Radiodiagnosticul In Urgentele Medico Chirurgicale

1 RADIODIAGNOSTICUL ÎN URGENȚELE MEDICO-CHIRURGICALE

1.1. Date generale

Urgențele medico-chirurgicale au ocupat un loc important încă în medicina clasică.

În medicina modernă actuală, cu siguranță și în medicina viitorului, importanța problemei urgențelor medico-chirurgicale va spori considerabil.

Acest lucru se datorește creșterii numărului persoanelor afectate prin accidente de circulație (în continuă creștere), intoxicații accidentale, profesionale ; de asemenea a crescut mortalitatea prin boli cardio-vasculare, prin boli cerebo-vasculare și nu în ultimul rând datorită bolii canceroase, cu cele mai diverse localizări.

Eficacitatea terapiei, în orice urgență medico-chirurgicală, este condiționată esențial de diagnosticul cât mai precoce și cât mai exact. Ori, în această operație, examenul radiologic are un aport remarcabil.

Astfel, în urgențele aparatului locomotor (traumatisme osteoarticulare, fisuri sau fracturi, luxații, artrite traumatice inclusiv complicațiile acestora etc.), diagnosticul radiologic este foarte prompt și exact.

În cazul unor urgențe abdominale, pacienții cu simptome abdominale severe incluzând durere, greață cu debut acut, vomă și obstrucție de tranzit, prezintă indicație absolută de examen pentru a determina cauza acestora. Dacă leziunile la nivel de perete intestinal sau obstrucția sunt suspicionate, examinarea radiologică simplă este adesea urmată de explorarea cu sulfat de bariu, pentru a putea verifica permeabilitatea lumenului intestinal și pentru a aprecia tranzitul substanței de contrast.

Un rol important revine explorării ecografice și CT, care pot aduce date de maximă importanță pentru masele abdominale palpabile, pentru organele parenchimatoase, pentru structurile retroperitoneale, pereții abdominali și regiunile inghinale.

Examinarea toracelui este adesea indicată la pacienții la care simptomatologia este dată de semne și simptome ale abdomenului superior, zona fiind de graniță, greu de evaluat și interpretat.

Privind tehnica de examinare nu este necesară pregătirea bolnavului. Acesta va fi examinat în ortostatism și în clinostatism, iar dacă este nevoie și de poziții oblice, pentru a putea explora regiunea diafragmatică și inghinală, pentru a putea evalua spațiile subfrenice, paracolice și parahepatice.

1.2. Anatomie radiologică

Pentru a putea face o interpretare corectă a patologiei, este necesară o foarte bună cunoaștere a anatomiei normale abdominale. Ariile de calcificări, masele de la nivelul țesuturilor noi și colecțiile fluide trebuie să fie interpretate cunoscând bine toate datele anamnestice ale bolnavului, colaborând strâns cu clinicianul care a trimis cazul.

Țesutul grăsos de împachetare este mai radiotransparent decât sângele, mușchii și organele solide (ficat, splină, rinichi etc.), apărând ca și arii de culoare gri închisă pe radiografii.

Grăsimea se găsește de-a lungul peretelui abdominal și a mușchilor ilio-psoas, în spațiile paracolice, retroperitoneu și mezenter ; de aceea implicarea acestui țesut de împachetare, cu deplasarea și abolirea spațiilor grăsoase indică prezența unor procese patologice.

Gazul este evidențiat sub forma unor arii de culoare neagră închisă, fiind prezent în mod normal în stomac, intestinul gros și rect. Gazele mai pot fi prezente și în intestinul subțire în cazuri patologice.

Colecțiile gazoase se pot întâlni intraluminal sugerând o ocluzie intestinală, dar și în afara acestuia, ca rezultat al perforației, dând naștere la pneumo-peritoneu, sub forma unor hipertransparențe subdiafragmatice.

În privința calcificărilor, partea condromatoasă a cutiei toracice poate conține arii de calcificare la adulții tineri sănătoși ; examinarea în incidențe multiple va pune în evidență localizarea extra-abdominală a acestora.

La nivel intraabdominal, calcificările sunt bine definite, luând aspectul unor “coji” situate median, reprezentând ganglioni calcificați.

Calcificări punctiforme pot fi prezente în prostată la bărbații în vârstă.

Fleboliții de la nivel pelvian trebuie diferențiați de calculii tractului urinar, cu structură omogenă și formă ovală.

La bolnavii în vârstă calcificări mai pot fi observate în peretele aortei, artera splenică și arterele iliace.

Conținutul intestinal este recunoscut prin conținutul lui bogat în mici bule de aer, apărând sub forma unor mase amorfe în partea dreaptă a colonului, dar și în partea stângă (colon și rect), sub forma unor colecții bine formate ; de aceea trebuie făcută o distincție clară față de un abces, care poate avea același aspect (multiple vezicule aeriene mici).

Intestinul subțire și cel gros de asemenea va fi evaluat adecvat.

Diametrul colonului este mai mare decât al intestinului subțire, localizat la nivelul etajului mijlociu abdominal, fiind înconjurat de colon.

Când intestinul subțire este umplut cu aer, el este recunoscut datorită faldurilor de 1-2 mm. dispuse spiral, de la un capăt al altul, în vreme ce faldurile intestinului gros sunt întrerupte, formând haustrele tipice.

Conturul extern al intestinului normal este convex.

Dintre organele parenchimatoase, ficatul apare ca o structură omogenă de țesut moale, dispusă dedesubtul hemidiafragmului drept ; vârful lui inferior drept se întinde în jos spre creasta iliacă, fiind delimitat de țesutul grăsos.

Rinichii sunt delimitați de grăsimea pararenală.

Splina este situată lateral, imediat sub hemidiafragmul stâng, uneori fiind mascată de stomac și flexura colică.

Pancreasul normal, glandele suprarenale și prostata sunt invizibile pe filmul radiografic convențional dacă sunt prezente leziuni calcare.

Explorarea radiologică de urgență pune în evidență aspecte foarte variate privind aspectele legate de calcificări, ascită, pneumoperitoneu, inflamații ale colecistului, pancreasului etc.

1.3. Patologie

1.3.1. Calcificãri

1.3.2. Ascite

1.3.3. Pneumoperitoneu

1.3.4. Afecțiuni inflamatorii

1.3.5. Colecistita

1.3.6. Pancreatita

1.3.7. Peritonita generalizatã

1.3.8. Ocluziile intestinale mecanice

1.3.9. Ischemia

1.3.10.Anevrismul aortei abdominale

1.3.1.Sarcina extrauterinã

1.3.12.Traumatismele abdominale

1.3.13.Sângerãrile gastrointestinale

1.3.1. Calcificări

Calculii calcificați sunt radioopaci, gri strălucitori (pe radiografie), bine delimitați și rotunzi. Calculii multipli fațetați și multistratificați pot fi găsiți în vezicula biliară și urinară la pacienții cu cateter a´ la long. Calculii unici sau multipli pot fi observați în pelvisul renal și uretere și ocazional în arborele și ductul pancreatic.

Leziunile benigne, cum sunt miomul uterin, adenomul de suprarenală, hematoamele organizate, leimioamele, chisturile renale (pereții lor) și chisturile dermoide, toate se pot calcifica. Calcificarea malignă este o entitate rară, de obicei localizată la periferia unui hepatom sau central în părțile necrotice ale unui neoplasm.

Ariile de calcificare asociate cu leziunile inflamatorii sunt de obicei multiple și mici, găsindu-se în pancreas, ca semn al pancreatitei cronice. Calcificarea de aspectul unei coji poate fi observată la pacienții cu echinococoză hepatică. Calcificările vasculare apar în fleboliți, plăci aterosclerotice și în anevrisme unde obișnuit au aspectul de tip coajă (ex. anevrismul arterei splenice).

1.3.2. Ascite

Când planurile grăsoase din jurul vezicii urinare și a rectului sunt obliterate, acest lucru este adesea produs de prezența unei cantități crescute de fluid în cavitatea abdominală, fiind observate ca o densitate semilunară în pelvis. Volume mari de ascită separă ansele intestinale și obliterează liniile grăsoase în șanțurile parocolice, iar volume mai mari de 1 litru deplasează ansele intestinale cu conținut aerian centrat în abdomen, obliterând contururile grăsoase ale rinichiului și mușchiului psoas. În prezent ascita este eliminată din suspiciunea de diagnostic prin ecografie abdominală sau CT. Aceste mijloace pot detecta cantități foarte mici de lichid liber.

1.3.3. Pneumoperitoneu

Perforarea ansei intestinale permite trecerea aerului în cavitatea abdominală, cu apariția de pneumoperitoneu. Se colectează în locuri non-dependente și este cel mai bine detectat pe filmul radiografic, centrat la nivele cum sunt spațiul subfrenic la un pacient în poziție ortostatică sau la nivelul porțiunii cele mai înalte a cavității abdominale. Dacă s-a scurs doar o cantitate redusă de aer printr-o perforație, ea poate fi pusă în evidență doar prin examen CT.

Fig 1.1. Pneumoperitoneu bilateral prin perforație de organ: 1 – hipertransparențe semilunare, bazale, bilaterale; 2 – ficat; 3 – camera cu aer a stomacului

Volume mari de aer pot fi găsite după chirurgia pe abdomen deschis sau ca urmare a perforației intestinului gros. În aceste circumstanțe aerul liber poate fi demonstrat pe imaginile radiografice, delimitând vezicula biliară și marginea exterioară seroasă a peretelui intestinal care vor fi observate ca linii curbe subțiri. Aerul apărut postoperator dispare în decursul a două săptămâni dacă nu apar complicații. Aerul intraperitoneal poate fi de asemenea observat la pacienții cu dializă peritoneală și ca urmare a histerosalpingografiei, endoscopiei percutanate sau procedurilor intervenționale.

Localizarea colecțiilor aerice : deși un abces este o leziune înlocuitoare de spațiu, el nu este de obicei diagnosticat pe filmele radiografice până când nu conține aer, fie ca o colecție de bule mici sau când acestea s-au unit într-o bulă mare ca un nivel extins aer-fluid. Ultimul este observat adesea în spațiile subfrenice, omentul mic. CT-ul și ecografia sunt utile în deosebirea abceselor conținând aer față de entități având un aspect similar cum sunt conținutul intestinului gros și emfizemul retroperitoneal sau cutanat. Procedurile de drenaj ale abcesului sunt conduse cu ușurință sub ghidaj ecografic sau CT. Necroza intestinului poate fi pusă în evidență prin colecții mici, numeroase în peretele intestinal. Acest aer poate pătrunde în venele mezenterice de drenaj și să se colecteze intrahepatic în sistemul port dând un aspect radiografic cu prognostic sever.

Prezența aerului intramural nu indică în mod variabil o patologie severă. Apariția idiopatică a pneumatozei codice, constatată la vârstnici este o situație reversibilă.

1.3.4. Afecțiuni inflamatorii

Inflamațiile localizate produc peritonită limitată cu paralizia secundară a anselor intestinale vecine în care se colectează aer și fluid. Planurile adiacente adipoase sunt obliterate datorită edemului. Peritonita lateralizată la tinerii adulți produce uneori o contracție de decomprimare a mușchiului psoas ipsilateral și o scolioză controlaterală. La pacienții cu semne și simptome localizate, produse de o posibilă colecistită, pancreatită, apendicită, salpingită sau sigmoidită, CT și ecografia trebuie considerate ca metode imagistice de primă alegere.

1.3.5. Colecistita

În prezent pacienții cu suspiciune de colecistită sunt supuși examenului ecografic al veziculei biliare și a căilor biliare ca o investigație de primă alegere. În cazurile acute, vezica este dilatată și globuloasă și o margine de fluid se observă ocazional. Vezicula biliară este de obicei sensibilă la palpare. Calculii reflectă și absorb întreaga energie ultrasonică, creând o umbră acustică în spatele lor. În cazurile cronice se observă de asemenea un perete gros al veziculii biliare. Colecistita gangrenoasă este cauzată de bacteriile producătoare de gaz, fiind constatată ca prezență de aer liber în veziculă sau ca o margine de emfizem în perete.

1.3.6. Pancreatita

Produce edemațierea glandei, iar planurile adipoase din jur sunt obliterate, infiltrate. În cazurile severe edemul se va răspândi în mezocolonul transvers, spre stomac și rinichiul stâng. Peritonita secundară paralizează duodenul și colonul transvers de deasupra acestuia. Boala se poate complica prin formarea de chiste și abcese în omentul mic și spațiiului ecografic al veziculei biliare și a căilor biliare ca o investigație de primă alegere. În cazurile acute, vezica este dilatată și globuloasă și o margine de fluid se observă ocazional. Vezicula biliară este de obicei sensibilă la palpare. Calculii reflectă și absorb întreaga energie ultrasonică, creând o umbră acustică în spatele lor. În cazurile cronice se observă de asemenea un perete gros al veziculii biliare. Colecistita gangrenoasă este cauzată de bacteriile producătoare de gaz, fiind constatată ca prezență de aer liber în veziculă sau ca o margine de emfizem în perete.

1.3.6. Pancreatita

Produce edemațierea glandei, iar planurile adipoase din jur sunt obliterate, infiltrate. În cazurile severe edemul se va răspândi în mezocolonul transvers, spre stomac și rinichiul stâng. Peritonita secundară paralizează duodenul și colonul transvers de deasupra acestuia. Boala se poate complica prin formarea de chiste și abcese în omentul mic și spațiile subfrenice, pleurită stângă, atelectazie și pneumonie. Deși examenul ecografic poate fi utilizat, CT-ul este o alegere mai bună ca modalitate imagistică, deoarece acești pacienți au frecvent durere severă rezultată din acumularea de aer intestinal care interferă cu studiul ultrasonic. Pancreatita cronică poate da naștere la multiple arii de calcificare care sunt uțor detectate prin CT și examenul ecografic.

1.3.7. Peritonita generalizată

Este acompaniată de un exudat purulent care produce infiltrarea planurilor grăsoase și un ileus secundar, cu nivele hidro-aerice înalte.

Ecografia este adesea utilă în confirmarea diagnosticului de apendicită la pacienții la care istoricul sau contextul clinic este atipic.

Pacienții cu gastroenterită și sigmoidită sunt de obicei examinați radiologic. Dacă sunt efectuate examinări , ele vor evidenția un număr de nivele hidro-aerice de mărime mică până la medie, atât în intestinul subțire cât și în cel gros ; pacienții cu sigmoidită se vor supune investigării în mod normal doar dacă boala este complicată prin perforație sau obstrucție.

Atât colita pseudomembranoasă cât și colita toxică ulcerativă pot produce abdomen acut. Prima este indusă de medicamente și produsă de toxine și clostridium dificille ; ultimul poate da naștere peritonitei. Colonul în ambele entități este paralizat, iar peretele este îngroșat prin edem, observându-se o indentație polipoidă – “amprenta degetului mare” în coloana de aer din lumen. Pacienții cu colită toxică, dilatație toxică sau megacolon trebuie monitorizați prin examinări repetate până când reapare motilitatea normală. Dacă apare dilatarea colonului sau emfizem al pereților colonului există un risc mare de perforare și trebuie luată în considerare o eventuală colectomie imediată.

Ulcerele stomacului, pilonului și bulbului duodenal se pot vindeca prin formarea de cicatrici, stenoză secundară, retenție gastrică și dilatație. Pe imaginile în ortostatism aceasta apare ca un nivel hidro-aeric înalt, situat la nivelul fundusului, aproape de hemidiafragmul stâng. Ulcerul se poate complica de asemenea cu perforația în cavitatea abdominală și omentul mic. Ulcerul perforat este de fapt substratul patologic , la 4 pacienți din 5 fiind prezent aer liber intraabdominal. Dacă perforația este rapid acoperită de epiploon, doar un mic volum de gaz poate scăpa care este greu de detectat radiografic ; dacă este utilizat CT-ul, sau dacă perforația însăși este mărginită de material de contrast solubil, cum ar fi gastrografinul, există șansa diagnosticului pozitiv.

O perforare a peretelui dorsal poate umple bursa omentală cu conținut gastric și induce o pancreatită secundară cu complicațiile ei. Aceasta este ușor evidențiată prin CT.

1.3.8. Ocluziile intestinale mecanice

1.3.8.1. Considerații generale

1.3.8.2. Considerații speciale

1.3.8.3. Ileusul intestinului subțire

1.3.8.4. Ileusul intestinului gros

1.3.8.5. Invaginația distalã

1.3.8.6. Ileusul prin calculi biliari

1.3.8.7. Strangulația

1.3.8.8. Volvulusul intestinului subțire

1.3.8.9. Volvulusul intestinului gros

1.3.8.10.Volvulusul cecelui

1.3.8.1.Ileusul paralitic

1.3.8.1. Considerații generale

Obstrucțiile intestinului produc un ileus mecanic sau dinamic, care poate fi intermitent în cazurile în care obstrucția este incompletă. Există o varietate de cauze ce include aderențele postoperatorii, benzile peritoneale, obstrucția tumorală intestinală, infiltrarea intestinului de la o tumoră malignă adiacentă, invaginarea, strangularea, hernia internă sau externă, obstrucția prin materiale ingerate, leziuni inflamatorii și sângerarea în peretele intestinal. Conținutul intestinului distal de leziunea obstructivă este de obicei evacuat prin acumularea proximală de aer și de fluid. Activitatea peristaltică în intestinul proximal este crescută pentru a învinge obstacolul și se manifestă auscultatoric, ca o modificare a înălțimii zgomotelor intestinale. La inspecția filmelor abdominale, ansele intestinale proximale, umplute cu aer apar drept arii închise, radiotransparente. Pe filmele în ortostatism nivelele hidro-aerice, marginile acestor arcuri pot atinge înălțimi diferite ca semn al activității peristaltice în intestin.

Fig. 1.2. Nivele hidroaerice de intestin subțire, dispuse în centrul ariei abdominale prin supraetajare, cu dimensiuni caracteristice: înãlțimea lor este mai micã decât lungimea în sens orizontal

1.3.8.2. Considerații speciale

O obstrucție mecanică înaltă reprezintă o condiție severă, care poate fi uneori ușor neglijată. Examenul clinic abdominal arată absența aerului intestinal ca și la nou-născuții cu atrezie esofagiană. Voma este semnul clinic dominant.

Retenția gastrică este de obicei produsă de o stenoză secundară unui ulcer peptic. Alte cauze mai puțin obișnuite sunt obstrucția duodenală produsă de sângerarea intramurală secundară traumatismului sau terapiei anticoagulante.

La pacienții cu obstrucție duodenală, aerul este prezent atât în stomac cât și în bulbul duodenal. O altă cauză de obstrucție mecanică înaltă este invaginarea ansei aferente după rezecție de stomac tip Billroth II.

1.3.8.3. Ileusul intestinului subțire

Este cauzat de obstrucția organică a intestinului subțire care duce la dilatația proximală, cu evacuarea intestinului (inclusiv a intestinului gros dilstal de obstrucție). Cu cât sunt mai puține anse dilatate observate, cu atât mai înalt este nivelul obstrucției. Din acest motiv prezența a multiple nivele hidro-aerice în intestinul subțire indică obstrucție localizată distal. În obstrucția îndelungată a intestinului subțire, acesta se poate dilata enorm, ajungând să semene cu colonul. Aspectul mucoasei dat de plicile lui Kerkring care traversează intestinul într-o direcție spirală, poate ajuta la diferențierea între intestinul subțire dilatat și colon.

1.3.8.4. Ileusul intestinului gros

Este un ileus în care cu cât este mai distală obstrucția, cu atât mai mult colonul este dilatat proximal, în timp ce intestinul situat sub nivelul leziunii cât și rectul sunt goale. Chiar dacă obstrucția a durat doar câteva ore, intestinul subțire poate fi dilatat.

Fig. 1.3. Nivele hidroaerice de colon care fac cadru abdomenului, prezentând haustrații, iar dimensiunile caracteristice: înãlțimea fiind mai mare decât lãțimea lor (invers decât nivelele de ileon)

1.3.8.5. Invaginația distală

Invaginația ileo-cecală la copii nu produce în mod necesar vreo anomalie. Suspiciunea clinică din acest motiv trebuie totdeauna să ducă la examinarea intestinului gros, utilizând atât bariu cât și insuflația cu CO2 (pneumocolon). Ca în orice metodă de examinare cu contrast, intestinul subțire invaginat va fi detensionat de contrastul introdus. Această situație poate fi de asemenea diagnosticată prin ecografie, în care aspectul caracteristic este formarea unei structuri de tipul bulbului de ceapă.

Invaginația poate fi redusă prin creșterea presiunii intraluminale cu bariu sau cu CO2, la o presiune corespunzând la o coloană de 1,5 m de apă, manipulând cu blândețe abdomenul. Dacă pacientul prezintă vreun semn de ileus, inducția trebuie efectuată cu extremă prudență pentru a evita ruptura unei anse intestinale, posibil strangulate, mulți autori considerând această manevră radiologică a fi contraindicată în asemenea circumstanțe.

1.3.8.6. Ileusul prin calculi biliari

La pacienții cu colecistită cronică un calcul biliar poate eroda producând fistulă bilio-intestinaă. În funcție de dimensiunea calculului și de nivelul comunicației fistuloase (duoden, ileon sau flexuri colică dreapta) calculul se poate fixa la unul dintre diferitele nivele, cum ar fi bulbul, colonul sigmoid sau așa cum se observă cel mai frecvent în ileonul distal, când realizează imaginea de șarpe cu capul radiotransparent.

Aerul poate trece spontan prin fistulă în vezicula biliară și arborele biliar, această combinație de aer biliar și obstrucție mecanică fiind patognomonică pentru ileusul prin calcul biliar.

Fig. 1.4. Ileus prin calcul biliar voluminos, oprit într-o ansã proximalã sau distalã de ileon – administrarea de sulfat de bariu se oprește la nivelul bariului și realizeazã imaginea de "șarpe cu capul transparent"

1.3.8.7. Strangulația

Scăderea aprovizionării cu sânge oxigenat la nivelul intestinului creează simptome clinice alarmante și ansele intestinale afectate se umplu curând cu lichid hemoragic. Examinarea filmelor abdominale simple, evidențiază o masă rotundă asociată cu semne de obstrucție. dar adevărata cauză este rar diagnosticată preoperator.

1.3.8.8. Volvulusul intestinului subțire

Este dat de rotația intestinului subțire în jurul mezenterului este o entitate rară. Ansele intestinale dilatate sunt observate la nivelul abdomenului mijlociu fiind orientate într-o “nebuloasă spirală”.

1.3.8.9. Volvulusul intestinului gros

Este mai des întâlnit decât volvulusul intestinului subțire. Cauza este incompleta fixare a intestinului care poate forma din acest motiv corzi. Forma cea mai comună de volvulus apare la nivelul sigmoidului și este observată la pacienții vârstnici și debilitați.

Radiologic se evidențiază o ansă sigmoidă umplută cu aer ; ea poate fi situată ascendent până la nivelul cadranului superior dreapta. Părțile proximale ale intestinului gros sunt umplute cu aer și materii fecale. Volvulusul poate fi redus prin utilizarea unui tub semirigid, cu un vârf neted rotunjit și cu găuri de drenaj. Tubul este introdus sub control fluoroscopic și înaintat cu prudență dincolo de torsiune în ansa dilatată. Când gazul și fluidul urât mirositor sunt evacuate subit prin tub, intestinal colabează și pacientul își revine imediat. Există însă o mare tendință de recidivă în asemenea cazuri.

Fig 1.5. Volvulus sigmoidian : distensie marcată a colonului supraiacent, cu aspect de sigmoid în “cioc de pasăre” la examenul irigoscopic.

Fig 1.6. Volvulus de cec : imagine hidroaerică în poziție înaltă, de formă ovoidală, alungită, cu aspect de balon sau “in desagă”.

1.3.8.10. Volvulusul cecului

Este rar complet și adesea neglijat. Cauza este un cec mobil la un pacient cu obstrucție distală. Un carcinom de colon în colonul stâng poate produce volvulusul colonului drept până la flexura dreaptă.

Comentarii : filmele de examen abdominal simplu prezintă o ansă dilatată a intestinului care seamănă cu un rinichi, care poate fi localizat oriunde în abdomen. Aerul și materiile fecale mai pot fi încă constatate în colonul distal, indicând că torsiunea este incompletă. Toate tipurile de volvulus de colon sunt verificate prin intermediul clismei baritate, care relevă o deformitate în formă de cioc corespunzând locului de torsiune.

Evaluarea viitoare a pacienților cu abdomen acut și filmele anormale la examinare trebuie totdeauna să constituie un motiv de consultație între radiolog și clinician. Dacă pacientul trebuie supus unor viitoare examinări cu ultrasunete, CT și/sau angiografie, atunci orice examinare cu bariu trebuie amânată.

Pacienții cu diagnostic definitiv de obstrucție mecanică sunt foarte probabil beneficiarii unor examene CT care adesea nu numai confirmă diagnosticul dar stabilesc cauza – cum ar fi un abces sau o leziune malignă. Dacă o cauză nu este stabilită atunci probabil cauza obstrucției este o aderență.

Ecografia transabdominală poate fi de asemenea luată în considerare, dar această tehnică este mult mai dependentă de operator decât CT-ul. Cantitatea mare de aer prezentă la pacienții cu ileus dinamic, contribuie de asemenea la dificultățile de stabilire a diagnosticului prin ecografie. Invaginația este ușor de pus în evidență ecografic. Este o practică normală de a verifica nivelul și tipul oricărei obstrucții fie prin urmărirea progresiei bolului baritat înghițit sau prin clismă. Dacă nivelul obstrucției este incert, întotdeauna va fi efectuată în primul rând o clismă baritată. În vederea stabilirii diagnosticului, când se efectuează o examinare prin urmărirea bolului baritat Gastrografinul poate fi adăugat sulfatului de bariu în proporție de 1:4. Examinarea radiografică trebuie să înceapă la 15 minute după ingestia acestuia și va fi repetată la intervale regulate, când substanța de contrast a ajuns la nivelul obstrucției. Sunt efectuate filme țintite în cursul flucroscopiei pentru evaluarea mai detaliată a obstrucției.

1.3.8.1. Ileusul paralitic

Ileusul paralitic este adesea observat după chirurgia abdomenului ca o complicație secundară a peritonitei și insuficienței circulatorii, dar poate de asemenea apărea ca o sechelă după un ileus dinamic îndelungat. Intoxicația sau dezechilibrele glucozo-electrolitice pot de asemenea cauza ileus adinamic. Filmele de examinare abdominale arată ansele intestinului subțire ușor destinse de gaz, cu nivele hidro aerice înalte, semnificând oprirea activității intestinale – “abdomen mut”. Dacă este și peritonită, este prezent lichidul în cavitatea peritoneală. Pseudoobstrucțiile fără o etiologie cunoscută pot fi observate la vârstnici – fiind fatale dacă intestinul nu e decomprimat prin chirurgie sau colonoscopie.

1.3.9. Ischemia

Ischemia intestinală acută poate fi cauzată de embolia sau tromboza în vasele mezenterice, dar mai adesea este cauzată de un nivel scăzut al sângelui arterial fără evidențierea unei obstrucții. Insuficiența circulatorie cauzează edem și sângerare în peretele intestinal. Radiologic se observă umflături polipode localizate ale pereților intestinali, asemănătoare amprentei degetului mare. Segmentul ischemic devine paralizat și umplut cu fluid, producând o creștere a presiunii intraluminale. Aceasta poate duce la ulcerarea și necroza mucoasei, iar gazul poate trece prin peretele intestinal în venele splanchnice și portale. Aceasta este adesea fatală prin necroza extinsă a intestinului. Îngroșarea peretelui intestinal este adesea ușor demonstrată prin CT și ecografie, ambele putând fi utilizate pentru monitorizarea evoluției bolii.

1.3.10. Anevrismul aortei abdominale

Bolnavii vârstnici și de vârstă medie care prezintă o durere acută abdominală și la care se găsește o masă pulsatilă, palpabilă în centrul abdomenului, trebuie suspectați ca având un anevrism de aortă abdominală. Cel mai rapid și mai ușor mod de a detecta un anevrism al aortei abdominale este folosirea ecografiei care arată nu doar o creșterea a mărimii ci și dacă sângele a disecat sau nu învelișul intimal de cel seros al vasului. CT reprezintă o metodă preferabilă datorită superiorității imagistice, cât și monitorizării atât a anevrismului cât și a complicațiilor lui posibile.

Disecția este delimitată prin injecția i.v. de contrast, depinzând de statusul și de funcția rinichilor.

1.3.1. Sarcina extrauterină

O femeie tânără, având capacitate fertilă, care prezintă o durere severă, subită în partea inferioară a abdomenului trebuie suspectată de o sarcină extrauterină. După ce graviditatea a fost confirmată prin examen de urină (prin prezența HCG) pacienta trebuie supusă unui examen ecografic, pentru a detecta sau exclude prezența unei sarcini extrauterine. Dacă o sarcină ectopică este prezentă, ea poate fi de obicei vizualizată direct datorită măririi trompei uterine, adesea acompaniată printr-o sângerare în cavitatea peritoneală. O altă cauză de durere în partea inferioară a abdomenului la o femeie fertilă este un abces tubo-ovarian, care poate fi detectat la nivel pelvian prin examen ecografic, ca o masă hipoecogenică plină cu lichid.

1.3.12. Traumatismele abdominale

Traumatismele abdominale deschise pot cauza o sângerare a peretelui intestinal, dar pot de asemenea cauza o ruptură a organelor solide și vaselor, iar pacienții având în anamneză asemenea traume , trebuie examinați cu ajutorul CT. Filmele abdominale pot evidenția lărgirea organelor sau pierderea contururilor normale datorită infiltrării țesutului grăsos înconjurător prin ascită, sânge, bilă și edem. Pacientul poate de asemenea prezenta peritonită. Ruptura de rinichi sau de vezică urinară poate fi detectată în timpul urografiei i.v printr-o scurgere a urinei opaciefiate. Pacienții care au suferit traumatisme abdominale deschise și au simptome de leziune intraabdominală, trebuie examinați CT. Nu este necesară nici o pregătire, dar o sondă gastrică va fi introdusă înainte. Contrastul intravenos este esențial, pe când contrastul oral nu este necesar în aceste circumstanțe. O fisură sau o arie de sângerare într-un organ parenchimatos este vizualizată ca o arie cu atenuare scăzută, iar diagnosticul unei astfel de leziuni este adesea dependent de demonstrarea unui defect de încărcare a unei astfel de arii. Sângerarea în marea cavitate peritoneală poate fi vizualizată uneori ca o colecție fluidă, cu atenuări relativ mari. Cavitatea toracică trebuie întotdeauna examinată CT, deoarece sunt posibile leziuni toracice ca răsunet de la nivel abdominal.

Pacienții care au suferit traumatisme penetrante pot avea leziuni ale organelor parenchimatoase și/sau perforări ale intestinului. Leziuni similare pot fi de asemenea cauzate prin traumatisme abdominale deschise și trebuie excluse prin CT.

1.3.13. Sângerările gastrointestinale

Pacienții cu sângerări la nivelul tractului gastrointestinal, adesea sunt supuși unor examinări amănunțite. La pacienții cu sângerări cronice sunt recomandate următoarele examene : endoscopia esofagului, stomacului și duodenului ; colonoscopie și scintigrafie. Dacă aceste examinări sunt negative, examinarea cu bariu a întregului tract gastrointestinal trebuie făcută și uneori poate fi necesară și o angiografie. În cursul unei hemoragii trebuie luată în considerare și o angiografie de urgență. Examinarea trebuie făcută prin cateterizarea selectivă a trunchiului celiac, a arterei mezenterice superioare și inferioare, asociind explorări suplimentare, supraselective. Examinarea este adesea complicată la această categorie de bolnavi cu prognostic foarte rezervat. Cea mai frecventă sursă de sângerare la pacienții vârstnici este reprezentată de malformațiile arterio-venoase din aria ileocecală (cel mai adesea). Sursa sângerării poate fi detectată atât prin demonstrarea scurgerii mediului de contrast într-un lumen intestinal sau prin identificarea unei leziuni vasculare, ce poate fi responsabilă de această sângerare. O altă cauză de sângerare este ischemia intestinală frecvent observată la nivelul colonului. Ischemia intestinală este frecvent cauzată de o presiune de perfuzie scăzută cauzată de o sângerare secundară, datorată unei hipoxii non-ocluzive ce nu poate fi detectată prin angiografie. Sângerarea tractului gastro-intestinal este adesea intermitentă și angiografia poate fi încercată în unele cazuri înainte de stabilirea unui diagnostic corect.

1.4. Procedurile intervenționale

Sângerările gastrointestinale pot fi tratate prin embolizare folosind lațuri metalice, bucăți mici de spongostan, alcool polivinilic sau alți agenți. Pacienții pot fi de asemenea tratați printr-o perfuzie i.v. de vasopresină. Un pacient cu un abces în cavitatea peritoneală este adesea cel mai bine tratat prin instalarea unui cateter de drenaj sub anestezie locală, folosind un ghidaj ecografic sau CT. Invaginația ileocolică și volvulusul colonului sigmoid pot fi de asemenea rezolvate prin folosirea tehnicilor radiologice amintite anterior.

Concluzii :

Evaluarea radiologică de urgență a abdomenului acut este adesea dificilă și este esențial ca radiologul să fie familiarizat cu aspectul abdomenului normal. Descoperirea oricărei anormalități se bazează pe variatele observații radiologice ce includ detectarea unor colecții anormale de gaz sau de fluid în interiorul sau exteriorul tractului gastrointestinal, de demonstrarea calcificărilor, a maselor, a lărgirii sau dizlocării organelor, pe recunoașterea oricărei ștergeri a structurilor anatomice normale sau a contururilor. Orice interpretare radiologică va trebui întotdeauna făcută în lumina unor cunoștințe detaliate privind anamneza pacientului și contextul clinic de evoluție pe care îl prezintă fiecare în parte.

1.6. Noțiuni generale de dozimetrie

1.6.1. Dozimetria

1.6.2. Unitãți de mãsurã pentru radiații

1.6.1. Dozimetria

Reprezintã disciplina care se ocupã cu studiul tehnicii și posibilitãților de mãsurare a dozelor de radiații.

Dozele mãsurate sunt exprimate în sistemul röntgenologic și radiobiologic

1.6.2. Unitãți de mãsurã pentru radiații

Rad-ul servește la mãsurarea dozei primite și reprezintã energia absorbitã sub formã de radiații ionizate pe unitatea de masã. Un rad corespunde la 10-2 jouli pe kilogram corp iradiat. Astãzi sistemul metric internațional recomandã utilizarea gray-ului – simbol Gy – care reprezintã doza primitã de un corp iradiat care absoarbe 1 joul pe kg. Un gray este deci echivalentul a 100 de rad.

Rem-ul este unitatea care reprezintã nocivitatea biologicã a radiațiilor și înseamnã “Rad equivalent man”. El este egal cu produsul dozei absorbite exprimatã în rad de cãtre un factor de calitate Q care evalueazã gradul de nocivitate al diferitelor tipuri de radiații. Astfel pentru radiațiile gamma, Q este egal cu 1, pentru radiațiile Röntgen cu 0,83, pentru radiațiile neutronice cu 10 iar pentru particulele alfa cu 20.

Mãrimea fundamentalã a sistemului röntgenologic este doza de radiație care se mãsoarã în röntgeni.

Röntgenul reprezintã doza de radiații Röntgen sau gamma a cãror emisie corpuscularã asociatã produce în condiții fizice normale un numãr de 2,1×101° perechi de ioni cu sarcinã electricã de un franklin. (1Fr = (1/3) x10-9 C. Dacã aceastã mãrime se raporteazã în funcție de timp se obține o altã mãrime numitã dozã-debit.

Doza integralã este o altã mãrime definitã ca produsul dintre doza de radiație și masa corpului iradiat.

În sistemul radiobiologic avem trei mãrimi fundamentale:

◙ doza absorbitã (D) este raportul dintre energia W absorbitã de un corp iradiat și masa m a acestuia, respectiv, având ca unitatea de mãsurã radul definit prin relația 1 rad=100 erg/g;

◙ doza biologicã (B) evalueazã efectele biologice ale radiațiilor în funcție de doza absorbitã D, unde unitatea de mãsurã este remul definit ca fiind doza biologicã când un gram din țesutul iradiat absoarbe prin intermediul particulelor ionizate energia de 100/ergi:

◙ parametrul spectral, definit ca densitate liniarã medie de ioni (numãrul de perechi de ioni produși în medie pe unitatea de lungime a traiectoriei particulei ionizate), fie ca transfer liniar mediu de energie (energie transferatã mediului de cãtre particula ionizatã pe unitatea de lungime a traiectoriei acesteia).

Sistemul internațional de unitãți de mãsurã este un sistem unitar care cuprinde:

◙ bequerelul (simbol Bq) utilizat pentru activitate (vitezã de dezintegrare) este egal cu o transformare (dezintegrare) nuclearã pe secundã: 3,7 x 101° dezintegrãri pe secundã este egal cu un curie (simbol Ci),

◙ gray-ul (simbol Gy) utilizat ca unitatea de mãsurã pentru doza absorbitã este egal cu 1 joule/kg (J/kg) ; 1 gray este egal cu 100 rad;

◙ sievert-ul (simbol Sv), utlizat ca unitate de mãsurã pentru doza biologicã și este egal cu 100 rem.

◙ coulomb-ul (simbol C) utilizat ca unitate de masurã pentru doza de radiație radiologicã; un coulomb este egal cu 3876 röntgen

Unitãțile SI prezintã multipli și submultipli cu prefixe și simboluri specifice care sunt prezentate în continuare

Prefixe pentru unitãțile SI:

Factor

Prefix

Simbol

Factor

Prefix

Simbol

1018

Exa

E

10-3

mili

m

1015

Peta

P

10-6

micro

m

1012

Tera

T

10-9

nano

n

109

Giga

G

10-12

pico

p

106

Mega

M

10-15

femto

f

103

Kilo

K

10-18

atto

a

Relațiile dintre unitãțiile SI și unitãți care nu aparțin SI:

Mãrime

fizicã

Unitãți

SI

Unitãți

aparținând SI

Relații

Activitate

bequerel (Bq)

1bequerel=1/s

Curie (Ci)

1Bq=2,7*1011Ci=27pCi

1Ci=3,7*101°Bq=37GBq

Doza

absorbitã

gray (Gy)

1 Gy = 1J/kg

Rad

1 Gy = 100 rad

1 rad = 0,01Gy = 10mGy

Doza

biologicã

sievert (Sv)

1 Sv = 1J/kg

Rem

1 Sv = 100 rem

1 rem = 0,01 Sv = 10 mSv

Expunere

coulomb/kg

(C/kg)

Röntgen

1C/kg=3876R=3,876kR

1R=2,58*10-4c

(dupã M.R.Gãleșanu-1982)

1.7. Protecția în radiologie

1.7.1. Protecția împotriva curentului electric

1.7.2. Protecția împotriva radiațiilor X

De la descoperirea razelor X și pânã în prezent mulți medici, cadre medii și personal ajutãtor au cãzut victime ale iradierii profesionale. În zilele noastre asistãm la o creștere a fondului natural de radiații prin poluare radioactivã voluntarã sau involuntarã a mediului înconjurãtor, concomitent cu creșterea numãrului de examinãri radiologice, ceea ce implicã o foarte bunã cunoaștere a riscurilor și a noxelor profesionale ce trebuie cunoscute în vederea asigurãrii unei protecții adecvate împotriva iradierii. Activitatea zilnicã de investigare radiologicã trebuie sã se desfãșoare dupã anumite norme care au drept scop protejarea atât a personalului de specialitate cât și a pacienților. De aceea trebuie luate o serie de mãsuri de protecție atât în potriva riscului de electrocutare prin curenții de joasã și înaltã tensiune cât și împotriva riscului mutagen al radiațiilor.

1.7.1. Protecția împotriva curentului electric

De la descoperirea razelor Röntgen și pânã în prezent, peste 500 de medici și personal ajutãtor au cãzut victime ale iradierii profesionale. Astãzi când fondul natural de radiații este crescut prin poluarea radioactivã voluntarã sau accidentalã a mediului înconjurãtor, când numãrul examenelor radiologice este sporit datoritã dezvoltãrii tehnicilor de investigare, radiologia devenind unul dintre cele mai solicitate examene adjuvante diagnosticului, trebuie cunoscute riscurile și mãsurile de protecție împotriva radiațiilor.

Desfãșurarea activitãții zilnice se efectueazã dupã anumite norme care au drept scop protejarea personalului de specialitate și în aceeași mãsurã protejarea pacienților. Mãsurile de protecție se iau atât împotriva riscului de electrocutare prin curenți de joasã și înaltã tensiune cât și împotriva riscului mutagen al radiațiilor ionizate.

Aparatele radiologice se monteazã obligatoriu cu prizã de pãmânt; este cea mai importantã mãsurã împotriva electrocutãrii.

Încãperile trebie sã fie pardosite cu material dielectric: lemn, linoleum, cauciuc, plãci aglomerate, învelitori plastice etc.

În încãperea de radiologie nu trebuie sã existe țevi aparente din instalația de apã și gaz neizolate sau calorifere neprotejate cu grilaj de lemn.

Aparatele radiologice nu se ating niciodatã cu mâna umedã.

Piesele de la aparatele cu care venim în contact : butoane, întrerupãtoare, comutatoare, relee de timp, ștechere etc. trebuie sã fie din materiale izolatoare și în bunã stare în vederea utilizãrii.

Siguranțele electrice sã fie bine calibrate; o supradozare poate determina accidente grave.

Nu se ating piesele interne ale unui aparat cu mâna, dacã o parte a corpului vine în contact cu un conductor pus la pãmânt (țevi de apã, calorifer etc.) – acest deziderat poartã printre specialiști denumirea de “regula lucrului cu o mânã în buzunar”.

Spațiul din jurul aparatelor de radiodiagnostic trebuie amenajat încât sã permitã deplina libertate de mișcare.

Extinctorul pentru incendiile prin scurt-circuit electric trebuie obligatoriu sã facã parte din dotare și sã fie în stare de funcționare.

1.7.2. Protecția împotriva radiațiilor X

Este cunoscut faptul cã țesuturile vii expuse radiațiilor Röntgen suferã alterãri care, peste anumite limite, sunt incompatibile cu viața. Asemenea alterãri nu sunt excluse nici în timpul examinãrilor radiologice, mai ales pentru personalul care manipuleazã aparatele. Ele se datoresc faptului cã acțiunea vãtãmãtoare a radiațiilor se manifestã prin cumulare de doze mici timp îndelungat. În încãperile în care funcționeazã aparate radiologice se rãspândesc radiații incidente, directe și radiații secundare emise de pacient, din stativul aparatului, din pardosealã, din mobilier. În timpul emisiunii, în întreaga încãpere se creeazã o adevãratã baie de radiații. Pericolul trebuie cunoscut la justa lui valoare și diminuat prin mãsuri adecvate de protecție. Trebuie precizat cã radiațiile secundare, terțiare etc., au lungimi de undã din ce în ce mai mari și sunt din ce în ce mai puțin penetrante, putând fi oprite chiar de haine. Iatã de ce pericolul nu trebuie exagerat, dar nici ignorat.

Persoanele care lucreazã în serviciile de radiologie, dacã nu respectã cu strictețe mãsurile de protecție, prin acumularea de doze mici de radiații timp îndelungat pot suferi unele acțiuni vãtãmãtoare, și anume:

◙ leziuni ale pielii – radiodermitã cronicã a mâinilor, gambelor și feței, care se manifestã prin piele uscatã (produsã de distrugerea glandelor sebacee și sudoripare), apariția teleangiectaziilor, modificãri pigmentare, apariția de ulcere trofice cu potențial de malignizare;

◙ leziuni ale organelor hematopoetice, caracterizate prin modificãri ale seriei albe, leucopenii cu ușoarã eozinofilie și limfocitozã; apariția neutropeniilor reprezintã un semn de agravare care poate conduce pânã la anemii aplastice și leucemii;

◙ leziuni ale gonadelor, interesând elementele cele mai sensibile, spermatogoniile și foliculii maturi ovarieni. Celulele secretorii glandulare, atât la femeie cât și la bãrbat sunt radiorezistente;

◙ leziuni ale oului fecundat în primele luni de sarcinã, care în timpul organogenezei pot produce malformații; embrionul mai mare de 4-5 luni nu mai este sensibil în mod special la acțiunea radiațiilor Röntgen;

◙ prin fenomenul de ionizare, datorat în special radiațiilor cu lungime de undã mai mare, se produc cataracte timpurii;

◙ în fine, ca un corolar al însumãrii tuturor acțiunilor nocive ale radiațiilor Röntgen, unii autori le acuzã de producerea îmbãtrânirii precoce.

La Congresul anual al Societãții de Cercetãri asupra Radiațiilor care s-a ținut la Minneapolis (Minnesota), în mai 1981 s-au stabilit o serie de concluzii asupra efectelor dozelor slabe de radiații suportate de oameni și anume:

◙ producerea cancerului este primul efect somatic tardiv al radiațiilor; riscul producerii tumorilor (cancer de sân, de tiroidã, de plãmân) este superior celui producerii leucemiilor;

◙ tumorile apar în general dupã 10 ani de la iradiere, dar perioada în care pot sã aparã se întinde pânã la 30 de ani; leucemiile apar de obicei dupã 2-3 ani;

◙ radiațiile pot produce cancere practic în toate tipurile de țesuturi;

◙ riscurile producerii de tumori maligne variazã considerabil cu vârsta persoanelor expuse; pentru cancerul de sân, de exemplu, adolescența la femei este o perioadã criticã, în cursul cãreia orice expunere trebuie evitatã;

◙ experții comisiei au fost incapabili de a determina dacã dozele de câțiva milirazi pe an sunt nocive sau nu, în schimb aceleași doze mici pe an acumulate mai mulți ani la rând, produc cancere într-o proporție semnificativã;

◙ unele tipuri genetice par mai sensibile decât altele la producerea de tumori maligne prin radiații, dar nu se poate încã preciza aceastã predispoziție geneticã;

◙ dacã mai multe generații ale aceleași populații suportã iradieri de un singur rem pe an, rezultã o creștere considerabilã a malformațiilor genetice care cresc de la 60 la 1100 de cazuri pentru un milion de oameni expuși;

◙ nu existã doze-prag sub care radiațiile sã fie considerate complet inofensive; existã numai doze cu un risc minim – se considerã cã doza cu minim de risc este 5 rad pe an.

Rad-ul servește la mãsurarea dozei primite și reprezintã energia absorbitã sub formã de radiații ionizate pe unitatea de masã.

Rem-ul este unitatea care reprezintã nocivitatea biologicã a radiațiilor și semnificã “Rad equivalent man”.

Utilitatea mãsurãrii radiațiilor prin rem nu este însã generalizatã din cauza unor greutãți de tehnicã; practic se mãsoarã în rad și se referã la nevoie în rem.

Pentru diminuarea iradierilor profesionale sunt preconizate o serie de mãsuri privind construcția aparatelor röntgen, mãsuri ce se referã la montarea aparatelor în laboratorul radiologic și mãsuri de protecție propriu-zisã.

Echipamentul de protecție al personalului de radiologie – șorț și mãnuși confecționate din cauciuc care conține sãruri de plumb sau bariu, cu un echivalent de absorbție de 0,5 mm plumb – nu este sufucient și nu exclude izolarea în camere separate. Acest echipament, care acoperã numai regiunile mai importante, se recomandã numai pentru medicii care lucreazã la ecranul radioscopic.

Încãperile în care sunt instalate aparatele de radiodiagnostic se aleg cu grijã, pentru a fi separate de sãlile de așteptare, cabinete medicale sau stomatologice, birouri, locuințe, adicã izolate pentru oamenii care rãmân timp îndelungat în încãperea respectivã prin specificul preocupãrilor lor și care pot fi iradiați accidental, necontrolat. Este de preferat ca încãperile cu aparate röntgen sã aibã pereții exteriori sau spre culoare de trecere. Dacã acest lucru nu este posibil se cere izolarea pereților mai subțiri de 30 cm cu tencuialã conținând baritã, vospire cu vospea de bariu sau cãptușirea lor cu tablã de plumb.

Pentru personalul care manipuleazã aparatele de radiologie existã un sistem de control dozimetric, de înregistrare și supraveghere continuã.

Controlul se efectueazã la instalarea și darea în folosințã a aparatelor, atunci când pentru eliberarea autorizațiilor de funcționare, serviciul de dozimetrie mãsoarã dozele de radiații existente în încãpere, la diferite distanțe de aparat, în spatele paravanelor de plumb și în camerele învecinate.

Fãrã autorizație de funcționare emisã de Comisia Naționalã de Control a Activitãții Nucleare – CNACN, un aparat röntgen nu poate fi exploatat.

Înregistrarea și supravegherea continuã a personalului se efectueazã prin înființarea unei fișe dozimetrice în care se consemneazã lunar dozele primite și înregistrate cu ajutorul fotodozimetrelor. Acestea sunt filme radiologice foarte sensibile, plasate între filtre absorbante de diferite grosimi. La developare, în funcție de înnegrirea diferențiatã prin filtre, se stabilește dozã recepționatã de purtãtorul fotodozimetrului. Supravegherea continuã este completatã prin efectuarea unui control medical complex din 6 în 6 luni.

Spre deosebire de personalul de radiologie, care este iradiat pe toatã suprafața corpului cu doze mici dar repretate zilnic, iradiații neprofesional suportã iradieri cantitative mai mari dar pe zone limitate. Pentru aceștia existã pericolul de a suferi leziuni radiologice ale pielii la nivelul porții de intrare, în cazul iradierilor repetate.

Se considerã doza maximã admisã pentru toatã viața, în zona porții de intrare a fascicolului de radiații la radiografiile dentare, de 100 r.

Pentru limitarea iradierii bolnavilor se recomandã limitarea strictã a fasciculului de radiații pe regiunea interesatã, acoperirea cu materiale de protecție a sternului și gonadelor, întrebuințarea unei tehnici de precizie pentru a nu repeta examenul, întrebuințarea de materiale proaspete și de bunã calitate (filme, revelator), precum și indicarea cu discernãmânt a examenului radiologic.

Deși nu poate fi incriminatã iradierea radiologicã neprofesionalã pentru apariția leucemiilor și tumorilor maligne, deși este foarte greu sã se considere vinovatã de apariția malformațiilor la nou-nãscuți, totuși este imperativ necesar ca medicii clinicieni sã cunoascã limitele și posibilitãțile pe care le oferã examenul radiologic. Aceastã cunoaștere constituie factorul de bazã în vederea înlãturãrii excesului de radiografii și a limitãrii indicațiilor acestora.

CONTACT: Spitalul Clinic Judetean de Urgenta Tg. Mures, Clinica de Radiologie si Imagistica Medicala,

Tg. Mures, Str. Gheorghe Marinescu Nr. 1 Tel./Fax: 0265-21.20.85,

e-mail: [anonimizat]

© Prof. Dr. Mircea Buruian