Putin Si Noua Ordine Mondiala

1. Noua Ordine Mondială. Noua identitate internațională a Rusiei.

1.1Tranzitia unei super-puteri în epoca Globalizării

Cele mai timpurii etape ale globalizării politice au fost însoțite de o evoluție impresionantă a politicilor teritoriale. Apariția statului-națiune modern și includerea tuturor civilizațiilor din sistemul inter-statal a dus la crearea unei lumi organizate, împărțite în domenii interne și externe- “lumea interioară” sau cea situată la nivel național, limitată teritorial, dar și politic și “lumea exterioară” care aparține afacerilor militare, diplomatice și ale securității. Aceste domenii, chiar dacă nu prezintă o formă închisă ermetic, au reprezentat bazele pe care statele-natiune moderne le-au folosit pentru a-și construi instituțiile politice, juridice și chiar sociale. Însă, odată cu începutul secolului XX, aceste diviziuni au devenit tot mai fragile și au fost tot mai intens mediate de fluxurile și procesele regionale și globale. Epoca contemporană a fost marcată de de-teritorializarea politicilor, instituțiilor și guvernării și au lăsat loc unor forme noi de teritorializare, cum ar fi reginalismul.

Faptul că timpul în care trăim este marcat de contradicții enorme, de dualități, aceste lucruri au făcut ca oamenii și societatiile să sufere mutații în direcții total diferite, fapt ce se reflecta chiar și în paradigmele care fie se anulează încă din faza incipientă ca rezultat al schimbărilor care au loc la nivelul societăților, fie sunt mai stabile ca niciodată. Aceste paradigme arată că deși bogăția se extide, totuși sărăcia este omniprezentă. Noile tehnologii facilitează atingerea plăcerilor și a confortului de zi cu zi, însă nesiguranța este încă prezentă. Vorbim despre unificarea unor regiuni, însă luăm în calcul în același timp regiunile aflate în conflict sau chiar în război. Oamenii și societatiile sunt din ce în ce mai abili, dar există încă sentimentul pierderii controlului asupra proriilor vieți. Avem de-a face cu o super-putere a lumii, dar care se vede nevoită în permanență să ceară ajutorul și susținerea Statelor Națiune.

Rețelele și relațiile transnaționale s-au dezvoltat astăzi în toate sferele activității umane, fie că vorbim despre bunuri, capital, oameni, informații, comunicații și arme alături de criminalitate, agenți poluanți, credințe și tendințe, toate acestea circulând rapid peste granițele teritoriale. Pentru a înțelege transformările care au afectat și continuă să afecteze statul și decizia politică, această lucrare își propune să clarifice un număr de concepte, incluzându-le aici pe cele de politică globală, guvernare globală, regim internațional, suveranitate statală, securitate internațională, la care se adăuga, pentru o materializare a acestor noțiuni, prezentarea unor modele de democrații specifice erei globaliste, democrații care de cele mai multe ori funcționează având la bază principii neo-liberaliste, capitaliste, idei puternic amenințate de lansarea neo-marxismului.

Toate acestea, au avut un impact semnificativ asupra abordărilor privind asigurarea securității naționale, regionale și globale, arătând că există o legătură strânsă între procesul de globalizare și securitate. Globalizarea este văzută ca o manifestare a interdependențelor multiple dintre state, a liberalizării fluxurilor mondiale de informații, servicii și mărfuri, lucru ce face ca riscurile interne și externe să se genereze și potențeze reciproc, iar identificarea unor răspunsuri de securitate la noile amenințări, să pornească de la faptul că acestea din urmă apar oriunde în lumea mondializată, sunt extrem de dinamice și de complexe.

Globalizarea, sau mai bine spus politica globală, reprezintă astăzi una dintre cele mai discutate și contestate teme ale științelor sociale, politice, economice și ale relațiilor internaționale deopotrivă. Este indiscutabil faptul că, acest proces care surprinde întinderea relațiilor politice în timp și în spațiu, o extensie a puterii și a deciziilor politice și în afara granițelor statului națiune, este omniprezent, trăind astăzi o –sau mai bine spus – într-o “eră a Globalizării”. Suntem astăzi martorii unei permanente tranziții, între milenii, secole, dintre războiul militar și cel pe care astăzi îl numim “război informațional”, așadar martorii unei noi ere în securitatea statală, dintre ceea ce este vechi și ceea ce este nou, inovator, luăm astăzi în calcul o repoziționare a puterii mondiale, beneficiind de experiența trecutului, dar utilizând instrumentele viitorului. Trăim într-un timp al contradicțiilor enorme, al dualității care are ca efect mutațiile în două direcții total opuse a oamenilor și a societatiilor. Aceste lucruri se reflectă în paradigmele care fie se anulează încă din faza incipientă odată cu schimbările care au loc la nivelul societatiilor, fie sunt mai stabile că nicioata. Aceste paradigme arată că deși bogăția se extide, totuși sărăcia este omniprezentă. Noile tehnologii facilitează atingerea plăcerilor și a confortului de zi cu zi, însă nesiguranța este încă prezentă. Vorbim despre unificarea unor regiuni, însă luăm în calcul în același timp regiunile aflate în conflict sau chiar în război. Oamenii și societatiile sunt din ce în ce mai abili, dar există încă sentimentul pierderii controlului asupra proriilor vieți. Avem de-a face cu o super-putere a lumii, dar care se vede nevoită în permanență să ceară ajutorul și susținerea Statelor Națiune.

Globalizarea, definită într-un mod absolut general, luând în considerarea caracteristicile comune ale varietății de definiții pe care le-a primit de-a lungul timpului, este o acțiune la distanță prin care deciziile unor agenți sociali dintr-o anumită localizare teritorială, pot avea enorme și semnificative consecințe asupra unor state cu o poziționare îndepărtată; vorbim despre o compresie temporală și spațială care are ca rezultat modul în care, printr-o comunicare electronică instantanee, sunt erodate constrângerile de spațiu și timp ale organizării sociale și ale interacțiuni intre statele lumii, o accelerare a interdependentei economice și sociale, astfel încât impactul evenimentelor dintr-o anumită țara să fie vizibil instantaneu și asupra celorlalte națiuni sau chiar asupra întregii lumi. În viziunea lui Antony Giddens globalizarea reprezintă „intensificarea relațiilor sociale în lumea întreagă, care leagă într-o asemenea măsură localități îndepărtate, încât evenimente care au loc pe plan local sunt privite prin prisma altora similare, petrecute la multe mile depărtare, și invers.” Așadar vorbim despre o erodare a frontierelor și a barierelor geografice în ceea ce privește activitatea socio-economica, despre o integrare globală și o reordonare a relațiilor de putere interegionale, o intensificare a interacțiunii și o conștiință a condiției globale. Ceea ce diferențiază în mod clar aceste definiții, este accentul diferențiat pus pe aspectul material, spatio-temoral sau cognitiv al procesului de globalizare.

David Held și Anthony McGrew justifică existența acestui aspect material incontestabil,” în măsura în care este posibil să se identifice, de exemplu, fluxuri comerciale, de capital și de oameni de pe tot globul”. Acestea, așa cum reiese din analiza autorilor, sunt facilitate de diferite tipuri de infrastructură cum ar fi cele fizice, precum transportul sau sistemele bancare, normative, un exemplu de acest gen fiind normele de comerț și simbolice, cum este limba engleză ca o “lingua franca”, infrastructuri menite să stabilească condițiile prealabile pentru formele regularizate și relativ durabile de interconectare la nivel mondial. Așadar, globalizarea face referire la acele modele puternic înrădăcinate și de durată de interconectare la nivel mondial, însă conceptul de globalizare reprezintă mai mult decât o întindere a relațiilor sociale și a activităților între regiuni și frontiere.

Vorbim despre o magnitudine în creștere sau o intensificare a fluxurilor globale, astfel încât statele și societatiile devin din ce în ce mai implicate în sistemele de la nivel mondial și în rețelele de interacțiune.Ca o consecință, evenimente și evoluții îndepărtate, pot avea un impact grav la nivelul pieței interne, în timp ce aceste evenimente interne pot avea și ele la rândul lor importante repercursiuni la nivel mondial. Acest lucru nu înseamnă însă că nevoile globale vor ajunge să prevaleze sau să declaseze nevoile și comenzile locale, naționale sau regionale. Așadar, ceea ce este de fapt important, este faptul că aspectul spațial și atributele locale sunt încorporate treptat în mai multe seturi de relații interregionale extinse și în așa numitele relații de putere.

În încercarea de a conceptualiza fenomenul globalizării, cei mai mulți sceptici doresc să aplice un test concludent asupra tezelor globalizării, iar pentru cea mai mare parte a acestora, acest test presupune” construirea unui model abstract și a priori a unei economii globale, a unei culturi și societăți mondiale și evaluarea modului în care acest model se regăsește în tendințele contemporane (Sterling 1974; Perlmutter 1991; Dore 1995; B oyer and Drache 1996; Hirst and Thompson 1996)”.De aici, majoritatea acestor sceptici au ajuns la concluzia că, o conceptualizare mult mai relevantă a tendințelor contemporane o regăsim mai mult în termini precum “internaționalizare”, văzută ca o creștere a importanței legăturilor dintre economiile și societățile naționale, sau “regionalizarea”, o grupare regională în care să se producă schimburile economice și sociale, menținându-se în acest caz primatul teritoriului, al granițelor și frontierelor, rolul guvernelor în procesul de distribuție a puterii, producției și bogăției unui stat.

Nu de puține ori, globalizarea contemporană a fost asociată procesului de americanizare, aceasta viziune fiind împărtășită mai eles de non-americani, care au ajuns în timp să respingă cu tărie cultura popular Americană, precum și capitalismul care o însoțește.Ca un exemplu pentru acest caz, anul 1999 este anul în care unii fermieri francezi, din dorința de a proteja “suveranitatea culinară”, au atacat restautantele de tip McDonald. Însă, trebuie remarcat faptul că, mai multe dimensiuni ale procesului de globalizare sunt într-adevăr dominate astăzi de către activitatea Statelor Unite, fie că vorbim despre cele întreprinse pe Wall Street, în Pentagon, Cambridge, în Silicon Valley sau chiar la Hollywood. Dacă ne vom gândi la conținutul globalizării încărcat pe internet și mai apoi descărcat în toate regiunile lumii, ne vom convinge că marea majoritate a acestuia reprezintă de fapt “proprietatea” americanilor.

Astăzi, mare parte a globalismului, situează Statele Unite ale Americii într-o poziție centrală, având în vedere că cea mai mare parte a impulsurilor pentru revoluționarea informațiilor, precum și majoritatea conținuturilor rețelelor mondiale de informații sunt create în spațiul American.Cu toate acestea, ideile și informațiile provenite din contextual global, sunt percepute prin prisma contextului politicii naționale și a culturilor locale, care acționează ca filtre selective, că modificatori ai informațiilor receptate.De foarte multe ori, instituțiile politice sunt mult mai rezistente la acest “transport transnațional de informații” decât o simplă cultura popular. Este cazul Chinei, unde, deși în anul 1989 studenții au încercat să construiască o replică a Statuii Libertății în Piața din Tinanmen, China a respins categoric structurile politice specific Statelor Unite ale Americii. Însă acesta nu este un exemplu fără precedent dacă ne gândim la cazul Japoniei din secolul al XIX-lea, când, reformatorii Meji, având ca model ideile și instituțiile Anglo-Americane, au ales deliberat să adopte modelul german pe care îl considerau mult mai potrivit. Pentru multe țări în contextual contemporan, așa cum susține și Frederick Schauer, practicile constituționale canadiene, care pun un mare accet pe sarcinile și drepturile oamenilor, sau legile germane categorice în ceea ce privește rasismul, sunt mult mai potrivite decât capitalismul American.

Tot scepticii considera că, în loc să ofere o imagine de ansamblu a forțelor care modelează lumea contemporană, conceptul de globalizare poate fi văzut în primul rând ca o construcție ideologică, ca un mit convenabil, care are menirea de a justifica și legitimă acest proiect neoliberal global, care presupune crearea unei piețe libere mondiale și consolidarea capitalismului anglo-american în cadrul regiunilor economice de o importanță majoră ale lumii. Așadar, globalizarea funcționează ca un “mit necesar”, prin care politicienii și guvernele încearcă să creeze premisele și cadrul necesar în care cetățenii să poată îndeplini cerințele de pe piața mondială.

Susținătorii globaliști resping cu tărie afirmațiile conform cărora procesul de globalizare ar reprezenta o simplă construcție pur ideological sau socială și nu regăsesc de asemenea nicio asemănare între imperialismul occidental și ceea ce acest proces de întărire a relațiilor interregionale presupune. Deși nu neagă faptul că, de multe ori, discursul globalizării poate servi atingerii unor interese ale marilor puteri sociale din Occident, globaliștii subliniază că de fapt acest proces nu face altceva decât să reflecte marile schimbări pe care societatea și organizațiile mondiale moderne trebuie să le sufere. Este total eronat, spun susținătorii procesului de globalizare, să reducem globalizarea la o simplă logica pur economică sau tehnologică, acest fapt ignorând complexitatea inerenta a forțelor care modelează societățile moderne și ordinea mondială. Astfel, analiza globalistă începe de la o concepție a globalizării ca un set de procese interdependente

Care ajung să operează în toate domeniile principale ale puterii sociale, inclusiv militare, politice și cultural, modificându-le, însă neexistând nicio presupunere că ar exista un model istoric, cultural sau chiar spațial al globalizării care să facă toate aceste domenii să fie identice în fiecare națiune, percepția globalistă recunoscând așadar aceste diferențe.

O poziție centrală în această gândire globalistă consta, totuși, într-o concepție despre schimbarea globală care implică o reconfigurare semnificativă a principiilor de organizare a vieții sociale și de ordine mondială. Discutăm despre trei aspecte ale acestei gândiri care sunt identificate în literatura de specialitate globalistă, și anume, transformarea modelelor dominante de dezvoltare a organizării socio-economice, a principiului teritorial, și a puterii. Așadar cu ajutoul erodării constrângerile de spațiu și de timp și bazându-se pe modele de interacțiune socială, globalizarea creează posibilitatea unor noi moduri de organizare socială transnaționala, prin intermediul rețelelor de producție globală și a reglementărilor regimurilor naționale, în timp ce, într-un mod simultan, fac ca unele comunități cu o localizăre deosebită să devină vulnerabile la condițiile globale sau la evoluțiile mondiale, așa cum exprima și evenimentele de 11 septembrie 2001 și răspunsurile la acestea.

Robert Keohane și Joseph Nye explica aspectele unice ale globalizării contemporane. Bazată pe o distincție analitică între globalizarea văzută ca un proces de interdependentă la nivel mondial, și globalism, ca existența unor rețele multiple continentale de interdependentă, elaborează caracteristicile distinctive ale ordinii mondiale contemporane. Ei susțin că în present, globalismul este foarte diferit de cel din trecut – rețelele de interdependentă sunt mult mai groase sau mai dense, în timp ce rețelelor globale reflectă o schimbare calitativă în domeniul tehnologiilor de comunicații. Una din consecințele acestor evoluții este apariția unei noi forme de politică la nivel mondial care, în multe părti ale lumii, corespunde mai îndeaproape realității "decât imagini învechite ale politicii mondiale”. Globalizarea este o remodelarea a politicii mondiale, deși, după cum Keohane și Nye susțin, aceasta este o tendință condiționată de mai mulți factori meniți să evite evenimente care ar putea schimba ordinea lumii, așa cum au fost cele din 11 Septembrie.

Pentru Stanley Hoffmann, natura exagerată a schimbării lumii prin acest process de globalizare se regăsește mai ales în aceste evenimente din 11 Septembrie, când atacurile teroriste asupra Statelor Unite au demonstrate realitatea geopolitică, realități care demonstrează că procestul de globalizare nu este nici pe departe aproape de final, putind vorbi chiar și despre o eră a post-globalizarii. Această idee este întărită și de Michael Hardt și Antonio Negri care aduc o reinterpretare a conceptului de Imperiu, susținând că actuala fază a capitalismului globalizat este de a crea o nouă ordine mondială, această ordine fiind cel mai bine interpretată ca un imperiu, nu în sensul tradițional al statului imperial care deține puterea de decizie asupra statelor și teritoriilor subjugate, ci mai degrabă în sensul creării unui sistem de reglementare la nivel mondial, care să nu aibe limite, dar care totuși să întruchipeze o relație de dominație a unei puteri.

Însă pentru a înțelege mai bine modificările pe care lumea internațională le-a suferit în încercarea de a stabilii o nouă Ordine Mondială, este clar că trebuie să ne raportăm la evenimente mult mai timpurii. Necesitatea edificării unei securități la nivel global a apărut, așa cum afirma autorii “operei fundamentale asupra globalizării”, în contextul războiului industrializat, când nicun stat nu se simțea suficient de capabil să dispună de resursele necesare obținerii unei victorii sau evitării unei înfrângeri. În această situație, doar alianțele militare au reușit să înlăture primejdia amenințărilor grave la adresa securității, coagulang eforturile statelor componente în organizarea și ducerea războiului.

Sfârșitul celui de-Al Doilea Razaboi Mondial a prezentat peisajul politic internațional într-un mod aproape de neimaginat pentru europeni și pentru americani. Germania apărea distrusă, Marea Britanie, Franța și Uniunea Sovietică au fost părțile învingătoare europene, însă cele două țări democratice, împreună cu coloniile lor imperiale, nu au prezentat interese pe termen lung compatibile cu cele comunist-sovietice ale Uniunii aflată într-o permanentă creștere. Așadar, situația Europei a fost complicată și mai mult de problema comunismului și de relația dintre partidele comuniste aflate la Moscova. Partidul comunist francez, de exemplu, a urmat doctrină care guverna Moscova și a jucat un rol atât de important în timpul rezistenței față de invazia germană încât, în momentul eliberării Franței, acesta a deținut majoritatea voturilor. Aceeași istorie au cunoscut-o și Italia sau Iugoslavia, tari în care comunsitii conduși de Tito s-au bucurat de o popularitate atât de mare, tocmai pentru că erau considerați eliberatorii țării. Astfel, întreaga Europă de Est a fost ocupată de comuniști, zona dominată de Uniunea Sovietică, care dorea să prevină o nouă invazie devastatoare din partea vestică.

Așadar, perioada Războiului Rece este marcată de prezență a doua superputeri, SUA și URSS, care au reușit să controleze pattern-ul relațiilor militare globale și de securitate postbelice și au realizat numeroase acorduri bi și multilaterale de securitate și cooperare militară și cu alte state de pe mapamond. Practic, în decursul a aproape cinci decenii, geopolitica lumii a fost dominată de două sisteme opuse de alianțe militare și pacte de securitate regională, care au sporit de la an la an amploarea forțelor armate desfășurate la scară mondială.

Autorii menționați anterior, considera că dispariția bipolarității a marcat o scădere a importanței securității globale și o reformulare în termeni regionali sau locali, a intereselor de securitate primare ale marilor puteri, devenite puteri militare de rang mediu, ca și a strategiilor naționale de securitate, asistând în prezent la o “descentralizare a sistemului de securitate internațională și la aparita unor complexe de securitate regională relativ disparate”.

Leslie Sklair face și el o distincție între două sisteme de globalizare: primul este sistemul de tip capitalist neoliberal al globalizării – este unul care, după cum explică cei mai mulți specialiști, este acum predominant. Cel de-al doilea este sistemul socialist, care nu este încă un produs real al procesului de globalizare, dar este prefigurat de curentul mișcării alter-globalizare, în special celei orientate spre mai multe drepturi ale omului în întreaga lume. Mișcările alter-globalizarii, precum și potențialul instaurării socialismului în lume, sunt favorizate de problemele din actualul sistem neoliberal, în special polarizarea clasei și bineînțeles, capitalismul care guvernează lumea.

Robert O.Keohane și Joseph Nye Jr., observă și ei în capitolul “What’s New? What’s not? (And so what?)”, că având niște costuri de comunicații relativ reduse, acest lucru a încurajat participarea unui număr destul de mare a actorilor, crescând în același timp importanța interdependentei complexe dintre aceștia. Astfel, cei doi descriu “o lume ipotetică, cu trei caracteristici: canale multiple între societăți, cu actori multipli, și nu reprezetati doar de state; probleme multiple care nu sunt ordonate într-o ierarhie clară, precum și lipsa relevantei amenințării sau a folosirii forței între state, legate printr-o interdependent complexă.”

Tot Sklair este cel care aduce în discuție și importanta practicilor transnaționale, capabile să treacă dincolo de granite-inclusiv cele create de statele natiune- specificând însă că importanță acestor granițe se afla într-o permanentă scădere în acest proces al globalizării capitaliste. Sklair, acordă în studiul său prioritate practicilor economice transnaționale, lucru care îl determină să reacționeze asemeni unui Marxist, în acest context corporațiile transnaționale fiind un aspect central al analizei sale.De aici, rezultă și ideea că acest capitalism este departe astăzi de a mai fi un sistem inter -national, mai degrabă transformându-se într-un sistem global, decuplat de la orice teritoriu geografic specific sau orice stat-națiune.

Așadar, suntem astăzi martorii unei permanente schimbări a ordinii mondiale care trece printr-un proces complex și contradictoriu al dezvoltării, cauzate pe de o parte de schimbările politice și geopolitice pe care Europa de Est le-a suferit după căderea așa-numitelor sisteme ale “Socialismului real”; pe de altă parte avem o creștere a rolului pe care statele asiatice îl joacă pe arena internațională, în special China și India, precum și eforturile SUA de a-și menține predominanta globală, toate acestea având un puternic impact asupra modului în care lucrurile evoluează la nivel mondial.De asemenea, exista și un ordin de Drept Internațional, reprezentat de Organizația Națiunilor Unite, dominat de cinci membrii permanenți ai Consiliului de Securitate, membri ce dețin puteri nucleare (SUA, Marea Britanie, Franța, Rusia și China).

Într-o vreme în care SUA trebuie să ia decizii pentru rezolvarea tuturor crizelor care apar la nivel mondial, rolul Rusiei în ceea ce privește noua ordine mondială devine tot mai evident.În ciuda unui număr semnificativ de eșecuri, Rusia se afla încă în plin proces de tranziție de la un sistem cu partid unic la un stat de drept, la democrație și un sistem bazat pe economia de piață.În ciuda tuturor criticilor, justificate sau nejustificate, care vizau poziția sa politică, atât pe plan intern, cât și pe plan internațional, Rusia a reușit să ajungă din nou la statutul de mare putere, fiind una dintre puterile nucleare ale lumii, membru permanent al Consiliului de Securitate cu putere de veto, și în afară de SUA, este singurul stat care își menține o prezența permanentă în spațiu.Și pe plan economic, Rusia este unul dintre cei mai importanți exportatori de petrol, diamante și alte resurse naturale și minereale, cărora li se adăuga o impresionantă industrie agricolă, fapt ce certifica o economie în curs de dezvoltare. Însă, cu siguranță, chiar și în aceste condiții, problemele naționale majore cu care se confrunta astăzi sunt sărăcia, corupția, criminalitatea și o diminuare rapidă a populației ruse. Contrar așteptărilor, datorită marilor sale rezerve valutare (în valoare de 182 miliarde de dolari), precum și rambursării aproape totale a datoriilor externe, Rusia nu se afla în situația experimentării unei crize economice, nici chiar în situația în care prețul petrolului ar scădea.

Constituția Rusiei, aflată în vigoare încă din anul 1993, are la baza respectarea drepturilor omului, statul de drept, promovarea democrației și a proprietății private, practic putem remarca în cazul Rusiei un sistem de drept constituțional bazat pe modelul german. Rusia, ca membru permanent al Consiliului European, aloca unul dintre judecătorii săi Curții Europene pentru Drepturile Omului de la Strasbourg, la care fiecare cetățean al Federației Ruse poate face apel în cazul în care are nevoie.

Reglementările acestui tip de sistem politic au fost afirmate de votul majoritar al populației, afirmare ce nu înseamnă neapărat identificarea directă cu Occidentul, ci mai degrabă o tendință predominantă de a privi și călători în această parte a lumii, lucru posibil abia după ce tranziția politică din anii 1990/1991 a fost fnalizata. Există practic la nivelul Federației Ruse o tendință care clasifica cumva poziția mondială a acestui stat, poziție care nu ar trebui numită totuși “naționalism” ci mai degrabă o formă de încredere în sine, poziție ce poate fi surprinsă cu succes în expresia “Rusia pentru ruși “.În această nouă Rusie, Vladimir Putin a fost considerat noul conducător absolut rus a cărui sarcină va fi evitarea greșelilor făcute de ultimul tar, Nicolae II.

Vladimir Putin este cel care a adus Rusia din nou în atenția puterilor Occidentale prin ideea unei Noi Ordini Mondiale, opunându-se hegemonului creat de SUA și cultivând unele dintre cele mai vechi alianțe pe care Federația le-a avut. Eforturile lui Putin de a stabili un “stat puternic” și angajamentul sau față de “ideea Rusiei” au avut un puternic impact asupra strategiilor de politică externă pe care le-a promovat încă din discursul sau politic din anul 2000. În acel moment se putea observa că, în viitor, Putin avea să se bazeze pe “conceptul Eurasiatic “ca parte a ideii ruse, a făcut din dezvoltarea relațiilor cu Comunitatea Statelor Independente o prioritate de top, a considerat SUA unul dintre cei mai importanți parteneri, dar în același timp a menținut relații bune și cu Uniunea Europeană. Orientarea politicii sale externe cu siguranță părea să prezinte unele contradicții, iar aplicarea practică a politicilor sale externe a fost de la început afectată de nesiguranță, cu toate că, unii observatori s-au grăbit să concluzioneze că Rusia dorea integrarea sa în spațiul vestic și Europenizarea.

Presidintia lui Vladimir Putin a reușit să aducă o stabilitate care lipsea de foarte mult timp din viața politică a Rusiei, dar care nu a adus la fel de mult confort și observatorilor occidentali și “prietenilor lor democratici” aflați chiar pe teritoriul Rusiei care au avut mari așteptări imediat după prăbușirea Uniunii Sovietice în 1991.Pe plan intern, economia și sistemul politic al Rusiei s-au stabilizat după ce mai bine de cincisprezece ani au cunoscut efectele crizei, criză căreia elitele și cetățenii au încercat să-i găsească o rezolvare. Administrația lui Putin a adus ordine pentru haosul creat în timpul guvernării lui Yeltsin, a consolidat structurile instituționale prin care Elțin și echipa sa au încercat să guverneze Rusia, câștigându-și în timp o popularitate atât de mare încât este la cel de-al treilea mandat la presidintie, sir întrerupt de anii în care a ocupat fuctia de prim ministru în stat. Imediat după căderea comunismului, printr-o serie de măsuri agresive, a încercat să restabilească ordinea pe plan economic și politic, subordonând statutului titlurile de oligarhi create într-un mod suspect în timpul privatizării lui Elțin și a pus o mare parte din activele lor sub controlul statului. A atacat înrădăcinatele elite post-sovietice și a înlocuit birourile electorale cu poziții ocupate de desemnați ai Moscovei.

Chiar dacă președintele Putin și consilierii săi par a fi împăcați cu status quo-ul de după război din Europa post-sovietica, care a crescut atât de rapid din resturile URSS-ului la începutul anilor 1990, chiar dacă a acceptat extinderea NATO și a Uniunii Europene, al căror avânt a marcat dispariția definitivă a ceea ce mulți cunoșteau sub denumirea de “Doctrina Brejnev”, când pentru mai bine de jumătate de secol, liderii sovietici au folosit de trei ori forțele Armatei Roșii și ale Pactului de la Varșovia pentru a impune menținerea regimurilor socialiste din Europa de Est, în ceea ce privește viziunea lui Vladimir Putin despre politica internațională a rămas aceeași, cuprinsă în parametrii conceptului de putere, tradusă prin forța și întindere teritorială. Aceste percepții cu privire la prozitia Federației Ruse în politica internațională, precum și dorința de a rămâne la statutul de mare putere, au fost surprinse de mass-media în discursul însuși președintelui Putin:” Prăbușirea URSS a fost marea catastrofă geopolitică a secolului XX și pentru națiunea rusă a fost o adevărată dramă. Zeci de milioane de compatrioți de-ai noștri s-au regăsit în afara granițelor Rusiei”.

Politica externă a lui Putin a manifestat cumva tendința de “îndreptare către Vest”, devenind membru în Grupul celor Opt și în Consiliul Consultativ NATO-Rusia, stabilit în timpul Summitului de la Roma din 2002.De la atacurile teroriste îndreptate împotriva Statelor Unite ale Americii din 11 septembrie 2001, relațiile ruso-americane au intrat pe un drum fără precedent de colaborare, Putin fiind printre primii lideri mondiali care au transmis condoleanțe și întreg sprijinul președintelui George W. Bush în ziua tragediei. În plus, guvernul rus a pus la dispoziție omologilor săi din SUA informații secrete și a ajutat la crearea unor baze americane pe teritoriul fostelor state socialiste din Asia Centrală, ca parte a operațiunilor conduse de SUA împotriva guvernului AfganTaliban, un acord care ar fi fost de neconceput cu cincisprezece ani în urmă. Poate că nimic nu reflectă transformarea relațiilor Ruso-Americane așa cum a făcut-o relația pe care cei doi președinți, Vladimir Putin și George W. Bush au avut-o, așa cum însuși președintele SUA a afirmat:” L- am privit (pe Putin) în ochi… și i-am simțit sufletul.”

Însă, aceste alianțe încrucișate pe care guvernul lui Putin le-a încheiat la nivel de politică externă cu Occidentul sau cu Statele Unite, au mascat de fapt adevăratele intenții pe care liderul rus le avea. Rusia a continuat propriul său “război al terorii” în Cecenia, în ciuda criticilor occidentale, care, de asemenea, au salutat sprijinul guvernului Putin în alegerile din Ucraina și Belarus, din 2004 și respectiv 2006.În mod similar, Rusia a urmat un curs independent în contribuțiile sale la programul nuclear al Iranului, în vânzarea de arme și energie în China și a creat legături speciale cu Coreea de Nord și alte state cu statut special. În ciuda expresiilor puternice de solidaritate în “războiul împotriva terorismului”, Președintele Putin s- a alăturat președintelui Jacques Chirac al Franței și cancelarului Gerhard Schroder al Germaniei și s-au opus invaziei conduse de SUA în Irak, în 2003.

După anul 2010, obiectivele de politică externă ale Rusiei în direcția Statelor Unite țin în special de consolidarea relațiilor economice și comerciale, prin dezvoltarea parteneriatelor în mediul afacerilor la nivelul ambelor tari.Pe lângă acestea, acordurile încheiate între SUA și Rusia presupun și o continuare a dialogului pentru reducerea armamentului nuclear strategic și se dorește o cooperare tot mai strânsă pentru realizarea programului antirachetă.La data de 3 februarie 2010, sub egida Institutului de dezvoltare contemporană din Moscova, a avut loc prezentarea raportului cu tema “Rusia secolului XXI: modelul unui mâine de dorit (Rossiia XXI veka: obraz jelaemogo zavtra), în care “una dintre condițiile de bază pentru depășirea neîncrederii dintre Rusia și SUA o reprezintă amânarea extinderii NATO în zona postsovietica”, Rusia transformându-se cumva în garantul integrității teritoriale a statelor vecine.

Însă evenimentele petrecute anul 2014 au făcut ca relațiile dintre Rusia și NATO să înceteze definitiv, după ce Federația Rusă a anexat Crimeea, în martie 2014. “În urma actelor de agresiune ale Rusiei la adresa Ucrainei, miniștrii de externe aliați au decis, la 1 aprilie 2014, suspendarea ansamblului coopeării practice NATO-Rusia în cadrul NRC dar și sub egida Consiliului de Parteneriat Euro-Atlantic (EAPC) și a Parteneriatului pentriu Pace (PfP), și continuarea dialogului politic doar la nivel ambasadorial și superior acestuia, în funcție de necesități. Această decizie a fost reconfirmată la cel mai înalt nivel, la Summit-ul NATO din 3-4 aprilie 2014.”

NATO a încercat în lunile ce au urmat să demonstreze eficienta Alianței publicând o serie de rapoarte, având în vedere că lumea internațională a suferit un șoc cauzat de anexarea Crimeei de către Federația Rusă și totodată, având în vedere intențiile pe care aceasta le are în legătură cu Estul Ucrainei, rapoarte din care revista Spiegel a selectat unul care scotea la lumina poziția Rusiei în contextul securității mondiale și care se referea la capacitatea Rusiei de a întreține acțiuni militare semnificative fără a avertiza în prealabil, reprezintă o amenințare mult mai mare pentru menținerea securității și stabilității geopolitice din zona euro-atlantică. Rusia se transforma astfel într-o amenințare militară locală sau regională. Federația Rusă devine astfel, un factor destabilizator dar și amenințător pentru acei aliați care se află la granița șa sau foarte aproape de aceasta

.

În prezent exista încă incertitudinea dacă Vladimir Putin se va limita doar la anexarea acestui teritoriu sau își va extinde influența și în estul Ucrainei, lucru ce ar însemna că Rusia va pierde controlul și influența asupra Vestului Ucrainei care, cel mai sigur, va adera la NATO creând în acest fel o graniță comună a Rusiei cu Alianța Nord Atlantica, lucru pe care Kremlinul a încercat să îl evite chiar și în timpul războiului cu Georgia din 2008. Însă aceste evenimente actuale le voi trata într-un capitol viitor.

1.2 Cine este Domnul Vladimir Putin? Control și sistem politic.

Venirea la putere a lui Vladimir Putin la începutul unui nou mileniu, așa cum remarca și Richard Sakwa într-una din lucrările sale dedicate chiar acestui lider care a reușit să-și atragă atât o susținere impresionantă a cetățenilor ruși, cât și atipatia și chiar repulsia liderilor mondiali, poate semnifica debutul unui secol al schimbărilor rapide, fie pe plan intern, fie, așa cum arata evenimentele actuale, pe plan internațional. Guvernarea lui Putin a răspuns schimbărilor care au urmat căderii regimului sovietic, iar modul în care acest lider a ales să acționeze, fie că a fost sau nu pe placul marilor puteri mondiale, cel puțin a răspuns într-un mod rațional problemelor vremii respective și a dat sens unei generații care trebuia să treacă din nou prin transformări substanțiale.

Dar ce este atât de rău la Vladimir Putin? Și poate cea mai realistă întrebare care poate fi formulată ar fi dacă oare există cineva care să fie mai potrivit pentru rolul de lider al Rusiei decât este el? Putem oare găsi un candidat care să poată nu numai să concureze cu Vladimir Putin și să promită reformarea sistemului politic rusesc, ci care să dețină și suficiente calități încât să fie capabil să le și implementeze? Un lider bun ar putea fi doar acela care va înțelege realitatea și în același timp constrângerile și limitele sale. Aceasta este ideea a cărei analize ar putea să ofere răspunsul pentru situația actuală a Rusiei și care ar putea explica rolul pe care îl joacă Vladimir Putin în această mică parte a istoriei țării.

Cea mai mare parte a evoluției sale a fost rezultatul schimbărilor permanente care au apărut la nivel global, dar și al provocărilor monumentale cu care s-a confruntat Rusia de- a lungul timpului. Diferitele administrații rusești care au venit și plecat de la guvernare încă din anul 1988, au fost nevoite să se lovească de amestecul inexorabil al altor puteri mondiale în treburile interne de stat.În timpul mandatelor lui Vladimir Putin a fost stabilită o neîntreruptă experienta instractiva cu privire la provocările ce veneau din exterior, provocări ce urmăreau transformarea Rusiei într-un paradis al capitalismului.

.

Pentru Putin, restaurarea statului a fost principalul scop al activității sale, lucru ce rezulta clar chiar dintr-un Manifest propriu:” Russia nu va deveni o a doua ediție a Statelor Unite sau a Marii Britanii, unde valorile liberale au o tradiție istoric înrădăcinată. Statul nostru, instituțiile și structurile lui au jucat întotdeauna un rol excepțional de important în viețile cetățenilor și a țării în sine… Rușii sunt alarmați de evidenta scădere a puterii statului. Publicul cauta o posibilă restaurare a rolului de ghidare și reglementare a statului”.În acest sens, oprirea activității ONG-urilor americane și britanice, care au fost concepute și proiectate pentru a submina suveranitatea Rusiei, a reprezentat obiectivul său esențial. Nu a pierdut niciun moment cu numirea în funcție a unor miniștrii incompetenți sau din categoria așa numiților oligarhi, ocupându-se de trimiterea în închisori a celor suspectați de abuzuri sau trădare, aceasta transformându-se într-o strategie prin care a trimis un mesaj potențialilor trădători.

Este important să oferim o privire de ansamblu asupra ascensiunii sale la poziția actuală iar pentru aceasta aș putea începe prin a aminti că la data de 25 iulie 1998, președintele Boris Elțin l-a numit pe Vladmir Putin, fostul colonel al KGB-ului, șef al Serviciului Federal de Securitate al Federației Ruse care se ocupa de supravegherea securității interne, intentau acțiuni aniteroriste, vegheau asupra securității frontierelor și o serie de alte atribuții menite să asigure siguranța țării.La 19 august 1999, Putin a fost numit să îndeplinească datoria de prim-ministru, iar în aceeași zi, Elțin îl va numi pe Putin succesorul său.

Dar de ce Putin? Este clar că Elțin se putea baza pe alți candidați, cu acreditari mai bune și cu o experiență politică mult mai vastă și care, fără îndoială, aveau mult mai multe competente pentru a conduce guvernul.La acea vreme, presiunile asupra lui Eltin erau enorme. Greșelile și politicile sale eronate în toate domeniile vieții sociale au dus la nemulțumirea administrației, parlamentului și nu în ultimul rând, a populației care, în mod cert, a rămas săraca. Rusia nu a mai fost la fel de supusă cum fusese în timpul regimului comunist, iar în 1999 opoziția îl va acuza pe Elțin de corupție și alte infracțiuni grave.În această perioadă sărăcia a adus Rusia, din nou, pe locul trei între cele mai sărace țări ale lumii, lucru ce a făcut că zilele lui Elțân să fie numărate, motiv pentru care, într-un moment critic din viața sa, a făcut mutarea care va schimba cursul carierei lui Vladimir Putin. Astfel, la 31 decembrie 1999, Elțân se va retrage oficial și va confirma din nou că îl nominalizase pe Putin ca succesor al său, acesta din urmă devenind cel de-al doilea președinte al Rusiei.În aceeași zi, cu o aparentă recunoștința, Putin a semnat un decret care îi garanta lui Elțin protecție împotriva urmăririi penale, precum și beneficii materiale familiei sale.

În afară de îngrijorarea pentru propria sa siguranță, Elțin a mai avut un motiv, nu la fel de evident, de a-l alege pe Putin ca succesor al său. El a realizat faptul că Rusia nu era pregătită pentru trecerea la un regim democratic, proces care, în lipsa fondurilor financiare și a unei puteri care să mențină integritatea țării ar fi putut să aducă Federația în pragul unui colaps total. Rusia avea practic nevoie de un lider puternic, o persoană suficient de calificată și determinată de a uzurpa puterea, dar în același timp să mențină semnele distinctive ale democrației pentru adaptarea la marketingul economic al noii realități. Iar în această privință, istoria ultimilor șaisprezece ani a demonstrat că Elțin nu se înșelase, Putin făcând ceea ce era necesar pentru Rusia, chiar dacă acțiunile sale au fost sau nu pe placul liberalilor progresiști.

Este de la sine înțeles că au existat numeroase voci care au susținut că au existat candidați mult mai bine pregătiți decât Putin, lideri care ar fi ghidat Rusia spre democrația reală și spre prosperitate, însă aceasta cred că este doar o iluzie, întrucât, așa numita elita din timpul lui Elțin a fost mai mult decât mediocră, acesta fiind o urmare a procesului de selecție din perioadei sovietice. Toți potențialii candidați făceau parte din categoria Homo Sovieticus, așa cum a fost numită ultima generație sovietică, generație ce nu a exprimat o evaluare realistă a realității, nu a adus adevărul maselor de oameni și nici nu au adus un program clar pentru rezolvarea celor mai dureroase probleme ale societății.

Presidintia lui Vladimir Putin a reușit să intituie o centralizare și un control fără precedent asupra vieții politice de la Moscova iar poate cea mai proeminentă schimbare a fost cea suferită de executiv, Putin reușind să concentreze întreaga putere în mâinile președintelui. Solidificarea unui sistem de tip “Vlasti Vertikal”, sau dispunerea verticală a autorității politice pornind de la președinte și extinzându-se vertical în jos până la nivelul federal, regional sau administrativ, a fost unul dintre obiectivele explicite ale lui Putin în momentul în care a preluat mandatul în 2000.În acest sens, el a adoptat o serie de măsuri de restructurare al guvernelor regionale și federale. Numirile în funcții, mai degrabă decât alegerile, au devenit metoda preferată prin care erau aduși în birourile politice de la guvernatorii regionali, la deputații din camera superioară a parlamentului, cunoscut și sub denumirea de Consiliul Federației, sau până la plenipotențiarii Reprezentanți ai Celor Șapte Districte ale Rusiei. Pentru Putin, loialitatea pare să fi fost principala caracteristică a aparatului său politic și nu baza calificărilor acetuia, exemplele fiind numeroase în acest sens: Vladimir Churov, deputat fără educație în domeniu dar care a fost numit președinte al Consiliului Electoral, Anatoli Serdiukov, un inspector fiscal care a fost numit ministru al apărării, Viktor Zubkov, un ministru cu foarte puține cunoștințe în materie de finanțe, dar care va ocupa funcția de prim-ministru în septembrie 2007, dar care ulterior îi va ceda această poziție lui Putin însuși.

Practic, un executiv puternic era considerată principala componentă a ideologiei democratice suverane de la Kremlin, termen ce va fi vehiculat pentru prima dată în februarie 2006 de către șeful adjunct al administrației, Vladislav Surkov. Cele trei dogme situate în spatele politicii publice a lui Putin, Surkov explica, au fost democrația, suveranitatea statului rus mai presus de toate și buna-starea materială

.

O altă schimbare pe care Vladimir Putin o aduce sistemului politic rusesc se referă la alegerile parlamentare, din anul 2007, deputații din camera inferioară a parlamentului rus, Duma de Stat, fiind aleși printr-un sistem proporțional bazat exclusiv pe partidele politice. Alegătorii nu mai votează pentru politicienii individuali, ci pentru partidele, a căror conducere poate schimba candidații de pe lista lor sau pot rearanja ordinea lor. Spre deosebire de alegerile anterioare pentru Duma de Stat, pragul electoral pentru includerea unei părți în Parlament este acum de 7 la sută din voturile naționale, blocurile multipartide nu sunt permise, iar deputații care își schimba partidul în timpul alegerilor își pierde locul.În ceea ce privește Camera Superioară a Parlamentului, Consiliul Federației, așa cum am specificat deja, delegații sunt de data aceasta numiți direct de către președinte.

Aceste modificări au fost semnificative, dacă ne referim la faptul că, în cazul candidaților pentru Duma, aceștia se confrunta cu penalități severe dacă se opun limitelor care li se impun și dacă luăm în calcul faptul că dintre partidele politice care au funcționat în Rusia în 2006, mai puțin de jumătate au fost în măsură de a îndeplini cerințele stricte privind participarea la alegerile din 2007.În urma acestor alegeri din 2007, dintre acele partide politice care au făcut față noilor cerințe, doar patru au câștigat locuri în Duma de Stat: Rusia Unită, Partidul Comunist al Federației Ruse (PCFR), Partidul Liberal Democrat al Rusia (PLDR) și Rusia Justă. Cele mai mari doua partide liberale tradiționale din Rusia, Soyuz Pravikh Sil și Yabloko nu au avut suficient sprijin în timpul alegerilor pentru a putea avea reprezentanta în Duma.

În timpul alegerilor pentr Duma de Stat din octombrie 2007, Putin a aprobat Rusia Unită și declarându-l partidul puterii, fiind de acord să conducă partidul, ceea ce a adus partidului o susținere de 64 la sută din voturile la nivel național și luând 315 din cele 450 de locuri din Duma, mai mult decât suficient pentru a avea dreptul de a schimba Constituția sau pentru a suprascrie o respingere legislativă.În prezent, Rusia Unită este cel mai puternic partid politic din Federația Rusă și se bucura de 238 de locuri din cele 450 din Duma de Stat, ceea ce reprezintă un procent de 52,89%.

Observatorii internaționali din partea Consiliului Europei și ai Organizației pentru securitate și Cooperare în Europa (OSCE) au considerat inadecvat un astfel de sistem politic în care doar patru partide politice își împart puterea considerând că a existat un nivel neadecvat de mare de susținere pentru un singur partid (Rusia Unită), o susținere inegală și părtinitoare a Mass-mediei, un cod electoral restrictiv care exclude din start partidele noi și mici, precum și o hărțuire fizică și juridică a partidelor și candidaților din opoziție.

La fel ca și în cazul executivului, Parlamentul a devenit un organ a cărei ordine de zi pare a fi puternic influențată, dacă nu dictată de administrația prezidențială. Dumă este și va continua probabil să fie dominată de partidele care sunt în mare măsură dedicate sprijinirii Kremlinului, în prezent existând puține sau chiar nicio ocazie ca în ramura legislativă să fie introduse alternative de politică. După ce s- a introdus un sistem cu reprezentare proporțională în Duma și numire prezidențiala în Consiliul Federației, responsabilitatea Parlamentului în fata electoratului a scăzut, fapt ce a avut un efect negativ asupra legitimității autorității, eficiența muncii legislative și calitatea legislației diminuându-se.

Istoria anilor 1990 explica parțial popularitatea lui Putin și dorința rușilor de a accepta constrângerile în permanentă creștere a libertății lor și, poate mai important, a libertății celor care caută să critice și probabil să înlăture de la putere un regim care a reușit să aducă stabilitate și echilibru unui stat care a suferit o schimbare esențială de ideologie. Deși perioada anilor 1990 este de obicei percepută de Occident ca fiind o etapă în care Rusia a fost o țară liberă, cei mai mulți ruși își amintesc de acea vreme ca fiind un deceniu al haosului și a nesgurantei economice, dusă până la extrem. Inflația cunoscuse cel mai înalt nivel, la fel ca și nivelul crimelor violente care, de cele mai multe ori, rămâneau nepedepsite, presa era liberă să declare orice dorește, însă de prea puține ori existau controale care să asigure precizia informațiilor, această perioadă este cunoscută și pentru numeroasele crime ale jurnaliștilor, infracțiuni organizate de insurgenți ceceni, o perioadă cu multe partide dar care prea puțin reprezentau prevederile ideologice sau nevoile populației.În concluzie, Guvernul era văzut de populație ca fiind incompetent și descentralizat.

Conducerea de la Kremlin pare astăzi deosebit de preocupată de sustenabilitatea sistemului politic actual din Rusia și de creșterea economică, deși pe plan extern, Putin și consilierii săi au creat constant o imagine negativă dacă vom privi la “revoluțiile colorate” din anii 2003, 2004 și 2005 din Georgia, Ucraina și Kargazstan, dar mai ales dacă vom privi la evenimentele actuale care au trasnformat Rusia în cel mai mediatizat actor internațional după ce a reușit să anexeze Peninsula Crimeea în anul 2014 și continuă să prezinte un pericol pentru Ucraina, în cazul în care Putin va lua decizia de a anexa și Estul acesteia.

Trebuie remarcat faptul că, Putin este cel care a reușit în mod sistematic să readucă Rusia din nou pe scena marilor actori internaționali și a condus domeniul afacerilor internaționale, relațiile și diplomația Kremlinului într-o direcție în care, probabil, nicio altă națiune nu ar fi mers. Rusia, prin toate acțiunile pe care le întreprinde, poate fi considerat unul dintre cele mai mari obstacole care stă în calea instalării Noii Ordini Mondiale propuse de Axa Anglo-Americana, iar evenimentele petrecute în anul 2014 au venit ca un răspuns din partea lui Vladimir Putin care pare a fi hotărât să schimbe harta geopolitică a lumii. Rusia lui Putin pare să nu fie dispusă să tolereze o lume unipolară și pare mai dispus ca oricând să readucă pe scenă internațională imperialismul rusesc.

Proiecția puterii militare a Axei Anglo-Amercane este astăzi prezenta în întreaga lume, însă structura puterii globale nu a fost niciodată atât de instabilă, adevăratul scop al lui Putin fiind acela de a aduce la lumina adevărată agenda prin care aceasta triadă alcătuită din Vatican, Londra și Washington încearcă să stabilească Noua Ordine Mondială.

Există numeroase voci care susțin că, odată cu evenimentele recente care au dus la actuala criză ucraineană și consecințele care i-au urmat, voci care pentru a descrie contextul geostrategic generat de acțiunile recente ale Federației Ruse folosesc sintagme precum “un nou mic Război Rece”. George Friedman face o analiză într-unul dintre articolele publicate pe site-ul Stratfor. Global Intelligence numit Bordelands: First moves în România în care sugerează că există o diferență de perspectiva, intre modul în care statele din Estul Europei Centrale percep evenimentele din Crimeea ca pe o criză care deja a atins cote maxime și modul în care pentru occidentali acțiunea Federației Ruse în Ucraina ar putea deveni un eveniment semnificativ.

Dar care sunt adevăratele interese ale lui Vladimir Putin în această zonă? Pentru a putea oferi un răspuns acestei întrebări mă voi raporta la o lucrare apărută acum mai bine de cincisprezece ani, dar care ar putea explica cu succes ceea ce se întâmplă astăzi la nivel internațional. Zbigniew Brzezinski vorbea într-una dintre lucrările sale intitulata Marea tabla de șah: Supremația americană și imperativele sale geostrategice ca la nivel mondial „competiția bazată pe criteriul teritoriilor domina încă chestiunile mondiale… în această competiție, așezarea geografică este încă punctul de plecare în definirea priorităților externe ale unui stat-națiune, iar mărimea teritoriului național rămâne, de asemenea, unul dintre criteriile majore de stabilire a statutului și puterii” și ca „exercitarea supremației mondiale a Americii trebuie să acorde atenție” specială „faptului că geografia politică rămâne o chestiune decisivă în politica internațională”.

Brzezinski vorbește tot în această lucrare despre existența unor „jucători geostrategici activi care sunt acele state care au capacitatea și voința națională de a-și exercita puterea sau influența dincolo de propriile granițe în vederea schimbării actualei situații geopolitice într-o măsură care afectează interesele Americii”, subliniind și ideea că acestea sunt state care au „potențialul său predispoziția de a fi instabile din punct de vedere geopolitic”, precum și că, „din diferite motive – căutarea ‘maretiei’ naționale, împlinirea ideologică, mesianismul religios, creșterea puterii economice – unele state” din această categorie „chiar cauta să obțină dominația regională sau o poziție mondială”.

Pornind de la aceasta definiție data actorilor geostrategici activi, tot Brzezinski susține că în Eurasia exista cinci actori geostrategici, alături de care identifică și cinci pivoți geopolitici majori, „pivoții geopolitici care sunt acele state a căror importanta decurge nu din puterea sau din motivația lor, ci mai degrabă din așezarea lor sensibilă și din consecințele situației lor potențial vulnerabile pentru comportamentul jucătorilor geostrategici”. Astfel, Franța, Germania, Rusia, China și India sunt actorii geostrategici, în timp ce Ucraina, Azerbaidjanul, Coreea de Sud, Turcia și Iranul sunt ceea ce numim pivoți importanți.

În mod cert, în contextul actualei crize din Ucraina, Federația Rusă deține toate caracteristicile unui jucător geostrategic extrem de activ, având resursele de putere vitale pentru a-și urmări interesele, chiar dacă acestea își au localizarea în teritorii aflate în afara granițelor proprii, în timp ce Ucraina a demonstrat clar în cazul acestei crize ca nu este decât un pivot geopolitic, adică un stat care a oferit toate condițiile propice pentru că Rusia să își poată manifesta voința și interesele de jucător geostrategic. Tot Brzezinski este cel care afirmă că „identificarea pivoților geopolitici-cheie eurasiatici de după Războiul Rece și protejarea lor este… un aspect crucial al geostrategiei mondiale a Americii”.

„Ucraina, un nou și important spațiu pe tabla de șah care este Eurasia, este un pivot geopolitic deoarece simpla sa existență ca țara independenta ajuta la transformarea Rusiei” afirmație prin care Brzezinski sugerează că „fără Ucraina, Rusia încetează să mai fie un imperiu eurasiatic. Rusia fără Ucraina poate să aspire încă la statutul de imperiu, dar atunci ar deveni un stat imperial cu precumpănire asiatic, pasibil de a fi atras în conflicte – care îl vor slăbi – cu statele central-asiatice”. Vorbim în acest caz despre o Ucraina de o reală importanță pentru Federația Rusă, un stat cu o populație mare, resurse naturale bogate și o țară cu o largă deschidere la Marea Neagră, o țară prin care „Rusia câștiga automat, din nou, mijloacele necesare pentru a deveni un puternic stat imperial” cu frontiere sitituate pe două continente.

Înaintând cumva spre literatura mai apropiată de zilele noastre, este necesar să invocăm în discuție și argumentele lui Robert D. Kaplan care remarca faptul că „Putin nu a renunțat cu totul la dimensiunea europeană a geografiei ruse. Dimpotrivă, concentrarea asupra Ucrainei ca parte dintr-un efort mai vast de refacere a sferei de influența rusești în zonele învecinate Rusiei demonstrează dorința lui ca Rusia să se ancoreze în Europa, fie și în termeni nedemocratici”. Este clar în acest context că, motivațiile care au stat la baza acestui eveniment expansionist fac obiectul politicii externe a Moscovei. Vorbind despre Occident, este lesne de amintit faptul că Rusia l- a considerat întotdeauna un mediu ostil, amintind aici un eveniment petrecut în anul 2009, când șeful Statului Major General al forțelor armate ale Rusiei, pe numele sau Nikolai Makarov, afirma că „NATO și China sunt cei mai periculoși rivali geopolitici ai noștri”. Practic, Rusia, chiar și după o perioadă îndelungată de cooperare și relații detensionate, au considerat NATO, cea mai importantă și puternică organizație politico-militara a Occidentuluica pe principalul rival în calea atingerii scopurilor strategico militare ale Federației.

Toate datele pe care le-am expus în linii mari până acum, duc la o ipoteză care ar putea explica de ce a luat Rusia această hotărâre care a schimbat profund Ordine Lumii și ne întrebăm de ce a ales acest mod de acțiune, precum și de ce a ales tocmai acest moment: obsesia geopolitică și geostrategica legată de controlul asupra Ucrainei privite ca zona-pivot s-a dovedit a fi foarte puternică (și dublată, în plus, de iluzia că Occidentul nu va avea nici voința politică și nici capacitatea de a elabora, rapid, o strategie de răspuns, centrată pe descurajare) la Moscova; și e posibil ca Rusia să fi preferat să acționeze acum, în condițiile în care slăbiciunile evidente și multiple ale unor elemente constitutive ale puterii sale nu au ajuns încă în stadiul în care să genereze consecințe disfuncționale majore, ce ar putea fi de o gravitate extremă abia în anii ce vin.

Faptul că Putin a reușit să învingă structurile oligarhice atât de puternice în timpul comunismului și de asemenea a umilit așa numiții ‘baroni’ din regiune și a fixat un preț extrem de mare pentru energia de care dispune Federația Rusă și de care țările vecine au atât de multă nevoie, toate acestea au condus Rusia la un alt nivel de dezvoltare față de cel din Ucraina. Ucraina a avut de suferit transformări sociale și o criză politică ce înflorea cu fiecare an care trecea, în timp ce stabilitatea rusă a oferit un context favorabil pentru creșterea economică și dezvoltarea societății, dar toate acestea cu prețul rezistenței în fata regimului administrativ al lui Putin, nu de multe ori ușor de suportat sau de înțeles de națiunile Occidentale. Până în momentul în care Putin a revenit la putere în mai 2012, Rusia a devenit mai pregătită ca oricând să revină pe arena internațională și să devină mai activă decât oricând. Doi dintre autorii care s-au ocupat în de aproape de problema actualei crize din Ucraina au creat un “cadran al lipsurilor” creând prin acesta o imagine a Rusiei așa cum ar putea fi văzut pe arena internațională. Ickes și Gaddy, într-o lucrare apărută în 2014 au completat un asemenea cadran văzând Rusia de astăzi ca fiind, comparativ cu țara blândă, însă slabă din anii 1990, ca fiind o țară puternică, însă văzut că un actor negativ pe scenă internațională, sau o Rusie slabă, dar rea, așa cum este prezentată de criticii săi, sau o Rusie bună și puternică, așa cum este susținută de aliații săi.

Prețul mare pentru resursele naturale de petrol și gaze au asigurat Rusiei un nivel economic suficient pentru că administrația lui Putin să își poată onora toate interesele.În urma problemelor ridicate de Războiul Georgian, forțele armate au devenit obiectul unui program de profundă reforma și re-echipare, iar în aprilie 2014, Dmitry Rogozin, șeful complexului militar-industrial, a anunțat că Rusia avea să investească aproximativ 560 de miliarde de dolari în anii ce urmează, pentru modernizarea armatei și a marinei sale și 85 de miliarde de dolari pentru modernizarea centrelor sale de apărare.

Se poate să afirmăm în urma acestor date ca doctrina pe care Putin o dezvolta ar putea fi una bazată pe forța armată și că într-adevăr puterea pentru Putin ar fi dezvoltarea imperiului care să cuprindă din nou toate acele state vorbitoare de limba rusă.Cât despre poziția Rusiei față de Vest, așa cum am mai afirmat în paginile anterioare și cum voi dezvolta într-un capitol dedicat relației pe care Rusia a avut-o cu Statele Unite, Putin nu a dus o politică anti-occidentala, ci mai degrabă a încercat să promoveze un neo-revizionism a cărui menire nu era aceea de a schimba fundamentele ordinii internaționale, ci să se asigure că Rusia și alte puteri în curs de afirmare, că vor fi tratate în mod egal în acest sistem internațional.

1.3 Două Europe. Lupta pentru teritoriile dintre Rusia și Europa de Vest

Lupta pentru teritoriile situate între Rusia și Europa de Vest a existat încă din etapele incipiente ale modernizării sistemului de stat european. Secole întregi, Rusia și Polonia au contestat un teritoriu ale cărui limite teritoriale și evoluții identitare s-au aflat într –o continua schimbare. Dacă ne referim la era noastră și la conflictele ce au loc, încă, Ucraina a fost victima care a suferit cel mai mult atât în urma totalitarismului din Germania Nazistă, cât și din cauza despotismului din timpul Comunismului Stalinist. Astăzi, așa cum Timothy Snyder numește această regiune, vorbim despre un “teritoriu al sângelui”, teritoriu ce cuprinde Polonia, Belarus, Ucraina, Rusia și Statele Baltice, tari în care aproximativ 14 milioane de non-combatanti au fost uciși între anii 1933 și 1945, cu Germania vinovată de două ori mai multe victime decât a fost URSS-ul. Chiar și înainte de aceste evenimente, ceea ce tot Snyder numește “Foamentea Sovietică”, la începutul anilor 1930 aproape 3,3 milioane de oameni au murit din cauza foametei în Ucraina și Kuban, Stalin fiind responsabil de moartea unor popoare întregi.

Criza din Ucraina a semnalat reîntoarcerea sistemului conflictual din zona Baltică și Marea Neagră, descris de Vadim Tsymbursky ca disputa “Intermarina”.În acest caz, putem spune că avem o dispută între două viziuni asupra Europei: pe de o parte avem o “Europă Lărgită”, cu Uniunea Europeană ca sistem ce o ține unită, dar care începe tot mai mult să ocupe aceeași funcție de securitate pe care o asigura și NATO; iar pe de altă parte exista ideea “Marii Europe”, o viziune a unei Europe continentale, care se intide de la Lisabona la Vladivostok, ce are mai multe centre, inclusiv la Bruxelles, Moscova și Ankara, dar care au ca principal scop depășirea diviziunii care a fragmentat în mod tradițional continentul.

Dacă ne referim la primul model, cel al unei Europe lărgite, trebuie să asociem acest moment cu anul 1989, odată cu căderea Zidului Berlinului, iar fluiditatea geopolitică a revenit la afacerile europene. Prăbușirea Imperiului Sovietic și câștigarea autonomiei și a suveranității fostelor state comuniste din Europa Centrală și de Est, pentru cele mai multe dintre aceste state, crearea unei Europe unite a fost o alegere naturală. Odată ce sistemele comuniste s-au destrămat, a existat un consens fundamental în țări precum Polonia și Republica Ceha în favoarea democrației liberale, reformării pieței și mai presus de orice, reîntoarcerea la Europa. Este clar că au existat dezbateri interne, eșecuri sau contradicții, dar obiectivele politice, sociale și geopolitice au fost într-un final aliniate.

Valul de aderare din anul 2004 nu a inclus doar statele din Europa Centrală sau de Est, state ca Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia și Slovenia, ci și republicile Baltice precum Estonia, Letonia și Lituania. În 2007 s-au alăturat și Bulgaria și România, iar în iulie 2013 Croația.În acest moment, nu a existat nicio rezistentă externă în fata extinderii Uniunii Europene. Pentru Rusia, aceata etapa a dezvoltării nu a reprezentat o amenințare a securității naționale, dar odată cu extinderea cooperări cu NATO și promovarea agresivă a democrației occidentale, expansiunea a întâmpinat rezistență.

Ideea unei Europe Mari afirma un alt model de politica internă europeană, care contrar ideii promovate la Bruxelles bazată pe un singur centru, se postulează o viziune multipolară, cu mai mult de un centru sau un singur model ideologic. Aceasta este o reprezentare pluralistă a spațiului european și are la bază o lungă tradiție europeană: viziunea unificării Pan-Europene. Noțiunea de Pan-Europa a fost subiectul mai multor etape istorice, fie că vorbim despre viziunea lui Richard Coudenhove-Kalergi de dinainte de război, sau de ideile gaudilliste care promovau un spațiu european comun mai larg de la Atlantic la Pacific, sau de visul lui Gorbaciov de a înfăptui o Comunitate Comună Europeană care să tranceada politica blocului din epoca Războiului Rece, ideea lui Nicolas Sarkozy de a stabili “un spațiu economic și de securitate comun” cu o Uniune Europeană care avea să creeze un bloc care în înglobeze “800 de milioane de oameni care să împartă aceeași prosperitate și securitate”, toate aceste momente nu fac altceva decât să dea voce acestor aspirații.

Data simbolică aleasă ca fiind reprezentativă pentru acest al doilea model este anul 1991, an în care sistemul comunist din Uniunea Sovietică este dizolvă, moment ce denotă și aspirații pentru democratizare, constituționalism și integrare internațională.Cu toate acestea, democrația Rusiei, nu de puține ori, a fost asociată nu numai cu haosul din anii 1990 sau cu nașterea unui sistem oligarhic condus de baroni și un declin economic care a depășit orice suferință resimțită de orice națiune în timpul criziei din 1930, ci acesta este momentul în care Rusia își pierde și statutul de mare putere și influența internațională. Putem vorbi așadar de o remediere a situației Rusiei odată cu încercarea lui Vladimir Putin de a rectifica ceea ce a fost perceput a fi excesele interne din anii 1990 și pierderea statutului de mare puterne internațională. Însă acest program de remediere a cunoscut și o parte extremă având în vedere evenimentele din martie 2014, când acest program a luat forma restituirii juristictiei Crimeei, răspunzând astfel celei mai adânci răni privind teritorialitatea să.

Revenind la revoluția din 1989, faptul că prăbușirea comunismului s- a făcut relativ pașnic și fără vărsare de sânge, a avut ca și răspuns poziționarea elitelor, a oficialităților și a corporatilor sovietici, mai pe scurt mare parte a aparatului de securitate în corpul politic al post-comunismului. Dar mai presus de toate, diferența funtamentala dintre anul 1989 și 1991 o reprezintă perspectiva geopolitică. Rusia considera că este o super putere, dacă nu necesară, în mod cert recomandată, un pol al civilizației și geopoliticii pe arena internațională. Așadar, Rusia nu ar putea devenii doar o parte din acel model al Europei lărgite axate pe controlul colectiv al Uniunii Europene și al NATO, chiar dacă a încercat să se alăture ambelor, însă dimensiunile sale, autonomia și aspirațiile sale la statutul de mare putere au împiedicat orice integrare ușoară. În schimb, o Europă Mare ar fi putut reprezenta un mod de a negocia ceea ce în cele mai bune circumstanțe ar fi fost o relație complexă și dificilă.

Revoluțiile anti-comuniste din 1989 au trasat cumva puctele de inspirație și de referință mai ales în partea Vestică, în special orientate spre Uniunea Europeană și ulterior NATO. Rusia este clar că nu a avut o astfel de înclinare precum Vestul și cu atât mai puțin către un parteneriat cu NATO, parteneriat aproape exclus prin definiția propriei identități conflictuale și temerilor Occidentului de a împărți supremația Euro-Atlantica. Odată cu înstrăinarea tot mai mare de ideea unei Europe extinse, Rusia va pune tot mai mult accentul pe ideea unei Europe Mari considerând, așa cum însuși Elțân declara, ca “Europa fără Rusia nu este Europa. Numai împreună cu Rusia poate fi o Europă extinsă, cu niciun posibil egal oriunde pe glob”.

Cu alte cuvinte, vorbim despre o țară cu dimensiuni mari, dar relativ subdezvoltată, bogată în resurse naturale, comparată cu Europa de Vest care dispune se tehnologii avansate, dar care are nevoie tot mai mare de energia și resursele venite din Est. Cele două părți de completează reciproc, însă nu există nicio formă politică ce ar putea uni cele două jumătăți de continent.În timp ce conducerea din Rusia a depus eforturi considerabile pentru a elabora o nouă arhitectura pentru o Europă Unită, celelalte țări europene nu au considerată necesară elaborarea unui astfel de model, întrucât vedeau în primul model al Europei extinse, un model perfect viabil, completat nu de Rusia, ci de Statele Unite ale Americii.

Amintind unul dintre marile planuri europene ale Rusiei, Medvedev anunța la 5 iunie 2008, într-un discurs ținut la Berlin, că dorea să inițieze un tratat de securitate, care solicita crearea unui sistem de securitate care să asigure menținerea actualelor frontiere, pentru că integritatea continentului să rămână neatinsă, iar continentul să nu fie fragmentat.. Mai târziu, într-un discurs ținut tot la Berlin pe 26 noiembrie 2010, Putin a cerut unificarea geopolitică a tuturor statelor ce formau Europa Mare, de la Lisabona, până a Vladivostok, pentru a crea un parteneriat strategic veritabil. Integrarea Euro- Aasiatica a fost unul dintre cele mai importante planuri ale lui Putin în timpul celui de-al treilea mandat, insistând că planificarea Uniunii Economice Euroasiatica nu a fost o alternativă, ci mai degrabă o completare a integrării europene.

Mai degrabă surprinzător, având în vedere contextul actual în care Rusia și Ucraina se afla în plină criză, dar și relațiile tensionate pe care Federația le are cu Uniunea Europeană, Putin a revenit, odată cu summit-ul de la Bruxelles din 28 ianuarie 2014, la ideea creării unei zone de liber schimb de la Atlantic până la Pacific. În același timp, chiar și în contextul crizei din Ucraina, ideea unei cooperări la nivelul unei Europe Mari nu a murit. Această inițiativă a Rusiei de a crea o Europă Mare a fost de cele mai multe ori văzută de către Occident ca fiind un demers al Federației Ruse de a ajunge la o “Mare Rusie”, să renască practic imperiul care a dăinuit atâtea secole. Comunitatea Atlantică este intens vigilenta la posibilele tentative de a crea un sistem de securitate, orice astfel de idee care vine din afara NATO fiind un potențial dezbinător.

Revenind la fasia continentala ce se afla între cele două părți europene, între anii 1989 și 1991, avem ceea ce numim “țările anului 1990”, acele țări care într-un fel sau altul, au reușit să scape de limitele geopolitice și de guvernare din anul 1991, în timp ce se angajaseră împreună cu UE și alți parteneri, la îmbunătățirea performanței economice. Vorbim în acest sens despre Belarus, Moldova și Ucraina, dar și despre cele trei state caucaziene Armenia, Azerbaidjan și Georgia.În acest sens, putem specifica faptul că Ucraina, fiind poziționată în inima geografică a Europei, tara s-a aflat prinsă între două blocuri în curs de dezvoltare pe plan extern. Acesta se poate să fie unul dintre cele mai importante motive pentru care crearea unei Europe Mari a eșuat, în timp ce dinamica expansionistă a primului model, cel al unei Europe extinse a prins contur. Rusia a încurajat Ucraina să se alăture diferitelor proiecte regionale de integrare economică pan-Eurasiatice, însă de la început, Ucraina a fost rezervată în privința acestor invitații, temându-se să nu fie înlăturată de la atingerea propriilor aspirații europene. Este clar că Ucraina se va putea dezvolta ca națiune doar atunci când va putea renunța la dependența de Rusia, în acest sens, Târâș Kuzio numind aceste meleaguri drept “spațiul colonial post-sovietic”, în care auto-afirmarea națională intra în mod inevitabil în conflict cu încercările Rusiei de a menține un rol important în regiune.

Odată cu valurile succesive de extindere, s-a pus problemă ce se va întâmpla cu statele aflate la periferia Uniunii Europene. Extinderile din anii 2004 și 2007 au pus o responsabilitate foarte mare pe umerii instituțiilor Uniunii Europene, în mare parte reformate prin Tratatul de la Lisabona. Politica Europeană de Vecinătate (PEV) a fost lansată în 2004 ca o “alternativă la geopolitica tradițională”. Numită inițial strategia Europei Extinse, PEV a încercat să privesca dincolo de politică externă tradițională, pentru a permite o relație mult mai strategică și intensificată cu vecinii Uniunii Europene. Concepută pentru a prevenii noi linii de divizare intre UE și vecinii săi, ideea a fost aceea de a crea un cerc de prietenie, angajat într-un proces de integrare care nu ar conduce neapărat la aderare. Rusia a fost inițial invitată să devină parte a PEV însă această idee de a deveni parte dintr-o Europă Extinsă în partea vestică și centrală a continentului, a fost una anatema pentru cei care considerau că Rusia este o mare putere și un centru de integrare în sine.În schimb, în anul 2004, Moscova și Brixelles au urmărit o strategie a spațiilor comune, chiar dacă această idee nu a durat mult, în ciuda unor realizări tehnice semnificative, ajungându-se la acuzații reciproce cu privire la drepturile omului, politica de energie și practicile de afaceri.

Intervenția Rusiei în Georgia, din august 2008 a schimbat tonul discuției și a fost susținut argumentul Poloniei care susținea că vecinii din vestul Rusiei au nevoie de o legătură mai puternică cu Uniunea Europeană, atât pentru securitatea lor ca și stat, cât și pentru securitatea Uniunii Europene. Răspunsul Rusiei la atacul georgian asupra capitalei Osetiei de Sud, Thinvali, a inclus ocuparea temporară a unei părți din Georgia și recunoașterea independenței Osetiei de Sud și Abhaziei. Acest lucru este posibil să fi fost disproporționat și prost judecat, dar în termeni generali a fost un răspuns la amenințarea de extindere a NATO.Interpretările greșite ale acestui conflict au dus mai târziu la criza actuală din Ucraina.

Temerile Rusiei au început încă din anul 2008, când în luna mai, a început să se dezvolte un Parteneriat Estic (PaE), și care viza cele șase state post-Sovietice aflate la granițele Uniunii Europene. Odată ce Rusia și-a dezvoltat propriul proiect de integrare, este clar că acest Parteneriat Estic a devenit cea mai controversata problema dintre Rusia și UE. Rusia nu s-a opus niciodată în mod tradițional dezvoltării legăturilor dintre UE și statele post-Sovietice, însă Parteneriatul estic a reprezentat un nivel calitativ diferit de interacțiune care a împiedicat în mod eficient o mai bună integrare în proiectele Eurasiatice și a avut o dinamică de securitate atât de profundă încât a transformat și UE, la fel ca și NATO, într-o amenințare în percepțiile ruse. Acest parteneriat ar putea cu siguranță să împiedice ceea ce Christopher Marsh și Nikolas Gvosdev numeau “visul Eurasiatic al lui Putin”, ambiția de a de a crea o sferă rusească dominantă în Eurasia, care ar fi în măsură să se descurce de una singuura în lupta globală cu SUA sau China.

Putin a încercat de mai multe ori să inițieze structuri tripartite, prin care problemele de vecinătate să fie rezolvate, ba chiar în anul 2009, cu ocazia summitu-lui de la Praga și a lansării Parteneriatului Estic, el propunând crearea unei structuri tripartite de modernizare a sistemului de conducte de gaz ucrainean, însă de fiecare dată a fost întâmpinat de un răspuns negativ brusc.Ca urmare, relațiile cu Jose Manuel Barosso, președintele Comisiei Europene, s-au deteriora serios.

Parteneriatul Estic a exprimat într-o formă accentuată principiile de bază ale Europei Extinse: cooperarea dintre UE și vecinii să estici, inclusiv pe probleme de securitate, ar oferii beneficii reciproce pentru toate părțile implicate.În schimbul aducerii legislației la standardele impuse de UE, țările ar avea acces la piețele europene și la o serie de alte beneficii, în timp ce UE ar avea de câștigat state mai bine guvernate și vecini prosperi, mod prin care și-ar spori securitatea. Argumentul că UE nu ar trebui să accepte regulile rusești, dar să impună practic propriile reguli, a primit critici, motivul fiind acela că UE ar trebui să folosesca instrumentele de care dispune într-un mod pragmatic, și nu ideologic. Sentimentul este susținut și de către Serghei Glazyev, consilierul lui Putin pe problemă integrării eurasiatica, care susține că “birocrația europeană, o nouă forță politică de interese, se afla în spatele tendinței emergente a UE de a politiza integrarea în curs de desfășurare”.

Capitolul 2

2.1Rusia si Implicatile Stetelor Unite ale Americii

Imaginea conventionala a Rusiei este aceea a unei tari care recent a reusit sa scape de izolarea geografica, culturala si a sistemului politic.Relatiile internationale ale Rusiei, politica externa si locul in sistemul international, toate acestea au fost modelate de provocarile globale care au aparut de-a lungul istoriei sale, chiar daca Rusia nu s-a aflat printre tarile cele mai globalizate din lume, indiferent despre ce epoca discutam. Intrebarea care se ridica este daca politica externa a Rusiei, si in special relatiile pe care le-a avut cu Statele Unite ale Americii au fost cumva influentate intr-un mod sistematic, analiza ce ar putea facilita intelegerea politicii externe ruse in secolul XXI.

Relatia Statelor Unite ale Americii cu Federatia Rusa va continua sa fie una complexa, cu multiple fatete si nu de putine ori una conflictuala, asa cum evenimentele recente au demonstrat. Desi Rusia si Statele Unite impartasesc cateva interese in domeniul politicii externe, prioritatile lor nu pot fi comparate in niciun fel. Zonele in care SUA cauta sa coopereze cu Rusia, cum ar fi combaterea amenintarilor transnationale sau efortul de a stopa perfectionarea programelor nucleare ale Coreei de Nord si ale Iranului, sunt obiective in care cele doua super puteri ar putea sa impartasesca idei similare. Insa cele mai importante obiectove rusesti raman acelea de a castiga respectul si influenta la nivel global, dar mai ales in vecinatatea statala, realizarea carora se loveste nu de putine ori de rezistenta pe care o impune SUA, care, de asemenea critica in mod constant sistemul politic intern al Rusiei.

In aceste conditii, SUA are putine motive sa se astepte la orice miscare democratica, pe termen scurt, avand ca baza standardele occidentale, mai ales daca avem in vedere faptul ca Putin, asa cum am prezentat deja intr-un capitol anterior, a centralizat puterea guvernului si a co-optat mass-media, facand ca deciziile guvernului sa fie tot mai putin prezente in viata publica. In ciuda acestui fapt si datorita celor trei mandate castigate de Vladimir Putin, precum si odata cu cresterea economica la nivelul populatie, acestea au facut ca imagine la Putin sa dispuna de un sprijin la nivelul populatiei pentru asa numitul “plan al lui Putin” pentru poporul rus.

La inlocuirea lui Boris Eltin la presedintia Rusiei in 1990, Vladimir Putin a precizat ca obiectivul sau principal va fi acela de la restabili pozitia Rusiei ca important actor international si ca putere proeminenta in regiune.Conditiile esentiale pentru indeplinirea acestor obiective, dupa cum chiar el insusi a declarat, au fost viabilitatea economica si stabilitatea politica interna a Rusiei. In domeniul politicii externe, liderii de la Kremlin au continuat sa caute aliante cu tari care impartaseau aceeasi inclinatie spre prevenirea dominatiei Statelor Unite , care a reprezentat, in opinia lor, o amenintare in fata obiectivului Rusiei de a deveni un centru important de influenta, intr-o lume multipolara. In plus, cele mai multe dintre problemele in legatura cu care cele doua tari nu au putut cadea de acord la mijlocul anilor 1990, cum ar fi sanctiunile economice pe care SUA le-a initiat impotriva unor state din Europa sau decizia NATO de a continua cu extinderea spre est in fosta Europa Sovietica , toate acestea au continuat sa submineze relatia dintre cele doua puteri. Cu alte cuvinte, pana la atacurile din 11 septembrie, nu pare sa existe vreo dovada ca neintelegirile dintre SUA si Rusia inca din anii 1990 ar fi cunoscut vreo diminuare.

In urma evenimentelor din 11 semptembrie,liderul de la Kremlin a oferit sprijinul Statelor Unite, suport care a deschis pentru o perioada scurta de timp drumul care o relatie cordiala intre cele doua state. In acest sens, Rusia a sustinut interventia SUA impotriva Al-Qaida, insa in momentul in care Statele Unite au actionat in vederea schimbarii de regim din Irak, in vara anului 2002, relatia s-a deteriorat din nou, intr-un mod foarte rapid, Rusia aducand numeroase critici politicii externe americane.

Politica globala a Statelor Unite ramane in razboi cu ea insasi. Pe de o parte vorbim despre SUA ca fiind principalul arhitect al internationalismului liberal si al ordinului comercial liberal, aceasta fiind o viziune care domina noua ordine mondiala inca de la terminarea celui de-Al Doilea Razboi Mondial si care a triumfat cu eliminarea principalului sau concurent ideologic, Uniunea Sovietica. Practic, vorbim despre un sistem bazat pe economii competitive si deschise, frontiere stabile, mari deschise si comert liber. Este un model de globalizare, pe care cele mai multe tari, inclusiv Rusia si China , desi cu propriile limite specifice, l- au acceptat. Acest sistem a adus pacea si prosperitatea fara precedent pentru cea mai mare parte a lumii, SUA lucrand din greu la extinderea acestei ordini. Cu toate acestea, pe de alta parte, SUA ramane centrul unui vast sistem de putere geopolitica, in care dorinta sa de a conduce este de cele mai multe ori contestata de asa-numitele puteri in crestere.

Inca de la debutul presedintiei sale, Barack Obama a dezvoltat o agenda ambitioasa in ceea ce priveste Rusia, recunoscand ca, in calitate de membru permanent al Consiliului de Securitate ONU, Rusia va avea un rol important in abordarea provocarilor cele mai mari, cum ar fi, Iranul, Coreea de Nord si Afganistanul. Initial, resetarea politicii Statelor Unite fata de Rusia, a marcat cateva succese notabile, dintre care putem amintii consensul cu privire la aspectele de control al armelor nucleare, care a fost subliniat de ratificarea Tratatului de interzicere totala a experientelor nucleare, cooperarea rusa in Afganistan, Rusia ajutand la transportarea consumabilelor non-letale , prin intermediul retelei Nord Distribution, precum si sprijinul Rusiei pentru o noua rezolutie ONU privind sanctionarea Iranului. Oficialii administratiei Obama au adoptat insa o atitudine precauta, pentru ca, avand exemplul trecutului, stiau ca relatia dintre cele doua tari necesita o structura strategica pentru a putea fi dusa mai departe.

Aceste succese timpurii au fost, cu toate acestea, inlocuite rapid de inertie, si exista pareri ca cele doua state sunt prinse intr-un ciclu distructiv reciproc, care nu va face altceva decat sa distruga interesele lor comune in viitorul apropiat.Se poate afirma chiar, ca relatiile dintre Moscova si Washington au inceput sa se inrautateasca dupa revenirea lui Vladimir Putin pentru a treia oara la presedintie si, desi a demonstrat de mai multe ori capacitatea de a ajunge la acorduri cu Statele Unite, decizia sa de a nu participa la summiturile NATO si G8, sugereaza ca liderul de la Kremlin nu considera imbunatatirea relatiei cu SUA cea mai mare prioritate a Rusiei. Aceste evenimente arata ca, inca de la caderea Uniunii Sovietice in 1991, pentru administratia de la Washigton a fost o provocare constanta sa avanseze o agenda productiva si constructica cu Rusia, iar perioadele de dialog, progres si optimism au fost urmate in mod regulat de perioade tensionate, pesimism, critica reciproca si distantare.

Primavara araba a reinviat, de asemenea, tensiunile dintre Rusia si Statele Unite in ceea ce priveste Orientul Mijlociu, conducerea de la Moscova gasind un moment prielnic de a critica interventia NATO in Libia si de a avertiza Washingtonul in vederea unui posibil atac asupra Irakului. In plus, Moscova continua sa sprijine regimul Bashar al Assad din Siria, temandu-se ca indepartarea sa de la putere ar putea duce la o victorie a extremistilor jihadisti.De asemenea, pe plan intern, noile reglementari ce au pus limite privind ONG-urile din Rusia ce cooperau cu partenerii americani, precum si expulzarea unora dintre acestea, au crescut puternic sentimentul de anxietate din partea Washingtonului fata de tendintele autoritare ale lui Putin.

Kenneth Waltz identifica in lucrarea sa destinata studiului relatiilor internationale, ca la baza cresterii acestui anti-americanism din Rusia ultimilor ani, ar putea fi regasite trei niveluri de analiza, acestea referindu-se la individ, la societate( stat) si la sistemul international. Cu alte cuvinte, cauzele principale ar putea fi sursa principiilor presedintelui Rusiei Vladimir Putin, cauze istorice sau contemporane ale nationalismului rus sau chiar viziunea Rusiei fata de locul pe care il ocupa in sistemul international. Primul nivel de analiza pe care Waltz il aduce in discutie sugereaza ca o cauza principala ce a dus la cresterea sentimentului de anti-americanism ar putea fi indusa de actiunile unui lider nationalist care are puterea de a influenta intr-un mod semnificativ sentimentul national. Cel de-al doilea nivel de analiza indica faptul ca gradul crescut de anti-americanism ar putea deriva din cultuta istorica a Rusiei, fortele interne sau chiar “miscarile ideologice”, situatie in care nationalismul rusesc ar putea fi considerata variabila independenta, pentru ca daca nu am vorbi despre istora Rusiei si mandria nationala, situatia nu ar fi fost la fel de tensionata. Cel de-al treilea nivel de analiza arata ca un comportament de stat este determinat si de distributia puterii intre state, Rusia definind rolul sau in aceasta lupta de putere ca fiind direct legat de modul in care se remarca in cadrul comunitatii internationale.

Hedley Bull constata ca un echilibru stabil al puterii presupune, la randul sau, trei niveluri de baza.In primul rand, este nevoie ca acest echilibru de putere sa se regaseasca la baza intregii comunitati internationale , astfel incat sa nu se nasca dorinta infaptuirii imperiilor. Rusii sustin ca Statele Unite incearca sa le dicteze cum ar trebui sa guverneze , Putin argumentand ca fiecare dintre presedintii SUA a incercat sa submineze puterea Rusiei pe plan international.Prin evenimentele de anul trecut, prin anexarea Peninsulei Crimeea si evenimentele care indica ca Rusia ar vrea sa aneze o alta fasie din Ucraina, se poate remarca faptul ca Putin nu a respectat aceasta prima conditie de echilibru mondial, existand clar tendintele crearii unui nou imperiu rusesc. In al doilea rand, Bull sustine ca aceasta balanta de putere dezvolta o forma de control si echilibru care previne un stat de a fi in masura sa absoarba un alt stat .Este clar ca si acest punct esential pentru ordine Mondiala a fost incalcat de administratia putin, care, folosind forta militara, a anexat teritoriul ce apartinea Ucrainei. Cel de-al treilea fundament pe care se bazeaza Bull in definirea echilibrului lumii internationale indica faptul ca, pentru ca un echilibru de putere sa existe, trebuie sa existe o ordine internationala si la nivelul dipolomatiei, a razboiului, si de gestionare a energiei intre actorii internationali majori, in special intre Rusia si SUA. In timp ce Statele Unite incearca sa dezvolte cat mai mult apararea antiracheta si extinderea NATO, Moscova nu pare sa dea semnale ca ar vrea sa coopereze cu bratele deschise. S-ar parea, urmarind aceste puncte de vedere, ca Rusia nu cauta altceva decat sa redreseze balanta inegala a puterii si sa recastige cel putin o parte din influenta pe care a avut-o in perioada sovietica.

Comportamentul lui Vladimir Putin a devenit unul agresiv si sfidator din punct de vedere politic, fapt ce a atras dupa sine o impresie mai putin favorabila a Statelor Unite. Putem oferi aici ca exemplu Conflictul Georgian , Putin fiind cel care a acuzat Statele Unite pentru aceasta criza, argumentand ca SUA a incercat sa creeze o imagine negativa Rusiei la nivel international . Dar, un exemplu si mai concludent isi are sursa in zilele noastre, cand imediat dupa anexarea Crimeei, Rusia condamna prezenta unor nave de razboi americane in apele Marii Negre, nave despre care surse oficiale americane sustineau ca isi pregatisera exercitiile in aceasta zona cu mult inainte de invadarea Crimeei.

Hans Morgenthau sustinea ca “testul succesului politic este gradul in care un actor reuseste sa-si mentina, sa-si creasca sau sa-si demonstreze puterea asupra unui alt actor”. Perspectiva lui Morgenthau ar putea explica dorinta aparenta a lui Putin de a controla imaginea Statelor Unite sau chiar relatiile Rusiei cu Washingtonul. De cele mai multe ori nu pare ca opinia lui Putin in ceea ce priveste SUA s-ar baza pe informatii factuale, opinii care ar putea fi intemeiata pe propriul sau fond comunist. Putin este un lider inteligent, dar nu de putine ori lasa Washingtonul cu mari semne de intrebare in ceea ce priveste motivele actiunilor sale.

Francis Bacon afirma ca “ intelegerea umana, prin natura sa specifica, presupune existenta unui grad ridicat de ordine si egalitate intre lucrurile cu care intra in contact”, idee ce ar putea fi atribuita lui Putin pentru felul in care el pare sa depuna eforturi pentru dezvoltarea unui sentiment mai intens de egalitate intre Rusia si Statele Unite. S-ar putea ca Vladimir Putin sa fie constient ca acest lucru nu poate fi realizat, deoarece SUA este, realistic vorbind, singura superputere adevarata, chiar daca Putin continua sa atace agresiv SUA si agenda sa politica. Iar in conceptia lui Robert Jervis, unii lideri ajung sa se simta inconfortabil incercand sa abordeze o situatie care nu poate fi rational, intelectual sau pragmatic, asa cum arata si cazul lui Putin, explicata.In acest caz, rezultatul poate genera un disconfort psihologic, o stare de insecuritate sau nemultumire. Moscova nu se mai confrunta cu agresiunile Razboiului Rece , dar se pare ca inca sufera din cauza unei mentalitati care promoveaza o perceptie negativa.

Putin emuleaza neincrederea specifica erei sovietice si percepe lucrurile doar asa cum doreste, fundamentrul sau sovietic inducandu-i un sentiment de neincredere in politica SUA, pe care o considera manipulatoare si necinstita. Putin continua sa isi exprime in mod public si agresiv admiratia fata de Fosta Uniune Sovietica si doreste sa recupereze puterea sa politica, afisand un sentiment de imbratisare a trecutului sau glorios. Atunci cand Putin a preluat conducerea politica a Rusiei, a acceptat sarcina uriasa de a aduce Rusia la standardele si ideile politice si sociale din secolul XXI. Influenta sa politica a demonstrat ca are potentialul de a obtine o infrastructura rusesca noua si mult mai puternica si de asemenea a crescut speranta nationala pentru o Rusie mai buna.Cu toate acestea, deciziile sale cu privire la modul in care els e adreseaza si sustine o relatie cu Washingtonul pare a trimite, cumva, Rusia inapoi la caile vechi sovietice. Putin este nascut, practic, intr-o era a dualitatii dintre URSS si Statele Unite si prin urmare, pare sa recreeze, cumva, aceasta opozitie fata de politicile si initiativele americane.

Pentru universalistii liberali si realistii geopolitici, deopotriva, criza ucraineana din 2013 a oferit oportunitatea de a finaliza “revolutia neterminata “ a administratiei Portocalii din 2004, facand ca statele Europene cele mai prudente sa consolideze si mai mult puterea hegemonica a Statelor Unite si sa pedepseasca in mod regulat atitudinea Rusiei. Glazyev Serghei, unul dintre cei mai importanti consilieri ai presedintiei Federatiei Ruse, a reusit sa reflecte intreaga perceptie de la Moscova atunci cand a afirmat ca “SUA provoaca, in esenta, un conflinct international pentru ca mai apoi sa-si poata exercita autoritatea sa geopolitica, financiara si economica” si tot el este cel care pledeaza pentru “o coalitiei anti-razboi global”, avand Rusia in frunte, oferind practic un raspuns pentru acuzatiile venite atat din Occident, cat mai ales din partea Europei. Rusia considera ca actiunile Statelor Unite in Ucraina trebuie clasificate ca fiind ostile fata de Rusia si de asemenea au ca tinta principala destabilizarea globala. Raspunsul pe care Rusia il va oferi trebuie sa fie unul sistematizat si cuprinzator si sa se bazeze pe subminarea dominatiei politice a Statelor Unite si, cel mai important, sa reduca puterea militara americana.

Neo-revizionismul Rusiei nu contesta fundamentele internationalismului liberal, dar eforturile de a ajunge la o paritate de stima si o egalitate diplomatica au adus acest stat, inevitabil, in fata ordinii de securitate centrata pe actiunile si deciziile Statelor Unite. Cu scopul de a pune in aplicare toate aceste schimbari fundamentale in relatiile internationale care sa stopeze hegemonia SUA si de a raspunde in fata amenintarii unui posibil razboi cu Statele Unite, asa cum conducerea de la Moscova considera, ar trebui creata o coalitie suficient de puternica incat sa depasesca rezistenta Statelor Unite si a tarilor din G7, care au beneficiat de enorme beneficii datorita dominatiei lor pe pietele globale si in cadrul organizatiilor internationale. Aceasta coalitie ar trebui sa fie oricand pregatita sa utilizeze sanctiuni impotriva SUA si a altor tari care refuza sa recunoasca prioritatea obligatiilor internationale asupra reglementarilor nationale. Coalitia anti-razboi ar trebui sa ofere o alternativa pasnica la cursa inarmarilor, ca mijloc de incurajare a unei noi runde de dezvoltare tehnologica, alternativa ce ar consta in cooperarea internationala larg orientata spre rezolvarea problemelor globale care necesita concentrarea resurselor pentru crearea de tehnologii de ultima ora. Este limpede ca Moscova nu vrea sa accepte harta politica pe care a trasat-o Razboiul Rece in Europa, si trebuie sa mentionam ca initiativele administratiei Federatiei incearca sa puna la incercare chiar existenta NATO.

Rusia a cooperat cu SUA in Afganistan si a impiedicat Iranul sa achizitioneze arme nucleare, dar faptul ca a criticat razboiul din Irak din anul 2003 si a sprijinit regimul sirian guvernat de Bashar al-Assad a reusit din nou sa aduca critica Occidentului si in special a celor mai agresivi exponenti din conducerea SUA, dintre care multi se regasesc in Departamentul de Stat. Pe de alta parte, Rusia a fost alarmata de avansul neobisnuit al ideologiei promovate de SUA care presupunea schimbarea regimului politic printr-o interventie politica subversiva, mai degraba decat sa permita puterii transformatoare a internationalismului liberal sa o faca. Relatiile dintre cele doua au devenit tot mai tensionate odata cu instalarea sistemelor de aparare anti-racheta in Europa de Est si extinderea NATO ceruta de statele militante din Europa.

Exista, fara indoiala, o tendinta Wilsoniana de interventionism liberal in perceptia Washingtonului de astazi, care se vede nevoit sa se alieze chiar si cu statele “problema” ale lumii contemporane pentru a putea avansa un program cu adevarat idealist de democratizare. Vorbim in acest caz despre ideologia democratismului, care a fost raspandita datorita unor figuri precum cea a ambasadorului SUA la Moscova, Michael Mc Faul, a carui rezidenta a inceput in ianuarie 2012 cu un scandal, atunci cand a intalnit opozantii intr-un moment de tensiune poltica intensa in oras, ca urmare a demonstratiilor de masa in semn de protest fata de alegerile parlamentare eronate, si s-a incheiat intr –un mod dramatic doi ani mai tarziu, odata cu criza din Ucraina. McFaul a avut parte de o intelegere profunda a politicii ruse, chiar si ea filtrata printr-o lentila ideologica groasa, iar demisia sa din anul 2014 a lasat America fara un ambasador la Moscova, intr-un moment crucial.

Pentru cele mai multe voci, explicarea crizei instalate in Ucraina a fost redusa la o simpla sintagma:” agresiunea lui Putin”, acest lucru putand fi localizat in inclinatia Rusiei pentru expansionism, atat de mediatizata de mass-media din intreaga lume, sentiment ce s-a nascut dintr-un complex de inferioritate si resentiment fata de Occident. Asa cum Stephan Cohen avertizeaza,” acest nou razboi rece poate fi mai periculos, deoarece, spre deosebire de predecesorul sau, nu putem discuta despre niciun fel de opozitie Americana, nici la nivelul administratiei, nici al Congresului, mass-mediei, la nivel universitar sau al grupurilor de refletie, nici la nivelul societatii”.Vocile alternative sunt reduse la tacere sau discretitate, provocand un ciclu periculos de consolidare a ceea ce este un punct de vedere partial fata de o situatie complexa.

Viitorul Ucrainei si relatiile dintre Rusia si Occident depind de lupta dintre aceste doua puteri. “Partidul Razboiului”, care se afla la Kiev, considera ca Occidentul este singurul castigator deplin al Razboiului Rece, a carui victorie nu poate fi nicicum contestata, tocmai lucrul pe care Rusia l-a facut prin avansarea ideii de Europa Mare si prin interventia sa in politica mondiala, in special in Siria, in septembrie 2013, ca actor independent. Baza interna a Partidului Razboiului este intarita si de puternicul lobby NATO, condus de atlantisti militanti precum Bruce Jackson, fondator si presedinte al Proiectului privind Democratiile Tranzitorii. Pentru ei, atat in Europa, cat si in SUA, criza din Ucraina a fost vazuta ca o misiune menita sa revigoreze organizatia si sa o antreneze pentru provocarile secolului XXI. Summitul de la Newport, Wales, din 4-5 septembrie 2014 a fost practic o manifestare a partidului de razboi. Acest summit a semnalat remilitarizarea politicii mondiale, printr-o repudiere a angajamentelor informale incheiate cu Gorbaciov la sfarsitul Razboiului Rece, fiind adoptat tot in cadrul acestei intalniri si un Plan de actiune care prevedea raspandirea bazelor militare pe intreaga frontiera estica, precum si crearea unei forte de reactie rapida cu sediul in Polonia, chiar daca cele 4000 de trupe ar fi fost dispuse intr-o alta locatie. Bazele militare au fost create in Polonia, in Republicile Baltice si in Romania, cu o desfasurare permanenta de 600 de militari fiecare. In ciuda anuntului facut de Yatsenyuk pe 29 august ca Ucraina ar fi renuntat la statutul de non-aliat al NATO si ca va relua cursul aderarii tarii la aceasta organizatie, Declaratia de la Bucuresti din anul 2008 nu a fost reinoita.

Dupa incheierea Razboiului Rece, NATO, pe langa faptul ca este o institutie a carei menire era sa asigure securitatea colectiva, inclusiv in Rusia, organizatia si- a organizat activitatea in jurul unui nou mandat care prevedea purtarea unor misiuni expeditionare in Afganistan si Libia. In schimb, noile state membre post comuniste si-au exprimat dorinta ca NATO sa-si pastreze rolul sau traditional de organizatie de aparare teritoriala, potrivit Articolului 5 care prevede ca: “Partile convin ca un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau în America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor si, în consecinta, sunt de acord ca, daca are loc un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului la auto-aparare individual sau colectiv, recunoscut prin Articolul 51 din Carta Naiunilor Unite, va sprijini Partea sau Parile atacate prin efectuarea imediata, individual sau de comun acord cu celelalte Parti, a oricarei actiuni pe care o considera necesara, inclusiv folosirea foreti armate, pentru restabilirea si mentinerea securitatii zonei nord-atlantice. Orice astfel de atac armat si toate masurile adoptate ca rezultat al acestuia vor trebui raportate imediat Consiliului de Securitate. Aceste masuri vor înceta dupa ce Consiliul de Securitate va adopta masurile necesare pentru restabilirea si mentinerea pacii si securitaii internationale” .

Eric Kraus afirma:” Nicio persoana rationala nu crede cu adevarat ca Rusia este pe cale sa invadeze tarile Baltice, sa neutralizeze Finlanda sau sa reia Polonia.Cu toate acestea, este preferabil sa pretindem, intr-un mod public, ca exista teama fata de aceste posibile evenimente”. Tot Kraus afirma intr-un articol care ar putea explica perfect actuala criza dintre cele doua puetri mondiale ca “fara niciun fel de interes vital in Ucraina, europenii ar fi ramas impartiali, cautand sa sustina din toate partile o acomodare in sistemul international- fie ca asta ar fi insemnat federalizarea, independenta sau chiar unificarea cu Rusia- probabil in bazele unui referendul international supravegheat in provinciile din estul Europei. In schimb, diplomatia din statele fondatoare UE a fost deturnata de Washington si de republicile ex-sovietice, uitand de faptul ca Europa este cea care va trebui sa platesca, si nu Washingtonul. Nu vorbim in acest context despre un nou Razboi Rece, un razboi al ideologiilor, ci despre un razboi clasic, specific secolului al XIX-lea, razboi pentru dominatia imperiala”. Vorbim despre imperii aflate in declin care sunt de departe cele mai periculoase, gata sa reactioneze impulsiv, nepregatite sa-si estimeze propriile resurse de putere sau adversarii. Dupa ce a avut parte de un final de mileniu triumfator, Imperiul American pare sa fie isi fi pierdut din capacitati dupa ce a cunoscut esecul in Georgia, Orientul Mijlociu, iar acum aflandu-se in imposibilitatea de a evita reunificarea Rusiei cu Crimeea.

Statele Unite a cerut aliatilor sai sa mareasca cheltuielile de aparare, in timp ce Rusia a investit mai bine de 700 de miliarde de dolari intr-o actiune de build-up a sistemului propriu de aparare, estimandu-se sa fie finalizat pana in 2020. In luna septembrie 2014, Rusia a testat cu succes o racheta nucleara cu raza lunga de tip Bulava SLBM, conceputa special pentru a lovi tinte din Statele Unite. La acea vreme, ministrul apararii, Sergei Shoigu, a avertizat cu privire la prezenta crescuta a fortelor militare straine de-a lungul granitelor Rusiei si a trimis unul dintre cele sase submarine furate spre locatia permanenta a Flotei Marii Negre din Sevastopol. Cu aceasta ocazie, George Kenan avertiza ca extinderea NATO ar putea anunta o noua etapa a Razboiului Rece, doar ca de data aceasta posibilitatea unui “razboi fierbite” nu mai era de neconceput.

Intr-un articol publicat in The Guardian, Seumas Milne este extrem de dur la adresa rolului pe care NATO l-a avut in escaladarea acestui conflict armat din Europa atunci cand afirma ca “nu este nevoie de niciun fel de simpatie la adresa autoritarismului oligarhic al lui Putin sa recunoastem faptul ca NATO si UE, si nu Rusia, sunt cele care au starnit aceasta criza si ca Puterile Occidentale, care amana solutionarea negociata, ca fiind singura cale de iesire din aceasta criza, de teama de a nu parea prea slabe”. Dupa ce primul ministru al Ucrainei , un favorit al administratiei americane de la Kiev, a descris Rusia ca fiind “un stat terorist” si a cerut aderarea Ucrainei la Nato, in ciuda dezacordului venit din partea celor mai multi ucrainieni si a guvernului nou ales, au facut ca Alianta Nord Atlantica in loc sa mentina pacea, a fost una dintre cauzele principale de escaladare a tensiunilor si a razboiului. De fapt, inca de la infiintarea sa in anul 1949, la apogeul razboiului rece, cu sase ani inainte de pactul de la Varsovia, se presupune ca NATO ar fi trebuit sa fie un tratat de aparare impotriva unei amenintari sovietice.

De multe ori se afirma ca alianta a mentinut pacea in Europa timp de patruzeci de ani, atunci cand, de fapt, nu exista nici cea mai mica dovada ca Uniunea Sovietica intentionase vreodata sa atace vreun stat european. Dupa prabusirea URSS-ului, Pactul de la Varsovia a fost dizolvat in mod corespunzator, dar nu acelasi lucru putem spune si despre NATO, in ciuda faptului ca isi pierduse motivul existentei sale.Daca intr-adevar pacea ar fi fost motivul existentei sale post Razboiului Rece, ar fi putut fi transformat intr-un acord de securitate colectiva, inclusiv cu Rusia ca si membru, sub auspiciile ONU. In schimb, asa cum am afirmat si anterior, agenda NATO a fost incarcata de o misiune ce iesea din “zona sa de activitate”, ocupandu-se de la cazul Iugoslaviei, pana la razboiul din Afganistan si Libia, ca o avangarda a noii ordini mondiale dominata de SUA. Asa cum reiese din articolul mai sus numit, “Aliantei Nord Atlantice ii place sa se considere o comunitate internationala, cand in realitate este doar club militar interventionist si expansionist al statelor mondiale bogate si al satelitilor acestora, utilizat pentru a impune interesele strategice si economice occidentale. Asa cum reiese din cazul Ucrainei, NATO este departe de a mentine pacea, ea fiind o amenintare chiar la adresa acesteia”.

Cheltuielile facute in domeniul militar au fost in scadere la nivelul intregii aliante NATO, si in afara de SUA, doar trei state au investit un minim de 2 procente din PIB in cheltuieli de aparare, respectiv Marea Britanie, Estonia si Grecia. Contrar acestui fapt, cand discutam despre Rusia, putem constata ca investitiile acesteia au fost de 14% in anul 2012, crescand la 14 la suta in anul 2013. In contextul crizei din Ucraina, NATO a organizat un exercitiu militar intitulatRapid Trident, chiar pe teritoriul Ucrainei intre 15 si 26 septembrie, lucru ce a determinat Rusia, ca in avans, la data de 2 septembrie, sa anunte modificarea doctinei sale militare pentru a se adresa amenintarilor externe, creata de avansul infrastructurii NATO de la granitele Rusiei. Mult prea implicate in aceasta cursa a avansului militar, cele doua puteri s-au aflat in imposibilitatea de a colabora pentru a face fata provocarilor tot mai mari venite din Orientul Mijlociu, inclusiv amenintarea terorismului biologic din statul islamic. Mai degraba decat sa se concentreze pe articolul 5 din Tratatul Nord Atlanticului din 1949 al carui continut l-am mentionat in paginile anterioare, garantand aparare colectiva, toate partile ar fi beneficiat daca ar fi acordat mai multa atentie articolului 1:”Partile se angajeaza, conform prevederilor din Carta Naiuntilor Unite, sa rezolve prin mijloace pasnice orice disputa internationala în care ar putea fi implicate, astfel încât sa nu aduca atingere pacii, securitatii si dreptului international si sa se abinta sa recurga în relatiile internationale la amenintarea cu forta sau la folosirea fortei, în vreun mod incompatibil cu obiectivele Naiuntilor Unite”.

Realistul clasic Henry Kissinger a avertizat inca de la inceput ca discutia pe tema crizei din Ucraina a fost inutil polarizata:”Mult prea des, problema ucraineana este prezentata ca o confruntarem punandu-se problema daca Ucraina ar trebui sa se alature Estului sau Vestului. Insa daca Ucraina vrea sa supravietuiasca si sa prospere, nu trebuie sa fie o miza luptei dintre cele doua puteri, ci ar trebui sa functioneze ca o punte de legatura intre ele.[…] Occidentul trebuie sa inteleaga ca, pentru Rusia, Ucraina nu va putea niciodata sa fie doar o tara vecina.[…]Cat despre SUA, trebuie sa evite tratarea Rusiei ca pe o optiune aberanta, si sa invete acest stat cu rabdare o conduita stabilita de Washington.Putin este un strateg serios, dupa premisele istorice Rusesti.[…] Pentru Occident, demonizarea lui Vladimir Putin nu este o politica;este un alibi pentru lipsa uneia”.

In tot acest eveniment, Obama pare sa fie doar un arbitru, care a trasat liniile rosii si a facut declaratii care nu au ajutat nici pe cei care doreau razboiul, nici pe cei care militau pentru pace. Presedintia sa a inceput intr-un moment al puternicii transformari spre o pozitie post-Atlantista,marcata de pivotul asiatic si de preocuparile la nivel global,insa criza din Ucraina a readus problemele europene in prim-planul politicii americane. Instictele naturale ale lui Obama au fost clar aliniate cu un pragmatism si realism traditional pentru SUA. Relatia sa cu Putin a fost una saracacioasa, in mare parte din cauza modului gresit de a percepe personalitatea lui Medvedev si, ulterior, din cauza unor comentarii prost judecate despre Putin si Rusia. El a castigat nominalizarea din 2008 datorita criticii pe care a adus-o razboiului din Irak, insa acum pasivitatea sa nu a mai fost vazut in acelasi mod:”Orice avand al islamistilor din Irak si orice racheta detonata de separatistii rusi in Ucraina, este luat ca un act de acuzare la adresa precautiei sale”.

Obama s-a dovedit a fi cel mai putin interventionist lider american din ultimele decenii, insa s-a vazut nevoit sa intervina in Orientul Mijlociu si, recent, si in Europa. Obama a rezistat extremismului promovat de partidul de razboi, insa retinerea sa a fost una relativa. In timpul administratiei sale a fost incurajata rasturnarea unui lider ales in mod democratic, a lansat un razboi economic impotriva Rusiei si a impiedicat solutionarea pasnica a conflictului civil din Donbas, actiuni ce nu ar putea fi clasificate ca exemple de “retinere”intr-un limbaj normal, insa pentru partidul de razboi acesta a fost doar inceputul. Edward Luce, autorul citatului de mai sus, continua sa argumenteze:”In ultimele luni, ar fo fost inteligent sa consolideze prezenta SUA in statele baltice si a altor membrii NATO la granitele Rusiei.In schimb, le-a tinut la un nivel minim, lucru care nu a facut altceva decat sa- l incurajeze pe Vladimir Putin.

Cu alte cuvinte, reteta de avansare a sistemului de securitate euro-atlanticla granitele Rusiei, motivul care a provocat de fapt intreg conflictul, parea ca de aceasta data sa fie solutia in fata crizei. Este clar ca, cu un minim de efort, SUA ar fi putut oricand sa puna capat initiativei Rusiei, daca sanctiunile economice ar fi avut scopul de a distruge sectoare economice intregi, iar trupele americane ar fi inconjurat tara.Sunt putine sanse ca Rusia sa fi putut da un raspuns in fata unei asemenea miscari, insa o actiune de acest gen nu ar fi schimbat cu nimic evenimentele de la Donbas, care, dupa cate s-a putut constata, nu au fost pur si simplu o regie a Moscovei si nici ceva usor de rezolvat prin interventie externa. Pe scurt, partidul de razboi a exploatat criza din Ucraina pentru a reduce din potentialul Rusiei si pentru a o izola strategic si diplomatic. Este clar ca Rusia nu va ceda acestei presiuni, lucru ce duce, incet, dar sigur, spre o noua etapa a Razboiului Rece.

Intr-o analiza foarte importanta pe care Stephan Cohen o face, acesta isi pune cateva intrebari fundamentale in legatura obiectivele pe care SUA si le-a fixat si rezuma succint ambiguitatile din comportamentul american. De fapt, inca de la inceputul crizei din Ucraina, scopul real al administratiei a fost unul neclar, chiar si pentru conducerea de la Moscova.Sa fi fost oare doar un compromis negociat, care ar fi trebuit sa includa o Ucraina semnificativ federalizata si descentralizata, ca principal factor de legatura intre relatiile economice cu Rusia si practic sa interzica administratiei lui Putin sa adere la NATO? Sau poate chiar scopul a fost acela de a include intreaga tara in planurile Occidentale, chiar si in NATO? Sa fie oare o razbunare indreptata impotriva lui Putin pentru toate lucrurile pe care a pretins ca le va realiza si nu a facut-o de-a lungul anilor? Sau scopul a fost acela de a atrage Rusia intr-un razboi cu SUA si NATO pe teritoriul Ucraine?

Intr-un discurs sustinut la data de 28 mai 2014, Obama a afirmat ca SUA se va angaja in actiuni militare mai mult decat oricand inainte, insa cu mai putine victime din SUA:” America trebuie sa conduca intotdeauna pe scena mondiala.Daca nu o facem noi, atunci nimeni nu o va face. Armata careia ne-am alaturat este si va fi intotdeauna coloana vertebrala a acestei conduceri. Insa armata americana nu poate fi nici singura, nici chiar componenta primara a acestei conduceri.Doar pentru ca avem un ciocan bun, nu inseamna ca fiecare problema este un cui”.

America va conduce lumea, dar nu se va transforma intr-o institutie politieneasca care sa apere normele internationale, un concept cheie a administratiei Obama. In cuvintele lui Bromwich:”Normlele internationale impartasesc diferenta dintre dreptul internatrional, pe care SUA isi rezerva dreptul de a-l incalca, si noua ordine mondiala al carui tutore si producator trebuie sa ramana SUA.”Aceasta este o declaratie perfecta in legatura cu ambiguitatile generate de interactiunea dintre cele doua versiuni ale SUA. Madeleine Albright, secretarul de stat din timpul celei de-a doua administratie a lui Bill Clinton, si un sustinator remarcat al extinderii NATO sustinea:” Daca este nevoie sa folosim forta, este pentru ca suntem America; suntem o natiune indispensabila. Suntem la inaltime si privim mult mai mult spre viitor decat alte state.