Radioactivitatea Mediului In Zona Cet Turceni
INTRODUCERE
Radiațiile sunt un component al mediului nostru de viață existente încă de la începuturile Pământului. Se considera ca viata a apărut și a evoluat în prezenta unui fond apreciabil de radiații. La scurt timp după apariția omului , fondul natural de radiații al Terrei a devenit constant. În prezent , odată cu descoperirile mari ale științei și tehnicii moderne, se apreciază ca fondului natural de radiații i s-au adăugat și numeroase alte surse artificiale de radioactivitate care duc la mărirea radioactivității naturale a mediului cu repercusiuni uneori grave asupra vieții. Creșterea continuă a radioactivității naturale reprezintă cauza apariției unor mutații dăunătoare care generează maladii ereditare la om sau alte prejudicii cunoscute în lumea animala și vegetala.
Cercetări privind efectul radiațiilor ionizate asupra organismelor vii precum și factorii ce influențează direcția și amplitudinea lor de manifestare au cunoscut o dezvoltare impresionanta în ultimele decenii. Aceste cercetări au drept scop elucidarea mecanismelor de acțiune ale radiațiilor asupra organismelor vii precum și găsirea celor mai eficiente mijloace de diminuare a efectelor lor asupra vieții.
În lucrarea de fata ne-am propus sa prezentam câteva surse naturale și artificiale de radioactivitate precum și efectele radiațiilor ionizante și ale radionuclizilor asupra organismelor animale și vegetale. Având în vedere ca pericolul contaminării radioactive al mediului este tot mai mare în zilele noastre, un alt obiectiv vizat de noi în aceasta lucrare îl constituie acela de indicare a unor masuri și mijloace de protecție contra radiațiilor cat și prezentarea unor plante cu efect fitoremediator pentru mediu acolo unde contaminarea radioactiva a avut loc.
În partea aplicativa, de cercetare a lucrării ne-am propus sa determinam radioactivitatea solului și a vegetației din zona CET-Turceni precum și studierea unor efecte citogenetice a radionuclizilor asupra plantei indicator radiobiologic. În ceea ce privește importanta științifică a lucrării, aceasta reiese din următoarele aspecte: se vor stabili gradele de poluare cu radionuclizi și metale grele a diferitelor areale din zona CET-Turceni (halde de cenuși și steril, zona locuibila învecinată); vor fi analizate speciile fitoremediatoare spontane, existente în arealul analizat precum și capacitatea acestora de a acumula și fixa anumiți radionuclizi. În urma prelucrării valorilor experimentale și pe baza rezultatelor obținute se vor face discuții, iar concluziile și recomandările vor fi prezentate la sfârșitul lucrării.
CAPITOLUL 1
RADIOACTIVITATEA MEDIULUI AMBIANT
Mediul înconjurător, de la infinitul cosmosului pana la nivelul de organizare al materiei vii pe planeta noastră este străbătut de o țesătură de radiații cu diferite lungimi de unda. Majoritatea radiațiilor își au originea în mediul natural, din care, pentru Pământ cea mai importanta este Soarele. Pentru evoluția și apariția materiei vii se considera ca o importanta deosebita au avut radiațiile luminoase, calorice (infraroșii) și cele ionizante.
Mediul nostru de viata conține surse naturale de radiații existente de miliarde de ani pe Pământ; acestora omul le-a adăugat în ultima suta de ani și pe cele artificiale apărute prin activitatea sa. Radiațiile naturale și radiațiile provenite din surse artificiale nu diferă fizic și nici ca efect asupra substanței sau asupra organismelor vii.
Radiațiile reprezintă emisia și propagarea în spațiu a unor unde (cazul radiațiilor electromagnetice) sau a unor particule (radiațiile corpusculare); procesele sunt însoțite de transport și cedare de energie, care produc diferite efecte fizice, chimice și biologice asupra organismelor iradiate.
Materia vie, inclusiv omul, a fost supusa întotdeauna expunerii la surse de radiații naturale, care, probabil, alături de alte componente ale mediului s-au integrat procesului de evoluție.
Radiațiile, peste limitele naturale, sunt insa dăunătoare vieții, fapt pentru care populația umana trebuie protejata fata de expunere inutila sau excesiva.
1.1. Radioactivitatea și radiația
Cel mai important fenomen prin care apar radiațiile este radioactivitatea. Aceasta presupune transformarea spontana a nucleului unui element în alt nucleu, cu eliberarea de energie sub forma de radiații. Transformarea unui nuclid instabil în altul se numește dezintegrare radioactiva, iar nuclidul instabil se numește radionuclid, ex: carbon-14 este un radionuclid care se dezintegrează în azot-14, un nuclid stabil, cu emisie de radiații beta.
Toata materia se compune din elemente cum ar fi: hidrogenul, litiul, carbonul, oxigenul s.a., la rândul lor elementele chimice sunt alcătuite din atomi caracteristici care conțin un nucleu și un anumit număr de electroni. Un atom conține un număr egal de electroni și de protoni, ceea ce-l face neutru din punct de vedere electric. Numărul protonilor, numit și număr atomic Z caracterizează un element. Totalitatea protonilor și neutronilor (N) din nucleu dau masa acestuia și constituie numărul atomic de masa (A). A=Z+N.
Numărul de protoni influențează procesele de natura atomica și comportarea chimica a elementului. Numărul de neutroni influențează comportarea fizica a nucleului. Nuclizii unui element ce au numere diferite de neutroni se numesc izotopi ai acelui element.
Dezintegrarea radioactiva, fiind un proces la scara microuniversului, este guvernata de legi statistice. Probabilitatea de dezintegrare a unui radionuclid în unitatea de timp se numește constanta de dezintegrare și se notează cu λ și are ca unitate de măsura s-1. Daca sunt inițial N0 nuclee dintr-un radionuclid care are constanta de dezintegrare λ, după un timp t vor rămâne dezintegrate un număr N de nuclee. Numărul de nuclee ramase nedezintegrate se reduc la jumătate din numărul inițial, timpul corespunzător se notează T1/2 și poarta numele de timp de înjumătățire. Relația intre T1/2 și λ este: T1/2=
Numărul de nuclee care se dezintegrează în unitatea de timp se numește activitate radioactiva și se notează cu Λ.
Λ== λN; Λ=λN0e-λt=λN.
Unitatea de măsura a acțiunii unui radionuclid este dezintegrarea pe secunda și a primit numele de Bequerel (Bq). Pentru sursele de radiații ce au activități foarte mari, s-a definit o alta unitate de măsura Curie (Ci). 1 Ci este echivalent cu 3,7*1010 Bq.
1.1.1. Clasificarea radiațiilor
Radiațiile existente în mediul înconjurător sunt de natura și origine foarte variata. Ele au fost clasificate în 1959 de către olandezul Prakken astfel:
Radiații ionizante, care cuprind toate tipurile de radiații ce produc reacții radiochimice. Ele pot fi de natura electromagnetica: radiații Roentgen și radiații gamma sau de natura corpusculara: radiații beta, radiații alfa, neutroni.
Radiații neionizante care produc reacții foto-chimice, acestea sunt reprezentate de radiațiile ultraviolete și infraroșii.
Radiații ionizate. Radiațiile Roentgen (X) au fost descoperite în 1895 de către W.C. Roentgen, prin bombardarea unei ținte (placa de metal greu, tungsten) cu electroni de viteza mare (eliberați de un element supraîncălzit). Radiațiile X sunt radiații electromagnetice analoage celor luminoase, având insa energii mult mai mari. Ele au o lungime de unda cuprinsa intre 0,06-100Å și energia cuprinsa intre 0,01-0,1 Me V, ele au o putere de penetrație mai mica decât cea a radiațiilor gamma, dar suficient de mare pentru a provoca o ionizare puternica.
Radiații gamma (γ) sunt radiații emise în timpul dezintegrării elementelor radioactive. Nu sunt deviate intr-un câmp magnetic, au lungime de unda cea mai mica cuprinsa intre 0,005-1,4Å, iar energia de activare intre 1-1000MeV.
Radiațiile afla (α) sunt nuclee de heliu, alcătuite din 2 protoni și 2 neutroni, fiind eliberate în urma dezintegrării radioactive. Având sarcina electrica pozitiva și masa mare sunt atrase puternic spre polul negativ al unui câmp magnetic. Au o putere de penetrație foarte mica (2-9cm în aer și 0,02-0,06mm în țesuturile vii), efectul lor fiind mare daca sunt eliberate în organism de către radionuclizi.
Radiațiile beta (β) sunt electroni eliberați în urma dezintegrării radioactive a radionuclizilor instabili. Au o putere de penetrare scăzuta. Având sarcina electrica negativa sunt deviate spre polul pozitiv intr-un câmp magnetic.
Neutronii sunt particule elementare neutre emise de asemenea în timpul reacțiilor de dezintegrare a nucleelor metalelor grele (uraniu, plutoniu s.a.). Fiind lipsiți de sarcina electrica, ei nu sunt atrași sau respinși de electronii sau nucleii materiei prin care trec. În funcție de energia pe care o poseda, neutronii pot fi rapizi, lenți și termici. Neutronii au putere de ionizare și penetrare foarte mare.
Particulele HZE sunt particule prezente în spațiul cosmic, rezultate în urma reacțiilor stelare. Au o viteza și o putere de penetrare extrem de mare (pot străbate planeta Terra)
Radiații neionizante
Radiațiile ultraviolete sunt un component al atmosferei, ele fiind situate la limita inferioara a spectrului luminos vizibil. Au lungimea de unda cuprinsa intre 136-4000Å. Sunt formate din fotoni cu energii de 3-5 ergi/m2. Prezintă efect mutagen în special radiațiile ultraviolete cu lungimea de unda de 2580Å corespunzătoare lungimii de unda absorbite de bazele azotate din structura acizilor nucleici.
Radiațiile infraroșii sunt și ele un component al atmosferei, aflate la limita superioara a spectrului luminos vizibil. Administrate împreuna cu alte tipuri de factori mutageni pot accentua sau diminua efectul acestora dependent de timpul de administrare.
Radiațiile emise, fie ca sunt unde electromagnetice, fie ca sunt particule elementare în mișcare, prezintă unele proprietăți comune: sunt invizibile, se deplasează cu viteza foarte mare și pot pătrunde în materiale la adâncimi (parcursuri) diferite, în funcție de natura și energia radiației.
1.1.2. Mărimi și unități dozimetrice
După descoperirea radiațiilor ionizate a apărut nevoia imperioasa de a le detecta și măsura. În acest sens s-a dezvoltat o ramura de sine statatoare a fizicii atomice și nucleare – dozimetria. Dozimetria se ocupa cu definirea, fundamentarea, calculul și măsurarea mărimilor fizice numite și mărimi dozimetrice care determina efecte fizice, chimice și în mod deosebit biologice ale radiației asupra materiei iradiate.
Prima mărime fizica care a apărut în cadrul dozimetriei este legata de cantitatea de sarcini electrice create de radiații în mediu. Aceasta prima mărime poarta numele de expunere și se refera numai la radiațiile Roentgen și gamma.
Unitatea de măsura a expunerii în Sistem Internațional (SI) este C/Kg, totuși se folosește destul de des pentru expunere o unitate mai veche, și anume roentgenul (R). Acesta este o unitate electrostatica de sarcina creata în 1,293 miligrame de aer aflat în condiții normale de temperatura și presiune sau cantitatea de energie X sau gamma capabila sa producă 2,08 x 109 perechi de ioni în 1cm3 aer uscat la temperatura de 00 C și presiune normala de 760mmHg.
1R=2,58×104[C/Kg]
Alte unități tolerate pentru debitul expunerii sunt: R/min, R/h. În S.I. avem 1R/h=7,167×10-8 A/Kg.
O alta mărime folosita în dozimetria radiațiilor este Kerma (kinetic energy released în material ), aceasta reprezintă energia cinetica eliberata pe unitatea de masa. Unitatea de măsură în S.I. a Kermei este J/Kg. O unitate tolerata este Me V/g.
Transferul linear de energie (TLE)este o mărime importanta în analiza radiațiilor după efectul pe care îl au asupra țesuturilor vii (calitatea radiațiilor).Unitatea de măsura în S.I. este J/m, iar unitatea tolerata folosita este Ke V/µm.
Cea mai importanta mărime în dozimetria generala este doza absoluta (Δ):
Δ= [J/Kg]
ΔW reprezintă energia depusa prin ionizare și excitare în unitatea de masa Δm. Unitatea dozei în S.I. este Gy (Gray).
O unitate mai folosita este și rad-ul (roentgen absorbed dose).
Mărimea fundamentala ce caracterizează efectele bio deosebit biologice ale radiației asupra materiei iradiate.
Prima mărime fizica care a apărut în cadrul dozimetriei este legata de cantitatea de sarcini electrice create de radiații în mediu. Aceasta prima mărime poarta numele de expunere și se refera numai la radiațiile Roentgen și gamma.
Unitatea de măsura a expunerii în Sistem Internațional (SI) este C/Kg, totuși se folosește destul de des pentru expunere o unitate mai veche, și anume roentgenul (R). Acesta este o unitate electrostatica de sarcina creata în 1,293 miligrame de aer aflat în condiții normale de temperatura și presiune sau cantitatea de energie X sau gamma capabila sa producă 2,08 x 109 perechi de ioni în 1cm3 aer uscat la temperatura de 00 C și presiune normala de 760mmHg.
1R=2,58×104[C/Kg]
Alte unități tolerate pentru debitul expunerii sunt: R/min, R/h. În S.I. avem 1R/h=7,167×10-8 A/Kg.
O alta mărime folosita în dozimetria radiațiilor este Kerma (kinetic energy released în material ), aceasta reprezintă energia cinetica eliberata pe unitatea de masa. Unitatea de măsură în S.I. a Kermei este J/Kg. O unitate tolerata este Me V/g.
Transferul linear de energie (TLE)este o mărime importanta în analiza radiațiilor după efectul pe care îl au asupra țesuturilor vii (calitatea radiațiilor).Unitatea de măsura în S.I. este J/m, iar unitatea tolerata folosita este Ke V/µm.
Cea mai importanta mărime în dozimetria generala este doza absoluta (Δ):
Δ= [J/Kg]
ΔW reprezintă energia depusa prin ionizare și excitare în unitatea de masa Δm. Unitatea dozei în S.I. este Gy (Gray).
O unitate mai folosita este și rad-ul (roentgen absorbed dose).
Mărimea fundamentala ce caracterizează efectele biologice este echivalentul dozei. Aceasta este diferita de doza absorbita, deoarece s-a observat ca efectul biologic nu depinde numai de aceasta din urma ci și de timpul radiației, valoarea ei, TLE, tipul țesutului sau organului iradiat, tipul de efect luat în considerare. Din aceasta cauza s-a introdus noțiunea de eficacitate biologica relativa (EBR). Echivalentul dozei pentru o anumita radiație reprezintă doza din acea radiație necesara pentru a produce aceleași efecte biologice pe care le produce o doza absorbita de o unitate dintr-o radiație gamma sau X (de TLE relativ scăzut).
Unitatea de măsura este J/Kg dar, pentru a se deosebi de doza absorbita i s-a dat numele de Sievert (Sv). Unitatea mai des folosita în radioprotecție este rem-ul (roentgen equivalent man)
1.2. Surse naturale de radioactivitate
După natura surselor de radiații, aflate în mediul înconjurător sau "realizate" de om, distingem iradiere naturala și respectiv iradiere artificiala.
Iradierea este acțiunea prin care radiațiile incidente unui corp provoacă transformări în acel corp. Transformările din organismele vii sunt cunoscute ca efecte biologice ale iradierii.
Radioactivitatea naturala, componenta a mediului înconjurător, este determinata de prezenta în sol, aer, apa, vegetație, organisme animale, precum și în om a substanțelor radioactive de origine terestra, existente în mod natural din cele mai vechi timpuri. Radiațiilor emise de aceste surse naturale li se adaugă și radiația cosmica extraterestra.
Radioactivitatea natural terestra prezintă, în ultimele 4-5 decenii modificări semnificative, datorate activităților omului: aducerea la suprafața a minereurilor radioactive, extracția și utilizarea cărbunelui și a apelor geotermale, utilizarea unor îngrășăminte minerale extrase din roci fosfatice, etc.
Conform Raportului Comitetului Științific al Națiunilor Unite asupra Efectelor Radiațiilor Atomice (UNSCEAR) 1993, sursele natura de expunere se împart în:
surse aflate în afara organismului uman:
de origine extraterestra (radiația cosmica);
de origine terestra (radiația emisa de radionuclizii existenți în scoarța Pământului, în aer, în apa, în materialele de construcții, în vegetație etc.);
surse existente în interiorul organismului, reprezentate de radionucluzii pătrunși în organism prin inhalare, ingestie și prin piele.
Radiația cosmica
Radiațiile de origine cosmica, venite din galaxia noastră (și de la Soare, mai ales în timpul erupțiilor solare) sau din afara ei, sunt relativ constante cantitativ. Radiația cosmica primara, în interacțiune cu atmosfera, produce o radiație cosmica secundara, precum și un număr mare de radionuclizi – numiți și cosmogeni, dintre care cu importanta mare pentru expunerea populației la radiații sunt: H-3; Be-7; C-14 și Na-22.
Radiația cosmica depinde puțin de latitudine, este totuși mai crescuta la cei doi poli cu peste 20% fata de Ecuator, dar are o dependenta importanta legata de altitudine (ajungând la 3000 de metri de aproximativ 3 ori mai mare decât la nivelul marii). Pentru România, estimările, dau o valoare a expunerii de 31 η Gy/h pentru componenta direct ionizata, care conduce, în aproximație unui factor de ocupanta de 0,8 și a unui factor de ecranare pentru clădiri de 0,75 și ținând cont de distribuția populației, la o valoare medie de 250 μ Sv/an.
Componenta neutronica se estimează la 0,008 neutroni (cm2*s), valoarea medie obținută pentru latitudinea tarii noastre, ceea ce este echivalent cu o expunere de 1,4 η Gy/h. Fără a tine cont de ecranarea datorata clădirilor, se obține o valoare medie ponderata a echivalentului dozei efective (EDE), anual de 30 μ Sv/an. Ea este mai mica decât media pe întreg Pământul, care este estimata la 55 μ Sv/an.
EDE anual, datorat radiației cosmice, pentru populația tarii noastre este estimat la 280 μ Sv/an.
Radiația terestra
Materia din care este constituita scoarța Pământului conțin substanțe radioactive. Se considera ca energia rezultata din aceasta radioactivitate naturala, din adâncul Pământului, contribuie la miscarea scoarței terestre.
Radiația de origine terestra este data de radionuclizii prezenți în scoarța Pământului, fie de la formarea acestuia și sunt cunoscuți sub numele de radionuclizi primordiali, precum: K-40; U-238; U-235; Th-232, fie apăruți prin dezintegrarea ultimilor trei, numiți radionuclizi secundari, timpul de înjumătățire (durata de viata) fizica, Tf al radionuclizilor naturali se situează intre 10-7s pentru Pb-212 și 1018 ani pentru Bi-209.
Potasiu-40 este cel mai important radionuclid natural, cu cca. 120 ppm din elementul natural stabil, adică 0,0118% din elementul potasiu și care prin radiațiile sale beta și gamma emise, este responsabil de o mare parte din doza de expunere la radiația naturala a omului.
Uraniul este dispersat în apa, sol și în unele roci la concentrații mici. Acolo unde atinge 1500ppm (1,5 g/kg) intr-un zăcământ, devine economic de exploatat și folosit pentru energetica nucleara. Cei 3 radionuclizi, naturali U-238, U-235 și Th-232 reprezintă capetele a trei serii radioactive naturale, cu cca. 35 radionuclizi secundari (descendenți), ajungând în final, prin dezintegrări succesive la elementele stabile Pb-206, Pb-207 și Pb-208. Printre radionuclizii secundari cu importanta radiobiologica mare pentru organismele vii sunt: Ra-226, Ra-228, Pb-210, Po-210 cu Tf mare dar și Rn-222 și Rn-220, sub forma de gaze, cu Tf de numai câteva zile. Ra-222 și 220, cu descendenții lor, ajungând cu ușurință în atmosfera (și în locuințele noastre), se fixează pe particule de praf din atmosfera, sunt inhalați de om și datorita radiațiilor alfa emise, acționează la nivelul structurilor fine ale alveolelor pulmonare cu efecte nedorite, evidențiate mai ales la mineri.
Radiațiile gamma, emise de radionuclizii existenți în sol, în aer, în apa, vegetație sau în materialele de construcții, iradiază întregul organism al omului. Suma exponenților gamma, din locuință și din afara ei, pentru fracțiunea de timp petrecut în locuința de 80%, conduce la o doza efectiva de 460 μ Sv/an în cazul României.
Se estimează ca doza efectiva anuala datorata radonului și descendenților săi este în medie de 1300 μ Sv (în mediu urban-1200 μ Sv, iar în cel rural de 1400 μ Sv). Doza de expunere poate fi redusa prin controlul conținutului radioactiv, mai ales în Ra-226 și Ra-224 precursorii Radonului și Thoronului, cat și prin etanșarea foarte buna a podelei, care reduce pătrunderea gazelor radioactive din sol, în cazul locuințelor din mediul rural. Daca la aceste masuri se adaugă o buna aerisire a încăperilor, atunci doza de expunere la radon și descendenții săi poate fi redusa sub 800 μ Sv/an.
Radioactivitatea naturala a aerului, apei, alimentelor și a omului
În toate componentele mediului, inclusiv în om, sunt prezenți radionuclizi naturali precum: K-40, descendenții uraniului și Th-ului (Ra-226, Ra-228, Ra-224, Pb-210, Po-210 pentru a-i menționa pe cei cu radiotoxicitate mare), alături de C-14, H-3 – radionuclizi cosmogeni. Conținutul în K-40, comparativ cu cel al altor radionuclizi naturali, este de departe cel mai ridicat, în sol (cca. 500 Bq/kg, în apa (0,15Bq/l)), în vegetație (100-500 Bq/kg) și în alimente (40-180 Bq/kg). Ca valoare a conținutului radioactiv, dar cu unul la 3 ordine de mărime mai puțin, K-40 este urmat de Ra-226, C-14 și H-3 în apa, sol sau vegetație.
În aer, Ra-222 și Ra-220 sunt cei mai frecvenți radionuclizi naturali. Doza efectiva anuala data de radionuclizii care pătrund în organismul uman o data cu alimentele se ridica la cca. 230 μ Sv din care K-40 contribuie cu 170 μ Sv.
Doza efectiva totala datorata radiațiilor de origine naturala este, în medie, de 2270 μ Sv/an. După UNSCEAR, doza efectiva anuala pentru toata populația Terrei este estimata la 2400 μ Sv, din care fracțiunea de 1100 μ Sv este data de radiația cosmica și radiația terestra, iar 1300 μ Sv se datorează radonului și descendenților săi.
Diversele activități ale omului pot determina local modificarea concentrației unor radionuclizi naturali și, ca urmare, pot conduce la creșterea expunerii populației prin acești radionuclizi. Unele activități, prin procesul tehnologic, pot produce concentrarea substanțelor radioactive naturale în produse, subproduse sau deșeuri cum ar fi: industria îngrășămintelor chimice din roci fosfatice, arderea cărbunelui în centrale termoelectrice etc.
Populația limitrofa a obiectivului industrial, care prelucrează cu astfel de materiale, primește o doza de expunere suplimentara considerata insa redusa. În schimb, personalul care lucrează în aceste locuri, mai ales minerii și nu numai din mineritul uranifer, trebuie sa fie în atenția celor care asigura normele de protecție, având în vedere concentrațiile mult mai ridicate în radionuclizi naturali la locul de munca care pot duce la apariția unor afecțiuni grave.
Dat fiind faptul ca vom încerca sa determinam radioactivitatea produsa de termocentrale în zona CET-Turceni, vom prezenta riscul de expunere al populației datorat centralelor termoelectrice. Aceste centrale folosesc drept combustibil cărbunele.
Arderea cărbunelui în centralele termoelectrice conduc la modificarea radioactivității naturale ca urmare a eliberării în mediu a unor emisii de cenușa și zgura. Cărbunii conțin radionuclizi primordiali existenți în mod natural cum sunt K-40, U-238, Th-232 și produșii lor de dezintegrare. S-a constatat ca prin arderea cărbunilor, radionuclizii se concentrează în cenuși de 3 pana la 10 ori, variațiile depinzând de calitatea cărbunelui.
Concentrațiile radioactive medii în cărbune sunt de 50 Bq/kg pentru K-40, 20Bq/kg pentru U-238 și tot de 20 Bq/kg pentru Th-232. La noi în tara, valorile se situează intre 1-100Bq/kg pentru U-238, 1-150Bq/kg pentru Ra-226, 1-50Bq/kg pentru Th-232 și 30-650Bq/kg pentru K-40, funcție de locul de extracție al cărbunelui.
În procesul producerii energiei termoelectrice, cărbunele este ars în furnal la temperaturi mergând pana la 1700oC. Pentru a produce o energie electrica de 1 GW/an este necesara o cantitate de 3*109kg cărbune. În tara noastră 35% din energia electrica este obținută în aceste termocentrale. În timpul combustiei, cea mai mare parte minerala a cărbunelui este topita intr-o cenușa vitrificata. O parte din cenușa mai grea, împreună cu materia organica incomplet arsa, cad la baza furnalului formând zgura. Cenușa ușoară zburătoare, împreună cu gazele fierbinți de fum și alte componente minerale volatilizate, sunt transportate prin cazan, spre cos, unde o anumita fracțiune este colectata în timp ce restul este eliberata în atmosfera.
Mediile aritmetice ale concentrației radioactive în cenușa la noi în tara sunt: 500Bq/kg, K-40, 20-312Bq/kg pentru U-238, 3-528 pentru Ra-226, 10-500Bq/kg pentru Pb-210, 10-530Bq/kg pentru Po-210, 2-170Bq/kg pentru Th-232 și 2-175Bq/kg pentru Th-228.
S-a estimat ca emisiile atmosferice anuale pe unitatea de energie generata (exprimata în MBq/GW*an) conduc la valori de 600 pentru K-40, 250 pentru U-238, 250 pentru Ra-226, 750 pentru Pb-210, 750 pentru Po-210, 250 pentru Th-232 și 250 pentru Th-228, la o centrala moderna și de cca. 20 de ori mai mari, la o centrala veche. Activitățile de Rn-222 și Rn-220 emise per GW*an se estimează ca fiind de ordinul a 60GBq.
1.3. Surse artificiale de radioactivitate
Cunoașterea de către om a fenomenelor legate de radioactivitate a început de la sfârșitul secolului trecut dar cucerirea și stăpânirea imenselor forte din structura atomului a fost realizata abia în ajunul celui de –al doilea război mondial
Alături de radiațiile nucleare cele mai cunoscute (alfa,beta,gamma) emise în timpul dezintegrării radioactive, mai exista radiații X (Roentgen) precum și electroni sau neutroni ce iau naștere în aparate generatoare de radiații precum: aparate Roentgen, acceleratorul de particule, ciclotronul,betatronul,dar numai pe timpul funcționării instalațiilor respective. Aceste aparate produc radiații utilizate pentru diagnostic și tratament în medicina.
Descoperirea fsiunii nucleare în anul 1939 a dus la implicații și consecințe nemaiîntâlnite pentru omenire și anume:arma nucleara,motorul pentru propulsie și apoi centrala nucleara electrica. În urma fisionării (scindării) unui atom greu de uraniu produsa de un neutron, rezulta energie,peste 250 radionuclizi de fisiune și de acționare precum și neutroni de fisiune.
Utilizarea surselor artificiale in medicina
Instalațiile de radiații X, alături de sursele închise de Ra-226 sunt printre primele surse de radiații utilizate de om în medicina. Ele sunt folosite intr-o larga varietate de procedee de diagnostic de la simple radiografii ale toracelui,la studii dinamice complicate ale inimii și pana la tratarea cancerului. O radiografie a toracelui va transfera plămânului un echivalent al dozei de 20µSv.Radiatiile date de surse artificiale închise precum pastila de Co-60,de sursele artificiale deschise și de generatoare de radiații, utilizate în medicina, constituie domeniul de activitate numit și medicina radiațiilor.
Domeniile folosirii radiațiilor din surse artificiale în medicina sunt: -utilizarea radiațiilor X în scop diagnostic,radioscopia clasica,radiografia medicala,radiofotografia,radiografia dentara.
-radioterapia externa:roentgenterapia,cobaltoterapia, cesiuterapia, terapia cu radiații ce au energie mare (neutroni, electroni)date de accelerator,betatron,ciclotron etc.
-curioterapia locala endocavitara realizata cu surse închise de Ra-226 și Co-60’
-medicina nucleara, unde se utilizează mai ales radionuclizii de viata scurta pentru investigații interne cu Technetiu-99 care are Tf-6ore și cu alți radionuclizi sau în scop terapeutic cu Iod-131 ce are Tf-8,1 zile, acesta este utilizat pentru tratarea cancerului tiroidian.
În mod paradoxal o metoda de tratare a cancerului o constituie cea de iradiere cu doze foarte mari a țesuturilor. Se estimează pentru tara noastră o doza efectiva medie datorita procedeelor medicale de cca. 500µSv.Diferenta destul de mare comparativ cu doza efectiva pentru tarile occidentale care în cazul Marii Britanii este de 250µSv pe an, se datorează numărului mare de proceduri medicale cat și aparaturii vechi și mai puțin performante.
Utilizarea radiațiilor ionizante în medicina, alături de numeroase avantaje-diagnostic și tratarea unor boli,pot provoca și efecte nocive asupra pacienților implicați dar și asupra descendenților.
Testele nucleare ca principala sursa de contaminare a mediului
Numeroasele teste, peste 1000 cu diverse arme nucleare-atomica,cu hidrogen sau termonucleara și cu neutroni,în apa,aer,sau subteran a dus la contaminarea pământului cu cantități uriașe de radionuclizi. Testele cele mai contaminante fiind cele realizate la suprafața solului(în aer).
Explozia în aer a unei arme nucleare eliberează în natura o gama larga de produse de fisiune și de activare precum și material nefisionat U-235,Pu-239 , care sunt transportate în straturile înalte ale atmosferei ceea ce face ca aceasta radioactivitate sa fie răspândită în toata lumea. Datorita numeroaselor teste nucleare , evaluările din 1964 arătau ca emisfera nordica prezintă o contaminare radioactiva de 3ori mai ridicata fata de cea sudica iar inventarul conținutului de Sr-90 din stratosfera se ridica la uriașa cantitate de 5*10/17Bq. În aceeași situație se afla și Cs 137 în timp ce pe sol s-au depus cca 3t Pu-239.
Radionuclizii cu toxicitate mare, rezultați din testele nucleare sunt:Pu-239,Cs-137,Sr 90 și C14,aceștia au fost inhalați sau au ajuns prin diverse lanțuri trofice la om.
Doza efectiva anuala calculata pentru Marea Britanie este estimata în prezent la 10µSn. Se poate considera ca aceeași doza de 10 µSv , este primita și de populația României. În cazul utilizării fisiunii nucleare în scopuri pașnice pentru obținerea curentului electric în centralele nucleare electrice, în mediu sunt deversate o serie de substanțe radioactive în diferite cantități. Alte surse de contaminare a mediului , mai ales a apelor curgătoare cu aport destul de redus sunt constituite de laboratoarele organizate în unități nucleare din industrie, cercetare, din spitale etc.
Expunerea profesionala
Radiațiile din surse artificiale sunt utilizate în diverse domenii ale economiei ca: tratament medical uman și veterinar,în controlul unor procese industriale și al calității produselor, în cercetarea din biologie, medicina, agricultura.
În România cca. 15000 persoane sunt expuse profesional din care 8000 lucrează în domeniul sănătății (medicina nucleara),radiodiagnostic și radioterapie), alte 3000 persoane lucrează în sectorul de extracție și prelucrare industriala a minereurilor radioactive iar alte 4000 lucrează în cercetare și alte activități.
Doza efectiva pe care o poate primii o persoana care lucrează în mediu cu radiații este limitata de lege la 50 mSv/an. Expunerea profesionala în România contribuie la doza efectiva mediata la populația tarii cu numai 1µSn/an
Multe persoane sunt expuse la radiații ionizante provenite de la alte surse precum cadranele ceasurilor luminate cu substanțe radioactive, ecranele de la televizoare .
În ultima vreme aceasta doza a scăzut considerabil prin utilizarea unor radionuclizi mai puțin periculoși folosiți la fabricarea acestor obiecte, iar dozele de la tuburile cinescoape sunt reduse printr-o ecranare buna.
Doza efectiva medie anuala data de alte surse de radiații estimata pentru populația globului sub 10 µSv.
În România la doza totala de 522 µSv se mai adaugă doza de 10-15 µSv datorata accidentului nuclear de la Cernobâl (1986).
1.4. Efectele radionuclizilor si ale radiatiilor asupra organismelor vii
Radionuclizii,atât cei naturali existenți în natura cât și cei artificiali rezultați în urma activităților umane se pot acumula ducând la creșterea concentrației normale existente în mediul înconjurător cu consecințe grave. În funcție de radiațiile emise în timpul dezintegrării,radionuclizii pot fi α emițători, ß sau γ emițători.
1.4.1. Efectele biologice ale radionuclizilor α emițători
În ultimele decenii s-au intensificat eforturile pentru înțelegerea implicațiilor asupra sănătății generate de prezenta emițătorilor α în formele în care apar în procesele tehnologice și în mediul înconjurător. Cercetările întreprinse au căutat să clarifice circuitul acestor radionuclizi în biosfera, căile prin care pot pătrunde în organismul uman și efectele lor radiologice. Cele mai consistente studii s-au făcut pe Plutoniu (Pu-238,Pu-239, radionuclid rezultat din procesele de fisiune în reactoarele nucleare.
Cercetări experimentate au arătat că plutoniul pătrunde în organism pe cale digestiva și prin căile respiratorii. Hrănirea cu plante crescute pe sol contaminat cu plutoniu sau carne provenita de la animale cărora li s-a dat in hrana acest radionuclid, au arătat diferențe în funcție de vârsta, în privința absorbției gastrointestinale și în repartiția lui pe organe.
Bair (1979) a arătat ca inhalarea radionuclizilor α determina o acumulare a lor la nivelul plămânilor, dar pot fi transferați și la alte țesuturi. În plămâni 238PuO2 a fost reținut intr-o cantitate mai mica. La fel se comporta și a Americiul și oxizii de ceriu care la fel ca 239Pu(NO3)4 sunt mai rapid eliminați din plămâni, comparativ cu 239PuO2.
Transferul acestor radionuclizi din plămâni către alte țesuturi și organe se face cu predilecție către cele cu turnover lent și/sau în care se pot depozita.
Transferul, reținerea și depozitarea radionuclizilor alfa se fac în funcție de mărimea particulelor și de starea în care sunt inhalați.
Ca efecte biologice provocate de iradierea interna cu particule α , cele mai studiate au fost: limfocitopenia, carcinogeneza și aberațiile cromozomiale. Limfocitopenia reprezintă după aberațiile cromozomiale cele mai sensibile răspunsuri la inhalarea bioxidului de plutoniu.
Efectele carcinogenetice ale plutoniului au fost mult studiate.
Acumularea radionuclizilor α insolubili în țesuturile limfatice creste incidenta de cancer în aceste țesuturi fata de cancerele osoase și pulmonare.
La unele rozătoare, elementele transuraniene au produs și leucemie (Bair,1979). Cancerul hepatic a fost foarte rar întâlnit la animalele ce au inhalat particule alfa .
Producerea de efecte genetice de către radionuclizii α presupune ca aceștia să ajungă și să staționeze în gonade. Contaminarea cu plutoniu a indus aberații cromozomiale și în celulele somatice. Brandon (1979) semnalează că, la muncitorii contaminați cu plutoniu, limfocitele circulante prezentau aberații cromozomiale a căror frecventa a fost corelata cu gradul de contaminare.
Unul din radionuclizii α-emitatori care au o pondere importanta la valoarea fondului natural de radiații este Ra-222 și produșii săi de dezintegrare.
Riscul predominant în cazul inhalării 222Rn și a produșilor sai de dezintegrare este producerea cancerului pulmonar. Cancerul pulmonar este frecvent întâlnit în cazul lucrătorilor din minele de uraniu.
1.4.2. Efectele biologice ale radionuclizilor β-emitatori
Majoritatea radionuclizilor β-emitatori provin din reactoarele nucleare, din producerea plutoniului și exploziilor nucleare. Studiile recente de radiologie au adus multe clarificări privind absorbția gastrointestinala și afectarea acuta produsa de depozitarea și retenția radionuclizilor inhalați, precum și efectele radiologice ale inhalării radionuclizilor β-emitatori.
Tritiul (3H) este cel mai greu și unic izotop radioactiv al H. Inventarul în lume al tritiului natural cosmogenic este estimat la 70 MCi, corespunzător la o rata de producere de 4 MCi*an-1.
Principala sursa de poluare cu tritiu o reprezintă operațiile de reprocesare a combustibilului nuclear și reactoarelor nucleare de fuziune ce produc particule α și neutroni.
Tritiul din biosfera poate ocupa orice poziție a hidrogenului din materia organiza prin schimb izotopic cu atomii de H labili sau prin reacții metabolice.
Din categoria efectelor somatice determinate de radiere interna cu Tritiu cele mai mult studiate au fost efectele cancerigene, teratogene și cele asupra dezvoltării postnatale.
Person și colaboratorii (1976) administrând la șoareci 0,3μCi/g timidină tritiată (corespunzătoare unei doze de 10 rad asupra celulelor stem din sistemul hematopoetic), constata efecte cancerigene.
Carston și Commerford (1976) au studiat consecințele genetice ale ingestiei de apa tritiată (3μCi/ml) la femela de șoarece din generația a doua sacrificata în gestație târzie, s-a constatat o reducere semnificativa a numărului de embrioni viabili rezultați din împerecherea animalelor supuse ingestiei cronice de apa tritiată.
C-14 este un izotop cu energie joasa (158KeV). În organism 14C este vehiculat prin apa și alimente, efectele mutagene nu sunt pe deplin clarificate. În 1979 Scarle raportează ca 14C induce în doze mici mutații letale la Drosophila.
Alți radionuclizi precum 32P în doze de 2-25μCi determina la mamifere mutații dominante letale (Reddi,1971). Consecințe biologice importante pot rezulta din incorporarea 32P în macromolecula de ADN unde dezintegrarea 32P duce la rupturi bicatenare (Scarle 1979, Mion și colaboratorii,1981).
Toxicitatea radionuclizilor β-emitatori insolubili rezultați în urma proceselor de fisiune introduși în organism prin ingerare, depinde de energia particulelor β emise, care determina distribuția specifica în adâncimea mucoasei intestinale a dozei de iradiere.
85Kr este unul din radionuclizii rezultați din activități de energetica nucleara care are o contribuție majora la iradierea colectiva a populației. Cazuri de incidenta crescuta a leucemiei la animalele de experiență suspuse inhalării cronice de 85Kr au fost raportate de Kirk și colaboratori(1979).
Contaminarea prin inhalarea 90Y, 91Y, 144Ce și 90Sr a provocat cu predilecție apariția de tumori pulmonare sub forma de hemangiosarcoame și carcinoame.
Contaminarea interna cronica prin ingestie cu 90Sr produce la câini apariția sindromului mieloproliferativ și a osteosarcoamelor (Book și colaboratorii,1981).
1.4.3. Efectele biologice ale radionuclizilor γ-emițători
Incorporarea radionuclizilor γ-emițători în organism are drept rezultat iradierea formațiunilor tisulare pentru care aceștia prezintă tropism. Cu o contribuție importanta la fondul natural de iradiere a populației prin contaminare internă se numără 131I și 137Cs.
Calea principala de pătrundere a 131I în organism este laptele. Doza la nivelul tiroidei determinata de 131I este mai mare la copii decât la adulți, fiind de 15,5-18,5 m rad/μCi. Riscul principal dat de contaminarea interna cu 131I este producerea cancerului tiroidian. 137Cs incorporat prin ingestie în organismul uman se distribuie în proporție de 80% în mușchi și ~ 8% în oase.
Sursa majora de iradiere interna a organismului provenind de la radionuclizi γ-emițători este reprezentat de folosirea acestora sub forma de produse radiofarmaceutice în scopuri de diagnostic (scintigrafie) sau radioterapie.
Izotopii γ-emițători ai Xenonului (125Xe, 127Xe, 133Xe) sunt utilizați în scopuri de diagnostic, la obținerea scintigrafiilor pulmonare. Dozele de iradiere a plămânilor la o singura scintigrafie sunt cuprinse intre 44-108m rad, iar pentru gonade intre 6-8 m rad.
133Xe realizează o iradiere de 1,160 m rad pe investigație la nivelul mucoasei cailor respiratorii, iar 125Xe o iradiere suplimentara a tiroidei de 1500 m rad/investigație.
Radionuclizii γ-emițători utilizați în exploatările hematologice (51Cr, 59Fe, 111In) duc la doze de iradiere destul de ridicate în organele țintă (splina, măduva hematogena).
Vlădescu (1982) a putut pune în evidenta apariția de aberații cromozomiale în celulele din măduva hematogena la șobolani, în cazul iradierii interne cu 59Fe la o doza maxima permisa în expunerea ocupaționala (5 rem).
Creșterea frecventei de utilizare a exploatărilor clinice cu radioizotopi γ-emițători impune amplificarea cercetărilor privind efectele biologice ale iradierii interne date de acest tip de radionuclizi, în special efectele radiologice târzii (mutații genice, carcinogeneza).
1.4.4. Efectele induse de radiațiile ionizante a plantelor
În urma acțiunii radiației se produc 3 procese de baza:
– ionizarea și excitarea moleculelor care intra în compoziția celulelor (proteine, acizi nucleici, apa etc.);
– radioliza apei care duce la formarea de radicali liberi, care afectează indirect componentele celulare, inclusiv acizii nucleici și proteinele;
– se produc modificări ale enzimelor care pot determina apariția de metaboliți în celule, cu acțiune toxica sau mutagena.
Radiațiile ionizante induc la plante modificări de ordin fizico-chimic precum: creșterea electroconductivității celulelor, schimbarea încărcăturii electrice a membranelor celulare, determina oscilații ale punctului izoelectrolitic al protoplasmei. Radiațiile ionizante perturba capacitatea de absorbție a protoplasmei, produc perturbări asupra permeabilității membranelor celulare, influențează pompa de Na-K din celule, produc leziuni ultrastructurii membranelor celulare, cele mai sensibile fiind cele mitocondriale. Leziunile induse membranei nucleare creează dificultăți în realizarea diviziunii celulelor, a funcțiilor de reglare din celule etc.
Dintre efectele morfologice și histo-anatomice induse de radiații la plante amintim: îngroșarea trunchiului la plantele lemnoase, o ramificare puternica, scurtarea tulpinii, apariția de lăstari laterali, formarea de frunze neregulate etc. La plantele ierboase s-au evidențiat forme gigantice și pitice, scurtarea internodiilor, apariția de tumori pe tulpina, fasciația tulpinii, diverse anomalii ale frunzelor, florilor și organelor florale.
Tratamentele cu radiații determina perturbări și chiar stoparea activităților celulelor, reducerea mărimii și forma nucleolilor, intensificarea procesului de vacuolizare. Asupra creșterii plantelor radiațiile pot avea efecte diferite în funcție de doza și de radiorezistenta plantelor, dozele mici pot stimula creșterea în timp ce la doze mari se merge pana la închiderea completa a germinării și creșterii plantelor. S-a constatat de asemenea ca o data cu creșterea dozei de iradiere, se mărește și durata ciclului mitotic.
Fotosinteza și pigmenții asimilatori apar ca procese cu radiorezistenta înalta, dozele mici au repercusiuni pozitive asupra fotosintezei și asupra conținutului și proprietăților pigmenților în timp ce doze mari se repercutează negativ asupra lor.
Un fenomen radiorezistent pare a fi respirația care atât la doze mici cat și la doze mari de iradiere, acest proces se intensifica insa poate fi perturbata ritmicitatea acestui proces.
1.4.5.Efectele induse de radiațiile ionizante organismelor animale
Radiosensibilitatea organelor și a țesuturilor la om se înscrie intr-o ordine descrescătoare astfel: măduva osoasa și ganglionii limfatici, testicul, ovar, diferite mucoase, par, piele, plămâni, rinichi, glande suprarenale, tiroida, mușchi, țesut conjunctiv și țesut cartilaginos, oase, țesut nervos (Nicu,1975).
Inima și vasele mari de sânge prezintă o radiorezistenta ridicata. Capilarele sangvine sunt insa mai sensibile, iar la iradiere permeabilitatea lor creste. Dozele puternice de radiații determina modificări ale electrocardiogramei, reducerea conținutului de actimiozină din țesutul inimii.
Aparatul respirator. Iradierile acute provoacă mai întâi o hiposecreție a mucoaselor. Se produc leziuni de tip inflamator cu depuneri de fibrina. În mucoasa alveolara și a bronhiilor apar celule de forma neregulata, țesutul pulmonar este relativ radiorezistent la radiații.
Prin iradieri interne, datorate inhalării unor radionuclizi, s-a observat totuși apariția de edeme și exudate la nivelul plămânilor, o evoluție asemănătoare pneumoniei.
Aparatul digestiv. Radiațiile ionizante induc la acest nivel un eritem precoce, inflamația cavității bucale, a limbii și a esofagului care, în funcție de doza, pot duce la necroza epiteliilor. Doze de ordinul 300-400R provoacă ulcerații și inhibarea secreției glandelor salivare.
Intestinul subțire prezintă o radiosensibilitate mai mare. Ulcerațiile și necrozele radioinduse acestuia, conduc la tulburări dezinteriforme și în cazuri mai grave, a perforarea intestinului. Ulcerațiile permit trecerea bacteriilor din intestin în sânge, ceea ce poate duce la septicemie.
În cazul iradierii abdomenului cu doza 70-3000R se dezvolta o simptomatologie caracteristica denumita sindromul gastro-intestinal (SGI), care la doze mai mici se manifesta prin: greață, voma și diaree. Dozele peste 500R determina modificări histologice evidente precum: inhibarea mitozei în pliurile lui Leberkuhn și încetarea producției de celule noi, pierderea de plasma din intestin care poate duce la moarte.
Ficatul este un organ mai radiorezistent la radiații, în timp ce la embrioni el este sensibil. Tulburări funcționale pot fi evidențiate indirect prin modificarea conținutului în aminoacizi și proteine serice, excreția urinara a compușilor cu N, permeabilitatea epiteliului ficatului creste la iradiere. La unele animale care au recepționat doza de 900R s-a observat intensificarea salinității protezelor din țesutul hepatic.
Aparatul excretor prezintă o radiorezistenta ridicata, totuși prin iradieri în zona pelvisului au fost evidențiate leziuni ale mucoasei vezicii și apariția de cistite.
Sistemul nervos apare ca radiorezistent, la animalele superioare acțiunea radiațiilor ionizante asupra SNC se manifesta prin hiperactivitate, apariția senzației de greață și voma.
Expunerea mamiferelor la doze de peste 1000R provoacă moartea intr-un timp relativ scurt. La doze de 500 rad se produce dezorientarea animalului, perturbări ale sistemului motor, frisoane, convulsii. În cazul supraviețuirii, indivizii prezintă somnolenta și sunt istoviți. Se dezvolta o serie de focare inflamatorii nebacteriene care stimulează meningitele și encefalitele care sunt asociate cu edemul cerebral (Cronkite și Haley,1971).
Glandele endocrine suferă și ele modificări importante sub acțiunea radiațiilor ionizante. Cele mai grave tulburări au loc la nivelul tiroidei, hipofizei și glandelor suprarenale, care reacționează la radiații printr-o puternica evoluție.
Dintre glandele endocrine, hipofiza este considerata a fi cea mai sensibila. În stări normale, glanda tiroida manifesta o radiorezistenta relativ ridicata, în cazuri patologice radiosensibilitatea ei creste, ceea ce duce la modificări, ca nevroza, picnoza nucleelor celulare etc.
O mare sensibilitate la iradiere și cu implicații serioase în transmiterea unor maladii la urmași o are gonadele. În testicul, cele mai sensibile sunt spermatogoniile, iar în ovar, foliculii maturi. La mamifere, dozele mai mici de 300R determina în majoritatea cazurilor o sterilitate progresiva la masculi, care devine persistenta la dozele ce depășesc 400R.
În cadrul sistemului limfatic, radiațiilor ionizante provoacă la vertebrate modificări histologice ale ganglionilor limfatici, necroza limfocitelor, vacuolizarea lor, creșterea numărului de granulocite neutrofile în ganglioni, incapacitatea de a forma limfocite noi, dezintegrarea celulelor la doze mari de iradiere.
Și timusul și splina sunt sensibile la radiații. La doze subletale, splina se reduce ca volum și prezintă zone neclare ale pulpei albe, are loc sistarea diviziunii celulelor. La doze letale în pulpa roșie se observa o fagocitoza intensa și dispariția limfocitelor. Leziunile induse de radiații asupra sistemului limfatic duc la tulburări de imunitate.
Măduva osoasa este sediul de baza al hematopoiezei, ea furnizează elementele mature ale sângelui periferic având o sensibilitate ridicata.
Sindromul hematopoietic de iradiere are ca suport absenta fenomenului de reînnoire a elementelor sanguine diferențiate din cauza leziunilor provocate de radiații celulelor din organele hematopoietice.
Expunerea la doze mari (1000rad) determina în măduva roșie apariția fenomenelor de picnoza, carioloza și citoliza, o fagocitoza intensa a celulelor lezate, precum și fragmente de celule în macrofage. Măduva necrozata se congestionează puternic, în stroma acestuia apar hemoragii.
Sindromul hematopoietic de iradiere consta în aplazia parțială sau totala a țesutului hematopoietic.
1.5. Efectul citogenetic al radionuclizilor
Efectul genetic al radiațiilor a fost stabilit de către Muller(1927) și Stadler(1928) prin experimente efectuate la Drosophila sp, respectiv la Zea mays și Hordeum vulgare. Acestea reprezintă începutul cercetărilor de mutageneza experimentala.
Mutațiile ca fenomen radioindus
Prin leziunile induse la nivelul cromozomilor sau al ADN-ului, radiațiile provoacă, mai rar în prima generație (datorita caracterului recesiv), mai frecvent în generațiile următoare, apariția de schimbări permanente și bruște, transmisibile ereditar-mutații. Aceste mutații provin fie din restructurările cromozomiale nereparate, fie prin schimbări induse în structura ADN-ului și a componentelor acestuia.
Mecanismul de inducere a mutațiilor artificiale cu ajutorul radiațiilor, este cu siguranță același cu cel al mutațiilor naturale, numai ca frecventa celor artificiale este incomparabil mai mare.
Mutațiile pot afecta atât materialul genetic din nucleu, cat și cel prezent în organitele celulare cum sunt mitocondriile, cloroplastele, plasmidele sau alte particule citoplasmatice etc.
Clasificarea mutațiilor se face după numeroase criterii:
a)originea sau modul de apariție, mutațiile pot fi spontane(naturale) și induse(artificiale);
b)localizarea lor în celula, mutațiile pot fi nucleare și extranucleare;
c)elementul genetic schimbat, mutațiile pot fi genice, când afectează structura genelor, cromozomiale, afectează structura cromozomilor și genomice sau numeric cromozomiale, afectează numărul de cromozomi din celula;
d)fenotipul sau caracterul schimbat, mutațiile pot fi morfologice, fiziologice și biochimice. Mutațiile biochimice le includ și pe cele semiletale și letale;
e)tipul celulelor afectate din organism, mutațiile pot fi germinale, se produc la nivelul celulelor germinative și somatice,când afectează celulele corpului;
f)mesajul genetic al celulei inițiale, mutațiile pot fi directe sau înainte (forward mutations), caz în care produc schimbarea mesajului genetic inițial al celulei și de reversie, retromutatii(back mutations), caz în care prin schimbare, mesajul genetic revine la forma inițială;
g)caracterul expresiei fenotipice, mutațiile pot fi dominate, semidominante, codominante, pleiotrope, recesive;
h)dimensiunea schimbărilor fenotipice, mutațiilor au fost clasificate în macromutații, când schimbările sunt evidențiate și macromutații, când modificările determinate de ele sunt imperceptibile, greu de evidențiat.
Unii autori (Ceapoiu,1989) sunt de părere că duplicațiile, inversiile și translocațiile au avut rol important în evoluția speciilor.
Mutațiile genice sunt modificări în secvența de nucleotide a ADN. Prin schimbarea poziției și ordinii nucleotidelor din una dintre catenele moleculei de ADN, se schimba informația genetica. După efectul pe care îl prezintă, mutațiile genice pot fi de mai mult tipuri
– mutațiile genice silențioase, atunci când schimbarea poziției unui nucleotid un e însoțită de schimbarea mesajului genetic.
– mutații neutre, schimbarea poziției unui nucleotid determina apariția unui alt codon, care codifica un aminoacid diferit, dar din punct de vedere funcțional, echivalent.
– mutații genice de sens greșit, conduc la includerea altui aminoacid în catena polipeptidica. Sunt frecvente în cazul proceselor de adiție sau deleție.
– mutații genice non-sens(mutații stop), prezente la apariția unui codon stop în mijlocul catenei de ADN sau ARNm. Acest tip de mutație determina sfârșitul sintezei proteice.
– mutații înapoi(retromutatii) constau în revenirea de la tipul mutant, la tipul sălbatic și pot fi propriu-zise sau echivalente.
Sistemul bypass SOS. Stoparea replicării ADN în urma unei mutații non-sens. Sistemul SOS ajuta acest blocaj, probabil modificând complexul replicativ (după Suzuki et. al,1989, din M. Corneanu,2001).
Principalele tipuri de mutații genice sunt:
Substituția-înlocuirea unui nucleotid cu altul, poate avea efecte diferite;
Deleția-pierderea unuia sau mai multor nucleotide, modifica întregul mesaj genetic;
Adiția-adăugarea unui nucleotid, modifica mesajul genetic care urmează;
Inversia-inversarea ordinii unor nucleotide în catena polinucleotidică, induce modificări locale.
Substituția poate fi de doua feluri:
tranziție-consta în înlocuirea unei baze purinice sau pirimidinice cu o alta baza de același fel;
transversie-constă în înlocuirea unei baze purinice cu o baza pirimidinică și invers.
Restructurări cromozomiale radioinduse
Reprezintă modificarea structurii și funcției cromozomilor. Ele conduc la noi rearanjamente de gene și în consecință la modificarea caracteristicilor fenotipice ale organismelor.
Imediat după iradiere, la nivelul cromozomilor se constata un efect de natura fiziologica, care consta în alipirea cromatidelor surori. Restructurările cromozomiale se produc după un interval minim de timp de 30 minute de la iradiere. Rupturile simple (unice), care duc la apariția de restructurări izocromatidice sunt rezultatul unei singure loviri („one hit”), iar frecventa lor creste liniar cu doza de iradiere. Restructurările cromozomiale de tipul translocațiilor, inelelor, inversiilor etc. provin, din interacțiunea a doua rupturi provocate de 2 lovituri („two hit”), iar frecventa lor creste proporțional cu pătratul dozei. Neutronii pot produce doua rupturi dintr-o singura lovitura, de aceea frecventa tuturor restructurărilor cromozomiale este proporțională cu doza de iradiere.
S-a estimat ca energia iradiativă necesara pentru producerea unei rupturi monocatenare pe gram de ADN ar fi de 70 eV pentru celulele de mamifere și de 90 eV pentru cele de orz.
Replicarea asincrona a cromozomilor, face ca la un moment dat ei sa conțină porțiuni aflate în diverse stadii ale ciclului mitotic (G1, S1, G2), astfel ca radiații vor induce leziuni diferite la nivelul cromozomilor daca materialul genetic este surprins de iradiere în stadiul de sinteza S se produc restructurări de tip subcromatidal: deleții subcromatidale interstițiale, deleții izosubcromatidale. Restructurările produse în timpul profazei, metafazei sau în stadiul G2 vor fi cromatidice: deleții terminale, deleții izosubcromatidale, schimburi intercromozomiale simetrice și asimetrice etc. (Sokolon și Sidorov,1969). Daca leziunea se produce în stadiul G1, când cromozomii sunt monocromatidici, în metafaza care urmează ambele cromatide ale cromozomului vor fi afectate, producându-se o leziune cromozomială propriu-zisa.
Principalele tipuri de aberații cromozomiale vizibile în anatelofaza
Fragmentele – centrice sau acentrice, sunt fragmentate de cromozomi care rămân în afara seturilor de cromozomi anafazici.
Minutes-sunt fragmente acentrice foarte mici, sub 0,5μm lungime.
Inelele-rezulta din unirea cap la cap a unor astfel de fragmente de cromozomi întregi, acestea pot fi centrice sau acentrice, dependent de prezenta sau un a unui centromer în constituția fragmentului ce-și unește capetele.
Punțile-apar ca niște bare intre cele doua seturi de cromozomi, fiind determinate de migrarea celor doi centromeri ai dicentricului spre polii opuși ai celulei, ele pot apărea în cazul formarii unor cromozomi inelari, centrici fără tensiune (întâlnit la o linie de Tradescantia sp).
Arcurile se formează atunci când cei doi centromeri ai unui cromozom dicentric migrează la același pol al fusului de diviziune.
În urma iradierii pot apărea de asemenea lacune (gaps), porțiuni necolorate sau mai slab colorate ale cromozomilor. Unii autori considera ca lacunele sunt rupturi incomplete care un se transforma în rupturi reale, alții apreciază ca ele dau naștere la fragmente în anafaza.
Un tip particular de modificări se refera la întârzierea în condensare a cromozomilor(DCC), condensare cromozomială prematura(PCC), și altele a căror analiza oferă indicații despre activitatea metabolica a celulei, acțiunea factorului mutagen sau de stres, s.a.
Micronucleii după cum am văzut anterior, sunt nucleu mai mici care rezulta din unirea de fragmente sau inele acentrice care rămân în afara nucleului celulei.
Așa numiții cromozomi retardatari, prezintă un determinism variat, apariția lor putând fi cauzata de efectuarea greșită a preparatelor microscopice, inactivarea regiunii centromerice, anomalii la nivelul fusului de diviziune etc.
1.6. Fenomenul de fitoremediere și specii fitoremediatoare
Fitoremedierea, termen introdus de Raskin et. al.,1994, reprezintă una din metodele de reducere a nivelului de poluare din natura prin utilizarea plantelor pentru remedierea calității mediului. Procesul implica îndepărtarea substanțelor organice nocive și a metalelor grele din sol și apa.
Astfel, specia Streptanthus polygaloides, cultivata în California pe un teren contaminat cu nichel și alte metale grele, a absorbit aceste metale și le-a imobilizat în vacuolele din țesuturile sale, iar specii de Thlaspi (Fig. 1)au acumulat în țesuturi intre 1000ppm-10000ppm metale grele, inclusiv U-235, s.a.
Figura 1 Thlaspi arvense
De menționat ca specii ale genului Thlaspi (Fam Brassicacea,Cruciferae), sunt întâlnite și în flora României, unele fiind depistate pe haldele de cenușă de la CET-Isalnita (Thlaspi arvense, Popescu et. al.,1997) sau intre speciile pionier (Thlaspi arvense și T. perfoliatum), care au repopulat un „terenum nudum” de c ca. 60ha situat la punctul Mosneni-Almaj, prin acoperirea unei suprafețe de cca. 60ha cu un strat cu o grosime de 0,5-3,0 m format din dejecții petroliere (apa sărată, noroi de sonda, reziduuri petroliere, particule de natura diferita aduse de vânt sau ape timp de 10 ani), în urma exploziei unei sonde situata la punctul Mosneni-Almaj (Popescu, Corneanu et. al.,1998). De asemenea, specii de Thlaspi au fost utilizate în Ucraina în acțiunea de detoxifiere în urma accidentului de la Cernobal.
Thlaspi perfoliatum a fost întâlnită printre speciile pioniere situate pe o halda de cenușă, cu un înalt nivel de radioactivitate, la CET-Rovinari (Corneanu et. al., 2007).
Compușii organici pot fi degradați în membranele plantelor la specii de plop (Populus sp), care prezintă acțiune detoxifiantă și fata de atrazină. În investigațiile efectuate asupra terenurilor cu excese de reziduuri petroliere, atât în cazul exploatărilor petroliere (Schela de Extracție Petroliera Moreni, Dumitru, Corneanu et. al.,2000) cat și în cazul accidentelor petroliere (reinstalarea vegetației pe „terenum nudum” de la Almaj-Mosneni, Popescu, Corneanu et. al.,1998) alături de exemplare de Thlaspi, au fost întâlnite forme juvenile de Populus alba, specie cu rol în fitoremediere.
Exemplar pionier de Populus alba și Populus nigra (Fig. 2), alături de multe alte specii, au fost semnalate de asemenea pe haldele de steril de la Moldova Noua (Dihoru și Chisăliță,2001).
Figura 2 Populus nigra
Heidelberg (2002), a stabilit ca bacteria Shewanella oneidensis este capabila sa reducă și sa precipite cromul, uraniul și alte metale toxice. Se apreciază ca Shewanella este primul microb care poate fi utilizat pentru bioremedierea metalelor, având capacitatea de a supravietui atât în mediul aerob, cat și în mediul anaerob.
Specia Indian mustard (muștarul vânat, Brassica juncea), poate fi utilizata pentru îndepărtarea pe cale naturala a seleniului din sol, care este acumulat în țesuturile plantei.
Cercetările efectuate de diferiți autori, au arătat ca speciile de Brassicacea sunt radiorezistente, având totodată rezistenta la diferiți alți factori de stres.
În experimente efectuate la Idaho National Engineering Laboratory (U.S.A.), a fost testata capacitatea speciilor de lucerna (Medicago sativa, Fig. 3) și fasole (Phaseolus vulgaris), de a acumula radionuclizi de cesiu și stronțiu, iar la Ashtabula, Ohio, capacitatea plantelor de floarea soarelui (Helianthus annuus, Fig. 4) de a acumula radionuclizi de uraniu.
Figura 3 Medicago sativa Figura 4 Helianthus annuus
Analizele efectuate, au arătat ca atât speciile de plop (Populus sp), cat și varietăți de coada șoricelului (Achillea millefolium, Fig. 5) conțin enzima nitrosoreductaza. Aceasta degradează rapid moleculele de trinitrotoluen, conducând la o acumulare de 5000ppm TNT în planta.
Figura 5 Achillea millefolium
Cercetări recente, au condus la identificarea a doua clase de enzime (metalthionina și fitochelatinele) care au capacitatea de a chela metalele grele, pe care le acumulează în vacuole, contribuind la „curățarea” biologica a solului și apelor unde se dezvolta. Ambele sunt proteine bogate în cisteina. Au fost obținute plante transgenice care au proprietatea de a utiliza metalele grele din mediu (Raskin et. al.,1994).
În diferite regiuni din România, inclusiv zona propusa pentru studiu, au fost înregistrate concentratii mari pentru diferiți radionuclizi (Corneanu et. al.,1999-2005), valori superioare limitei medii sau superioare admise (Chiosilă, Onicescu et. al.,1997).
În domeniul silvic, s-a constatat ca vegetația forestiera filtrează aerul de pulberile din atmosfera și apa cu impurități (Lochman,1974), fixează prin fotosinteza unele gaze otrăvitoare pentru om (Mayer, 1974), distruge microorganismele dăunătoare omului (Nicolaenco,1973), îmbogățesc aerul cu oxigen s.a.
1.7. Radioprotectia mediului ambiant și a omului
Daca facem abstracție de iradierea medicala, de cea profesionala și neprofesionala, principalele surse de iradiere a populației umane și a mediului ambiant sunt exploziile nucleare, accidentele la reactoarele nucleare ale centralelor atomo-electrice și accidentele în transportul și depozitarea deșeurilor radioactive.
Creșterea continua a nivelului demografic și de bunăstarea populației vor solicita o creștere pe măsura a nevoilor de energie. Pentru satisfacerea acestor nevoi se estimează ca în deceniile care vin numărul de reactoare nucleare folosite în producerea de energie electrica va creste. Noile tehnologii nucleare puse la punct în ultimii ani sunt tot mai sigure și diminuează considerabil riscul producerii unor accidente la reactoarele nucleare.
Cea mai importanta problema și sursa de contaminare a mediului cu radiații rămâne depozitarea pe termen lung și în condiții de maxima securitate a deșeurilor radioactive.
1.7.1. Stocarea deșeurilor radioactive
Datorita emisiei puternice de raze beta și gamma, la descărcarea combustibililor uzați se degaja multa căldură, de aceea ei sunt lăsați sa se răcească 3-5 ani în piscine, apoi are loc retragerea combustibililor pentru recuperarea uraniului și plutoniului (reprezintă cca96%), restul (4%) fiind condiționat sub forma de colete și stocate în adâncime (Franța, Marea Britanie), fie se renunță la recuperare și combustibilii uzați sunt stocați în nise geologice profunde (SUA, Suedia).
Cele mai multe tari folosesc procedeul depunerii în containere speciale etanșe și depozitarea în nise geologice profunde. Mediile favorabile par a fi sarea, granitul, argila, unele roci vulcanice (Kempf,1997).
Îndoielile asupra siguranței de stocare pe termen lung pleacă de la faptul ca apa poate coroda containerele, ca unele deșeuri degaja căldură, care ar putea produce fisuri în rocile unde au fost depozitate etc.
Exista de asemenea ideea depunerii lor în abisurile marilor și oceanelor, unde probabilitatea pătrunderii accidentale a omului este exclusa, capacitatea de diluție în caz de accident este foarte mare, iar apa marina un se folosește ca apa potabila (De Marsily,1997).
1.7.2. Metode și mijloace de radioprotecție
Radioprotecția reprezintă totalitatea metodelor și mijloacelor de reducere a efectelor nocive ale radiațiilor ionizante.
După mijloacele care sunt utilizate, protecția împotriva efectelor nocive produse de radiațiile ionizante aflate în afara organismului, se pot grupa astfel:
Protecția fizica-se realizează prin mijloace de reducere a dozei de expunere, cum sunt: distanta, ecranarea, timpul de expunere și masurile de organizare a lucrului cu surse de radiații în unitatea nucleara etc.
Protecția chimica-utilizează substanțe chimice (cistamina, gamafos etc.), care administrate înainte sau după iradiere duc la scăderea efectului nociv al radiațiilor;
Protecția biochimica-se realizează cu ajutorul unor preparate sau macromolecule biologice (sânge, plasma, omogenate de organe etc.), care administrate imediat după iradiere, reduc efectele nocive și ajuta la refacerea celulara;
Protecția biologica-utilizează transplantul de celule viabile (măduva hematoformatoare) care se pot administra după iradiere și au ca principal efect restaurarea funcției hematopoietice.
În ceea ce privește contaminarea organismului uman cu diferiți radionuclizi este mai ușor și eficient de a acționa printr-un control riguros asupra nivelului de contaminare a factorilor de mediu cu care omul vine în contact direct sau a alimentelor pe care le consuma. Daca exista totuși riscul contaminării, reducerea nivelului de contaminare radioactiva se realizează prin:
metode de decontaminare (îndepărtarea radionuclizilor din tubul digestiv cu alginat de sodiu, fosfat de aluminiu etc. și din arborele traheobronșic prin spălări cu ser fiziologic);
metode de decorporare (eliminarea radionuclizilor fixați în organism cu sare de zinc sau de calciu a acidului dietilen-triamino-pentaacetic);
metode de diluție izotopică (administrarea de iod stabil sub forma de KI împotriva I-131, consemnarea unor cantități mari de apa pentru reducerea fixării tritiului în organism etc.)
CAPITOLUL 2
MATERIALUL BIOLOGIC ȘI METODA DE LUCRU
2.1. Prezentarea zonei analizate
Radioactivitatea mediului în zona luata pentru studiu este data de existenta termocentralei Turceni care folosește drept combustibil solid cărbunele extras din bazinul carbonifer al Olteniei unde s-au identificat cele mai ridicate conținuturi medii în cărbune a U-natural și Ra-226.
Termocentrala Turceni este cea mai mare termocentrala din tara și una din cele mai mari din Europa fiind amplasata în lunca Jiului, în sudul județului Gorj, la cca. 4km de orașul Turceni funcționând încă din 1978.
Termocentrala are 7 grupuri realizate în concepție bloc-cazan Benson 1035 t/h, turbine cu condensație 330 MW-licența Rateau Schneider, generator Alsthom. În prezent termocentrala are în exploatare 5 grupuri energetice de 330 MW, puterea instalata în termocentrala în luna decembrie 2003 fiind de 9745 MW din care 62,5% din grupuri pe cărbune.
Tipurile de poluanți specificii termocentralei Turceni sunt cei rezultați în urma arderii combustibililor și aceștia sunt: gaze de tipul: CO2, CO, SO2, NOX, particule în suspensie (cenușă etc.). Alți poluanți cu pondere mai redusa sunt clorul și fluorul.
Interes pentru radioactivitate prezintă cenușile care au conținut diferit de metale grele precum Pb, cadmiu, arsen etc. Care odată acumulate în sol, vegetație sau organisme animale pot duce la efecte nocive asupra vieții.
2.2. Specii fitoremediatoare testate
Ca material biologic utilizat în experimentele noastre, realizate în vederea determinării conținutului de radionuclizi în plante, au fost utilizați indivizi de Salix alba din familia Salicaceae și de Taraxacum officinale din familia Asteraceae (Compositae).
Taraxacum officinale (2n=24) este o planta înalta de 5-70 (100)cm, foarte variabila după condițiile stationale. Rizom vertical cărnos, ramificat în capul gros, din care cresc numeroase frunze bazale și tulpini scapiforme (în stațiuni vitrege planta este mai debila, cu scap solitar, Fig. 6).
Figura 6 Taraxacum officinale
Frunzele și scapul în tinerețe și/sau lanuginoase, mai târziu și/sau glabrescente sau glabre, la baza de obicei des lanuginoase. Frunze oblanceolate, atenuate în pețiol, regulat sau neregulat runcinat lobate, fidate sau sectate pana la rahis, cu lobi acuți sau obtuzi, întregi, denticulații sau fimbriați, rareori bipenat fidate, uneori lirat sectate, cu lob terminal foarte mare; foarte rar frunza este întreaga, numai denticulata.
Scapul florifer fistulos, îngust sau la exemplarele mari gros, pana la 1 cm, de lungimea frunzelor sau cu mult mai lung, erect (când creste intre buruienele mari) pana la ascendent sau procumbent, după înflorire adeseori ia forma de lulea.
Antodiul mic sau mare, cu involucru lung de (13)15-22 mm. Foliole involucrale externe puțin mai scurte decât cele interne, patente sau răsfrânte, cele interne la înflorire alipite de florile marginale, curbate în afara, după înflorire erecte, drepte, toate liniar lanceolate, verzi, uneori de un verde închis, la vârf negru purpuriu pătate. Antodiul în timpul deschiderii este de 3-4,5 cm în diametru, cu flori galbene auriu, cele marginale pe dos brune roșiatice.
Fructele la maturitate dispuse globulos sunt diseminate de vânt. Achena auriu brunie, lunga de 3-4mm, fin brăzdata, la vârf spinuloasa, cu rostru capilar de 2-3 ori mai lung decât achena. Papus alb, înflorește în lunile IV-VI (uneori mai târziu și a doua oara).
Salix alba (2n=76) este un arbore înalt de 20 m, cu coroana larga. Trunchiul formează ritidom brun-cenușiu, brăzdat în lung. Lujeri bruni, brun-verzui sau galbeni, subțiri în tinerețe, des albicios, sericeu păroși (Fig.7).
Figura 7 Salix alba
Frunze lanceolate, de 4-10 cm lungime și 1-2(3) cm lățime, la vârf treptat îngustate și acuminate, la baza îngustate, cu margini mărunt glandulos-serate, pe dos aurii sau albăstrui, în tinerețe pe ambele fete argintii sericeu-păroase, apoi numai pe dos mai mult sau mai puțin sericeu pubescente, la maturitate glabrescente.
Pețioli de 7 mm lungime. Amenți cilindrici, apar odată cu frunzele pe lujeri laterali scurți, foliați; cei masculi de 2-6 cm lungime, cei femeli pana la 4,5 cm lungime și 0,7 cm grosime. Flori mascule cu 2 glande nectarifere, stamine 2, la baza păroase. Florile de femele cu o singura glanda nectarifera, ovar foarte scurt pedicelat, glabru, cu stil scurt. Înflorește în lunile IV-V ale anului.
2.3. Recoltarea probelor de sol și planta
Recoltarea probelor de sol se efectuează dintr-un loc expus la acțiunea factorilor de mediu. Prelevarea probelor se efectuează din sol care nu a fost lucrat în ultimii 10ani în următorul mod:
– se delimitează un pătrat cu latura de 10 cm;
– se elimina vegetația și stratul superficial (5cm);
– se recoltează următorii 5-10 cm (500g sol) în pungi de plastic;
– pungă de plastic se etichetează, se închide ermetic și se transporta la laborator.
Recoltarea probelor de planta. Prelevarea probelor de planta s-a făcut culegând mlădițe de la plantele indicator radiologic din zona analizata astfel:
– la Taraxacum officinale s-au luat probe din partea aeriana a plantei, fără frunze uscate de cca. 300-500g;
– la Salix alba s-au recoltat mlădițe sau ramuri cu frunze cca. 300g;
– probele s-au etichetat, s-au închis ermetic și s-au transportat la laborator.
2.4. Studiul unor caractere citogenetice ale plantei indicator radiobiologic
Epiderma este un țesut protector ce se afla la exteriorul organelor vegetative și de aceea acesta vine în contact cu variațiile condițiilor de mediu, el fiind primul țesut afectat,
Epiderma la specia Taraxacum officinale este alcătuita din:
– celule epidermale;
– celule stomatice;
– peri epidermici.
Au fost observate lungimea și lățimea celulelor epidermale, lungimea și densitatea stomatelor. Celule specializate, precum stomatele sunt mai rezistente la acțiunea radiațiilor decât cele epidermice și prezintă o variabilitate unica pentru dimensiunile lor.
La nivelul componentelor celulare se observa o sensibilitate mai ridicata la radiații a nucleului comparativ cu citoplasma. Dintre organitele celulare, cele mai rezistente par a fi cloroplastele, care suferă modificări reduse chiar la doze ce depășesc pe cele letale. Modificările ce au loc în cadrul cloroplastelor constau în reducerea tilacoidelor, leziuni în structura lamelelor intergranare, schimbarea dimensiunilor granelor, dezintegrarea membranelor, plastidelor, dezorganizarea sistemului lamelar.
Modificări în urma iradierii suferă și aparatul Golgi, reticulul endoplasmatic. Studiul citogenetic presupune determinarea volumului cromozomilor, conținutului de acizi nucleici pe cromozomi și modul de organizare al acestora.
Cromozomii mai lungi sunt mai sensibili la iradiere decât cei scurți atât la indivizi și specii diferite cat și în cadrul aceleași specii sau individ. Un cromozom lung are șanse mult mai mari de a fi lovit de un radical liber (*H, *OH), H2O2* sau de o cuanta de energie, decât un cromozom scurt.
Studii histologice la nivelul frunzelor iradiate urmăresc modificările în ceea ce privește dispoziția și dimensiunile celulelor palisadice, mezofilul frunzelor, spatiile intercelulare, țesuturile vasculare.
Unii radionuclizi pot determina reducerea pronunțată a sinuozităților pereților laterali (deci a suprafeței celulelor) și creșterea numărului de celule stomatice.
2.5. Stabilirea conținutului de radionuclizi din sol și planta
Conținutul în radionuclizi din sol și planta (frunze), a fost stabilit prin metoda Duggan, în Laboratorul de Radiologie, Agenția pentru Protecția Mediului din Craiova.
Identificarea și calcularea concentrației radioizotopilor din probele de sol și vegetație (frunze), a fost realizata prin utilizarea unui sistem spectrometric gamma de înaltă rezoluție Ge HP cu analizator multicanal. Detector GHP34-TP 11069B model GEM 13180P, preamplificator tip 237P, placa PN 761440A seria 1062, Castel Pb fabricat FAN, analizor SPECTRUM MASTER ADCAM model 92X seria IRO 369-20; HV Power Suply incorporata, amplificator incorporat, interfața cu calculator COMPAQ PROLINE 4/50S. Soft MAESTRO A 65-BI; WINMCA.EXE; MCBDLL 233+ORTEC, intervalul energetic intre 40-2115 KeV.
2.6. Prelucrarea statica a valorilor experimentale
Datele obținute au fost interpretate cu ajutorul metodelor statice matematice. Ca indici statici ai probelor au fost folosiți:
a) media aritmetica () este valoarea cea mai cunoscuta și mai frecvent folosita dintre toate valorile medii.
Media aritmetica se obține cel mai simplu, însumând valorile individuale și împărțind suma la numărul lor (n).
Calculul medii aritmetice după aceasta formula este mai dificil, de aceea s-au elaborat metode simplificate de calcul, cele mai întrebuințate fiind:
– metoda abaterilor cu formula:
A=media probabila este clasa (varianta) în dreptul căreia s-au grupat cele mai multe valori individuale, adică clasa cu frecventa cea mai mare
n=numărul de indivizi conectați
i=intervalul de clasa
f=frecventa indivizilor
a=abaterea, reprezintă diferența algebrica dintre valoarea fiecărei clase și media probabila (X-A)
– metoda sumelor care utilizează formula:
S0 se obține adunând fără întrerupere frecventele tuturor claselor în afara de frecventa ultimei clase care nu se ia în considerare
S1 se obține adunând fără întrerupere datele din coloana S1 mai puțin ultima
S2 este valoarea acumulata a lui S1 mai puțin ultima.
b) abaterea medie pătratică sau variația (S2)
Variația este cel mai sigur indice de estimare a dispersiei în cadrul populației sau a unei probe medii.
Varianta se obține prin calculul sumei pătratelor abaterilor fata de medie și împărțirea acesteia la numărul gradelor de libertate (n-1).
c) abaterea standard (S)
Prin abatere standard se înțelege gradul de dispersie al valorilor individuale fata de media aritmetica. Abaterea standard indica modificarea fiecărui rezultat individual față de media aritmetica, fiind un estimator al populației statistice. Se calculează prin extragerea rădăcinii pătrate din varianță
d)coeficientul de variabilitate (S%)
Coeficientul de variabilitate se calculează pentru a se stabili gradul de variabilitate a mai multor caractere ale aceleiași probe sau populații. Prin coeficient de variabilitate se înțelege valoarea abaterii standard exprimata în procente fata de media aritmetica.
Interpretarea coeficientului de variabilitate. Variabilitatea indivizilor, în funcție de mărimea coeficientului de variabilitate (S%) se apreciază după următoarea scara:
e)abaterea standard a mediei aritmetice (S)
Valoarea care arata abaterea sau eroarea mediei aritmetice empirice () fata de media adevărata teoretica poarta numele de abatere standard sau eroare mijlocie a mediei aritmetice și se notează cu .
Abaterea standard a mediei aritmetice este o cifra absoluta, ca și media și abaterea standard se exprima în unități de măsura (cm, g etc.) și se calculează după formula:
CAPITOLUL 3
REZULTATE ȘI DISCUȚII
3.1. Radioactivitatea solului în zona analizata
Modificarea radioactivității naturale în zona luata pentru studiu este datorata existentei în zona a unor obiective termoenergetice, exploatărilor miniere cat și folosirii îngrășămintelor fosfatice. Radioactivitatea solului este data de prezenta câtorva radionuclizi dintre care importanta mare pentru radioprotecție au Pb-210, Ra-226, Cs-137, Cs-134 și Th-234. Aceștia au o radiotoxicitate mare fiind periculoși pentru organismul uman.
În probele analizate de sol și frecvent întâlnit în natura este radionuclidul K-40 care a înregistrat o concentrație maxima de 239,8B/kg în localitatea Strâmba. Aceasta valoare este mica având în vedere ca valoarea minima înregistrată la noi în tara este de 330Bq/kg iar media de 540Bq/kg.
Ra-226 a înregistrat o valoare maxima de 38,9Bq/kg în localitatea Ceplea, aceasta valoare depășește cu mult valoarea minima întâlnită la noi în tara (10Bq/kg) fiind chiar mai mare cu 0,9 unități decât valoarea medie. Aceasta concentrație mărita se poate datora concentrației mari a acestui radionuclid atât în cărbune (1-150Bq) cat și în cenușa rezultata din arderea cărbunilor în termocentrale. Valori minime de 9,04Bq/kg au fost găsite în localitatea Cocoreni.
Radionuclidul Ac-228 a înregistrat valoarea maxima de 28,4Bq/kg în localitatea Ceplea, aceasta valoare depășește cu mult valoarea minima întâlnita la noi în tara care este de 13Bq/kg, nedepășind insa valoarea medie de 38 Bq/kg. Valoare cea mai mica (10,0Bq/kg) a fost găsită în solul din localitatea Cocoreni.
În ceea ce privește lipsa Be-7 din probele de sol, aceasta poate fi explicata prin starea gazoasa în care acest radionuclid se prezintă.
Concentrațiile maxime găsite în probele din localitatea Ceplea pentru Th-234 (44,2Bq/kg), Pb-214 (42,6 Bq/kg) și Bi-214 (35,1 Bq/ kg) releva ca aceste valori depășesc mult valoare medie (25 Bq/kg) raportata de UNSCEAR pentru Pământ pentru radionuclizi din seria U-238 din care fac parte și acești 3 radionuclizi.
Valorile maxime pentru Bi-212 (32,1 Bq/kg ) și pentru Pb-212 (40,4 Bq/kg) au fost determinate tot în probele din localitatea Ceplea. Și aceste valori depășesc media admisa pentru Pământ de 25Bq/kg pentru radionuclizii din seria Th-234 din care fac parte Bi-212 și Pb-212. Valori peste media admisa pentru Pământ au mai fost întâlnite în localitatea Turceni și Strâmba pentru Bi-212 și Pb-212.
Datele privind radioactivitatea solului au fost centralizate în tabelul nr.2 expus la sfârșitul acestui capitol.
3.2. Radioactivitatea speciei indicator radiobiologic
În ceea ce privește radioactivitatea vegetației determinările pentru a stabili concentrația radionuclizilor au fost făcute pe indivizi de Taraxacum officinale și Salix alba.
În urma determinărilor făcute s-a constatat ca în plantele de Taraxacum officinale concentrația maxima în K-40 s-au înregistrat în probele din localitatea Strâmba și au fost de 42,2 Bq/kg, aceasta valoare nu depășește valoarea minima de 350 Bq/kg întâlnita la noi în tara în plante. Concentrațiile determinate pentru acest radionuclid în celelalte localități au fost și mai mici, nedepășind valoare medie pe tara.
Radionuclidul Ac-228 a înregistrat o concentrație maxima de 5,40 Bq/kg în probele de sol din localitatea Strâmba, valoarea minima determinata de 3,10Bq/kg fiind găsita în probele din localitatea Cocoreni (unde se afla halda). Valorile determinate pentru Ac-228 sunt mult mai mari decât valoarea minima determinata în vegetația tarii noastre care este de 1,6 Bq/k, aceste valori depășind cu mult chiar și media (2,2 Bq/kg) pentru tara noastră determinata pentru acest radionuclid.
În ceea ce privește concentrația Ra-226, s-a constatat ca acesta a înregistrat valoare maxima (2,66 Bq/kg) în localitatea Strâmba iar valoare minima (1,53 Bq/kg) în localitatea Cocoreni (halda). Concentrația maxima găsita pentru Ra-226 depășește valoare minima a acestui radionuclid pentru tara noastră care este de 1,8 și chiar valoare medie (2,5 Bq/kg) .
Concentrația radionuclizilor în probele prelucrate de la indivizii de Salix alba pentru K-40 au fost de 3,40 Bq/kg, valoare ce este cu mult mai mica decât valoarea minima (350 Bq/KG) pentru vegetația din România. Concentrația Ac-228 în probele de Salix alba au înregistrat valoarea de 40 Bq/kg , se constata ca aceasta valoare este cu mult mai mare decât valoarea minima pentru vegetația de la noi din tara, depășind chiar mult valoarea maximă de 3,5 Bq/kg. Radionuclidul Re-226 a înregistrat o concentrație de 28,2 Bq/kg, aceasta valoare depășește foarte mult valoarea medie (2,5 Bq/kg) a acestui radionuclid în vegetația tarii noastre, depășind chiar și valoarea max. care este de 3,7 Bq/kg.
Valorile foarte mari ale radionuclizilor Ra-226 și Ac-228 în vegetație pot fi explicate prin faptul ca acești radionuclizi au cai multiple de pătrundere în plante (frunza,tulpini, rădăcini, flori, chiar și fructe.). Valorile mari ale radionuclizilor ne indica clar ca în zona exista surse de poluare radioactiva, aceasta contaminare se datoarea prezentei în zona a unor obiecte energetice (termocentrale), exploatărilor miniere și folosirii îngrășămintelor fosforice.
Plantele pot extrage și fixa prin rădăcini diverse cantității de radionuclizi solubili din sol mai ales pe cai de care au nevoie în procesul de creștere. Reținerea radionuclizilor prin rădăcini variază considerabil în funcție de forma chimica, tipul de sol, condițiile climatice și specia de planta. În solurile acide transferul unor radionuclizi se face mai repede decât în solurile alcaline,de aici apare și reacția de alcalinizare a unor soluri după contaminarea lor radioactiva.
3.3. Radioactivitatea unor alimente produse în zona
Dat fiind faptul ca în probele de sol și vegetație preluate din zona CET-Turceni concentrația radionuclizilor a fost mărita, am încercat sa urmărim și gradul de metabolizare precum și transferul radionuclizilor de-a lungul lanțurilor trofice. Astfel s-a determinat concentrația radionuclizilor din miere (probe preluate din localitatea Strâmba) și din vin (localitatea Turceni).
Radionuclidul Ra-226 a înregistrat o valoare de 2,88 Bq/kg în probele de miere iar în probele de vin o valoare de 2,25 Bq/kg. Concentrațiile găsite pentru acest radionuclid se constata ca sunt cu mult mai mari fata de media găsita la noi în tara în unele produse de panificație (0,09 Bq/kg) , în unele legume (0,02 Bq/kg) și chiar mai mari fata de media găsita în unele meniuri (0,023 Bq/kg). În urma acestor determinări se constata ca Ra-226 prezintă un grad mare de metabolizare el fiind concentrat în organele vegetative ale plantelor (graunciori de polen, ciorchine de struguri) și apoi concentrat în produsele rezultate din prelucrarea acestor organe ale plantelor.
Suma concentrațiilor Pb-210 (1,21 Bq/kg), Pb-212 (1,41 Bq/kg) și Pb-214 (2,00 Bq/ kg) însumează valoarea de 4,62 Bq/kg în probele de vin. Aceasta concentrație (4,62 Bq/kg) a radionuclidului Pb depășește cu mult concentrația maxima de 0,043 întâlnita în unele meniuri de la noi din tara.
În probele de miere concentrațiile pentru Pb-210 au fot de 1,51, pentru Pb-212 de 1,63 iar pentru Pb-214 de 2,59 Bq/kg. Aceste concentrații depășesc valorile maxime pentru radionuclidul Pb-210determinate în unele produse de panificație (0,053 Bq/kg), unele kg (0,021) și chiar pentru meniuri (0,029 Bq/kg)
Concentrațiile radionuclidului K-40 în probele de miere au fost de 43,7 Bq/kg iar în vin de 34,6 Bq/kg. Se constata ca și aceste valori depășesc valorile minime întâlnite pentru acest radionuclid în unele produse de panificație (13 Bq/kg) iar în probele de miere depășind și concentrația media în produsele de panificație (37 Bq/kg).
Suma concentrațiilor pentru K-40 din probele de miere și vin de 78,3 Bq/kg depășesc chiar valorile medii pentru acest radionuclid în unele meniuri (53,2 Bq/kg).
Valorile mari ale concentrațiilor radionuclizilor Ra-226, K-40 și Pb-210 în produse alimentare din zona se datorează atât prezentei în sol cat și în vegetație a unor concentrații mărite pentru acești radionuclizi. Aceasta radioactivitate mărita în zona se datorează folosirii cărbunelui (ale cărui concentrații în radionuclizi sunt mari) în termocentrala CET-Turceni, cat și eliberării în mediu a unei cantități considerabile de cenușa unde radionuclizi pot atinge concentrații de 3 ori mai mari fata de cele din cărbune.
Pentru a reliefa nocivitatea ingestiei de radionuclizi în cazul metabolizării lor de către organismul omenesc am anexat tabelul 3 care conțin câțiva radionuclizi cu timpi de înjumătățire fizic și biologic, radiațiile emise precum și organul critic în care acești radionuclizi se pot acumula.
3.4. Efectul fitoremediator al speciei utilizate
Data fiind proprietatea speciilor de Taraxacum officinale și Salix alba de a acumula diverși radionuclizi dispersați în mediu, aceste specii pot fi utilizate ca specii fitoremediatoare în scopul de a remedia calitatea mediului contaminat cu diverși radionuclizi. Proprietatea speciilor utilizate de a acumula radionuclizi din mediu reiese si din studiile efectuate de noi în zona CET-Turceni, unde în diferite organe ale acestor plante s-a constatat o concentrație mărita a radionuclizilor. Speciile de Salix alba pot fi folosite în zona pentru reîmpădurire, paralel se poate folosi și specia Taraxacum officinale care este o specie frecvent întâlnita în zonele cu activitate industriala.
Tabelul nr.1 –Concentrația radionuclizilor naturali în România Bq /Kg (Societatea de Radioprotecție -1994)
Tabel nr. 2 – Radioactivitatea în zona CET-Turceni
Tabelul nr.3 Timpii de înjumătățire și organele critice pentru câțiva radionuclizi
3.5. Craterele citogenetice ale speciei indicator radiobiologic
Epiderma fiind un țesut protector situat la exteriorul organelor vegetative este de așteptat ca acest țesut sa fie primul afectat ion cazul modificărilor condițiilor normale de mediu. În alcătuirea epidermei intra: celule epidermale, stimatele și perii epidermici.
În vedere realizării unor studii ale caracterelor citogenetice ale speciei Taraxacum officinale, s-au făcut desprinderi mecanice ale epidermei de pe fata superioara și inferioara a frunzelor plantei. În timpul observațiilor microscopice au fost urmărite lungimea și lățimea celulelor, epidermice, lungimea și densitatea stomatelor. Valorile biometrice ale celulelor epidermale și ale stomatelor sunt prezentate în tabelul nr..
Celulele epidermei superioare sunt neregulate, lungimea lor (media aritmetica) a fost de 93,10 µm, cu o abatere standard a mediei aritmetice de 2,50 µm. și cu un coeficient de variabilitate de 16,99 ceea ce indica faptul ca lungimea celulelor epidermei superioare este variabilă în limite mijlocii.
Media aritmetica a lățimii celulelor epidermei superioare este de 55,14 µm cu o abatere standard a mediei aritmetice de 1,93 și un coeficient de variabilitate de 22,19, celulele prezentând o variabilitate mare în limite admise.
Lungimea celulelor epidermale au înregistrat o valoare pe fata inferioara a frunzelor de 97,80 µm, cu un coeficient de variabilitate de 25,29, lungimea celulelor de pe epiderma inferioara prezintă variabilitate mare, încadrându-se insa în limitele admise. În ceea ce privește lățimea celulelor din epiderma superioară, acestea au prezentat o valoare a medie aritmetice de 52,80 µm cu un coeficient de variabilitate de 18,17 , ceea ce indică o variabilitate a lățimii în limite mijlocii.
Stomatele sunt formațiuni epidermice ce au rol în reglarea schimburilor de gaze intre planta și mediul extern. Stomatele au prezentat o medie aritmetica a lungimii lor de 41.52 µm, cu un grad de variabilitate uniform, coeficientul de variabilitate fiind de 6.95.
Densitatea stomatelor (nr./mm2) a fost de 92.68 (media aritmetica) cu o abatere standard a mediei aritmetice de 3.45 și un coeficient de variabilitate de 24.21, ceea ce indica o variabilitate mare în limite admise.
În ceea ce privește coeficientul de variabilitate de 30.20% al lungimii frunzelor se constata ca aceasta mărime prezintă o variabilitate foarte mare ,în lipsa limitelor admise iar lățimea frunzelor cu un coeficient de variabilitate de 21.66 % , prezintă variabilitate foarte mare, în limite admise. Toate valorice biometrice au fost centralizate în tabelul nr.4
Tabelul 4-Valori biometrice la populațiile de Taraxacum officinale (zona CET-Turceni)
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
Din dorința de a–și asigura confortul, omul prin diferitele sale activități contribuie la modificarea mediului natural de viata. Prin folosirea radiațiilor în diverse domenii de activitate , radioactivitatea naturala a crescut mult în ultimele decenii , ceea ce duce la o iradiere suplimentara mai mare a organismelor cu consecințe grave asupra vieții , iradierea reprezentând și cel mai insiduos și puternic gregar ce amenință ecologia planetei și biologia populației umane actuale și viitoare.
De aceea păstrarea unui fond radioactiv cat mai scăzut se impune tocmai datorita acestei iradieri suplimentare care în doza excesiva pot avea repercusiuni grave asupra tuturor organismelor vii. Omul a descoperit radiațiile pentru a le folosi în interesul și nu împotriva lui, se are astfel în vedere compararea corecta a avantajelor și dezavantajelor folosirii radiațiilor pentru ca omul sa își asigure un cadru propice desfășurării vieții.
Radiațiile sunt foarte des folosite în agricultura , medicina precum și în alte domenii pentru obținerea unor plante ameliorate , tratarea unor boli, insa folosirea acestor radiații în exces duc la alterarea mediului cu creșterea radioactivității naturale. Efectul dăunător al radiațiilor asupra organismelor vegetale , animale și implicit asupra omului au fost puse în evidenta prin numeroase studii de diverși oameni de știința și de aceea , radioprotecția este o măsura ce se impune a fi luata împotriva efectului dăunător al radiațiilor.
Interpretarea precisa a efectului radiațiilor ionizate și al radionuclizilor asupra organismelor vii este dificilă fiind foarte greu de determinat , rata de incorporare a radionuclizilor în diverse componente ale mediului.
În lucrarea de fata am încercat să punem în evidenta modificarea radioactivității naturale în zona CET Turceni ca urmare activităților umane intreprinse in zona. Dupa cum reiese si din studiul realizat de noi, cresterea concentratiei unor radionuclizi în probele de sol și vegetație prelevate din diferite localități din aceasta zona este explicata prin creșterea radioactivității naturale tocmai datorita acestor activități umane de exploatare miniera, folosirii îngrășămintelor fosfatice precum și existentei unor centrale termoelectrice.
Problema contaminării radioactive a mediului ambiant (apa, aer, sol, vegetație) este o problema de maxim interes pentru omenire de aceea este necesara găsirea unor soluții pentru diminuarea contaminării radioactive a mediului.
După cum reiese și din studiile întreprinse de noi în aceasta lucrare, plantele au capacitatea de a acumula radionuclizi existenți în mediu. Plantele de Salix Alba și Taraxacum officinale au proprietatea de a remedia mediul prin concentrarea radionuclizilor în diferite organe ajuntând la diminuarea concentrației acestora în mediu.
Aceste plante pot fi folosite în zone cu radioactivitate pentru decontaminarea mediului poluant, constituind astfel un “ filtru biologic” de reținere și acumulare a diverșilor radionuclizi.
Aceste specii pot fi folosite pentru împădurirea terenurilor decopertate sau a haldelor de steril. Aceste plante cresc în mod spontan în regiune, iar după observațiile noastre ele sunt mai rezistente la noxele emanate de termocentralele din zona. Alte specii ce mai pot fi sunt Thlaspi perfoliatum, specie frecvent întâlnite în zonele cu activitate industriala precum si specii de Populus.
BIBLIOGRAFIE
Celan, Eugen, Materia vie și radiațiile, Editura Științifica și Enciclopedica, București, 1985.
Chiosila, I., Radiațiile și viata, București, 1998.
Coman, N., Dordea, M., Ecologia umana, volumul I, Editura Casa Cărții de Știința, Cluj-Napoca, 2005.
Corneanu, G., Elemente de radiobiologie vegetala, Editura Ceres, 1989.
Corneanu, M., Corneanu, G., Genetica generala și evoluția genomului, Editura Unviersitaria, Craiova, 2005.
Diaconu, P., Ereditatea și factorii mutageni, Editura Ceres, București.
Gheorghe, N., Vladescu, C., Radiațiile ionizante și viata, Editura Academiei R.P.R., București, 1984.
Gheorghiță, G., Radiobiologie vegetala, Editura Academiei R.S.R., București, 1987.
Gheorghiță, G., Corneanu, G., Radiobiologie, Editura Alma mater, Bacău.
Ioanid, G., Radioactivitatea, Editura Științifica, București, 1964.
Ionescu, Al. (Editor), Efectele biologice ale poluării mediului, Editura Academia R.S.R., București, 1973.
Ionescu, G., Furnica, G., Radiațiile nucleare – protecția omului și a mediului, Editura Științifica și Enciclopedica, București, 1983.
Nicolae, I., Mutageneza experimentala, Editura Ceres, București, 1978.
Nicolae, I., Nasta, A., Radiogenetica, Editura Științifica și Enciclopedica, București, 1975.
Nodiții, M., Citogenetica expunerii la radiații ionizante, Editura Helicon, Timișoara, 1999.
Olinescu, Radu, Radicalii liberi în fiziopatologia umana, Editura tehnica, București, 1994.
Oncescu, M., Panaitescu, I., Dozimetria și ecranarea radiațiilor Röentgen și gamma, Editura Academiei, București, 1992.
Onescu, Mircea, Fizica protecției contra radiațiilor, Editura Academiei R.P.R., București, 1958.
Raicu, Petre, Genetica, Editura Didactica și Pedagogica, București, 1964,1980,1991.
Sanielevici, Al., Introducere în radioactivitate, Editura Tehnica, București, 1957.
Tóth, E.T., Modificări biochimice induse de radiațiile gama în celula vegetala, Editura Alma mater, Bacău, 2005.
Voica, Nicolae, Biometrie și tehnica experimentala, Reprografia Universității din Craiova, 1976.
Voiculeț, N., Radiațiile și organismul omenesc, Editura Consiliului pentru Răspândirea Cunoștințelor cultural-științifice, București, 1964.
***, Igiena mediului, sub redacția profesorului doctor Sergiu Mănescu, Editura Medicala, București, 1981.
***, Metode de lucru cu indicatori radioactivi, Academia de Științe a U.R.S.S., Editura Tehnica, București, 1957.
***, Tratat de igiena, sub redacția profesorului doctor Sergiu Mănescu, Volumul II, Editura Medicala, București, 1989.
***, Trăim cu radiații, Consiliul National de Protecție Radiobiologica din Marea Britanie, traducere de A. Ionescu, Editura Tehnica, București, 1989.
CUPRINS
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Radioactivitatea Mediului In Zona Cet Turceni (ID: 161139)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.