica Callimachi (în stânga, profesorul Sergiu Manolache)

Din căsătoria soților Dimitrie și Rodica Callimachi din București a rezultat fiica lor, Raluca, cea care a dăruit Casei Callimachi ultimul descendent, Alexandru. Este student la Paris, la Facultatea de Finanțe-Bănci și, probabil, va prelua conducerea strălucitei familii Callimachi.

Prof. Sergiu Manolache

membru fondator al Fundației Academice „August Treboniu Laurian”

Note bibliografice

Deviza familiei Callimachi gravată pe poarta palatului din Iași al vornicului Alexandru Callimachi.

Nicolae Iorga, Studii și documente, vol. V, p. 213.

Adrian Florescu, Marilena Florescu, Cetățile traco-getice de la Stâncești, județul Botoșani, p. 34; Magazin Istoric nr. 11 din anul 1984, p. 28-29.

Narcis Dorin Ion, Castele, palate și conace din România, vol. I, București 2002, p.184.

Ibidem , p. 184.

Ibidem, p. 183.

Ibidem.

Ibidem, p.184-185.

Ibidem.

Memorialul modovanului câmpulungean (nepaginat). Copie aflată în arhiva Dimitrie Callimachi

Ibidem.

Ibidem.

Ibidem.

Narcis Dorin Ion, O. cit., p. 190.

D.J.A.N. Botoșani, Fondul Școala Elementară Stâncești, ds. 3/1902, f. 8, 29 și 32.

D.J.A.N. Botoșani, Fondul Prefecturii Județului Botoșani, ds. 147/1911, f. 32.

Narcis Dorin Ion, Op. Cit. , p. 190.

Ibidem, p. 191.

Ibidem, pp. 192-193.

Ibidem, p.193.

Ibidem.

Ibidem, pp. 193-194.

Ibidem, p.194.

Informație de la dl ing. dr. Ioan Lașcu din Stâncești (5 iunie 2018).

Informație de la dna ing. Lașcu Svetlana, Stâncești, mai 2018.

Obiecte prezentate autorului cu prilejul unei vizite la familia Dimitrie și Rodica Callimachi, București, aprilie 2010

Profesorul Nicolae Duțescu – creatorul școlii ieșene de stomatologie

Imensa activitate a Profesorului Universitar Nicole Duțescu este greu de prezentat în doar câteva rânduri,  mai ales că acesta a fost creatorul școlilor de stomatologie de la Iași și Timișoara.

Născut prin părțile Argeșului, din părinți gospodari, Nicolae Duțescu a absolvit Facultatea de medicină din București, în anul 1930. După absolvire, își continuă studiile la Viena, unde, timp de trei ani, face un stagiu de specializare în stomatologie. Reîntors în țară, în anul 1933, s-a prezentat la concursul organizat de Spitalul Witting din București, pentru ocuparea locului de specialist stomatolog, pe care l-a câștigat în fața celor 16 contra-candidați.

În anul 1936, prin concurs, devine medic primar stomatolog și a funcționat în această calitate la Spitalul Asigurărilor Sociale și la Clinica de Semiologie Chirurgicală condusă de profesorul Traian Nasta.

În acea perioadă  a înființat, la București, două servicii model de   stomatologie, cu câte opt unități fiecare, cu laboratoare pentru proteze  și servicii  radiologice de specialitate. De asemenea, a organizat și condus  primul serviciu   de proteze mobile și primul serviciu spitalicesc de chirurgie maxilo-facială din cadrul asigurărilor sociale.

Împreună cu Petre Stroescu și Dan Theodorescu,  a înființat, în anul 1938, Societatea Română de Stomatologie, primul președinte fiind Dan Theodorecu. În anul 1943, Nicolae Duțescu, în calitate de președinte al Societății, a organizat primul Congres  Național de Stomatologie.

Pe baza experienței și expertizei acumulate, în anul 1943 s-a prezentat la concursul pentru ocuparea postului de Conferențiar de stomatologie la Facultatea de Medicină din Iași. Postul l-a ocupat abia în anul 1946 după ce „opoziția interesată a Senatului   universitar din acea vreme” își dădu acordul, iar în anul 1949 a fost numit Profesor titular la Facultatea de Stomatologie din Iași.

Până la venirea profesorului Nicolae Duțescu la Iași, în acest centru universitar nu a existat învățământ de stomatologie. Aici, profesorul Duțescu a înființat învățământul de stomatologie pentru medicii de medicină generală, a organizat și condus învățământul de specializare, a ridicat numeroase cadre didactice, a organizat și condus învățământul de perfecționare, atât în  stomatologie, cât și în chirurgia maxilo-facială. A fost, de altfel, primul profesor de chirurgie  maxilo-facială de la noi din țară  și singurul până în anul 1955.

Pe lângă activitatea didactică, profesorul Nicolae Duțescu a desfășurat și o activitate spitalicească de înaltă competență profesională, și o activitate de cercetare științifică meritorie.

În anul 1962, după 16 ani de activitate prodigioasă la Iași, a fost detașat, fără voia lui, la Timișoara pentru înființarea  învățământului universitar de stomatologie. În anul 1963 profesorul Duțescu a înființat disciplina de Odontoterapie și Endodonție în cadrul Facultății de Stomatologie a Universității de Medicină din Timișoara.

Atât la Iași cât și la Timișoara, profesorul Nicolae Duțescu a desfășurat o bogată activitate didactică și științifică, a redactat cursuri și manuale pentru studenți, a publicat numeroase articole de specialitate în reviste din țară și străinătate, a condus redactarea primului manual de chirurgie maxilo-facială din țară, iar în calitate de președinte al Societății Române de Stomatologie din cadrul Uniunii Societăților de Științe Medicale din România a organizat numeroase Congrese și Simpozioane cu participare internațională.

În ce privește tematica activității de cercetare științifică, aceasta este foarte variată. În domeniul patologiei stomatologice a studiat parodontopatiile, tratamentul conservator al cariei dentare, tratamentul gangrenei pulpare, tratamentul hiperesteziei dentinare. În materie de ortopedie stomatologică s-a ocupat de problemele legate de edentația totală și de protezarea ei, de pregătirea bonturilor în vederea aplicării diferitelor coroane, a imaginat un nou tip de coroană fațetată pentru premolarii devitalizați. În domeniul chirurgiei maxilo-faciale a studiat tumorile cavității bucale, ale maxilarelor și glandelor salivare, adentopatia neoplazică submaxilară pseudochistică. A abordat, pentru prima dată la noi în țară, studiul osteodistrofiilor localizate la maxilar,  problemele de traumatologie și malformațiilor congenitale.

Demne de remarcat au fost tehnicile operatorii personale introduse în reconstrucția  plastică imediată a mandibulei cu grefon costal, în unele reacții de tumori benigne sau folosirea grefonului tubulat Filatov în închiderea  plastică a despicăturilor  congenitale   velo-palatine.

Dar să revenim la perioadă ieșeană a activității profesorul Nicolae Duțescu, perioadă pe care am trăit-o alături de profesorul meu. La momentul venirii în Iași a doctorului Nicolae Duțescu, situația stomatologiei ieșene era jalnică. Existau doar două servicii de stomatologie generală localizate în clădirea Casei de Asigurări a Meseriașilor de pe actualul bulevard al Independenței. Profesorul a început să caute spații  pentru viitoarele clinici de stomatologie și de chirurgie maxilo-facială. În același timp a acționat pentru formarea unei echipe de medici stomatologi din rândul tinerilor absolvenți de Medicină generală ori specializați în chirurgie. Cu aceștia a inițiat cursuri de formare și specializare în domeniu și pentru ca aceștia să devină cadre didactice la Facultatea de Stomatologie.

Pentru clinica de chirurgie maxilo-facială a transferat de la disciplina de Anatomie, doi asistenți: dr. Timoșca cu pregătire chirurgicală la Clinica profesorului Franke și dr. Rusu Mircea cu studii efectuate la clinica de chirurgie generală a profesorului Chipail.

Clinica de chirurgie maxilo-facială a fost înființată în clădirea Asigurării Meseriașilor, cu un număr de 10 paturi, pe care a mutat-o, la scurt timp, într-o clădire din cadrul Spitalului „Sf. Spiridon”. Condițiile de pregătire/formare a studenților stomatologi erau deosebit de grele: nu existau manuale și cursuri ori suficiente materiale ajutătoare, astfel că tinerii colaboratori au fost trimiși la specializare în străinătate, de unde au venit cu manuale traduse în limba română, chiar de ei înșiși, în condițiile în care aceștia  nu găseau corespondentul în română a termenului din limba în care era editat cursul.

În perioada respectivă nu existau profesori și studenți, ci, pot spune, toți eram studenți/cercetători, foarte apropiați unul de altul, ce pornisem pe un drum neparcurs de altcineva, în căutarea răspunsurilor la întrebările numeroase  pe care le întâlneam la fiecare pas. Atmosfera era de prietenie, colaborare, amabilitate și sinceritate, atmosferă impusă cu tact de profesorul Nicolae Duțescu. Chiar dacă nu părea, profesorul Nicolae Duțescu era deosebit de uman și altruist în relațiile cu pacienții. Nu voi uita cazul unui copil cu o voluminoasă cicatrice  cheloidă, care și-ar fi dorit, ca după perioada lungă de spitalizare, să poată fi acasă de Crăciun, lângă mama și frații săi. Familia era extrem de săracă, iar copilul, spitalizat pe la începutul toamnei, nu avea haine pentru iarnă. La îndemnul și prin exemplul personal al profesorului Nicolae Duțescu, copilului i-au fost cumpărate toate cele necesare și a fost transportat acasă, urmând ca după sărbători să fie readus la clinică, tot prin grija personalului clinicii.

Pentru mine, profesorul Nicolae Duțescu a fost modelul demn de urmat în cariera de medic, de profesor, de manager, de om de știință, de formator de caractere, de patriot, dar, mai ales, de OM.

Prof. Univ. Dr. Mircea Rusu

Președinte al Fundației Academice „August Treboniu Laurian”

Vasile Iancu. Anotimpul morților, timpul poveștilor

Vasile Iancu a venit din jurnalistică în proza de ficțiune destul de târziu, la sfârșitul anilor '2000, cu un proiect ferm articulat, în care arhitectura romanescă, investigațiile ziaristului, confesiunile martorilor, memoria colectivă, documentele acesteia, propriile convingeri de nezdruncinat adună în focarul unor oglinzi paralele epoca și oamenii săi, sistemul și biografiile unor personaje cu nume, poate, inventate, dar cu vieți adevărate, în romanele sale, de la „Prizonierul. Infernul din Imperiul sovietic”, „Fuga în memorie”, „Cînd vii din mlaștini”, până la cel mai recent, „În patru zări” (Editura Junimea, 2018), mizând pe ceea ce se numește efect de real: sunt romanele-document ale celei de-a doua jumătăți din veacul trecut, războiul, lagărele bolșevice, mutilarea morală, distrugerea programatică a comunităților identitare, frica, teroarea, nivelarea în sărăcie și spălarea creierelor fiind nu doar teme literare, ci, în primul rând, realități pe care prozatorul le documentează în amănunt, evocând evenimente supuse cenzurii în vechiul regim, prin interdicții explicite, dar, iată, și după 1990, prin omisiune (intenționată?), odată cu reconstituirea profilului psihologic, a condiției umane din România dictaturii comuniste.

Prefațate, uneori, de istorici care validează veridicitatea faptelor relatate, cum e „Prizonierul. Infernul din Imperiul sovietic”, „însoțit” de cuvântul-înainte al lui Gheorghe I. Florescu, romanele lui Vasile Iancu încep prin a rechema în instanța narativă, în cunoscuta formulă sadoveniană, locuri și oameni care au fost, comunități tradiționale, identitare, din Nord (poate Ciohoreniul natal, centru comunal în fostul județ Baia?), purtând o patină patriarhală, cum e „urbea veche, reședință de ocol" din „În patru zări” și oamenii săi „vechi”, având grijă de matca familiei, a neamului, asemeni lui Ioanid Păstoreanu, combatant în primul război mondial, un „artist al lemnului”, coborâtor din Văsălie, „străbunicul oier în Țara Maramureșului”, venit cu turma, în transhumanță, într-o așezare de pe Valea Siretului: Ioanid Păstoreanu e depozitarul istoriei unui neam și, prin aceasta, al istoriei înseși („Întoarcerile în trecut sunt încărcate și cu închipuiri, cu presupuneri, cu izvodiri din capete de adevăruri, multe din ele învăluite în cenușa timpului. Cine cu cine s-a însurat, de unde venea cutare și cutare, a cui fată fusese nevasta vărului primar cutare dar feciorii străbunului unde s-au dus și cu cine s-au însoțit în viață, ce copii au avut, cine i-a cununat pe bunici, cine au fost străbunicii lui pe linia maternă, dar din spița paternă cine au fost și cum s-au așezat la oraș și în ce împrejurare au părăsit ei locurile de obârșie. Și alte asemenea întrebări îi vin în minte. Unele, mai frecvent, altele la răstimpuri, într-o stare inexplicabilă, altele, țâșnind din vis. Care este matca familiei Păstoreanu și de unde îi vine numele, asta ține minte cu de-amănuntul”), dar și instanța morală a unei lumi dispărute, păstrând rânduieli precum milostenia, grija de aproape, botezarea copiilor cu numele sfinților din calendar, dar și înțelepciunea omului care știe că „recunoștința e o abatere de la regulă”, că „e mare lucru să păstrezi măsura ființei tale muritoare”, pământul nu (te) trădează și, mai ales, că viața trebuie trăită în demnitate: „Să nu ne batem joc de scurta noastră viață, s-o trăim cu fruntea sus și cu sufletul curat”, spune bunicul Ioanid Păstoreanu nepotului Luca, la vremea când se deapănă poveștile.

Vasile Iancu excelează, am spus-o și altădată, în ceea ce se numește povestirea biografiei, fapt esențial în construcția narativă a romanelor sale; prin biografiile Demetrei Bozaru, Ecaterinei Potiron, Mitrache, Iuliu Barcan, Sebastian Modreanu, David Gregorian – exilatul, ratatul, activistul bolșevic, intelectualul manipulat, omul cu „mirosul timpului” – erau personajele care fixau tipologiile romanului „Cînd vii din mlaștini”, de exemplu; Ioanid și Saveta Păstoreanu, fiii plecați în patru zări, Grigore, Alecu, Emanoil și Raluca, înstrăinată de familie, nepotul Luca, martorul poveștilor lui Ioanid, Veniamin Stamati, Ion Tighineanu, Tudor Bălăceanu, Tit Botnaru, protagoniștii și personajele secundare, „de susținere”, însă, a arhitecturii epice din „În patru zări”, istorisesc epoca prin biografiile lor. Romanul e, din această perspectivă, povestea unei familii risipite de întâmplările unei istorii potrivnice, agresivă, sumbră și a unor ființe cu lăuntrul definitiv fracturat prin frică, teroare și manipulare. Grigore Păstoreanu intră între bolșevici, citește doar Manifestul partidului comunist al lui Marx și Engels și „Biblia”, mai cu seamă, Vechiul Testament, încercând, înstrun bizar efort, să găsească similitudini între ficțiunile marxiste și creștinismul adamic, iar tovarășii săi îl și numesc Marxistul Grigore Teologul, Alecu Păstoreanu dispare, în august 1943, cu o unitate germană în retragere, rămâne în Germania de Vest și își schimbă numele în Otto Tischler, Raluca, uitându-și familia e o „doamnă Bovary” dintr-un oraș din sudul Moldovei, „coborîtă parcă dintr-un romantic film franțuzesc”, Veniamin Stamati care trece prin încercări ca „pentru o sută de ani”, Ion Tighineanu,cu povestea sa despre ofițerul rus „alb”, stabilit în Moldova, departe de privirea cruntă a „roșilor” lui Lenin, Tudor Bălăceanu din Brăila, făcând portretul „în oglindă” lui Grigore Păstoreanu, pe care îl regăsește „într-un fel de” Panait Istrati, cel din „Spovedania unui învins”, bibliotecarul unui lagăr comunist, avocatul Dan Robescu, evocând, pentru uzul aceluiași „fiu risipitor”, manipulat de bolșevici, pe Rakovski, un individ fără patrie, fugit din Uniunea Sovietică, punând la cale asasinarea regelui Ferdinand, la Iași, după ce va fi provocat răscoala comunistă de la Tatar-Bunar, în sudul Basarabiei, bucovineanul Tit Botnaru, cu istoria Bucovinei de Nord terorizată de ocupația sovietică.

Personajele din „În patru zări” se află în anotimpul morților, pe front sau în lagărul comunist (sovietic și român), iar romanul crește din ceea ce aș numi un timp al poveștilor pe care Vasile Iancu știe să le rostogolească într-o impecabilă logică narativă, într-o construcție fără cusur, pe mai multe nivele. Mai întâi, frontul de Est și lagărele sovietice, despre care abia acum se scriu cărți, nu multe, însă; sunt de amintit, în imediata vecinătate a romanului lui Vasile Iancu, „Ceață roșie” în Crimeea de Gabriel Chiriac și „Decalog” de Paul G.Munteanu; centrat pe biografia lui Grigore Păstoreanu, romanul „urmează” armata română în luptele de la Fălciu, Țiganca și Stoenești, pentru recucerirea Basarabiei, a pământului furat, personajele rezumând istoria ocupării teritoriului din estul României, încă de la Regulamentele organice din secolul XIX, cu pilda bursucului („Ați auzit ce face bursucul cînd vrea să pună stăpînire pe un bîrlog gata făcut? Îl spurcă de nu mai intră nimeni în el. Rusnacul devine stăpînul, iar tu, băștinașul, slugă prea plecată”) sau întrebându-se obsedant, ca și ostașii români din romanele amintite mai înainte, ce să caute soldatul român dincolo de Nistru („Ce căutăm noi la Odessa? Și pe urmă, ce mai poftește mareșalul? Să ne ducă în Caucaz? Și dincolo de Don? Poate vrea să-i bată pe rusnaci în ținuturile lor veșnic înghețate? Chiar ne ducem unde vor nemții? Care-i rostul acestui război peste Nistru? Ăsta nu mai este războiul nostru, cugeta cu îngrijorare soldatul român cu scaun la cap și cu oleacă de știință a istoriei”), apoi, prizonieratul lui Grigore Păstoreanu și drumul spre lagărul bolșevic, unde va fi rămas până în 1950. Cel de-al doilea nivel narativ fixează „grozăviile” pe care le-au făcut „ilegaliștii” ajunși la putere prin fraudă, transformând o Românie prosperă în silnicia de ev mediu, instaurată de o „sectă”, aceea a „bolșevicilor internaționaliști”, cu utopici incurabili și criminali odioși.

Vasile Iancu este un povestitor rafinat care documentează foarte atent epoca (iar descrierile lagărelor de la Jilava și Tîrgu-Jiu sunt antologice), un fin psiholog, cunoscător al tipologiilor vremii, dar și un portretist cu totul remarcabil, folosind o limbă bine strunită, cu alcătuiri vechi, acroșante prin farmecul arhaicității lor, într-un timp al poveștilor, emoționant (și) prin ceea ce aș numi vremea surpării unei lumi și a oamenilor care vor fi viețuit în cuprinsul ei.

Ioan Holban

membru fondator al Fundației Academice „August Treboniu Laurian”

EMIL RACOVIȚĂ (1868-1947)

EXPLORATOR AL ANTARCTICII ȘI FONDATOR AL BIOSPEOLOGIEI

Neînfricat explorator al singurătăților înghețate ale Antarcticii, întemeietor al primului Institut de speologie din lume, fondator al Biospeologiei, democrat neclintit toată viață, scriitor nuanțat și subtil, bărbat vrednic și înțelept, cu care se mândrește poporul roman – așa îl caracterizează urmașul său Constantin Motaș, un ilustru profesor ieșean de biologie, membru al Academiei Române.

Se împlinesc 150 de ani de la nașterea unuia din cei mai străluciți biologi ai timpului său și ai neamului nostru, moldovean de origine.

Emil Racoviță a văzut lumina zilei în Iași, la 15 noiembrie 1868. Se trage dintr-o veche familie coborâtoare din vița voievodului Cehan Racoviță. Părinții lui erau cărturari de seamă într-o perioadă de intensă frământare spirituală din capitala Moldovei. Tatăl său, Gheorghieș Racoviță, magistrat și avocat, era membru a societății „Junimea” din Iași”. Mama, Eufrosina Racoviță (din familia Stamatopol), era o femeie de înaltă cultură și de o rară distincție sufletească. Emil Racoviță a fost al doilea fiu în familie, după fratele său Alexandru și înaintea surorii sale Margareta.

Emil Racoviță s-a format sufletește în Iașul patriarhal de pe atunci, oraș al tuturor marilor mișcări culturale cu ,,Albina Românească” a lui Gheorghe Asachi, „Dacia Literară” a lui Mihail Kogălniceanu, „Convorbiri literare ale Junimii”, ,,Contemporanul”, ,,Viața Românească”, ,,Buletinul Societății de Medici și Naturaliști”.

Copilăria și-a petrecut-o în atmosfera spirituală și de voie bună în casa de la Iași (de pe str. Lascăr Catargi) sau în conacul înconjurat de un frumos parc de la Șurăneștii Vasluiului.

În acest mediu cultural ieșean, Emil Racoviță a avut dascăl pe neîntrecutul povestitor al Moldovei, Ion Creangă, la vestita lui școală primară din Păcurari. Continuă studiile la liceul particular ,,Institutele Unite”, unde a avut o pleiadă de străluciți profesori și oameni de știință, între care: Grigore Cobălcescu, Petru Poni, Neculai Culianu, Alexandru Lambrior, Alexandru D. Xenopol, toți membri ai corpului academic de la prima universitate modernă din România, înființată în anul 1860.

La Institutele Unite a avut între colegii de clasă pe Grigore Antipa și pe Dimitrie Voinov, iar între colegii mai mari, pe Leon Cosmovici și Nicolai Leon, amândoi renumiți profesori naturaliști la Universitatea ieșeană.

După terminarea studiilor secundare și susținerea bacalaureatului (1886), în 1887 Emil Racoviță pleacă, însoțit de părinții săi în Franța, la renumita universitate ,,Sorbona”, urmând cursurile a trei școli înalte: Facultatea de Drept, Școala Superioară de Antropologie și Facultatea de Științe, secția Științe Naturale (de la Ecole Normale Supérieure), unde îl are ca profesor, între alții, pe Henri-Lacaze Duthiers, creatorul unei ilustre școli de Zoologie la Sorbona, fondatorul renumitei reviste franceze ,,Archives de Zoologie expérimentale et générale”, cel care-l va recomanda mai târziu, ca naturalist pentru expediția ,,Belgica” spre Polul Sud. Studentul Emil Racoviță a devenit familiar în laboratorul parizian de Zoologie, iar vacanțele erau petrecute la stațiunile de cercetări de la Roscoff și Banyuls-sur-Mer. După doi ani de studenție își ia licența în Științe Naturale, iar în 1896 își trece doctoratul cu o teză de histologie și anatomie comparată, intitulată ,,Sur l’anatomie du lobe cephalique et de l’encephale des Annélides polychètes”, care îl face cunoscut și apreciat în întreaga lume. Prin această valoroasă lucrare, ca și prin multe altele publicate ulterior, singur ori în colaborare, Emil Racoviță în întreaga lume. Prin această valoroasă lucrare, ca și prin multe altele publicate ulterior, singur ori în colaborare, Emil Racoviță se remarcă prin convingerile sale evoluționiste. Într-o lucrare publicată cu 30 de ani mai târziu, după experiența din expediția antarcticii și după investigarea unui impresionant număr de peșteri, intitulată ,,Evoluția și problemele ei” (1929), Racoviță își expune ideile sale evoluționiste. El afirmă că ,,Noțiunea de evoluție-opusul conceptului de creație – nu este nici ipoteză, nici teorie, este o constatare de fapt, este una din cele mai sigure și fundamentale dobândiri ale științei; evoluția este o certitudine”. Cât privește rolul mediului în procesul de evoluție el consideră – pornind de la ideile lui Lamarck – că mediul are o acțiune directă asupra organismelor, determinând atât progresul biologic cât și evoluția”. Deși este lamarckist convins, el nu a acceptat aforismul ,,funcția creează organul”, care era la modă în timpul acela, pretutindeni, deci și în România.

,,Cum să-ți închipui, scria Racoviță, că există funcțiune înaintea organului ei? Cum să crezi că vederea a creat ochiul, când trebuie să existe ochi ca să existe vedere? Cum să zici că respirația aeriană a creat plămânii”.

x

x x

După trecerea doctoratului, Emil Racoviță revine la Iași pentru efectuarea stagiului militar. În timp ce-și făcea această datorie patriotică, înainte de a o termina a fost eliberat în urma unei intervenții diplomatice, pentru a participa la expediția antarcticii cu vasul ,,Belgica”, spre Polul Sud. Așa cum menționam mai sus, a fost recomandat pentru această misiune de către fostul său profesor de zoologie și conducător de doctorat de la Sorbona, Henri-Lacaze Duthier și de către profesorul Van Beneden din Liège drept unicul naturalist al expediției, care a fost demarată încă din 1894 de către Adrien de Gerlache, locotenent de marină belgian.

Scopul expediției a fost pur științific, de a cerceta o regiune atât de puțin cunoscută, cum era aceea a Polului Sud, din punct de vedere oceanografic, meteorologic, geologic și de a colecta material botanic și zoologic. Pregătirea expediției a durat aproape 3 ani. În componența ei erau 5 tineri oameni de știință (cu vârsta cuprinsă între 24 și 35 de ani). La expediție au luat parte în total 19 persoane, între care promotorul și șeful expediției, Adrien Gerlache (belgian), alți doi ofițeri (Georges Lecointe – belgian și Roald Amundsen – norvegian), însărcinați cu cercetări hidrologice, naturalistul Emil Racoviță, fizicianul Emil Danco (belgian), medicul, antropologul și fotograful expediției, Freederick Cook (american), geologul și oceanograful Henryk Arctowski (polonez), meteorologul Anton Dobrowolski (polonez).

Vasul ,,Belgica” părăsește portul Anvers la 19 august 1897. Prima escală are loc la sfârșitul lui octombrie, la Rio de Janeiro, unde Racoviță coboară și rămâne un timp pentru cercetări zoologice. El străbate pampasurile Braziliei și Argentinei, cunoaște Munții Anzi și Țara de Foc, cercetând flora și fauna, ajungând din urmă vasul la Punta Arenas – cel mai sudic oraș din lume. Continuă să cerceteze fauna și flora magelanică din sudul Patagoniei. Vasul continuă înspre Polul Sud, croindu-și drum printre sloiurile de gheață. După 100 de mile în interiorul banchizei care înconjoară Antarctica (având grosimea medie de 2 160 m și maximă de 4 700 m), vasul rămâne imobilizat între ghețuri timp de 13 luni.

La sugestia lui Racoviță s-a tăiat, cu ferăstraiele, gheața pe un canal lung de 800 de m până la apa eliberată de ghețuri. După o lună de muncă, la 14 martie 1899 vasul scapă de banchize și iceberguri, îndreptându-se spre Nord, ajungând în Țara de Foc, la Punta Arenas. După 27 de luni de la plecare, vasul ,,Belgica” s-a întors în portul Anvers, intrarea fiind cu adevărat triumfală.

x

x x

Emil Racoviță aduce din expediție un imens material biologic, plante (400 piese) și animale (1200 piese), pe care îl distribuie, împreună cu observațiile și schițele sale proprii, diferiților specialiști (în număr de 74), reținând pentru el doar materialele privind balenele (4 specii caracteristice exclusiv Antarcticii), focile (4 specii) și păsările (îndeosebi pinguinii), dar și notele privind biogeografia Antarcticii.

Cele 60 de volume apărute asupra faunei și 20 de volume asupra florei antarctice, elaborate pe baza materialului colectat de Racoviță, în condiții atât de grele, adesea cu primejdia pierderii vieții, sunt de asemenea, cea mai grăitoare dovadă despre însușirile lui de biolog neînfricat. De aceea, învățații care au studiat acest material zoologic și botanic i-au dedicat lui Racoviță – drept recunoștință – numeroase genuri și specii de animale și plante, ori alge și ciuperci descoperite de el.

Păsările, focile și balenele au atras îndeosebi atenția tânărului naturalist român. El a făcut cunoștință în Antarctica cu fel de fel de zburătoare, rândunele de mare, cormorani, pescăruși și, îndeosebi, pinguini.

Întors din expediție, Racoviță ține în 1900 o serie de conferințe, între care, ,,Viața animalelor și plantelor în Antarctica” la Anvers, Bruxelles, Liége și Paris, iar apoi la București, Iași și Vaslui (de unde face o scurtă vizită și la conacul din Șurănești), consacrându-l ca biolog celebru în lumea științifică mondială. Opiniile sale despre vegetația antarcticii sunt schițate într-o frumoasă formă literară și încadrate într-o admirabilă sinteză a biologiei antarctice. Iată cum se exprimă Racoviță ,,Banchiza trebuie să ne-o reprezentăm nu ca un deșert înghețat și steril, ci ca o imensă preerie plutitoare. Algele microscopice – numite diatomee – din această pășune sunt consumate de animale mici, planctonice, iar acestea, de animale mari, răpitoare. Iarna, când diatomeele mor sau se împuținează din cauza grosimii gheții și a zăpezii care le ia lumina, întreaga fauna aproape se stinge. Spre sfârșitul iernii nu se mai întâlnesc decât mici crustacee slăbite – numite copepode, care mai mestecă în falnicele lor mandibule câte o diatomee veștedă sau câteva carnivore costelive, vânând după rarii locatari ai preeriei devastate. Dar vine vara! Crăpăturile se formează în toate părțile, zăpada se topește, plăcile se subțiază și lumina pătrunde din nou sub banchiză. Preria înverzește, iar ierbivorele se îngrașă și se grăbesc să-și înmulțească neamul, iar carnivorele pot să înghită iarăși sânge nevinovat”.

În același stil plăcut sunt prezentate și meticuloasele sale observații privind viața focilor, balenelor și, mai cu seamă, a pinguinilor.

Așadar, la numai 29 de ani Racoviță era naturalist al faimoasei expediții antarctice a vasului ,,Belgica” (1897-1899), așa cum odinioară cu peste 60 de ani înainte, fusese ales Darwin, la numai 27 de ani, naturalist al celebrei croaziere de cinci ani (1831-1836) a vasului ,,Beagle”.

x

x x

La întoarcerea din expediția antarctică, în anul 1900 Emil Racoviță revine în Franța, fiind numit subdirector și apoi (după moartea magistrului său Henry Lacaze-Duthiers) director al Laboratorului maritim ,,Arago”, de la Stațiunea din Banyuls-sur Mer, iar ulterior devine și codirector al renumitei reviste franceze ,,Archives de Zoologie Expérimentale et Générale”.

Treburile administrative și organizatorice nu-l împiedică să dea la timp lucrările sale monografice despre balene, foci și pinguini, să întreprindă alte explorări oceanografice. În cursul acestor campanii, debarcă în 6 iulie 1904 pe insula Mallorca, în bazinul răsăritean al Mediteranei, pentru a cerceta celebra Peșteră a Balaurului (Cuesta del Drach). Aici recoltează, între altele, un crustaceu particular (neam cu racul), reprezentând un gen necunoscut, cu înrudiri printre crustaceii marini (crabi), cu profunde modificări sub influența mediului cavarnicol. Racoviță îl numește Typhocirolana moraguesi. Căutând lămuriri în literatură despre ființa cavernicolă, descoperă o nemeritată neglijare a mediului biologic subteran și chiar interpretări eronate ale datelor existente.

Legat de această mare descoperire, unul din biografii lui Racoviță, reputatul profesor de zoologie de la Facultatea de Științe a Universității ieșene – Constantin Motaș – vasluian de origine, scria:

câți n-au văzut căzând un măr, dar numai străfulgerarea genială a lui Newton a putut să scoată din acest fapt banal ,,Legea gravitației universale”;

câți n-au văzut bălăbănindu-se un candelabru, dar a trebuit mintea excepțională a lui Galilei, ca să tragă de aici ,,Legile pendulului”;

întâmplarea a făcut să se învechească o cultură uitată de microbi, dar numai intuiția genială a lui Pasteur a dus la descoperirea seroterapiei și, prin aceasta, revoluționarea medicinii;

tot întâmplare a fost ca mucegaiul să năpădească un preparat bacteriologic, dar a trebuit spiritul de observație și inteligența lui Flemming ca să descopere acțiunea antibioticelor, care au revoluționat medicina;

câți n-au văzut săltând capacul de pe oală în fierbere, dar numai creierul lui Denis Papin a putut concepe ideea domesticirii aburului, care a dus la revoluția industrială și la cea a mijloacelor de transport;

câți n-au intrat în faimoasa Cuevas del Drach, dar a trebuit să intre Racoviță și, descoperind acel mărunțel crustaceu alb și depigmentat (Typhocirolana moraguesi) să creeze biospeologia, de care – ca odinioară Horațiu din poezie, a făcut un monument de bronz nepieritor.

x

x x

Deci, după numeroasele studii publicate în renumite reviste de specialitate din Franța, și nu numai, după 1900 Racoviță devine și rămâne speolog tot restul vieții, descoperitor al lumii subterane, vizitând, numai până în 1924, peste 1400 de peșteri, în Franța, Algeria, Italia, Spania, Africa de Nord, Slovacia și România, recoltând peste 150 000 exemplare de ființe cavernicole. În 1907 publică ,,Eseu asupra problemelor de Speologie” în primul volum al revistei ,,Biospeologica”, fondată de el și prietenul său Jaques Jeannel, actul de naștere al noii științe, Biospeologia. În 1926 i se adaugă și revista ,,Lucrările institutului de Speologie”,în versiunea românească și franceză.

Racoviță a fost un renumit om de știință, oceanograf și biospeolog, zoolog evoluționist și un mare patriot.

După războiul de întregire, în urmă cu aproape 100 de ani, în 1919, la invitația Consiliului Dirigent al Transilvaniei, revine în țară și se mută cu familia și prietenul său speolog Jaques Jeannel la Cluj, aducând tot materialul, cartoteca și biblioteca, fiind numit profesor de biologie la nou înființata Universitate. Printr-o lege specială este numit director pe viață al institutului de Speologie care ia ființă la Universitatea clujeană, la 26 aprilie 1920, cu mențiunea de a fi primul și, pentru multă vreme, singurul institut de acest fel din lume (din anul 1956 institutul s-a mutat la București, în componența Academiei Române, avându-l ca director pe profesorul moldovean Constantin Motaș, membru al Academiei Române).

Așa a început și a durat până la sfârșitul vieții perioada clujeană a lui Emil Racoviță. Cum era firesc, el a continuat cercetările pe teren și în laborator, explorând peșterile românești, mai ales pe cele din Munții Apuseni. La Cluj, înființează Societatea de Științe, al cărei președinte a fost ales, patronează turismul, înființând ,,Frăția munteană”. După Dictatul de la Viena se refugiază la Timișoara, revenind la Cluj în 1945, unde găsește institutul, biblioteca și colecțiile sale personale fără lipsuri. În vara anului 1947 cade pe scările institutului, își fracturează omoplatul, dar continuă să meargă zilnic acolo. Se stinge din viață la 19 noiembrie 1947.

x

x x

Emil Racoviță a fost un mare democrat. Din primul an de studenție a devenit membru la Partidului Socialist Francez. În 1889 face parte din delegația română la Congresul Muncitoresc Internațional de la Paris, unde își pune semnătura pe moțiunea prin care 1 mai a fost declarat zi de sărbătoare a muncitorimii și s-a legiferat ziua de muncă de 8 ore.

Recunoașteri, distincții și onoruri

1899: membru corespondent al Societății Regale de Geografie din Anvers.

1900: membru al Societății de Medici și Naturaliști din Iași.

1923: Doctor Honoris Causa al Universității din Lyon.

1925: Președinte de onoare al Societății de Ecologie din Franța.

Membru corespondent al Societății de Științe Naturale din Barcelona.

Membru corespondent al Societății de Biologie din Paris.

Președinte al unor Congrese Internaționale.

1928: Președintele primului Congres al Naturaliștilor din România (ținut la Cluj).

1929-1930: Rector al Universității de Cluj.

1932: Cetățean de onoare al orașului Banyuls din Franța.

1933: Membru corespondent al Institutului de Colaborare Intelectuală din cadrul Societății Națiunilor.

Coroana și Steaua României.

1946:Membru al Institutului de Oceanografie din Paris.

1947: Membru asociat al Academiei din Bruxelles.

Membru asociat al Societății Zoologice din Londra.

Membru al Academiei de Medicină din Paris.

Activitate academică: 1919-1947

În 1905: Membru corespondent al Academiei Române.

În 1920: Membru titular al Academiei Române.

În 1926 (13 iunie): Discurs de recepție: SPEOLOGIA. Rostul și însemnătatea acestei științe sintetice. Răspuns: Grigore Antipa; la această ședință a Academiei a participat și regele Ferdinand.

În 1926-1929: Președinte al Academiei Române.

x

x x

Întors în țară, Emil Racoviță, timp de 28 de ani, cât a fost profesor la Universitatea din Cluj și în fruntea Institutului de Speologie, a fost un entuziast și activ luptător pentru stabilirea legăturilor cu străinătatea și în special cu Franța (tineri trimiși pentru specializare, schimb de publicații), un inimos și competent colaborator la Comisia Monumentelor Naturii, militând pentru studiul și organizarea parcurilor naționale și a rezervațiilor naturale.

A dus o luptă continuă și susținută, în public și în Parlament (ca senator din partea Universității din Cluj), pentru organizarea învățământului superior și a celui secundar (insistând la acesta din urmă pentru o cultură general și biologică serioasă făcută elevilor), pentru înlesnirea cercetărilor și pentru o mai înaltă considerație dată cercetătorului, profesorului, omului de știință în general.

Interesul general pentru științele naturale este inexistent, spunea marele nostru naturalist la Congresul pe care l-a prezidat în urmă cu 90 de ani, și iată cât de plastic povestește: ,,Poporul face caz de naturalist. Se strică de râs când vede un boier îmbrăcat în haine nemțești, poate bătrân și împodobit cu pântec rotofei, alergând după fluturi, fugărind broaște prin papură sau scurmând țărna după pietre”. Legende populare au născut pe această temă. Iată una dintre ele:

,,De întâiul adevărat naturalist ce-am avut noi, și om de mare valoare, Grigore Cobălcescu (primul profesor de științe naturale la Universitatea din Iași), se povesteau următoarele, încă de pe când îi eram elev la Institutele Unite din Iași. În redingotă neagră colbăită, cu joben pe cap, cu opinci în picioare, în arșița de seară Cobălcescu scurma cu ciocanul geologic într-un ogor: din când în când, se pleacă, culege ceva și-o bagă în buzunar. Deodată îi răsună în spate vocea lătăreață și domoală a răzeșului moldovean:

– Da ci cauți acolo dumita? Caut fosila, omule! Cauți fosila? Dapoi pentru duneata le-am semănat eu? Hai șterge-o de aici (aici se pot adăuga și câteva blagoslovenii naționale)”.

În discursul de recepție prezentat la Academie, Emil Racoviță face o foarte frumoasă și interesantă paralelă între întrebarea lui Hamlet, prințul Danemarcei ,,A fi sau a nu fi” din capodopera lui Shakespeare – și cea pe care și-o pune el.

,,Oare aceasta să fie întrebarea întrebărilor, problema problemelor, dilema dilemelor, de la dezlegarea căreia depinde și viitorul omenirii și soarta noastră omenească?” Și continuă ,,Eu m-aș încumeta să spun, cred că nu! Eu aș crede mai numerit să se lase această problemă pe seama competenței teologilor și filosofilor, ori în seama poeților și a prinților fără ocupație, ca acel faimos prinț al Danemarcei”.

,,Omul care se îngrozește văzând cât de repede se îngreunează câștigarea mijloacelor de trai a noroadelor din ce în ce mai plodoase, acel care măsură cu spaimă adâncimea nepriceperii acelora care se opun la nașterea formelor noi de organizare și producție, acel care măsură cu durere puterea egoismului orb care strivește plăpândele mijiri de asociații, colaborarea și solidaritatea ce încolțesc firesc în nevoile perioadei actuale, acel om, zic, e convins că dilema dilemelor e alta: A ști sau a nu ști, e întrebarea!

,,Căci a nu ști înseamnă superstiție, egoism orb, concurență sălbatică, neînțelegere, dușmănie, război, foamete, prăpăd”.

,,A ști înseamnă pentru omenire organizare temeinică, activitate rațională, cooperatism, solidaritate, demnitate, evoluție pacinică”.

,,A ști înseamnă pentru om: a-ți trăi timpul de ,,a fi” cu mulțumire și a aștepta clipa de ,,a nu fi” cu seninătate.

Acesta a fost Emil Racoviță:

Profesor strălucit, pedagog neîntrecut, om de știință, scriitor, publicist, fondator și organizator fără egal, neîntrecut explorator al Antarcticii, patriot convins, democrat neclintit, om vrednic și înțelept. La 10 ani după trecerea în neființă, în 1957, Academia Română hotărăște publicarea întregii sale opere în limba română, să dea numele său Institutului de Speologie și satului Șurănești (din județul Vaslui) unde și-a petrecut copilăria.

Academician Constantin Toma

membru fondator al Fundației Academice „August Treboniu Laurian”

BIBLIOGRAFIE

Antipa Gr., 1921 – Raport asupra activității științifice a domnului Emil Racoviță. An. Acad. Rom., București, XL (1919-1920): 105-113.

Marinescu Al., 1991 – O expediție antarctică cu ,,Belgica”, Edit. I. Creangă, București.

Marinescu Al., 1998 – Emil Racoviță și Expediția ,,Belgica”, Edit. ALL, București.

Motaș C., 1960 – Figuri de naturaliști, Edit. Științifică, București.

Motaș C., Ghica C.A., 1969 – Emil Racoviță, fondatorul biospeologiei, Edit. Științifică, București.

Murariu D., 2015 – Emil Racoviță despre viața animalelor și plantelor din Antarctica, COLUMNA (Revistă a Asociației Cultural-Științifice ,,Dimitrie Ghica-Comănești”). Supl. Rev. Stud. și Com. CRIFST, Acad. Rom., București: 21-29.

Racoviță E., 1926 – Speologia. Rostul și însemnătatea acestei științe sintetice. În: Discursuri de recepție. Academia Română, vol. V (1919-1936): 464-487. Răspunsul domnului dr. Gr. Antipa: 489-502.

Racoviță Gh., 1999 – A ști sau a nu ști, Adevărurile vieții lui Emil Racoviță, Edit. Acad. Rom. București.

Radu V.G., 1948 – Le proffeseur Émil G. Racovitza, 1868-1947. Bul Soc. Șt., Cluj, X: 1-27.

Dr. Jacob Czihak – un promotor al arealelor

naturale europene în Zona Moldovei

Areale naturale europene în zona Moldovei au constituit o atracție pentru îngrijirea sănătății începând cu primul secol al erei noastre. O descriere a arealelor naturale Europene și în particular a celor din zona Moldovei a fost realizată și de sigur actualizată din secolul 1 până în secolul 4 AC. Originalul lipsește dar cercetătorul are o sinteză copiată de mână de către un călugăr din Colmar în 1265, descoperită în Worms în 1494 și oferită în 1507 călugărului Conrad. Din secolul XVIII copia originală este păstrată la Vienna National Library (Austria).

Călugărul Conrad

Un anticar umanist german din Augsburg, Peutinger a făcut posibilă păstrarea până în zilele noastre a unor copii a manuscrisului de la Colmar, copii făcute de-a lungul timpului din secolul 16 până in secolul 19, datorită interesului practic pentru aceste ape

naturale, ultima aparținând lui Milleri, la1887.

Areale naturale europene la începuturile primului mileniu al erei noastre

Areale naturale europene – „Harta Conrad”

„Tabula Peutingeriana” – Areale naturale în Europa, Orientul Mijlociu și Asia

în sec. I-IV e.n

Inventarul densității resorturilor

de tip spa

Distribuția pe mai multe pagini arată că resorturile de tip spa sunt localizate mai ales pe primele 7 pagini ce acoperă arealul Mediteranei. Orientul Mijlociu și Asia nu prezintă astfel de infrastructuri. Distribuția după țările moderne arată importanța Italiei și Franței (probabil și a Spaniei în harta originală). De asemeni, trebuie să remarcăm importanța țărilor Maghrebului. Dintre cele 51 de situri enumerate putem considera că 31 din acestea utilizează apele minerale.

De reținut din harta lui Peutinger: recunoașterea originii pre-romane a resorturilor de tip spa; importanța fluxului populațional și a activităților umane legate de aceste resorturi; identificarea resorturilor medicale de tip spa vs băile imperiului roman dedicate relaxării; permanența activităților acestor locații și atașamentul uman față de medicina termală.

Societatea de medici și naturaliști din Iași

O descriere a arealelor naturale Europene și în particular a celor din zona Moldovei a fost realizată la noi începând cu secolul al XIX-lea. Un rol foarte important aici Societatea de medici și naturaliști din Iași, iar între aceștia marele medic Jacob Czihak.

Jacob Czihak prin activitatea sa importantă, atât în domeniul medicinii, dar mai ales în cel al propășirii științei pe plaiurile românești poate fi considerat un model al savantului european promotor al unor importante mișcări spirituale, cel care a reușit să treacă numeroasele bariere ale mentalităților epocii, impunându-se într-o altă cultură și câștigând respectul celor din elita Moldovei secolului al XIX-lea. Iacob Czihak s-a născut în orașul Aschaffenburg (Germania) la data de 19.08.1800 provenind dintr-o străveche familie din Boemia. La vârsta de 18 ani Jacob Czihak a început studiul medicinii în cadrul Universității din Heidelberg unde a dobândit titlul de doctor în anul 1825 cu o lucrare de disertație despre sarcina extrauterină. (7) După terminarea studiilor el s-a îndrăgostit de soția unui profesor, Therese Hirth cu care pleacă și se stabilește în Moldova (iunie 1825), un tărâm cât mai îndepărtat și inaccesibil Profesorului Hirth. În anul 1830 împreună cu protomedicul orașului Iași, Mihail Zotta ia inițiativa creării unui cerc de lectură medicală care își desfășoară activitatea chiar în casa lui J. Czihak, pentru ca trei ani mai târziu cei doi membri fondatori ai Cercului de lectură științifică să înființeze în capitala Moldovei prima Societate științifică din România. Opera de căpetenie a lui J. Czihak a fost crearea Societății de Medici și Naturaliști din Iași a cărei apariție a exercitat o influență crucială în plan științific, cultural și social.

Cercetarea minuțioasa a istoricului Societății de Medici și Naturaliști din Iași de către N.A. Bogdan a condus la periodizarea în patru etape importante determinate de activitatea științifică depusă și gradul de implicare profesională a membrilor ei, și anume: epoca de formațiune, epoca de tranziție, epoca de lâncezeală și epoca de regenerare.

Epoca de formațiune începe cu înființarea “Cercului ieșean de cetire medicală” până la achiziționarea sediului societății de la Costache Sturza și retragerea “celui mai activ membru al ei, Drul Jacob Czihak” (3). Epoca de tranziție este delimitată între anii 1844 și până la realizarea Unirii Principatelor în 1859. În aceasta perioadă societatea a participat activ la luptele sociale ale vremii și anume în timpul revoluției de la 1848 și a luptelor politice pentru Unire, ani care au absorbit toate forțele progresiste ale vremii. Următoarea etapă de stagnare, lâncezeala începe în anul 1860 și durează mai mult de un sfert de veac până în 1886. Perioada de regenerare este marcată de reluarea activității științifice și apariția în 1887 a unei publicații lunare sub numele “Buletinul Societății de Medici și Naturaliști din Iași” conținând articole științifice și medicale în română și franceză. (Prof. J.J. Berzelius, Prof. A.von Humboldt, Prof. F. Jaeger, Med. R. Bright, Chirurg G.J. Guthrie, Chirurg M.L. Mayor, Med. P.F. von Siebold etc.).

Activitatea depusa de Jacob Czihak este remarcabila: chirurg mamoș al orașului Iași în perioada 1832-1840; profesor de științe naturale în cadrul Academiei Mihăilene din 1837 și concomitent membru extraordinar al Comitetului Academic și medic al Academiei din septembrie 1843; medic șef al armatei Moldovei în perioada 1831-1852, perioadă marcată de organizarea serviciului sanitar al oștirii. Astfel în Iași, Roman și

Galați au fost înființate prin sprijinul activ al lui J.Czihak trei spitale militare.

Jacob Czihac organizează expoziția de unelte agricole în 1842 în cadrul muzeului de științe naturale introducând în țară mașini și unelte noi ca de exemplu plugul olandez, sprijină proiectul de înființare a unui fabrici de cărămizi în Păcurari, Iași, prima fabrică de cărămizi din Moldova (1840), ia atitudine vizavi de abuzurile în exploatarea pădurilor în anul 1857, se opune intenției de a schimba statutele societății științifice și de a o transforma într-o societate literară.

În anul 1866 a primit crucea de cavaler clasa I al Ordinului Filip cel Mărinimos din partea lui Ludovic al III-lea, duce de Hessen și Rhein.

Jacob Czihak s-a stins din viață în anul 1888 în orașul său natal Aschaffenburg. Academia Română i-a conferit în anul 1867 titlul de membru de onoare.

Conf. univ. dr. Sorin Stratulat

membru fondator al Fundației Academice „August Treboniu Laurian”

Analiza unui areal natural în prezent, Cacica – Suceava

Factorii geologici și geografici legate de zona analizată România – Cacica, județul Suceava.

Satul se află la doar 40 de km de orașul Suceava, a fost fondat în 1791 prin punerea în funcțiune a operațiunilor la mina de sare de către Imperiul Habsburgic. Speleoterapia se realizează în spații deschise din salină – Horizon I (40m) și Horizon II (61m), patologiile tratate fiind cele ale tractului respirator (boli alergice și cronice). Hidroterapia se realizează în apa din salină.

Din punct de vedere geologic, așa cum se arată în harta atașată, în zona Cacica predomină depozitele care aparțin vârstei Miocenului superior, respectiv Helvetian (a) și Badenian (to).

3. Arealul balneoclimatic pentru terapie

Speleoterapia se realizează în spații deschise din salină – Horizon I (40m) și Horizon II (61m), patologiile tratate fiind cele ale tractului respirator (boli alergice și cronice).

Hidroterapia se realizează în apa din salină.

Informații

Salina Cacica, prezintă două locații: sala bisericii și cea pentru sport, are următoarele caracteristici:

– temperatura aerului: 11.0–12.0 0C;

– presiunea atmosferică: 100925 Pa (757 mmHg);

– altitudinea la suprafață: 447 m;

– altitudinea în salină: 416 m;

– diferența de nivel: 31 m.

Concentrația aerosolilor a fost estimată pe baza datelor prezentate în tabelul 1 și a metodelor de conductimetrie din tabelul 2

Tabelul 1. Concentrația aerosolilor

Tabelul 2. Date experimentale obținute prin metode de conductimetrie în salina Cacica:

Precipitații înregistrate la stațiile hidrometrice Gura Humorului și Dragoșa – jud. Suceava în perioada 11-19.06.2011

Fig. 1 Stațiile Hidrometrice de monitorizare a precipitațiilor – Gura Humorului, respectiv Dragoșa

Drept puncte de referință pentru precipitații, am ales două stații hidrometrice, aflate în vecinătatea zonei noastre de interes și anume: Stația Hidrometrică Gura Humorului, aflată la o distanță de 9 km în linie dreaptă de Cacica și respectiv Stația Hidrometrică Dragoșa, aflată la o distanță de 20 km – Figura 1 (conform Organizației Mondiale de Meteorologie, măsurătorile de la o stație de monitorizare, sunt valabile pe o rază de aproximativ 30 km).

Un alt rol-cheie, îl ocupă vântul; respectiv direcția și intensitatea acestuia. Datele reprezentative legate de vânt, au fost luate de la Stația Meteorologică Rădăuți și de la Stația Meteorologică Suceava. Timp de nouă zile, oră de oră, s-au înregistrat valorile vitezei și direcției vântului. Din datele analizate, s-a constatat o predominantă a vântului din sectorul nordic (Fig. 2 și Fig. 3).

Pe lângă datele reale legate de vânt, am studiat și informațiile furnizate de modelul ECMWF. S-a găsit o bună concordanță cu realitatea din teren.

Fig. 2: Roza vântului în perioada 11-19.06.2011 la Stația Meteorologică Rădăuți (www.meteoromania.ro)

Fig. 3: Roza vântului în perioada 11-19.06.2011 la Stația Meteorologică Suceava (www.meteoromania.ro

În regiunea de podiș, direcția dominantă a vântului este NV-SE, cu unele abateri determinate de orientarea văilor. Așa cum se poate observa, în perioada în care a avut loc monitorizarea, direcția predominantă a vântului a fost într-adevăr, NV-SE. Viteza vântului a fost cuprinsă între 0-8 m/s pentru Stația Meteorologică Rădăuți și între 0-9 m/s pentru Stația Meteorologică Suceava.

Pentru zona noastră de interes, circulația aerului din sectorul estic, respectiv cea din sectorul sud-estic poate influența, mai mult decât în mod obișnuit, concentrația PM10, datorită amplasării.

După cum se poate vedea din Figura 4, zona în care a avut loc monitorizarea, are o ușoară formă de covată, mărginită de o „potcoavă” de dealuri, care lasă descoperită partea de est și sud-est pentru infiltrații de poluanți și canalizări ale vântului.

Fig. 4: Arealul studiat – Cacica, jud. Suceava

Din datele de mai sus, reiese ca la indicatorul PM10, valoarea limită zilnică pentru protecția sănătății umane nu a fost depășită (conform Ordinului 592/2002, 50 µg/m3, a nu se depăși de peste 35 de ori într-un an calendaristic).

Valorile extreme și media pentru PM10, măsurate de DUST TRAK – Cacica

Fig. 5: Grafic reprezentând compararea concentrațiilor PM10 măsurate de DUST TRAK și cele prognozate de MAP3D

Figura 6 prezintă compararea profilelor de concentrație pentru PM10 măsurate experimental de DUST TRAK și respectiv cele prognozate de modelul MAP3D. Se poate observa o creștere a concentrației PM10 măsurate experimental în ultimele zile, din cauza lipsei de precipitații, atmosfera ne mai fiind spălată în aceste zile.

Cu toate acestea, creșterea concentrației de PM10 nu a fost prognozată de modelul MAP3D, care are unele erori în estimarea umidității relative și efectele sale asupra concentrațiilor de pulberi în suspensie, în special din cauza rezoluției spațiale scăzute de peste teritoriul României. Cu toate acestea, modelul este un instrument util pentru posibile atenționări ale populației, în cazul în care se prognozează depășiri ale valorilor limită, împreună cu datele meteorologice de la stațiile de monitorizare din zona investigată.

Grafic reprezentând compararea concentrațiilor PM10 (negru) și PM2.5 (violet) măsurate de DUST TRAK

E. Prognoze

O.M.S. (2011) prognozează pentru anul 2030 ca la nivelul Uniunii Europene o persoană din patru va avea vârsta de pensionare înaintată, cu implicații majore financiare pentru sistemul social și sanitar, cu resurse necesare de tratament și îngrijire mărite adecvat.

Această grupă populațională vârstnică identificată ca mare consumatoare de resurse umane și material pentru tratament și îngrijire va trebui să beneficieze de programe special de îngrijire medicală, astfel încât dezideratele „wellbeing, healthyageing” să fie îndeplinite (stare de bine, sănătate la bătrânețe).

Din direcțiile analizate pentru populația adultă și de vârsta a treia făcute în UE în 2012 s-au delimitat următoarele ca fiind necesare unei îmbătrâniri sănătoase:

1. Căderile și prevenirea lor/prevenția fracturilor de col femural;

2. Funcția psihică (boala Alzhaimer);

3. Nutriția la vârsta a treia și subnutriția, particular cu aportul de vitamina D3;

4. Îngrijirile la domiciliu, cu monitorizare permanentă;

5. Medicație personalizata pentru populația îmbătrânită;

6. Sustenabilitatea programelor prin resurse;

7. Cooperarea socială.

Conf. univ. dr. Sorin Stratulat

membru fondator al Fundației Academice „August Treboniu Laurian”

F. Bibliografie

„Cartea Albă a Specialității de Medicină Fizică și de Reabilitare în Europa” Uniunea Europeană a Medicilor Specialiști (UEMS)/Academia Europeană de Reabilitare Medicală/Societatea Europeană de Medicină Fizică și de Reabilitare, Bruxelles, aprilie 2007, București septembrie 2007

Promovarea drepturilor persoanelor cu dizabilități/Anul European pentru Persoane cu Dizabilități/2003

Rezoluția 58.23 a Adunării Mondiale a Sănătății, 2005

OMS, Banca Mondială „Raport Dizabilitate”, București, România,2012

1st Conference – European Innovation Partnership on Active and Healthy Ageing, Brussels,2012

Ramazzini, B. Arta Păstrării Sănătății prinților și a persoanelor de rang înalt, Eikon: Cluj-Napoca, România, 2009

ISMH, 2010, Lanjaron – Malaga 2012, CONGRES

ISMH, 2012 – Lanjaron, Spain. WainerTabone „Tabula Peutingeriana, Sparesorts în roman world”

Pratzel, H.G., Balneology and Climatology, Radontheraphy, 1994

Stațiunile Balneoclimaterice Românești Sfârșitul secolului al XIX-lea si prima jumătate a secolului al XX-lea. Muzeul National de Istorie a României, www.mnir.ro – Proiect Imago Romania

Balneoclimatologia Românească – Istoric și perspective europene

P. Firu – Antropologie medicala, Ed. Academiei Romane

Prof. univ. Constantin Vasilică –

membru fondator al Fundației Academice „August Treboniu Laurian” Botoșani

Despre profesorul Constantin Vasilică s-a scris mult și se va mai scrie în continuare, de numele și activitatea lui fiind legate multe cercetări științifice sau lucrări în curs. A atins cele mai înalte trepte în cariera universitară, a ajuns în multe colțuri ale lumii ducând cu el metode de predare, știința românească și valorile naționale de care nu s-a despărțit niciodată.

Constantin Vasilică rămâne pentru noi una dintre cele mai strălucite personalități pe care agronomia le-a dat României care a fost legat întreaga lui viață de meleagurile botoșănene.

Constantin Vasilică s-a născut în Tudora Botoșanilor, comună căreia îi scrie monografia la 600 de ani de la prima atestare documentară, un motiv în plus pentru care a fost omagiat de tudoreni ca primul Cetățean de Onoare, în anul 2000. Atașamentul pentru locurile copilăriei a fost permanent, profesorul universitar revenind în Tudora de atât de multe ori încât, deși trecuseră șapte decenii de la plecarea de acasă, cunoștea încă „pe nume” pe foarte mulți dintre locuitorii ei.

7 mai 2016 – Aula Colegiului „Laurian” Botoșani

Prof. univ. dr. H.C. Constantin Vasilică semnează Actul Constitutiv

al Fundației Academice „August Treboniu Laurian”

alături de academicianul Radu Miron și prof. univ. Vasile Vântu – rectorul Facultății de Agronomie din Iași

Constantin Vasilică a fost toată viața mândru de obârșia lui, venită dintr-o dinastie de țărani răzeși trăitori în comuna Tudora, județul Botoșani. Însăși numele de familie al părinților – Vasilică și Pârvu (Pârvu a fost numele de familie al mamei, doctorul botoșănean Anton Pârvu fiindu-i nepot) sunt un atestat pentru dovada originii din vechi familii de moldoveni neaoși. Cei 11 frați erau mândria acelei familii care trudea din greu pământul pentru a-și tine copii la școală.

Constantin Vasilică a terminat studiile gimnaziale și liceale la Liceul „Laurian” din Botoșani (între anii 1938-1946) și a rămas legat de acest liceu și în același timp de orașul primei lui tinereți. „August Treboniu Laurian” era atunci un liceu celebru în toată Moldova datorită profesorilor de elită Nicolae N. Răutu, Ion V. Luca, Tiberiu Crudu sau Remus Cehovschi, cei care scriseseră una dintre monografiile de referință ale orașului, “Botoșanii la 1932”.

Profesorul a păstrat toată viața respectul pentru istoria, tradițiile și credința locului. Dragostea pentru pământ l-a urmat întreaga viață, determinând în cea mai mare măsură cariera profesională de inginer agronom și apoi cei peste 60 de ani de activitate universitară la Facultatea de Agronomie. Câmpurile didactice și loturile experimentale coordonate de Constantin Vasilică au produs soiuri de plante de o productivitate nemaiîntâlnită în același inginerul Constantin Vasilică realizând îmbunătățiri funciare care au surprins prin soluțiile simple și eficiente – de țăran gospodar cu cunoștințe dobândite cu perseverență – chiar pe specialiștii consacrați ai domeniului. Noi soiuri de grâu, mazăre, soia, in pentru fibre și hibrizi de porumb cu o productivitate remarcabilă au fost repere în activitatea sa științifică și finalizată în practică. Toate aceste realizări au fost posibile datorită atașamentului față de pământul pe care l-a considerat de copil cea mai mare valoare a familiei lui, a satului și al țării, iar mai târziu cea mai mare valoare a omenirii.

După legătura organică și permanentă cu pământul, legătura cu Botoșanii a fost cea de-a doua coordonată a existenței sale. Oraș care nu l-a uitat și l-a cinstit la evenimentele marcante. La 55 de ani de la absolvirea liceului a primit diploma de onoare a „Asociației foștilor elevi și profesori”. Atunci în demnitatea de Președinte de onoare era prietenul lui de o viață, profesorul universitar ieșean Mircea Rusu, savant de renume mondial în domeniul medicinii și inventatorul ortodonției. Cei doi au fost prieteni timp de 73 de ani.

Constantin Vasilică a revenit în Botoșani de foarte multe ori, fiind nelipsit de la evenimente culturale, științifice sau aniversare. La 83 de ani, dovedind o vitalitate ieșită din comun, a devenit Cetățean de Onoare al Municipiului Botoșani. Amintesc faptul că la aceeași vârstă, în anul 2003, și prietenul lui Mircea Rusu devenise Cetățean de Onoare al Botoșanilor.

Constantin Vasilică, alături de Mircea Rusu și de academicianul Constantin Corduneanu, profesor de matematici, și-au dorit ca Botoșanii să intre în rândul orașelor cu învățământ universitar de stat. În anul 2016 cei doi profesori universitari au avut inițiativa înființării în orașul tinereții lor a Fundației Academice „August Treboniu Laurian”. Ce putea încununa mai frumos dragostea de o viață de locurile de legendă ale studiilor gimnaziale la acești titani ai științei românești și mondiale, aflați deja la peste 90 de ani de viață. Fundația a fost înființată pentru a parcurge cu rigoare etapele înființării în Botoșani a unor filiale, extensii și ulterior facultăți distincte ale învățământul universitar de stat.

Și cei doi botoșăneni au adus în orașul lor, în acea zi de 7 mai 2016 nu mai puțin de 30 de profesori din mediul universitar ieșean, mai mulți academicieni și oameni de cultură decât putea încape în Aula Liceului. Discursul profesorului Vasilică a fost memorabil. Paul Mircea Iordache l-a reprodus integral în revista „Vatra Noastră Românească” din septembrie 2016. O să îl ascultăm împreună în semn de omagiu pentru atașamentul de o viață al profesorului Constantin Vasilică pentru Botoșani:

„Botoșani este orașul de care mă leagă amintirile cele mai frumoase din întreaga perioada a studiilor mele. Aici am avut profesori cărora le port veșnică recunoștință. Nu pot să nu amintesc faptul că profesorul Cehovschi mi-a format metoda de descriere și desen atât de utilă în viitoarea activitate didactică universitară. Atunci când foștii absolvenți ai liceului ne-am întâlnit la 150 de ani de la înființarea acestuia am vorbit despre cei –nu puțini –care au îmbrățișat cariera didactică, ajungând profesori la Iași, București, Cluj, Suceava sau chiar la universități din afara României. Dar tot atunci am evocat colegi care nu au mers mai departe pentru că războiul și sărăcia din familiile lor nu le-a permis să ajungă la fel ca unii, cei drept puțini, dintre noi. Atunci lucrurile erau diferite. Dar am știință că astăzi se întâmplă un lucru asemănător și astăzi nu avem războiul și sărăcia de atunci. Dar multe familii nu-și pot ține copii la școală la Iași, Suceava sau în alte orașe cu universități de stat. Botoșanii au peste 100.000 de locuitori, aud că au mai mulți locuitori decât Suceava sau Piatra Neamț. Cred că prin tradițiile lui culturale, prin oamenii lui de seamă, între care Eminescu, Iorga sau George Enescu, Botoșani poate emite pretenția de oraș universitar. Am venit aici cu prietenul meu, profesorul Vasile Vântu, rectorul Facultății de Agronomie. Ne vom întoarce la Iași mai devreme, avem și acolo astăzi un eveniment important. Dar nu plecăm de aici fără a semna înființarea Fundației noastre „August Treboniu Laurian” cu speranța firească și îndreptățită că va aduce în Botoșani învățământul universitar de stat, învățământ pe care acest oraș îl merită. Așa să ne ajute Dumnezeu. ”

Gheorghe Ciobanu

membru fondator al Fundației Academice

„August Treboniu Laurian”

Prelegere ținută în ziua de 18 mai 2019, la Vorona, în cadrul Simpozionului „Personalități de seamă ale științei și culturii române – Prof Univ. Dr. H. C. Constantin Vasilică”, organizat în Anul Omagial al Satului Românesc.

Venirea armenilor în Botoșani și începuturile târgului

În ansamblu mărturiile documentare privind târgurile din Moldova la începuturile existenței sale politico-statale sunt foarte puține și adesea controversate. Cele despre începuturile localității Botoșani confirmă regula. Dar în plus, în cazul Botoșanilor, începuturile târgului sunt legate de existența comunității armene de aici, având ca bază prima lor biserică din piatră, din anul 1350.

Mărturiile scrise sunt vagi, provenite din surse străine, cronicarii sau istoricii putând face în asemenea situații deducții pe analize comparative. Acolo unde nu există mărturii scrise intervin arheologii care cercetează probe materiale scoase la iveală din situri arheologice. Perioada istorică dinaintea apariției statului feudal Moldova fiind foarte slab documentată, mărturiile arheologice sunt cu at\t mai importante. Este perioada de început a mileniului II, după anul 1000 d. Hr, de afluire și de dominație a ultimilor popoare migratoare venite din stepele Asiei, adică pecinegii și cumanii, iar ultimii tătaro-mongolii.

Săpăturile arheologice în Botoșani, a căror rezultat este sintetizat în „Repertoriul arheologic al județului Botoșani”, autori Alexandru Păunescu, Paul Șadurschi și Vasile Chirica, probează existența în zona Botoșanilor a unor așezări întărite din jurul anului 1000, ori morminte aparținând populațiilor nomade, în special cumane, ultimele descoperite la Roma, vecină cu Botoșani. O așezare semnalată în oraș, la săpăturile din zona Răchiți, și la Hudum (așezare certificată din secolul al XII-lea) demonstrează întinderea așezării în Botoșani, în primul secol al mileniului II. Era locuită de valachi, pe care cronicile, documentele regale maghiare, germane, însemnările unor călători, negustori, scrierile papale îi amintesc la est de Carpați. Bizantinii îi numeau români (în anii 976-980).

Aceste așezări de populație autohtonă în Botoșani și în vecinătățile imediate au jucat un rol important în stabilirea unui loc de popas pentru caravanele negustorilor care asigurau comerțul între Est și Vest. Atunci când în oraș, lângă Teatrul Eminescu, cu ocazia unor săpături pentru canalizare a fost descoperită întâmplător o monedă de bronz bătută în timpul împăratului Ramon al III-lea Argyros (1028-1034), prezența negustorilor armeni a fost confirmată. Monedele acestui împărat au circulat în perioada primelor migrații armene în Moldova. Cum Vasile al II-lea Bulgaroctronul cucerise o parte din Armenia înainte, moneda era în circulație la armeni în anul 1045. Când urmașul lui Argyros, Constantin Monomahul, invadează din nou Armenia el determină prima migrație armeană pe rutele comerciale cunoscute. Descoperirea arheologică poate fi o dovadă concretă a stabilirii sau trecerii unor armeni la prima migrație (1045) sau la cea de-a doua migrație a acestora (1064), în Botoșani. Locul descoperirii este situat în vecinătatea imediată a locului unde va fi construită, mai târziu, biserica armeană Sfânta Născătoare (Sfânta Maria).

În anul 1241 ajunge și aici marea invazie tătaro-mongolă. În 1239 mongolii invadaseră Armenia determinând exodul masiv al populației inclusiv către Europa (și în teritoriul viitorului principat Moldova). Valurile de călăreți au pătruns prin teritoriile Carpaților s-au unit cu forțele celor care au ajuns prin nord și au zdrobit, în câmpia Panoniei, oștirile maghiare și germane. Vlad Spinei, în Istoria Românilor, vol. III, arată că „așezările din zona de est a Carpaților, cuprinzând și zona Botoșani, protejate de expansiunea regalității arpadiene, au rămas totuși sub administrația unor conducători locali, care plăteau tribut mongolilor. Dominația mongolilor aici a asigurat astfel o stabilitate internă („pax mongolica”), o protecție a activităților comerciale, impulsionând segmente ale vieții economice” (25). Aceeași situație a fost determinată de mongoli și în Cilicia armeană și Crimeea.

Este cunoscut că în peninsula Crimeea, în

acea perioadă, au fost întemeiate de către negustorii din Genova cele mai prospere centre ale negoțului, la Caffa, Balaklova (lângă Sevastopolul de azi), Sudak și Kerci. În același timp, în anul 1256, după marea invazie asiatică, apare și atestatul documentar al Lemberg-ului (localitatea era însă mult mai veche). Lembergul prelua produse aduse de caravane și le transfera negustorilor din Hansă – acea asociere a meșteșugarilor și negustorilor din zona Mării Baltice. Marea invazie mongolo-tătară a fost un factor dinamic pentru comerțul dintre Estul Asiei și Vestul Europei. Cele două zone, Crimeea și Lemberg-ul, aveau puternice colonii armene. Cam la jumătatea drumului dintre cele două mari centre comerciale se găseau Botoșanii de astăzi. Astfel, negustorii armeni, într-o zonă de pace, au găsit aici un climat extrem de favorabil consolidării coloniei lor vechi de aproape două secole.

Și Răzvan Teodorescu subliniază, tot în Istoria Românilor, că tătarii, delegând puterea lor prin reprezentanți locali, au asigurat „o anumită stabilitate și securitate negoțului caravanelor din Europa și Asia, pe drumuri și în centre unde și negustorii lor jucau un rol de prim ordin”. Aceste caravane, după istoricul polonez Wladislav Lozonski, „aveau întotdeauna șef un armean, care purta denumirea de caravan-baș. Acesta beneficia de drepturi depline asupra caravanelor”.

În legătură cu prezența negustorilor armeni stabiliți la Lemberg, Victor Spinei amintește de texte scrise în limba cumanilor, pe când limba lor turcică (conform „Codex Cumanicus”, compilat de misionarii italieni și germani în prima jumătate a secolului al XIV-lea și păstrat acum la Veneția) era „lingua franca” în regiunile din Europa Răsăriteană. Aceste texte, dintre 1236-1242 au fost scrise de comunitățile armene din Podolia (Lemberg, Kameneț-Podolsk), care își însușiseră ideomul cuman în contact cu populația turcofonă din Crimeea. Tot referitor la Lemberg, politica orientală poloneză care „viza drumul comercial dintre Europa Centrală și coloniile italiene din Crimeea, drum cu un rol însemnat și pentru statul românesc acum apărut al Moldovei” devenise o politică de stat după anul 1320, când este încoronat la Cracovia regele Poloniei. Perioada determină o consolidare a armenilor în Moldova (și în Botoșani), deveniți foarte numeroși după exodul determinat de Marele Cutremur din 1319, când a fost distrusă capitala lor Ani. În Botoșani armenii aveau construită o biserică din lemn (Nicolae Gazdovicz, Istoria armenilor din Transilvania, 2005, avansează data construcției din lemn „în preajma anului 1300”), iar istoricul Iorga îi menționează ca „întemeietori ai târgului Botoșani la anul 1330”.

Dealtfel în regiune exista deja o zonă extinsă de comerț. Și mai aproape de zona Botoșanilor, lângă Nistru, pe râul Rânt, la nord de Chișinău, s-a aflat o importantă așezare a tătarilor Hoardei de Aur, numită Orașul Nou (Sehr-al-Djedid), unde hanul Abdullah, ca urmare a traficului de mărfuri și a prosperității economice a zonei a bătut „aspri” de argint (1363-1365). El l-a ajutat pe Bogdan I, întemeietorul Moldovei, în confruntările cu Ludovic I de Anjou al Ungariei. Erau alți factori puternic favorizanți pentru comerțul armenilor în întreaga zonă. Puternici economic, armenii își construiesc în Botoșani biserica din piatră de la 1350 și înființează „cel mai vechi iarmaroc din Moldova”, recunoscut și mai târziu, la 1579, prin uricul lui Petru Șchiopul.

În legătură cu acel iarmaroc, dar și cu apariția târgurilor în Moldova, a existat pentru acea perioadă conceptul de „târguri de vale”, acele așezări, adesea pe văi de cursuri de apă sau în depresiuni, care îndeplineau rolul de locație favorabilă pentru schimburi de mărfuri dar și unul politico-administrativ. În același timp, aceleași centre au fost și locul unde apărea o producție meșteșugărească proprie, cum a fost probată la Botoșani de descoperirile recente din zona celui mai compact vechi centru comercial păstrat până astăzi între târgurile sau centrele urbane din Moldova. La cercetările arheologice din anul 2008, Florin Hău și Ștefan Dejan au găsit cuptoare de ardere a ceramicii și de reducere a metalelor din sec. XV și mai târziu, care lasă să se înțeleagă că, „chiar înainte de mijlocul secolului al XIV-lea, activitățile productive desfășurate în vatra așezării încep să poarte amprenta meșteșugului, trăsătură considerată proprie numai pentru așezările aflate în plin proces de urbanizare, și aceasta nu numai în teritoriul de la răsărit de Carpați, ci și în general” (Ștefan Olteanu, O. Iliescu, precizări făcute referitor la cercetările arheologice din aceeași perioadă de la Iași). În contextul mai larg al descoperirilor arheologice de la Costești, care certifică cuptoare de ceramică armenești la anul 1350 (V. Spinei, „Moldova în secolele XI-XIV”, 1982), descoperirea la Botoșani a cuptoarelor de reducere a metalelor din sec. XV dovedesc statutul de vatră urbană cu ateliere meșteșugărești, legat de colonia armeană și de comerțul armenilor.

Aceiași cercetători Florin Hău și Ștefan Dejan au făcut săpături în 2001 și 2011 în perimetrul bisericii armenești Sfânta Maria, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, cea mai veche, care, după tradiție, a fost prima ridicată de comunitatea armeană venită în Moldova. Cercetările arheologice amintite au fost însă mai mult niște sondaje executate la biserica veche în condițiile în care acolo au avut loc lucrări de consolidare și restaurare. Cei doi arheologi au găsit în fundația bisericii armene temelii suprapuse, începând cu secolul al XV-lea, care ar fi primul indiciu al vechimii bisericii. Ei nu au găsit temelia veche din secolul XIV, construcția din 1350 fiind (din acest motiv) bazată numai pe tradiția menționată târziu, din prima jumătate a sec. XIX.

În anul 2000, arheologul Cătălin Hriban a dezvelit 11 morminte sub pardoseala bisericii armene Sfânta Maria. O cercetare a vechimii acestora se face în continuare la Iași, din fragmentele recuperate la săpături și duse acolo. O atestare din secolul al XV-lea, avansată în raportul preliminar, ar putea fi un al doilea indiciu al vechimii bisericii (37).

De fapt, atestarea documentară a Botoșanilor, de la 1388, este legată de armeni.

În legătură cu documentele scrise, în privința primei atestări oficiale a Botoșanilor existau până în urmă cu 2 decenii, două date, amândouă destul de târzii. Larg acceptată a fost un timp data de 28 noiembrie 1439, când „intrat-au în țară oaste tătărască și au arsu și târgu Botoșani”. Informația vine dintr-o cronică a Moldovei în perioada 1359-1594, „Letopisețul” lui Grigore Ureche, care o preia dintr-o cronică mai veche, „Letopisețul de la Bistrița”, în limba slavonă, contemporan acelui an. În anul 1439 Botoșanii erau deja un târg de notorietate, de aici putem spune că numele și așezarea Botoșanilor erau mult mai vechi. Al doilea document, adus în fața publicului prin anul 2000 de Ștefan Ciubotaru, este o reluare a unui document din 1401, de la cancelaria domnească a lui Alexandru cel Bun. Documentul original s-a pierdut, dar fusese preluat de Axinte Uricariul în „Cronica paralelă a Țării Românești și Moldovei”, document târziu din sec. al XVIII-lea, publicat și comentat de Gabriel Ștempel, de la Academia Română. Documentul se referă la organizarea bisericii ortodoxe a Moldovei, la o Episcopie ortodoxă în Botoșani, care, în anul 1401, ar fi fost deja o localitate importantă, cu siguranță un târg, dacă a avut acest statut, de sediu de Episcopie. Cu mențiunea că în același an este scris și un alt document al aceleiași cancelarii, privind „Episcopia armeană” de la Suceava, document care are și el însemnătate în istoria întemeierii târgului Botoșani, fiind legat de comunitatea armeană de aici.

În legătură cu comunitatea armeană, prima atestare documentară a acesteia în Botoșani este la fel de controversată, de dificilă. Pe lângă cărturari și istorici români au intervenit și cei de origine armeană sau specializați în istoria poporului armean (armenologi). Discuțiile se poartă în jurul datei de fondare a primei biserici armene din piatră ridicată de comunitatea armeană din Botoșani în anul 1350, unde intervine tradiția și deducțiile, în lipsa documentele scrise, care trebuie cercetate în arhivele de la Ecimiadzin sau în bibliotecile mekhitariștilor. De la început să facem o constatare: în sinteza „Istoria României în date”, publicată în 1971 sub coordonarea academicianului Constantin C. Giurăscu se menționează sec: „1350, întemeierea primei biserici armene de la Botoșani”, fără mențiunea unui document scris. Informația nu este reluată în Istoria românilor, ediția a II-a revăzută și adăugită, apărută la București în anul 2010, în editura Enciclopedică. Afirmațiile altor autori privind construirea bisericii armene în anul 1350 pornesc de la înzestrarea bisericii vechi armene din Botoșani cu o Evanghelie manuscrisă, copiată la Caffa, în anul 1354 de copiști armeni. Studiată de mulți autori (între aceștia au fost Iorga și armenologul Siruni) în fondul de documente al bisericii Sfânta Maria din Botoșani, Evanghelia de la 1354 a fost dusă la București în anul 1954, iar de acolo în Armenia Sovietică, probabil cu ocazia plecării episcopului armean din București, care a fost înscăunat Catolicos al tuturor armenilor sub numele de Vasken I. Astăzi comunitatea armeană din Botoșani face demersuri în Armenia, la Ecimiadzin, unde se găsește cel mai important Centru de studiere al vechilor manuscrise armenești, pentru a se cunoaște toate datele despre acest manuscris și cum a ajuns el atât de timpuriu în Botoșani. Un asemenea manuscris rar și foarte scump în acele timpuri în care nu era inventat tiparul dovedește faptul că în acel an 1354 exista în Botoșani o comunitate armeană suficient de puternică economic, cu o biserică, Sfânta Maria, care îndeplinea condițiile de a primi o asemenea carte. Manuscrisul confirmă atât existența bisericii din piatră de la 1350 cât și, foarte important, existența târgului Botoșani la 1330, menționată de istoricul Iorga, și, mai târziu, la 1352, menționată de istoricul Hașdeu, cu aportul esențial al armenilor în întemeierea târgului.

Atestarea documentară certă rămâne așadar anul 1388, demonstrată de Luca Diaconu care menționează

Existența în Botoșani a unei comunități armene puternică economic, prin faptul că aduceau sume mari de bani la visteria țării, justifică viitoarea chemare și înzestrarea cu privilegii a armenilor din Botoșani de către Alexandru cel Bun în anul 1415, menționată în documentele epocii.

La temelia bisericii domnești Sfântul Gheorghe, construită în anul 1551, (și aici săpăturile arheologice din anii 90 ale Stelei Cheptea, au dezvelit o temelie de lemn), a fost folosită piatră de la vechea biserică armeană Sfânta Maria, dărâmată parțial în același an, după mărturiile contemporanului Minas Tokatți, aflat atunci la Suceava. Este un indiciu scris că biserica armeană de piatră exista înainte de 1551.

Majoritatea istoricilor români și toți armenologii susțin fără rezerve tradiția construirii bisericii armene din piatră în 1350. Între aceștia: Nicolae Iorga, Istoria românilor în chipuri și icoane, 1921; Vechimea armenilor în țările române, ANI, 1941; Patru conferinți despre armeni, 1929; Inscripții Botoșănene,1905; Scrieri istorice despre armeni, 1999, B. P. Hașdeu, Ion Vodă cel Cumplit, C. C. Giurăscu, Târguri sau orașe și cetăți moldovenești din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea, 1967, Tigran Grigorian, Istoria și cultura poporului armean, 1993; Grigore Goilav, Armenii, întemeietori de orașe în partea de răsărit a Europei, 1909; Hagop Djololian Siruni, Biserica armeană pe pământ românesc; Armenia Maritima, ANI, 1940; Sergiu Selian, Schiță istorică a comunității armene din România, 1999; Dimitrie Dan, Armenii ortodocși în Bucovina, 1890; Bedros Mamigonian, Prezentul și viitorul armenilor din România, 1895; V. Mestugean, Istoria armenilor, 1923-1926; Alexandru Papadopol-Calimach, Notiță istorică despre orașul Botoșani; Grigore L. Trancu Iași, Un centenar, ANI, 1940; Anais Nersesian, Armenii în istorie și cultură, 2003; Christian Ciomac, Românii de neam românesc, Botoșanii în 1932.

Numărul acestora este însă mult mai mare.

Florin Simion Egner

președinte executiv al Fundației Academice

„August Treboniu Laurian”

O descoperire cu o semnificație excepțională

Arhimandrit Luca Diaconu. O nouă atestare documentară a orașului Botoșani

A apărut, în condiții grafice de excepție, cartea „Mănăstirea Sfântul Nicolae Domnesc Popăuți: importantă ctitorie a Moldovei închinată Patriarhiei de Antiohia”, a cărei autor este arhimandritul Luca Diaconu, nimeni altul decât fostul stareț al mănăstirii din Botoșani. Lucrarea a făcut obiectul tezei sale de doctorat însă are o semnificație locală deosebită, pentru că face referință la o nouă atestare documentară a orașului Botoșani, la data de 18 august 1388.

Descoperirea primului stareț al mănăstirii Popăuți de după Revoluție nu este o noutate absolută pentru cei care urmăresc cu atenție cercetările din ultimii ani privind atestarea documentară a orașului. Botoșani este unul dintre orașele cele mai vechi din Moldova dar atestarea lui documentară oficială a fost mulți ani cea oferită de cronica lui Grigore Ureche, la anul 1439, noiembrie, 28, dată la care „intrat-a în țară oastea tătărască, de a prădatu și arsu până la Botoșeni, și au arsu și târgu Botoșeni”. După publicarea de către Ștefan Ciubotaru a unui hrisov de la începuturile domniei lui Alexandru cel Bun privitor la organizarea ierarhiei bisericești și politice din Moldova, când „dat-au eparhiei sfintei Mitropolii (de la Suceava) aceste ținuturi: Suceava, Neamțu, târgul Iassy cu ținutul și Orhei, Hârlău cu Botoșanii și Cârligătura”, prima atestare documentară a orașului devine anul 1401. Existau însă semnale că documente care să ducă această bornă chiar mai devreme în timp nu vor întârzia să apară. În urmă cu mai bine de 3 ani, în anul 2015 Luca Diaconu publicase o primă lucrare în care abordase subiectul unei noi atestări documentare a orașului: „Contribuții la istoria orașului Botoșani și stabilirea unei noi atestări documentare a acestuia”, o lucrare care îl recomanda încă de atunci nu numai ca exeget pe amplul spațiu de spiritualitate ortodoxă dar și ca cercetător istoric, latură în care ajunge la o exprimare desăvârșită prin publicarea ultimei cărți.

În contextul evocării, cu argumentele istoricului, a „locului pe care l-a ocupat orașul Botoșani în politica internațională promovată de Moldova sec. XIV-XV în favoarea comerțului, și al rolului determinant al armenilor în dinamizarea acestuia” (p. 75-81), autorul aprofundează cercetarea pe o pistă încă puțin explorată – documentele armenești ale vremii și publică integral un kondik (carte de întronizare) provenit de la cancelaria catolicosului Teodoros II, arhiepiscopul Marii Armenii și patriarh al întregului Orient, la numirea unui Iohannes arhiepiscop al bisericii armene din Liov: „Cu binecuvântare și părintească grijă scriem către cea mai binecuvântată, apărată de Dumnezeu, slăvită și vestită capitală, sălaș al regilor creștini ai Liovului și întregului ținut, către Siret (Serat în armeană), Suceava (Ciciov) Camenița, Luțk, Volodymyr (Avlatemur), Kiev (Mankrman), către Țara Valahilor (Velahaț ekir), Botoșani (Btiny) și Enki-Serai și către toate celelalte comunități”. După confirmarea traducerilor din armeană și din ucraineană, pe bună dreptate Luca Diaconu clamează importanța descoperirii, fixând locul și valoarea documentului pentru istoria și prezentul orașului Botoșani: „Kondik-ul catolicosului armean Teodoros II, redactat în 18 august 1388, este de importanță majoră pentru istoria Botoșanilor, deoarece prin menționarea sa nominală devine documentul de referință prin care semnalăm o nouă atestare documentară a orașului Botoșani, nesesizată de nimeni până acum” (p. 83).

Cu observația că documentul mai fusese semnalat până acum de istorici. Între aceștia pot fi menționați selectiv: L. Alișan, D.J. Siruni, P.P. Panaitescu, J. Daskevic, F. Solomon, sau T. Gregorian. Chiar botoșănenii Florin Egner și Viorica Popa îl invocă în mai multe rânduri, în cărți publicate mai înainte, în perioada anilor 2012-2014: „Biserica armeană din Botoșani – o existență de peste șapte secole”, Botoșani, 2012 (p. 22); „Din istoria și patrimoniul comunității armene din Botoșani, vol. I”, Botoșani, 2014 (p. 512). Dar meritul lui Luca Diaconu rămâne cel mai important, el ducând munca de cercetare până la capăt și solicitând și primind documentul chiar de la păstrător, de la Biblioteca della Congregazione Armena Mechitarista din Veneția, pe care îl reproduce în condiții grafice deosebite (p. 84). O confirmare ulterioară dintr-un alt document armenesc patriarhal, enciclica din 1457 a catolicosului armean Aristakes în care este menționată biserica armeană din orașul Botoșani (orașul fiind scris cu aceeași numire armeană, Btiny) este folosită de Luca Diaconu ca o concluzie pentru demonstrația atestării documentare de la 1388. Parafrazându-l pe Al. Papadopol-Calimah, în acea „Notiță istorică despre orașul Botoșani”: „iată ființa târgului dovedită a fi la anul 1388”.

Acum cercetarea istorică privind atestarea documentară a Botoșanilor nu mai poate fi oprită, această pistă a documentelor armenești din perioada medievală timpurie fiind o mare șansă pentru istorici.

Următoarea bornă de atins de către cercetători ar fi atestarea Botoșanilor la anul 1350, anul construirii bisericii armene din piatră Sfânta Maria. Această dată este menționată în mai multe documente aflate în bibliotecile Congregazione Armena Mechitarista din Veneția (centrul funcționează din anul 1717) și The Mekhitarist Congregation din Viena (funcționează din 1811), ele fiind preluate și publicate în contexte diferite de cărturari armeni, români sau străini dar niciunul din aceștia botoșănean. Iar importanța acestei biserici pentru Botoșani este mult mai mare. În altarul acesteia a existat, până la începutul perioadei comuniste, Evanghelia de la 1354, cea mai veche carte cunoscută de pe arealul orașului și chiar al județului Botoșani (astăzi ea este păstrată la Ecimiadzin). Despre biserica armeană de piatră de la 1350 din Botoșani Luca Diaconu, menționează la pagina 88 din admirabilul său volum: „din hrisovul lui Alexandru cel Bun din anul 1401 în care domnitorul rânduiește episcopului Ohannes bisericile armenești din Moldova și pe popii lor, este de reținut că existau biserici și preoți armeni în întreaga țară, ceea ce nu exclude ipoteza că la Botoșani armenii să fi avut o biserică de lemn chiar înainte de anul 1350”.

Gabriel Alexe – Poeme

Extrasenzoriale

Din trupul tău porneau fantomele dresate.

percepții extrasenzoriale sugrumau ceața dincolo de contur.

în moalele capului explodează glonțul tavanului mișcând lumina

în aparență.

o apă tămăduitoare ca un argint viu

plutește în tine.

irișii mei deasupra ta sunt oglinda dintr-o oglindă.

în absența luminii ai buzele arse ca un bețișor parfumat .

sărutare nerușinată a vieții e groapa.

din trup lepădat și lumina apare curând.

pe fundul gropii mă adulmecă leii dar tu ești leoaică

nu e așa ?!

perla neagră a cercelului tău e nimicul

în vârtejul furtunilor senzoriale

nu e așa?!

șezi lângă mine ascultă pământul:

pe fundul gropii îmbrăcăm forma reală a trupului.

SF

Ai trupul de clonă în dungile zebrei

din spectrul luminii rup o culoare

să zicem un roșu aprins ca un verde

și eu trec prin tine ca printre vertebre

ești micuță și strâmtă puternică vie

ești E-ul = mc-eul²

sunt resemnat ca dup-o beție

toate îmi par teritoriu abstract

simt în mine revolta unui om invizibil

parabola orbilor tablou răsturnat

Alesia dragă ai consistența veciei

în utopie anticipația mea:

ah ce beție! ah ce război !

între omul din clonă

și clona din om.

Piticul cu nouă popice albe ca zăpada

Sunt diletantul astral. piticul cu nouă popice !

încerc să-ți explic frumusețea formelor geometrice

și tu mă uimești Arabela:vezi nouă păpuși aliniate-n erecție.

cheful tău de hârjoană mă binedispune.

vreau să-ți predau serios geometria!

încearcă să simți cum se face streptes ca o sferă printre nudiști.

faci slalom cu mingea printre popice

nu le atingi?!

despre bilă-ți vorbesc. nu glumesc !

nu de minge îmi pasă ci de bila cu trei găuri divine

umplută cu degete de aceeași grosime.

când o arunci e posibil să te târască pe brânci.

deci să ne-ntoarcem la bilă iubito.

sunt singurul de la care poți învăța distribuția perfectă pe curba lui Gauss.

bila e cuibul divin în formă de clopot.

când pun mâna pe bilă îmi fac de trei ori semnul crucii.

divinitatea împreunează cele trei degete și bila se rostogolește.

piticul dărâmă ritualic nouă popice albe ca zăpada.

vezi Arabela ?!

bila imită secretul astral.

Episod (I)

În timp ce îți ondulezi părul cu placa

eu îmi ondulez timpanul cu placa de sunet a calculatorului.

exulți când îți fredonez melodia preferată.

melodia aceea care te face pe tine avidă de noutate.

nu te sfii. nu e prima dată când te văd dezbrăcată.

știi că ador să te privesc cu ochi de porumbel voiajor.

ție îți plac ochii mei perfizi de voyeurist.

te ondulezi precum părul sub placă.

mă inciți să degust bucățica aia de ciocolată

întrezărită printre sânii tăi de mulatră.

te-aș hali (doamne iartă!) din tălpi până-n butonul din placă.

cât de sublim te răzbuni pe cravașă când nu e cu tine miloasă.

tu-ți crupa măti de iapă!

zis și făcut.

Episod (II)

mă lași să râvnesc între perne de-o oră jumate.

trupul sălbatec ți-l plimbi prin oglindă ca-n junglă

și-mi arăți în fantă când un sân când o pulpă

de parcă mintea mea n-ar putea să deducă.

cu umărul stâng îmi gâdili mustața.

cu dreapta te joci incitant cu distanța.

nici nu simt când intru în tine.

de dragul tău emit silogisme și-ncerc să-ți explic cum îmi vine.

că nu de la mine că nu de la tine ci dintre noi îmi pare că vine

așa cum ai spune că golul dintre două cuvinte-i cuvântul.

locomotiva gândului meu nu părăsește placa turnantă.

un episod despre care nu vei ști niciodată pentru că:

văzduhul senin se descalță și intră pe-ascuns la tine în casă

prin liniștea ochilor tăi.

precum un corsar silențios în Corsica ta inundată.

Plictis

Și pentru că ne place stăm pe această bancă și plutim odată cu imaginea ei pe lac.

desigur ai observat că luna îmi pipăie umerii așa cum eu îți pipăi sânii.

sub camizolă la tine mi-e drag.miroase a măr ionatan până la buric.

aproape de buric ca să fiu mai exact și tu mai precisă când îmi deschei trepidând năstureii la cămășuță.

tu nu știi să mă mângâi cu genele deși eu visez deseori la chestia asta.

mai ales atunci când mă plictisești și știi că te iubesc muuult când sunt plictisit.

pe lac hoinăresc luminițe și mie nu-mi pasă.

nici ție nu-ți pasă că tocmai am început să facem dragoste murind unul într-altul

de plictiseală.

la fel de plictisită ești și tu când ți-alunecă printre degete peștișorul de aur.

tocmai ți-a sărit în poală. ca să fiu mai exact…în blugii tăi Esmara

prin gaura lăsată de fabricant foarte foarte aproape de triunghiul Bermudelor

în care dispar și cei mai iscusiți navigatori.

o da ! nu fii atât de nefericită. naufragiul acesta e doar pentru noi iubito

și dragostea noastră sictirită.

într-o bună zi undele lacului ne vor înghiți cu tot cu banca asta plictisită.

poate că plictiseala ne va arunca la țărmul fericirii cu trupurile crispate așa.

ca într-un orgasm.

Lunetistul

O executam sec. din priviri. zărise luneta și zâmbea nonșalant în bătaia puștii.

priveam relaxat cum făcea streptes. îi patinau buzele pe coaja unei cireșe.

țintești prea sus lunetist mic și feroce! a strigat devoratoarea de fructe.

și nici nu mă lași măcar din instinct să-ți reglez tirul până la sâmbure.

se defectase ca o pompă hidraulică. printre sughițuri îi dârdâiau sânii.

Ahaaa! ciută mică și zbânțuită într-acolo vrei să țintesc

dar părul tău lung îmi indică buricul.

katiușa mea s-a-ndrăgostit de tine și-n dorul ei de bujavercă

țintește la nimereală!

din tufișuri s-a ridicat goală ținându-se de sâni.

mâinile i-au căzut galeș pe coapse mângâindu-i inevitabil trupul.

avea degete dulci ca zahărul Candel.

și le-a împreunat lasciv sub ombilic.

laturi congruente ale unui triunghi isoscel peste laturile altui triunghi.

executam focuri de voie. m-am oprit brusc.

priveam ca un călău în ochii ipocriți ai victimei. ah! neverosimilă clipa

în care vânătorul țintește cornul hipnotic din ochiul seducător al viperei.

mi-am încărcat arma rapid cu gloanțe trasoare.

de sub camuflaj am urlat disperat: dă-ți fă mâinile la o parte !

mi-a zâmbit delirant răsucindu-se pe vârful picioarelor.

trupul ei legăna infinit Universul.

a cabrat languros pentru ultimul glonț.

mi-am reglat tirul pe fesele ei.

am prins ținta în crucea lunetei și am lovit-o din plin.

glonțul de argint a pătruns. viu și nevătămat în rana deschisă a poeziei

Dorel Gaftoneanu – Rondeluri

Rondelul Marelui Poet

(cu acrostih: Mihai Eminescu)

Motto: „Stejarul crește numai unde-i pământul bun, buruienile cresc pretutindeni.” (Mihai Eminescu)

Miracolul din scrisul tău, Poete,

I-atotprezent în vechiul Ipotești,

Hotar al unor vremi împărătești

Ascuns pe veci sub tainica-i pecete!

I-atâta vers în verbele-i cochete,

E plin de reverie și povești,

Miracolul din scrisul tău, Poete,

I-atotprezent în vechiul Ipotești!

Neprețuit tezaur de secrete,

Ecouri dragi în care regăsești

Simțirea vieții noastre românești,

Ce-și poartă-n timp tributul de regrete…

Un nimb-miracol, scrisul tău, Poete!

Rondelul viselor rebele

Motto: ,,Visele nu se risipesc, dar nici nu zboară dacă nu le dai aripi.” (Pablo Neruda)

…Sub ochiul de ciclop al Lunii

Scăldat de ploile de stele,

Fantome lungi cu umbre grele

Își caută-n pământ străbunii…

…În zbor prin albia genunii

Mă poartă gândurile mele,

Sub ochiul de ciclop al Lunii

Scăldat de ploile de stele…

…Uimit de farmecul minunii,

Sfidez distanțele-zăbrele

Din vremuri oale și ulcele

Ce trec de filtrul rațiunii…

…Sub ochiul de ciclop al Lunii!

Profesorul Sergiu Manolache, neobosit cercetător pe urmele (Mare)lui Eminescu

Motto: ,,Profesor îți este orice om de la care poți să înveți ceva.” (Nicolae Iorga)

…Așa l-am cunoscut eu pe d-l profesor Sergiu Manolache: un autor de carte pasionat cu toată ființa dumnealui de universul eminescian al cuvântului scris, om sensibil, extrem de modest și cu un caracter deosebit, o conștiință vie profund atașată fenomenului cultural, meticulos, echilibrat, un exponent al energiilor pozitive care pune suflet în tot ceea ce face, atât ca dascăl la catedră cât și în munca voluntară de cercetare arhivistică sau în viața de familist de zi cu zi. Admirabil om de echipă, mereu binedispus companion plin de energie cu vorbe de duh și de încurajare, impecabil spirit enciclopedic cu rădăcini puternice ancorate în perimetrul ținutului copilăriei lui Mihai Eminescu, din interminabilele discuții cu Domnia Sa am aflat o mulțime de lucruri referitoare la viața celor care s-au perindat generație după generație pe aceste meleaguri în vremurile de odinioară, săteni de rând sau oameni de seamă. În câteva cuvinte, de la d-l profesor Manolache am avut destule de învățat și îl consider senator de drept pe lista scurtă a galeriei cunoscuților mei cu un profil de intelectual aparte.

Este o datorie de onoare să recunosc în mod public că dumnealui îi datorez sprijinul necondiționat într-un moment de răscruce al cercetărilor la Arhivele Naționale și în cele ale comunelor din vecinătatea Botoșaniului, în ampla investigație pe cont propriu asupra filierei strămoșilor familiei mele, într-o perioadă în care, cu umor o subliniez, majoritatea celor cu care am interacționat, de la cei din domeniu până la distinsele autorități, cu toții parcă își dăduseră mâna într-un scenariu de proastă factură ca să nu mai pot înainta un pas, și nu voi mai adăuga aici și împământenitele ironii ale folclorului de breaslă. Parcă niciodată în istoria recentă a țării nu s-a vorbit mai puțin ca acum despre respectul pentru valoare și despre floarea rară a recunoștinței într-o lume debusolată, în derivă, dar în care, în schimb, pe un sol în care o brumă de cultură generală este și aceea, în cel mai fericit caz, pe post de cenușăreasă, se prind cu mare ușurință rădăcinile otrăvitoarei buruieni care este ,,pir”-ul (abreviere sarcastică pentru prostie, invidie și răutate, n.a.). Cum, vorba unui fost președinte american, un drum fără obstacole (foarte probabil că) nu duce nicăieri, cei anterior fugitiv pomeniți pot fi cu adevărat mândri că, într-un mod original, prin respingere ostentativă, m-au mobilizat și au sprijinit și ei cumva acest demers al meu pe care-l apreciez ca fiind unul cu rezultate cu mult peste așteptări. Amuzant este că de-a lungul timpului deseori și d-l profesor a avut parte, vorba vine, de o entuziastă susținere cam pe aceleași coordonate ale vorbelor meșteșugit presărate cu promisiuni gârlă, dar fără niciun fel de acoperire, din imperiul atotcuprinzător al indiferenței fără frontiere.

La momentul la care am făcut trimitere eram aidoma unui Don Quijotte sau/și a unui anonim Moise prin pustiu orbecăind în căutarea acului cu fân, mai exact… undeva în timp și spațiu, pe baza unei fascinante povestiri auzite demult, în copilărie, a controversatului personaj care a fost străbunicul meu patern. Acesta, după jumătatea sec. al XIX-lea, prin 1865, cred, fiind în etate de aproximativ 40 de ani, se separase de-a binelea de familia lui și plecase în lumea largă, după care, celor de acasă, informațiile despre el, păstrate apoi pe cale orală în memoria urmașilor, le-au parvenit sumar și sporadic. După consultările repetate cu d-l prof. Manolache, știind că înaintașul meu locuise în zona comunei Cucorăni, și pe baza minimului de date personale certe cunoscute, identificarea străbunicului a fost extrem de ușoară, având în vedere (și) cele circa o sută de documente din registrele de stare civilă, ale parohiei și primăriei de la Cucorăni în care i-am găsit numele ca morar, vătaf-delegat-împuternicit al satului Cătămărești (azi, Cătămărești-Vale), consilier local și paracliser al bisericuței familiei Eminescu cu hramul ,,Sfinții Voievozi Mihail și Gavril”. Fusese proprietar de moară ce lucra pentru toate satele din jur la Balta Murăreștilor, la ,,luncuță”, pe pârâul Luncii (pârâu cântat de Eminescu în poeziile sale, spune I. D. Marin), afluent al Dresleucii. Acolo a avut o a doua familie (a urmat, știam de mic copil, și o a treia, în Botoșani), la distanță de 1 km de Memorialul de la Ipotești. Din familia avută la Cătămărești i-am găsit pe urmașii familiilor Vasilică și Axiniei, iar din familia de la Botoșani pe cei din familiile Donisan, Szekeres, Crețu, Murariu, Fetcu, Didi, Albotă, acolo unde încă sper că nu se va confirma până la urmă că puținele documente rămase de pe vremea străbunicului meu au fost distruse din nepricepere sau, poate, cine mai știe, cu rea intenție. Am găsit legături oarecum inexplicabile la prima vedere (dacă nu știi istoria lor) între satul meu natal de pe malul Siretului, dovedit de cronici încă de pe vremea lui Ștefan cel Mare, și străvechiul Ipotești ambele aveau legătură cu moșia de la Dumbrăveni a familiei boierești Balș, precum și o anumită migrație între cele două localități, pe lângă familia preotului Neculai Kanano-Hackman (1863), a descendenților unei populații de sorginte răsăriteană dintre care câțiva, din familia Ciornei, își duc somnul de veci lângă părinții Poetului. Amintesc în trecere și binecunoscuta povestioară a copilului natural al lui Mihai Eminescu și al frumoasei fiice a morarului din Cucorăni, nepoată străbunicului meu, relatare despre care am strâns destule date din documentele vremii și despre care s-ar părea că nu vom afla niciodată cu certitudine cât adevăr conține. Vorbind cu recunoștință despre susținerea necondiționată a d-lui profesor Manolache, demn promotor al literaturii sănătoase și al culturii autentice, subliniez încă o dată regula de aur pe care mi-am autoimpus-o în modestele mele articole din spirit de solidaritate cu oamenii de cultură, aceea de a reține numai opera și latura frumoasă a personalității lor umane, restul îl las cu totul în seama necrofagilor căutători de pete în Lună și în Soare.

Profit de context pentru a le reaminti o dată în plus amabilitatea și de a le aduce mulțumiri pentru conturarea investigației mele în arhive și d-lui ing. Iosub, dnei Ana Florescu-Coșereanu, preotului Ioan Canciuc, d-lui col. Balanovici, d-lui prof. Median, d-nei director Lucia Olaru Nenati, d-lui prof. Dan Prodan, d-lui director Melniciuc, d-nei director Cornelia Viziteu, d-lui prof. Georgică Manole, d-lui prof. Corneliu Filip, dnei Giuliana Patrar-Botușan, dnei Rodica Crăcană, dnei Geta Zaharia, dlui Iulian Moldovan, dlui Corneliu Fodor, dlui Dan Stănescu, d-lui prof. Ion Ionescu-Bucovu, dnei Anca-Petronela Bilius, cu binevenitele scuze de rigoare dacă voi fi uitat pe cineva.

După eminescologul I. D. Marin, pe care, din cât am putut cuprinde în cele citite, printre altele, l-am perceput ca un explorator extrem de avizat al ambientului natural eminescian, profesorul Sergiu Manolache este astăzi cel mai recunoscut depozitar al informațiilor despre locurile în care a văzut lumina zilei Marele Poet, un cronicar Neculce într-o viziune modernistă, așa cum îl tachinăm prietenește și cu multă admirație. Vă invit să-i parcurgeți monumentala lucrare ,,Sub zodia Luceafărului” sau ,,Două veacuri de școală pe meleag eminescian”, ,,De la Cucorăni la Eminescu”, ,,Cucorăni- pagini de istorie”, ca să nu mai menționez și numeroasele articole de specialitate publicate. Recent, l-am urmărit cu empatie cât de emoționat era în alocuțiunile rostite la întâlnirea cu copiii de la școala din Cucorăni, un așezământ educațional ce poartă amprenta Domniei Sale, apoi la reuniunea cu ultimii descendenți ai familiei ,,luminate” de voievozi și de mitropoliți Callimachi, o intrigantă regăsire pe treptele istoriei a strănepoților trăitorilor pe pământurile care alcătuiau altădată moșia de la Stâncești și Cătămărești, ,,cotune” surate vecine cu Ipoteștiul familiei (boiernașu)lui Gheorghieș și Raluca Eminovici.

Alături de pasiunea pentru Eminescu, numeroșii ani petrecuți ca dascăl în mediul rural, muzeul etnografic înființat la Cucorăni, excursiile organizate cu elevii prin țară, rezultatele foarte bune obținute la diverse manifestări culturale, pasiunea pentru vioară, participarea la simpozioane științifice sau lansări de carte, toate se constituie în argumente solide care creionează profilul unui solitar alergător de cursă lungă în maratonul fără de sfârșit al celor care urmăresc păstrarea nealterată a ființei naționale și a identității românești.

D-le profesor Sergiu Manolache, întrucât ați intrat pe linia continuă în cel de-al 70-lea an al vieții, cu riscul de a fi bănuit că am luat în mod neprincipial startul printre cei care vă aduc omagii pentru întreaga activitate, permiteți-mi ca prin această succintă prezentare să fiu totuși primul care vă dorește sănătate și putere de muncă, pentru că mai aveți încă multe lucruri de dus până la capăt cu conștiinciozitatea Dvs. deprinsă din arealul Bucovinei cu influențe nemțești.

Vă urez LA MULȚI ANI, domnule profesor!

mai 2019

D.M. Gaftoneanu

membru fondator al Fundației Academice

„August Treboniu Laurian”

Petruț Pârvescu – Poezie

starea fiilor de mame

mama mea

este și mama voastră și nimeni nu știe

am tot încercat uneori să vă spun

am jucat am cântat am jelit

am tăcut îndelung

dar N I M I C

am tot scris

am tot șters

nu am reușit pe deplin

fiul ei a crescut

a devenit bărbat undeva departe

într-un alt fel de sat vertical

cu femeie casă și copii scrie versuri poezii

și alte lucruri pentru unii ciudate

de care mama lui care l-a născut era tare mândră

despre mama mea ca despre mama voastră

aș fi vrut să scriu un rând acolo

ceva o vorbă frumoasă

să știți și voi cât de mult am iubit-o

dar nu am avut cuvintele potrivite niciodată

mama mea

care m-a născut

pe care eu am iubit-o enorm

cum iubiți și voi mamele voastre și nu spuneți nimănui

mama mea care m-a născut într-o zi a murit

a urcat la cer și m-a lăsat singur

iartă-mă

mamă a mea

care m-ai născut

că iubirea mea pentru tine

nu a încăput în toată viața

că iubirea mea pentru tine

nu a încăput în toată moartea

nu a încăput nici chiar în cuvinte potrivite pe hârtie

deși am scris despre toate femeile pe care

le-am iubit

scriu

astăzi

târziu aceste câteva rânduri

pentru mama mea și mamele voastre

ca despre iubitele noastre celeste

ca despre muierile noastre amantele noastre eterne

în care toți bărbații din lume

își caută cu înfrigurare mama

mamă a mea

care m-ai născut

îngerul meu din cer fără nume

te iubesc până dincolo de mormânt viața

dragostea mea

frumoasa mea durere

nici o femeie din lumea asta nu te poate pe tine ție reda!

ulița nimănui

anno domine

undeva în europa de sud-est primăvara

ziua vederii

de la rasărit soarele ochi

numai gheorghe a lu’ dascălu’ era nedumerit

că ar fi zis

nu va dau bă pământu’ meu

nici pădurea

nici boii

că vin americanii

și anii au trecut

de unde să știe nea ghorghe săracu’

că americanii îl vânduseră pe ascuns rușilor

așa fără pic de rușine

că trebuia să treacă prin pușcărie

să dea pământu’

pădurea

și boii

ba chia să pună degetu’ ăla pe hârtie

nu și-ar fi închipuit

uite

zicea chelu’ lu’ rață

stând pe bancă la poartă cu ghorghe

că veniră bre americanii

ce folos zicea pe gânduri gheorghe

prea târziu pentru noi

prea târziu

și arăta cu mâna ulița goală

pe cer soarele părea că vine de la apus

mă uit

văd și aud prin peretele zilei

din păcala făgețelului

toate satele acestui neam sunt la fel
lucruri și ființe asemănătoare arhivelor
mai mult semne și noduri aruncate acolo pe răboj
cu țărani dobitoace morminte blide și acte
TOATE de-a valma au luat-o de o vreme la vale

trec
urcă prin noaptea luminii

calea fără de început și fără de sfârșit a robilor

doar stelele cad din cer uneori în tăcere

dintr-o noapte în altă noapte
mereu și mereu tot mai des
peste păduri peste livezi peste ape

nimeni pe afară pe aproape prin vecini ca să vadă
cât e de târziu cât de frumos cât de departe

doamne
nici un război
și o mie de păci în patria fără frontiere
acolo unde doar bătrânii au rămas

undeva pe la porți
numere si litere negre pe cruci albe de sare

n i c i u n r ă s p u n s l a c â n t a t u l c o c o ș u l u i

î n o g r a d a p r a g u l u i

amintiri singure decupate din albumul de familie

fiii și fiicele unor alese dezmoșteniri
drumuri de piatră cu opincile-n spate

printr-o europă străină

ciudată

după o revoluție ratată
înalță la paris londra madrid sau roma

monumentul acela promis mereu românilor

anno domine

undeva în țara mea la țară primăvara

când pomii din livadă urcă-n cer și iau foc
m-am pomenit ziua-n amiaza mare vorbindu-VĂ singur!

mura lu’ ghioc

la râpa galbenă

sub pădure

la mura lu’ ghioc

cântecu’ era bolborosit

era purtat pe sus rotocol deasupra

în oala de lut cu tămâie și cărbunii aprinși

în jurul mesei cu trei picioare

și apoi aruncat în larg

de trei ori

în trei părți

pe gârla vezii la vale

doamne ajută și apără

zicea nilă știrbu’ fătălău’

ajuns la mura

să-i zică

să vadă ceva ocolo de însurătoare

că rămăsăse cuc târziu pe vale stingher

spurcat

întors de la țâță

speriat de vedenii

ochi dedeochi apucat icoană întoarsă

durere oase încâlcite mâini și picioare

mura le lua pe rând pe toate cu mâna

de pleca omu’ acasă împăcat

ziceau unii

că mura lucrează cu morții

ziceau alții că lucrează cu sarsailă cu necuratu’

cu strigoii cu moroii

ce mai

numai moașa lina lu’ streche lăuza

zicea că mura săraca

se născuse cu o tichie albă pe cap

vorbele umblau

pe deal ca pe vale

că știe

că drege

că leagă și dezleagă

vorbele plecau singure

vorbele veneau cu lume multă la poartă

mura descânta fericită

câte-n lună și-n stele

pe îndelete

pentru toți cei veniți

pentru toți cei plecați

pentru o sită plină de mălai băutură sau bani

cântecu’ bolborosit în noapte

prindea luna plină pe cer

de deochi

de farmece

de aplecare

de fată bătrână

de fată mare

de cununie și dezlegare

citea în cărți dădea în bobi

vedea pentru toți în ghioc viitorul

din morți

sufletu’ cobora și urca în oglinda apei

din strachina plină peste vatră

chipul celor plecați peste chipul celor vii

lina lu’ prună

zic

să nu iau vorba din gura nimănui

și să nu uit

singura femeie

care intra în cârciuma lu’ dumitru

era lina

bea hotărât la botu’ calului o cinzeacă dublă

și pentru acasă o litră pururoasă de țuică

pe drum

cer soare sau lună plină

înghițitură după înghițitură

gâtul litrei

hip hop

număra pașii mici în sărbătoare

lina lu’ prună

cât era linia de lată pe ulița noastră

o ținea ghem

șnur și funie

catarg

mâinile lungi grele în poale pe margine

o adunau grăbită la vale

o îndemau ușor ușor la deal

ține-o drept fă

zicea țăcălie a lu’ mutu’ uncheșu’

stând în cur pe bancă la poartă

că mă dor ochii bre

ce dumnezeu

și noi asta nu înțelegeam

floare de cânepă arsă

dând în copt neculeasă pe deal

cu miros de prună afumată

lina era vorba vorbită prin sat

multă vreme

bețivu’ pentru mine

a rămas lina lu’ prună

femeia frumoasă

care vorbește cântă râde și plânge singură pe uliță

care vine din urmă și nu se mai termină!

Memorialul Ipotești – Lacul cu nuferi

Decembrie 1989 la Botoșani

Rememorări

Peste ani au apărut și vor mai fi discuții, dispute în ceea ce privește evenimentele care s-au produs în țară, dar și în fiecare localitate, familie, începând cu acel decembrie tumultuos, însângerat din anul 1989, când, coincidență, cu două veacuri în urmă, s-a produs o mare zguduire istorică, dar în altă parte a Europei, în Franța cea sătulă de absolutismul monarhic.

De data aceasta, în centrul și estul bătrânului continent, oamenii erau sătui de totalitarismul modelului socialist, importat de la sovietici.

Fiecare din noi, ca individ, familie, colectivitate, am trăit acele momente, avem propriile amintiri și concluzii, idei. Firește, subiective! Care pot fi acceptate sau contrazise.

Am fost atunci și am rămas, ca profesie, jurnalist, adică observator mai avizat și un fel de cronicar plasat mai în miezul evenimentelor la nivelul orașului, a județului în care m-am născut și trăiesc.

Au trecut suficienți ani de atunci ca amintirile, gândurile, ideile să se cristalizeze mai bine, să prindă contururi în alte perspective. Memoria ne ajută, dar odată cu trecerea timpului ne poate fi de folos, sau din contra. De aceea am considerat că a sosit momentul de a mă confesa în scris, rememorând acea perioadă, depunând și aceste mărturii, firește subiective, despre acele evenimente oricum le-am spune: revoltă, revoluție, lovitură de stat, amestec străin, neo-cripto-comunism, înșelătorie…?!

Un imbold l-a reprezentat parcurgerea celor scrise de cel care, poate caz unic în România acelui timp, a fost liderul necontestat al valului nou produs și în Botoșani, adică profesorul Petrea Curcă. Volumul simplu intitulat „Revoluția la Botoșani”, apărut la editura locală „Litera”, în 2016, redactat împreună cu soția sa, profesoara, tot de filosofie, Georgeta Curcă, reprezintă reflecțiile lor, mai mult ideatice, despre acele dramatice zile și luni, cât și ceea ce a urmat.

Mi-am propus în paginile ce urmează să surprind mai mult, ca istoric și reporter de profesie, mai mult fapte, oameni pe care i-am întâlnit în acea perioadă, gândurile și contribuția lor, propriile mărturii.

1989 – în pragul revoltei

Familia cu doi profesori de filosofie * Conflicte cu secția de propagandă a partidului unic pentru aviz! * De la achitarea datoriilor externe la galantare goale și cartele * Antene TV spre vecini și radio pe unde scurte * Prim secretari de import! * Rotația cadrelor și venirea celor din sud, a oltenilor * Despre noii secretari: Georgescu, Boștină și Băciucu * Cum a înfruntat Petrea Curcă pe ministra adjunctă a învățământului? * De la secretar de partid ales de colegi, la exclus din învățământ * Refuzul de a fi bibliotecar, deși era singurul cu doctorat în filosofie din județ * „Mistificări, falsuri în acte publice” la „Centenarul Eminescu”

Anul 1989 a fost al unor așteptări, presărat cu greutăți tot mai mari, nu doar legate de aprovizionarea cu alimente și servicii, de temeri și suspiciuni, speranțe și deziluzii, întrebându-se, fie în gând sau prin unele răbufniri în cercuri mai restrânse, consolându-se adesea , savurând bancurile cu circulație mare, ca unică modalitate de refulare.

Pe profesorul Petrea Curcă, (care avea să împlinească în 1990 o vârstă jubiliară, adică semicentenară, născut chiar la sărbătoarea Sfântului protector și patronimic, 29 iunie, Sf. Petru), l-am cunoscut personal în 1973, când el preda științe sociale la unul din cele două licee centenare din Botoșani. La cel înființat în anul Unirii Principatelor, 1859, (fost de băieți și care poartă din 1885, numele ilustrului cărturar transilvănean August Treboniu Laurian, fost ministru al instrucțiunii în domnia lui Al.I.Cuza, care a trecut la cele veșnice atunci când a fost gata clădirea cea nouă a liceului botoșănean), avea catedra soția sa, Georgeta, botoșăneană get-beget (născută Azamfirei).

Profesorul Petrea, singurul atunci doctor în filosofie din județ, preda la fostul liceu de fete, botezat cu numele primei regine, soția lui Carol I, care semna ca scriitoare, Carmen Silva. După instaurarea noii orânduiri – socialiste, numele i-a fost schimbat, cu cel al Poetului Național, născut în Botoșani, adică Mihai Eminescu. Să-l fi schimbat din nou, ca în alte locuri? Nu se mai putea. Deoarece nu erau suficiente ore în catedra Profesorului i s-au dat în completare ore și la alt liceu, cel Pedagogic, înființat odată cu reapariția județelor, adică în 1968, purtând mai apoi numele altui geniu născut în Botoșani – Nicolae Iorga.

Profesorul avea încă de atunci dispute cu cei care controlau ideologic sistemul de învățământ și educație, adică secția de propagandă a județenei P.C.R., cât și a Inspectoratului Județean. Ca profesor de științe sociale, în fiecare început de an școlar trebuia să primești avizul secției de propagandă ca să poți preda în continuare la catedră, chiar dacă erai titular. Ceea ce nu se întâmpla la celelalte discipline.

Cunoscând bine diversele ideologii de-a lungul istoriei, dar și clasicii marxism-leninismului, înscriindu-se și la doctorat la Universitatea ieșeană, a cărui absolvent, șef de promoție a fost în 1968, Petrea Curcă s-a întors, predând la Botoșani la cele două licee vechi, cu entuziasmul tinereții, dar și deschiderile care au avut loc după condamnarea intervenției din Cehoslovacia. Treptat, a intrat în conflicte cu propagandiștii oficiali ai județenei, în special tov. Andrei Cardaș și el director, dar în istorie, nu la Universitate, ci la școala de partid „Ștefan Gheorghiu”.

Ca urmare, în anul școlar 1973-1974 nu a mai primit aprobarea de a mai preda științe social-politice, ci doar logica – formală!

Atunci erau prea puțini astfel de specialiști, s-au deschis repede alte licee, de la cele 2 la 12 și existau tot mai multe catedre. În plus, Petrea Curcă a fost acceptat la doctorat la Alma Mater din Iași înainte de a se introduce obligativitatea avizului din partea Județenei P.C.R. Acolo, în 1978, avea să-și susțină cu brio teza cu titlul „Teoria determinismului în sociologia românească – 1900-1940 – momente și sinteze, epistemologie macrosociologică”, tipărită în volum abia în 2006, la editura locală „Quadrat” (mi-a oferit-o cu dedicație după apariție: „Cu simpatie și prețuire lui Corneliu Filip – om deosebit și prieten constant, de la Petrică Curcă, Botoșani, 18 iulie 2006”).

Era un profesor apreciat și de elevi, apropiat de ei, dar exigent, cu o combinație de limbaj specific materiilor pe care le preda, dar și dialoguri deschise, pe înțelesul lor, interesându-se de locurile de unde sunt. Deși cei de la secția de propagandă sau Inspectoratul Școlar îl considerau ca un profesor mai incomod, totuși au fost nevoiți să-l folosească în cursurile de perfecționare a cadrelor de conducere din întreprinderi și instituții de bază ale municipiului, acea Universitate politică și de conducere, cum era pompos numită.

Ne-am întâlnit întâmplător în acea perioadă, după 1975 când renunțasem definitiv în a mai preda în învățământ. Era mulțumit de cursuri, de discuțiile pe care le purta cu acei socialiști, iar aprecierea, aveam să aflu de la unii dintre ei, reciprocă. Dacă el, lectorul, deschidea discuții despre realități, despre piedici în realizarea „obiectivelor” mereu trasate, atunci veneau și ei cu fapte concrete de la locurile de activitate.

În fond, viața sa pendula între orele de la

cele două licee: Pedagogic și „Eminescu” și familie, cei doi feciori fiind atunci în formare. Cursurile la acea Universitate de partid erau ceva în plus, care-i dădea o mai concretă percepere a realității economice și social-politice la nivel micro, a celor ce se întâmplau în urbea în care trăia.

*

* *

Anul 1989 a fost mai tensionat ca niciodată, plin de speranțe și deziluzii.

În primăvară, după ce Ceaușescu a vorbit despre achitarea tuturor datoriilor externe, cred că fiecare dintre noi, mai optimiști, am sperat că se vor umple din nou galantarele și cartelele pentru alimente vor dispărea ca un vis urât. Dar nu s-a întâmplat nimic. Lumea fremăta, se „restructura” în jurul nostru, doar la noi se „dezbăteau”, la toate nivelele „documentele” pentru Congresul al XIV-lea, iar toate rezoluțiile „votate entuziast” la finalul lor, prevedeau realegerea tovarășului. A câta oară?

Dacă la începuturi, adică după 1968, când atitudinea curajoasă a României de a condamna din start intervenția celorlalte state membre ale Tratatului de la Varșovia pentru a înăbuși acea deschidere, „socialism cu față umană” sau „Primăvara de la Praga”, Ceaușescu a strâns în jurul său pe marea majoritate a românilor, chiar și pe cei care până atunci erau anticomuniști (ex: cazurile scriitorilor Nicolae Breban sau Paul Goma). Dar acum schimbările, numite la Kremlin, perestroika și glasnosti, veneau de data aceasta chiar de la cei care deciseseră zdrobirea cursului politic inițiat în Cehoslovacia.

Mai toți căutau informații, nu în mass-media noastră oficială, care avea un singur ton, arhicunoscut, ci ascultam, mai seară de seară, posturile de radio străine, în special Radio Europa Liberă și Vocea Americii. Aveam mai toți antene, care de care mai ingenioase, prin care captam emisiunile posturilor TV de la vecinii noștri. Țin minte ce surpriză a fost în noaptea de Paști 1988, când la televiziunea sovietică a apărut o secvență în direct, pe la miezul nopții, dintr-o Catedrală celebră din Moscova în care l-am văzut pe Gorbaciov cu soția!

Fiind corespondent al Radiodifuziunii Române în județul Botoșani, eram în contacte directe cu cei care se aflau la conducerea municipiului și județului. Botoșanii deveniseră un fel de loc de „penitență” pentru unii demnitari de la centru trimiși la „un capăt de țară”. Sau, după alții, unde „se atârnă harta în cui!”

Nu vreau să-i fac „victime” sau să-i disculp în vreun fel, dar însuși primul secretar, Iulian Ploștinaru, a ajuns la Botoșani tocmai din celălalt capăt de țară, din Mehedinți. Avea într-adevăr un limbaj dur, de vechil, dar nu țin minte să fi trimis după gratii pe vreunul din cei abonați la vorbele sale atât de dure (ex: ai capul cât damigeana și mintea cât dopul!)

În fapt, mai toți prim-secretarii, după ce în 1968 – Botoșanii a redevenit reședință de județ, au fost trimiși din sudul țării: Gh. Ghinea de la Galați (dar cu soția de la Păltiniș-Darabani), Petre Duminică din Argeș, Haralambie Alexa a fost un fel de excepție, în sensul că era născut în județ, dar s-a afirmat în Capitală, de unde ne-a fost numit. S-a spus că era născut în comuna Lunca din județ. Deci era de-al nostru! După 1990 am aflat întâmplător, când mi s-a arătat la arhiva de stare civilă a primăriilor fostelor județe Botoșani și Dorohoi, că într-adevăr Alexa Haralambie era născut în satul Lunca, dar nu din județul Botoșani, ci satul Lunca, plasa Herța, fostul județ Dorohoi, în prezent în raionul Herța, regiunea Cernăuți – Ucraina.

Nu știu cum a reușit fostul Prim să treacă această, să-i spunem mistificare, dar știu că în acei ani, au avut „probleme de dosar” acei care erau născuți în localități care trecuseră în Uniunea Sovietică. Țin bine minte cazul distinsului arhivist Ștefan Cervatiuc, care nu a fost promovat ca director al Arhivelor pe motiv că era originar de peste Prut!?

Era atunci așa zisa politică a rotirii cadrelor de conducere. Circula și bancul-povață: să tot scuturi sacul ca șoarecii să nu aibă timp să-l roadă! Cu alte cuvinte să nu-și prindă rădăcini și să intre în relații prea strânse cu localnicii, cu găștile lor.

Ploștinaru a venit cu o întreagă garnitură de „sudiști”, de „olteni”, deși el era din Mehedinți, adică din apropiere. Ca secretar pe probleme de agricultură a venit Georgescu, un fost cercetător în domeniu, dar care probabil era pentru prima dată în această parte de țară. Și el încerca să tune și fulgere, dar nu reușea să ajungă la performanțele lui Ploștinaru. Norocul acestuia că a fost „rotit” la timp. La sfârșitul lui iunie 1989 botoșănenii au aflat de la radio și în ziua următoare din „Scânteia” și „Clopotul” local, că Iulian Ploștinaru a fost schimbat din funcție „primind noi însărcinări”.

Fostul, la începutul ascensiunii sale, prin anii ’50, lăcătuș mecanic, Ploștinaru a avut noroc, că dacă mai era la Botoșani pe 22 decembrie 1989, ar fi fost, poate, linșat de mulțime. Oricum, la începutul lui 1990, un grup de botoșăneni, majoritatea constructori, au plecat în căutarea sa și l-au dat în judecată. Ce s-a mai întâmplat după, nu mai cunosc?!

Doi dintre adjuncții lui Ploștinaru, preluați de succesoarea lui, Elena Nae, au rămas pentru localnici cu percepții diferite în timp. Mă refer la Constantin Boștină, care a venit în 1986 ca secretar cu probleme economice. Se considera atunci că era un fel de exil, că nu l-ar fi plăcut Tovarășa, deși a fost din facultate, la A.S., președinte al Uniunii Studenților Comuniști (1973-1975), apoi președinte al Consiliului Național al Organizației Pionierilor (până în 1980, când a fost înlocuit cu nora lui, Tovarășa Poliana Cristescu, preferată de ea, dar nu și de fiul Nicu). A urmat alți 6 ani ca adjunct de ministru, iar în 1986 a ajuns la Botoșani.

A impresionat prin stilul său manierat, ținuta impecabilă, în contrast cu cea a lui Ploștinaru. Ca și ceilalți nou veniți, deși au primit apartamente confortabile, și-au lăsat familiile în Capitală. Nu știau încotro vor mai fi rotiți?! Era dintre cei tineri și doxați, cum se spunea, cu doctorat în probleme de comerț exterior.

L-am întâlnit în ziua, în noaptea care a schimbat atâtea destine: 22 decembrie 1989. Era printre cei care se agitau pe culoare și sala mare a Palatului Administrativ, atunci sediu al județenei de partid. S-a pus la dispoziția revoluționarilor și nu am văzut pe nimeni să-l conteste, inclusiv conducători de întreprinderi, alți ingineri. În fapt, toți cei care au fost găsiți la prânz în sediu, au devenit „ostatici ai valului”, a celor care au intrat, fără ca cineva să li se opună.

Deși avusese atâtea funcții politice se considera, o spunea atunci, că a fost ostracizat de tovarășa. Era și el un fel de dizident, cum au apărut atunci, dar în special, imediat după. Să-i spunem că a fost un „tehnocrat”, un specialist în probleme economice și organizatorice. Și totuși, a rămas și după 1990. Țin minte că imediat după Anul Nou a fost chemat la București, cu propunerea să facă parte din noul Guvern condus de Petre Roman, la Ministerul Economiei. Am fost solicitat de redactorul șef al ziarului local „Clopotul”, (devenit subit „Clopotul poporului”, chiar în noaptea de 22 spre 23 decembrie), adică Gheorghe Jaucă, să redactez un material despre activitatea la Botoșani a lui Boștină. N-a mai fost cazul pentru că la București, în „România Liberă”, jurnalistul-dizident Petre Mihai Băcanu, a lansat seria de articole-interogatoriu: Ce-ai făcut în ultimii 5 ani?

Oricum, Constantin Boștină a plecat acasă la București. Nu pe post de ministru, ci s-a lansat ca economist, om de afaceri, membru fondator al Asociației Oamenilor de Afaceri, în Consiliul de Administrație al Bursei Române de mărfuri, iar mai nou, director general al revistei „Economistul”.

Unii botoșăneni, peste mai bine de un an și-au amintit de el, chiar ar fi vrut să-l invite oficial la inaugurarea liniilor de tramvai din municipiu, care s-au realizat la inițiativa sa, orașul fiind printre puținele din țară care au introdus în circulație „bătrânul tramvai”, mai economic și nepoluant.

Au trecut de atunci aproape trei decenii și a rămas doar pe unele planșete legarea celor două linii prin strada N.Iorga, ca să se formeze astfel un inel menit să lege principalele cartiere cu Gara și ce a mai rămas funcțional din zona industrială?!

Alt lider, secretar cu probleme de propagandă a fost Lazăr Băciucu. A venit tot în 1996. Nu era un post prea comod, într-o perioadă în care propaganda legată de cuvântul, ideologia partidului și gândirea „genială a iubitului conducător și al savantei sale tovarășe de luptă și de viață” erau prioritare. Totul trebuia să fie vegheat, ținut sub control. Iar cei care „vorbeau în front”, „dizidenții”, trebuiau izolați. Atunci nu au fost mulți cei care s-au manifestat deschis. Nu mă refer la cei care spuneau bancuri, multe savuroase, ascultau posturi străine și făceau comentarii în șoaptă. Ce-i drept, după acel 22 decembrie 1989 – un fel de piatră de hotar în istoria României, dar și în destinele unora dintre noi, au apărut, ca ciupercile, tot felul de așa ziși „dizidenți”, care au suferit! Dar, marea majoritate ce-au făcut? S-au descurcat, au supraviețuit, căci, să nu uităm, cum a făcut propaganda post decembristă, că s-a trăit în socialism dar în beznă și frig, cu galantare goale, cozi interminabile. Au fost, e drept, în special în ultimii ani ai dictaturii soților Ceaușescu, dar uităm accesul la studii, calificări, concediile la munte și Mare, apartamentele, locurile de muncă garantate…

Cititorii vor spune că am fost un nomenclaturist, un profitor al regimului socialist și de aceea scriu astfel despre acea perioadă… că am fost un lăudător, am vorbit în transmisiile de la Radio București și Iași, numai de bine, despre „mărețele realizări din întrecerea socialistă, potrivit indicațiilor”. Dar, poate cineva să conteste faptul că atunci se muncea, construia, se primeau salarii și premii, nu și ajutoare sociale!!

Da, profesorul Petrea Curcă a fost un dizident adevărat. A riscat totul pentru ideile sale. În primul rând locul de muncă pentru el și soția sa, care era tot profesor de științe sociale și putea să rămână și dânsa fără catedră. În plus, aveau doi băieți aflați în anii de studii. Regimul, sistemul l-a promovat, dar l-a și avertizat. Să nu uităm că în 1974 a fost silit să predea doar logica, nu și științele social-politice, adică filosofie, economie politică, cunoștințe social-politice și socialism științific.

A fost ales, în septembrie 1989 secretar de partid de colegii de la Liceul Pedagogic, deși se știa că este un om cu opinii ferme, bine argumentate. Intuia că lumea din jurul României este în schimbare tot mai accelerată. Ideile lui Gorbaciov mișcau istoria, realitățile, odată cu venirea la Kremlin a unui lider nou și tânăr, care nu a mai prins revoluția bolșevică și Marele Război.

Nu am fost la curent atunci cu șicanele la care era supus, discuțiile, confruntările cu cei de la Securitate, nici faptul că a fost ales secretar de partid la Pedagogic. Era la început de noiembrie, mai precis pe 4, în acea perioadă dinaintea Congresului al XIV-lea al partidului, (care avea să fie și ultimul). Era o „mobilizare generală”, un „vot unanim” pentru „realegerea tovarășului”, deși se mai nutrea speranța că el va ceda conducerea fiului, Nicușor, pe care l-a trimis la Sibiu ca prim-secretar, probabil spre a acumula experiență în conducere.

În fapt, în celelalte state socialiste, foștii lideri au fost treptat înlocuiți cu noi nume. Doar la noi, în România, totul rămânea „pe vechi”, cum spuneau frații noștri de peste Prut, la care ne uitam la televiziunea lor, chiar dacă mai mult se vorbea rusește, dar și… moldovenește!

Am trăit, noi cei din Moldova de dincoace de Prutul-hotar, am aplaudat și lăcrimat în fața televizoarelor când s-au votat la Chișinău legile privind limba și grafia. La noi, totul rămânea „pe vechi”.

La Casa de cultură a sindicatelor era convocată o mare adunare, o Conferință a secretarilor de partid, a profesorilor de științe sociale la care se „dezbăteau” documentele care vor fi prezentate la Congresul planificat să înceapă peste mai puțin de trei săptămâni, adică pe 20 noiembrie.

În calitatea mea de corespondent al Radiodifuziunii Române trebuia să informez redacția din Capitală despre tot ce se întâmpla în județ. Bun sau rău. Erau și știri, informări de uz intern, cum a fost cea despre cumplitul accident din 29 iulie 1986, când un autobuz supraîncărcat, care venea de la Suceava, cu pelerini de la moaștele Sfântului Ioan cel Nou, din cauza unei explozii la cauciucul din față, cauciuc prost reșapat, a intrat perpendicular într-o groapă din lunca râului Siret, murind peste 50 de persoane. Știrea a ajuns mai întâi la Radio Europa Liberă, dar a fost trimisă și de mine pe masa șefilor din Redacție, care n-au primit aprobarea să fie difuzate pe post.

Eram în Botoșani doar doi corespondenți permanenți salariați. Cel al cotidianului „Scânteia”, care era însă salarizat de Județeana de partid și-și avea biroul în Sediu. Eu eram mai avantajat: am propus la șefii mei din București, de unde primeam prin mandat poștal salariu, să am biroul acasă, eu suportând toate cheltuielile, de chirie și întreținere, care, la alți corespondenți erau plătite de la Centru.

Sub pretext că trebuie să telefonez operativ la București știrile, veneam mai din vreme la tot felul de ședințe plenare spre a afla știri, eventual face interviuri, după care plecam. Prietenilor buni le spuneam că am tot felul de „certificate medicale” prin care mi se recomanda să nu pierd timpul în astfel de „evenimente”.

Am intrat în sala mare a Casei Sindicatelor care era plină. Se făceau ultimele pregătiri înainte de a începe. Mă interesa, cu prioritate, cine era în prezidiu, în special oaspeți. Trebuiau să fie în „capul știrii”.

Profesorul Petrea Curcă a venit direct la mine. Am observat că cei din preajmă se uitau lung la noi. Nu știam în acele momente de ce, ce i se întâmplase doar cu câteva zile mai înainte?! Ceilalți, am înțeles că îl evitau, era deja o persoană cu care trebuia să nu mai ai orice contact, care putea fi interpretat ca un gest de solidarizare.

M-am apropiat apoi de doi profesori de filosofie, cu care eram rude, veri după mame, Georgeta Vasiliu și Corneliu Vasiliu, care mi-au spus pe șoptite că Profesorul a fost scos din învățământ în urma unei dispute cu o tovarășă din Minister, căreia i-a cerut explicații mai ample despre dialectica dintre democrație și centralism. Speriată și înfuriată, tovarășa din Minister, Rada Mocanu, a raportat incidentul, îndrăzneala, la Cabinetul 2, iar Tovarășa a cerut scoaterea sa din învățământ. Faptul s-a produs chiar în ajun, pe 3 noiembrie 1989, când la Liceul Pedagogic începând cu orele 18, adică după program, toți salariații, adică circa 70 de „oameni ai muncii” instruiți într-o Adunare generală (nu doar a membrilor de partid), au fost chemați să ia atitudine față de „ieșirea” Profesorului. Despre acele momente, Profesorul a consemnat peste timp în volumul „Revoluția la Botoșani”, pagina 165: „Oamenii de la Pedagogic, cu domnul Aniței în frunte, s-au opus dârz. Cui îi păsa de opoziția lor. Inchizitorul Băciucu tuna, fulgera și amenința, că are să zdrobească cuibul de reacționari de la acest liceu. În jurul orei 21, Băciucu mi-a spus să părăsesc liceul” (sublinierile aparțin autorului cărții).

În aceeași zi, dar înaintea „Adunării” de la liceu, s-a întrunit și biroul municipal de partid sub conducerea unuia dintre secretari, Ioan Botoșeneanu, unde a fost destituit din funcția de secretar al organizației de partid de la liceu, cu motivația scrisă: „din dispoziția conducerii superioare de partid și de stat… pentru opiniile esprimate în dezbaterea ideologică la care a participat în 1 noiembrie… urmează ca Ministerul învățământului să ia măsuri pe linie profesională”.

A veni și „măsura” de la Ministerul învățământului semnată de însuși ministrul Teoreanu,iar peste doar alte 3 zile, pe 6 noiembrie. Profesorul și-a amintit că era același care scria și semna, „că profesorul Petrea Curcă nu mai poate fi profesor”, i-a acordat cu câțiva ani în urmă titlul de „Profesor Evidențiat”!

Și totuși, de ce era agitat Profesorul și m-a abordat precipitat când am apărut în imensa sală a Casei Sindicatelor cu cele 750 de locuri? Avea urgentă nevoie să ajungă la o toaletă și nu știa unde se afla în imensa construcție dată în folosință cu doar 6 ani înainte! A fost un act involuntar sau calculat de a-l invita, de a-l aduce în fața colegilor spre a vedea atitudinea acestora față de „dizident”?!?

Dar Profesorul nu s-a lăsat, nu s-a pocăit. A refuzat oferta făcută de a lucra în continuare (încă nu împlinise 50 de ani) ca bibliotecar la Biblioteca Județeană. Mai mult, a depus plângere scrisă la Judecătoria Botoșani pentru desfacere abuzivă a contractului de muncă. Și a rămas acasă așteptând să vadă ce se va mai întâmpla. Desigur, atunci, cele întâmplate Profesorului s-au aflat repede prin „telefonul fără fir”, în șoaptă. Acum ar fi ajuns instantaneu pe prima pagină și în prime time, breaking news!!

Deși „inchizitorul Băciucu” i-a făcut mult rău atunci, Profesorul Curcă nu a fost un om răzbunător când a ajuns el în fruntea Județului ca om de decizie. S-a indignat când l-a văzut peste câțiva ani la Ipotești, la Memorialul „M.Eminescu”, la braț cu, atunci ministru al culturii, actorul Ion Caramitru.

Dar să nu uităm că Memorialul la dimensiunile de astăzi, are și meritul lui Lazăr Băciucu. (Am aflat că a murit la București în 2010)

În 1989 s-a marcat centenarul „trecerii în Eternitate a Poetului Nostru Național”. Dacă pe plan Central, la București, fiind pe prim plan Congresul, nu i s-a acordat atenția pe care cu toții o așteptam, la Botoșani și Ipotești, a fost cinstit cum se cuvine, chiar fără prezența unor ștabi de la C.C. În schimb, au venit în premieră, oaspeți dragi de peste Prut: Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Leonida Lari, au concertat pe scena teatrului „Mihai Eminescu” soții Doina și Ion Aldea Teodorovici, Ion Suruceanu și alții. Noi le-am luat-o înaintea celor de la București.

Teatrul „M. Eminescu” intrase în relații cu teatrul „Luceafărul” din Chișinău. Au fost spectacole concert în premieră în România, nu în Capitală, ci la Botoșani, datorită unor „nomenclaturiști” de atunci: Lazăr Băciucu, Gh.Jaucă, Ion Ilie, Lucia Olaru Nenati.

Înainte de Centenar s-a decis mărirea spațiului Memorialului, s-a construit Muzeul nou, cu spații de cazare (30 de locuri). În acte, cu complicitatea șefilor de la județ, s-a scris că e vorba de un spațiu al cooperației meșteșugărești cu locuințe pentru specialiști!! Iar la Botoșani, pentru cazarea oaspeților s-a ridicat acel spațiu nou hotelier spre strada Unirii, dar care în documentație figura drept bloc de locuințe. Pentru astfel de destinații erau ordine clare să nu se dea aprobări. Cu astfel de „mistificări, falsuri în acte publice”, s-au realizat acele investiții cu care ne mândrim.

Dar, nu pot încheia aceste mărturisiri despre acei ani și nomenclaturiști, fără a aminti despre „dosarul de la Tribunal” al Profesorului.

Firește că după 22 decembrie el a fost deschis și arătat. Până atunci nu cred că era cineva dispus, avea curajul să-l pună pe rol?! Dar, când a fost „desecretizat”, (ca să folosesc o expresie acum la modă, inițial pe el era ca un fel de fitil cu bombă, pericol de explozie, să-l deschizi!?) a apărut o surpriză. Mi-a spus-o chiar Profesorul: lipsea o semnătură, cea a inspectorului general Mihai Matei, cel care timp de peste două decenii a fost la conducerea învățământului botoșănean, cu mult tact. Se va pensiona, va conduce un timp Organizația de Cruce Roșie și va publica mai multe volume de călătorii.

Corneliu Filip

membru fondator al Fundației Academice

„August Treboniu Laurian”

O acțiune SETIS demnă de toată lauda!

Desfășurată, vineri, 17 mai 2019, pe o zi frumoasă, parcă anume comandată după mai multe zile anterioare, ploioase și vijelioase în intemperii de „cod galben”, excursia la Botoșani, făcută la invitația Filialei SETIS constituită recent acolo, s-a dovedit pe tot parcursul acestei zile minunate o deosebită manifestare a celor care-și poartă cu mândrie nedisimulată calitatea de „membru SETIS”, Societatea Absolvenților Facultății de Electrotehnică de la Iași, sub a cărei umbrelă luminoasă a adunat an de an pe toți acei care au fost „ingineriți în Lumină” în Dulce Târgu´ Ieșilor, străvechea și legendara vatră a Istoriei, Științei, Tehnicii, Culturii și Spiritualității românești, acolo unde la 11-14 iulie 1868 s-a aprins în „premieră națională” Soarele Electric!

Drumul cu mini autocarul modern a fost o încântare pentru toți cei 17 „setiști” care au răspuns cu drag invitației D-lui Prof. dr. ing. Alexandru Sălceanu – președintele executiv al SETIS -, oferind priveliști fugare ale itinerarului excursiei și o bază de discuții generale despre programul acestei binevenite inițiative, ce a fost difuzat fiecărui participant chiar de la urcarea în mijlocul de transport. Nota bene: pe deasupra, a mai fost distribuit și interesantul album monografic „Botoșani în mileniul trei”, realizat de nimeni altul decât ing. Florin Simion Egner – președintele noii filiale botoșănene SETIS.

Descinderea în Botoșani s-a făcut în parcarea Liceului „Laurian”, unde ieșenii au fost întâmpinați și salutați cu multă căldură chiar de către domnul ing. Egner, ce avea să ne fie ghidul acestei excursii de „înfrățire”.

Primul obiectiv din program avea să fie vizitarea „Casei Memoriale Nicolae Iorga”, acolo unde eruditul istoric și-a petrecut copilăria și primii ani ai învățăturii. Explicațiile competente ale muzeografului George Arhip, exponatele, piesele și manuscrisele originale din muzeu, au prezentat un deosebit interes pentru cei care au venit aici pentru prima dată. S-au făcut poze, s-au pus întrebări și s-au purtat interesante discuții tematice.

Instantanee de la vizitarea „Casei Memoriale Nicolae Iorga”

Vizitarea Centrului Vechi Istoric al Botoșanilor a prilejuit „trecerea în revistă” a mai multor „repere” de mare interes istoric și cultural: Casa în care s-a născut Mihai Eminescu, la 20 dec. 1849 (sic!) și nu 15 ian. 1850, după cum se menționează în mai toate materialele biografice ale vieții Poetului, Biserica Uspenia (Adormirea Maicii Domnului), acolo unde a fost botezat Mihai Eminescu. Cristelnița originală a botezului se află în păstrare la Casa Memorială de la Ipotești. Această biserică a fost ctitorită la 1552 de către Elena Despot Doamna, soția Domnitorului Petru Rareș. În stânga intrării în Biserica Uspenia se află impunătoarea statuie a Poetului, realizată, de sculptorul Oskar Han, aceasta fiind „singurul monument laic amplasat în curtea unui lăcaș de cult ortodox din România”.

Repere eminesciene în Centrul istoric al Botoșanilor: Casa, Biserica Uspenia, Statuia

Vizita a continuat în Centrul Istoric vechi, unde la tot pasul s-a putut vedea o rodnică strădanie a edililor botoșăneni de a reda patina și culoarea clădirilor de altădată.

Renaște Botoșaniul de odinioară Simbolicul grup statuar

Piața Centrală veche este dominată de monumentalul grup statuar: „Compania de mitraliere maior Ignat în atac”, ca o vie recunoștință adusă eroilor botoșăneni din Primul Război Mondial care s-au jertfit la Mărășești, Mărăști, Oituz, pentru România Mare; Eroul maior Grigore Ignat, căzut la datorie în luptele aprige de lângă Mărășești, fiind strâns legat de Botoșani prin căsătoria sa cu localnica Geta Enășescu.

Vizita ieșenilor, la care s-a mai adăugat și o familie „setistă” suceveană, a continuat mai departe pe un itinerar de „breaslă energetică”: ELECTROALFA, o unitate de elită a producției de echipamente energetice românești! La noul „Centru de cercetare și dezvoltare” al firmei Electroalfa am fost întâmpinați cu multă bucurie de chiar patronul „Imperiului Energetic”, ing. Gheorghe Ciubotaru, absolvent al Facultății de Electrotehnică de la Iași, cel care are marele merit de a fi pornit pe cont propriu de la „zero” și a ajuns la un „colos” care performează și se dezvoltă grandios, pe măsura cerințelor, fiind una dintre cele mai productive firme energetice românești, bine cunoscută și în străinătate. Succinta prezentare și vizita făcută în secțiile de cercetare și producție ale noului Centru, echipate cu cele mai performante utilaje pentru realizarea, măsurătorile și omologarea echipamentelor aflate pe fluxul de producție a impresionat vizitatorii specialiști în domeniul energetic, prin calitatea produselor și profesionalismul lucrătorilor. Să menționăm, spre exemplificare, că Electroalfa a echipat în întregime cu echipamente proprii partea de 20 KV a Stației de sistem 220/110/20/6 KV FAI de la Iași!

Vizită la Electroalfa Botoșani

După atâta „umblet” interesant, interesat și ostenitor, fiind trecut bine de orele prânzului, iată, a venit și vremea să poposim la…Popasul Cucorăni”, faimosul „loc de mas” al botoșănenilor, dar și al vizitatorilor ocazionali de prin alte părți, veniți la Botoșani în „ospeție”. Și, într-adevăr, ambianța ospitalieră de aici, bucatele preparate prezentate și tăria specifică locului au deschis un apetit pe măsură, antrenând din plin bunadispoziție a mesenilor înfometați. Renumita ciorbă rădăuțeană, delicioasa friptură de batal, cum și celelalte bucate aveau să confirme „statutul” preferențial al Cucorănilor.

Pozele de grup făcute la sfârșitul „ospățului” aveau să confirme „sațietatea” tuturor.

După masa copioasă de la Cucorăni, excursia se îndreaptă firesc spre „punctul de rezistență” al acesteia: „Memorialul Ipotești”, aflat nu departe de aici și care prilejuiește generos vizitarea „Casei memoriale Mihai Eminescu” , a Bisericuței familiei Eminovici și a Mormintelor părinților și ale celor 2 frați ai Poetului, înmormântați la Ipotești, în cimitirul din spatele casei.

Pășim firesc cu emoție în casa care păstrează urmele neșterse și tăcute ale trecerii Poetului prin ea. Totul impresionează prin simplitate și bun gust. Cuvintele muzeografei Ala Sainerico îți pătrund direct în suflet, trezind amintirile acolo cuibărite încă din vremea școlii. Iar versurile eminesciene dau năvală în vălmășagul memoriei afective: „Unde ești copilărie / cu pădurea ta cu tot?”, „Ce te legeni codrule?”, „Fiind băiet păduri cutreieram”, „Freamăt de codru”…

Instantaneele foto luate parcă sunt și ele pătrunse de fiorul poeziei eminesciene.

La Casa memorială de la Ipotești

Pe treptele intrării în casă Moment poetic eminescian, ad-hoc

„Și te-ai dus dulce minune / Și-a murit iubirea noastră…/ Floare-albastră, floare-albastră, / Totuși, este trist în lume…//

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Cu opera-i dumnezeiască

Dă seama de-un întreg popor

Menit aici să veșnicească:

Trecut, Prezent și Viitor!

Și dacă săvârșim păcatul

De a-I rosti un singur vers,

Acesta ni-i certificatul

De nemurire-n Univers!

Mormântul fraților Iorgu și Nicolae Mormântul părinților Raluca și Gheorghe Eminovici

Cu toată „depășirea” timpului „programat”, o raită la „lacul cu nuferi” eminescian este oricând reconfortantă. Din undele sale vălurite versurile se desprind ușor: „Lacul codrilor albastru / Nuferi galbeni îl încarcă / Tresărind în cercuri albe / El cutremură o barcă.// …// Dar nu vine…Singuratic / În zădar suspin și sufăr / Lângă lacul cel albastru / Încărcat cu flori de nufăr.

Înserarea s-a lăsat pe nesimțite, dar inimile zvâcneau melancolic. Ah, tinerețe…!

La Botoșani despărțirea de d-nul Egner, gazda noastră, a fost grea și prelungă.

La revedere, Botoșaniule, oraș aflat sub oblăduirea prestigioasă și glorioasă a celor patru personalități marcante ale Neamului Românesc: Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, George Enescu și Ștefan Luchian!

Așa s-a terminat, târziu în noapte, această „acțiune” SETIS demnă de toată lauda!

Mihai Caba

inginer și scriitor,

membru fondator al

Societății profesorilor și absolvenților Facultății de Electrotehnică din Iași – SETIS

ACTUL CONSTITUTIV

al

ASOCIAȚIEI ACADEMICE ,,AUGUST TREBONIU LAURIAN’’

Art. 1. Datele de identificare ale membrilor fondatori:…………………………….

Art. 2. Lista membrilor Comitetului de inițiativă la înființarea Asociației Academice

,,AUGUST TREBONIU LAURIAN’’

1. Alexe Gabriel – scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România

2. Arbune Iulia – medic

3. Balanovici Sergiu – scriitor, doctor în istorie

4. Bălteanu Lucian – scriitor, critic de teatru

5. Chelaru Marcel – jurist

6. Cervatiuc Ștefan – scriitor, istoric

7. Ciobanu Gheorghe – economist

8. Ciulacu Nemțeanu Romeo – medic

9. Coman Cornel – cineast și producător

10. Corduneanu Constantin, academician, prof. univ. la Universitatea Arlington, Dallas

11. Cornaci Mihai – publicist, colecționar

12. Crețu Nicolae, prof. univ Iași, scriitor și critic literar

13. Egner Florin Simion – inginer, autor al unui ciclu de cărți monografice despre Botoșani

14. Filip Corneliu – scriitor, doctor în istorie, absolvent al Liceului Laurian

15. Furtună Cornel – doctor în fizică, licențiat în drept

16. Gaftoneanu Dorel – scriitor, fondator al Fundației culturale Steaua Nordului

17. Grosu Tiberiu Antonel – inginer

18. Horia Zilieru – poet

19. Hreapcă Gheorghe – epigramist

20. Huncă Mihaela – doctorand în matematică

21. Huțu Dănuț – profesor

22. Ichim Aurica – dr. în istorie, restaurator

23. Iftime Ioana – medic

24. Iordache Paul Mircea – redactor-șef Vatra Noastră Românească, absolvent Laurian

25. Lazăr George – scriitor și editor

26. Macaleți Costică – inginer

27. Manolache Ciprian – scriitor

28. Manolache Sergiu – autorul Monografiei comunei Mihai Eminescu

29. Manole Georgică – scriitor, redactor al revistei Luceafărul Botoșani

30. Mardare Sorohan – prof. univ. Iași, fizica solidului

31. Melinte Florentina Cristina – medic

32. Melniciuc Aurel – istoric și arheolog

33. Miron Radu – academician, prof. univ. Iași, matematică

34. Munteanu Corneliu – prof. univ. Iași, mecanică,

35. Nenati Lucia Olaru – eminescolog, doctor în litere, Cetățean de Onoare al mun. Botoșani

36. Olteanu Nicolae Daniel – medic

37. Onofrei Ioan – profesor, director Colegiu Laurian

38. Palade Laurențiu – muzicolog

39. Pârvescu Petruț – scriitor, președintele cenaclului Ion Pillat Botoșani

40. Prăjinaru Mihaela – profesor, doctor în științe, director Colegiu Laurian

41. Prodan Dănuț – scriitor, doctor în istorie, editor revista Luceafărul Botoșani

42. Rusu Mircea – prof. univ. Iași, președinte al Asoc, Foștilor Elevi ai Liceului Laurian

43. Schachter Lorin – medic

44. Sorin Stratulat – prof. univ. Iași, medicină

45. Toma Constantin – academician, biolog, absolvent al Liceului Laurian.

46. Traian Apetrei – scriitor și publicist

47. Vasilache Alexandru – scriitor, muzeograf

48. Vasilică Constantin – prof. univ. Dr. Dc. H.c., absolvent al Liceului Laurian

49. Vîntu Vasile – prof. univ., rector al Univ. Ion Ionescu de la Brad Iași

50. Zetu Irina – prof. univ. Iași, medicină.

Art. 3. Lista membrilor Asociației Academice ,,AUGUST TREBONIU LAURIAN’’

1. Alexandru Zub – academician, Cetățean de Onoare al mun. Botoșani, absolvent Laurian.

2. Adăscăliței Vasile – scriitor și publicist

3. Adrian Covic – prof. univ., prorector al Univ. de Medicină Grigore T. Popa Iași

4. Andrei Gabriel Adrian – scriitor și publicist, preot parohia Roman

5. Baciu Maria – scriitor, fondator cenaclul literar Eminescu Botoșani

6. Bălăucă Artur – matematician, autor de manuale și culegeri de probleme de matematică

7. Băltuță Steliana – etnograf și publicist

8. Bîcu Vasile – scriitor, director Ziarul de Herța – Cernăuți

9. Botezatu Daniel – doctor în istorie

10. Boțu Nicolae – prof. univ. Iași, construcții

11. Caproșu Ioan – prof. univ. Iași, istoric

12. Cârlan Marius – prof. univ., genetică

13. Chelariu Delia – fondator Colegiul de medicină preuniversitar Botoșani

14. Chericheș Coriolan – editor și publicist

15. Cimpoi Mihai – academician, membru al Academiei de Științe a Moldovei, istoric literar.

16. Ciofu Tamara – medic, deputat de Botoșani

17. Ciubotaru, Ion H. – prof. univ. Iași, cercetător științific Academia Română

18. Cristea Dragoș – doctor în litere

19. Dabija Nicolae – membru al Acad. de Științe a Moldovei, membru al Academiei Române

20. Dascălu Daniel – dr. în teologie, profesor univ. la Facultatea de Teologie din Iași

21. Dănăilă Leon – academician, Cetățean de Onoare al municipiului Botoșani

22. Dumistrăcel Stelian – prof univ, Academia Română – Filiala Iași

23. Ilisei Grigore – scriitor

24. Elvira Sorohan – prof. univ. Iași, filolog

25. Federovici Doina – senator de Botoșani

26. Flutur Mugurel – inginer, absolvent al Liceului Laurian

27. Holban Ioan – scriitor, absolvent al Liceului Laurian

28. Grigoraș Viorel – senator de Botoșani

29. Ion Ilie – muzicolog

30. Istrate Ion – editor, fondator Editura Agata Botoșani

31. Ișan Vasile – prof. univ. Iași, științe economice

32. Iurea Dan – inginer, multiplu inventator în domeniul tehnic

33. Lungu Dan – scriitor, inițiatorul proiectului Muzeul Comunismului la Botoșani

34. Brehnescu Constantin – regizor, scenarist

35. Manole Gică – scriitor, dr. în istorie

36. Maria Covic – prof. univ Iași, medicină

37. Mircea Covic – prof. univ. Iași, medicină

38. Murariu Dumitru – academician, biolog și antropolog

39. Norina Forna – prof. univ. Iași, medicină

40. Poede George – prof. univ. Iași, Asoc. Română de Relații Internaționale și St. Europene

41. Prelipcean Bujor – prof. univ. Iași, muzicolog

42. Roșu Daniela Cristina – jurist

43. Rusu Ileana – prof. univ. Iași, medicină

44. Rusu Mina – profesor, expert Ministerul Educației Naționale și Cercetării Științifice

45. Teletin Ana – publicist, specialist probleme socioculturale etnii

46. Teodor Dima – academician, prof. economie la Institutul Gh. Zane Iași

47. Turtureanu Nicolae – poet, absolvent al Liceului Laurian

48. Vasiliu Lucian – scriitor și editor

49. Zetu Liviu – prof. univ. Iași, medicină

50. Asociația Zona Metropolitană Botoșani, reprezentată prin președinte Portariuc Ovidiu

Art. 4.Exprimarea voinței de asociere și precizarea scopului propus………………

În conformitate cu Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, în calitate de membri fondatori am constituit ASOCIAȚIA ACADEMICĂ ‘’AUGUST TREBONIU LAURIAN’’, persoană juridică, fără scop patrimonial, de drept privat și de utilitate publică…………………………………………………………………………………………..

Art. 5. Scopul Asociației……………………………………………………………………..

Asociația Academică ,, AUGUST TREBONIU LAURIAN’’ are drept scop de a promova proiecte de dezvoltare locală în municipiul Botoșani, în Zona Metropolitană Botoșani și în municipiul Iași, de a promova valorile culturale locale în municipiile Botoșani și Iași și de a sprijini înființarea în municipiul Botoșani a unor extensii, filiale și facultăți ale învățământului universitar de stat.

Art. 6. Denumirea Asociației……………………………………………………………………

Asocierea dintre membrii fondatori va purta denumirea de ASOCIAȚIA ACADEMICĂ ‘’AUGUST TREBONIU LAURIAN’’………………………………………………………………………….

Art. 7. Sediul Asociației………………………………………………………………..

Sediul Asociației este în România, județul Botoșani, municipiul Botoșani, str. Petru Rareș, Nr. 77, cod poștal 710336.

Art.8. Durata de funcționare a Asociației ……………………………………………

ASOCIAȚIA ACADEMICĂ ‘’AUGUST TREBONIU LAURIAN’’, se constituie și își desfășoară activitatea precizată în statut pe termen nelimitat…………………………

Art. 9. Patrimoniul inițial al asociației……………………………………………………………..

Asociații fondatori constituie, prin aport în numerar, activul patrimoniului Asociației, în valoare 300,00 lei. Suma va fi depusă într-un cont separat, deschis în numele Asociației…………..

Art. 10. Componența nominală a celor dintâi organe de conducere, administrare și control ale Asociației……………………………………………………

a) Adunarea Generala este organul de conducere al Asociației fiind formată inițial din totalitatea membrilor fondatori.

Atribuțiile Adunării Generale, precum și condițiile primirii ulterioare de noi membri sunt prevăzute în Statutul Asociației.

b) Consiliul Director este organul executiv al Asociației și are următoarea componență nominală…………………………………………………………………………………………………………………………

c) Cenzor, ca organ financiar al Asociației, este numită doamna BUHĂIANU ALINA – CLAUDIA……………………………………………………………………………………….

Atribuțiile Consiliului Director sunt stabilite prin Statut.

Art.11. Persoana împuternicită de către membrii fondatori să desfășoare procedura de dobândire a personalității juridice a Asociației este doamna Roșu Daniela-Cristina, cetățean român, domiciliată în Botoșani.

Art. 12. Modificarea sau completarea actului constitutiv se face în formă scrisă și cu îndeplinirea condițiilor legale de formă și fond………………………………………….

Art. 13. Prevederile prezentului act constitutiv se completează cu celelalte dispoziții legale în vigoare…………………………………………………………………………………………….

Prezentul act constitutiv a fost redactat într-un număr de 7 (șapte) exemplare originale și atestat la Cabinet Individual Avocat FEODOROV ANDREEA, Baroul Botoșani, astăzi data de 08.08.2016……………………………………………………………………………………….

|[f) patrimoniul inițial al asociației; activul patrimonial, în valoare de cel puțin un salariu minim brut pe economie, la data constituirii asociației, este alcătuit din aportul în natură și/sau în bani al asociaților. În cazul aportului în natură, forma autentică a actului constitutiv și a statutului este obligatorie; (text în vigoare până la 4 aprilie 2016) ]|

Lista membrilor

Comitetului de inițiativă al

Asociației academice August Treboniu Laurian

Botoșani

Corduneanu Constantin, academician, prof. univ. la Universitatea Arlington, Dallas

Rusu Mircea – prof. univ. Iași, Cetățean de Onoare al municipiului Botoșani

Egner Florin – ing., autor ”Botoșani în mileniul al III-lea – Istorie, Cultură, Monumente”

Manolache Ciprian – scriitor

Alexe Gabriel – scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Botoșani

Arbune Iulia – medic

Balanovici Sergiu – scriitor, doctor în istorie

Bălteanu Lucian – scriitor, critic de teatru

Chelaru Marcel – jurist

Cervatiuc Ștefan – scriitor, istoric

Ciobanu Gheorghe – economist

Ciulacu Nemțeanu Romeo – medic

Coman Cornel – cineast și producător

Cornaci Mihai – publicist, colecționar

Crețu Nicolae, prof. univ. Iași, scriitor și critic literar

Filip Corneliu – scriitor, doctor în istorie, absolvent al Liceului Laurian

Furtună Cornel – doctor în fizică, licențiat în drept

Gaftoneanu Dorel – scriitor și epigramist, fondator al Fundației culturale Steaua Nordului Botoșani

Grosu Tiberiu Antonel – inginer

Horia Zilieru – poet

Hreapcă Gheorghe – epigramist

Huncă Mihaela – dr. științe sociale

Huțu Dănuț – profesor

Ichim Aurica – dr. în istorie, restaurator

Iftime Ioana – medic

Iordache Paul Mircea – scriitor, redactor al revistei Vatra Noastră Românească, absolvent al Liceului Laurian

Lazăr George – scriitor și editor

Macaleți Costică – inginer

Manolache Sergiu – autorul Monografiei comunei Mihai Eminescu

Manole Georgică – scriitor, redactor al revistei Luceafărul Botoșani

Mardare Sorohan – prof. univ. Iași, fizica solidului

Melinte Florentina Cristina – medic

Melniciuc Aurel – istoric și arheolog

Miron Radu – academician, prof. univ. Iași, matematică

Munteanu Corneliu – prof. univ. Iași, mecanică,

Nenati Lucia Olaru – eminescolog, Cetățean de Onoare al municipiului Botoșani

Olteanu Nicolae Daniel – medic

Onofrei Ioan – profesor, director Colegiu Laurian

Palade Laurențiu – muzicolog

Pârvescu Petruț – scriitor, președintele cenaclului Ion Pillat Botoșani

Prăjinaru Mihaela – profesor, doctor în științe, director Colegiu Laurian

Prodan Dănuț – scriitor, doctor în istorie, editor revista Luceafărul Botoșani

Schachter Lorin – medic

Sorin Stratulat – prof. univ. Iași, medicină

Toma Constantin – academician, biolog, absolvent al Liceului Laurian.

Traian Apetrei – scriitor și publicist

Vasilache Alexandru – scriitor, muzeograf

Vasilică Constantin – prof. univ., Cetățean de Onoare al municipiului Botoșani, absolvent al Liceului Laurian

Vîntu Vasile – prof. univ., rector al Universității de Științe Agricole și de Medicină Veterinară Ion Ionescu de la Brad Iași

Zetu Irina – prof. univ. Iași, medicină

Zetu Liviu – prof. univ. Iași, medicină

Conducerea Fundației Academice

„August Treboniu Laurian”

Președinte de Onoare:

acad. Corduneanu Constantin – în chenar negru !!!

acad. Miron Radu

acad. Zub Alexandru

prof. univ. dr. Forna Norina

prof. univ. dr. Munteanu Corneliu

Președinte:

prof. univ. dr. Rusu Mircea

Vicepeședinte:

prof. Huncă Mihaela

Președinte executiv:

ing. Egner Florin Simion