Radioul In Viata Tinerilor

Introducere

În societățile democratice moderne putem observa o înmulțire considerabilă a dispozitivelor comunicaționale. Ele s-au perfecționat progresiv, iar tehnicile puse în practicăsunt din ce în ce mai sofisticate. Între propagandă și nedeterminarea acestor mijloace de comunicare în masă nu pot fi trasate niște granițe clare, într-adevăr, însă nu trebuie să ne împiedice în observarea faptuluin că această dezvoltare intensă a comunicării atrage după sine practici și politici noi a căror funcționare trebuie judecată în funcție de anumite criterii.

În capitolele acestui proiect vom încerca să enumerăm și să analizăm aceste criterii de evaluare a comunicării de masă, pornind de la teoretizări generale ale conceptelor de comunicare și mijloace de comunicare de masă pentru ca pe parcurs să restrângem acest teritoriu general la teoriile referitoare la comunicarea prin audiovizual. În finalul proiectului vom realiza un studiu de caz în v care vom încerca să subliniem importanța emiterii radio în viața persoanelor tinere din țara noastră. Ne vom folosi de statistici, audiențe și studii teoretice pentru a ne atinge acest scop. Vom exemplifica în cadrul studiului de caz folosindu-ne de statisticile referitoare în special la posturile de radio autohtone comerciale, printre care cele mai importante vor fi Radio ZU și Kiss FM.

Prin acest proiect vom urmări să demonstrăm faptul că mesajele mass media, în special cele din audiovizual au o puternică influență asupra opiniei publice și mai ales asupra publicului tânăr. Efectele acestei influențe sunt profund dependente de context și tocmai de aceea au nevooie de o analiză amănunțită, întrucât contextul stimulează și blochează receptivitatea, creează condiții de acceptare, întărire și manifestare a schimburilor produse între mass media și public. Pentru ca acest proces să se definitiveze trebuiesc împlinite două condiții: postul de radio trebuie să dețină un grad acceptabil de competență și infomație și să fie animat de intenții apreciate de receptor ca bine orientate; relația de influențare să se bazeze pe un consens al ambelor părți implicate în procesul de comunicare, consesn atât asupra valorilor împărtășite cât și asupra efectelor probabil produse.

Asupra acestor condiții, raporturi, roluri și efecte ne vom opri și noi pe parcursul proiectului de față.

Cap. 1: Comunicarea prin media

1.1: Dimensiunile comunicării mass media

Terminologia „comunicare de masă” desemnează o serie de tehnici și rețele de transmisie care permit punerea la dispoziția publicului a unui set de mesaje. Este folosit adesea ca sinonim pentru „mass-media”, fiind înlocuit și cu „mijloace de comunicare socială”, „mijloace și tehnici de difuziune colectivă”. Dintre cele mai importante funcții ale mass-media putem menționa: funcția de informare, funcția de interpretare, funcția instructiv-culturalizatoare, funcția de liant, funcția de divertisment. Datorită tehnologizării procesului de comunicare și a permanentei transformări a ordinii sociale, se poate concluziona că influențele mass-media asupra societății nu vor fi aceleași de la o epocă la alta.

„Cea mai importantă caracteristică a conținuturilor vehiculate de sistemul mass-media este dată de faptul că aceste produse sunt distribuite ca bunuri de consum: „Un produs mass-media este o marfă sau un serviciu vândut unor consumatori potențiali, în concurență cu alte produse mass-media” [D. McQuail, 1987, p. 220]. Pentru că urmărește atragerea unui număr cât mai mare de clienți, comunicarea de masă oferă o mare varietate de conținuturi, atractive și accesibile, mereu înnoite și permanent promovate prin diferite campanii de publicitate. La modul general, oferta mass-media cuprinde următoarele mari categorii de bunuri culturale:

Informații – acestea pot apărea sub forma unor date brute, neprelucrate (cotații bursiere, rezultate sportive, statistici, adrese utile, programe ale unor instituții etc.) sau sub forma unor date prelucrate și „ambalate” în formate, grupuri și stiluri jurnalistice precise. După J. Ryan și W. M. Wentworth, mass-media oferă „meta-informații”, adică „informații care depășesc aria de cunoștințe locale, particulare, referitoare la viața de zi cu zi a unui individ. Întâlnirile directe cu alți oameni ne permit să aflăm ce fac și cine sunt ei în calitate de persoane particulare. În schimb, mass-media distribuie informații ce creează curente de opinie, mode, mișcări sociale, precum și statistici care definesc populații întregi” [J. Ryan, W. M. Wentworth, 1999, p. 16]. Informațiile pot fi combinate cu alte tipuri de conținuturi (chiar dacă acest fapt este condamnat de unii exponenți ai profesiei, de cercetători și de cadrele didactice): uneori ele sunt impregnate cu elemente de opinie, iar alteori cu note de divertisment (în formate precum „docudrama” sau în stilul numit „infotainment”).

Idei și opinii – prin conctactul cu presa, oamenii pot afla care sunt părerile unor semeni de-ai lor, fie ei specialiști în diverse domenii sau editorialiștii de prestigiu. Publicul manifestă o atracție constantă pentru genurile de opinie (de la comentariu până la dezbatere), deoarece, cu ajutorul acestora, poate plasa anumite informații într-un context mai larg, poate obține puncte de vedere alternative sau congruente față de propriile sale atitudini, se poate confrunta cu întreaga paletă de interpretări generate de un eveniment complex sau de o situație tensionată.

Divertisment – la ora actuală, mass-media sunt cele mai importante surse de divertisment, în ceea ce privește atât cantitatea cât și varietatea formelor respective. Programele din audiovizual sunt dominate de produsele care au ca scop relaxarea: filme artistice, seriale, jocuri, sport, muzică, umor, talk-show-uri etc.; în presa scrisă, divertismentul este dominat în genurile de interes uman, în jocuri, sport, horoscop, în materialele despre diverse întâmplări din viața personalităților etc.

Mesaje cu conținut educațional – deși acestea au avut un rol esențial în perioada de început a presei, epoca modernă a dus la o scădere a ponderii lor în conținuturile mass-media. În presa generalistă, emisiunile și paginile consacrate educării sunt din ce în ce mai rare și ocupă poziții marginale (emisiunile de tip teleșcoală se difuzează la ore de mică audiență, grupajele, paginile și suplimentele tematice pe aceste teme abia dacă mai apar). În schimb, dimensiunea educativă este predominantă în reviste sau în canalele de televiziune specializate evident, în combinație cu elemente de divertisment, pentru a fi mai atractivă.

Eterogenitatea audiențelor îi obligă pe creatorii de mesaje mass-media să uniformizeze și să simplifice conținuturile transmise. Ei aplică frecvent așa-numitul „principiu al numerelor mari”, în virtutea căruia mesajele mass-media trebuie să fie accesibile cât mai multor oameni, deci trebuie să fie eliberate de elementele de strictă specialitate sau de notele excesiv intelectualiste.”

„Mass media sunt, de obicei, caracterizate de un output relativ mare, comparativ cu inputul mic; altfel spus, mass media sunt amplificatoare uriașe – câțiva oameni produc știri, publicitate, spectacole sau relații publice care sunt văzute, auzite sau citite de milioane de alți oameni. Acesta este un alt aspect al revoluției industriale. Prin aplicarea tehnologiei moderne, un număr relativ mic de muncitori dintr-o industrie produce bunuri pentru un număr mult mai mare de consumatori. Aceasta reflectă aplicarea eficienței economice a corporațiilor și industriilor în crearea și distribuirea unui produs numit „informație”.

Mass media sunt ele însele alcătuite din grupuri de persoane și, așa cum se întâmplă în orice grup, pentru ca acestea să funcționeze trebuie să fie stabilite și menținute rețelele de comunicare. Rețelele de comunicare sunt importante pentru toate categoriile din societate, ca și pentru comunicațiile electronice și mecanice.”

Conceptul de comunicare este asociat celui de interacțiune/integrare, în speță integrarea normativă. Există o integrare comunicativă pe bazele căreia se poate dezvolta integrarea normativă. Integrarea este un concept operator pentru a măsura un fenomen susceptibil de cuantificare. Corelatul său este conceptul de opinie, care devine o expresie a gradului de conformitate între comportamente și atașamentul la ordinea socială. Prin enunțarea opiniei, comunicatorii fie se conformează, fie intră în dezacord cu normele sociale de care devin mai mult sau mai puțin conștienți prin schimburile de semnificații din cadrul proceselor de comunicare. Ca orice domeniu de manifestare a umanului comunicarea este activitatea prin care se formează și se mențin structurile sociale.

„În general, comunicarea umană se poate construi pe baza a două mari tipuri de relații:

Directe: comunicarea se realizează între două sau mai multe persoane, aflate în poziții de proximitate (de obicei spațială); în actul comunicării ele interacționează, altfel spus, se influențează reciproc. Acest tip de comunicare poartă numele de comunicare interpersonală.

Indirecte: comunicarea este mediată de un suport mai mult sau mai puțin complex din punct de vedere tehnologic (scrisoarea, telefonul, calculatorul) sau de un bun produs de un ansamblu de instituții, specialiști și dotări tehnologice (cărțile, filmele, ziarele, radioul, televiziunea, Internetul). Indiferent de caracteristicile tehnice, de modul de funcționare și de intențiile ori atitudinile oamenilor care comunică, actul de mediere (adică fixarea informațiilor pe un suport oarecare) permite: (1) sporirea capacităților de înmagazinare a datelor; (2) amplificarea audienței unor mesaje; (3) creșterea vitezei de transmitere a mesajelor; (4) creșterea capacității mesajelor de a ajunge la distanțe din ce în ce mai mari.

Comunicarea mediată include două tipuri de relații: comunicare mediată tehnologic, care leagă grupuri umane mai puțin numeroase, și comunicarea de masă, care leagă conglomerate sociale enorme. (…) În a doua se regăsesc acele forme de comunicare în care între emițător și receptor se interpun instalații tehnice sofisticate și instituții complexe: sistemul editorial, redacțiile din presa scrisă, radio sau televiziune, studiourile de producție cinematografică sau discografică etc.

Datorită facilităților oferite de sistemul comunicării de masă, accesul la informații este democratizat: cei care doresc să consulte datele respective pot să le obțină fără îngrădiri de natură politică, religioasă, rasială, socială. Există însă limite de viteze de transmitere și de cost al accesului. Din această perspectivă, istoria comunicării de masă este o istorie a îmbunătățirii constante a posibilităților tehnice și a creșterii numărului de instituții specializate în producerea și distribuirea acestor bunuri, fapt ce a însemnat o scădere permanentă a costurilor de acces.”

„Orice comunicare umană constă într-o serie de sisteme cuplate într-un lanț. Un sistem este definit ca orice parte a unui lanț de informații care este capabilă să existe în una sau mai multe stări sau în care se produc unul sau mai multe evenimente [Schramm, 1955, p. 132]. Un sistem de comunicare ce poate fi un cablu telefonic, aerul sau nervul optic uman. Sistemele includ canalele de informații, dar și sursele, emițătorii, receptorii și detinațiile. Sistemele trebuie cuplate pentru a transfera informațiile, iar starea oricărui sistem depinde de starea sistemului care se învecinează cu el. Dacă este întreruptă cuplarea, informația nu este transferată (…).

Comunicarea umană conține multe sisteme cuplate. Această cuplare sau „interfață” între două sisteme reprezintă un aspect specific pentru gatekeepers. Un gatekeeper decide ce informație trece prin lanț și cât de fidel este reprodusă. Principiul se aplică la reporteri, fotografi, editori, comentatori și la toți cei ce vor decide ce informații să utilizeze în mass media din gama vastă de informații disponibile. Cât de mult se filtrează? Cât de mult se schimbă accentul care se pune asupse produc unul sau mai multe evenimente [Schramm, 1955, p. 132]. Un sistem de comunicare ce poate fi un cablu telefonic, aerul sau nervul optic uman. Sistemele includ canalele de informații, dar și sursele, emițătorii, receptorii și detinațiile. Sistemele trebuie cuplate pentru a transfera informațiile, iar starea oricărui sistem depinde de starea sistemului care se învecinează cu el. Dacă este întreruptă cuplarea, informația nu este transferată (…).

Comunicarea umană conține multe sisteme cuplate. Această cuplare sau „interfață” între două sisteme reprezintă un aspect specific pentru gatekeepers. Un gatekeeper decide ce informație trece prin lanț și cât de fidel este reprodusă. Principiul se aplică la reporteri, fotografi, editori, comentatori și la toți cei ce vor decide ce informații să utilizeze în mass media din gama vastă de informații disponibile. Cât de mult se filtrează? Cât de mult se schimbă accentul care se pune asupra unei probleme? Câtă distorsiune există, atât sistematică prin bias, cât și întâmplătoare, datorată ignoranței sau neglijenței? Un ziar sau o stație de emisie sunt un filtru care va decide ce va prezenta audienței sale. El trebuie să selecteze din toate știrile locale, naționale și internaționale disponibile. Destinația umană (cititor, telespectator sau ascultător) acționează, de asemenea, ca un filtru, prin selectarea pe care o face și prin interpretarea materialului conform propriilor cerințe.”

„Pe de altă parte, jurnaliștii nu au cum să știe ce gândește, ce crede sau ce reacție are fiecare dintre cei care citesc, aud sau privesc materialele realizate de ei. Chiar dacă sondajele și analizele de audiență oferă unele date despre structura socio-demografică a publicului sau despre valorile și reprezentările globale ale acestuia, jurnaliștii nu știu (și nu vor ști niciodată) ce gândește sau simte fiecare cititor/ascultător/telespectator în momentul în care le receptează mesajele, ce ar dori el să întrebuințeze sau să discute, ce nu îi place etc. În activitatea lor profesională de zi cu zi, reprezentanții mass media nu interacționează cu persoane reale și nu se află în relații de comunicare interpersonală concretă; ei se raportează la un public global, la o imagine pe care și-au construit-o despre audiența lor și care se bazează mai puțin pe date științifice și mai mult pe o anumită intuiție – nu o dată destul de departe de adevăr.

Mesajele create de industriile mass-media sunt distribuite cu ajutorul unui ansamblu de tehnologii controlate de numeroase instituții specializate, aferente lor. Acest sistem permite ameliorarea calității comunicării, creșterea ariei de difuzare și a vitezei cu care circulă mesajele respective.”

Organizarea multidimensională, multinivelară a comunicării ca urmare a unei raționalizări progresive este numită metacomunicare, iar principalul inconvenient al acestei utilizări a comunicării este determinat de folosirea limbajului natural atât pentru a comunica cât și pentru meta/comunicare.

Se face astfel o distincție între interacțiune și comunicare. Interacțiunea reprezintă metacomunicarea, iar comunicarea, conținutul interacțiunii. Consecințele sunt multiple. Cea mai importantă este posibilitatea de a distinge nivele de analiză ale procesului de comunicare abordat informațional, respectiv printr-o reducție metodologică ce nu ar fi justificată de dubla articulație canal/cod – semnificație, sau intenție/semnal/interferență/corecție/intenție (feed-back) pentru a utiliza elemente și proiecții ale modelului cibernetic. Cele mai multe definiții operează în termeni de schimb de informații care clarifică un nivel minim de complexitate cu eforturi comparabile de înțelegere a entităților și relațiilor care definesc procesul de comunicare.

„Cei ce receptează anumite mesaje mass-media nu trăiesc în aceeași zonă, nu se cunosc unii pe alții și adeseori nu au valori, credințe sau convingeri politice comune. Singurul lucru care îi leagă este participarea la receptarea unor produse mass-media identice. În comunicarea de masă, audiența este constituită dintr-o multitudine de oameni, risipiți în plan geografic, eterogeni din punct de vedere socio-cultural, aflați în imposibilitatea de a comunica între ei sau cu persoanele care au produs mesajele respective. Acești oameni consumă un produs mass-media în urma unei decizii liber asumate: în timpul lor liber ar putea, la fel de bine, să se plimbe, să discute cu cineva, să meargă la cumpărături, să se dedice unui hobby, să viziteze un obiectiv oarecare etc. Deoarece publicul are la dispoziția sa numeroase alte opțiuni pentru relaxare, comunicatorii din mass-media sunt în permanență preocupați de trezirea și menținerea interesului acestor grupuri eterogene de oameni, deosebit de numeroase și de diferite din punct de vedere economic, social, cultural, religios și chiar lingvistic. De aceea, mesajele transmise prin sistemele comunicării de masă sunt accesibile (puțin specializate), atrăgătoare, intime, mereu inedite. Termenul „masificat”, folosit frecvent pentru a denumi aceste tipuri de audiențe, nu se referă atât la amploarea maselor care primesc produsele mass-media, cât la diversitatea nedefinită a acestora; ele reprezintă „un agregat de spectatori, cititori, ascultători și privitori”, caracterizat prin „dispersie, anonimat, lipsă de organizare socială, inconsistență în compoziția socială” [D. McQuail, 1987, p. 219].”

„Procesul de comunicare (…) începe cu selectarea unui mesaj dintre toate mesajele posibile. Acest mesaj poate fi sub formă de cuvinte spuse, scrise, note muzicale, muzica însăși, expresii ale feței sau un complex al altor forme de mesaj disponibile. Emițătorul acționează asupra mesajului pentru a produce un semnal corespunzător spre a fi trasmis printr-un canal. Mesajul există numai între sursă și emițător și între receptor și destinatar. Între emițător și receptor se propagă doar un semnal.

Când utilizăm telefonul, canalul este cablu, semnalul este curentul electric care trece prin acesta, iar emițătorul transformă presiunea sunetelor cuvântului vorbit în curent electric viabil. În comunicarea orală, sursa este creierul, emițătorul este mecanismul vocii umane sau sistemul vocal, canalul este aerul, iar semnalul este presiunea variabilă care trece de la sistemul vocal al unei persoane la urechea alteia. Emițătorul funcționează pentru codificarea mesajului; când acesta este primit, receptorul (în acest caz, urechea) trebuie să decodifice mesajul prin transformarea undelor variabile ale sunetelor care vin prin aer în impulsuri nervoase pentru destinatar (creierul).

Semnalul ia desigur diverse forme, depinzând de sistemul de comunicare pe care îl examinăm. Am văzut că în vorbire semnalul este presiunea variabilă a sunetului care se propagă prin aer (canalul). În radio și televiziune, semnalul este o undă electromagnetică, în timp ce ziarele, revistele și cărțile utilizează cuvântul tipărit și ilustrațiile ca semnale pe o pagină (canalul). Canalul este, după cum s-a arătat, mediul utilizat pentru a transmite semnalul de la emițător la receptor. (…)

O dată ce emițătorul a codificat un mesaj pentru transmisie printr-un canal, un receptor trebuie să refacă mesajul din semnalul transmis. De obicei, funcționarea receptorului este inversă față de cea a emițătorului; adică receptorul schimbă semnalele transmise înapoi într-un mesaj și trimite acest mesaj către o destinație. În audiovizual, receptorul este un aparat radio sau de televiziune. În vorbire, receptorul este urechea și o parte din sistemul nervos. Pentru materialul tipărit, receptorul este ochiul și partea asociată a sistemului nervos.

Destinatarul este persoana sau lucrul căruia îi este destinat mesajul. În cazul mass media, destinația este, desigur, un membru al audienței, cititor, ascultător, spectator. (…) În mass media avem mai multe forme de feedback de la destinație la sursă pentru a ajuta comunicatorul să corecteze informația următoare. Scrisorile și apelurile telefonice de la cititori și ascultători sunt o formă de feedback, la fel ca nivelurile de audiență în audiovizual și creșterile sau descreșterile în vânzările de publicații sau de abonamente.”

În realitate, modelul linear, canonic al comunicării EMIȚĂTOR – MESAJ/CANAL – RECEPTOR cu varianta mai complexă care include codurile (destinatorului contextului și destinatarului) și bruiajul prin interferență a semnalelor, creează un clișeu a cărui simplitate captivează dar nu explorează complexitatea spațială, indeterminarea și deschiderea simbolică a faptelor de comunicare. Modelul Shannon – Weaver (1949) elaborat în scopuri pur tehnice (prin descrierea și formalizarea unei convorbiri telefonice) a permis înțelegerea recodificărilor aceluiași mesaj în funcție de nivelul de articulare a unui schimb de informație și repertoriul de coduri și subcoduri activat.

Perspectiva interacționismului simbolic a privit acest proces prin prisma intenției de comunicare (a cel puțin unei persoane), comunicarea ca explorare, ca valorizare interioară intrapersonală, sub forma unui dialog cu sine nefiind acceptată în câmpul actelor de comunicare; din punct de vedere al acțiunii de a comunica, decodarea, convertirea informației în semnificație corectă nu ar avea relevanță.

Studiul comunicării în cadrul grupurilor a impus un model circular apt să surprindă complexitatea interacțiunilor și resurselor de semnificație și care poate furniza indicii asupra frecvenței și intensității schimburilor de atitudine și de opinie, sau reacții comportamentale. Având această perspectivă comunicarea poate fi imaginată nu numai ca rețea care se animă sau se menține prin intercațiuni întâmplătoare sau orientate spre cooperare și expansiune, dar și un motor pus în mișcare de aspirații și activități care au ca rezultat influențe reciproce și condiționarea prin forme de viață, cultură, imaginație.

„În comunicarea de masă nu se pot realiza două procese de interacțiune specifice formelor de comunicare interpersonală: aceea dintre emițător și receptor și aceea dintre receptori între ei. Comunicarea este unidirecționată, emițătorul (organizațiile mass-media) dominând și chiar monopolizând actul de transmitere a mesajelor; răspunsul receptorilor este slab, tardiv, în raport cu momentul difuzării materialelor, fără puterea de a schimba traseul ori conținutul comunicării.”

Deși comunicarea poate fi asociată nu numai vieții ci și funcționării altor sisteme (obiecte tehnice, sisteme informaționale, inteligență artificială) nu poate să nu ne sugereze propria noastră prezență în univers, într-un context de comunicare mai larg decât viața însăși, al cărui proiect științific și tehnologic produs și conștiința tulburătoare a faptului că prin comunicare remodelăm ireversibil spațiul, timpul și cultura.

1.2: Funcțiile mass media și influențele asupra publicului

Definirea și clasificarea funcțiilor socio-culturale ale mass-media îmbracă diferite forme de ordin metodologic impuse de mai mulți factori: caracterul regimului de guvernare din care derivă regimul de presă, factorul apartenenței instituției de presă și profilul acesteia, participanții la comunicarea socială, tipologia mijloacelor de informare. În cadrul teoretic și mai ales în cel practic al discuției despre funcții sunt importante intențiile, conținuturile și țintele pe care acestea le vehiculează ca subsistem/subsisteme ale unui sistem global, sistemul social. În cadrul acestuia esențială este relația mesaje mass-media – public – receptor. Pe acest fundal, dar mereu raportat la stadiile de evoluție ale societății, uneori pe termene scurte, definițiile funcțiilor/disfuncțiilor se modifică, se contrapun unele altora, se elimină parțial, datorită schimbărilor raporturilor dintre cei 3M (societate de Masă, cultură de Masă, Mass-Media) sub asaltul tehnologiilor performante în telecomunicații și informatică, dar și în conjuncturi socio-politice-culturale specifice unor tari, cum ar fi tranziția spre democrație și stat de drept a fostelor tari totalitariste. Dar chiar în state democrate dezvoltate, cu tradiție de secole în presă, funcțiile mass-media dezvăluie în spațiile lor de acțiune și în finalități perioade de flux și reflux, moduri de interpretare impuse cercetătorilor de factorii dinamici ai progresului social de ansamblu.

„Relația dintre mass-media și societate se poate pune în termeni de consecințe globale (funcțiile presei), de influențe precise (efectele presei) sau de misiuni generale atribuite acestor sisteme (rolurile presei). În limbajul uzual și chiar în unele lucrări de specialitate, termenul „funcție” cumulează frecvent cele trei posibilități enumerate mai sus. Așa cum observa Denis McQuail [1987, p. 69], această noțiune poate fi folosită cu sensul de „scop, de consecință ori de cerință sau așteptare, și poate căpăta și alte înțelesuri”; în sfera comunicării de masă, spre exemplu, „sintagma <<funcția de informare a presei>> se poate referi la trei lucruri foarte diferite: acela că presa încearcă să informeze oamenii (scop), acela că oamenii află ceva din presă (consecință) sau acela că presa poate să informeze oamenii (rezultat sau așteptare)”.

Astfel, expresia „funcția de informare a presei” poate fi tradusă prin trei sintagme diferite:

Drept urmare a activității presei, publicul este informat – funcție;

Presa are misiunea de a informa publicul – rol;

Prin informațiile pe care le distribuie, presa influențează gândirea și comportamentul publicului – efect.

În primul caz, faptul că „presa ne informează” apare ca o consecință a existenței sistemului mass-media. Această consecință derivă din funcționarea globală a mass-media (nu numai a unui segment al lor) și nu este legată în mod direct de o intenție (declarativ asumată și precis direcționată): putem găsi informații chiar și în acele mesaje care nu au ca scop principal informarea, cum ar fi filmele de divertisment, concursurile TV, programele de varietăți, integamele, clipurile muzicale etc. este evident că presa nu ar exercita o asemenea funcție dacă nu ar exista, ca o premisă a acesteia, o dorință și o căutare de informații, ca expresie a unor necesități elementare ale omului. Astfel, răspunzând nevoii indivizilor de a controla mediul lor imediat și deci de a ști ce se petrece în lumea în care trăiesc și satisfăcând aceste nevoi prin produsele pe care le oferă, mass-media generează, ca o consecință a activității lor, faptul că publicul este informat. Ansamblul fenomenelor apărute în procesul satisfacerii unor nevoi poartă numele de funcții. În Dicționarul de sociologie, funcția este definită prin „contribuția pe care un element o aduce la satisfacerea unei cerințe a sistemului din care face parte, contribuind la menținerea și dezvoltarea acestuia” [C. Zamfir, L. Vlăsceanu, 1993, p. 262]”

Definirea conceptului de funcție mediatică are în vedere relația dintre mass-media și societate. În definirea și sistematizarea funcțiilor mediatice, un rol esențial îl are efectul asupra publicului. În acest context trebuie definit conceptul de socializare și rolul mijloacelor de comunicare de masă în procesul de modelare socială și culturală a individului. Socializarea este un rezultat al capacității individului de autodezvoltare în sistemul valoric în care se naște, parcurgând fazele necesare de integrare și adaptare, de racordare prin educare la sistemul social al cărui component este. Termenul socializare vizează astfel latura formativ-educativă, prin care un membru al societății devine, prin educare și practică socială, un factor reprezentativ al societății. În complexitatea procesului de socializare, de formare a tipologiei umane, îl are necesitatea socială care conduce la un anumit tip de personalitate, în funcție de stadiul de evoluție socială la un moment dat.

„(…) faptul că activitatea presei are ca rezultat informarea indivizilor apare ca un produs imediat al funcționării unui segment al mass-media. Aceasta înseamnă să ne confruntăm cu acțiunea unui ziar, canal, program, mesaj care-i influențează într-un anumit fel pe o parte din cei care intră în contact cu el. Acest tip de acțiune concretă a mass-media poartă numele de efect. Analiza efectelor a consumat, timp de peste 50 de ani, aproape întreaga energie a cercetătorilor din domeniul comunicării de masă: ei au stabilit că efectele presei pot atinge nivelul cunoștințelor, emoțiilor, atitudinilor sau comportamentului individual; că ele vizează persoana, grupul, instituțiile sociale, întreaga societate sau cultura unui segment al acesteia; că pot fi intenționate sau non-intenționate; că acționează pe termen scurt sau pe termen lung etc. (…) Efectele nu răspund în chip necesar unor nevoi generale ale indivizilor și colectivităților și nici nu se „justifică” prin contribuții specifice la menținerea ori la dezvoltarea sistemelor sociale. Din contră, o seamă de efecte ale mass-media au condus la fenomene nefuncționale: astfel, unele cercetări arată că, în urma expunerii tinerilor la programe TV ori filme excesiv de violente, poate crește tendința acestora spre un comportament agresiv și asocial; la fel, unele studii susțin că audiențele pot fi manipulate prin difuzarea, la scurt timp înaintea alegerilor, a unor informații privind viața privată a unui candidat etc.”

În societatea contemporană, mass-media capătă o importanță deosebită, impusă de fluctuațiile specifice perioadei de tranziție, când informarea corectă, rapidă, în condițiile libertății presei, devine o necesitate obiectivă, dar când, totodată, este posibilă folosirea lor în scopuri propagandistice, puse în slujba anumitor interese politice, religioase, ideologice sau personale. Mijloacele de comunicare de masă au un rol esențial în dezvoltarea intelectuală a individului, în schimbarea psihologiei sale, în crearea unei atitudini și concepții despre lume, în organizarea vieții sociale și în integrarea în societate. După cum am amintit, relația dintre mass-media și societate poate avea în vedere consecințele generale (funcțiile), influențele (efectele) sau rolurile care li se atribuie acestor sisteme.

„Harold Lasswell și Charles Wright sunt printre primii oameni de știință care au luat în considerație în mod serios funcțiile și rolul mass media în societate. Wright (1959) definește comunicarea de masă în funcție de natura audienței, a experienței de comunicare și a comunicatorului.

Lasswell (1948/1960), cercetător și profesor de drept la Yale, a indicat trei funcții ale mass media: supravegherea mediului, corelarea segmentelor societății în relația acesteia cu lumea și transmiterea moștenirii sociale de la o generație la alta. La aceste trei funcții Wright a adăugat o a patra: divertismentul (1959, p. 16). În plus față de aceste funcții media pot avea, de asemenea, disfuncții, consecințe care nu sunt dorite de societate. Un singur act poate fi atât funcțional, cât și disfuncțional.

Supravegherea, prima funcție, informează și oferă știri. Când îndeplinește această funcție, media ne avertizează deseori asupra pericolelor probabile, ca, de exemplu, condiții meteo extreme sau periculoase sau o situație militară amenințătoare. De asemenea, funcția de supraveghere include și informațiile pe care le furnizează media și care sunt esențiale pentru economie, public și societate ca, de exemplu, rapoarte despre bursa de valori, despre trafic, condițiile meteo etc.

Funcția de supraveghere poate cauza, de asemenea, câteva disfuncții. În cazurile în care pericolele pentru societate sau amenințările sunt subliniate în mod exagerat poate apărea panica. Lazarsfeld și Merton (1948/1960) au observat o disfuncție narcotizantă, când indivizii cad într-o stare de apatie sau pasivitate ca rezultat al unei asimilări prea mari de informații. În afară de aceasta, o expunere prea mare la „informații” (neobișnuite, anormale, extraordinare) poate face ca mulți dintre membrii audienței să aibă o perspectivă redusă a ceea ce este uzual, normal sau obișnuit.

(…) Cea de-a doua funcție, cea de legătură, reprezintă selectarea și interpretarea informațiilor despre mediul înconjurător. Deseori media aduce critici și indică cum ar trebui să reacționeze cineva la evenimente. Funcția de legătură servește la întărirea normelor sociale și la menținerea consensului prin prezentarea abaterilor de la normă, conferă statut prin reliefarea indivizilor selectați și poate acționa ca un control asupra guvernului. În îndeplinirea funcției de legătură, media poate să împiedice amenințările la adresa stabilității sociale și poate deseori să monitorizeze sau să gestioneze opinia publică.

Funcția de legătură poate deveni disfuncțională când media perpetuează stereotipuri și împiedică schimbarea socială și inovația, minimalizează critica, întărește părerile majorității în dauna opiniilor minorității, care nu sunt prezentate în presă. Funcția de legătură acordă o putere care, în mod normal, ar trebui ținută sub control.

(…) Probabil că cea mai mare parte a conținutului media este destinată divertismentului. Acesta apare și în presa scrisă, mai ales dacă avem în vedere multitudinea de coloane, reportajele de știri ce vizează factorul uman și articolele de umplutură. Divertismentul prin media servește la furnizarea unui respiro față de problemele de zi cu zi și la umplerea timpului liber. Media expun milioane de oameni la o cultură de masă care include artă și muzică, iar unii dintre oameni susțin că media îmbunătățesc gusturile publicului și preferința pentru frumos.”

„Analizând procesul de comunicare, W. Schramm ne dezvăluie cum acționează asupra oamenilor diferitele tipuri de comunicări și definește patru condiții sau reguli ale reușitei comunicării:

Pentru ca mesajul să provoace răspunsul intenționat și anticipat este necesar ca:

Mesajul să fie proiectat și transmis astfel încât să câștige atenția destinatarului avut în vedere;

Mesajul să folosească semne care se referă la experiența comună a sursei și destinatarului, astfel încât înțelesul să comunice;

Mesajul să stimuleze nevoile personalității destinatarului și să sugereze modalități de satisfacere a acestora;

Mesajul trebuie să sugereze o modalitate de satisfacere a acestor nevoi care să fie adecvată pentru situația de grup în care se află destinatarul în momentul în care se hotărăște să realizeze răspunsul dorit de comunicator.

În ansamblul lor, cele patru reguli fundeaza un învățământ capital pentru orice comunicator avizat: „CUNOAȘTEȚI AUDIENȚA!”, adică așteptările și nevoile destinatarului; felul de limbaj accesibil acestuia; atitudinile și valorile recunoscute și acceptate și la care trebuie făcut apel; normele de grup prezente în contextul în care efectul intenționat urmează să aibă loc.

(…) Cu ajutorul sistemului mediatic, societatea exercită atribuțiile vitale de „decodificator”, „interpret” și „codificator”, ceea ce permite menținerea funcționalității interacțiunilor dintre diferitele componente ale vieții sociale. Fără mass media nu s-ar putea cristaliza și nu a putea funcționa „sistemul convențiilor” (simboluri, norme etc.) care reglează relațiile dintre oameni și conduitele acestora. Tot mass media le revine, în aceeași ordine de idei, capacitatea de a defini și asigura rețelele de semnificații, care stau la baza comunicării sociale, a organizării și funcționării sistemelor sociale moderne.”

În final putem concluziona că funcțiile mass-media se subordonează solicitărilor publicului receptor în forme concrete informatoare, modelatoare, reglatoare, compensatoare, prin persuasiune, motivație și intepretare, contribuind la socializarea conștiințelor, la structurarea opiniilor și comportamentelor, atât cât nu sunt dominate de disfuncții și alte perturbări. Mijloacele de comunicare sunt agenți ai socializării, rolul lor în procesul de socializare a individului, de educare și dezvoltare diferențiată a personalității umane fiind considerabil. Accesibilitatea lor și larga difuzare a celor mai noi cuceriri ale culturii și civilizației creează un impact profund asupra unor diverse categorii umane, iar fără ele imaginea omului modern nu mai este posibilă.

Cap. 2: Radioul ca mijloc mediatic de comunicare și receptare

2.1: Structura tehnică și metodele de funcționare ale radioului

Progresul continuu al tehnologiei cât și contribuția oamenilor de știință, au dus la apariția unui nou mijloc de comunicare în masă și anume radioul. Printre oamenii de știință care au găsit resursele tehnice necesare acestui mijloc de comunicare se numără: Heinrich Rudolf Hertz, care în 1887 a reușit să producă unde electromagnetice și Aleksandr Stepanovici Popov, care a inventat antena în 1894. Însă cele două personalități care aveau să pună bazele a ceea ce numim astăzi radio sunt Thomas Alva Edison și Gugliemo Marconi. Thomas Alva Edison a fost primul care a conceput o aparatură de înregistrare a sunetului. Mai apoi, Gugliemo Marconi, supranumit și „părintele radioului” a realizat în 1895 prima legătură radio folosind emisia și recepția în spațiu a unui mesaj, cu ajutorul undelor electromagnetice.

Concertul cântăreței Nellie Melba transmis de la gara din Chelmsford, recepționat în multe regiuni americane, precum și înființarea la Pittsburgh a primului post oficial de radio sunt două evenimente care au avut loc în anul 1920 și reprezintă momentul de cotitură a utilizării radioului în favoarea publicului.

Prin apariția sa, radioul a marcat intrarea într-o nouă eră, pe care McLuhan avea s-o numească „galaxia”. Radioul devine astfel mijlocul de informare cel mai accesibil și cel mai utilizat în ziua de azi, chiar și în cele mai dezvoltate state – în Statele Unite 98% din populație ascultă radio cel puțin o dată pe sătpămână. El nu necesită infrastructuri și solicită investiții mai reduse din partea celor care îl folosesc. Programele radio sunt diverse și se adresează tuturor categoriilor de ascultători: muzică, știri, dezbateri, foiletoane, teatru radiofonic, emisiuni culturale, jocuri și concursuri, transmisii sportive sau de la diferite manifestații.

Datorită dezvoltării tehnologice, aria sa de acoperire a devenit imensă, la scară mondială regăsindu-se organizații uriașe, înființate în toate țările bogate, ca Voice of America, Radio France Internationale, Deutche Welle, BBC. Datorită apariției televiziunii, radioul a trebuit să cedeze din supremație și s-au specializat pe muzică, informații și educație, dar radioul își păstrează publicul fidel și are un viitor sigur.

„Consumatorul de informație și divertisment, receptorul, nu optează doar pentru radio sau televiziune, ci folosește un fel de cocteil mass-media. Pentru acest cocteil el achiziționează diverse ziare și reviste, însă „cumpără” și emisiuni de televiziune și, la urma urmelor, „cumpără” și oferte radio. În cazul radioului, nu se decide doar pentru o serie de emisiuni, ci pentru întregul program. În cadrul acestui cocteil mass-media, ziarele, televiziunea și radioul se află mai curând într-un fel de raport de complementaritate (cu alte cuvinte, un consumator are nevoi individualizate în privința ziarelor, televiziunii și radioului), posturile de radio între ele se află, pe de altă parte, într-o concurență directă. Un criteriu decisiv al selecției este, în cazul lor, sentimentul pe care ascultătorul îl dezvoltă față de postul său de radio, în comparație cu celelalte existente pe piață. Iar pentru aceasta ascultătorul compară mai puțin radioul cu televiziunea sau chiar cu presa scrisă, el face mai mult comparații între posturile de radio existente pe piață. Vorbim aici, cu bună știință, de o „piață”, și nu de aria de acoperire, pentru că până și posturile publice de radio au o orientare tot mai pregnant marcată pe piață.”

„(…) ascultătorul are așteptări precis conturate. În prezent, el poate prea bine să-și selecteze din mai multe produse concurente pe acelea care îi dau sentimentul că este bine servit. Iar acest lucru îl poate și argumenta. Întrebarea este dacă sociologii reușesc să se documenteze corect asupra acestui sentiment al ascultătorilor și dacă pot afla care a fost motivul real al deschiderii radioului, al alegerii programului sau al închiderii aparatului. Dar sunt oare producătorii de programe într-adevăr dispuși să lase răspunsul la această întrebare exclusiv în sarcina celor care sondează audiența?”

Unele criterii folosite în clasificarea diverselor tipuri de publicații se aplică și în cazul audiovizualului. După aria de difuzare, acestea pot fi locale, regionale sau naționale. Însă datorită miniaturizării care caracterizează echipamentele moderne, posturile locale se impun tot mai mult. Profitând de faptul că mesajele radio sunt urmărite și în timpul desfășurării activităților cotidiene acestea distribuie constant informații utilitare și programe relaxante, dominate mai ales de muzică. Succesul unor asemena programe depinde, în cazul informațiilor, de actualitatea și proximitatea lor, iar în acela al muzicii, de calitatea sonoră a audiției. Proximitatea este privilegiată în ambele cazuri, deoarece numai posturile locale pot avea informații practic imediat și numai pe o arie locală se poate difuza în benzile ultrascurte, cele care asigură receptarea muzicii în regim stereofonic de calitate.

„Deși este bine cunoscută legătura pur tehnică ce duce prin intermediul stâlpului de emisie și al undelor radio spre ascultătorii aflați la locul de muncă, acasă sau în altă parte, în timpul liber, omul de radio trebuie să își poată imagina fiecare situație individuală de ascultare în parte, trebuie să o poată „vedea” pur și simplu. Doar așa va reuși să se adreseze fiecărui ascultător și nu unor mase anonime.

Această atitudine este cu atât mai importantă cu cât postul de radio și zona de acoperire sunt mai mari și cu cât distanța dintre postul emițător al programului și punctul de recepționare de către ascultător, este mai mare. Ascultătorului îi este indiferent dacă postul de radio se află la o distanță de câteva sute de kilometri sau nu. Radioul este perceput „local” (…).

Această relație devine deosebit de important în cazul unor informații ce pot fi verificate în mod direct ca, de exemplu, cele legate de starea vremii. Dacă în această localitate unde se recepționează programul starea vremii diferă de cea din regiunea din care se emite, ascultătorul poate percepe această diferență din felul în care sună vocea prezentatorului, din coloratura timbrului vocal.”

„La radio, prezentatorul trebuie să fie permanent conștient, spiritual și acustic, de aria zonei de acoperire a programelor sale.

Numai aceia care reușesc să capteze ascultătorii la locul de munca, în autoturism, acasă ori în stațiunile de vacanță, abordându-i direct, ca indivizi stabilesc o legătură adevărată cu ascultătorii lor. Dinspre ascultători, pe de altă parte, se face simțită un fel de acceptare și disponibilitate, pe care prezentatorii (realizatorii) și redactorii respectivului post de radio o percep la rândul lor. Această percepere reciprocă poate fi comparată cu o anume „carismă”. Nu există nici un fel de explicație științifică, constați doar că un anumit redactor „are mare priză” la ascultători.

(…) Motivul este că fiecare individ percepe și interpretează vocile în mod diferit. Este o artă să știi să operezi eficient cu vocea și în aceasta constă secretul pe baza căruia prezentatori buni sunt „artiști desăvârșiți”.

(…) Marea artă a prezentatorului constă în capacitatea de a transpune în toate situațiile posibile și de areuși totuși să imagineze un profil comun al ascultătorului, astfel încât fiecare individ să dobândească senzația că programul îi este destinat lui și numai lui. Relația carismatică ce se țese între prezentator și ascultător este reciprocă și motivează ambele părți. Prezentatorului îi conferă forță și noi imbolduri, ascultătorului îi creează curiozitatea și disponibilitatea de a continua să asculte.”

Cel mai important criteriu de clasificare al audiovizualului este cel bazat pe corelarea modului de finanțare cu rolul asumat. Din acest punct de vedere se disting posturi de serviciu public și posturi comerciale. Primele sunt finanțate în cea mai mare parte din bugetul statului, iar celelalte din veniturile publicitare. Cele publice își declară o vocație în primul rând cultural-educativă, iar cele comerciale își propun să răspundă nevoii de relaxare și oferă mai ales programe de divertisment.

Posturile comerciale de radio au apărut îndeosebi ca posturi de proximitate, dedicate unui public definit fie prin vecinătatea geografică, fie prin interese și preocupări comune. Bazându-se pe audiență sigură, ele au putut vinde timpi de antenă diferitelor firme care odreau reclamă pentru produsele lor. Posturile locale au o dimensiune generalistă: difuzează știri, reportaje tematice, dezbateri, emisiuni culturale, muzică, sport. Pentru a avea cheltuieli de producție mai mici, multe posturi se integrează în rețele, afiliindu-se la un post central și preluând o parte din programele acestuia. Ele beneficiază astfel de reclamele pe care leobțin de la postul central și de programe pentru care nu trebuie să plătească. Cunoașterea grilei de programe specifice unei rețele de genul acesta este deosebit de importantă pentru reprezentantul unui birou de presă, deoarece îi permite sa evalueze zona de difuzare a unei informații și să evite risipirea energiei prin contactarea unor jurnaliști de la posturi locale.

„Prin tradiție, posturile de radio au delimitări și segmentări puternice în interiorul procesului de producție, mai ales în sectorul redacțional. Acestea servesc, ce-i drept, prelucrării minuțioase și sistematice a conținuturilor vorbite, ele nu stimulează, însă „armonia” necesară programului ca întreg. Modelul numit Scara-info ilustrează sugestiv raportul părții vorbite din program față de programul în întregime.

Există mai multe motive pentru aceste considerații:

Pe de o parte, nici un departament din interiorul unui post de radio nu consumă atâția bani și nu este atât de pretențios cum sunt redacțiile care produc materialele vorbite. Pe de altă parte, nu există vreun alt segment care să fie la fel de expus criticii în ceea ce privește raportul dintre costurile de producție și ecoul în rândul ascultătorilor. Managerii și producătorii programelor de radio trebuie să acordă atenție nu numai postulatului privind echilibrul din interiorul programului vorbit, dar și structurilor „administrării cuvintelor”. Ca atare, Scara-Info nu este altceva decât un fel de limbaj comun. Un program care îndeplinește cât mai multe din punctele propuse de Scara-Info va fi foarte posibil – în funcție, desigur, și de modalitățile de transpunere – un program echilibrat.

(…) sectorul Format – Teme/Difuzare/Programare exercită o influență nemijlocită, structurală și de conținut asupra celor șapte categorii de „vorbă” din interiorul Scării-Info. Alături de aceasta se situează producția, cea care „ambalează” elementele de conținut și structură. Muzica, departamentul tehnic și cel de relații publice vin să completeze produsul radiofonic final.”

„Info-management înseamnă să speculezi cu dibăcie cantitatea și plasarea informației în program. Scopul este de a-i crea ascultătorului senzația că este „bine informat”. Una dintre cele mai dificile sarcini este e a cultiva acest sentiment, deoarece orice ascultător are nevoie de o informație individul – valabilă și are un sistem de valori propriu. Amatorul de sport nu se va sătura niciodată să obțină informații despre sportivii preferați, evenimentele sportive și contextul în care se produc. Pentru alți ascultători în schimb, deznodământul meciurilor de fotbal din campionat poate fi extrem de plictisitor.

Deoarece ascultătorul unui post de radio nu poate să manevreze informația selectiv, așa cum procedează cu un ziar în care citește sau nu pagina sportivă, intră în sarcina managementului informațional să planifice structura și conținutul acestei părți din programe, pentru a nu oferi informații neimportante unui ascultător neintiresat, într-un moment nepotrivit.”

Știrea este un element esențial în cadrul grilei de programe radio, deoarece presupun un discurs independent și autonom, care ocupă un loc important în cadrul discuțiilor informale, la serviciu, în piață sau în restaurante. Într-o știre sunt prezentate evenimente deosebite, senzaționalul având rolul de a capta atenția publicului, iar faptele trebuie redate succint, obiectiv, fără a se amesteca cu opiniile personale ale reporterului. Calitățile principale ale unei știri sunt exactitatea, echilibrul și claritatea. Știre de radio trebuie să aibă câteva caracteristici importante pe care le ia în considerare redactorul, atunci când determină valoarea știrii.

Radioul este, din punct de vedere al operativității de transmitere, strâns legat de noutate și presupune scurtarea timpului de verificare, prelucrare și difuzare. Iar noutatea este una dintre caracteristicile fundamentale ale unei știri, fiind impusă de nevoia omului modern de a fi informat în legătură cu cele mai recente evenimente, indiferent de domeniu. Alte elemente importante al unei știri sunt: acuratețea (prezentarea evenimentului în spiritul faptelor fără a denatra adevărul), proeminența (poziția ocupată în societate de persoane care iau parte la evenimente; cu cât persoanele implicate sunt mai cunoscute, cu atât interesul publicului este mai mare), raritatea (ineditul faptului relatat). Conflictul este de asemenea foarte important, iar proximitatea spațială ridică gradul de interes. Dinamismul știrii este dat de implicarea oamenilor într-un eveniment dramatic, iar gradul acestuia crește o dată cu nerăbdarea publicului de a primi noi informații.

O singură știre nu îndeplinește toate acest caracteristi, însă cu cât se regăsesc mai multe, cu atât gradul de interes al publicului este mai mare.

Însă genul jurnalistic fundamental, utilizat în radio, este interviul. Este cel mai eficient mijloc de a obține și transmite informații către public prin dialogul dintre jurnalist și interlocutor. Acesta poate fi realizat pentru a obține informații în vederea elaborării unui material sau poate fi transmis în direct, devenind astfel gen jurnalistic de sine stătător.

„Interviul este genul ce constituie inima jurnalismului audio-vizual. Succesiune de întrebări și răspunsuri într-o întrevedere solicitată de ziarist, el reprezintă o conversație mediatizată. Scopul interviului este de a oferi, prin intermediul cuvintelor unui interlocutor, fapte, motive sau opinii referitoare la o anumită temă, astfel încât ascultătorul să poată trage o concluzie. Se evită astfel riscurile de denaturare, inerente în cazul transmiterii informației prin intermediarul care este jurnalistul.

În radio, o voce nouă pe unde înseamnă un element sonor nou, mai multă culoare îmbunătățind calitatea unei emisiuni. În plus, contactul direct dintre cel care transmite informația și cel ce o primește permite respectarea mai fidelă a ideilor și tonului ales de către cel care este, de fapt, sursa informației.

Astfel, interviul este genul jurnalistic cel mai utilizat, atât ca modalitate de colectare a informației, cât și ca element de sine stătător în conținutul unei emisiuni. Acesta este și unul din motivele pentru care există atât de multe tipuri de interviu, diferite în funcție de modul lor de realizare, de conținutul, de scopul lor sau de circumstanțele realizării.”

Interviul este o formă de comunicare interpersonală, în care reporterul are sarcina de a da o formă comunicabilă informațiilor prin formularea corectă a întrebărilor și obținerea unor răspunsuri pe măsură. Sarcina unui reporter de radio care realizează un interviu este mult mai dificilă, deoarece timpul alocat este mult mai limitat, concizia fiind esențială. El trebuie, de asemenea, să se raporteze în permanență la publicul său, să intuiască de ce întrebări este interesat publicul, deoarece publicul de radio este mult mai numeros și eterogen și poate migra spre alte posturi de radio dacă nu i se menține viu interesul.

„De cele mai multe ori, o abordare ostilă va face audiența să suspecteze reporterul de incorectitudine și părtinire. Cea mai bună abordare a interlocutorului este cea politicoasă, cea perseverentă. Dacă interlocutorul încearcă să ocolească o întrebare, aceasta trebuie repetată sau reformulată. Când interlocutorul se abate de la ideea principală, el trebuie readus la linia de interes.

Dacă un răspuns e prea lung și neinteresant, întreruperea interlocutorului e necesară. De asemenea, interlocutorul poate fi întrerupt când se abate de la subiect, când e nevoie de o clarificare sau de mai multe explicații pentru a face răspunsul inteligibil. Întreruperea se face într-o pauză de vorbire, reporterul putând mima gestul de a spune ceva sau atrăgându-i atenția celuilalt cu un semn al mâinii.

(…) Nu este obligatoriu ca lista de întrebări stabilită inițial să fie respectată în detaliu. Interviul trebuie să decurgă logic într-o direcție folositoare. Dacă afirmațiile interlocutorului nu se potrivesc cu intenția reporterului, dar interviul devine mai interesant prin acestea, el nu trebuie tras înapoi către întrebările pregătite. Acestea sunt păstrate pentru cazul în care apare o pauză în conversație. În principiu, răspunsul trebuie să decidă în mod logic și natural următoarea întrebare.

(…) Este vital ca jurnalistul să nu fie atât de preocupat de următoarea întrebare, încât să nu mai asculte ce spune interlocutorul. Capacitatea sa de a asculta și gândi repede este un atribut esențial al reporterului. El trebuie să fie capabil să pună întrebarea de urmărire (întrebare suplimentară), potrivită pentru a clarifica un termen tehnic sau de jargon, ori pentru a afla motivul unui anumit răspuns.”

Difuzarea unui interviu radio are loc de obicei în cadrul unei emisiuni. În realizarea sa trebuie să se aibă în vedere considerente de ordin stilistic, dar și tehnice și de întindere. Trebuie evitat zgomotul de fond, poziționat corect microfonul și verificată funcționarea magnetofonului. Durata poate ajunge și la 15 minute, dar de obicei are doar 3 – 4 minute alocate din timpul de emisie.

2.2: Efectele comunicării prin radio

Existența omului modern se caracterizează, printre altele, prin bombardamentul informațional zilnic la care este supus. Prin cantitatea, frecvența și simplitatea lor, mesajele mass-media au devenit extrem de familiare. În spatele acestui flux continuu de imagini, sunete și semne funcționează un sistem socio-profesional a cărui complexitate și anvergură sunt necunoscute publicului larg și sunt cu atât mai subtile cu cât vizibilitate acestor produse dau impresia de transparență. În ultimul secol acest sistem a avut un caracter realmente exploziv, adevăratele sale resurse fiind evidențiate abia în ultimii 50 de ani, odată cu generalizarea audiovizualului.

Vom enumera mai jos câteva efecte ale comunicării mediatice prin utilizarea mijloacelor de comunicare în masă, efecte teoretizate de-a lungul ultimelor decenii.

„„Teoria glonțului” este numele dat de cercetătorii mai recenți uneia dintre concepiile comunicării de masă. Denumită de asemenea „teoria acului hipodermic” sau „teoria benzii de transmisie” (DeFleur și Ball Rokeach, 1982), acest concept naiv și simplist preconizează în esență efectele puternice, mai mult sau mai puțin universale ale mesajelor de comunicare de masă asupra tuturor membrilor audienței care sunt expuși la aceste mesaje. (…) definiția reprezintă o bună descriere a unei concepții care a fost larg susținută. Această concepție a fost influențată de puterea pe care propaganda părea să o aibă în primul război mondial (…).

Încă de la început, cercetătorii efectelor comunicării de masă nu au acordat prea mult sprijin teoriei glonțului. În schimb, a fost sprijină teoria denumită „modelul efectelor limitate”. (…) Modelul efectelor limitate a fost bine definit în cartea lui Joseph Klapper The effects of Mass Communication (1960). Klapper a prezentat cinci principii generale referitoare la efectele comunicării de masă. Primele două sunt următoarele:

Comunicarea de masă nu servește de obicei ca o cauză necesară și suficientă a efectelor asupra audienței, ci funcționează mai degrabă printr-o conjugare cu alți factori și influențe mediatoare.

Acești factori de mediere sunt de o asemenea natură încât ei acordă de obicei comunicării de masă rolul unui agent parțial, dar nu de factor unic într-un proces de întărire a condițiilor existente… (p. 8).

Factorii de mediere la care se referea Klapper includ procesele selective (percepția selectivă, expunerea selectivă și retenția selectivă), procesele de grup și normele de grup, ca și liderul de opinie.

Ideea că efectele comunicării de masă sunt limitate este denumită uneori și „legea consecințelor minimale”.

„Teoria care conferă mass-media mai multă putere decât alte teorii este „spirala tăcerii”, realizată de Elisabeth Noelle-Neumann (1973, 1980). Noelle – Neumann argumentează că mass media au efecte puternice asupra opiniei publice, dar că aceste efecte au fost subestimate sau nedetectate în trecut din cauza limitărilor din cercetare. Cercetătoarea argumentează că pentru producerea unor efecte puternice asupra opiniei publice se combină trei caracteristici ale comunicării de masă – acumularea, omniprezența și consonanța. Consonanța se referă la redarea uniformă a unui eveniment sau probleme care se pot produce și este deseori împărtășită de diferite jurnale, reviste, rețele de televiziune și alte media. Efectul consonanței este de a depăși expunerea selectivă, deoarece oamenii nu pot selecta un alt mesaj, și de a produce impresia că părerile pe care și le fac cei mai mulți oameni despre o problemă sunt în funcție de modul în care ea este prezentată de mass media.

Un alt factor care intră în joc în formarea opiniei publice este ceea ce Noelle-Neumann a denumit „spirala tăcerii”. Asupra unei probleme controversate oamenii își formează păreri referitoare la distribuția opiniei publice. Ei încearcă să stabilească dacă reprezintă majoritatea și apoi încearcă să determine dacă opinia publică se schimbă pentru a fi de acord cu ei. Dacă simt că sunt în minoritate, ei tind să rămână tăcuți asupra problemei respective. Dacă cred că opinia publică se schimbă contra lor, tind să păstreze tăcerea asupra problemei. Cu cât rămân mai tăcuți, cu atât mai mult vor simți ceilalți oameni că punctul de vedere respectiv nu este reprezentat și vor rămâne tăcuți la rândul lor. Teoria spiralei tăcerii postulează că indivizii au un organ senzitiv cvasistatistic prin care determină „care sunt părerile și tipurile de comportament aprobate sau dezaprobate în mediul în care trăiesc și care sunt opiniile și formele de comportament care câștigă sau pierd putere” (Noelle – Neumann, 1993, p. 202).

Mass media joacă un rol important în spirala tăcerii deoarece ele reprezintă sursa la care se uită oamenii pentru a găsi distribuția opiniei publice. Mass media pot afecta spirala tăcerii în trei feluri: 1) contureză impresiile în legătură cu opiniile dominante; 2) conturează impresiile în legătură cu opiniile care câștigă teren și 3) formează impresii în legătură cu opiniile pe care le poate exprima cineva în public fără a deveni izolat.”

Avantajele oferite de noua tehnologie au dus la o creștere impresionantă a numărului celor care au acces la mesajele comunicării de masă. Audiența unui program de radio poate cuprinde milioane de oameni care nu se cunosc între ei, nu trăiesc în același spațiu și nu împărtășesc o limbă comună sau cultură, religie, convingeri politice ori nivel de trai comune. Singurul lucru care îi leagă este consumul de mesaje mass media identice și experimentarea unor stări asemănătoare. Astfel, în comunicarea de masă receptorul este format dintr-o mulțime de indivizi risipiți pe o largă arie geografică și eterogeni din punct de vedere socio-profesional. Această realitate îi determină pe comunicatori să fie în permanență preocupați de trezirea și menținerea atenției unui public foarte numeros și variat.

Mesajele devin, astfel, din ce în ce mai puțin personale, mai puțin contextuale, mai puțin specializate, deoarece trebuie să fie accesibile și atractive pentru pentru o audiență eterogenă, o varietate de tipuri umane și condiționări socio-culturale. Termenul de „masificat” este utilizat pentru a caracteriza o asemenea audiență pentru a se referi îndeosebi la diversitatea receptorilor.

Dezvoltarea unor tehnici noi de comunicare a permis mai nou o anumită „demasificare” a audienței. Cablul și satelitul, concomitent cu multiplicarea ofertei, au dus la crearea unor programe specializate care se adresează unui public țintă oarecum omogen: iubitorii de sport, de muzică, au acum acces la produse create exclusiv pentru gusturile și interesele lor, fără a mai fi obligați să consume și alte produse, de interes general.același efect s-a produs și în radio, odată cu perfecționarea sistemelor de transmisie AM și FM.

Utilizarea acestor medii moderne de comunicare în masă și distribuirea largă a mesajelor are drept consecință directă pierderea uneia dintre caracteristicile esențiale ale comunicării interpersonale: interecțiunea dinre emițător și receptor. Feed-backu-ul dispare astfel, comunicarea devine unidirecționată, dominantă, monopolizatoare. Răspunsul receptorilor este slab, întârziat și are rareori puterea de a schimba traseul ori conținutul comunicării în momentul producerii sale. Pentru a-și manifesta dorința de participare la dialog și a-și impune punctul de vedere, receptorul are două opțiuni: prin selecție, oprind comunicarea și inaugurând un nou canal de comunicare cu alt emițător, ori prin chemarea la dialog, caz în care el alege apelarea la comunicare prin scrisori sau telefoane la redacții. În prezent, majoritatea instituțiilor media încurajează aceste forme de comunicare și oferă un spațiu aparte pentru publicarea opiniilor primite de la audiență sau, în domeniul audiovizualului, avantajele tehnologiei permit deschiderea unor căi de comunicare în cadrul unor emisiuni de dialog cu publicul, fie apropiat, adus în studio, fie accesibil prin intermediul telefonului.

În ce privește conținutul programelor mass media, printre care și ale radioului, acestea sunt influențate de instituționalizarea mijloacelor media. Organizațiile care produc și controlează comunicare de masă sunt, în mare parte, întreprinderi private ce au ca scop realizarea profitului. Această cerere de profit influențează puternic mesajele comunicate audiențelor avute în vedre. Majoritatea emițătorilor profesioniști tind să presupună că majoritatea audienței lor are o perioadă limită de acordare a atenției, preferă să fie distrată decât educată și își pierde interesul în orice subiect care solicită intelectual. Conținutul comunicării de masă, indiferent că este vorba de știri, divertisment, muzică, tinde a fi realizat pe baza acestor presupuneri, care sunt adevărate în cea mai mare măsură. Astfel că emițătorii tind să ignore acel mic număr de receptori cu gusturi sofisticate și capacitate intelectuală mare, pentru a ajunge la numărul mare de consumatori nepretențioși intelectual, a căror putere de cumpărare este imensă.

„Nu vrem să facem o diferență între prezentatorii care se documentează și redactează și redactorii care „prezintă”, realizează și comperaje. (…) Îi putem denumi realizatori pe acei ziariști care lucrează în redacțiile ce elaborează materiale vorbite, pe cei care s-au specializat pentru domeniul de divertisment informativ sau sau de informații și divertisment. (…)

O emisiune informativă are sarcina să ofere și detindere, iar o emisiune de divertisment urmărește, la rândul ei, să și informeze. Dacă vom respecta tendinața constatată până în prezent, de a menține cu încăpățânare o diferență între activitatea redacțională, pe de o parte, și profilul „divertisment”, pe de altă parte, atunci va trebui să atribuim redacției prelucrarea informațiilor cu conținut „serios”, iar compartimentului de divertisment, prelucrarea informațiilor cu caracter mai lejer, cu tentă umoristică. Maniera în care pot fi prelucrate aceste informații este aceeași, în ceea ce privește structura și conținutul. Un element informațional „de greutate” poate însă la fel de bine să fie tratat de echipa de la divertisment așa cum, deopotrivă, un element vorbit cu caracter de divertisment poate fi elaborat în redacțiile informative.”

Putem concluziona astfel că radioul este unul dintre cele mai influențabile mijloace de comunicare media, în special datorită legăturii care se creează între ascultător și emițător. Deoarece are forma unică de privire individuală a membrilor audienței, de încercare de menținere a audienței prin menținerea contactului cu fiecare ascultător în parte, prin satisfacerea nevoilor acestuia, mesajele emise prin unde radio au un efect cu atat mai puternic asupra receptorului cu cât acesta percepe emițătorul ca fiind cât mai familiar.

Asupra acestui fapt ne vom opri și în studiu de caz pe care îl vom desfășura în paginile următoare, în care vom încerca să subliniem efectele pe care le are perceperea mesajelor radio asupra unui public țintă tânăr.

Cap. 3: Studiu de caz – Radio pentru tineri în epoca Internetului

Mijloacele mass media oferă cele mai ușoare metode de informare și relaxare. Omul modern folosește mijloacele de presa în scopul informării sau ca metodă de relaxare după rutina obositoare a cotidianului. Mijloacele media contemporane exercită o mare influență asupra tinerilor, atât pozitivă cât și negativă. Majoritatea tinerilor nu mai folosesc tipăriturile ca mijloc de documentare ci utilizează noile mijloace media, new media, cum ar fi Internetul și presa audiovizuală, fiind căi mai rapide și mai ușoare de acces la informații.

Apariția audiovizualului în România nu a facilitat informarea audienței, ci a fost folosit ca mijloc de propagandă al regimului comunist.

„Din perspectiva comunismului, presa nu poate fi altceva decât o armă a Puterii, dotată cu misiuni și sarcini precise: educarea maselor, mobilizarea lor pentru îndeplinirea unor obiective politice și economice, combaterea dușmanilor, preamărirea realizărilor regimului etc.

[…] Controlarea informației conduce la generalizarea caracterului planificat al activității mass-media: ziarele și revistele apar în tiraje fixe, stabilite dinainte, indiferent de reacțiile, interesele sau dorințele publicului; grilele de programe din audiovizual respectă strategii propagandistice, adeseori în contradicție cu ritmul vieții casnice a populației; temele sunt fixate conform calendarului evenimentelor oficiale (…), fapt ce plasează presa într-o ipostază de „campanie” de mobilizare și propagandă permanentă.”

Astăzi beneficiem însă de modelul liberal al presei, dispunem de peste 50 de canale de televiziune cu diferite emisiuni și teme, posturi de radio dar și presă scrisă variată cum ar fi ziare și reviste informative, mondene, culturale, religioase, de divertisment. După cum am subliniat în capitolele de mai sus, mijloacele mass media sunt formatoare de opinii prin mesajele pe care le emit unei audiențe eterogene. Acest fapt este chiar mai accentuat în cazul tinerilor, datorită deschiderii lor mai largi și a interesului mai puternic față de nou, față de actualitate și, mai ales, datorită dorinței lor de integrare în anumite grupuri sociale, grupuri în cadrul cărora indivizii tind sa aibă aceleași opinii și să adopte atitudini asemănătoare. Astfel se naște legătura dintre mass media, cultura socială și cea populară.

„(…) multe dintre problemele cauzate de prezenta imagine oficială a jurnalismului se pot datora calității exclusiviste și, de aceea, rigide a discursurilor sale și a unei perspective dualiste care îl determină să adopte o atitudine defensivă. Perspectiva studiilor culturale subliniază că, în cadrele de receptare mass media și, în general, în contextele pluraliste ale cotidianului, granițele care separă personalul de politic sau particularul de public nu urmăresc tipare clar stabilite. Elementul psihologic se întrepătrunde cu cel cultural și cu cel politic. Probleme privind geopolitica globală, statul, sectorul corporativ, regiunea, cartierul, familia, identitatea, genul, relațiile intime, rasa, clasa, subconștientul limba și așa mai departe se activează unele pe altele și sunt articulate în diverse constelații incluse în percepțiile oamenilor. Pentru a pune ordine în aceste procese este nevoie de ceea ce Jameson (1991) numește topografie cognitivă, crearea unei hărți cognitive. În calitate de cetățeni, avem nevoie să operăm cu distincții analitice pentru a identifica tensiuni, schimbări și mișcări de mai mare amploare – însă trebuie să evităm categoriile limitativitate și învechite. La modul ideal, jurnalismul ar ajuta oamenii să facă acest lucru. Poate la modul mai realist, jurnalismul ar putea măcar să acorde mai multă atenție acestei eterogenități, încetând să mai favorizeze domeniul limitat al politicii așa cum o face în prezent.”

Rolul declarat al radioului în cadrul audiovizualului românesc este de informare, educare și divertisment, rol pe care și l-a îndeplinit și îl îndeplinește în continuare cu profesionalism. În perioada post-comunistă, în lupta cu hegemonia televiziunii, posturile de radio și-au diversificat formatele programelor, în scopuri comerciale, formându-și astfel propria personalitate ținând cont de dorințele publicului țintă. Cele mai reprezentative formate radio sunt: adult contemporary (se adresează persoanelor cu vârste cuprinse între 25 – 49 ani, difuzează muzică mai puțin alertă, iar informația ocupă un spațiu de 30% din programele acestui tip de post radio), contemporary hit radio (se adresează tinerilor cu vârste cuprinse între 14 și 25 de ani și difuzează hituri contemporane, lăsând informația pe plan secundar; îl putem identifica cu posturi de radio precum Radio ZU, Kiss FM, Radio 21), urban contemporary (vizează publicul cu vârste cuprise între 18 și 34 de ani, care preferă muzica dinamică; și aici grupajele de știri au timp de emisie scăzut), middle-of-the-road (formatul echilibrat, care ține cont de melodicitatea pieselor, mai mult decât de topurile muzicale și care difuzează informații într-un volum considerabil – știri ample, meteo, sport și informații rutiere; publicul țintă are vârste de peste 40 de ani – Europa FM), easy listening (promovează muzica deconectantă, iar publicul țintă este situat în preajuma vârstei de 50 de ani – Magic FM, Romantic FM), news/talk (format de știri și dezbateri – Realitatea FM). Sunt bine de menționat și formatele radio de tip album-oriented rock cu succes la bărbații între 18 și 34 de ani, Muzică Clasică pentru cei cu un nivel de cultură mai elevat, formatul Etnic cu emisiuni în limbi străine, ale etniilor din diferite regiuni și cel Religios.

Ca mijloc de comunicare în masă, radioul îndeplinește și el funcțiile menționate în capitolele anterioare, unele funcții find chiar mai accentuate datorită specificului canalului de tcomunicare. Informația este mai rapidă și eficientă, nefiind necesară editarea imaginii și a sunetului ca în televiziune, iar gradul de crediilitate este crescut datorită transmisiunilor directe de la evenimente în desfășurare și datorită declarațiilor făcute în direct. Rapiditatea transmiterii mesajelor este principalul atu al radioului. Se spune astfel că radioul anunță, iar televiziunea completează prin imagini și presa comentează.

„Peisajul audiovizual românesc se individualizează prin logicile diferite care au caracterizat relația dintre sistemul de serviciu public și sistemul comercial și, în cadrul noilor instituții de tip comercial, evoluția radioului în raport cu aceea a sistemului televiziunii. În esență, aceste ultime deosebiri pot fi identificate în atitudiniea față de: a) conținuturi (televiziunile autohtone sunt dominant generaliste, radiourile sunt dominant specializate), b) publicul vizat (cu profil sociodemografic strict delimitat la radiouri, de toate categoriile la televiziuni), c) anvergura acoperirii geografice (televiziunile comerciale importante au vizat de la început o acoperire cât mai largă, radiourile nu au juns decât foarte târziu la o acoperire regională și națională) și d) relația cu sistemul public (televiziunile s-au poziționat în situație de concurență afișată, vizând aceleași segmente de public și venind cu grile de programe concurente cu cele ale postului public, radiourile – doar ca forme complementare pentru segmente precise de public și cu oferte de programe monovalente, dominate de muzică).”

Ca în toate țările fost-comuniste, peisajul audiovizual din țara noastră s-a schimbat radical după schimbarea regimului politic. Încă de la începutul anului 1990 au început să fie difuzate programe ale unor posturi de radio private, constituite ad-hoc și care la început operau în absența unui cadru normativ care să le ateste existența și calitatea de radiodifuzori. Apariția pe piața românească a radiodifuzorilor comerciali, ca titulari de licențe legale de transmise, începe în 1992, când Consiliul Național al Audiovizualului, ca autoritate independentă de reglementare a acestui sector, acordă primle licențe.

„În primii ani ai post-comunismului, primele posturi comerciale de radio (Radio Nova, Fun Radio, Radio Contact, Uni-Plus, Radio Delta, PRO FM) ofereau fluxuri continue și neindividualizate (ca gen) de muzică, firave emisiuni de discuții cu invitați și/sau cu publicul și foarte puține buletine de știri. După 1991, posturile comerciale de radio au început să-și impună o individualitate aparte și, în scurt timp, s-au organizat în rețele. La început, conform Legii audiovizualului, posturile comerciale au obținut licențe pentru emisie locală; ca să-și lărgească piețele, cele mai importante grupuri au aplicat pentru licențe în mai multe orașe, întâi pentru emisie de tip hertzian, apoi pentru licențe de emisie prin satelit, deschizându-și astfel drumul către o dezvoltare reticulară. Cu timpul, micile grupuri de investitori și entuziaști care obținuseră licențe pentru orașele mari sau mijlocii nu au mai făcut față concurenței; ele s-au retras de pe piață sau au acceptat să intre în rețele conduse de una din stațiile puternice. Peisajul radiourilor private a cunoscut, în timp, lansarea unor noi competitori, precum Radio Total, Radio 21 sau Europa FM (cu participarea masivă a grupului Europe Development International).”

Astăzi putem observa că radiourile aflate în topul audiențelor au formate mixte care se adresează în primul rând tinerilor. Programele de divertisment și temele emisiunilor sunt centrate pe interesele audienței cu vârste cuprinse între 18 – 30 de ani. Putem astfel observa din studiul audiențelor din ultimul an că atât în mediul urban cât și în cel al capitalei, principalele posturi de radio sunt Radio ZU și Kiss FM.

„Radio ZU este în continuare cel mai ascultat post de radio din București (250.000 de ascultători), urmat de Radio România Actualități (vezi tabel).

La nivel urban, Kiss FM a înregistrat o audiență de aprope 1,4 milioane de ascultători, reușind astfel să-și păstreze titlul de lider pe acest segment.

Acestea sunt ultimele date ale Studiului de Audiență Radio, făcut în perioada 11 ianuarie – 2 mai 2010.

Cea mai spectaculoasă creștere, într-un an de zile, a cunoscut-o postul de radio Național FM, care a câștigat 20.000 de ascultători în București după ce în luna martie 2009 și-a schimbat profilul (după cum Paginademedia.ro a scris aici) difuzând, exclusiv muzică românească ușoară, populară și de petrecere. Muzica românească a ridicat postul de radio al fraților Micula de pe ultimele poziții, unde se afla în primele luni ale anului trecut, pe locul 14 din cele 21 de posturi incluse în măsurătoare.

Alte concluzii din analiza studiului de audiență pe București:

One FM este al doile post de radio cate a înregistrat o performanță notabilă pe piața din Capitală. Audineța postului a crescut în primele luni ale acestui cu 19.000 de ascultători, față de aceeași perioadă a anului trecut.

Într-un trend crescător, față de anul trecut, s-au înscris și posturile: Gold FM (+ 7.000 de ascultători),Kiss FM (+4.000), Realitatea FM (+4.000), Smart FM (+2.000) și Europa FM (1.000).

Față de primele luni ale anului trecut, Radio 21 a pierdut locul trei din topul posturilor după audiență, în fața postului Kiss Fm.

La nivelul Capitalei, cea mai mare scădere de audineță a fost înregistrată de Radio 21 (-81.500 de ascultători), urmat de posturile Radio România Actualități și Romantic FM, care au pierdut câte 30.000 de ascultători.

Scăderi în primele luni ale lui 2010, față de aceeași perioadă a anului trecut, au mai înregistrat posturile ProFM (-29.500 de ascultători), Antena Satelor (-16.500), Radio ZU (-12.000), SpotTotal (-5000) și Radio România Cultural (-2.000).

Audiența posturilor de radio în București (mii ascultători):

Scăderi mai mari în mediul urban.

Scăderile de audiență la nivel urban sunt mai numeroase și mai importante față de evoluția din Capitală.

Alte concluzii din analiza Studiului de Audiență Radio:

Radio ZU a crescut cel mai mult în audiență, dacă raportăm primele luni ale acestui an la aceeași perioadă a anului trecut. Astfel, postul trustului Intact a câștiga 124.000 de ascultători.

Kiss FM și Magic Fm au câștigat fiecare, în primele luni ale acestui an, 105.000 de ascultători față de audiența înregistrată în aceeași perioadă a lui 2009.
Printre posturile de radio care au înregistrat creșteri ale audienței se mai numără Național Fm(+60.000 de ascultători) și InfoPro (+14.000).

Europa FM a pierdut în primele luni ale acestui an, față de aceeași perioadă a anului trecut, 303.000 de ascultători, iar Radio 21 a pierdut 289.000 de ascultători. Dar lista nu se oprește aici: Radio România Actualități (-137.000 de ascultători) , Pro FM (-56.000), Antena Satelor (-15.000), Radio România Cultural (-9.000) și Pro FM Dance (-4.000).

Audiența posturilor de radio la nivel urban (mii ascultători):

* Studiul a fost realizat de IMAS și Mercury Research în intervalul 12 ianuarie-12 aprilie 2009, pe un eșantion de 10.202 de persoane.

**Studiul a fost realizat de IMAS și Mercury Research în intervalul 11 ianuarie-2 mai 2010, pe un eșantion de 7.696 de persoane.”

Radio Zu a fost înființat pe 29 septembrie 2008 și face parte din Grupul Media Intact. Acest post de radio s-a axat încă de la început de atragerea și menținerea unei audiențe tinere printr-un format atractiv. Interacțiunea cu publicul a fost principalul scop al redactorilor. Recunoaștem astfel emisiuni în care dialogul cu membrii audienței primează, concursuri și emisiuni de divertisment muzical în care se difuzează cele mai noi hituri. Creșterea în topul radiourilor s-a datorat însă în special cooptării unor vedete cunoscute deja din mediul televizat, ce realizează emisiuni live în cadrul postului Radio Zu: Mihai Morar, Daniel Buzdugan și Mircea Badea sunt doar câteva nume.

De asemenea, pentru a interacționa cât mai bine cu tinerii și pentru a menține contactul permanent cu audiența lor, postul de radio s-a infiltrat și în ceea ce se numește new media, putând fi ascultat și online, apărând în rețelele de socializare cele mai populare și creând chiar mini-posturi de radio online pentru publicul de nișă, cu genuri muzicale individuale și bine definite (ex. Radio zu sudentesc).

Această intruziune în spațiul new media noul pas spre o comunicare constantă, care înregistrează un feedback mult mai pronunțat. Tinerii preferă acest nou mijloc de comunicare media, corespunzând nevoilor lor de conectare continuă la tot ce este nou. De asemenea, prin folosirea acestui nou tip de comunicare, rapiditatea transmiterii informației crește, iar costurile transmiterii acestor informații sunt minime. Dezavantajul este însă, că Internetul oferă o gamă mult mai largă de informații și competitivitatea crește. Însă tinerii au tendința de a aloca o mai mare credibilitate și atenție posturilor de radio online, iar timpul îndelungat petrecut pe Internet oferă o audineță crescută în mediul online de emisie.

Un alt post radio care s-a bucurat de creștere în sondaje în ultimul timp este Kiss FM. Înființat în 1990 ca Radio Contact, transmite în noul format începând cu 5 noiembrie 2003. Este un post de radio cu acoperire națională, care emite din capitală in peste 40 de locații regioale. Formatul muzical al postului de radio este contemporary hit radio. Și acest post de radio emite în sfera online, atrăgând tot mai mulți ascultători tineri.

Vom insera mai jos studiul audiențelor radio din toamna anului 2010 pentru a observa în primul rând creșterea audienței Kiss Fm și a radiourilor comerciale cu format specific publicului tânăr.

„În perioada 30 august – 19 decembrie 2010 a fost realizat valul de toamnă al Studiului de Audiență Radio de către IMAS – Marketing și Sondaje SA și Mercury Research SRL. În cadrul cercetării s-a măsurat audiența posturilor de radio la nivel urban și în orașul București. Eșantionul a avut un volum de 6,515 de persoane, cu o eroare maximă de eșantionare de +/- 1.21% , iar în București s-au realizat 1,863 interviuri (eroarea maximă de eșantionare este +/- 2.27%).

Universul

Universul Studiului de Audiență Radio este format din persoanele în vârstă de 11 ani și peste, rezidente în locuințe neinstituționalizate din toate localitățile urbane. Conform datelor statistice ale INSEE disponibile la data de 01.07.2010, mărimea acestei populații este de 10.590.633 persoane .

Eșantionul

Studiul de Audiență Radio s-a realizat pe baza unui eșantion de tip probabilist, stratificat, cu extracție multistadială.

În eșantion au fost incluse 138 localități din care 70 (toate) localități urbane de peste 30,000 de locuitori și 68 localități alese aleator pentru stratul de localități urbane cu mai puțin de 30,000 de locuitori.

Localitățile selectate în eșantionul pentru realizarea SAR au o distribuție geografică echilibrată la nivel național.

Selectarea persoanelor de intervievat la nivelul fiecărei localități a fost realizată pe baza cadrului de eșantionare oferit de bazele de date ale Institutului Național pentru Evidența Persoanelor pentru populația în vîrstă de 11 ani și peste, aplicând o procedură de selecție aleatoare.

Metoda de măsurare a audienței

Măsurarea audienței posturilor de radio în cadrul SAR s-a realizat pe baza metodei rememorării audienței din ziua precedentă (Day After Recall), la care apelează cele mai multe dintre sistemele de măsurare existente pe plan internațional, metodologie recomandată de EBU (European Broadcasting Union) și ESOMAR (European Society for Opinion and Marketing Research).

În vederea înregistrării cât mai corecte a secvențelor de ascultare a posturilor de radio în ziua precedentă, respondenții au fost asistați cu lista posturilor de radio și prin reconstituirea principalelor activități desfășurate de ei în cursul zilei anterioare interviului, în raport cu care au fost înregistrate intervalele de ascultare.

Asociația pentru Radio Audiență Studiul de Audiență Radio –Valul de toamnă 2010

Procesul de culegere a datelor în teren

Culegerea datelor din teren pentru SAR a fost realizată de două institute de cercetare (eșantioane egale), prin interviuri față în față, realizate la domiciliul respondenților, pe baza procedurii creion-hârtie (chestionar tipărit).

Durata perioadei de intervievare: 16 săptămâni de intervievare continuă.

Culegerea datelor din teren s-a realizat după o planificare echilibrată a interviurilor pe localitate, zi a săptămânii, de-a lungul celor 16 săptămâni de intervievare continuă.

Durata medie a interviului: 19 minute.

Rezultatele Studiului de Audiență Radio la nivel urban:

Total populație 11+

Public comercial

Pe segmentul comercial reprezentat de persoanele din categoria de vârstă 18-49 ani, au fost realizate 3.253 de interviuri în mediul urban. Eroarea maximă de eșantionare este +/-1.72%.

Rezultatele Studiului de Audiență Radio în București:

Total populație 11+

Public comercial

Pe segmentul comercial reprezentat de persoanele din categoria de vârstă 18-49 ani, au fost realizate 939 interviuri în București. Eroarea maximă de eșantionare este +/-3.2%.

Rodica MINCULESCU Marius STRÂMBEANU

Președinte Director Executiv”

După cum se poate observa în urma acestor audiențe, populația tânără, activă, ascultă posturi de radio comerciale dinamice, axate pe divertisment și programe muzicale. Radioul rămâne astfel principalul mijloc de informare pentru tineri, formator de opinii și atitudini în domeniile de interes ale tinerilor. Hiturile emise la radio formează gustul muzical al audienței, temele discutate în dialog direct cu ascultătorii sunt temele de interes pentru populația tânără.

Radioul funcționează în permanență pentru nevoile și satisfacerea noastră, a audienței și putem spune că funcționează ca un organism aflat în continuă armonie cu organismul audienței.

„Noi l-am defini ca fiind ceva de care nu te poți lipsi. Dar nu este deloc simplu să găsești o descriere rațională pentru un mediu atât de miraculos. În orice caz, radioul nu este „televiziune”. Mediul nostru, „ascultarea la distanță”, nu cunoaște dimensiuni care – spre deosebire de televizor – să fie limitate de diagonalele micilor ecrane. Și, în plus, radioul nu este „un mediu activ”, cum este, de exemplu, ziarul (…). Radioul este un mediu pasiv. Maniera în care îl folosim este în strânsă legătură cu trupul și cu instinctul nostru.”

Concluzii

Comunicarea prin mijloace mass media înnoiește radical formele dominării sociale. Însă face acest lucru discret și uneori chiar fără ca mediatorii care îi gestionează dezvoltarea să fie conștienți că aceasta aduce cu sine un nou mod de exercitare a dominației sociale. Această formă de dominare este diferită de propagandă pentru că nu implică doar acceptarea pasivă a opiniilor emițătorilor sau aderarea la niște modele de comportament ci este un catalizator al schimbării sociale ce intră în mod necesar în interacțiune cu indivizii și grupurile sociale cărora li se adresează. Ea necesită o anumită participare din partea țintelor din audiență, pe care reușește să le definească cu o precizie din ce în ce mai mare. Astfe, comunicarea prin radio este asimetrică și inegalitară, dar nu poate fi unilaterală.

Aceste teorii am încercat să demonstrăm în proiectul de față: influența comunicării mass media, în special prin mijloacele audiovizuale, asupra publicului tânăr. Am observat astfel că acest tip de comunicare modelează opinii și conduite, conținând mesaje emise unui public foarte clar definit. Comunicarea prin radio este rapidă, eficientă și se bucură de o credibilitate crescută datorită actualității și rapidității de propagare a mesajului. Ea implică o anumită interactivitate cu publicul și ține seama de reacțiile celor cărora li se adresează. Am analizat, de asemenea, în capitolele proiectului de față resursele tehnice de fixare și trasmitere, abilitățile, competențele și formele de cunoaștere folosite în producerea, transmiterea și receptarea informației emise prin undele radio, precum și efectele acestor mesaje și forme de emitere a mesajelor. Și am concluzionat faptul că influența comunicării prin radio poate însemna fie o conformare a receptorului față de mesaj fie o mare similitudine de gândire și comportament care se formează între emițător și receptor, precum și între receptorii aceluiași emițător.

Astfel, în ciuda dezvoltării tehnologice rapide, comunicarea prin radio rămâne un factor important în dezvoltarea socială, în special în dezvoltarea publicului tânăr.

Bibliografie

Coman Mihai, Introducere în sistemul mass media, editura Polirom, Iași, 2004;

Coman Mihai, Manual de jurnalism, vol. II, editura Polirom, Iași, 2001;

Coman Mihai, Mass media în România post-comunistă, editura Polirom, Iași, 2003;

DeFleur Melvin L., Teorii ale comunicării de masă, editura Polirom, Iași, 2004;

Dahlgren Peter, Sparks Colin, Jurnalismul și cultura populară, editura Polirom, Iași, 2004;

Haas Michael H., Frigge Uwe, Zimmer Gert, Radio management. Manualul jurnalismului de radio, editura Polirom, Iași, 2001;

Severin Werner J., Tankard James W., Perspective asupra teoriilor comunicării de masă, editura Polirom, Iași, 2004;

http://www.paginademedia.ro/2010/06/radio-zu-si-kiss-raman-cele-mai-ascultate-posturi-de-radio-unul-este-lider-in-bucuresti-celalalt-la-nivel-urban/

http://www.audienta-radio.ro/UserFiles/File/Audienta%20radio%20-%20Valul%20de%20toamna%202010.pdf