Raluca Pinzaru, 4a1 [626818]

UNIVERSITATEA „ ALEXANDRU IOAN CUZA” din Iași
Facultatea de Drept

FALIMENTUL Î N COMERȚUL
INTERNAȚIONAL

PROFESOR COORDONATOR:
Dr. C.T. UNGUREANU

STUDENT: [anonimizat] 4A 1

IAȘI
2020

CUPRINS

Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 1
2. Competența jurisdicțională în materie de faliment internațional ………………………….. ……………….. 2
3. Competența legislativă în materie de faliment internațional ………………………….. ……………………… 3
4. Recunoașterea și efectele hotărârilor ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 4
5. Insolvența grupului de societăți ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 5
Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 5
Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 7

1
Introducere

Uzitat ă în prezent, în dreptul român, cu sensul de procedură finală, noțiunea de faliment face
referire la lichidarea societății ce nu mai poate fi salvată.1 Instituția care include toate procedurile la care
este supus debitorul aflat în stare de insolvență, adică aflat în imposibilitatea de a -și plăti datoriile certe ,
lichide și exigibile , determinată de insuficiența fondurilor bănești, este aceea de insolvență.
Falimentul internațional este un faliment ce implică un element de extraneitate, în sensul că
situația prezintă legături care nu se raportează la un singur stat, astfel că soluționarea cauzei poate
interesa mai multe state. Situarea bunurilor debitorului pe teritoriu l unor state diferite, deținerea de către
debitor de sedii secundare repre zintă elemente de extraneitate. De asemenea, elementul de extraneitate
poate fi constituit și de creditorii, furnizorii sau salariații debitorului stabiliți în străinătate.2
Caracterul internațional al falimentului pune în prezen ță mai multe sisteme de drept , ridicând
probleme speci fice dreptului internațional privat, între care cele mai importante sunt cele legate de
calificare, determinarea autorității competente să administ reze procedura, a legii materiale aplicabile
și mai ales a recunoașterii și executării în străinătate a efectelor hotărârii declarative de faliment.
În ceea ce priveș te dispersarea componentelor societății în insolvență (spre exemplu, sedii
secundare, repr ezentanțe, contracte în desfășurare, bunuri în state diferite ), au fost conturate două teorii :3
– teoria unității și universalității falimentului – aceasta pornește de la ideea universalității
patrimoniului consolidată prin existența unei singure proceduri de faliment la sediul societății indiferent
de localizarea patrimoniului debitorului ;
– teoria pluralit ății și teritorialității falimentu lui are ca fundament ideea că falimentul
reprezintă o modalitate de executare a bunurilor debitorului, neproducând efecte extrateritoriale ;
creditorii își satisfac creanțele numai din bunurile debitoru lui aflate pe teritoriul unde îș i au creditorii
sediul, av ând ca finalitate existența unei pluralități de proceduri de faliment în fiecare stat în care se află
filiale, sucursale sau anumite bunuri ale debitorului .
Toto dată, trebuie menționat faptul că falimentul internaționa l nu este de competența unor
autorități supranaționale, nefiind reglementat de reguli materiale de drept material internațional, ci de
norme naționale care aparțin unui /mai multor state.4
Activitatea de armonizare în materia falimentului se concretizează prin încheierea de
convenții i nternaționale, prin adoptarea de regulamente sau prin elaborarea de legi interne, ca re

1 A se vedea, C.T. Ungureanu, Dreptul Comerțului Internațional, Editura Hamangiu, București, 2018 , pag. 66.
2 A se vedea, L.C. Gavrilescu, Falimentul în relațiile comerciale internaționale , Editura Hamangiu, București ,
2013 , pag. 7.
3 A se vedea, L.C. Gavrilescu, Proceduri teritoriale de insolvență , publicat în Analele Stiințifice ale Universității
,,Alexandru Io an Cuza ’’ Iași, Tomul LVI, Științe Juridice, 2010, pag. 61 .
4 A se vedea, C.T. Ungureanu, op.cit. , pag. 67.

2
transpun acte internaționale. Semnificative în acest sens sunt : Tratatul de la Montevideo (1889 ),
Convenția de la Havana ( 1928), Conven ția statelor nordice (1933 ), Convenția de la I nstanbul (1990),
Convenția UE (1995), Legea model UNCITRAL ( 1997), Regulamentul nr. 1346/ 20 00 al Consiliului
Uniunii Europene care a fost înlocuit de Regulamentul (UE) 2015 /848 privind procedurile de insolven ță,
aplicabil în toate statele membre din iunie 2017.
1. Competența jurisdicțională în materie de faliment internațional

 Competența jurisdicțională în materie de faliment, când nu este aplicabil
Regulamentul i nsolvenței
Insolvența transnațională constituie o procedură care prezintă unul sau mai multe elemente de
extraneitate, precum : sediul debitorului aflat în stare de insolven ță, acesta putând avea sediul social într –
un stat și alte sedii pe teritoriul altor stat e, bunu rile debitorului localizate pe teritoriul unor state diferite ;
contracte încheiate cu societăți de naționalitate d iferită de cea a debitorului insolvent.5
În România, insolvența trans națională este reglementată de Codul Insolvenței, aplicat în
situațiiile în care în procedura insolvenței sunt implicate persoane juridice d in state care nu sunt membre
UE și de Regulamentul UE 2015 /848 privind procedurile de insolvență , aplicabil procedurilor de
insolvență pentru persoane juridice din c adrul UE, conform domeniului său de aplicare .
Conform art. 274 alin . 1 din Codul Insolvenței, normele acestuia se aplică în cazuri de
insolvență transnațională dacă: o ins tanță stră ină sau un reprezentant străin solicită asistență în România
în legătură c u o procedură străină de insolvență ; în cazul în care este solicitată asistență într -un stat
străin în legătură cu o procedură română de insolvență; în cazul desfășurării concomitente a unei
proceduri române de insolvență și a unei proceduri străine de insolvență referitoare la oricare dintre
membrii unui grup de societăți ; în cazul în care creditorii sau alte persoane interesate dintr -un stat străin
sunt interesate să solicite deschiderea în România a unei proceduri prevăzute de prezenta lege sau să
participe în cadrul unei proceduri deschise.6
Deschiderea unei proceduri de insolvență este de compet ența jurisdicțională a tribunal ului în
circumscripția căruia debitorul și -a avut sediul social cel pu țin 6 luni înainte de da ta sesizării instanței ,
tribunalu l legal învestit rămânând competent, indiferent de schimbarea ulterioară a sediului social al
debitorului, sediu care coincide, până la proba contrarie, cu centrul principalelo r interese ale
debitorului .7

5 A se vedea, C. T. Ungureanu, op. cit. , p. 71.
6 A se vedea, Legea nr. 85 din 25 iunie 2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență .
7 A se vedea, C. T. Ungureanu , op.cit., pag. 73 .

3
 Competența jurisdicțională conform Regulamentului insolvenței
Competen ța jurisdicțională de a deschide procedura de insolvență principală revine instanțelor
din statu l membru pe t eritoriul căruia se află centrul intereselor principale ale debitorulu i, prin acesta
înțelegându -se locul în care debitorul îsi administrează în mod obișnuit interes ele, putând fi verificat de
către terți . În cazul societăților /persoanelor juridice există o prezumție relativ ă, centrul intereselor
principale fiind prezumat a fi, până la proba contrarie, locul unde se află s ediul social. Prezumția se
aplică doar în cazul în care sediul social nu a fost mutat într -un alt stat membru înainte cu 3 luni de la
data solicitării de deschidere a procedurii .8
De altfel, atunci când centrul intereselor principale ale debitorului este situa t pe teritoriu l unui
stat membru UE, instanțele unui alt stat membru sunt competente să deschidă o procedură de in solvență
secundară împotriva debitorului da că acesta îsi are sediul pe ter itoriul statului r espectiv, efectele
procedurii limitându -se la bunu rile aflate pe teritoriul celui de -al doilea stat membru.9
În cazul acțiunilor conexe, adică a celor ce decurg direct din procedura de insolvență sau care
sunt strâns legate de aceasta, competența jurisdicțională revine aceleiași instanțe unde a fost d eschisă
procedura de insolvență .

2. Competența legislativă în materie de faliment internațional

 Competența legislativă cân d nu este aplicat Regulamentul i nsolvenței

Instanța sesizată va stabili legea aplicabilă unei proceduri de insolvență deschise pe teritoriul
României, regula fiind că instanța română va aplica legea română pentru soluționarea cauzei, însemnând
legea națională a persoanei juridice debitoare, care co incide cu legea sediului ei social (Codul
insolven ței sau alte legi speciale ).10

 Competența legi slativă conform Regulamentului i nsolvenței

Conform art. 7 alin. 1 din Regulamentul insolvenței, legea statului membru pe al cărui
teritoriu este deschisă procedura de insolvență este legea aplicabilă procedurii de insolvență și efectelor
acestora. Așadar, legea aplicabilă este cea a instanței competente.
Art. 7 din Regulamentul Insolvenței stabilește o normă conflictuală unică la nivelul UE pentru
stabilirea legii aplicabile, regula presupunând că legea aplicabilă determină toate efectele procedurii de

8 A se vedea, C. T. Ungureanu, op. cit ., pag. 79.
9 A se vedea, Regulamentul (UE) 2015/848 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 mai 2015 privind
procedurile de insolvență.
10A se vedea, http://www.imliasi.ro/noul -cod-civil.pdf , vizitat la 14.04.2020

4
insolvență, pe cele de natură procedurală și pe cele materiale privind persoanele și raporturile jur idice
respective. Legea aplicabilă reglementeză toate condițiile privind deschiderea, desfășurarea și închiderea
procedurii de insolvență.
3. Recunoașterea și efectele hotărârilor

 Recunoașt erea hotărârilor judecătorești străine în România, în materie de
faliment, când nu este aplicabil Regulamentul Insolvenței

Conform art. 289 alin. 1 din Codul Insolvenței, procedura s trăină este recunosc ută dacă
îndeplinește cumulativ anumite condiții : procedura str ăină este o procedură așa cum este definită în art.
5 din Codul Insolvenței (procedura str ăină de insolvență reprezintă o proced ură colectivă, publică,
judiciară sau adminis trativă, care se desfăș oară con form legislației unui stat străin, în c are bunurile și
activitatea debitorului sunt supuse supravegherii unei instanțe străine, în scopul reorga nizării sau
lichidării activităț ii acelui debitor ), repre zentantul este persoană fizică sau juridică, inclusiv pe rsoane
desemnate cu titlu provi zoriu, autorizate, în cadrul unei proceduri străine, să administreze reorganizarea
sau lichidarea bunurilor și activității debitorului sau să acționeze ca un re prezentant al unei proceduri
străine ; cererea de recunoa ștere să fie î nsoțită de anumite documente prevăzute în art. 287 din
Regulament ; cererea de recunoa ștere a fost introdusă la instanța competentă ; exist ă reciprocitate în
privința efectelor hotărâri lor străine între România și statul instan ței care a pronunțat hotărârea.11
De asemenea, conform art. 289 alin. 5 din Codul Insolvenței, hotărârea de recunoașter e a
procedu rii străine are autorita te relativă de lucru judecat, instanța putând anula sau, după caz, schimba în
tot sau în parte, dacă se dovedește că, ulterior pronunțării sale, temeiurile și condiț iile recunoașterii
lipseau, în tot sau în parte, sau că au încetat să existe.12
 Recunoașterea și efectele procedurii de insolvență potrivit Regulamentu lui
insolvenței
Obligativitatea pentru fiecare stat membru implicat de a recunoaște de plin drept hotărârile
pronunțate în proceduril e de insolvență, de îndată ce îș i produc efecte în statul de deschidere este
prevăzută de Regulamentul insolvenței. De asemenea, instanța sesizată nu are dreptul de a verifica
competența instanței de origine pentru desc hiderea unei proceduri princi pale de insolvență, chiar dacă
hotărârea este fondată pe aprecierea eronată a centrului intereselor principale ale debitorului.13

11 A se vedea, C. T. Ungureanu, op.cit ., pag. 75 .
12 Ibidem , pag. 76 .
13 Ibidem , pag. 84.

5
Totodată, conform art. 33 din Regulamentul i nsolvenței, în cazul în care ar contraveni în mod
evident ordinii publice din statul respectiv, în special principiilor sale fundamentale sau drepturilor și
libertăților individuale garantate prin Constituție, orice stat membru poate refuza recunoașterea unei
proceduri de insolvență deschise în alt stat membr u sau executarea unei hotărâri . 14
4. Insolvența grupului de societăți

Conform Codului Insolvenței, grupul de societăți este alcătuit din două sau mai multe
societăți, între acestea existând conexiuni strânse determinate de exercitarea controlului de către
societatea -mam ă ori asociatul dominant, respectiv de capacitatea de influențare a deciziilor și activității
desfășurate, fără ca din aceasta să rezulte o entitate juridică distinctă.
Astfel, legiuitorul român a conturat dispoziții speciale care vize ază măsuri de coordonare și de
corelare a procedurilor deschise împotriva unor membri ai grupului în cazul în care una sau mai multe
dintre societățile grupului sunt de naționalitate străină , excluzând posibil itatea ca acestea să se reunească
într-o singur ă procedură. Așadar, spre exemplu, în ca zul în care o filială își desfăș oară activitatea pe
teritoriul unui alt stat decât acela unde societatea -mam ă îsi are sediul, centrul intereselor principale ale
debitorului, adică ale filialei , trebuie localizat în statul în care își desfăsoară activitatea și unde are situat
sediul său social, nu în statul în care sunt luate deciziile referitoare la activitatea sa, adică în statul de
sediu al societății -mam ă. Deci, fiind entități juridice distin cte, societatea -mam ă și filiala sunt supuse u nei
proced uri proprii de insolvență.15
În Regulamentul insolvenței, grupul transnațional de societăți nu este tratat ca o entitate
distinctă, ci se deschide o procedură proprie de insolvență pentru fiecare membru al grupului. Astfel, o
instanță a unui stat membru care a deschis o procedură principală de insolvență împotriva unei societăți,
reținând că centru l intereselor principale ale acesteia se află pe teritoriul acelui stat, nu poate extin de
această procedură la o a dou a societate, al cărei sediu social este situ at într -un alt stat membru, decât cu
condiția de a se demonstra că centrul intereselor principale ale acesteia din urmă se află în primul stat
membru.16 De asemenea , trebuie menționat faptul că Regulam entul insolvenței nu restrânge posibilitatea
unei instanțe de a deschide o procedură de i nsolvență în cadrul unei singur e jurisdicții pentru mai multe
societăți care aparțin aceluiași grup, în situația în care se constată că centrul intereselor principale ale
acestor societăți se află într -un singur stat membru .17

14 A se vedea, Regulamentul (UE) 2015/848 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 mai 2015 privind
procedurile de insolvență.
15 A se vedea, C. T. Ungureanu, op. cit ., pag. 74.
16 Ibidem , pag.82 -83.
17 Idem .

6
Concluzii

În concluzie, falimentul internaț ional implică un element de extraneitate, element care aduce în
prim -plan mai multe sisteme de drept, ridicând probleme specifice dreptului internațional privat precum :
calificare, determinarea autorității competente să administreze procedura, a legii materiale aplicabile și
mai ales a recunoașterii și executării în străinătate a efectelor hotărârii declarative de faliment.
Elementul de extraneitate poate fi repre zentat de sediul debitorului aflat în stare de insolven ță,
acesta putând avea sediul social într -un stat și alte sedii pe teritoriul altor stat, bunurile debitorului
localizate pe teritoriul unor state diferite , contracte încheiate cu societăți de naționalitate diferită de cea a
debitorului insolvent .
Nefiind de competen ța unor autorități supranaț ionale sau supus unor reguli materiale de drept
internațional, falimentul este reglementat de norme naționale care aparțin unui stat sau mai multor state.
La nivelul Uniunii Europene, se aplică Regulamentul (UE) 2015/848 privind procedurile de
insolven ță, în România aplicându -se Codul Insolven ței ( Legea 85/2014).
Procedura insolvenței are ca scop redresarea întreprinderilor care pot fi salvate (procedura
reorgani zării) sau scoaterea de pe pia ță a celor neviabile. 18
Falimentul internațional reprezintă procedura de insolvență concorsuală, colectivă și egalitară,
aplicabilă debitorului care nu mai poate fi s alvat, având ca finalitate trans formarea averii debitorului în
lichidități, în vederea achitării datoriilor certe, lichide și exigibile, ultima etapă fiind constituită de
radierea debitoru lui din registrul în care este înmatriculat.
Totodată, trebuie menționat că , în România, insolvența transnațională este reglementată de
Codul insolvenței în cee a ce privește persoanele juridi ce din state care nu sunt membre UE și de
Regulametul insolvenței în ceea ce privește persoanele juridice care sunt membre UE.

18 C.T. Ungureanu, op.cit., pag. 86 .

7
Bibliografie

I. Tratate, monografii, cursuri universitare si alte lucrări de specialitate
1. C.T. Ungureanu, Dreptul Comerțului Internațional, Editur a Hamangiu, București, 2018
3. L.C. Gavrilescu, Falimentul în relațiile comerciale internaționale, Editura Hamangiu, București
2013
4. L.C. Gavrilescu, Proceduri teritoriale de insolvență, publicat în Analele Stiințifice ale
Universității ,,Alexandru Ioa n Cuza’’ Iași, Tomul LVI, Științe Juridice, 2010

II. Legisla ție
1. Regulamentul (UE) 2015/848 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 mai 2015 privind
procedurile de insolvență.
2. Legea nr. 85 din 25 iunie 2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență

III. Site -uri
1. http://www.imliasi.ro/noul -cod-civil.pdf