Radu Gabriel Robert Lect. Univ. Dr. Anca Albu [305570]

Universitatea Ovidius

Facultatea de Științe ale Naturii

și Științe Agricole

Analiza Fizico Geografică a Județului Vrancea

Proiect de Licență

Student: [anonimizat]:

Radu Gabriel Robert Lect. Univ. Dr. Anca Albu

CUPRINS:

Introducere. 1

I. Istoricul cercetărilor geografice. 2

II. Rolul Componentelor Naturale 3

2.1 Așezarea geografică și limitele. 4

2.2. Geologia . 7

2.3 Relieful . 8

2.4. Clima. 13

2.5. Hidrografia. 22

2.6. Vegetatia și fauna. 25

2.7. Solurile. 26

III. Ariile naturale protejate. 28

IV. Zone de risc. 36

V. Concluzii. 38

Bibliografie. 39

Introducere

Am ales această temă de licență ,,Analiza Fizico Geografică a Județului Vrancea” deoarece am dorit să realizez un studiu asupra județului cu cel mai mare grad de seismicitate și al trăsăturilor fizico geografice ce cauzează astfel de fenomene în cadrul Județului Vrancea.

Scopul lucrării este acela de a [anonimizat], [anonimizat], precum și al solurilor ce intră în alcătuirea Județului Vrancea din punct de vedere fizico geografic.

[anonimizat], relieful, clima, [anonimizat].

Lucrarea este structurată în cinci capitole anume:

[anonimizat] 7 subcapitole: [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat] a reprezenta grafic informațiile din cadrul celor șapte subcapitole. [anonimizat]. Aceste capitole fiind succedate de bibilografia urmată în scopul realizării acestei lucrări de licență cu tema ,,Analiza Fizico Geografică a Județului Vrancea”. Bibliografia fiind alcătuită din cărți de specialitate fizico geografice.

[anonimizat]-spatial.org, pentru prelucrarea datelor și conceperea hărților a [anonimizat] 7, utilizat în evidențierea unor aspecte incluse în cadrul hărților.

I. [anonimizat] a oamenilor din acestă regiune, s-a aflat în atenția a [anonimizat], [anonimizat] a [anonimizat], acesta s-a [anonimizat]mații, aceste informații au fost publicate fie în unele lucrări cu caracter general, fie sub forma unor articole având în prim plan diferite unități geografice.

Încă din secolul trecut, dar mai ales în secolul al XXI-lea, această zonă a fost studiată de către oamenii de știință provenind din diverse domenii (geologi, , etnografi, geografi și istorici). Rezultatele cercetărilor efectuate de către aceștia s-au materializat în lucrări cu o foarte variată tematică care oferă abundente informații despre componentele cadrului social natural și economic.

Pintre primele informații asupra unor elementelor de geografie umană și fizică de pe teritoriul Vrancei, sunt cuprinse în lucrarea scrisă de către Miron Costin intitulată „Cronica Țărilor Moldovei și Munteniei”, ce a fost publicată în anul 1677 și de asemenea au fost cuprinse în lucrarea scrisă de către Dimitrie Cantemir intitulată ”Descripțio Moldavae”, redactată în anul 1716, în cadrul aceluiaș an, autorul prezintă faptul că “în Ținutul Putnei și în Muntele Vrancea, se află pășune bună”, variația cadrului natural din bazinul Putnei fiind vestită.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea Ion Ionescu de la Brad, în anul 1869, oferea date asupra proceselor de modelare și date ce priveau fizionomiei regiunii , în lucrarea sa intitulată “Agricultura română din judeciu Putna”.

Monumentul construit în fața școlii din Soveja, amintește de profesorul universitar Simion Mehedinți, acesta a trăit în perioada cuprinsă între anii 1868 și 1962 și a fost un profesor universitar, el este însăși întemeietorul geografiei moderne românești și de asemenea fiul acestor plaiuri.

Primele descrieri ale regiunii din punct de vedere geografic datează din secolul al XX-lea, aparținândui lui Emm. de Martone, acestea se referă la nivele de eroziune, la evoluția rețelei hidrografice, și la terasele ce însoțesc văile ce străbat regiunea.

Regiunea de la Curbura Carpaților s-a aflat în atenția multor geologi datorită complexității sale tectonice, litologice și structurale.

În domeniul geologiei cercetări importante în această regiune au fost realizate de către Mutihac V., Ionesi L. în anul 1975, de către I. Dumitrescu în anul 1936, , care arată prezența flișului carpatic ce “se suprapune” zonei miopliocenă corespunzând contactului dintre Carpați și Subcarpați în general. În anul 1973 Subcarpații dintre Sușița și Câlnău, sunt studiați din punct de vedere geomorfologic de către H. Grumăzescu.

O analiză complexă a seismicității, unul dintre fenomenele caracteristice zonei acesteia, este de asemenea inclusă în lucrarea recentă intitulată “Cutremurele din Vrancea”, care datează din anul 1985, în cadrul științific și tehnologic, lucrarea este semnată de către Constantinescu L și Enescu D.

Sunt prezente în cadrul lucrărilor lui G. Vâlsan și Emm. de Martonne unele dintre primele referiri legate de relief, la care se adaugă și rezultatul investigațiilor făcute de către St. Mateescu între anii 1927 și 1930, care, deși era geolog, acesta este preocupat de aspecte ale relieful și în special de cele geomorfologice. De asemenea, Un studiu deosebit de important, privind hazardele naturale din regiunile Carpaților și Subcarpaților dintre Trotuș și Teleajen, a fost realizat de către D. Bălteanu și colaboratori acestuia în anul 2005, fiind o lucrare de referință în ceea ce priveste impactul fenomenelor de risc asupra spațiului rural din acest sector, în care se încadrează și județul Vrancea.

II. Rolul Componentelor Naturale

Așezarea
Geografică și Limitele

Județul Vrancea este un județ ce se situează în zona de sud-est a României; acesta se întinde la zona de curbură a Carpaților Orientali, acest județ reprezintă un nod de legătură veritabil între mari provincii istorice, trei la număr: Moldova, Țara Românească și Transilvania. Ca și suprafață, acesta ocupă al treizecilea loc dintre județele României, cu o suprafață totală ocupată de 4.863 kilometri pătrați, iar ca și suprafeță rurală județul este clasat pe locul al 7-lea.

Județul Vrancea este cuprins între urumătoarele coordonate geografice: 45 de grade și 23 de minute și 46 de grade și 11 minute latitudine nordică și 26 de grade și 23 de minute și 27 de grade și 32 de minute longitudine estică.

Vecinii acestui județ sunt la nord Județul Bacău, la est județele Vaslui și Galați, la sud-est județul Brăila, la sud-vest județul Buzău și la vest județul Covasna. Densitatea populației numără 81 de locuitori pe kilometru pătrat (fiind al 27-lea județ din România ca și densitate a populației).

Județul Vrancea are cinci orașe, anume: Focșani ce are o populație totală de 100.000 locuitori, Mărășești, Panciu, Adjud și Odobești. Județul este compus din 59 de comune, dintre care două sunt suburbii și 331 de sate.

Fig. Nr. 1

Hartă cu Localizarea Județului Vrancea și județele învecinate județului Vrancea, precum și localizarea Municipiului Focșani și localitățile învecinate Municipiului Focșani.

Cuprinzând principala zonă a curburii carpatice în limitele sale, județul Vrancea deține o mare varitate de forme de relief, începând cu crestele înalte ale Coziei, Gorului și Girurgeului, până la întinderea câmpiei Siretului, de asemenea deține importante resurse economice și o mare diversitate.

Aici se regăsește un fond forestier bogat, cu renume de acum trei veacuri, ca Odobeștii, și o zonă cerealieră cu o producție în continuă dezvoltare ce fac din județul Vrancea o unitate economică armonioasă, multe din unitățile industriale situându-se astăzi la nivel republican.

Aceste resurse economice bogate sunt valorificate de către vrânceni, pe care hărnicia i-a caracterizat întotdeauna. Aici nu de puține ori arta autentică s-a împletit cu munca. Crestatul lemnului și cioplitul , împletitul și țesutul, sunt transmise din generație în generație și constituie realizări de valoare artistică certă, iar portul locuitorilor din zona muntoasă, a fost păstrat în esența lui din vremurile dacice, ce farmecă și astăzi prin armonie, echilibrul cromatic și sobrietate.

Județul Vrancea este inclus în teritoriul ținutului Putna de altădată, înainte de anul 1475 a aparținut Munteniei, care până în apropiere de Bacău își întindea hotarul. Acest fapt este evidențiat atât de documentul din anul 1407, cât și de Alexandru cel Bun în vederea reglementării importului și exportului, de asemenea și de documentul din anul 1460 dat de Ștefan cel Mare, prin care este amintit ca centru de vamă județul Bacău. (Mihail Casianu și Aurelian Candrea, 1897, p. 287).

Ulterior i se adaugă ,, Țara Vrancei ” , care totuși s-a bucurat de privilegii și de libertăți speciale, iar după anul 1482, în urma luptelor dintre domnii Munteniei și Ștefan cel Mare , până la apa Milcovului se extinde ținutul Putna unde, după mai mult de douăzeci de ani de neînțelegeri dintre domnul Moldovei, Ștefan cel Mare și domnitorii munteni, , se statornicește hotarul dintre cele două țări surori.

Județul Putna și apoi ținutul cu același nume parțial a inclus teritoriul județ Vrancea actual. Situația aceast s-a menținut până în anul 1950 când a avut loc prima împărțire administrativ-teritorială, când se încadra în raioanele Vrancea și Focșani teritoriul actual al județului.

Începând din anul 1968 când a avut loc ultima împărțire administrativ-teritorială, județul Vrancea era suprapus raioanelor Vrancea și Focșani și aproape în întregime cuprinde județul Putna și județul Râmnicu Sărat, aproximativ o treime din acesta, acestea fiind considerate în limitele anului 1938.

Teritoriul actual al județului Vrancea este situat din punct de vedere latitudinal între 45o23’ și 46o11’ latitudine nordică, la aproape distanță egală față de ecuator și pol. El se întinde în longitudine între 26o23’ și 27o32’ longitudine estică.

Județul având o suprafață de 4817 km2, acesta este încadrat la nord între teritoriul județului Bacău, la vest al județului Covasna, la sud-vest al județului Buzău, la sud-est al județului Brăila, la est al județului Galați și la nord-est al județului Vaslui.

Forma teritoriului ca și arie apare cu excepția colțului din partea de nord-est care este prelungit dincolo de valea Siretului, relativ masivă, spre est; distanța între punctul cel mai vestic, maximă (cumpăna de ape dintre bazinul Oltului și cel al Siretului) și cel mai estic punct (albia Siretului) este egală aproximativ – circa 90 km – cu cea dintre punctul cel mai nordic (limita nordică a moșiei comunei Corbița) și cel mai sudic punct (limita sudică a moșiei comunei Ciorăști).

Teritoriul județului Vrancea, prin poziția sa se găsește la contactul dintre regiunea cu climat de munte și regiunea cu climă continentală. Astfel, el este prins între două tendințe, drept urmare: tendința montană, simțită în special în partea vestică a lui și cea continentală, care își face simțită efectele în partea estică.

Geologie

Zona Județului Vrancea aparține platformei Moesice din punct de vedere geologic, alcătuită din două etaje structurale: unul superior ce corespunde cuverturii sedimentare și unul inferior ce corespunde fundamentului cristalin. Împreună cu o parte din învelișul lor sedimentar șisturile cristaline, sunt străpunse de roci bazice și de roci eruptive în cea mai mare parte acide (porfire). Fundamentul de șisturi cristaline este de vârstă mai veche decât Ordovicianul, probabil Precambrian. Cuvertura sedimentară din Platforma Moesica începe cu Silurianul și se termină cu Cuaternarul.

Sedimentele s-au separat în mai multe cicluri de sedimentare după erele geologice în care s-au depus de la Ordovician – Carbonifer până la Cuaternar prin lacune cu caracter regional,. Partea de bază a Cuaternarului este reprezentată de pietrișuri, lentile argiloase și nisipuri, este rezultatul depunerii materialului transportat de vastele conuri de dejecție din zona carpatică de curbură. relieful caracteristic depozitelor fostelor albii respectiv pietrișuri și nisipuri cu grosimi cuprinse între 3 si 7 m în zona de câmpie este suprapus peste acestea. Aceste sedimente au fost acoperite de depozite loessoide de natură deluvială-proluvială cu grosimi cuprinse între 2 și 8 m după migrarea albiilor.

Fig. Nr. 2

Hartă Geologică a Județului Vrancea evideniind toate tipurile geologice din cadrul județului, precum și încadrarea acestora în periaodele geologice Cuaternar, Neogeon, Paleogen și Cretacic.

Relieful

Vrancea este un județ în regiunile istorice Moldova (la nord de râul Milcov) și Muntenia (la sud de râul Milcov) din România. Județul are o suprafață de 4.863 km², iar reședința de județ a acestuia este municipiul Focșani. Principalele cursuri de apă sunt: Râul Siret (între Adjud și Nămoloasa), Râul Șușița, Râul Putna, Râul Milcov, Râul Râmnicu Sărat (de la Ciorăști până la vărsarea sa în Siret). Cele mai mari altitudini le dețin vârfurile Lăcăuț (1776 m) și Goru (1784 m). Județe vecine: situat la nord-est este județul Vaslui, la est este situat județul Galați, la sud-est este situat județul Brăila, la sud este situat județul Buzău, la vest este situat județul Covasna, iar la nord este situat județul Bacău.

Relieful teritoriului județului Vrancea este foarte variat atât din puncte de vedere al altitudinii și al originii și vârstei acestuia, cât și din punct de vedere al formei lui. Caracteristic reliefului acestui teritoriu este dispunerea sa în trepte, din punct de vedere altimetric, ce coboară de la vest către est. Astfel, treapta vestică, cea mai înaltă, este alcătuită dintr-o serie de masive muntoase izolate și culmi muntoase cu aspect de măguri, altitudinea absolută a acestora oscilând între 960 m și 1783 m.

Variația originii, altitudinii, formei, alcătuirii interne și vârstei principalelor forme de relief determină diferențierea, în cadrul teritoriului, a mai multor unități și subunități de relief. Aceste unități, care se eșalonează în ordinea înălțimii și vechimii de la vest la est, sunt: Munții Vrancei, Dealurile subcarpatice și Câmpia Siretului.

Dispus în trepte dinspre vest spre est, cuprinde Munții Vrancei (cu depresiunile intramontane Greșu și Lepșa ), Dealurile Subcarpatice și Câmpia Siretului Inferior, mărginită la nord-est de Podișul Moldovei (Colinele Tutovei) și la sud–est de Câmpia Râmnicului.

Aceste culmi și masive muntoase, cuprinse sub denumirea de Munții Vrancei, domină, printr-un abrupt de circa 300 – 600 m, un prelung uluc depresionar, compartimentat de înălțimi transversale pe axul mare al lui, situat la est de o linie ce unește localitățile Tulnici, Văcăria, Neculele (această linie depășește cu mult la nord localitatea Tulnici, trecând pe la vest de Soveja).

Fig. Nr. 3

http://harti.co/wp-content/uploads/2017/12/Harta-hipsometrica-muntii-vrancei.jpg

Harta hipsometrică (topografică) a Munților Vrancei evidențiind înclinarea pantelor.

Munții Vrancei: Aria acestei unități se suprapune ariei unității structurale carpatice. Principalele forme de relief ce o alcătuiesc sunt:

Culmi și masive muntoase ce provin din fragmentarea platformei de eroziune de 1700 m. Aceste forme de relief , a căror altitudine absolută oscilează între 1610 și 1780 m, sunt situate în partea de sud-vest a unității muntoase , în regiunea de obârșie a văilor Zăbala și Putna. Față de fundul văilor ce le despart ele sunt mai înalte cu circa 500 – 700 m. Sunt, în cea mai mare parte, alcătuite din gresii dure, ceea ce explică masivitatea lor. La baza povârnișurilor unora dintre ele sau în culmile secundare apar fie alternanțe de gresii calcaroase semidure, cu marne relativ moi, complex litologic care favorizează porniturile de teren de mare amploare, fie șisturi disodilice, menilite și marne bituminoase, fie marno-argile, calcare și conglomerate.

Munții Vrancei sunt munți de încrețire, alcătuiți din culmi ce provin din fragmentarea platformei de eroziune de 1700 m (Goru – 1785 , Lăcăuți – 1777 , Giurgiu – 1720 , Pietrosu – 1672 , Zboina Frumoasă – 1657) (Munții Vrancei din Tratatul de Geografie Fizcă Volumul 1).

Din punct de vedere al aspectului exterior se deosebesc:

a.) Culmi muntoase, cum sunt: Lăcăuți, Giurgiu și Zboina Frumoasă. În general sunt alcătuite dintr-o culme principală, alugită pe direcția nord–sud, în a cărei parte centrală se află vârful cel mai înalt, din care se ramifică culmi secundare.

b.) Masive muntoase izolate cu aspect de măguri, cum sunt: Gorul, Pietrosul, Clăbuc. În plan orizontal aceste masive au o formă ovală. Caracteristică acestor forme este asemănarea dintre forma profilului transversal și a celui longitudinal, precum și asimetria celor două povârnișuri: un povârniș abrupt rectiliniu și un povârniș în trepte, datorită prezenței unor pinteni, martori din platformele de eroziune inferioare.

c.) Culmi muntoase cu aspect de înșeuări largi, cum este Dealul Negru, situat între Muntele Gorul la nord și Muntele Giurgiu la sud–est, de care este despărțit prin șei bine conturate. Această culme este dominată de cele două masive muntoase prin povârnișuri abrupte, înalte de circa 100 – 150 m.

Relieful prezintă o mare diversitate, corespunzând în cea mai mare parte unităților de câmpie și podișuri joase. Pe teritoriul județului Vrancea, relieful este etajat cuprinzând în vest un sector al Carpaților de Curbură, format din fliș paleogen și cretacic, un sector de dealuri subcarpatice dezvoltate pe molase neogene intens tectonizate.

Spațiul muntos și deluros este caracterizat prin fenomene de degradare accentuată a terenurilor, prin alunecări și procese de eroziune torențială și corespunde regiunii seismogene Vrancea.

Fig. Nr. 4

Hartă ce evidențiază Munții Vrancei

În această hartă sunt reprezentate principalele zone montane ale Județului Vrancea, Muntele Zboina Verde, Muntele Coza, Culmea Lăcăuți și Muntele Zboina Frumoasă.

Dealurile Subcarpatice, depresiunile colinare și dealurile de podiș, cuprind dealurile înalte vestice (două șiruri între Valea Putnei și Valea Șușiței) depresiuni intradeluroase (transversal sau de-a lungul văilor Șușiței, Putnei și Milcovului, precum și la cumpăna apelor între bazinul Milcovului și Râmnei), dealurile înalte Măgura Odobeștilor – 966 m), glacisul subcarpatic, care face legătura între Dealurile Subcarpatice. Câmpia Siretului Inferior și Câmpia Râmnicului, se înclină spre est până la altitudinea de 20 m , la confluența Râmnicului Sărat cu Siretul .

Fundul acestui uluc depresionar, denumit ulucul depresionar submontan, este fragmentat de către văile transversale ce-și au obârșia în regiunea muntoasă într-o serie de culmi deluroase, a căror altitudine absolută oscilează între 500 și 850 m.

Către est, ulucul depresionar submontan este străjuit de un șir de culmi și masive deluroase, înalte de 600 și 1000 m, ce îl domină cu circa 100 – 300 m. Datorită faptului că, în cea mai mare parte, aceste dealuri sunt despărțite între ele prin șei înalte, înșeuări largi și văi parțial transversale și numai în două locuri de văi total transversale – valea Sușiței și valea Putnei – ele par a forma o singură culme prelungă, orientată aproximativ paralel cu frontul munților (nord – sud) – culmea dealurilor înalte vestice.

Această culme este și mai mult pusă în evidență de prezența în estul ei, în special la nord de valea Milcovului, a unui al doilea uluc depresionar, mai coborât decât primul, care, la rândul lui, este fragmentat atât de văile ce-și au obârșia în culmea dealurilor subcarpatice, într-o serie de culmi deluroase, a căror altitudine oscilează între 350 și 650 m. Acesta este ulucul depresionar intradeluros.

Denumirea de uluc intradeluros este justificată, deoarece și la est de el se află alt șir de dealuri, care îl domină cu circa 100 – 350 m și care se înșiruie pe un singur aliniament dând impresia unei culmi unice, cu toate că este mult mai framentată decât prima, de către o serie de văi transversale (Șușița, Putna, Milcov).

Aceste dealuri, înalte de 600 – 996 m, denumite dealurile înalte estice, sunt strâns sudate de un plan înclinat ce face trecerea între regiunea dealurilor și cea a câmpinei.

La sud de cumpăna de ape dintre bazinele Milcovului și Râmnei apar o serie de culmi prelungite orientate, în general, pe direcția nord-vest – sud-est mai rar nord – sud, a căror altitudine absolută variază între 400 și 700 m. Plafonul interfluviilor înclină treptat de la nord-vest către sud-est, fiind dominat la vest cu 100 – 220 m de culmile dealurilor înalte vestice, iar la est cu 70 – 130 m de martori de eroziune. Datorită poziției lor, aceste dealuri au fost denumite dealurile sud-estice.

Planul înclinat, care face trecerea între regiunea dealurilor și cea a câmpiei, este mai înclinat către contactul cu dealurile, unde are și cea mai mare înălțime ( 350 – 625 m), și din ce în ce mai puțin înclinat către contactul cu câmpia, unde înălțimea sa se apropie de eca a câmpiei (100 – 135 m). Acesta este glacisul subcarpatic.

Dealurile Subcarpatice : În cadrul acestei unități de relief al cărei areal se suprapune cu cel al unității structurale subcarpatice se diferențiază mai multe forme principale de relief, și anume:

Depresiunea submontană. Este situată între povârnișurile estice ale Munților Vrancei și cele vestice ale culmilor dealurilor înalte vestice.

Privit în general, relieful depresiunii submontane este destul de uniform . Privit mai în amănunt însă el este destul de variat. Astfel, la nord de cumpăna de ape dintre bazinul Milcovului și Râmnicului, depresiunea este compartimentată în trei sectoare diferite din punct de vedere morfologic: a.) un sector nordic, între aliniamentul Tulnici–Negrilești la sud și limita nordică a teritoriului la nord; b.) un sector central, între valea Putnei și aliniamentul dealurilor Țipău–Tojanului; c.) un sector sudic, între dealurile Țipău–Tojanului la nord și povârnișul vestic al culmii subcarpatice longitudinale în prelungire cu abruptul zonei muntoase.

Fig. Nr. 5

Hartă ce evidențiază Dealurile și Depresiunile Subcarpatice din cadrul județului Vrancea

În această hartă sunt prezentate principalele dealuri și depresiuni subcarpatice anume Dealurile Zăbratului, Dealurile Răcoasa, Dealurile Ghergheleu, Depresiunea Vidra, Măgura Odobești, Depresiunea Mera, Depresiunea Nereju, Dealurile Gârbovei și o culme, Culmea Deleanu.

Între baza glacisului subcarpatic și albia Siretului se desfășoară treapta de relief cea mai joasă de pe teritoriul județului Vrancea, respectiv Câmpia Siretului. Suprafața câmpiei, a cărei altitudine absolută variază între 80 și 125 m la contactul cu glacisul subcarpatic și 20 m în apropierea confluenței Râmnicului cu Siretul, înclină lin atât de la vest către est, cât și de la nord la sud, conform înclinării luncii Siretului. Scăderea altitudinei absolute de la vest la est, micșorarea treptată a unghiului de înclinare a suprafeței câmpiei în aceeași direcție, precum și variația formelor de relief de amănunt și a naturii depozitelor care le constituie determină diferențierea a două sectoare distincte și anume: a.) Câmpia înaltă, situată între baza glacisului subcarpatic la vest și o linie de schimbare de pantă care trece pe la Mărășești – Vânători – Milcovul – Tătărani – est Ciorăști, are o altitudine absolută maio mare de 35 m în partea ei sudică și mai mare de 70 m în ca nordică. b.) Câmpia joasă, situată între linia Mărășeșt – Vânători – Milcovul – Tătăranu – est Ciorăști și albia Siretului, are cea mai coborâtă altitudine absolută, între 35 și 50 m în partea nordică și 20 – 30 m în cea sudică. Suprafața ei în general netedă, ușor înclinată, de la nord la sud, conform cu direcția de curgere a Siretului, este brăzdată de numeroase albii, meandre active și părăsite, belciuge (ca de exemplu cel de la vest de Biliești), depresiuni cu exces de umiditate, separate între ele de grinduri teșite.

Câmpia Siretului reprezintă treapta cea mai de jos de pe teritoriul județului și se intinde între glacisul subcarpatic și râul Siret, cu suprafața înclinată de la vest la est și altitudinea cuprinsă între 20 m și 125 m.

https://ro.wikipedia.org/wiki/C%C3%A2mpia_Rom%C3%A2n%C4%83

Fig. Nr. 6

Hartă ce evidențiază Câmpia Siretului Inferior

Câmpia înaltă situată între glacis și o linie ce trece pe la Mărășești, Vânători, Milcovul, Tătăranu, Râmniceni și la est de Ciorăsti, are o altitudine de 70 m în nord și 35 m în sud. Ea are aspectul unei suprafețe netede, ușor învălurită datorită prezenței unor conuri aluvionare între care câmpia formează depresiuni locale, cu exces de umiditate (bolta Voetin, Lacul Negru, aria de la est de Căiata) datorate adâncimii reduse la care se află stratul de apă.

La nord de Valea Șușiței, aspectul câmpiei reprezintă forma unei prisme în trepte ce coboară catre Lunca Siretului, iar în apropierea Adjudului, la terasele Siretului se adaugă cele ale Trotușului.

Campia joasă se întinde pe linia Mărășești, Vînători, Tătăranu, Râmniceni și de la est de Ciorăști până la albia Siretului, altitudinea ei fiind de 35 – 50 m în partea de nord și de 20–30 m în cea de sud. Este caracterizată printr-o suprafață relativ netedă, înclinată în aceeași direcție de scurgere a Siretului și este traversată de numeroase albii, meandre și depresiuni cu exces de umiditate, separate între ele prin grinduri teșite.

Privită mai în amănunt, variația altitudinală a reliefului este mai complexă, în cadrul fiecărei forme principale de relief amintite mai sus existând de asemenea mai multe trepte altitudinale.

Adâncimea fragmentării reliefului – înregistrează valori care variază între 50 – 100 m/km2 în zona depresionară, care pot atinge 300 – 400 m/km2 în arealul montan.

Densitatea fragmentării reliefului – înregistrează valorile cele mai mari, care pot ajunge până la 4,5 km/km2, în arealele de obârșie a principalelor râuri (Putna, Coza, Năruja, Zăbala, Șușița), datorită concentrării locale a rețelei hidrografice precum și zonele de confluențe multiple.

Pantele versanților – aparțin unui interval foarte mare de valori, începând de la terenturile orizontale relativ plate, cu înclinări aproape nule, și crescând până la valori de peste 80o în abrupturile structurale sau petrografice (Cheile Tișiței, Piatra Porcului etc.)

Expoziția versanților – este în strânsă legătură cu rețeaua hidrografică și are implicații multiple în modul de utilizare a terenurilor, datorită cantității diferite de energie solară pe care o primesc versanții.

Etajarea Reliefului Țării Vrancei – poate fi realizată pe patru trepte principale: treapta munților înalți, treapta munților joși, treapta dealurilor subcarpatice și treapta depresionară joasă.

Seismicitatea Vrânceană – prin energia cutremurelor, aria lor de macroseismicitate și caracterul persistent al epicentrelor, Vrancea este, de departe, cea mai importantă regine din sistemul alpino carpatic. Cutremurele sunt cauzate de mișcarea microplăcilor care colizează în această zonă.

Implicațiile pe care le au mișcările seimice vrâncene la nivel reginonal și extraregional sunt multiple. Analizat doar din perspectiva regională, impactul instabilității seismice se resimte în gradul de stabilitate a versanților, constituindu-se în factor declanșator al eroziunii și deplasărilor gravitaționale a terenurilor. Aceste mișcări pot afecta alte componente naturale, cum ar fi rețeaua hidrografică, dar și activitatea umană, prin modificări aduse suprafețelor agricole sau impact devastator asupra infrastructurii tehnice a regiunii, cu referire la căile de comunicații.

Culmea Zboina Frumoasă (1657 m), situată la nord de Valea Zăbalei, este dezvolată pe flancul unui sinclinal faliat și se continuă spre nord cu Munții Coza, care prezintă o mare complexitate fizico-geografică. Unele culmi, ca Tisaru Mare (1263 m) și Tisaru Mic, au aspectul unor măguri izolate, alcătuite din gresii, argile șistuase și marno calcare. Altele cum sunt Coza (1628 m) și Pietrosu (1676 m), se detașază ca noduri orografice impunătoare, alcătuite din gresii, din care se desprind culmi radiare, rotunjite. Culmea Zobina Neagră (1350 m), situată în nord, este alcătuită din gresii și închide depresiunea intramontană a Lepșei. Munții Oituzului reprezintă partea nordică, cea mai coborâtă, a Munților Vrancei, atingând altitudinea maximă în Măgura Cașinului (1165 m).

Munții Vrancei sunt dezvoltați pe depozitele flișului extern cretacic și paleogen, cu o structură tectonică în pânze de șariaj suprapuse. Flișul este strâns cutat în sinclinale și anticlinale cu numeroase complicații sub formă de solzi și digitații (V. Mutihac, L. Ionesim 1974).

Partea de est a acestor munți se încadrează în aria epicentrală a Vrancei, căreia îi corespunde cea mai întensă seismicitate de pe teritoriul României (L. Constantinescu, 1978).

Aceste trăsături au un reflex direct în funcționalitatea reliefului și imprimă trăsături specifice celorlaltor componente fizico-geografice.

Înclinarea versanților și conformația albiilor reflectă diferențierile litologice specifice fâșiilor de fliș orientate nord – sud și nord – est și sud – vest și înăltările tehtonice diferențiate pe compartimente. Predomină versanții cu înclinări de 25 – 35o cu profil convex – concav sau în trepte, la care se adaugă versanții cu înclinări de 35 – 45o, având extinderi limitate la Munții Coza și Zboina Frumoasă. Abrupturile de peste 45o corespund unor bancuri masive de gresie dură în Culmile Coza și Zboina Frumoasă. Adâncirea puternică a văilor – cu peste 400 – 500 m în Culmile Goru și Lăcăuț și cu 200 – 250 m în restul Munților Vrancei – reflectă intensitatea diferențiată a mișcărilor de înălțare.

Deși puternic fragmentați și afectați de mișcări tehtonice diferențiate, în Munții Vrancei s-au putut păstra unele suprafețe de nivelare A. Nordon, 1931; N. Al. Rădulescu, 1937; V. Tufescu, 1939, 1972; N. Orghidan, 1969).

Suprafața superioară (1650 – 1750 m) are o extindere redusă în Culmile Goru, Lăcăuț, Zboina Frumoasă, Coza și Pietrosu.

Cel de-al doilea nivel, cu altitudini de 1350 – 1500 m, numit de N. Al. Rădulescu (1937) ,,Platforma Plaiurilor înalte”, are o extindere mult mai mare, indicând o perioadă îndelungată de instabilitate tehtonică.

Nivelul inferior, de 950 – 1150 m, cu extindere mai largă în Carpații de Curbură este bine dezvoltat în Munții Oituzului și Brețcului, în jurul Depresiunii Comandău și în culmile secundare care coboară spre Subcarpații Vrancei.

Clima

Județul Vrancea are o clima temperată, cu mari variatii, determinate de confluența reliefului. Temperatura medie anuală este de 9 grade C în zonele de campie, între 6 grade si 9 grade în cele de deal, este cuprinsă între 2 grade și 6 grade C în cea montană și între -1 și 2 grade C pe culmile cele mai înalte ale Munților Vrancei.

Prezintă variații importante de la un loc la altul precipitațiile atmosferice, atât datorită expunerii versanților cât și altitudinii reliefului.Volumul precipitațiilor depășește 400mm anual, lunile cele mai ploioase fiind Mai și Iunie, cele mai uscate fiind Decembrie și Februarie, cu prelungindu-se până în luna Martie.

Sunt frecvente pe întreg teritoriul județului căderile de precipitații în cantitati mari, de 300mm în 24 de ore.

Numarul zilelor cu ninsoare urca numai până la 20 în zona de câmpie și până la 80 în zona de munte. Vânturile dominante bat dinspre nord-est în toate anotimpurile.

Deschide larg spațiul în primul rând influențelor est-continentale dar, în același timp, și climatului nordic și sudic dispunerea reliefului în trepte, ce coboară către est. Totodată, au funcția unui deversor natural pentru masele de aer vestice Carpații de curbură. În traseul izotermelor este predominantă influența reliefului. De la o perioadă la alta Circulația diferită a maselor de aer, determină schimbări nepericuloase ale stării vremii, tocmai datorită faptului că teritoriul județului Vrancea este destul de deschis maselor de aer de proveniență și cu proprietăți diferite, formate în zone situate la mii de kilometri.

Aici se primește o cantitate de precipitații mai mare de 400 mm. Relieful determină însă, o repartiție inegală de precipitații. Astfel, în regiunea muntoasă această cantitate ajunge până la 1200 mm, în regiunea dealurilor subcarpatice, însă ea nu depășește decât local 800 mm, iar în Câmpia Siretului, treapta de relief cea mai joasă, cantitatea medie de precipitații este mai mică de 600 mm.

Treapta montană joasă este situată sub altitudinea de 1200 m. Temperaturile Medii anuale sunt de 4… 6oC, iar precipitațiile variază între 700 și 900 mm/an.

Intervalul cel mai ploios este mai – iunie, iar cel mai uscat decembrie – februarie, cu prelungiri până în luna martie. Căderile de precipitații în cantități mai mari de 30 mm în 24 ore sunt foarte frecvente pe întreg teritoriul județului. Cea mai mare cantitate de precipitații, 199.5 mm în 24 ore, a fost înregistrată în depresiunea intra-deluroasă Mera. Foarte frecvente sunt cantitățile cuprinse între 40 și 80 mm în 24 ore, ceea ce arată agresivitatea mare a precipitațiilor și, implicit, rolul important pe care îl are scurgerea superficială, fie în pânze, fie concentrată, în eroziunea solurilor de pe întinsul teritoriului județului, în special a celor din regiunea dealurilor și glacisului subcarpatic. Referitor la căderile de zăpadă și păstrarea lor pe sol, în regiunea muntoasă și în dealurile subcarpatice înalte aceasta persistă 80 – 120 de zile, pe dealurile joase, iar pe dealurile Tutovei rămâne între 60 – 80 zile.

Situarea teritoriului județului între 45o23’ și 46o11’ latitudine nordică face ca el să se găsească, în întregime, în zona temperată. Dispunerea teritoriului în trepte, ce coboară către est, deschide larg spațiul județului Vrancea, în primul rând influențelor est-continentale. Dar și influențele climatice ale nordului și ale sudului găsesc, de asemenea, în acest mod de dispunere a reliefului, condiții favorabile pentru pătrunderea lor.

Teritoriul județului Vrancea, în totalitatea sa primește o cantitate de precipitații mai mare de 400 mm. Relieful determină însă o repartiție inegală a cantității de precipitații.

Căderile de precipitații în cantități mai mari de 30 mm în 24 ore sunt foarte frecvente pe întreg teritoriul județului.

Cantitatea maximă de precipitații căzute în 24 de ore este de 199,5 mm și ea a fost înregistrată în Depresiunea intradeluroasă Mera.

Căderile de zăpadă și păstrarea pe sol a stratului de zăpadă fiind legate de temperaturile scăzute, este normal ca numărul de zile cu ninsoare să fie mai mare în regiunea muntoasă (între 40 și 80 de zile), ceva mai redus în regiunea dealurilor subcarpatice și dealurile Tutovei (20 – 40 de zile) și mult mai redus în regiunea de câmpie (sub 20 de zile).

În același sens descrește numărul anual de zile cu solul acoperit cu strat de zăpadă. Astfel, în timp ce în regiunea dealurilor subcarpatice mai joase și a dealurilor Tutovei el rămâne între 60 – 80 de zile, iar în regiunea de câmpie între 40 și 60 de zile.

https://www.meteoblue.com/ro/vreme/prognoza/modelclimate/vrancea_rom%C3%A2nia_662448

Fig. Nr. 7

"Maxima medie zilnică" (linia roșie continuă) arată temperatura maximă medie a unei zile pentru fiecare lună pentru Vrancea. De asemenea, "minima medie zilnică" (linia albastră continuă) arată media temperaturii minime. Zilele calde și nopțile reci (liniile punctate albastre și roșii) arată media celei mai calde zile și a celei mai reci nopți ale fiecărei luni din ultimii 30 de ani. Pentru planificarea vacanțelor te poți aștepta la temperaturi medii, fii pregătit pentru zile mai calde sau mai reci. Viteza vântului nu este în mod normal afișată, însă poate fi adăugată de la baza graficului.

Graficul de precipitații este util pentru planificarea efectelor sezoniere, cum ar fi clima și musonul în India sau anotimpul plois în Africa. Precipitații lunare de peste 150mm reprezintă în cea mai mare parte zone umede, sub 30mm zone secetoase. Notă: cantitățile de precipitații prognozate în regiunile tropicale și pe terenuri compexe tind să fie mai scăzute decât cele măsurate local.

https://www.meteoblue.com/ro/vreme/prognoza/modelclimate/vrancea_rom%C3%A2nia_662448

Fig. Nr. 8

Graficul arată numărul lunar de zile de soare, parțial înnorate, înnorate și cu precipitații. Zilele cu mai puțin de 20% acoperire cu nori sunt considerate însorite, cele cu 20-80% acoperire ca parțial înnorate iar cele cu peste 80% ca înnorate. În vreme ce Reykjavík în Islanda are cele mai multe zile înnorate, Sossusvlei în deșertul Namibiei este unul dintre cele mai însorite locuri de pe glob.

https://www.meteoblue.com/ro/vreme/prognoza/modelclimate/vrancea_rom%C3%A2nia_662448

Fig. Nr. 9

Diagrama temperaturii maxime pentru Vrancea afișează câte zile pe lună ating o anumite temperaturi. Dubai, unul din cele mai fierbinți orașe din lume, nu are aproape nicio zi sub 40°C în iulie. Poți vedea, de asemenea, iernile reci în Moscova cu doar câteva zile care nu ating nici măcar -10°C ca maximă.

https://www.meteoblue.com/ro/vreme/prognoza/modelclimate/vrancea_rom%C3%A2nia_662448

Fig. Nr. 10

Diagrama precipitațiilor pentru Vrancea arată în câte zile pe lună este atinsă o anumită cantitate de precipitații. În climatele tropicale și musonice aceste cantități pot fi subestimate.

https://www.meteoblue.com/ro/vreme/prognoza/modelclimate/vrancea_rom%C3%A2nia_662448

Fig. Nr. 11

Diagramă pentru Județul Vrancea ce indică viteza vântului în fiecare lună a anului

https://www.meteoblue.com/ro/vreme/prognoza/modelclimate/vrancea_rom%C3%A2nia_662448

Fig. Nr. 12

Roza vânturilor pentru Județul Vrancea ce arată câte ore pe an bate vântul din direcția indicată.

Hidrografia

Teritoriul județului Vrancea este străbătut de mai multe cursuri de apă. Siretul formează limita estică a județului, fiind din punct de vedere economic cel mai important. Râul Putna curge de la vest la est pe o lungime de 144 km. Cu ajutorul principalilor săi afluenți, Putna își adună apele din zona Curburii Carpaților prin intermediul Zăbalei ( cu o lungime de 64 km ), Milcovului ( 68 km ) și a Râmnei ( 56 km ) . Ea mai primește direct un număr de 15 afluenți, a căror lungime variază între 5 și 25 km. Milcovul primește, la rândul său, 9 afluenți, iar Râmna numai 5. Partea sudică a județului este străbătută, în parte, de cursul Râului Râmnic, având afluenți pâraiele Râmnicelul, Motnăul și Coțatcu. Zona nordică a județului este dominată de pârâul Sușița, lung de 68 Km, ce adună apele a 7 afluenți. Acest curs de apă traversează, ca și Putna, cele trei principale trepte de relief, mulți, dealuri și câmpie. Variațiile condițiilor climatice, de la o treaptă de relief la alta, a determinat o variație a valorii scurgerii medii multianuale, în aceeași direcție. În timpul primăverilor și a verilor se scurge 10 – 25 % din volumul anual de apă. Cea mai mică cantitate de apă, 3 – 7 % din volumul anual, se scurge în intervalul toamnă-iarnă. Când viiturile, frecvente primăvara, au origine pluvială, scurgerea minimă se produce iarna, cât și în intervalul vară-toamnă, când rezervele subterane sunt în mare măsură epuizate.

În toate bazinele hidrografice despădurite, versanții sunt intens desecați. De aceea, sunt justificate cu prisosință acțiunile de reîmpădurire a Vrancei. Izvoarele minerale de tipul celor sărate se găsesc pe văile Poeniței, Boului, Rupturile, în jurul Măgurei Spineștilor, în Valea Cerbului. Izvoarele sulfuroase sunt în valea pârâului Furul, Sclifii, la Jitia, la Sările, la Pucioasele, în valea pârâului Motnăul Puturos, Motnăul Mic, Valea Neagră la Poiana Păcurii, Andreiașu de Sus, Valea Reghiorul, Valea pârâului Preda și cea a pârâului Râșcanu, la Vâlcăneasca.

Exceptând Siretul care formează limita estică a județului, Putna este principalul râu care străbate teritoriul de la vest la est, pe o distanță de 144 km. Suprafața bazinului său, care se extinde pe cele trei principale trepte de relief (munți, dealuri, câmpie) este de 2720 km2.

Partea sudică a teritoriului județului este străbătută, în parte, de cursul râului Râmnic. Este vorba de sectorul acestui râu cuprins între confluența cu pârâul Râmnicelul și cu pârâul Motnăul, precum și de sectorul avale de localitatea Ciorăști. În primul sector, Râmnicul primește ca afluenți cele două cursuri de ape amintite mai sus (Râmnicelul cu o lungime de 9 km și un bazin cu o suprafață de 56km2), iar în cel de al doilea sector pârâul Coțatcu, care are un bazin de circa 300 km2, ce se extinde atât în regiunea glacisului subcarpatic, cât și în câmpie, unde apar arii cu stratul acvifer situat aproape de suprafață (între Bălești și Voetinul).

Partea nordică a teritoriului județului este drenată de Șușița. Lung de 68 km, acest curs de apă care traversează ca și Putna, cele trei trepte principale de relief ale teritoriului, are un bazin destul de întins, a cărui suprafață este de 410 km2. De pe această suprafață Șușița adună apele a șapte afluenți principali, patru în depresiunea submontană (Dragomira, Chiua, Dumicușu, Cremeneț) și trei în depresiune intradeluroasă (Alba, Repejoara, Aluna).

Variația condițiilor climatice de la o treaptă de relief la alta a determinat o variație a valorii scurgerii medii multi-anuale în aceeași direcție. Astfel, în depresiunile submontane, scurgerea medie multianuală este de 5 – 10 l/s/km2, cu o creștere către regiunea muntoasă până la 10 – 20 l/s/km2.

Viiturile, frecvente mai ales în timpul primăverii, au origine pluvială, mai rar pluvio-nivală (în special în luna martie). Primăvara și toamna, coeficienții de scurgere ating cele mai mari valori, respectiv 0,7 – 0,8, în timp ce în lunile de vară ei oscilează între 0,3 și 0,5.

Scurgerea minimă se produce atât iarna, cât și în intervalul vară-toamnă.

În mod frecvent, debitele minime se înregistrează în intervalul toamnă-iarnă, când rezervele subterane sunt epuizate în mare măsură.

Fig. Nr. 13

Hartă a Rețelei Hidrografice a Județului Vrancea evidențiind principalele râuri și lacuri din cadrul Județului

Apele freatice și apele subterane

Apele subterane reprezintă sursa principală de alimentare cu apă potabila a localităților din județul Vrancea acestea regăsindu-se din abundență în Câmpia Siretului.

Pe teritoriul judetului, se observa între repartiția apelor freatice și principalele unitati morfologice o corcondanță. În câmpiile piemontane, apele freatice sunt cantonate la vest până la 3-5 m la contactul cu campia de divagare în depozitele villafronchiene de la 20-60 m.

Acestea apar la adancimi reduse 0-5 m în câmpia de divagare, mineralizarea lor crescând spre Câmpia Siretului Inferior. La adâncimi cuprinse între 60-300 m se găsesc apele de adâncime, acestea au o mineralizare puternică, făcând excepție depozitele pliocene și cuaternale care au ape dulci.

Calitatea apei, nivelul de potabilitate și al debitelor, în județul Vrancea

Rețeaua hidrografică este reprezentată pe teritoriul județului Vrancea, de râurile: Trotuș, Râmnicu Sărat, Putna cu afluenții Milcov și Râmna, inclusiv tronsonul din râul Siret acesta formând limita estică a judetului Vrancea. Din abundență se găsesc apele subterane în Câmpia Siretului, constituind chiar principala sursa de alimentare cu apă potabilă a localităților. Monitorizarea calității apelor subterane se realizeaza printr-o rețea a forajelor de observație (un număr de 26 de foraje) analizele fizico-chimice sunt semestrial efectuate, foraje de exploatare-captări (9 captări de ape subterane) și foraje de supraveghere (2 foraje) situate pe lângă platformele industriale.

Localitățile din județ din punct de vedere al alimentării cu apă, pot fi alimentate fie: din surse de apă de suprafata (Soveja), din surse subterane de mică adâncime, din forajele de medie adancime (30-40 m) ș de asemenea din surse de mare adâncime, foraje de peste 50 – 60 m, în majoritatea localităților. Materia primă care urmează a fi transformată prin tratare în apă pentru consum este apa brută în stare naturală. Este de asemenea urmărită calitatea apei la sursă, prin efectuarea de analize fizico-chimice, acestea având loc anual sau ori de câte ori acest lucru este impus.

Pentru populație consumul de apă este de 80 litri/om/zi pentru 80% din populație și 50 litri/om/zi pentru restul de 20% din populație.

Alimentarea cu apă potabilă a municipiului Focșani se realizează în prezent, din 3 surse, și anume: sursa subterană Suroaia – 38 puțuri forate, sursa Babele – dren pe malul drept al râului Putna, comuna Vidra, sat Burca (Cucuieti) la Km 27 dintre Focsani și Vidra și sursa subterană Mândrești – 2 puțuri forate.

Urmărind valorile medii ale scurgerii solide, calculate pentru principalele cursuri de ape care străbat teritoriul județului, se constată o cantitate mare a materialului antrenant în procesul de scurgere atât la râurile mari, cât mai ales la cele de orgin secundar, dar al căror bazin este în mare parte despădurit, sculptat pe o bună parte a suprafeței sale în roci semitari și moi și intens utilizat de populația locală. Este cazul râurilor Râmnic și Milcov, turbiditatea cărora atinge valorile medii, pe intervalul de timp cuprins între anii 1952 – 1962, de 16 850 g/m3. Atât în bazinele amintite, cât și în celelalte, versanții sunt intens disecați de ogașe și ravene în porțiunile care sunt despădurite.

Vegetația și fauna

Cu excepția regiunilor de câmpie, ce se încadrează în domeniul silvostepei, vegetația județului Vrancea aparține în întregime zonei de pădure. Culmile Vrancei sunt acoperite cu molidișuri pure, înconjurate, la exterior, de un brâu de brădet pur și în amestec. Din loc în loc, în porțiunile cele mai înalte, pădurea face loc unor rariști de molid, ienupăr și pajiști montane. Culmile muntoase mai joase, ca și partea dealurilor în alte vestice, sunt acoperite cu făgete montane pure sau în amestec. În regiunea dealurilor subcarpatice, pădurea s-a păstrat pe culmile plate și în porțiunea superioară a versanților, fiind constituită din făgete, făgete-gorunete, gorunete-făgete și șleauri de deal. În depresiuni apare stejărișul de talie pitică, petice și porțiuni de făgete montane pure și de amestec. În zona dealurilor Tutovei, interfluviile sunt acoperite, din loc în loc, de gorunete, iar în regiunea de câmpie apar insule de păduri cu stejar pedunculat. Pajiștile ocupă o bună parte a teritoriului de pe care pădurea a fost defrișată.

Poziția geografică, particularitățile reliefului și compoziția învelișului vegetal și-au pus amprenta și asupra compoziției și răspândirii faunei. Vrancea deține un important cinegetic renumit nu numai în țara noastră dar și departe, peste hotarele ei. În zona montană se întâlnește cerbul, care uneori coboară până în zona depresionară.Ursul apare cam în aceleași zone montane, dar cu precădere în Zboina Neagră. Aria lui de răspândire se întinde până în Măgura Odobești. Căprioara trăiește pe un spațiu foarte întins din zona montană până în cea de silvostepă, la fel și pisica sălbatică. intre mamifere mai pot fi citate următoarele specii : mistrețul, jderul, veverița, nevăstuica, iar în zona de dealuri și câmpie iepurele și ariciul.

Cu excepția regiunii de câmpie care aparține domeniului silvostepei și numai parțial, la sud de valea Râmnicului, domeniul stepei, vegetația teritoriului județului Vrancea se încadrează aproape în întregime în domeniul pădurii.

Cele mai înalte culmi ale Munților Vrancei sunt acoperite cu molidișuri pure, înconjurate la exterior de un brâu de molidișuri pure și amestecate, de brădete pure și de amestec. Din loc în loc, în porțiunile cele mai înalte ale acestor culmi, pădurea face lor unor goluri alpine și montane, cu rariști de molid și ienupăr și pajiști montane.

Culmile muntoase mai joase, ca și, în parte, dealurile înalte vestice de la sud de aliniamentul Spulber–Andreiașu, sunt acoperite cu făgete montane pure și de amestec, pe alocuri cu brădete pure și de amestec.

În regiunea dealurilor subcarpatice, pădurea s-a păstrat, în parte, pe culmile plate sau convexe și în porțiunile superioare ale versanților din: a.) porțiunile mai înalte ale glacisului subcarpatic, unde predomină fie gorunete, goruneto-făgete și șleauri de deal, fie făgete de deal, făgeto-gorunete și șleauri de deal, fie stejărete; b.) aria depresiunilor intradeluroase Putna–Sușița, fie făgetele de deal, făgeto-gorunete și șleauri de deal, ca de exemplu în cea mai mare parte a Depresiunii intradeluroase Mera; c.) aria dealurilor înalte estice, unde predomină, de asemenea, făgetele de deal, făgeto-gorunetele și șleaurile de deal; d.) aria delaurilor înalte vestice, unde predomină, la nord de localitatea Andreiașu, făgetele de deal, făgeto-gorunetele și șealurile de deal, iar la sud de ea făgetele montane pure și de amestec; e.) aria depresiunilor submontane, unde apar fie petice de stejărete (ca în bazinul superior al Văsuiului), fie petice de făgete de deal, făgeto-gorunete și șleauri de deal, fie petice de făgete montane pure și de amestec (ca în depresiunea submontană din bazinul Râmnicului).

În regiunea dealurilor Tutovei, interfluviile sunt acoperite din loc în loc cu gorunete, iar în regiunea de câmpie apar, sub formă de petice izolate, păduri de stejar pedunculat.

Pajiștele ocupă o bună parte a terenurilor de pe care pădurea a fost defrișată. Astfel, în Depresiunea submontană între Râmnice ele ocupă circa 80% din suprafața terenurilor despădurite; în Depresiunea submontană Vrancea circa 60–80%, cu excepția extremității sudice și a unei porțiuni din bazinul Șușiței, de la nord-est de Soveja, unde ocupă, de asemenea, 80% ; în aria dealurilor înalte vestice ele ocupă, la nord de valea Putnei, între 20 și 80% din suprafața despădurită și 80% în împrejurimile Andreiașului; în Depresiunea intradeluroasă Putna – Șușița între 20 și 60%; în Depresiunea intradeluroasă Mera între 60 și 80% în partea estică și circa 80% în cea vestică; în aria dealurilor sud-estice între 40 și 80%, iar în aria glacisului subcarpatic sub 20% și mai rar între 20 și 40%.

Pe terenurile din aria glacisului subcarpatic, depresiunilor intradeluroase, dealurilor sud-estice și, în parte, a celor care nu depășesc altitudinea absolută de 600 m din aria depresiunilor submontane, pajiștile sunt alcătuite din asociații aparținând formației de Festuca pseudovina cu diverse specii stepice (E. Pușcaru – Soroceanu și colab. 1959). În timp ce pe podurile teraselor Șușiței, între Răcoasa și Soveja, pe cele ale Putnei, între Găgești și confluența cu pârâul Deju, pe cele ale Zăbalei, la Năruja, apar asociații de Festucă pseudovina + diverse specii stepice, pe versanții cu expunere sudică din lungul văii Șușiței (la Panciu), Putnei (între Irești și Tulnici) și Râmnei (la Odobasca), se găsesc asociații de Batrichloa ischaemum. Vegetația acestor asociații acoperă terenul până la 60–90%. Pe alocuri, unde pajiștile sunt degradate, apar tufărișuri de păducel și porumbar.

Terenurile din aria depresiunilor submontane și a dealurilor înalte vestice, situate la altitudini absolute mai mici de 800 m, sunt acoperite cu pajiști alcătuite din asociații aparținând formației de Festuca sulcata – Agrotis tenuis. Astfel, pe culmile convexe, pe podurile înguste ale teraselor înalte și în porțiunile superioare ale versanților cu expunere către sud și est se găsesc aspcoaâoo de Festuca sulcata cu diverse specii de fânețe stepice, în timp ce pe cele cu expunere către nord și vest se găsesc pajiști de Agrotis tenusis + diverse specii mezoxerofile. În general vegetația este slab înțelănită, acoperirea terenului fiind de 75–85%.

Tot în aria depresiunilor submontane și în cea a dealurilor înalte vestice, terenurile despădurite, situate la altitudini absolute mai mari de 800 m, sunt acoperite cu pajiști alcătuite din asociații aparținând formației de Agrostis tenuis + diverse specii din regiunea muntoasă. În unele locuri, pajiștile sunt invadate de tufărișuri de Jeniperus cummunis și Pteridium aquilinium.

Terenurile despădurite de pe culmile muntoase înalte de 1200 – 1600 m sunt acoperite cu formații de Festuca rubrafallax – Nardus stricta cu diverse ierburi mezofile, iar cele de pe culmile muntoase mai înalte de 1600 m cu formațiuni de Festuca supina – Vaccinium mytrillus cu diverse ierburim invadate, în numeroase locuri, de tufărișuri și buruienișuri. Cele mai răspândite tufărișuri sunt cele de Vaccinium mytrillus, Juniperus sibirica și Pinnus montana.

Poziția geografică a teritoriului județului Vrancea și variația, de la vest la est, a particularităților reliefului și a învelișului vegetal, și-au pus amprenta asupra compoziției și răspândirii faunei. Astfel, elementele faunei s-au asociat în complexe, care ocupă terenurile corespunzătoare din punct de vedere al condițiilor climatice, proprietăților solului și particularităților învelișului vegetal. Aceste complexe de faună au o repartiție în altitudine, corespunzătoare, în general, repartiției vegetației. Astfel, în regiunea muntoasă se deosebesc, în afară de lumea animală a etajului alpin, care ocupă piscurile cele mai înalte ale Munților Vrancei, o lume animală corespunzătoare pădurilor de rășinoase și celor de amestec și o lume animală corespunzătoare pădurilor de foioase care coboară și pe culmile dealurilor subcarpatice și ajunge până în dealurile Tutovei. Treapta de relief cea mai joasă din care pădurile lipsesc este domeniul faunei de stepă și silvostepă.

Pășunile subalpine sunt alcătuite din asociații de Festuca Ovina ssp. Sudetica, la care se adaugă asociații de Nardus Stricta și de Vaccinium myrtillus, dezvoltate pe soluri brune feriiluviale și pe soluri brune acide.

Principalele elemente ale faunei pădurilor de munte sunt: cerbul, ursul și cocoșul de munte. Pentru pădurile de dealuri sunt caracteristice veverița, căprioara și mistrețul, iar pentru câmpurile din domeniul stepei și silvostepei, popândăul.

Un fapt deosebit, care atestă caracterul particular al climei regiunii deluroase, în special în partea sudică a teritoriului județului, este prezența unor specii mediteraneene, în special a scorpionului.

Solurile

Județul Vrancea are o cuvertură de soluri foarte variată și complexă, datorită diversității condițiilor geografice. În Câmpia Siretului, ele sunt constituite din cernoziomuri levigate și compacte, precum și cernoziomuri freatice-umede levigate, ce ocupă partea mai joasă a câmpiei înalte. O caracteristică pentru câmpia joasă și luncile râurilor este existența solurilor aluvionare cu carbonați. Glacisul subcarpatic și dealurile înalte estice sunt acoperite cu soluri brune-gălbui, soluri brune tinere de grohotișuri. În văile principale se găsesc soluri aluvionare nisipoase crude, necarbonate, superficiale, poduri de terase cu soluri brune de pădure, soluri luto-nisipoase, luto-argiloase sau brune podzolite cu pseudoglei. Culmile dealurilor din partea înaltă a depresiunii și culmile dealurilor sud-estice, unde procesul de eroziune este foarte activ, au un înveliș de soluri brune, brune-gălbui tipice și divers podzolite, în mare parte cu caracter scheletic. În regiunea dealurilor înalte vestice, terenurile sunt acoperite cu soluri brune, brun-gălbui tipice și brun-gălbui crude superficiale, cu soluri brune în diferite stadii de eroziune. Pe suprafețe întinse apar : roca de bază și materialele de pantă. În depresiunile submontane, pe podurile teraselor, predomină solurile brune tipice, mai ușor podzolite sau pseudogleizate. Solurile ce acoperă suprafețele luncilor sunt superficiale și scheletice, în părțile mai stabile tinzând către un sol brun.

Teritoriul județului Vrancea, deși are o suprafață relativ redusă, are totuși o cuvertură de soluri foarte variată și complexă,, datorită diversității condițiilor geografice de la un sector la altul al lui. Astfel, că tipuri genetice zonale, pe teritoriul județului se întâlnesc soluri caracteristice stepelor și silvostepelor în regiunea de câmpie și soluri specifice domeniului pădurii în regiunea de dealuri și munte. Datorită variației de la un loc la altul a condițiilor hidrologice și a proceselor actuale, foarte active mai ales în regiunea subcarpatică, la solurile zonale se adaugă soluri intrazonale (regosoluri și soluri erodate, sărături, soluri de luncă etc).

Culmile muntoase mai înalte, corespunzătoare domeniului molidișurilor pure, au un înveliș de soluri constituit din soluri cu humus brut și podzoluri turboase. Porțiunilor celor mai înalte ale acestor culmi, unde apar golurile cu pajiști, le sunt caracteristice podzolurile humico-feruginoase, pe alocuri cu caracter turbos, și mai rar solurile brune de pajiști subalpine.

Culmile muntoase mai joase au un înveliș de soluri montane brune de pădure, predominant ușoare, sau predominant grele, în funcție de roca parentală, formată din soluri montane brune de pădure, precum și din soluri montane podzolice și din podzoluri. Culmile montane mai înalte au soluri montane brune acide podzolice, podzoluri humio-feruginoase, humus brut și podzoluri turboase.

În regiunea dealurilor subcarpatice și în cea muntoasă, cuvertura de soluri reflectă, în afară de etajarea condițiilor bioclimatice, diversitatea substratului, varietatea reliefului și proceselor de modelare a reliefului, foarte active în decursul evoluției geomorfologice a teritoriului.

Glacisul subcarpatic și dealurile înalte estice, unde substratul este alcătuit din pietrișuri amestecate cu un procent mai mare sau mai mic de material fin, au o cuvertură de soluri constituită din soluri brune-gălbui, soluri brune gălbui în diferite grade de podzolire, soluri podzolice, podzoluri gălbui, soluri brune tinere de grohotișuri. Din loc în loc apar petice de rocă la zi și depozite de pietrișuri. În depresiunile intradeluroase solurile se orânduiesc în funcție de formele de relief. Astfel luncile văilor principale au soluri aluviale nisipoase crude, necarbonatate, superficiale, iar podurile de terase soluri brune de pădure, fie luto-nisipoase, fie luto-argiloase, fie soluri brune podzolite cu pseudoglei. Versanții văilor și culmile interfluviilor din depresiuni au soluri brune de pădure fie ușor, fie slab până la puternic podzolite, cu pseudoglei.

Culmile dealurilor care formează rama înaltă a depresiunilor, precum și culmile dealurilor sud estice, pe care procesele de eroziune sunt foarte active, au un înveliș de soluri constituit din soluri brune, brune-gălbui tipice și divers podzolite, în mare parte cu caracter scheletic.

În regiunea dealurilor înalte vestice, terenurile, în majoritate în pantă, sunt acoperite cu soluri brune și brune-gălbui tipice, mai rar podzolite, cu soluri brune și brune-gălbui crude, superficiale, cu soluri brune în diferite stadii de eroziune, cu soluri crude și tinere formate pe depozite scoase la zi prin eroziune. Pe suprafețe întinse apar la zi roca de bază sau materiale de pantă.

Ca și în cazul depresiunilor intradeluroase, în depresiunile submontane solurile diferă de la un element de relief la altul. Astfel, pe podurile teraselor predomină solurile brune tipice, mai rar ușor podzolite sau pseudogleizate. Solurile care acoperă suprafețele luncilor sunt superficiale și scheletice, în porțiunile mai stabile tinzând către tipul de sol brun. Versanții și culmile interfluviilor sunt caracterizați prin soluri brune și brune-gălbui cu pseudoglei.

Pe cea mai joasă treaptă de relief, respectiv Câmpia Siretului, cuvertura de soluri este constituită din cernoziomuri levigate și cernoziomuri compacte care ocupă câmpurile mai înalte, din cernoziomuri care apar pe conul aluvial al Putnei, din cernoziomuri freatic-umede și cernoziomuri levigate freatic-umede care ocupă porțiuni mai joase ale câmpurilor înalte din soluri de luncă neinundabilă (cernoziomuri) și soluri aluviale cu carbonați care ocupă câmpurile joase, precum și din aluviuni cu carbonați, caracteristice luncilor cursurilor de ape principale. Pe câmpuri joase, unde stratul de acvifer se află la adâncime critică, apar solonceacuri (câmpurile joase de la nord și sud de valea Râmnicului.

III. Ariile naturale protejate

Ariile protejate reprezintă cele mai bune soluții de conservare al ecosistemelor precum și al habitatelor

Ariile protejate din Romania în general, dar și din Vrancea, în mod special, reprezintă zone cheie pentru conservarea biodiversității, dar și spații ideale pentru practicarea formelor de turism ecologic.

În cadrul Județul Vrancea se regăsesc un număr de 25 de arii protejate de interes național în cadrul acestora turiștii pot practica ecoturismul cu simpla condiție a respectării regulilor de protecție a mediului. Însă din păcate, accesibilitatea spre multe dintre ariile protejate este dificilă.

Unele dintre cele 25 de arii protejate de interes național din cadrul județul Vrancea sunt bine cunoscute de către potențialii vizitatori, altele mai puțin cunoscute sau chiar necunoscute de către turiștii ce vin să viziteze ariile protejate din cadrul județului. Principalele rezervații naturale din cadrul Județul Vrancea sunt Rezervația Algheanu, Rezervația Focul Viu de la Andreiașu de Jos, Lunca Siretului, Rezervația Naturală Pădurea Merișor, Rezervația naturală Cascada Mișina, Rezervația naturală Căldările Zăbalei, Rezervația Naturală Măgura Odobești, Rezervația Naturală Pârâul Bozu, Lunca Siretului Inferior, Strâmtura Coza, Rezervația Naturală Reghiu Scruntaru, Rezervația Naturală Poiana Muntioru, Rezervația Naturală Muntele Goru, Rezervația Naturală Lepșa Zboina și Rezervația Naturală Pădurea Dălhăuți. Toate ariile protejate din România și din lume reprezintă cele mai bune soluții de protecție a biodiversității precum și a componentelor naturale, iar unele dintre ele, chiar a componentelor antropice de mare valoare. Cel mai mare dușman al mediului este însă tot omul, acesta fiind singurul care are posibilitatea de a reflecta asupra acțiunilor sale.

Parcul Natural Putna

Parcul Natural Putna Vrancea este suprapunus sectorului central-nord-vestic al Munților Vrancei acoperind în totalitate bazinul hidrografic montan al râului Putna pe o suprafață de 38204 de hectare aceasta reprezentând 41,32% din suprafața Muntilor Vrancei. Parcul Natural Putna-Vrancea, fiind parte a Munților Vrancei, reprezintă din punct de vedere geologic rezultatul orogenezei alpine, cu apariția în peisajul actual a intensităților diferite manifestate în spațiu și timp. Din punct de vedere conservativ se pot aminti speciile protejate: jeapănul, arborele de tisa, papucul doamnei, floarea de colț, și bulbucii de munte precum și existența de numeroase specii endemice. Aproape 80% din suprafața ocupată de către parc revine habitatelor forestiere, fiind incluse aici și zone de conservare specială ce ocupa 19,23% din suprafață și o serie de arii protejate. Parcul constituie elementul cheie pentru protecția și conservarea populației viabile de râs lup și urs din cadrul rețelei ecologice locale de protecție a carnivorelor mari din cadrul Județului Vrancea.

Fig. Nr. 14

Fig. Nr. 15

Cascada Putnei

Cascada Putnei sau Săritoarea Putnei este o arie protejată de interes național ce corespunde categoriei a IV-a IUCN fiind o rezervație naturală de tip peisagistic și geologic, situată în Județul Vrancea, pe teritoriul administrativ al comunei Tulnici, situată în apropierea satului Lepșa.

Cascada Putnei a fost declarată Monument al Naturii în anul 1973; atunci au fost realizate și primele amenajări pentru vizitare. Cascada are circa 80 de metri lungime, iar apa se strânge într-un lac cu adâncimea de aproximativ 12 metri. În prezent Cascada Putnei este inclusă în Parcul Natural Putna Vrancea, ca zonă de management durabil.

Importanța Cascadei Putnei constă în caracterul hidromorfologic și peisagistic datorat nu numai cascadei actuale, ci și a cascadei părăsite, rămasă suspendată pe malul stâng, deasupra Putnei, la circa 250 de metri în aval de actuala cascadă, ca urmare a proceselor tectonice, când o porțiune din patul vechii albii s-a prăbușit, iar vechiul curs a fost deviat pe albia actuală.

Ca urmare a antropizării excesive, în timp au fost distruse o mare parte din speciile de plante de stâncărie, printre care și floarea de colț.

Fig. Nr. 16

Fig. Nr. 17

Fig. Nr. 18

Fig. Nr. 19

Fig. Nr. 20

Fig. Nr. 21

Fig. Nr. 22

Cheile Tișitei

Rezervația naturală Tișița, este o rezervație de tip mixt, aceasta cuprinde cea mai mare parte a bazinului hidrografic al Tișitei îngloband numeroase elemente fito și zoogeografice, geologice și ansambluri peisagistice unite într-un sistem de mare valoare științifică. Văile sculptate sunt înguste și adanci de 500-600 m iar Cheile Tișitei au un aspect de canion, alternand cu bazinete depresionare (Ex. "La Pandar") și lunci de mare frumusețe, pe sectorul mijlociu al celor două Tișițe. Datorită intervenției antropice din trecut (construirea căii ferate forestiere și, ulterior, înlocuirea acesteia cu drumul forestier care, parțial, urmează vechiul terasament) Cheile Tișitei au devenit accesibile, în timp ce sectorul dintre "tunelul mare" (între Tișița Mică și Tișița Mare), pe o lungime de 1,5 km, este și în prezent nealterat și inaccesibil. Lărgimea cheilor variază de la 3-4 m la 10 m, albia Tișitei Mari prezentand numeroase praguri și repezișuri. Relieful prezintă o mare varietate de unghiuri de pantă, de la terenuri relativ plane, pană la abrupturile și stratele faliate. Din punct de vedere floristic s-au identificat cca. 40 de asociații vegetale, fără ca întreaga suprafață să fie cercetată complet. Calea directă de acces este DN 2D (Focșani – Targu Secuiesc), continuat cu un drum forestier ce traversează Putna în aval de localitatea Lepșa și conduce pe malul drept al Putnei în amonte în lungul văii Putnei și continuare în aria protejată.

Relieful este prezentat de pantele abrupte ale terasei înalte a Putnei, formată pe depozite slab coezive, cu o diferență de nivel relativă de 100 – 110 m față de albia minoră, puternic fragmentate de procesele hidroerozionale, care au condus la degradarea terenului și la modelarea acestuia sub formă de ogașe, canioane, turnuri, palnii și avene sufozionale. Acestea conferă peisajului un Rezervația naturală Pădurea Verdele este o rezervație de tip mixt, situată în sectorul cursului superior al Zăbalei, în zona de confluență cu Pr. Mișina. Rezervația cuprinde sectorul inferior al Cheilor Nărujei, în care relieful aparține bordurii externe a Munților Vrancei, orientată nord-sud și Culmea Verdele – Cățeaua – Piscul Caprei, orientată E – V. Relieful este puternic fragmentat, cu o energie mare pe întreaga suprafață a ariei protejate și maximă în sectorul Cheilor Nărujei, unde diferențele altitudinale sunt de la 700 m la 1395 m.  Valoarea ecologică a sitului este susținută de caracteristicile arboretelor forestiere cu varste între 110 și 150 ani (brad, fag, molid) și favorabilitatea ridicată a habitatelor pentru carnivorele mari.aspect de pseudocarst spectaculos peisagistic. În covorul ierbos au fost identificate cca 200 de specii de plante superioare avand cele mai diferite origini fitogeografice. Se poate ajunge prin intermediul drumului forestier care urmărește albia raului Zăbala, în continuarea Dj 205 A Focșani – Nereju. Două trasee turistice marcate străbat aria protejată Verdele: marcajul turistic "punct albastru" ce leagă localitatea Vetrești Herăstrau prin Vf.Pietrosu, de creasta Vrancei și traseul turistic marcat cu "cruce albastră".

Fig. Nr. 23

Fig. Nr. 24

Fig. Nr. 25

Fig. Nr. 26

Fig. Nr. 27

Fig. Nr. 28

Fig. Nr. 29

Fig. Nr. 30

Fig. Nr. 31

Focul Viu de la Andreiașu de Jos

Focul Viu de la Andreiașu de Jos este o arie protejată de interes național, fiind de asemenea o rezervație naturală de tip mixt situată în județul Vrancea, pe teritoriul administrativ al comunei Andreiașu de Jos.

Aria naturală cu o suprafață de 12 hectare este localizată în partea centrală a județului Vrancea și în partea nordică a satului Arșița, la o altitudine de 500 de metri în Subcarpații de Curbură, în dreapta drumului comunal ce leagă localitatea Andreiașu de Jos de Andreiașu de Sus.

Focul Viu de la Andreiașu de Jos a fost declarată arie protejată prin Legea Nr.5 din data de 6 martie a anului 2000 (privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național – Secțiunea a III-a – zone protejate) și reprezintă o zonă de interes peisagistic și geologic aflată în versantul drept al Milcovului.

Aria naturală este o suprafață deluroasă (ce are în componență din Dealul Tilia cu ravene și forme de erodare) constituită din roci sedimentare (marne și gresii) și supusă unor alunecări de teren datorate defrișărilor excesive, în a cărei perimetru sunt semnalate emanații de gaze naturale (hidrocarburi) care se aprind spontan și ard de unele singure.

Fig. Nr. 32

Fig. Nr. 33

Fig. Nr. 34

Cascada Mișina

Cascada Mișina este o rezervație naturală de mixtă, situată în bazinul superior al Pârâului Mișina. Peisajul de astăzi reprezintă o consecința a intenselor procese tectonice din trecut, a evoluției văii pe suportul structural și stratigrafic geologic complex, ce au avut ca rezultat constituirea unei căderi de apă de aproximativ 12 metri, într-un ansamblu peisagistic deosebit.

Aria protejată este dominată de plaiul Încălțătoarea și de Culmea Mișinei, ambele situate la est și Culmea Făgetu Rotund la vest, acestea fiind orientate pe direcția generală SV și NE.

Sunt legate la sud pe Culmea Lacului Roșu, dispusă pe direcția est și vest; din aceste culmi care demarchează bazinul hidrografic al Mișinei superioare, se detașează o serie de culmi secundare care, în mare parte converg spre zona cascadei și conferă reliefului un caracter puternic frământat, accentuat de rețeaua hidrografică bogată, ale cărei văi înguste au versanții abrupți și greu accesibili.

Din punctul de vedere al florei, au fost identificate 122 de specii de plante superioare a căror pondere, după originea fitogeografica, seamănă celei întâlnite în ariile protejate învecinate, din Cheile Nărujei: specii eurasiatice – 40 %, cosmopolite – 11 %, europene – 39 %, circumpolare – 6 %, și endemice – 4 %.

Habitatele forestiere ce caracterizează acest etaj: Păduri de tip Luzulo-Fagetum, Paduri de tip Asperulo-Fagetum și Paduri acidofile cu Picea adăpostesc pe lângă numeroasele specii de floră și faună de interes comunitar, populații reprezentative de carnivore mari din speciile Ursus arctos, Canis lupus și Lynx lynx, prioritare pentru desemnarea de arii de protecție. Rezervație naturală, Cascada Mișina se suprapune sitului Natura 2000 cu același nume.

Situl ce are o întindere de 220 ha și rezervația naturală ce are o întindere de 189,7 ha se află în bazinul superior al pârâului Mișina, afluent al râului Năruja, pe teritoriul administrativ al comunei Nistorești, din zona de munte a județului Vrancea.

Cele opt specii de animale protejate din aceste arii naturale sunt:
– Lynx lynx – râs, Ursus arctos – urs brun,
– Canis lupus – lup, Bombina variegata – izvoraș cu burtă galbenă,
– Triturus cristatus – triton cu creastă,
– Lissotriton (triturus) montandoni – triton carpatic,
– Rosalia alpina – croitor alpin și
-Cottus gobio – zglăvoc.

De asemenea sunt trei habitate naturale existente în sit:
– 6520 – Fânețe montane,
– 9110 – Păduri de fag de tipul Luzulo-Fagetum și
– 91V0 – Păduri dacice de fag (Symphyto-Fagion).

Fig. Nr. 35

http://primarianistoresti.ro/obiective-turistice-comuna-nistoersti/cascada-misina-nistoresti

Fig. Nr. 36

https://www.staupenet.ro/management-adecvat-in-vederea-conservarii-biodiversitatii-cascada-misina.html

Fig. Nr. 37

https://vrancea.com.ro/conservarea-biodiversitatii-cascada-misina.html

Lacul Negru

Lacul Negru sau ”lacul cu plamână”, cum mai este cunoscut, după numele popular al unei plante cu proprietăți terapeutice, se află într-o rezervație naturală situată pe versantul sud-estic al culmii Dealului Negru, ocupând sectorul superior al bazinului hidrografic al pârâului Lacului Negru, la o altitudine de 1.215m, culmea urcând până la 1.548m, cu o suprafață de circa 1 hectar și o adâncime maximă de 7,5m.

Geologic, formațiunile pe care repauseaza Lacul Negru, de altfel o mlaștină, aparțin seriei de clivă dintr-o structură foarte importantă, iar straturile sunt conforme cu orientarea generală a versantului. După părerea celor care l-au studiat, lacul s-a format în urma producerii unei alunecări uscate, de proporții însemnate, care a angajat o masă importantă de gelifracție (blocuri de mărimi și de forme diferite, formate ca urmare a gelifracției – dezagregare a rocilor sub acțiunea repetată alternantă a inghețului și dezghețului) provenite mai ales din formațiuni de gresii de clivă. Cuveta lacustră are o formă aproximativ triunghiulara cu un varf orientat către nord. Este asimetrică, în sensul că versantul vestic este scurt și povârnit în raport cu cel opus. El se alimentează din amonte printr-un pârâias ce-si descarcă apele infiltrate prin masa de gelifracție, un grohotiș (îngrămădire de bucăți de roca colțuroase, de dimensiuni variabile, rezultate din dezagregarea stâncilor și prăvălite din munți sau aduse de ghețari) foarte larg, care parazitează valea de versant și din lateral stânga. Lacul are un emisar, pârâul Lacului Negru, ce evacuează un debit egal cu cel de alimentare, iar la 250m aval suferă o importantă rupere de pantă și se creează un repeziș atrăgător. Suprafața lacului are aproximativ 13.300 metri pătrați, din care aproape jumătate este luciu de apă. Cealaltă jumatate îi aparține unui strat de mușchi cu dezvoltare variată. În jumătatea superioară a luciului de apă sunt prezente numeroase trunchiuri vechi de arbori dislocați, în majoritate rășinoase, care alcătuiesc o stromă (grup de lamele între care se găsește clorofila unor plante) ce funcționează ca suport pentru vegetația actuală, respectiv plaurul (vegetașia acvatică ce plutește deasupra apei).

Rezervația naturală Lacul Negru se suprapune sitului Natura 2000 cu același nume și reprezintă o parte a rețelei ecologice locale de protecție a carnivorelor mari din județul Vrancea. Acest sit adăpostește pe lângă cele 8 tipuri de habitate de interes comunitar (din care unul prioritar), populații reprezentative de carnivore mari din speciile Ursus arctos, Canis lupus si Lynx lynx, prioritare pentru desemnarea de arii protejate. Habitatele specifice turbăriilor montane alpine conferă unicitate acestui sit și adăpostesc elemente de floră și faună, deosebite, o serie de specii relicte, endemice sau de interes comunitar. De asemenea foarte important este faptul că în acest sit au fost identificate numeroase specii de floră și faună endemice sau de interes comunitar precum: roua cerului (Drosera rotundifolia), plămâna (Menyanhtes trifoliata), bumbacărița (Eriophorum vaginatum), tritonul de munte (Triturus montandoni), salamandra (Salamandra). Rezervație naturală de tip mixt, este situată pe versantul sud estic al Dealului Negru, ocupând sectorul superior al bazinului hidrografic al Pârâului Lacului Negru. Numele Lacului a fost atribuit datorită întunecimii padurii de molid. Mai este cunoscut și sub numele de Lacul Plămina.

Fig. Nr. 38

http://primarianistoresti.ro/obiective-turistice-comuna-nistoersti/lacul-negru

Fig. Nr. 39

http://www.informatii-romania.ro/listing/rezervatia-naturala-lacul-negru/

Căldările Zăbalei – Zârna Mică

Căldările Zăbalei este o rezervație naturală aflată în Munții Vrancei, la o altitudine medie de 1100 m pe cursul superior al râului Zăbala, în zona de confluență cu Pârâul Zârna.

Zona este de o frumusețe desăvârșită datorită formelor create de râul Zăbala în gresiile masive, pădurilor, faunei și florei.

Căldările Zăbalei – Zârna Mică este o arie naturală de interes național ce corespunde categoriei a IV-a IUCN (rezervație naturală de tip mixt) situată în județul Vrancea, pe teritoriul administrativ al comunei Nereju.

Aria naturală cu o suprafață de 350 hectare se află în Munții Vrancei (grupare muntoasă a Carpaților de Curbură la o altitudine medie de 1.100 m, în partea vestică a județului Vrancea, aproape de limita cu județul Buzău, pe cursul superior al Zăbalei, la confluența acesteia cu râul Zârna Mare.

Rezervația naturală a fost declarată arie protejată prin Legea Nr.5 din 6 martie 2000 (privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național – Secțiunea a III-a – zone protejate) și reprezintă arie montană unde sunt prezente mai multe tipuri de habitate (păduri de fag, fânețe montane), cu o deosebită importanță floristică, faunistică, higrogeomorfologică și peisagistică din Carpații Orientali.

Fig. Nr. 40

Fig. Nr. 41

Fig. Nr. 42

Fig. Nr. 43

https://www.patruzari.ro/caldarile-zabaleicomuna-nerejujudetul-vrancea/

Rezervația Algheanu

Rezervația Algheanu este o arie protejată de interes național și rezervație naturală de tip peisagistic și geologic situată în județul Vrancea, pe teritoriul administrativ al comunei Vrâncioaia.

Aria naturală cu o suprafață de 10 hectare se află în partea estică a Carpaților de Curbură în centrul Depresiunii Vrancei, ocupând bazinul hidrografic al văii Zmeului (pârâul Algheanu) în partea nord vestică a județului Vrancea și cea vestică a satului Poiana, lângă drumul județean (205L) care leagă localitatea Vrâncioaia de Năruja.

Rezervația naturală declarată arie protejată prin Legea Nr.5 din 6 martie 2000 (privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național Secțiunea a III-a – zone protejate) este o suprafață străbătută de apele pârâului Algheanu, cu lapiezuri (microforme reliefale formate în urma acțiunii apei) săpate în roci friabile și în depozite salifere.

Fig. Nr. 44

Fig. Nr. 45

http://ananp.gov.ro/ananp/2017/07/27/rezervatia-algheanu/

Măgura Odobești

Măgura Odobești este o zonă protejată (arie de protecție specială avifaunistică – SPA) situată în estul țării, pe teritoriul administrativ al județului Vrancea.

Aria naturală se află în extremitatea centrală a județului Vrancea, pe teritoriul administrativ al comunelor Bolotești, Broșteni, Jariștea, Mera, Reghiu și Valea Sării, în imediata apropiere de drumul național DN2A, care leagă municipiul Focșani de Târgu Secuiesc.

Zona a fost declarată Arie de Protecție Specială Avifaunistică prin Hotărârea de Guvern nr. 1284 din 24 octombrie 2007 (privind declararea ariilor de protecție specială avifaunistică ca parte integrantă a rețelei ecologice europene Natura 2000 în România) și se întinde pe o suprafață de 13.164 hectare.

Aria protejată (încadrată în bioregiune geografică continentală cuprinsă între râurile Putna și Milcov) reprezintă o zonă naturală (râuri, pășuni, păduri de foioase, terenuri arabile cultivate) ce asigură condiții de hrană, cuibărit și viețuire pentru mai multe specii de păsări migratoare, de pasaj sau sedentare enumerate în anexa I-a a Directivei Consiliului European 2009/147/CE din 30 noiembrie 2009, privind conservarea păsărilor sălbatice.

Printre păsările protejate semnalate în arealul sitului se află exemplare de: caprimulg (Caprimulgus europaeus), ieruncă (Tetrastes bonasia), ciocănitoare cu spate alb (Dendrocopos leucotos), ciocănitoare de stejar (Dendrocopos medius), ciocănitoarea de grădină (Dendrocopos syriacus), șoim-de-iarnă (Falco columbarius), muscar-gulerat (Ficedula albicollis), muscar (Ficedula parva), acvilă pitică (Hieraaetus pennatus, specie aflată pe lista roșie a IUCN), ciocârlie-de-pădure (Lullula arborea), viespar (Pernis apivorus) sau ciocănitoarea verzuie (Picus canus)

Fig. Nr. 46

Fig. Nr. 47

http://www.informatii-romania.ro/en/listing/magura-odobesti/

IV. Zone de risc

Seismele din județul Vrancea sunt cauzate de situarea acestuia în zona de coliziune a plăcii est-europene cu placa balcanică.

Cutremurele din județul Vrancea au loc la o adâncime de 100km adâncime, zona acoperită de către acestea în cadrul județului fiind intens răspândită.

Principalele zone cu risc seismic sunt situate în nord-vest, vest și sud-vest-ul județului Vrancea.

Fig. Nr. 48

http://www.mobee.info/despre-cutremurele-din-romania/harta-cutremurelor-din-romania

V. Concluzii

În primul capitol intitulat Istoricul cerecetărilor geografice prezintă următoarele aspecte:

Pintre primele informații asupra unor elementelor de geografie umană și fizică de pe teritoriul Vrancei, sunt cuprinse în lucrarea scrisă de către Miron Costin intitulată „Cronica Țărilor Moldovei și Munteniei”, ce a fost publicată în anul 1677 și de asemenea au fost cuprinse în lucrarea scrisă de către Dimitrie Cantemir intitulată ”Descripțio Moldavae”, redactată în anul 1716.

Primele descrieri ale regiunii din punct de vedere geografic datează din secolul al XX-lea, aparținândui lui Emm. de Martone, acestea se referă la nivele de eroziune, la evoluția rețelei hidrografice, și la terasele ce însoțesc văile ce străbat regiunea.

În cel de-al doilea capitol intitulat Rolul Componentelor Naturale sunt evidețiate aspectele următoare:

În domeniul geologiei cercetări importante în această regiune au fost realizate de către Mutihac V., Ionesi L. în anul 1975, de către I. Dumitrescu în anul 1936, , care arată prezența flișului carpatic ce “se suprapune” zonei miopliocenă corespunzând contactului dintre Carpați și Subcarpați în general. În anul 1973 Subcarpații dintre Sușița și Câlnău, sunt studiați din punct de vedere geomorfologic de către H. Grumăzescu.

Județul Vrancea este un județ ce se situează în zona de sud-est a României; acesta se întinde la curbura Carpaților Orientali, acest județ reprezintă nod de legătură vreitabil între mari provincii istorice, trei la număr: Moldova, Țara Românească și Transilvania. Ca și suprafață, acesta ocupă al 30-lea loc dintre județele României, cu 4.863 km pătrați, iar ca și suprafeță rurală este pe clasat pe locul 7.

Județul Vrancea este cuprins între coordonatele geografice 45°23’ și 46°11’ latitudine nordică și 26°23’ și 27°32’ longitudine estică.

Vecinii săi sunt la nord Județul Bacău, la est județele Vaslui și Galați, la sud-est județul Brăila, la sud-vest județul Buzău și la vest județul Covasna. Densitatea populației are un număr de 81 locuitori pe kilometru pătrat (fiind al 27-lea în România ca și densitate a populației).

Județul Vrancea are cinci orașe, anume: Focșani (100.000 locuitori), Mărășești, Panciu, Adjud și Odobești. Județul este compus din 59 de comune, dintre care două sunt suburbii, și 331 de sate.

Zona Județului Vrancea aparține platformei Moesice din punct de vedere geologic, alcătuită din două etaje structurale: unul superior ce corespunde cuverturii sedimentare și unul inferior ce corespunde fundamentului cristalin. Împreună cu o parte din învelișul lor sedimentar șisturile cristaline, sunt străpunse de roci bazice și de roci eruptive în cea mai mare parte acide (porfire). Fundamentul de șisturi cristaline este de vârstă mai veche decât Ordovicianul, probabil Precambrian. Cuvertura sedimentară din Platforma Moesica începe cu Silurianul și se termină cu Cuaternarul.

Sedimentele s-au separat în mai multe cicluri de sedimentare după erele geologice în care s-au depus de la Ordovician – Carbonifer până la Cuaternar prin lacune cu caracter regional,. Partea de bază a Cuaternarului este reprezentată de pietrișuri, lentile argiloase și nisipuri, este rezultatul depunerii materialului transportat de vastele conuri de dejecție din zona carpatică de curbură.

Vrancea este un județ în regiunile istorice Moldova (la nord de râul Milcov) și Muntenia (la sud de râul Milcov) din România. Județul are o suprafață de 4.863 km², iar reședința de județ a acestuia este municipiul Focșani. Principalele cursuri de apă sunt: Râul Siret (între Adjud și Nămoloasa), Râul Șușița, Râul Putna, Râul Milcov, Râul Râmnicu Sărat (de la Ciorăști până la vărsarea sa în Siret). Cele mai mari altitudini le dețin vârfurile Lăcăuț (1776 m) și Goru (1784 m). Județe vecine: situat la nord-est este județul Vaslui, la est este situat județul Galați, la sud-est este situat județul Brăila, la sud este situat județul Buzău, la vest este situat județul Covasna, iar la nord este situat județul Bacău.

Relieful teritoriului județului Vrancea este foarte variat atât din puncte de vedere al altitudinii și al originii și vârstei acestuia, cât și din punct de vedere al formei lui. Caracteristic reliefului acestui teritoriu este dispunerea sa în trepte, din punct de vedere altimetric, ce coboară de la vest către est. Astfel, treapta vestică, cea mai înaltă, este alcătuită dintr-o serie de masive muntoase izolate și culmi muntoase cu aspect de măguri, altitudinea absolută a acestora oscilând între 960 m și 1783 m.

Munții Vrancei sunt munți de încrețire, alcătuiți din culmi ce provin din fragmentarea platformei de eroziune de 1700 m (Goru – 1785 , Lăcăuți – 1777 , Giurgiu – 1720 , Pietrosu – 1672 , Zboina Frumoasă – 1657) (Munții Vrancei din Tratatul de Geografie Fizcă Volumul 1).

Între baza glacisului subcarpatic și albia Siretului se desfășoară treapta de relief cea mai joasă de pe teritoriul județului Vrancea, respectiv Câmpia Siretului.

Câmpia Siretului reprezintă treapta cea mai de jos de pe teritoriul județului și se intinde între glacisul subcarpatic și râul Siret, cu suprafața înclinată de la vest la est și altitudinea cuprinsă între 20 m și 125 m.

Județul Vrancea are o clima temperată, cu mari variatii, determinate de confluența reliefului. Temperatura medie anuală este de 9 grade C în zonele de campie, între 6 grade si 9 grade în cele de deal, este cuprinsă între 2 grade și 6 grade C în cea montană și între -1 și 2 grade C pe culmile cele mai înalte ale Munților Vrancei.

Sunt frecvente pe întreg teritoriul județului căderile de precipitații în cantitati mari, de 300mm în 24 de ore.

Numarul zilelor cu ninsoare urca numai până la 20 în zona de câmpie și până la 80 în zona de munte. Vânturile dominante bat dinspre nord-est în toate anotimpurile.

Teritoriul județului Vrancea este străbătut de mai multe cursuri de apă. Siretul formează limita estică a județului, fiind din punct de vedere economic cel mai important. Râul Putna curge de la vest la est pe o lungime de 144 km. Cu ajutorul principalilor săi afluenți, Putna își adună apele din zona Curburii Carpaților prin intermediul Zăbalei ( cu o lungime de 64 km ), Milcovului ( 68 km ) și a Râmnei ( 56 km ) .

Apele subterane reprezintă sursa principală de alimentare cu apă potabila a localităților din județul Vrancea acestea regăsindu-se din abundență în Câmpia Siretului.

Pe teritoriul judetului, se observa între repartiția apelor freatice și principalele unitati morfologice o corcondanță. În câmpiile piemontane, apele freatice sunt cantonate la vest până la 3-5 m la contactul cu campia de divagare în depozitele villafronchiene de la 20-60 m.

Cu excepția regiunilor de câmpie, ce se încadrează în domeniul silvostepei, vegetația județului Vrancea aparține în întregime zonei de pădure. Culmile Vrancei sunt acoperite cu molidișuri pure, înconjurate, la exterior, de un brâu de brădet pur și în amestec. Din loc în loc, în porțiunile cele mai înalte, pădurea face loc unor rariști de molid, ienupăr și pajiști montane.

Cu excepția regiunii de câmpie care aparține domeniului silvostepei și numai parțial, la sud de valea Râmnicului, domeniul stepei, vegetația teritoriului județului Vrancea se încadrează aproape în întregime în domeniul pădurii.

Județul Vrancea are o cuvertură de soluri foarte variată și complexă, datorită diversității condițiilor geografice. În Câmpia Siretului, ele sunt constituite din cernoziomuri levigate și compacte, precum și cernoziomuri freatice-umede levigate, ce ocupă partea mai joasă a câmpiei înalte.

Culmile muntoase mai înalte, corespunzătoare domeniului molidișurilor pure, au un înveliș de soluri constituit din soluri cu humus brut și podzoluri turboase. Porțiunilor celor mai înalte ale acestor culmi, unde apar golurile cu pajiști, le sunt caracteristice podzolurile humico-feruginoase, pe alocuri cu caracter turbos, și mai rar solurile brune de pajiști subalpine.

Culmile muntoase mai joase au un înveliș de soluri montane brune de pădure, predominant ușoare, sau predominant grele, în funcție de roca parentală, formată din soluri montane brune de pădure, precum și din soluri montane podzolice și din podzoluri. Culmile montane mai înalte au soluri montane brune acide podzolice, podzoluri humio-feruginoase, humus brut și podzoluri turboase.

În capitolul al treilea intitulat Ariile naturale protejate sunt prezentate ariile naturale precum și informații despre fiecare arie în parte:

Ariile protejate reprezintă cele mai bune soluții de conservare al ecosistemelor precum și al habitatelor.

În cadrul Județul Vrancea se regăsesc un număr de 25 de arii protejate de interes național în cadrul acestora turiștii pot practica ecoturismul cu simpla condiție a respectării regulilor de protecție a mediului. Însă din păcate, accesibilitatea spre multe dintre ariile protejate este dificilă.

Principalele rezervații naturale din cadrul Județul Vrancea sunt Rezervația Algheanu, Rezervația Focul Viu de la Andreiașu de Jos, Lunca Siretului, Rezervația Naturală Pădurea Merișor, Rezervația naturală Cascada Mișina, Rezervația naturală Căldările Zăbalei, Rezervația Naturală Măgura Odobești, Rezervația Naturală Pârâul Bozu, Lunca Siretului Inferior, Strâmtura Coza, Rezervația Naturală Reghiu Scruntaru, Rezervația Naturală Poiana Muntioru, Rezervația Naturală Muntele Goru, Rezervația Naturală Lepșa Zboina și Rezervația Naturală Pădurea Dălhăuți.

Toate ariile protejate din România și din lume reprezintă cele mai bune soluții de protecție a biodiversității precum și a componentelor naturale, iar unele dintre ele, chiar a componentelor antropice de mare valoare.

Parcul Natural Putna Vrancea este suprapunus sectorului central-nord-vestic al Munților Vrancei acoperind în totalitate bazinul hidrografic montan al râului Putna pe o suprafață de 38204 de hectare aceasta reprezentând 41,32% din suprafața Muntilor Vrancei.

Cascada Putnei sau Săritoarea Putnei este o arie protejată de interes național ce corespunde categoriei a IV-a IUCN fiind o rezervație naturală de tip peisagistic și geologic, situată în Județul Vrancea, pe teritoriul administrativ al comunei Tulnici, situată în apropierea satului Lepșa.

Cascada Putnei a fost declarată Monument al Naturii în anul 1973; atunci au fost realizate și primele amenajări pentru vizitare. Cascada are circa 80 de metri lungime, iar apa se strânge într-un lac cu adâncimea de aproximativ 12 metri. În prezent Cascada Putnei este inclusă în Parcul Natural Putna Vrancea, ca zonă de management durabil.

Rezervația naturală Tișița, este o rezervație de tip mixt, aceasta cuprinde cea mai mare parte a bazinului hidrografic al Tișitei îngloband numeroase elemente fito și zoogeografice, geologice și ansambluri peisagistice unite într-un sistem de mare valoare științifică. Văile sculptate sunt înguste și adanci de 500-600 m iar Cheile Tișitei au un aspect de canion, alternand cu bazinete depresionare (Ex. "La Pandar") și lunci de mare frumusețe, pe sectorul mijlociu al celor două Tișițe.

Focul Viu de la Andreiașu de Jos este o arie protejată de interes național, fiind de asemenea o rezervație naturală de tip mixt situată în județul Vrancea, pe teritoriul administrativ al comunei Andreiașu de Jos.

Aria naturală cu o suprafață de 12 hectare este localizată în partea centrală a județului Vrancea și în partea nordică a satului Arșița, la o altitudine de 500 de metri în Subcarpații de Curbură, în dreapta drumului comunal ce leagă localitatea Andreiașu de Jos de Andreiașu de Sus.

Cascada Mișina este o rezervație naturală de mixtă, situată în bazinul superior al Pârâului Mișina. Peisajul de astăzi reprezintă o consecința a intenselor procese tectonice din trecut, a evoluției văii pe suportul structural și stratigrafic geologic complex, ce au avut ca rezultat constituirea unei căderi de apă de aproximativ 12 metri, într-un ansamblu peisagistic deosebit.

Aria protejată este dominată de plaiul Încălțătoarea și de Culmea Mișinei, ambele situate la est și Culmea Făgetu Rotund la vest, acestea fiind orientate pe direcția generală SV și NE.

Lacul Negru sau ”lacul cu plamână”, cum mai este cunoscut, după numele popular al unei plante cu proprietăți terapeutice, se află într-o rezervație naturală situată pe versantul sud-estic al culmii Dealului Negru, ocupând sectorul superior al bazinului hidrografic al pârâului Lacului Negru, la o altitudine de 1.215m, culmea urcând până la 1.548m, cu o suprafață de circa 1 hectar și o adâncime maximă de 7,5m.

Căldările Zăbalei este o rezervație naturală aflată în Munții Vrancei, la o altitudine medie de 1100 m pe cursul superior al râului Zăbala, în zona de confluență cu Pârâul Zârna.

Zona este de o frumusețe desăvârșită datorită formelor create de râul Zăbala în gresiile masive, pădurilor, faunei și florei.

Căldările Zăbalei – Zârna Mică este o arie naturală de interes național ce corespunde categoriei a IV-a IUCN (rezervație naturală de tip mixt) situată în județul Vrancea, pe teritoriul administrativ al comunei Nereju.

Rezervația Algheanu este o arie protejată de interes național și rezervație naturală de tip peisagistic și geologic situată în județul Vrancea, pe teritoriul administrativ al comunei Vrâncioaia.

Aria naturală cu o suprafață de 10 hectare se află în partea estică a Carpaților de Curbură în centrul Depresiunii Vrancei, ocupând bazinul hidrografic al văii Zmeului (pârâul Algheanu) în partea nord vestică a județului Vrancea și cea vestică a satului Poiana, lângă drumul județean (205L) care leagă localitatea Vrâncioaia de Năruja.

Măgura Odobești este o zonă protejată (arie de protecție specială avifaunistică – SPA) situată în estul țării, pe teritoriul administrativ al județului Vrancea.

Aria naturală se află în extremitatea centrală a județului Vrancea, pe teritoriul administrativ al comunelor Bolotești, Broșteni, Jariștea, Mera, Reghiu și Valea Sării, în imediata apropiere de drumul național DN2A, care leagă municipiul Focșani de Târgu Secuiesc.

În capitolul al patrulea intitulat Zone de risc sunt prezentate informații referitoare la cauzele efectuării seismelor și al zonelor afectate de către acestea.

Seismele din județul Vrancea sunt cauzate de situarea acestuia în zona de coliziune a plăcii est-europene cu placa balcanică.

Cutremurele din județul Vrancea au loc la o adâncime de 100km adâncime, zona acoperită de către acestea în cadrul județului fiind intens răspândită.

Principalele zone cu risc seismic sunt situate în nord-vest, vest și sud-vest-ul județului Vrancea.

Bibliografie

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Jude%C5%A3ul_Vrancea

http://www.vrancea-turistica.ro/index5034.html?option=com_content&view=article&id=43&Itemid=105

https://www.meteoblue.com/ro/vreme/prognoza/modelclimate/vrancea_rom%C3%A2nia_662448

https://www.traveleuropa.ro/clima-vrancea/

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Jude%C5%A3ul_Vrancea

Județul Vrancea

https://www.ziaruldevrancea.ro/actualitatea/ultimele-stiri/1588833585-ariile-protejate-din-judetul-vrancea-resurse-naturale-de-patrimoniu-si-ecoturistice-i.html

https://www.ziaruldevrancea.ro/timp-liber/1588833686-ariile-protejate-din-judetul-vrancea-resurse-naturale-de-patrimoniu-si-ecoturistice-iii.html

http://primarianistoresti.ro/obiective-turistice-comuna-nistoersti/cascada-misina-nistoresti

https://www.staupenet.ro/management-adecvat-in-vederea-conservarii-biodiversitatii-cascada-misina.html

Cascada Putnei

http://primarianistoresti.ro/obiective-turistice-comuna-nistoersti/lacul-negru

http://www.informatii-romania.ro/listing/rezervatia-naturala-lacul-negru/

https://www.patruzari.ro/caldarile-zabaleicomuna-nerejujudetul-vrancea/

https://ro.wikipedia.org/wiki/C%C4%83ld%C4%83rile_Z%C4%83balei_-_Z%C3%A2rna_Mic%C4%83

https://ro.wikipedia.org/wiki/Rezerva%C8%9Bia_Algheanu

http://ananp.gov.ro/ananp/2017/07/27/rezervatia-algheanu/

https://ro.wikipedia.org/wiki/M%C4%83gura_Odobe%C8%99ti_(sit_SPA)

http://www.informatii-romania.ro/en/listing/magura-odobesti/

https://ro.wikipedia.org/wiki/C%C3%A2mpia_Rom%C3%A2n%C4%83

http://www.mobee.info/despre-cutremurele-din-romania/harta-cutremurelor-din-romania

https://vrancea.com.ro/conservarea-biodiversitatii-cascada-misina.html

http://harti.co/wp-content/uploads/2017/12/Harta-hipsometrica-muntii-vrancei.jpg

H. Grumăzescu și Ioana Ștefănescu, 1970, Județul Vrancea. Județele Patriei. Editura Academiei Republici Socialiste România București.

Alexandru Mureșan, 2012, Țara Vrancei. Studiu de Geografie Regională. Teză de Doctorat. Facultatea de Geografie. Catedra de Geografie Regională. Universitatea Babeș – Bolyai.

dr. Dimitrie Oancea, dr. Valeria Velcea (coordonatori) dr. Nicolae Caloianu, Șerban Dragomirescu, dr. Gheorghe Dragu, dr. Elena Mihai, dr. Gheorghe Niculescu, Vasile Sencu, dr. Ion Velcea (membri) , 1987, Geografia României, Volumul III. Carpații Românești și Depresiunea Transilvaniei, Editura Academiei Republicii Socialiste România.

dr. Grigore Posea, dr. Ion Zăvoianu, dr. Octavia Bogdan, 2005, Geografia României, Volumul V. Câmpia Română, Dunărea, Podișul Dobrogei, Litoralul românesc al Mării Negre și Platforma Continentală. Editura Academiei Republicii Socialiste România.