Puterile Dominante din Spatiul International. Studiu de Caz Comparativ Uniunea Europenaa, S.u.a. Si China

Cuprins

INTRODUCERE ……………………………………………………………………………………………………………3

CAPITOLUL I Relațiile internaționale și puterea……………………………………………………………4

I.1 Evoluția sistemului internațional …………………………………………………………………………………4

I.2 Teoriile relațiilor internaționale……………………………………………………………………………………15

I.3 Puterea în relațiile internaționale………………………………………………………….22

CAPITOLUl II Rolul Uniunii Europene pe scena mondială………………………..27

II.1 Tatatele de baza ale Uniunii Europene………………………………………………….27

II.2 Contextul strategic și politic………………………………………………………………35

II.3 Dimensiunea economică, dezvoltarea socială și globalizarea

CAPITOLUL III SUA și în contextual lumii multipolare

III.1 Scurt istoric

III.2 Relațiile SUA cu spațiul internațional

III.3 SUA- hegemon mondial?

CAPTOLUL IV State emergente: China

IV.1 Evoluția Chinei

IV.2 China între miracol și realitate

IV.3 Afirmarea Chinei ca putere mondială

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Prezenta lucrea își propune să prezinte principale aspecte teoretice ale relațiilor internaționale, dezvoltarea spațiului internațional de la începuturi până la momentul actual, să identifice principalele teorii ale relațiilor internaționale și conceptul de putere în relațiile internaționale.

Conținutul lucrării prezintă evoluția principalelor puteri din spațiul internațional, fiind incluse reformele și politicile adoptate care au dus la dezvoltarea acestora, tratatele de bază care au dus în unele cazuri la crearea acestora, ideologiile acestora și afirmarea acestora pe scena mondială.

Am decis să realizez tema de licență „ Puterile dominante în spațiul internațional. Studiu de caz comparativ: Uniunea Europeană, SUA și China”, deoarece consider că schimbările geopolitice și geostrategice de la sfârșitul Războiului Rece au propulsat unele state pe scara ierarhiei internaționale punându-le frunțașe sau cel puțin le-au extins infuența în cadrul sistemului internațional, făcându-le simțită prezența mai în toate statele lumii.

În acest sens, primul capitol abordează aspectele teoretice ce țin de sfera relațiilor internaționale: evoluția sistemului internațional, conceput de puterea, puterea în teoriile relațiilor internaționale, tipuri de putere și paradigmele ce au stăbătut istoria relațiilor internaționale.

În capitolul al doilea se realizează o prezentare a tratatelor de bază a Uniunii Europene, contextul strategic și politic, fiind prezentate politicile ce țin de securitatea acesteia, relațiile cu statele vecine și nu numai și dezvoltarea economică și socială având în vedere aspectele globalizării.

Al treilea capitol prevedea evoluția Statelor Unite al Americii, fiind prezentate etapele principale, relațiile acesteia cu statele lumii, contactele și alianțele ce au evidențiat influența acesteia și nu în ultimul rând ce a propulsat-o pe scena internațională ca fiind demunită ca sperputere, luând în calcul toate dimensiunile care au dus la o dezvoltare atât de pronunțată.

Ultimul capitol intitulat „State emergente: China” se urmărește să se scoată în evidență principalele reforme ce au dus la o dezvoltare atât de rapidă și într-un timp, relativ scurt ale acesteia, relațiile și puterea de influență asupra altor state și trecutul tumultos.

CAPITOLUL I Relațiile internaționale și puterea

I.1 Evoluția sistemului international

Sistemul internațional modern există de mai puțin de 500 de ani, dar pentru prima dată cuvântul “internațional” a fost folosit de către teoreticianul englez în politică și drept Jeremy Benthan (1748- 1832) în anul 1780. Acesta căuta traducere în limba engleză a expresiei latine ius gentium, care se traduce aproximativ “legea națiunilor”. Căutând să surprindă mai îndeaproapre dinamica dintre state și din interiorul statelor a inventat și a utilizat acest cuvânt atât pentru exprimarea relațiilor dintre state, cât și pentru acțiunile din interiorul acestora. Sistemul internațional începe mai întâi cu existența unor sisteme locale incipiente, care evoluează până ajung în stadiul de sisteme conturate. Apoi urmează expansiunea lor, care le pune în legătura cu alte sisteme similare, fie pe cale pașnică, fie prin intermediul războiului. Această interacțiune trasformă sistemele locale în subsisteme ale sistemului larg. Goldstein și Pevehouse definesc sistemul internațional ca fiind un „set de relații dintre statele lumii, structurat conform anumitor reguli și tipare de interacțiune. Unele dintre aceste reguli sunt explicite, altele implicite. Ele includ cine este considerat membru al sistemului, care sunt drepturile și responsabilitățile pe care le au membrii și ce tip de acțiuni și răspunsuri care apar în mod normal între state.”

Începuturile sistemului internațional le constuie oganizăriile statale începând de la lumea grecească , regatele din Africa de Nord și Orientul Mijlociu, apoi lumea romană. O mare parte din civilizațiile lumii au fost cucerite de către europeni și absorbite cu forța într- un sistem global internațional, de-a lungul a câteva secole. „ Civilizațiile europene au evoluat din estul mediteranean – Egipt, Mesopotamia (Irak) și în mod special Grecia. De o importanță specială pentru RI este perioada clasică a orașelor stat grecești, în jur de 400 î. Hr., care au exemplificat o parte dintre princiipiile fundamentale ale politicii de putere interstatale (…). La acea vreme, statele aveau relații comerciale sofisticate și se războiau între ele pe o arie întinsă, de la Mediterană spre India până în estul Asiei. Multe dintre aceste zone au intrat sub influnță grecească, odată cu cuceririle lui Alexandru cel Mare (în jurul anului 300 î. Hr.), apoi sub Imperiul Roman (în jurul anului 1 d. Hr.) și apoi sub Imperiul Arab (în jurul lui 600 d. Hr.).”

Mai târziu apar organizările de tip feudal, unde săpânul local garanta populației potecție în schimbul furnizării de soldați. Acesta reprezenta autoritatea juridică și polică. Luptele dintre entitățile feudale au dus la făurirea statelor- naține. Treptat sunt inițiate expansiunile externe, sub forma cruciadelor. Principalele direcții de expansiune ale stăpânilor feudali, în genelaral ale francezilor, erau îndreptate către Orientul Mijlociu, spre Nord și Est, de-a lungul Mării Baltice. „ Revoluțiile militare ale perioadei au creat primele armate moderne. Monarhii europeni au dotat corăbiile cu tunuri și au plecat să „descopere” lumea. Dezvoltarea sistemului internațional, a imperialismului, a comerțului și a războiului au fost cu toate puternic accelerate de Revoluția Industrială de după 1750.” Cel mai memorabil război, izbucnit odată cu lupta pentru supremația morală și politică, cunoscut și sub numele de Războiul de 30 de Ani, dintre catolici și protestanți. Dinastia catolică Habsburg controla teritorii care se întindeau peste parți importante din vestul si estul Europei. Războiul s-a încheiat prin înfrângerea dinastiei Hanburg, iar aceasta implica totodată ca protestanții și catolicii să găsească soluții pentru o coexistență pașnică. Pacea de la Westphalia din 1648, este considerată ca fiind începutul sistemului internațional modern stabilind începuturile statelor suverane și independete. „Acordul de la Westphalia s-a bazat pe idei noi despre dreptul internațional, care puteau trascende diferențele religioase și putea astfel să aibă aplicabilitate universală (adică deopotrivă pentru catolici și protestanți).”

Imperialismul european își face apariția în secolul al XV-lea, odată cu evoluarea tehnologiilor, cu dezvoltarea vaselor care puteau străbate oceanele transportând încărcături destul de mari pe distanțe lungi cu un echipaj mic. Deschizătoarea primelor expediții a fost Portugalia, urmată de Marea Britanie, Spania și Franța. Atuul europenilor era deținerea unor tehnologii militare superioare, permitându-le ușor să preia controlul asupra orașelor de pe coastă și asupra avanposturilor de reaprovizionare situate de-a lungul marilor rute comerciale, ceea ce le-au putut oferi mai târziu o extindere în adâncul continentului. Prima cucerire a europenilor a fost America Latină, fiind urmată de America de Nord și mai târziu de Africa și Asia. Expresia „Soarele nu apune niciodată în Imperiul Britanic” a luat naștere atunci când acesta a devenit unul dintre cele mai extinse și puternice imperii cunoscute de omenire.

În 1776 cele treisprezece colonii britanice din Statele Unite își declarau independența la Philadelphia, punând bazele decolonizării. Acestă declarație este considerată actul de naștere al Statelor Unite ale Americii, prin care coloniștii își afirmau individualitatea față de Marea Britanie și respingeau pretențiile de dominație ale acesteia. Declarația de Independență din 1776, marchează practic apariția unui nou stat independent pe harta lumii, a cărui organizare și structură vor fi definite după ce Marea Britanie va recunoaște independența celor treisprezece colonii americane, prin Tratatul de la Versailles, în 1783.

Deși decolonizarea începuse, totuși europenii continuau să cucerească noi teritorii la sfârșitul secolului al XIX-lea, ceea ce a antrenat o compeție între statele europene pentru coloniile africane. Puține regiuni din afara Europei au rămas nedobândite, în ciuda faptului că aceștia au slăbit puterea Chinei prin dominația regiunilor de coastă, totuși o mare parte din aceasta a rămas neastinsă. De asemenea, atât Japonia, Statele Unite cât și Iranul s-au putut bucura de granițele lor.

În ceea ce privește perioada imediat următoare, aceasta a fost considerată o perioadă relativă de pace, fiind numită „pace de 100 de ani”. Am spus o perioadă relativă, deoarece aceasta a implicat și întreruperi, cum au fost războiul Crimeii din1853-1855, războiul prusaco-austriac în 1866, războiul franco-prusac din 1870-1871, războiul ruso-româno-turc din1877-1878 și contradicțiile anglo- germane. Războiul fanco- prusian a fost cel mai semnificativ, încheindu-se prin înfrângerea rapidă a Franței, dând naștere unui puternic imperiu. Imperiul German a scris o nouă pagină în istoria relațiilor internaționale, fiind considerat chiar din momentul apariției sale un stat cu scopuri agresive. Acest război a dus și la unificarea Italiei, devenind un adversar puternic al Franței în bazinul Mării Mediterane.

Perioada anterioară secolului al XX-lea poate fi considerată liniștea dinaintea furtunii. De la începutul acestui secol se fac simțite trei noi puteri pe scena mondială: Statele Unite ale Americii, Japonia și Italia. Secolul al XX- lea, mai mult spre a doua jumatate a acestuia, ar putea fi etichetat ca fiind perioada cea mai cruntă din istoria umanitătii. „ Pe lângă Holocaust, regimul lui Stalin în URSS, „ Marele salt înainte” a lui Mao, regimul crud al lui Pol Pot în Cambodgia, alte genocide în locuri precum cele din Rwanda și Guatemala au dus la milioane de morți. Nivelul tot mai mare de sofisticare tehnologică transformat a războilui într-un fenomen foarte diferit față de secolele trecute. […]. Și chiar dacă termenul de „mondial” reprezintă o mică exagerare dacă ne uităm la cine a participat efectiv în războaiele dintre 1914-1918 și 1939- 1945, el denotă totuși amplitudinea enormă a acestora.” Acest secol reprezintă cel mai temut și sângeros secol din istorie, unde balanța de putere se schimbă în funcție de interese.

Primul Război Mondial deschide perioada crâncenă a omenirii, neputând fi comparată cu nimic din ce a fost până acum. Acesta a izbucnit în urma asasinării, de către un naționalist sârb a arhiducelui Franz Ferdinand , moștenitorul tronului austro- ungar, la Sarajevo, pe 28 iunie 1914. Austro- Ungaria declară război Serbiei cu gândul că va rămâne un conflict izolat , dar spera la susținerea din partea Germaniei și neimplicarea Rusiei. „Planul Schelieffen” prevedea atacul Germaniei împotriva Franței, prin violarea neutralității Belgiei, acesta fiind cea mai eficientă strategie în cazul izbucnirii unui război general în Europa. La 1 august 1914 Germania, aliata Austro- Ungariei declară război Rusiei și Franței punându-l în aplicare. Marea Britanie mai mult obligată moral își oferă sprijinul Franței, declarând Germaniei război, implicând și dominioanele sale Noua Zeelandă, Canada, India, Australia și Uniunea Africii de Sud. La scurt timp se alătură și Japonia de partea Marei Britanii, onorând tratatul militat dintre acestea, împotriva Germaniei, astfel conflictul european devenind unul mondial. În octombrie 1914 Puterile Centrale (Germania, Imperiul Otoman, Austro- Ungaria și Bulgaria), mai puțin Bulgaria care își păstrează neutralitatea, declară război Antantei (Franța, Imperiul Țarist și Imperiul Britanic). Un an mai târziu, după o perioadă expectativă, Italia deși era aliata Germaniei și a Austro- Ungariei, intra în război alături de Antanta. România își păstrează neutralitatea până în anul 1916, iar pe 27 august a acelui an decide să o urmeze pe Italia, intrând în război în favoarea Atantei. Înaintarea armatei române în Transilvania a dat prilejul Bulgariei de a-și luat revanșa față de România, care în urmă cu trei ani îi cucerise Cadrilaterul și Dobrogea de Sud. Campania militară a României a fost un eșec, denotă ocuparea Bucureștiului la 6 decembrie de către germani, obligând armata română să se retragă pe Siret.

Statele Unite ale Americii și-a păstrat neutralitatea timp de aproape trei ani, iar obiectivul acesteia nu era intratrea în război. Amenințarea venită din partea Germaniei, a obigat-o practic pe aceasta să participe la conflict în momentul declanșării războiului submarin, astfel ridicând un fel de baraj între transporturile comericiale americane și europene ( Franța și Marea Britanie). Toate tratatele și alianțele încheiate de către Germania, au dus la împotrivirea Austra-Ungariei, aliatul său, fiind atrase după ea și un număr semnificativ de state ( Brazilia, Guatemala, Haiti, Honduras, Liberia, Muntenegru, Panama, China, Costa Rica, Cuba, Grecia, Portugalia, San Marino, Siam și Uruguay) care doreau capitularea Gemaniei. Cu o lume întreagă împotriva ei, războiul ia sfârșit prin înfrângerea acesteia, Antanta ieșind învingătoare. Pacea s-a instalat odată cu semnarea Tratatului de la Versailles din 1919, unde reprezentanții puterilor aliate s-au întrunit, mai puțin Rusia, căreia nu i-a fost admis să participe. Principalele hotărâri ale tratatului erau foarte drastice pentru Germania. Acesteia îi era interzis să mai construiască submarine și să dețină o aviație militară. Trebuia să cedeze Poloniei o parte din Prusia Orientală și Bosnia, recunoscându-i totodată independența. De asemenea, trebuia să înapoieze Franței Alsacia și Lorena și să recunoscă Austria și Cehoslovacia ca țări independente. După Conferința de Pace de la Paris, Germaniei i s-au impus destul de multe condiții drastice, pe lânga acestea și cedarea coloniilor sale din Africa și Pacific către Anglia, Japonia, Franța și Belgia. Numit și „ Marele Război”, Primul Război Mondial a produs un sacrificiu uman de neînchipuit și distrugeri imense. Lucrul acesta se putea obseva prin ruinele lasate în urma acestuia în mai toate țările lumii, iar condițiile impuse prin Tratatul de la Versailles aveau să stârneacă mai târziu alte conflicte.

În ciuda păcii „aparente” din perioada interbelică au urmat „timpuri grele” ce au afectat toate țările participante la război. Germania a fost nevoită să plăteacă daunele provocate. Inflația atinge cote inimaginabile în toate țările, dar cu toate acestea a fost și o perioadă de emancipare culturală. Se dezvoltă arta cinematografică, teatrul stradal, moda dar și radio-ul.

Deși lucrurile păreau să se îmbunătațească, a doua coflagrație a secolului al XX-lea a „bătut la ușa” Europei și nu numai, fiind mult mai dezastruoasă decât prima. „Cel de-al Doilea Război Mondial constituie cea mai mare încleștare de forțe umane și materiale a secolului al XX-lea. Prin consecințele sale pe multiple planuri, el a deschis larg un evantai în sfera cercetărilor istorice, economice, politico-diplomatice, precum și alte domenii legate direct sau tangențial de marea conflagrație, care a cuprins mai toate continentele și țările lumii.”

Semnarea Pactului Ribentrop- Molotov a încurajat dictatorul german Adolf Hitler, conducător al Partidului Nazist să ordone invadarea Poloniei la 1 septembrie 1939, ignorând ultimatum-ul dat de Franța și Marea Britanie, cu o armată puternică, sprijinită de peste 1500 de avioane. Pe toată frontiera poloneză, pe o lungime de 1600 km, de la Awgustow la Nowy Sacz a început primul asalt care a avut ca și consecință pornirea celei de a doua conflagarție mondială a secolului al XX-lea. În urma deciziei de a ataca Polonia, ignorând ultimatum-ul, Franța și Marea Britanie declară război statului nazist. La 17 septembrie Armata Roșie a Rusiei, a forțat capitularea Poloniei prin asaltul său, iar după 10 zile (27 septembrie 1939) capitala Varșovia a fost ocupată. În condițiile de atunci comandamentul suprem al armatei poloneze s-a refugiat pe teritoriul României, dar și 100.000 de fugari de origine poloneză, dintre care 60.000 fiind militari.

Pe 9 septembrie armata franceză trece frontiera, intrând pe teritoriul german, iar în ziua următoare Canada declară război Germaniei. După încercările eșuate de stabilire a păcii, susținute de mai multe state europene, pe 29 noiembrie, la Berlin sunt date instrucțiunile pentru destabilizatea economică a Marei Britanii constând în atacarea orașelor industriale, imediat la o zi ce se declanșase atacul Rusiei asupra Finlandei. Norvegia și Danemarca sunt asaltate de generalul Nikolaus Von Falkenhorst, la ordinul lui Hitler, conducând operațiile militare în fruntea corpului 21 armată. Tot în aceeași perioadă s-a conturat și Planul Galben, care prevedea începerea acțiunilor militare împotriva Franței, Olandei și Belgiei.

După o perioadă crâncenă în care a făcut față eroic asaltului URSS, Finlanda semnează Tratatul de Pace de la Moscova, cedând unele teritorii în favoarea atacatorului. În timpul unei lungi întâlniri, Führer-ul îl convinge pe Musollini să participe la război, moment în care Italia și Germania lansează o ofensivă comună spre Dijon.

Blitzkrieg-ul îți spune cunântul ca și strategie ofensivă, iar la 15 mai 1940, Olanda capitulează și Haga este predată fără luptă. De asemenea, la 10 iunie al aceluiași an Norvegia este cucerită în totalitate, iar numeroase teritorii din Franța și Belgia sunt pierdute în fața Germaniei. În aceeași zi Italia alege să răspundă negativ propunerii lansate de americani și declară război Franței și Marei Britanii. O zi mai târziu Parisul este declarat oraș deschis, iar pe 25 iunie 1940, iau sfârșit ostilitățile din Franța, încheind un armistițiu care o dezavantaja în totalitate, cedând o bună parte din teritorii atât Germaniei cât și Italiei. La 3 zile după ce România a primit un ultimatum din partea URSS-ului,a fost obligată să cedeze teritoriile dintre Prut și Nistru, precum și partea de nord a Bucovinei.

Date fiind pozițiile celor trei puteri agresoare – Italia, Germania și Japonia – cea din urmă având conflicte armate împotriva Chinei din 1937, a pornit un atac și în Vietnam, favorizând poziția Germaniei. A fost semnat Pactul Tripartit, care preconiza împărțirea lumii în felul următor: Asia și Extremul Orient sub influența Japoniei, iar Europe și Africa sub controlul Germaniei și Italiei, lucru ce a favorizat și mai apoi intrarea Statelor Unite ale Americii în război. Mai târziu la Pactul Tripartit au aderat mai multe state, inclusiv România și între timp URSS a anexat teritorii precum Lituania, Estonia, Letonia, Ucraina și altele. Grecia a rezistat atacurilor venite din partea Italie.

Primul atac japonez împotriva Statelor Unite ale Americii a fost pe 15 noiembrie 1941, dar între timp Japonia asaltase Vietnamul, Siamul dobândind și alte state din apropiere. Odată cu punerea în aplicare a planului „ Barbarossa” Germania atacă URSS-ul cu forțe net superioare ocupând teritoriu după teritoriu și împingând forțele rusești din ce în ce mai în spate. Cu toate acestea încă de la începutul asaltului URSS-ului, Winston Churchill a declarat că „ Fiecare ostaș rus care luptă pentru căminul patriei lui, luptă pentru libertatea tuturor oamenilor și popoarelor din toate țările”, pentru ca mai apoi 26 de state au colaborat pentru a împinge armatele înapoi.

Pe teritoriul Africii s-au dus lupte crâncene în special între forțele italiano-franceze și trupele englezești susținute de „ Commonwealth” și nu numai, pe care cei din urmă, într-un final le-a câștigat.

Între 4 septembrie 1942 – 2 februarie 1943 în cadrul „bătăliei Stalingradului”, armata germană a fost înfrântă, iar Armata Roșie a trecut la contraofensivă. În iulie același an a avut loc cea mai mare bătălie de blindate din istorie, la Kursk, când Armata Roșie a provocat o înfrângere gravă Germaniei, teritoriul URSS-lui fiind eliberat până în vara anului 1944. Anul 1943 a fost un an de cotitură în istoria războiului, acesta devenind favorabil Națiunilor Unite. La începutul acestui an prin “Bătălia Atlanticului” flota germană a fost distrusă, armata nazistă din Africa de Nord se predă, iar Italia capitulează pe 3 septembrie odată cu debarcarea Aliațiilor în Sicilia. Atât în anul 1943 cât și în anul 1944 Axa a continuat să înregistreze înfrângeri. Trupele anglo- americane, plecate din Marea Britanie au debarcat la data de 6 iunie 1944, în Normandia și au început atacarea Germaniei din partea vestică. Pe 23 august, România trece și ea de partea Statelor Unite ale Americii pentru a elibera partea de nord-est a Transilvaniei, astfel germanii pierd sursa de petrol, fiindu-le foarte greu să continuie războiul. Dublul atac, venit atât din partea de est cât și din vest, au dus la capitularea Germaniei pe data de 9 mai 1945, dovedind acestă strategie foarte eficientă.

Capitularea Japoniei s-a realizat după bombardarea orașelor Hiroshima și Nagasaki, fiecare oraș fiind lovit de câte un proiectil atomic, respectiv primul pe 6 și cel de-al doilea pe 9 august 1945. Distrugerile în masă provocate de forțe aviatice americane, au obligat „Țara Soarelui Răsare” să renunțe la ideologia sa.

După toate pierderile suferite pe plan internațional, cele pe plan economic au fost nesemnificative compartativ cu viețile umane. Războiul a făcut peste 50 de milioane de victime și alte zeci de milioane de răniți și a favorizat instaurarea unei noi ideologii politico-ecomonice având la bază principiile fundamentale a preconcepției lui Karl Marx, mai exact comunismul, care s-a instaurat într-o bună parte a Europei Centrale și de Est.

În ciuda leziunilor globale ce au pus o pată negativă asupra evoluției istorice, natura umană având la rădăcină naționalismul excesiv nu a putut fi stopată prin impactul celui de-al Doilea Război Moldial.

Marilor puteri le lipsesc sentimentele, dar cu siguranță nu au un deficit de interese politico-economice. După aplicarea „ planului Marshall” de către SUA, aceasta a beneficiat din plin de susținerea statelor europene, care au început o luptă interminabilă împotriva comunismlui ce a generat Războiul Rece. În sfera influenței politice a comunismului s-a aflat o parte din Europa Centrală și de Est, inclusiv toate țările care erau în sfera de influență a URSS-ului. Controlul exercitat de Moscova asupra tuturor capitaltelelor din statele Europei Centrale și de Est a ajuns la un punct critic și însuși W. Churchill a afirmat că rușii nu și-au dorit războiul, dar cu siguranță au vrut să profite din plin de „ roadele” acestuia.

Bomba atomică nefiind o alternativă ce putea duce spre rezolvarea conflictelor politico- economice, W. Churchill a încercat să profite de concepțiile comuniste, punând într-o manieră pozitivă democrația. Temându-se de expansiunea comunistă a oferit un început propice pentru Războiul Rece prin discursul său antitotalitar. Atât comunismul cât și democrația erau menite să ofere lumii speranțe, doar că regimul totalitar a făcut acest lucru prin instaurarea fricii.

Economia comunistă fiind susținută de întregul bloc a țărilor totalitariste, oferea o amenițare iminentă regimului democratic, care avea tendința de expansiune și în afara sferei URSS (Grecia, Turcia). SUA fiind nevoită, pentru a nu pierde regiunile de influență americană, a fost practic obligată să instaureze Doctrina Truman și Planul Marshall, inclisiv în Asia Mică precum și în insulele din jurul peninsulei. „ Programul de Recuperare Europeană , pe care Marshall, l-a în anunțat în iunie 1947, nu angaja Statele Unite la nimic altceva decât la reconstrucția Europei.” Totuși conflictele erau duse pe mai multe planuri, având în vedere că pe plan economic erau prezentate dispute între socialism și capitalism, acestea fiind diferite în ceea ce privește conceptul, dar și forma. De asemenea, între contextul politic și ideologic s-a născut disputa între „ lumea liberă” și „lumea închisă”. Toate acestea fiind guvernate de capitalism, respectiv socialism.

Fără temerea unei intervenții militare, dar cu frica de a pierde influența geopolitică în Europa de Vest, Statele Unite a făcut demersuri ce au conturat Planul Marshall ca o asistență economică americană încercând să provoace unele beneficii psihologice pentru ca vest- europenii să ateste avantajele democtației ca fiind net superioare în favoarea celor comuniste, făcând în așa fel încât Uniunea Sovietică și țările afiliate ei să nu accepte ajutoare din partea altor state cu ideologii diferite, lucru ce a alimentat tensiunea Războiului Rece.

Istoria Războiului Rece a cunoscut trei etape. Prima etapă fiind recunoscută de cercetători ca fiind începută încă dinaintea semnării Tratatului de la Paris, și practic, a început în momentul deturnării bombelor de către americani în Japonia. Bombele atomice care au devastat Hiroshima și Nagasaki l-au făcut pe Stalin să conștientizeze cu ce putere se confruntă, cerând țărilor comuniste să preia puterea pentru a apăra URSS-ul.

În 1949 Statele Unite crează Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), fiind un pact anti- URSS, care prevedea garanții de securitate și angajamente comune între America de Nord și Europa. Ca și răspuns din partea Uniunii Sovietice și la intratea RFG în NATO, în 1955 aceasta crează Pactul de la Varșovia, dar tot în aceeași perioadă T.A.S.S anunță deținerea de către sovietici a primei bombe nucleare, astfel punând capăt monopolului american. Ulterior, China, India, Marea Britanie, Franța și alte state vor contribui la lărgirea clubului nuclear, implicând creșterea exponențială a riscului. Prima etapa a războiului se încheie odată cu moartea lui Stalin în martie 1953, nuanțată și de decizia președintelui american de a contribui la pace din Coreea și Vietnam în 1953, respectiv 1954.

Perioada de mijloc sau perioada de „dezgheț” a Războiului Rece, a fost marcată de unele conflicte directe, dar cele mai multe au fost rezolvate pe cale diplomatică. După ce Hrușciov semnează un tratat de neagresiune cu americanii între Pactul de la Varșovia și NATO, dorindu-se discutarea problemei Germaniei, lucrurile iau o cu totul altă întorsătură în urma evenimentelor de la Budapesta. Acesta dorea o recunoștere pe ideologii a Europei, și mai exact recunoașterea RDG-ului, dar acest lucru nu s-a mai dus la bun sfârșit, fiind consecință a doborârii de către URSS a unui avion american de recunoaștere. În perioada următoare, la diferență de doar două luni de eveniment se decide ridicarea Zidului Berlinului, dorindu-se împiedicarea exodului pupolației spre RFG. „A fost ridicat în noaptea dintre 12 și 13 august 1961, la început ca o barieră de sârmă ghimptă, însă mai apoi ca un zid compact de beton, de circa 3,65 metri înalțime și de aproape 160 de kilometri lungime, apărat cu turnuri de gardă, câmpuri de mine, câini polițiști și ordinul de a împușca pe oricine încearcă să treacă dincolo.” După momentul din Germania, alte incidente majore au antrenat sistemul internațional. Criza rachetelor cubaneze din 1962, a avut o influență semnificativă pentru evoluția raporturilor dintre marile puteri, acestea conștientizând deznodământul acestei situații, s-a ajuns la un consens, urmând ca Statele Unite să-și retragă arsenalul din Turcia și Uniunea Sovietică să dezarmeze Cuba.

Perioada următoare a fost una calmă, fără confruntări care să fi pus lumea în poziție de atac, asta până când Uniunea Sovietică decide atacarea Afganistanului, în decembrie 1979, acest eveniment fiind începutul celei de-a treia etape a războiului.

Ronald Regan, noul președinte al Statelor Unite, observând că diplomația nu dă roade, hotărăște acordarea unui buget mai mare pentru înarmare, depășid cu mult bugetul alocat Paclului de la Varșovia, acestea devenind principalul vânzător de armament pe plan mondial, neezitând să pună în practică politica confruntării. În 1983 este atins punctul culminant al acestei evoluții, când președintele american a inițiat „ Războiul Stelelor”, dovedindu-se un eșec. Totuși, inițiativa lui Regan și adoptarea politicii reformiste, perestroȉka odată cu numirea ca secretar general a lui Mihail Sergheevici Gorbaciov în cadrul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, vor duce spre încheierea acestui conflict. Într-un singur an (1989), regimurile comuniste din Europa s-au prăbușit (Germania de Est, Cehoslovacia, Polonia, România, Bulgaria și Ungaria).

Jhon Lewis Gaddis afirma că acest război putea fi mult mai rău „Războiul Rece ar fi putut avea rezultate și mai groaznice – mult mai groaznice. A început cu reînvierea fricii și s-a încheiat cu triumful speranței, o traiectorie neobișnuită pentru marile răsturnări din istorie. Sigur rezultatul ar fi puput fi cu ușurință altul: lumea a petrecut a doua jumătate a secolului XX sperând că nu i se vor confirma grijile. Binoclurile îndreptate încoace dintr-un viitor îndepărtat vor confirma acest lucru, căci, dacă Războiul Rece ar fi urmat un curs diferit, probabil nu ar mai fi fost posibil ca nimeni din viitor să privească înapoi prin ele. Asta e ceva. Pentru a cita vorbele abatelui Sieyès când a fost întrebat ce a făcut în timpul Revoluției Franceze, cei mai mulți am supraviețuit.”

După încheierea Războiului Rece nu putem spune că s-a instaurat pacea mondială, în unele zone ale lumii ducându-se încă lupte grele. Războiul din Golf început la data de 20 august 1990 prin invadarea Keweitului de trupele irakiene. După anexarea emiratului, ONU a instituit un embargo comercial împotriva Irakului, iar la 27 februarie 1991 Keweitul este eliberat de sub dominația irakiană datorită implicării forțelor americane. Prin acest război, Irakului i s-au impus o serie de sancțiuni din partea Statelor Unite ale Americii, care printre alte altele inițiau un embargou de dezarmare. Președintele irakian de la acea vreme s-a impus colaborării în ciuda tuturor atacurilor venite din partea forțelor britanice și americane. Războiul din Irak a început oficial după invadarea Irakului Ba’athist de către trupele americane la data de 20 martie 2003. În război au fost implicate pe lânga trupele americane și britanice și o bună parte din țările membre NATO. În octombrie 2010 președintele american anunța retragerea trupelor din Irak, iar la 11 decembrie a aceluiași an ultimele trupe americare au părăsit teritoriul, rămând doar trupele pentru menținerea păcii.

Catastrofa care a marcat însă sfârșitul secolului al XX-lea a fost masacrul din 1994 din Rwanda, pornit împotriva etnie Tutsi. În doar 100 de zile o etnie a fost aprope în totalitate exterminată. Deși s-a încercat mușamalizarea acestui eveniment, totuși geneocidul din Rwanda se situează drept cel mai sângeros eveniment al secolului al XX-lea. Conform, Organizației Națiunilor Unite care desfășurau în acel moment misiunea UNAMIR de menținere a păcii, în acea perioadă relativ scurtă, au fost uciși între 800.000 – 1 milion de oameni.

Nici în prezent nu ne putem bucura de o „pace ideală” (Immanuel Kant) , multe zone ale lumii fiind încă teatre geopolitice ale unor conflicte. Confictele pornite în prezent (în Ucraina, Sudanul de Sud, Nigeria, Yemen, Libia, Congo, Somalia, Siria, Afganistan, Irak , Nigeria etc.) antrenează sistemul internațional în permanență ducând la relații de cooperare sau de conflict.

I.2 Teoriile relațiilor internaționale

Dorindu-se nerepetarea primei conflagrații a secolului al XX-lea “Oamenii de știință (istorici, sociologi, filosofi) au căutat să descopere cauzele majore ale acestui eveniment terifiant […]. În acest context se va naște disciplina numită Teoria Relațiilor Internaționale. În 1919 apar primele catedre, în SUA și Marea Britanie (Aberystwyth, Țara Galilor), apoi, treptat, și în restul Europei.”

Relațiile internaționale au fost tratate de mai multe teorii. Realismul ocupă locul cel mai vechi în acest domeniu și curentul dominat de gândire în relațiile internaționale, fiind prima dată abordat de Tucidide. Pentru realiști, relațiile internaționale reprezintă lupta continuă dintre interese și dorințe, manifestări conflictuale. Pentru aceștia actorul principal în sistemul internațional este statul, ce deține monopolul legitim al violenței într-un teritoriu dat, comform definiției lui Max Weber.

Premisele antropologice, care arată permanența eforturilor de autoconservare făcute de individ prin acumularea de putere în detrimentul altora, au certe filiații în concepția filosofică dezvoltată de Hobbes. Pentru acesta, starea naturală era văzută ca un război al tuturor împotriva tuturor. Omul dorește puterea deoarece această dorință vine din conștiința slăbiciunii sale naturale. Pentru susținătorii realismului politic această predispoziție antropologică se indentifică întru totul cu scopul politicii, iar pe aceași linie merge și Hans Morgenthau. Considerat „părintele fondator” al realismului, acesta preciza în cartea sa “Politica între națiuni. Lupta pentru putere și lupta pentru pace” că “ Politica este o luptă pentru putere asupra oamenilor și, oricare ar fi scopul său ultim, puterea este obiectivul imediat al acesteia, iar modurile de a dobândi, a menține și a o demonstra determină tehnicile acțiunii politice.” “[…] este suficient să spunem că lupta pentru putere este universală în timp și spațiu și este un fapt de experiență imposibil de negat. […] Atât politica internă, cât și politica externă sunt luptă pentru putere, cu schimbări produse de condițiile diferite în care are loc această luptă pentru putere, cu schimbări produse de condiții diferite în care are loc această luptă în sfera internă și cea internațională.” Morgenthau, după cum se știe , unește lupta pentru putere între state cu natura umană. Acesta fiind preocupat de a da un caracter politic realismului a realizat șase principii generale ale acestuia considerând că: politica este guvernată de legi obiective, la fel ca și societatea, care își au baza în natura umană; mentorul realistului politic este interesul național definit ca putere; nteresul național, este conceptual fundamental al relațiilor internaționale precticate de state, el este definit perin putere; realistul politic, chiar dacă este conștient de importanța morală a actului politic, este treaz la tensiunea dintre ele; ideologiile nu au valoare universal, ele sunt forme legitime a puterii statului; iar diferența dintre realismul politic și alte școli este, deci, reală și profundă.

Potrivit paradigmei realiste, statul înfățișează o normă morală dublă, marcată de diferențele de natură socială, politică și juridică dintre politica internă și cea internațională. Pe plan intern, statul este responsabil de luarea deciziilor și gestionarea resurselor; problema securității este rezolvată prin instanțe judecătorești, legi, poliție, închisori etc. Dreptul intern este în mare parte respectat, existând mijloace de constrângere cu scopul de a determina respectarea și sancționarea nerespectării lui. Pe plan extern, în lipsa unui suveran care să dețină monopolul exercitării puterii, fiecare stat în parte urmăreste să-și intensifice puterea. Dreptul internațional se bazează pe standarde juridice conflictuale și în absența unei poliții internaționale propriu-zise, există o forță limitată de a impune respectarea acestuia.

Constituirea Relațiilor Internaționale ca disciplina, a fost marcată de paradigma liberală a secolului al XIX-lea, ce evidenția credința în egalitate, libertate, proprietate, raționalitatate și în posibilitatea progresului uman. Gânditorii liberali aveau idei clare și convingeri puternice despre cum puteau sa fie evitate marile dezastre în viitor. Norman Angell afirma cu doar câtiva ani înainte de dezlănțuirea Primului Război Mondial, în lucrarea Marea Iluzie (The Great Illusion, 1909), că interdependența economică a statelor industriale era atât de mare, încât controlul teritorial, ca idee de bază a garantării bunăstării economice devenise perimat, iar războiul, irațional, întrucât din punct de vedere economic el era neavantajos atât pentru învinși, cât și pentru învingători. Prin programul de pace propus de Woodrow Wilson în 1918 se dorea sfârșitul diplomației secrete, libera circulație pe mări, anularea barierelor din calea schimburilor comerciale libere, reducerea armamentului, aplicarea principiului autodeterminării în satisfacerea pretențiilor coloniale și teritoriale și o asociere generală a națiunilor competente să ofere garanții reciproce de independență politică și integritate teritorială statelor membre. Mai presus de toate, acest program prevedea ca guvernele democratice să nu intre în război unul împotriva celuilalt și ca o organizație internațională ar putea să pună capăt războiului și să garanteze, într-o măsură mai mare sau mai mică, pacea.

Spre deosebire de realiști, liberalii apreciau Relațiile Internaționale ca fiind rădăcina progresului și transformării teleologice. Libertatea individuală era pusă de aceștia mai presus de orice și considerau că statul trebuie să înceteze acțiunile care duc la compromiterea acesteia. Pe plan intern, puterea statului liberal constituțional trebuia limitată pentru ca cetățenii să se poată bucura de democrație.

Tradiția liberală în Relatiile Internționale este strâns legată de emergența statului liberal modern. Susținătorii liberalismului, începând de la John Locke (sec. al XVII-lea) și continuând cu Hugo Grotius, Adam Smith, Immanuel Kant, John Stuart Mill, Richard Cobden sau Jeremy Bentham, au considerat că progresul uman constituie un potențial foarte ridicat pentru societatea civilă modernă și pentru economia capitalistă, ambele având posibilitatea să evolueze în statele în care era asigurată libertatea individuală.

John Locke considera că anarhia ar fi mai puțin amenințătoare decât tradiția realistă, iar oamenii pot dezvolta legături de cooperare chiar dacă stării naturale îi lipsește un suveran comun, iar Immanuel Kant a afirmat o parte din principiile fundamentale ale gândirii sale: natura umană ține de bunătate, nicidecum opusul; fiecare persoană are principii morale; concepțiile personale ale oamenilor pot fi asemănătoare; poate exista o înțelegere atât între oameni cât și între țări; omul este capabil să comunice, iar lucrul acesta face ca orice conflict interpersonal sau la scară largă să fie evitat; democrația aduce mai mult bine decât rău pentru pacea generală; de provocarea războiului ar fi de fapt vinovate guvernele ce nu țin cont de interesele oamenilor de rând care în realitate îți doresc pacea; subjugarea populațiilor ar fi produsă de fapt de către imperiile multinaționale; cei care luau deciziile înainte erau un grup restrâns de persoane iar consecințele lor au avut ca urmare conflagrațiile; naționalismul excesiv al populațiilor cât și deciziile pripite ale liderilor au fost urmate de măsuri militare ieșite din comun; în război nimeni nu câștigă, toată lumea pierde. Liberalii considerau ce treabuia acordată mai multă încredere rațiunii uname și erau convinși că în politica internațională se puteau aplica princiipiile raționale.

Liberalismul a fost recunoscut ca fiind o teorie, după ce profesorul britanic Edward Hallett Carr a furnizat cea mai acidă critică la adresa liberalismului sau „utopismului idealist”, care dominase doctrinele și practica politică din perioada interbelică, după cum afirma acesta. El observase că liberaliștii puneau pe primult loc motivația și nu interesele, că teoria se impunea practicii și că morala era mai mult cautată în politică.

„ Pe scurt, idealismul susține că pentru a depăși starea de natură în relațiile internaționale, omul nu are nevoie decât de rațiune. Cu ajutorul rațiunii, principiile universale pot fi înțelese și pot fi transformate în norme, legi și comportamente individuale sau ale autorităților. Politica trebuie astfel să încurajeze educarea oamenilor, pentru ca ei să fie capabili să-ți înțeleagă propriile interese, dar trebuie să încurajeze și democratizarea sferei politice.”

O altă teorie care a străbătut istoria Relațiilor Internaționale a fost raționalismul sau Școala engleză care s-a afirmat în anii ’60-’70 pe fundalul tradiției imperiale britanice și a rangului aparte pe care îl deținea Commonwealth-ul britanic în constelația de putere a vremii. Adepții acestui curent de gândire au fost Hedley Bull, Martin Wight, Michael Walzer, John Vincent și Adam Watson. Dintre aceștia cel mai important fiind Hedley Bull, pentru care conceptual central al acestei paradigme este cel de “societate internațională” afirmând că “ Un sistem de state (sau un sistem internațional) se formează când două sau mai multe state au contact suficient între ele și au un impact suficient unul asupra deciziilor altuia pentru a le face să se comporte – cel puțin într-o măsură – ca părți ale unui întreg. […] Acolo însă unde statele sunt în contact permanent unele cu altele și unde, în plus, există suficientă interacțiune între ele pentru a face din comportamentul fiecăruia un element necesar în calculele celuilalt, putem vorbi formarea unui sistem.”

Societatea internațională prevede existența unui set de norme, principii și valori comune, care erau menite să definească comportamentul actorilor după cum preciza Hedley Bull. “ O societate de state (sau o societate internațională) există când un grup de state, conștient de anumite interese și valori comune, formează o societate, în sensul că ele se consideră a fi legate în relațiile dintre ele, printr-un set comun de regelementări și care contribuie la funcționarea instituțiilor comune. […] O societate internațională, în acest sens, presupune existența unui sistem internațional, însă poate exista un sistem internațional care să nu fie o societatea internațională.”

Conform adepților Școlii engleze evoluția relațiilor internaționale a fost străbătută de trei etape cantitativ diferite. Prima etapă poate fi caracterizată prin existența statelor de sine stătătoare, făra legături între ele., doar că așa relațiile internaționale numai existau, existând doar entități independente. A doua etapa din evoluția relatiilor internaționale, prevedea existența acestora, statele cooperau între ele și aveau un impact destul de important asupra deciziilor luate de celelate state, întrucât se putea vorbi de un întreg, iar în a treia etapă societatea internațională își face apariția, unde un grup de state erau conștiente de valorile și interesele comune, împarțind în comun funcționarea unor instituții. Aceste norme și principii comune fac posibilă existența eticii în relațiile internaționale. Adepții rațonalismului se bazează pe aspect imateriale, cum ar fi valorile morale ale deidenților, precizând de la bun început ideea că fără oamenii din spatele statelor, acestea nu ar putea fi înțelese.

Realismul a fost criticat de către adepții Școalii engleze, pentru viziunea acestora asupra statelor caracterizate ca fiind conflictuale și egoiste unde fiecare luptă pentru sine, necontând celelalte în lupta pentru supraviețuire, dar nu sunt nici de părere ce viziunea oprimistă a liberalilor, unde toată omenire își dorește pacea eternă, ar fi cea corectă. Deși Școala engleză părea că oscila între liberalism și realism, rolul său se poate observa prin îmbunătățirea pe care o aduce unor concept clasice, precum cele de ordine și de balanță de putere.

Cuvântul “ behaviorism” a luat naștere la începutul anilor ’50, dar a debutat ca și curent filosofic abia după zece ani, el făcând parte din a doua marea dezbatere împotriva realismului. Ținând cont că sute de oameni nevinovați au căzut pradă sistemului comunist pentru simplul fapt că nu stateau perfect drepți, behaviorismul a luat amploare în dreptul cetățenilor de pretutindeni. Acest curent ideologic a testat de nenumărate ori teorii și a extras ipoteze și concluzii masive bazându-se pe experimente, de toate felurile, dar în special pe cele sociale, având la bază eșantioane, metode precise și științele exacte.

Un puternic susținător al curentului a fost Charles Merriam, director al școlii de știinte politice din Chicago, ce la propagat în aceeași direcție și pe elevul său Harold Lasswell, cel care a elaborate studiul științific asupra comportamentului liderilor politici, dar și al susținătorilor lor.

Politologul David Eastman a afirmat o parte din caracteristicile ideii filosofice respective: examinare detaliată a eșantioanelor de studiu; sistematizarea, teoria să conducă cercetarea; iar teoria științei politice să fie într-o conexiune continuă cu celelalte științe sociale; verificarea făcându-se numai în parametri testabili, palpabili; cuantificarea datelor facându-se prin căutarea regularităților și prin valoarea predictivă și explicativă.

În aceeași perioadă au apărut noi evoluții ale științelor exacte și noi domenii cum ar fi meteorologia, fizica și mecanica cuantică, unde se evidențiază unele nume cu greutate și în zilele noastre ca Lorenz sau Einstein ce au fost susținuți de behaviorism ca și curent filosofic.

Un studiu realizat de L. Richardson strâns legat de relațiile internaționale a analizat conflictele militare din perioada 1820-1949, mai exact 314 războaie, trecându-le pe toate printr-un algoritm bazat pe letalitate, în funcție de ea încadrându-le pe categorii.

“În concluzie, paradigma behavioristă,chiar dacă nu este una specifică doar științelor politice (Relațiilor Internaționale), ci întregului spectru al științelor sociale, a avut un rol esențial în afirmarea metodologiei pozitiviste și a credinței în existența unei lumi obiective a politicului ( și implicit a Relațiilor Internaționale), lume care își duce existența în concordanță cu un set de reguli și cauzalități, regularități accesibile omului de știință prin testare empirică succesivă. Deși actualmente curentul postmodernist și deconstructivist neagă existența unei cunoașteri obiective și respinge metodologia pozitivistă a cercetării (perspectiva “postpozitivistă”), nu trebuie subestimat rolul benefic al behaviorismului în reformularea realismului și idealismului sub veșmintele “științifice” ale neorealismului și neoliberalismului.[…] curentul positivist prin excelență a continuat să domine porțiuni extinse din câmpul științelor sociale (umane), mai ales în SUA.”

“Neoliberalismul (numit și transnationalism, pluralism) este un curent al Relațiilor Internaționale legat istoric și filosofic de idealismul interbelic, beneficiind ulterior și de discipline noi, precum sociologia organizațiilor, teoria alegerii raționale etc. Tradiția liberal în gândirea politică se leagă de apariția și dezvoltarea statului de tip liberal, a societății civile internaționale și a curentului politico- filosofic carea afirmă importanța drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.”

Acest curent filosofic avea la bază următorul set de idei fundamentale:

Ținând cont de tragediile istorice, neoliberalismul este de accord că există o anume revoluție în relațiile dintre state, la acest lucru ducând inclusiv avansul ideologic, sentimentul modernității;

De asemenea statul este și acționează ca o entitate compusă din grupuri de interese , birocrații și în final din indivizi, de aceea politicile externe rezultă din influența, competiția și interacțiunea lor;

Entitățile non-statale au parte de o importanță sporită. Societățile economice internaționale și ONG-urile umanitare nefiind legate de suveranitatea statului au reușit să ridice la un nivel competitiv sau chiar mai sus de nivelul statal unele “societăți civile statale”. Ele permițând țărilor să colaboreze, lucru ce duce la creșterea încrederii interstatale sau chiar la schimbarea intereselor, ele având un rol semnificativ în relațiile mondiale.

Ajungându-se la concluzia că oamenii de origine și naționalitate diferită pot coexista în armonie, nu se mai pune accent pe forțele militare, ci prin promovarea culturii, a tradițiilor, pe expansiune economică, iat atâta timp cât oamenii de naționalități diferite se pot înțelege, acest lucru se poate întâmpla și la un nivel mai amplu. Într-adevăr probabilitatea războiului nu este exclusă, dar are un ritm descrescător.

Pe lângă ramurile liberalismului se poate distinge un “neoliberalism instituțional” care se referă într-un mod direct la influența instituțiilor internaționale exercitată în interiorul statelor. Adepții acestui curent acceptă starea de anarhie, dar consideră că ea se diminuează datorită cooperării și acordurilor încheiate și că fiecare stat caută să obțină câștigurile maxime din orice accord, iar acest lucru se poate contura numai în urma cooperării.

Prin intermediul agențiilor multinaționale deteritorializate indivizii pot comunica, schimba păreri, în special cu ajutorul tehnologiei, a transportului etc. Au fost decizii dur criticate de către ONG-uri , ce au dus la schimbarea sau modificarea lor, iar dacă un stat nu oferă transparență multinaționalelor, acestea din urmă nu investesc în interiorul țării respective. În concluzie, beneficiul de pe urma unei companii deteritorializată nu poate fi ratat, de aceea se presupune că pe viitor conflictele nu vor mai implica armament, ci vor fi rezolvate în maiere pașnice, prin negocieri, compromis și alte căi diplomatice.

O altă paradigmă a Relațiilor Internaționale care a străbătut istoria acestora a fost neorealismul. Acest curent filosofic a apărut la la finele anilor ’70 fiind facilitat de unele evenimente istorice: încheierea războiului din Vietnam, invadarea Afganistanului de către URRS ect. Adepții acestei teorii, spre deosebire de realiști, nu considerau că statele încercă să-și păstreze sau să creeze propria putere din cauza naturii unmane, ci de fapt din cauza sistemului.

Kenneth Waltz considerat părintele fondator a neorealismului, acorda o mai mare importanță sistemului internațional și structurii acestuia decât statului sau indivividului. Acesta scria în cartea sa “Theory of International Politisc”, că de fapt structura sistemică duce la constânderea statelor (unităților) și le infuențează comportamentul.

“Pentru a define o structură trebuie să ignorăm felul în care unitățile se comport unele față de altele (felul în care ele interacționează) și să ne concentrăm asupra felului în care se poziționează unele față de altele (modul de dispunere, de situare). Interacțiunile […] au loc la nivelul unităților. Modul în care unitățile se situează una în relație cu celelalte, felul cum se poziționează ele nu constituie o proprietate a unităților. Aranjamentul unităților este o proprietate a sistemului.”

Waltz definește strutura prin trei parametri. Primul fiind principiul organizator unde sistemul internațional se ghidează după anarhie, în care nimeni nu poate să comande, el singur se ghidează după propriile reguli. În politica internă a statelor principiul organizatoric este unul ierarhic, unde există raporturile de comandă și supunere. Al doiela al doilea principal se referă la “specificarea funcțiilor unităților”. În interiorul sistemului statele se poziționează unele față de celelalte în relații de coordonare,astfel nu apareo diferență funcțională, dar în interiorul statelor există raporturi de subordonare și supraordonare, încurajându-se diferența dintre unități. Al treilea parametru al strucurii și referă la distribuția capacităților între state. Fiecare stat fiind diferit ca putere.

I.3 Puterea în relațiile internaționale

Puterea reprezintă epicentrul sistemului internațional, fiind conceptual esențial și omnipresent în analiza relațiilor internaționale, dar totuși nu i s-a atribuit o definiție general, întrucât prezintă atât componente calitative, cât și cantitative. Aceata poate fi abordată din mai multe perspective: sociologică, instituțională behavioristă, etc. Din perspectiva sociologică puterea este văzută ca un fenomen social, punând accentul pe relațiile sociale care influentează luarea deciziilor în cadrul unui grup. Prin perspectiva instituțională puterea este realizată cu ajutorul intituțiilor și tratată ca fiind putere de stat. Perspectiva behavioristă analizează puterea din punctul de vedere al schimbărilor ce intervin în comportamenul subiecților. Așadar, puterea reprezintă capacitatea unui grup de indivizi sau a unui individ de a redirecționa comportamentul altor indivizi. Robert Dahl definește puterea ca „abilitatea de a determina un alt actor să facă ceea ce altfel nu ar fi făcut”. Pe aceeași linie, Kenneth Waltz spune că „actorii sunt puternici în măsura în care îi afectează pe alții mai mult decât aceștia îi afectează pe ei”. În schimb, Hans Morgenthau privea puterea politică ca pe „o relație psihologică între cei care o exercită și cei asupra cărora este exercitată” . De asemenea și autoarea Susan Strange definea în cartea sa “ State și piețe” puterea în termeni de infuență. Potrivit acesteia, puterea este „capacitatea unei persoane sau a unui grup de persoane de a afecta rezultatele prin care preferințele lor au prioritate asupra preferințelor altora”.

Fiind un concept complex, cuprinzând atât elemente cantitative, cât și calitative, pentru definirea puterii sunt luate în calcul anumite surse, care pot fi cosiderate elemente constructive ale acesteia. După cum specifica Hans Morgenthau elemente puterii sunt: populația, geografia, capabilitățile industriale, capabilitățile militare, organizarea internă ect.

Populația reprezintă principalul rezervor de alimentare a forțelor militare;, tendințele de evoluție a populației sunt urmǎrite cu mare atenție între adversarii potențiali, vecini etc. La momentul actual, multe țări dens populate sunt urmǎrite, deoarece acestea au mari șanse a intra în „liga” marilor puteri – China, India, Mexic, Brazilia, Argentina, eventual Indonezia.

Geografia reprezintă un element important al puterii deoarece popoarele din spații deschise au reușit sǎ se extindǎ pânǎ la atingerea unor limite, unor frontiere naturale.

Resursele naturale permite susținerea unei populații mai numeroase și a unei dezvoltǎri sustenabile; independența în acest domeniu poate dezvolta o mare libertate diplomaticǎ de mișcare.

Capacitatea industrialǎ mult timp a constituit baza puterii, dar la momentul actual nu mai are aceeași valență.

Capabilitățile militare reprezintă elementul de bază al puterii, calitatea conducerii, precum și cantitatea și performanța forțelor armate.

Caracterul național se referă la calitățile care pot influența creșterea performanței externe (sângele rece, impulsivitatea, flexibilitatea, rǎbdarea, diplomația, finețea).

De-a lungul istoriei reprezentanții realismului clasic, Hans J. Morgenthau, Martin Wight sau Henry Kissinger, dezbat un concept al puterii denumit de către aceștia „balance of power”, fiind tradus de către specialiști în română ca echilibrul puterii sau balanța de putere. Acesta având rolul de a îndruma și reglementa relațiile dintre state , iar principala caracteristică a acestuia fiind suveranitatea. Conform realismului clasic, sistemul internațional este un mediu anarhic, iar în momentul în care puterea unui stat crește și amenință securitatea celorlalte state, acestea din urmă se vor coaliza, astfel încât puterile acestora să echilibreze sau să depășească puterea statului revizionist.

Conceputul de echilibru al puterii poate fi utilizat în cel puțin trei situații. În prima situație, echilibrul puterii descrie orice formă de distribuire a puterii. Adică modificările distribuției de putere de la un moment dat, al status qou-lui, poate duce la modificarea echilibrului de putere, cum au fost schimbările geopolitice provocare de căderea comunismului, din Europe Centrală și de Est în 1989. În timpul Războiului Rece puterea era distribuită în mod egal, fiind privită ca o stare de echilibru. Unii realiști susțin că aceasta stare de echilibru duce la atingerea stabilității, dar părerile sunt împărțite, alții susținând că de fapt stabilitatea este atinsă atunci când există o superputere și nicio altă entitate nu ar îndrăzni să o atace.

O a doua situație în care echilibrul puterii poate fi utilizat este atunci când se vorbește de politica de echilibru. Balanța puterii prevede ca statele sistemului internațional să împiedice un alt stat să dezvolte o supremație a puterii. În cazul acesta sunt întâlnite două caracteristici funadamentale: a) structura politicii internaționale este definită de mediul anarhic al sistemului internațional; și b) statele își doresc păstrarea independenței lor mai presus de orice. Astfel, dacă în planul internațional se dezvoltă un potențial hegemon, celelalte stat vor încerca să îi sisteze puterea prin crearea unor coaliții sau prin amplificarea propriilor capacități militare. Politica de echilibrate a balanței de putere cunoște și unele excepții majore, cum a fost la începutul Războiului Rece, deși SUA era mai puternică, totuși nu s-a dorit limitarea puterii acestei, ci din contra puterile occidentale s-au aliat cu aceasta în defavoarea Uniunii Sovietice.

Iar în ultima situație, termenul de echilibru al puterii este folosit pentru a reprezenta cazurile multipolarismului. Această situație presupune ca toate statele sistemului multipolar să accepte aceleași reguli ale jocului, fără formarea de alianțe pentru detronarea vreunei superputeri. Acest tip de echilibru al puterii este specific Europei din secolul al XIX-lea, unde s-a cunoscut cea mai lungă perioadă de pace.

Profesorul hawaian Rudolph J. Rummel, creatorul paradigmei „power kills”, consideră că exercitarea puterii se poate concsitui prin mai multe forme:

Puterea neutră: constă în capacitatea unui actor de a produce efecte neintenționat, doar prin simpla sa existență sau activitate.

Puterea în sine: reprezintă capacitatea de a determina în mod conștient unele efecte asupre altor actori.

Puterea fizică: în cadrul relațiilor internaționale, puterea fizica este echivalentă cu puterea militară și constă în posibilitatea de a afecta intenționat integritatea altui actor.

Forța: exercitarea puterii militate sau a puterii economice cu scopul de a afecta interesele sau intergritatea unei entități.

Puterea indirectă: producerea unor efecte asupra altor indivizi sau entități prin intermediul altcuiva

Puterea coercitivă: modul de a determina pe cineva prin amenițare, să aleagă dintre două opțiuni, una fiind mai ușor de acceptat ( din două rele să se aleagă cea mai puțin rea).

Puterea de negociere: utilizarea promisiunilor având ca scop determinarea unui actor să se decidă apura uneia dintre cele două variante care i se oferă, dar ambele fiind la fel de acceptabile.

Puterea intelectuală: abilitatea de a determina pe cineva să facă ceva anume sau să creadă în ceva.

Puterea autoritară: abilitatea de utiliza legitimitatea pentru a determina un indivit sau entitatea să facă ceva anume.

Puterea bazată pe altruism: abilitatea de a putea apela la simpatie sau dragoste pentru a determina pe cineva să facă ceva.

Puterea de manipulare: abilitatea de a determina un actor să facă sau nu ceva anume, controlându-i sițuația și oportunitățile.

„În sfera relațiilor internaționale conceptul de putere este deseori prezentat ca fiind un element central ce deschide calea spre înțelegerea comportamentului statelor și a celorlalți actori din politica mondială”. De-a lungul timpului s-au conturat două tipuri de puterea ce s-au utilizat ca instrumente de politică externă. Această delimitare a celor două tipuri de putere este adordată pentru prima dată în literatura de specialitate de către politologul Joseph S. Nye, în 1990, în cartea sa „ Bound to Lead: The Changing Nature of American Power”. Acesta face o analiză a puterii în cadrul sistemului internațional, consirerând ca dimensiunea economică și cea militară constituie puterea hard, iar puterea soft fiind bazată mai mult pe componenta culturală și de civilizație, dar și cea economică fiind considerată necesară uneori în cadrul acesteia. Puterea hard constă în capacitatea unui stat de a stâmtora alți actori, apelând la forțele militare sau sancțiuni economice, pe când prin puterea soft nu se dorește ca oponenții să se simtă constrânși, ci din conta, aceștia să fie convinși sau atrași de către cei ce exercită acest tip de putere.

Puterea hard a fost multe secole la rând utilizată de către actorii sistemului internațional. Deși tehnologia a cunoscut o evoliție, dimensiunea militară a puterii hard rămâne în continuare o dimensiune importantă pentru aceasta. Robert J. Art și Patrick M. Cronin considerau că diplomația coercitivă a prins amploare în ultima vreme, aceasta reprezentând doar utilizarea forței pentru determinarea oponentului de a sista un act de agresiune sau să suporte anumite cerințe.

Dimensiunea economică are o importanță majoră atât pentru puterea hard cât și pentru puterea soft. În cadrul puterii hard, economia are un rol important deoarece aceasta poate reprezenta o resursă coercitivă, pe când puterea soft nu urmărește acest lucru, ci dimensiunea ecomonică în cadrul acesteia, poate reprezenta un atuu în încheirea unor partenerite sau poate duce în atragerea unor investiții. Deși, diplomația publică este rezervată puterii soft, aceasta nu întotdeauna generează acest tip de putere, uneori mesajelor care se doresc a fi transmise pierzând din esență. Prin diplomația publică se dorește tansmiterea unor elemente definitorii ale unor state către celelalte, utilizându-se diferite canale de comunicare. Aceasta implică trei dimensiuni prin care se urmărește atragerea altor state. Prima dimensiune cuprinde reprezentarea politicilor interne și externe ale unui stat prin intermediul mediei tradiționale și noii media. Cea de-a doua dimensiune a diplomației publice este reprezentată de o comunicare strategică, se presupune pe lângă prima dimensiune, implicarea unor activități de organizare a unor evenimente, fie că țin de prezentarea politicilor guvernamentale, fie de cultura sau valorile statului, scopul este de a prezenta imagini mult mai complexe care să atragă atenția. A treia dimensiune prevede crearea unor relații puternice și de lungă durată cu alte țări care au o importanță majoră în sistemul internațional. Deși, ideea proiectării unor imagini pozitive a unui stat către celelalte nu este una de actualitate, acesta fiind utilizată și în trecut, totuși globalizarea și evoluția tehnologică au generat schimbări majore în cadrul diplomației publice.

De-a lungul timpului, aceste două viziuni, au fost dezbătute, creându-se „grupuri de susținere” pentru fiecare. Astfel, cei care susțineau puterea hard considerau că puterea militară va fi mereu cea care va conta în sistemul internațional, iar statele care vor avea armata cea mai puterincă și echipamentele cele mai performante, vor fi cele care se vor impune pe scena internațională. Oponenții acestora, considerau că puterea nu constă în echipamentele armatei și dimensiunile acesteia, ci de fapt în capacitatea de-a influența ceilalți actori prin intermediul ideilor, valorilor și culturii, cum specifica și Robert Kagan în lucrarea sa „Of Paradise and Power: America and Europe in the New World Order”, în „puterea de a seduce”.

În urma acestor dezbateri, în 2011, Joseph Nye revine asupra conceptelor se putere, la un nivel mai înalt, introducând conceptul nou de putere smart, în cartea sa „The Future of Power”. Aceată putere constă în combinarea celorlalte două tipuri de putere, soft și hard, raportată la contexttul dat. Altfel spus, în funcție de probocarea existentă, combinarea celor două elemente hard și soft să fie direct proporțională cu amploarea provocării aduse la adresa securității naționale sau internaționale.

CAPITOLUl II Rolul Uniunii Europene pe scena mondială

II.1 Tatatele de baza ale Uniunii Europene

După cea de-a doua conflagrație a secolului al XX-lea, dorința de a scăpa de sub influența formelor extreme ale naționalismului și diminuarea expansiunii comuniste, mișcarea integrării europene a fost considerată speranța către o “Europă federală” ce putea duce la îndeplinirea acestei dorințe.

Primul pas către o Europă federală îl face Robert Schuman, ministrul de externe al Franței, care în 1950 crearea Comunității Economice a Cărbunelui și Oțelului ( CECO). Planul francez a fost respins de către Marea Britanie, dar în 1951 se pun bezele primei Comunități Europe, prin semnare Tratatului de la Paris de către Franța, Olanda, Belgia, Luxemburg, Italia și Germania. Tratatul a fost semnat pe o perioadă de 50 de ani, prin care se dorea dezvoltarea comună a statelor membere în producția și exploatarea cărbunelui și oțelului, construind totodată și un context favorabil pentru diminuarea oricărei posibilități de izbucnire a unui război între statele membere. Pe 10 februarie 1953 se deschide Piața Comună pentru cărbune, iar pe 10 mai a aceluiași an, pentru produse siderurgice.

Odată cu semnarea Tratatului de la Paris s-au bazele a patru instituții comunitare (Înalta Autoritate, Adunarea Comună, , Consiliul de Miniștri, Curtea de Justiție), care aveau ca scop luarea unor decizii pentru o bună funcționare a Comunității, deoarece se dorea ca nici unul din statele member să nu preia puterea absolută.

Înalta Autoritate era condusă de către nouă membri, numiți de către guvernele statelor membre, era responabilă de administrarea pieței comune a cărbunelui și oțelului, fiind o instituție executivă cu un pronunțat caracter supranațional. Aceasta avea puteri decizionale atât asupra statelor cât și asupra întreprinderilor.

Adunarea Comună avea ca rol asigurarea unui “ input democratic” în procesul decizional al Cominității, iar membrii acesteia erau desemnați de către parlamentele naționale. Adunării îi erau încredințate și atributul de control politic al Înaltei Autorități.

Consiliul de Miniștri a luat naștere din preocupările țărilor din Benelux, care nu doreau ca axa franco-germană să preia controlul noii Comunitatăți. Acesta este alcătuit din câte un reprezentant al fiecărui guvern din statele membre și are rol consultative, câteva atribuții decizionale, dar și atribuția de a armoniza activitățile Înaltei Autorități cu cele ale guvernelor naționale.

Curtea de Justiție a fost creată pentru a trata potențialele conflictele dintre state și instituții, dar și dintre instituțiile comunitare. Aceata era formată din nouă judecători, care asigurau respectarea și autoritatea Tratatului de către statele membre.

Pe data de 25 martie 1957 sunt semnate Tratatele de la Roma prin care se formează alte două comunități și anume Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA) și Comunitatea Economică Europeanăn intrând in vigoare la 1 ianuarie 1958. Angajamentele prevăzute în conținutul Tratatului CEE aspira la realizarea unei piețe commune care să dețină caracteristicile unei piețe naționale conținând o serie de măsuri precum desființarea tarifelor și a restricțiile cantitative în comerțul intern al statelor membre, protecția externă printr-un tarif vamal comun, protecția liberei concurențe și libera circulație atât a bunurilor cât și a persoanelor, a capitalurilor și a serviciilor. Acesta prevedea pe lângă amortizarea politicilor economice și un număr de noi politici în domenii precum agricultura, trasporturile si relațiile comerciale cu statele terțe.

Tratatul de la Bruxelles, este cunoscut și sub numele de “Tratatul de Fuziune a executivului comunităților” semnat la data de 8 aprilie 1965, a intrat în vigoare la data de 1iulie 1967. Acesta a ajut scopul creării unei singure Comisii și unui singur Consiliu pentru toate cele trei Comunități Europene ( CEE, CEEA, CECO). Unificarea Comisiei a reprezentat destul de important, avand în vedere rolul acesteia în activitățile comunităților. Tratatul a dus la realizarea unificării serviciilor acesteia, a comisiilor de control, a bugetelor și administrațiilor. Totodată, a fixat proceduri uniforme de desemnare a comisarilor cu acordul comun al statelor membre, reprezentarea fiecărui stat în Comisie și durata mandatului. Acesta a fost abrogat de Tratatul de la Amsterdam.

Dorindu-se lărgirea Comunității Europene și impedicare influenței comuniste în 1972 are loc prima lăgire a Comunității. Sunt semnale la Bruxelles Tratatele de aderare a Danemarcei, Irlandei, Marii Britanie și Norvegiei, aceasta din urmă la referendumul național referitor la ratificarea Tratatului de aderare, majoritatea voturilor au ieșit negative, iar aceasta nu a reușit să adere la Comunitățile Europene. În 1981, la 1 ianuarie, după ratificare Tratatului de aderare din Atena, Grecia devine membră a Comunității. Expansiunea Comunițății continuă, iar la data de 12 iunie 1985, sunt semnate la Madrid și la Lisabona Tratatele de aderare al Spaniei și al Portugaliei, intrând în vigoare la 1 ianuarie 1986. Astfel, la semnarea Actului Unic European la Luxemburg și la Haga numărul de state membre care trebuia să-și dea acordul asupra acestuia era la acel moment de doisprezece.

Actul Unic European (AUE) semnat de către toate cele doisprezece state în februarie 1986, intră în vigoare la 1 iulie 1987. Acesta modifică Tratatele de la Roma, în scopul relansării procesului de integrare europeană și a realizării pieței interne. Tratatul schimbă regulile de funcționare a instituțiilor europene și extinde competențele comunitare, mai ales în domeniul cercetării și dezvoltării, al mediului și al politicii externe comune.

În Actul Unic European erau prevăzute cele trei categorii de măsuri ce privesc realizarea pieței interne, care erau stabilite și în Carta Albă din 1985, și anume eliminarea frontierelor fiscal, tehnice și fizice.

Prin Actul Unic European erau specificate:

Oficializarea Consiliului European, era format din liderii de stat și de guvern, acesta fiind principalul autoritate care avea în grijă stabilirea direcțiilor de dezvoltarea a Comunității, neavând alte puteri legislative oficiale.

Finalizarea pieței interne prin creșterea numărului de domenii în care Consiliul de Miniștri puteau lua decizii. Pentru ușurarea procesului de adoptare a deciziilor se introduce votul majorității absolute în locul unanimității.Unanimitatea nu mai era necesară pentru luarea măsurilor privind realizarea pieței interne, cu excepția măsurilor privind fiscalitatea, libera circulație a persoanelor și drepturile și interesele lucrătorilor salariați.

Intensificarea puterii Parlamentului European prin introducerea noilor proceduri de cooperare și necesitatea acordului Parlamentului pentru luarea deciziilor în ceea ce privește aderarea noilor state membre și acordurile de asociere.

Înființarea “ Tribunalului de Primă Instanță”, alături de Curtea Europeană de Justiție. Tribunalului îi erau atribuite toate cazurile, cu excepția hotărârilor preliminare specificare de statele membre sau a chestiunilor preliminare.

Stabilirea datei pentru definitivarea pieței interne și anume pe 31 decembrie 1992, iar pe lângă cele patru libertăți ( libera circulație a seviciilor, a bunurilor, a persoanelor și a capitalurilor), se dorea și implementarea a noi politici publice în interiorul instituțiilor și al statelor și a coeziunii sociale și economice.

Practic, Actul Unic European crează condițiile materiale propice pentru nașterea Uniunii Europene. Acesta introduce modeul economic în procesul transformării “economicului” în “politic”.

În februarie 1992 este semnat Tratatul de la Maastricht cunoscut și sub denumirea de Tratatul Uniunii Europene, intrând în vigoare în noiembrie 1993. Este cunoscut sub acestă denumire deoarece odată cu semnarea acestui tratat se face tranziția de la Comunitatea Europeană la Uniunea Europeană (UE).

“ Tratatul aduce aprofundarea dorită în două direcții:

Stabilea o Uniune Politică ce conținea o politică externă proprie;

Enunța o Uniune Economică și Monetară, începând cu anul 1999.”

Tratatul constituie o Uniune Europeană bazată pe trei piloni: Comunitățile Europene, Politica externă de securitate comună (PESC) și cooperarea în domeniul polițienesc și judiciar în materie penală (JAI).

Primul pilon a fost format din Comunitățile Europene, din Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice și făceau referire la domeniile în care statele membre își exercitau în comun suveranitatea prin intermediul instituțiilor comunitare. În cadrul acestui pilon s-a dezvoltat procedura demunită metoda comunitară, prin care puterile legislative și executive erau împărțire după metoda de bază a democrației, constând în crearea și adoptarea unor legi noi. Astfel, puterea executivă fiind atribuită Comisiei Europene care propunea legile, Parlamentul European și Consiliul le adopta, iar punerea lor în practică era încredințată puterii judiciare, mai exact Curții de Justiție.

În cel de-al doilea pilon al Tratatului privind Uniunea Europenă a fost adoptată Politica externă de securitate comună, ce s-a considerat o necesitate după prăbușirea comunismului în Europa de Est și după ratificarea Germaniei ce a direcționat statele membre la luarea unui angajament prin carea acestea trebuiau să-și demonstreze spiritul de loialitate și de solidaritate reciprocă. Acest pilon a fost supus la un proces decizional interguvernamental prin care se recurgea la unanimitate.

Cel de-al treilea pilon urmărea garantarea la un nivel ridicat de protecție al cetățenilor, dorindu-se o cooperare judiciară în materie civilă și penală, împiedicarea terorismului, a traficului de droguri și de carne vie și infracțiunilor grave la nivel internațional. Prin acest pilon se creează un Oficiu Europen de Justiție (Europol), se luptă împotriva imigrației ilegale și impunea noi reguli de trecere a frontierelor externe ale Uniunii și întărirea controalelor.

În perioada dintre cele două tratate, respectiv Tratatul de la Maastricht și cel de la Amsterdam și-au exprimat dorința de aderare Suedia, Finlanda, Norvegia și Austria la data de 24 iunie 1994, intrând în vigoare în prima zi a anului următor, Norvegia neavând susținerea cetățenilor săi, a fost nevoită pentru a doua oară să refuse aderarea la Uniunea Europeană.

Tratatul de la Amsterdam semnat la data de 2 octombrie 1997, intră în vigoare la 1 mai 1999, aducând completări construcției sociale prin componenta socială, acesta având ca scop principal procesul de democratizare. Tratatul pune accentul pe dezvoltarea durabilă și echilibrată și pe creșterea nivelului de ocupare a forței de muncă. Îmbunătățește cel de-al treilea pilon al Tratatului privind Uniunea Europeană, precum și părți importante ale cooperării „ Schengen”. Acesta aduce completări în ceea ce privește aderarea statelor la Uniune. Acesta crează o nouă funcție pentru strategia comună, Înaltul Reprezentant responsabil pentru PESC, scopul acestuia era de a lua parte la problemele ce țin de politicǎ externǎ și de securitate comunǎ alături de Consiliu, în special prin participarea la realizarea, pregǎtirea și introducerea deciziilor și printr-o dezbatere politică cu statele terțe. De asemenea, acest tratat duce și la consolidarea atribuțiilor Parlamentului European prin care acesta obținea o putere de decizie egală cu cea a Consiliului, doar că în câteva domenii (politica agricolă și politica din domeniul concurenței) Consiliul rămânâd superior, putând lua decizii cu majoritatea calificată. O altă întrevedere a tratatului era aceea de a trata dispozițiile generale în vederea cooperării consolidate în ceea ce privește uniunea economică și monetară, introducerea acquis-ului așa numitei cooperări „Schengen” și crearea unui spațiu de securitate, libertate și justiție.

Tratatul de la Amsterdam a amendat tratatele europene care erau depășite de timp, dar nu le-a înlocuit. „Pentru prima dată într-un tratat care modifică și completează tratatele insitutive se prevedea că statele membre care nu respectă de o manieră gravă și sistemică aceste drepturi pot fi sancționate, chiar ajugându-se până la suspendarea dreptului de vot în plenul Consiliului.”

Următorul tratat care a asigurat extinderea Uniuni Europene, a fost cel semnat la Nisa, la 26 februarie 2001, care aduce modificări la Pactul privind Uniunea Eurpeană de instituire a Comunității Europene și la alte acte conexe. Acesta este format din două părți, la care sunt adăugate patru protocoale: unul făcând referire la extinderea Uniunii, al doilea urmărea impactul financiar al ieșirii din vigoare a Tratatului Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, al treilea protocol urmărea dezvoltarea liberei circulații a persoanelor, iar un alt protocol cuprindea statutul și funcționarea Curții de Justiție.

În urma dorinței de schimbare a metodei de vot cu majoritatea calificată a Comisiei, care propunea aplicarea unei majorități duble (de voturi și de populație), aceasta a fost refuzată de către Conferințele Interguvernamentale, în detrimetrul celei carea aducea o ajustare la sistemul deja existent.

Tratatul prevedea ca pe viitor (din 2005), fiecare stat membru să poată beneficia de un singur comisar, chiar dacă numărul de state din Uniune va fi mai mare de 27, totuși maximul de comisari nu va depăsi acest număr, astfel va fi adoptat un sistem de rotație, care va fi supravegheat de către Consiliu, acesta luând decizii în unanimitate.

Pentru o mai bună funcționare a Curții de Justiție, Tratatul de la Nisa aduce modificări în ceea ce priveste competențele Tribunalului de Primă Instanță, acordându-i acestuia mai multe responsabilități. Acțiunile directe vor fi depuse numai la Tribunalul de Primă Instanță, iar noiile prerogative ale acestuia îi dau oportunitatea de-a încuviința deciziile preliminarea în vederea validității unui act comunitar.

Tratatul de la Nisa prevedea în structura sa Declarația nr. 23 fiind propusă de către Consiliul European de la Laenken din 14 și 15 decembrie 2001, care dorea să reunescă principlalii actori interesați o viitoare dezvoltare a Uniunii Europene. Aceasta avea ca obievtiv principal pregătirea viitoarei Conferințe Interguvernamentale, dorindu-se o mai mare transparență a acesteia și propunând patru provocări considerabile în ceea ce privește evoluția viitoare a Uniunii Europene: o mai bună organizare, crearea unei constituții pentru cetățenii europeni, o democrație consolidată și diminuarea din acțiunile Uniunii.

Convenție a fost fost formată din 105 membri care făceau parte din statele Uniunii Europene, țărilor propuse pentru aderare li s-a oferit oportunitatea de a participa la ședințe cu drepturi depline, dar neavând voie de a interveni împotriva consensului la care puteau ajunge statele membre.

La sârșitul anului 2002, cele 11 grupuri de lucru și-au prezentat rezultatele. În timpul primei jumătăți a anului 2003 Convenția a întocmit și dezbătut textul care avea să devină proiect de tratat de instituire a unei Constituții pentru Europa, fiind urmărite indentificarea așteptărilor și nevoilor statelor membre și ale cetățenilor europeni.

Parlamentul European a jucat un rol decisiv în cadrul activităților Convenției, acesta reușind să-și atingă un număr destul de mare dintre obiectivele sale propuse sale propuse anterior, iar o bună parte dintre ele sunt specificate și în Tratatul de la Lisabona.

Pe 16 aprile 2003 este semnat Tratatul de aderare la Uniunea Europeană, la Atena, în Grecia, al celor zece țări: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia și Ungaria, iar pe 25 aprilie 2005, este semnat la Luxemburg, Tratatul de aderare al Bulgariei și al României, astfel la 1 ianuarie 2007 Uniunea cuprindea 27 de state membre.

Schimarea Uniunii Europene prin creșterea semnificativă a statelor membre și confrutările (criza economică, dezvoltarea durabilă, securitatea energetică, schimbările climatice și combaterea criminalității transfrontaliere internaționale) cărora trebuia să le facă față aceasta, împreună cu statele membre s-a elaborat Trataul de la Lisabona, considerând că tratatele precedente nu mai puteau face față provocărilor secolului XXI. Astfel, ultimul tratat al Uniunii Europene, a fost semnat la data de 13 decembrie 2007, fiind cel mai complex, intră în vigoare la 1 decembrie 2009.

Dorința de a răspunde problemelor unei aprofundări a integrării constricției europene și garantarii funcționării instituțiilor ei în condițiile unei lărgiri cu noi membri, Tratatul de la Lisabona (sau Tratatul de Reformă) a fost considerat o necesitate. Acesta la fel ca Tratatul de la Nisa și cel de la Amsterdam a amendat tratatele de bază ale Uniunii, adică Tratatul de la Maastricht și Tratatul de la Roma, redenumit, totodată, ca Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE).

Cele mai importante modificări ale Tratatului de la Lisabona au fost : în cadrul Consiliului de Miniștri, în mai multe domenii se va face apel la luarea unei decizii la votul cu majoritatea calificată, renunțându-se la unanimitate; puterile Perlamentului European sunt intensificate, acesta formând o legislatură bicamerală, alături de Consiliu de Miniștri; alegerea unui președinte permanent pentru Consiliul European și un Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Politica de Securitate și Afaceri Externe; Uniunea Europeană va avea personalitate juridică; numărul comisarilor va fi redus cu o treime; iar calitatea legală a Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene va fi recunoscută de către Tratat.

Prin elementele sale inovative, Tratatul contribuie semnificativ, la fortificarea legitimității democratice a Uniunii și a procesului decizional european, cetățenilor li se oferă posibilitatea implicării în deciziile cei îi privesc, iar parlamentele naționale devin actori importanți pentru stabilizarea construcției comunitare.

Ultimul tratat semnat de către membrii Uniunii Europe, a fost Tratatul de aderare al Croației, din 1 iulie 2013, astfel numărul actual de state membre fiind de 28.

Deși au pornit de la șase state, Uniunea Europeană a cunoscut o extindere semnificativă, iar obiectivul ei nu este de a se opri aici. Ea este mereu deschisă la noi aderări și la noi politici, care să ducă la prosperitatea și stabilitatea cetățenilor.

II.2 Contextul strategic și politic

Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și începutul Războiului Rece au facilitat crearea unor alianțe, punând securitatea în prim plan pentru unele țări. Astfel, în anul 1948 cinci state (Marea Britanie, Franța, Belgia, Olanda și Luxemburg), semnează la Bruxelles, Tratatul care pune bazele Uniunii Europei Occidentale (UEO). Acest tratat prevedea o colaborare economică, socială, adoptând totodată și un plan de apărare comună, care integra apărarea aeriană și o organizație de comandă comună. Aceasta prevedea un consiliu ministerial, un secretariat, o agenție de apărare, care avea ca prim scop supravegherea producției de arme germană, și o adunare consultativă. Acest Tratat a dus practic la crearea NATO, astfel în 1949, la Washington, 12 state au semnat Tratatul de înființare a Alianței Nord-Atlantice, care a preluat funcțiile militare ale UEO. Deși Comunitatea Europeană nu a avut ca scop adoptarea unei politici de securitate, deoarece securitatea europeană era garantată de către Statele Unite, fiind asigurată prin intermediul NATO, totuși în 1952 cele șase state fondatoare au încercat să adopte Tratatul Comunității Europene de Apărare, la Paris, dar acesta a fot respins de către Adunarea Națională a Franței eșuând înainte de a începe.

Șefii de stat a celor șase state membre, în 1969, la Summit-ul de la Haga propun miniștrilor de externe a avansare a Comunității către o „uniune politică”. Rezultată în urma propunerii, Cooperarea Politică Europeană avea ca scop diplomația concertată, consultarea și informarea reciprocă între statele membre. Aceasta a fost multă vreme supusă negocierilor, iar odată cu semnarea Actului Unic European din 1986 (intră la 1 iulie 1987 în vigoare), aceasta a fost recunoscută oficial în Titlul III al Tratatului: „Statele Membre […] vor formula și implementa împreună o politică externă europeană.”

Încheierea Războiului Rece și izbucnirea unor schimbări geopolitice în Balcani și în alte zone, determinate de căderea comunismului, au dus la intensificarea eforturilor de către statele membre în acest domeniu. În decembrie 1990 în cadrul Coferinței Interguvernamentale propusă de către guvernul belgian, s-au produs unele schimbări care reprezentau o necesitate pentru conturarea și adoptarea politicii externe și de securitate europeană. În primă fază a existat o neînțelegere între altantiști (Portugalia, Marea Britanie și Olanda) , care nu doreau îndepărtarea de cadrul NATO, și europeniști (Italia, Franța și Belgia), Germania fiind la mijloc, lucru care a dat startul multor negocieri până la luarea unei decizii. Așadar, odată cu semnarea Tratatului de la Maastricht se pun bazele Politicii Externe și de Securitate Comună (PESC) a Uniunii Europene, constituind cel de-al doilea pilon al acestuia. Articolul J. 4 Titlul V al acestui tratat prevedea următoareale: “Politica externă și de securitate comună înglobează toate problemele referitoare la securitatea Uniunii Europene, inclusiv stabilirea, în perspectivă, a unei politici de apărare comune.” Pentru prima dată dimensiunea europeană se putea bucura de un cadru juridic în domeniul securității și apărării permițându-i o amplificare instituțională.

După intrarea în vigoarea a Tratatului de la Maastricht, se prevede ca UEO să devină o partea din Uniunea Europeană, astfel prin întrunirea de la Bonn, în Germania, miniștrii apărării cât și cei de externe ai Uniunii, au adoptat o Declarație prin care îi conturau responsabilitățile și misiunile acesteia. În acestă Declarație se prevedea ca UEO să conducă misiuni de menținere a păcii, misiuni umanitare și de salvare, dar și misiuni de management al crizelor se către forțele combatante, cunoscute și sub denumirea de „Misiuni de tip Perersburg”.

Tratatul de la Amsterdam, adoptat în 1997, prevedea dezvoltarea Politicii Externe și de Securitate Comună, acesta primind un reprezentant juridic (Înaltul Reprezentant), iar Consiliul European obținea pe această cale prerogative sporite în definirea obiectivelor strategice în domeniul apărarii și securității. Tratatul includea o expansiune a dimensiunii de securitate și apărare la nivelul Uniunii, aceasta preluând Misiunile de tip Petersburg, beneficiind de capabilitățile UEO.

Schimbările geopolitice din Balcani a dus la derularea Summit-ului franco-britanic, de la Saint-Malo, din decembrie 1998, unde ambele țări au căzut de comun acord pentru consolidarea dimensiunii de securitate și apărare a Uniunii Europene. Acest demers a fost susținut de către toate statele membre ale Uniunii, astfel Consiliul European, adoptă din iunie 1999, o platformă politică prin care „Uniunea Europeană să dețină capacitatea de a derula acțiuni autonome, susținute de forțe militare credibile, instrumente de decizie corespunzătoare și disponibilitatea de a le folosi pentru a răspunde la crize internaționale, fără a aduce vreun prejudiciu NATO.”

Pentru a duce la îndeplinirea acestui obiectiv s-au creat structuri însărcinate cu gestionarea politicii de securitate și apărare din cadrul Uniunii Europene: Comitetul Militar (EUMC), Statutul Major Militar (EUMS) și Comitetul Politic și de Securitate (PSC). Aceste decizii luate de către Consiliul European la Cologne (Köln), au pus bazele Politicii Europene de Securitate și Apărare (PESA), care a fost specificat pentru prima dată în Tratatul de la Maastricht, pilonul II, ca fiind parte integrată a Politicii Externe de Securitate Comună.

În noiembrie 2000, se organizează prima Conferință de Angajamente pentru Helsinki Headline Goal (HG 2003), care propunea un set de forțe și capabilități care să permită îndeplinirea Misiunilor de tip Petersburg.

Atentatele teroriste de la data de 11 sempembrie 2001, au determinat Uniunea Europeană să ia măsuri în ceea ce privește combaterea teroristă, astfel în iunie 2002, la Sevilla, Consiliul European ia decizia de a extinde capabilitățile misiunilor Petersburg, introducând combaterea terorismului în responsabilitările acestora. În decembrie a aceluiași an, la Copenhaga se încheie Acordurile NATO-UE, cunoscute și sub numele de „Berlin +” care aveau ca scop: asigurarea accesului Uniunii la adoptarea deciziilor în cadrul NATO, în scopul unor noi misiuni; recunoașterea capabilităților europene de comandă pentru DSACEUR, în decursul unei misiuni Uniunea Europeană putând face apel la capabilitățile NATO; disponibilitatea capacităților NATO pentru Uniune, fiind incluse și flota AWACS și structurile de comandă și control. Aceste prerogative va permite Uniunii lansarea primei misiuni sub stindardul său, astfel în 2003, în Macedonia este lansată misiunea de menținere a păcii „Concordia” (FYROM), iar mai târziu în Bosnia-Herțegovina (2004), misiunea post- SFOR, Althea.

În decembrie 2003, este adoptată, sub coordonarea lui Javier Solana, ocupantul fucției de Înalt Reprezentant pentru Politica Externă și de Securitate Comună, Strategia de Securitate a Uniunii Europene („O Europă mai sigură într-o lume mai bună”), cunoscută mai târziu ca „Documentul Solana”, primind susținerea liderilor de state și de guverne ale Uniunii.

Acest document prevedea trei obiective majore, care erau: „promovarea unei politici eficiente de prevenire a conflictelor, prin utilizarea întregului set de capabilități (militare și civile) pe care UE le posedă; orientarea demersurilor Uniunii în vederea creării unui climat de securitate în imediata vecinătate a Europei (Orientul Mijlociu, Balcani și Caucaz); menținerea ordinii internaționale prin promovarea multilateralismului efectiv, prin respectarea și dezvoltarea dreptului internațional, în deplin acord cu principiile Cartei Națiunilor Unite.”

Consiliul European adoptă în decembrie 2003, Strategia Uniunii Europene privind combaterea proliferării armelor de distrugere în masă (WMD), fiind susținută atât de către membrii Uniunii cât și de către Statele Unite. În aceiași perioadă „Guvernele au aprobat înființarea unei Agenții Europene de Apărare, pentru a promova și dezvolta capacitățile de apărare, achiziții comune și cercetare industrială în domeniul apărării, ca răspuns la o propunere avansată în cadrul Convenției; la sfârșitul anului 2004 deja se recruta personalpentru aceasta. Două alte agenții au sprijinit aspecte ale PESC: Centru European pentru Observații prin Satelit, în apropiere de Madrid, moștenit de la UEO și destinat interpretării imaginilor prin satelit disponibile, și Autoritatea de Supraveghere a Sistemului Global de Navigație prin Satelit, înființată la mijlocul anului 2004 pentru a supravegherea aspectele legate de securitate ale Sistemului european de navigație prin satelit Galileo.”

Tratatul de Reformă (sau Tratatul de la Lisabona) prevedea menținerea majorității obiectivelor stabilite prin tratatele anterioare în ceea ce privește Politica Externă și de Securitate Comună și Politica Europeană de Securitate și Apărare.

În ceea ce privește pilonul II al Tratatului privind Uniunea Europeană, prezentul tratat urmărea doar reconfirmarea caracterului interguvernamental al Politicii Externe și de Securitate Comună, regula de bază în luarea deciziilor din acest domeniu, rămânâd unanimitatea. Inovațiile aduse de către acest Tratat erau axate pe planul instituțional, fiind create două noi instituții: Președintele Consiliului European și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afacerile Externe și Politica de Securitate. Acesta din urmă fiind formată prin contopirea funcției de Comisar pentru Relații Externe și cea de Înalt Reprezentant pentru Politica Externă de Securitate Comună. Tratatul urmărea în schimb o intensificare a acțiunilor din cadrul Politicii Europene de Securitate și apărare, oferindu-i-se o extindere în ceea ce privesc misiunile de tip Petersburg (de consultanță în domeniul militar, de dezarmare, de prevenire a conflictelor, de stabilizare post-conflict), consacrarea Agenției Europene de Apărare și o cooperare structurală permanentă. Aceasta din urmă prevedea ca statele membre care dipun de capacități militare mai avansate să inițieze un tip de cooperare amplificată în cadrul proiectelor comune. Parlamentul European este responsabil cu monitorizarea Politicii Externe de Securitate Comună și de dezvoltarea acesteia. Cu ajutorul delegațiilor și al comisiilor, Parlamentul păstrează relații strânse cu celelalte instituții ale Uniunii, cu statele membre (și cu parlamentele naționale), cu structurile de guvernare la nivel mondial, cu țările partenere și cu actorii neguvernamentali. Parlamentul European a avut un aport semnificativ în ceea privește creșterea transparenței și a coerenței Politiicii Externe și Securitare Comună, precum și la impactul acesteia față de public.

O altă politică elaborată de către Uniunea Europeană, prin care se dorea crearea unei zone de prosperitate a fost Politica Europeană de Vecinătate (PEV), adoptată în 2004, care aborda obiectivele Strategiei de Securitate a Uniunii Europene din decembrie 2003, dar scopul său principal era împiedicarea apariției unei diviziuni între Uniunea Europeană și vecinii săi. Acestă politică avea ca punct de pornire principiile democrației, urmărind consolidarea bunăstării, securității și stabilității atât a Uniunii cât și a celor 16 vecini apropiați ei: Algeria, Libia, Republica Moldova, Siria, Armenia, Georgia, Israel, Iordania, Liban, Azerbaidjan, Belarus, Egipt, Maroc, Palestina, Tunisia și Ucraina. Prin această politică, Uniunea Europeană oferea o parte din beneficiile care erau la dispoziția statelor membre și țărilor vecine, fiind consolidată prin parteneriate regionale (Parteneriatul estic și Uniunea pentru Mediterană).

Politica Europeană de Vecinătate susținea coordonarea politică și intensificarea integrării economice, contactul între persoane și mobilitatea sporită. Uniunea Europeană dezvoltă în 2010-2011 această politică, punând și mai mult accentul pe o democrație sustenabilă, urmărindu-se totodată și dezvoltarea economică.

În cadrul Politicii Europene de Vecinătate s-au stabilit programe de reformă ecomonică și politică prevăzute pe termen scurt și mediu (de la 3 la 5 ani), care erau bazate pe cele 12 planuri de acțiune bilaterală. Aceste planuri reflectau interesele și nevoile atât a Uniunii cât și ale fiecărui partener în vederea consolidării societății democratice, precum dezvoltarea economică și circulației transfrontaliere a persoanelor. Deoarece Libia, Siria Belarus și Algeria nu au căzut de acord asupra unor planuri de acțiune, Politica Europeană de Vecinătate nu a fost pe deplin „introdusă” în cadrul acestor țări, fiind încă în curs de negociere.

În 2008, bazat pe Politica Europeană de Vecinătate se semnează Parteneriatul estic (PEs), fiind inaugurat în 2009, între Uniunea Europeană și Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Moldova, Armenia și Ucraina. „Parteneriatul se bazează pe un angajament față de principiile dreptului internațional și valorile fundamentale, inclusiv democrația, statul de drept și respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și a unei economii de piață, dezvoltarea durabilă și buna guvernare . Parteneriatul se bazează pe interese reciproce și angajamente, precum și dreptul de proprietate comună și responsabilitate reciprocă.”

Ca o continuare a Parteneriatului euro-mediteranean (Euro-Med), în 2008, la Summit-ul de la Paris este lansată Uniunea pentru Mediterană (UpM). În momentul actual, aceata fiind formată din cele 28 de state membre ale Uniunii Europene și 15 țări mediteraneene (Albania, Mauritania, Muntenegru, Algeria, Bosnia și Herțegovina, Maroc, Palestina, Egipt, Liban, Monaco, Israel, Iordania, Siria [a cărei participare este suspendată din cauza războiului civil], Tunisia și Turcia).

Uniunea pentru Mediterană are la bază obiectivele Declarației de la Barcelona din 1995, prin care se prevedea crearea unui spațiu de pace, cu respectarea principiilor democratice în totalitate, a drepturilor omului și libertăților fundamentale, dorindu-se de asemenea prosperitate economică, stabilitate și securitate, promovând totodată înțelegerea între culturi și civilizații în regiunea euro-mediteraneană.

Reformele propuse în domeniul apărarii și al securității au inclus numeroare și importante noutăți ce aveau să ducă la crearea unei unități eficace și coerente pe plan extern a Uniunii. Deși Uniunea ar trebui să se axeze mult mai mul tpe dezvoltarea acestui domeniu, totuși s-a cunoscut un progres semnificativ facând „ UE să vorbească cu o „singură voce” în lume și, mai ales, să și fie ascultată. Politica de apărare a Uniunii va fi mai prezentă, dar va rămâne cea a unei Uniuni înțelese ca putere civilă.”

II.3 Dimensiunea economică, dezvoltarea socială și globalizarea

Dezvoltarea economcă mondială trece prin momente grele. Dezvoltarea economică a Uniunii Europene aproape că s-a oprit, cel puțin în actualele state membre, iar șomajul se încăpățânează să rămână la cote ridicate. În Tratatul de la Lisabona, șefii de stat ai Uniunii Europene și-au propus ca obiectiv principal să devină cea mai dinamică și competitivă ecomonie la nivel global, fiind bazată pe cunoaștere, dar la momentul actual obiectivul de a deveni cea mai dezvoltată economic nu au fost atins, având un deficit de reforme structurale necesare pentru intensificarea stabilității și pentru un răspuns la globalizare. Lumea avansează, iar noi cam stăm pe loc.

Uniunea europeană nu reușește să facă față preocupărilor cetățenilor, pe mai multe domenii, dat fiind și procesul decizional dificil din cadru acestei.

CAPITOLUL III SUA și în contextual lumii multipolare

III.1 Scurt istoric

„Este în general accepatat faptul că poziția externă a unui stat în cadrul raporturilor de putere pe plan global este dată în mod determinant, de factori, condiții și înclinații interne. Particularitățile istoriei, “viziunii” și sistemului American pot constitui un punct de plecare pentru înțelegerea puterii SUA pe plan global. Sintetizând, coordonatele esențiale ale societății americane constau în valori economice ale materialinmului, liberalismului, capitaliusmului și în cele politice ale democrației și domniei legii.”

Cu aproximativ 12000 de ani în urmă a început istoria Americii, prin primilor imigranți din Asia, aceștia lăsând în urma lor artefacte și pietroglife care le atestă existența. Dar primele contacte cu europenii au fost remarcate prin venirea vikingilor în jurul anului 1000, din Groelanda și Islanda. Cu 400 de ani înainte lui Cristofor Columb, în America debarca exploratorul norvegian Lief Ericson, carea întemeiază prima așezare europeană în extremitatea nordică a insului Newfoundland, Canada, în Vinland.

În timpul expedițiilor europene, aceștia aduceau din America tutun, cartofi, fasole, curcani, dând la schimb în special animale (pisici, porci, cai, vite). După expedițiile lui Cristofor Columb în secolele XV și XVI, națiunile europene au început colonizarea și explorarea acestui continent. Spaniolii au fost primii europeni care au creat colonii pe acest teritoriu. Colonizarea britanică ( 1492-1774) se întindea de-a lungul coastei de est, iar în secolul al XVII-lea suedezii și olandezii au participat la colonizarea acestei, dar într-o mai mica măsură. Momentul de început a Americii s-a considerat că a prins contur la data de 6 mai 1607, prin fondarea primei colonii britanice Jamestown, în Virginia. Englezii care au debarcat pe continentul american, nu au rezistat mult, în următorii 3 ani, 80% dintre acești au decedat fiind răpuși de boli și foamete sau de luptele cu tribul indian Paspaheg. Mai tarziu au urmat colonizările olandeze, suedeze și franceze.

Discriminările aduse de Anglia față de coloniile nord americane, în cea de-a doua jumătatea al secolului al XVIII-lea, au condus la o mișcare anti britanică, mișcare care va culmina cu Războiul de Independență. Astfel, la 19 aprilie 1775 în Lexington, Massachusetts se începe războiul purtat între anii 1775-1783, trăgându-se primul glonț de către revoluționarii din cele 13 colonii către Regatul Marii Britanii, iar prima bătălie a avut loc în orașul Concord. Acestă perioadă a dus la câștigarea independenței celor 13 colonii față de Marea Britanie, a pus bazele unui nou stat federal și la adoptarea Constituției Statelor Unite.

Declarația de Independență de la Philadelphia de la data de 4 iulie 1776, constituie cel mai important simbol al libertății Statelor Unite ale Americii, prin acesta anunțându-se că cele 13 colonii britanice formează o nouă națiune, ieșind de sub robia Imperiului Britanic. Războiul se încheie oficial odată cu implicarea franceză și semnarea Tratatului de la Paris la 1 august 1783, acordându-li-se americanilor condiții avantajoase. După adoptarea Constituției din 1787, care întărea guvernul federal, în 1789 este ales primul președinte al Statelor Unite ale Americii, astfel George Washington devine liderul noului stat federal. Tot atunci își fac apariția și cele două principale partide politice, cel Fereralist, care ulterior va deveni Partidul Democrat și Partidul Republican.

În timpul războiului dintre Franța și Marea Britanie, Statele Unite intră împotriva britanicilor, sub președintele James Madison. Experiența acumulată îl face pe James Madison (1817-1825), să proclame Doctrina Monroe la data de 2 decembrie 1823, prin care se prevedea că Statele Unite nu se vor mai implica în conflictele europene, dar nici nu vor permite puterilor europene să colonizeze America. După Războiul din 1812, care a condus la o creștere economică, urmeză o perioadă de conflicte interminabile cu triburile de amerindieni.

În timplul președintelui Andrew Jackson(1829-1837), sistemul politic american începe să prindă condur, creându-se o democraței populară prin dominația partidelor. Democrația lu Joackson a marcat politica Statelor Unite până în anii 1860, aceasta antrenând dominația clasei mijlocii asupra elitei economice, fiind dezvoltatea sistemele de partide.

Politica dură aplicată de Jackson, încă de la începutul președinției sale, prin expulzarea triburilor amerindiene în vest, a dus mai târziu la independența Texasului, scăpând de sub dominația Mexicului. În urma acesteia, s-au dus lupte grele (Bătălia de la Alama, în San Antonio), prin care trupele mexicane doreau restabilirea autorității. Bătalia s-a sfârșit prin înfrângerea trupelor mexicane, ceea ce a dus la păstrarea independenței texane.

Odată cu venirea lui James Knox Polk (1845-1849), la conducerea Statelor Unite, Texasul primește recunoașterea oficială a independenței prin Congresul din martie 1945. Politica sa de expansiune a dus granițele Statelor Unite către Pacific, anexând teritoriile din partea de vest. Pacea din februarie 1848, dintre Mexic și Statele Unite Ale Americii, le-a adus celor din urmă multe beneficii pe lângă noile teritorii California și New Mexico.

Deficitul de lucrători simțit încă din perioada colonială a dus la încurajarea sclaviei. Conflictele privind lărgirea sclaviei și drepturile statelor au fost din ce în ce mai multe până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când statele nordice au început să se opună sclaviei. Statele sudice considereau că pentru dezvoltarea agriculturii, sclavia era necesară. Aceste conflicte dinte nord și sud au dus la crearea Statelor Confederale ale Americii, fiind formate din șapte state sudice care au decis părăsirea Statelor Unite. Această destrămarea a condus la Războiul Civil American, iar imediat după începutul acestuia, Statelor Confederale li se mai alătură patru membri. În timpul războiului, sclavii din statele rebele își primesc independența prin Proclamația de Emancipare (septembrie 1862) evocată de Abraham Lincoln (1861-1865). Războiul de Secesiuni este câștigat de către unioniști în ciuda rezistenței Confederației. După victoria Statelor Unite, a urmat o perioadă de aproximativ 12 ani, în care s-a muncit la reconstrucția Sudului distrus în timpul războiului. La 18 decembrie 1865, prin cel de-al 13 amendament, sclavii sunt eliberați.

După o această perioadă de conflicte, Statele Unite cunoaște o tranziție economică explozivă, iar în preajma anului 1900 acesta fiind recunoscută ca prima putere industrială și agricolă din lume. „Explicația rezidă în imensitatea teritoriului și a resurselor naturale, practic nelimitate, în afluxul milioanelor de emigranți europeni atrași de mirajul Lumii Noi și al distribuirii de pământuri virgine. La acestea se adaugă afluxul considerabil de capital furnizat de băncile europene interesate de rata ridicată a profitului (în prim plan, cele britanice), progresul înregistrat de mijloacele de transport și comunicație, dinamismul și lipsa de prejudecăți proprii unei societăți tinere, mai mult sau mai puțin egalitară.”

Primul președinte american modern William McKinley (1897-1901), a întărit autoritatea personală a președinției, a introdus taxele vamale pentru import și standardul de aur pentru dolar, ducând la creșterea încrederii a industialiștilor, a comercianților și a sindicatelor în guvern. În 1898, acesta intervine la eliberarea Cubei, care era sub influneța spaniolilor, reprezentând un succes. Prin Tratatul de la Paris, Cuba este proclamată republică , iar Spania este obligată să cedeze Statelor Unite ale Americii, Poerto Rico, Fillipinele și Guamul, fapt care duce la adoptarea legii antiimperialiste, în 1899, de către cercurile democratice.

Politica expansionistă este intensificată după asasinarea lui McKinley din 1901, de către succesorul său Teodore Roosevelt (1901-1909). Acesta primește în 1906 Premiul Nobel pentru Pace , după intervențiile sale din numeroase țări din America Centrală și după politica de mediere din cadrul Războiului ruso-japonez (1904-1905).

În 1903, Statele Unite devin stapâna unui canal de navigație foarte important, Canalul Panama, care leagă Pacificul de Atlantic. Această politică de expansiune este temperată, odată cu preluarea puterii de către Woodrow Wilson (1913- 1921), readucând la putere Partidul Democrat. Acesta o dus o politică bazată pe principiile liberale pentru diferite culturi, dorind respectarea drepurilor națiunilor.

Izbucnirea Primului Război Mondial a fost întâmpinată de către Wilson cu declarația de neutralitate, acest fapt asigurându-i realegerea în 1916. Declarația sa de neutraliatate a fost abandonată în momentul în care Gerrmania scufundă nasa RMS Lusitania, apelând la războiul submarin. Practic, scufundarea pachebotului a oferit legimitatea Statelo Unite de a intra în război, iar odată cu aprobarea Congresului din 6 aprilie 1917, Wilson declară război Germaniei. Scopul principal al președintelui american era de ainstaura o pace de lungă durată în Europa, iar odată cu înfrângerea Puterilor Centrale, prin Tratatul de la Versailles, acesta înființează Societatea Națiunilor , menită să contribuie la garantarea păcii la nivel mondial.

După încheierea Primului Război Mondial, Statele Unite cunoaște o modernizarea rapidă pe plan intern. Această modernizare industrială a dus la o dezvoltare economică și la creșterea bunăstării, dar această prosperitate nu a durat mult. Criza economică a luat naștere imediat cu prăbușirea bruscă a bursei americane (1929- 1933). În octombrie 1929 prețurile de pe piața bursei din New York au scăzut brusc, ducând într-o perioadă scurtă la Crahul de pe Well Street. Deprecierile făcute au dus la falimentarea a aproximativ o treime din băncile americane, la falimentarea fermierilor și stoparea creditelor, iar lipsa de capital și scăderea drastică a producției industiale cauzată de închiderea de companii au condul la destabilizarea pieței interne.

Marea criză a pătruns și în Europa, afectând națiunile acesteia. După încheierea Primei Conflagrații Mondiale, europenii au fost principalii datornici ai Statelor Unite. Cu ajutorul creditelor americane, aceștia au reușit să finanțeze creșterea economică a statelor europene, dar odată cu evenimentul din 1929, de pe Well Street, Europa a avut de suferit pe plan social, confruntându-se cu un șomaj masiv; cea mai afectată fiind Germania.

Președintele american Franklin Delano Roosevelt a început să reconstruiască statul după alegerea sa în 1932, aplicând politica de tip dirijist, keynesist, a New Deal-lui pentru a repune economia pe picioare. Această politică prevedea programe cu scopul combaterii sărăciei și a șomajului, punând bazele unui sistem de protecție socială prevăzut în Actul de securitate socială.

Deși a Doua Conflagrație Mondială a fost întâmpinată prin reafirmarea oficială a neutralității Statelor Unite, totuși începând cu 1940, acesta Marea Britanie livrându-i arme împotriva Puterilor Axei. După atacul Japoniei asupra bazei navale din Hawai, din 7 decembrie 1941, State Unite își anunță intrarea în război, Dwight David Eisenhower preluând conducerea Alianței împotriva Axei. După atacul japonez, cele cinci portavioane americane sistează speranțele acestora de expansiune. Bătalia din Marea Coralilor din 4-8 mai 1942, a fost prima luptă din istorie în care raza vizuală nu acoperea navele adversare implicate, bătălia dându-se între avianele lansate de portanioane. Această bătălie nu a avut un câștigător propriu-zis, însă planurile japoneze de-a ocupa Australia au fost împiedicate. A doua luptă purtată cu japonezii, a fost Bătalia de la Midway, prin care forțele învingătoare (Statele Unite), recuceresc insulele Caroline, Marshall, Mariane și Gillbert, iar pierzătorii au avut numai de pierdut, americanii continuând să bombardeze orașele acestora, inclusiv capitala.

La Conferința de la Teheran din 1943, Churchill, Roosevelt cât Stalin declarau că țelul lor este acela de a instaura o pace mondială de lungă durată, iar în 1944, Statele Unite a început lupta pentru recâștigarea Fillipinelor, fiind susținută și de armata britanică. După multe lupte, la începutul anului 1945, americanii cuceresc insulele japoneze Iwo Jima și Okinawa.

Contribuția decisivă la victoria Aliaților a fost adusă de către Statele Unite prin imensele sale resurse materiale și umane. Considerând că Japonia încă reprețintă un dușman, Harry Truman, succesorul lui Roosevelt, a luat decizia de a bombele atomice, care vor grăbi sfârșitul războiului. În iulie 1945, Aliații cer capitularea Japonie dându-i un ultimatum precizându-i că dacă nu se va conforma, va fi distrusă în totalitate. Japonia nu a arătat nicio intenție de capitulare, astfel la data de 6 august 1945, este lansată bomba atomică „Little Boy” asupra orașului japonez Hiroshima, iar la trei zile diferență este lansată a doua bombă atomică „Fat Man”, asupra orașului Nagasaki, care au dus ulterior la capitularea Japoniei (14 august).

„În perioada postbelică, confruntarea dintre cele două superputeri, rezultate în urma războiului: URSS și SUA, aduce o nouă formă de conflict în istoria lumii, Războiul Rece.” Enormă putere ecnomică și militară a Statelor Unite fiind demonstrată încă din timpul celei de-a Doua Conflagrații Mondiale.

Războiul Rece a luat amproare odată cu rupere Statelor Unite de alianța „nesănătoasă” cu Uniunea Sovietică, nefiind de acord cu expansiunea comunistă. Președintele american Harry Truman adoptă un plan economic, prin care promitea susținerea țărilor occidentale, militar și economic, pentru a-și păstra independența. Planul Marshall a constituit pentru Europa de Vest, și mai ales pentru Germania de Vest un boom economic.

În timpul președinției Truman, sunt înființate servicile secrete Central Intelligence Agency (CIA) sau National Security Agency. Monopolul asupra armelor nucleare a fost deținut de către Statele Unite până în 1949, când sovieticii anunță testarea primei bombe nucleare proprii. Tot în acel an, sub conducerea americană, este semnată alianța militară Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) cu statele Europei de Vest.

În anii ‘50, atenția Statelor Unite s-a concentrat asupra conflictelor cu URSS, atât pe plan extern, cât și intern. Pe perioada Războiului din Coreea (1950-1953), forțele americane luptau de partea trupelor sud-coreene împotriva chinezilor și a nord-coreenilor, aceștia din urmă fiind învinși. În 1953 revine la conducerea Statelor Unite, cunoscutul eroul al războiului, Dwight David Eisenhower (1953-1961). Datorită înarmării sovietice cu arme nucleare, guvernul american, a considerat că ar fi necerare dezvoltarea unor programe spațiale și militare sporind totodată și cursa înarmării cu arme nucleare. Pe plan intern, în anii `50, creștera economică anunța o creștere evidentă a bunăstării.

După decoperirea rachetelor din Cuba în 1962, care a pus toată „lumea pe jar”, așteptându-se oricând la declanșarea unui război nuclear, noul președinte Jhon F. Kennedy, a încercat să reducă tensiunile dintre URSS și Statele Unite, cu fermitatea sa. Asasinarea acetuia din 1963, la Dallas, a sârnit multe controverse în rândul națiunii. Succesorul său, Lyndon B. Johnson a dus la dezvoltarea programele sociale implementate de Kennedy, investind în educație, modernizarea urbană, sistemul sanitar, eradicarea corupției și a sărăciei. Sub președinția acestuia s-au promulgat cele mai multe legi Voting Rights Act, Civil Rights Act, iar pe plan extern a decis implicarea forțelor militare a Statelor Unite în Războiul din Vietnam, dorind medierea conflictului. Războiul nu a luat capăt în ciuda acțiunilor armatelor americane, continuând până la începutul anilor 1970.

În timpul adminisrtației Nixon, relațiile cu liderii statelor comuniste s-au îmbunătățit, acesta fiind primul președinte american care a vizitat China (1972). Un alt punct important de pe agenda lui Nixon a fost tratatul încheiat cu Vietnamul, prin care obține o pace acceptabilă. Prin acest război Statele Unite a pierdut aproximativ 60000 de soldați, iar mulți dintre veteranii de război fiind afectați de sindromul Vietnam.

O altă perioadă memorabilă din evoluția Statelor Unite o constituie presedinția lui Ronald Regan. De la începutul candidaturii, acesta promitea reinstalarea supremației militare și politice pe plan global, ducând atât pe plan intern, cât și pe plan extern o politică total anticomunistă. El a dus la un alt nivel dezvoltarea economică, prin reducerea cheltuielilor, micșorând taxele, dar în schimb investește mai mult în dezvoltarea sferei militare. Acesta a susținut legea marțială în Polonia (1981) și a impus sancțiuni Imperiului Rău, după cum descria el Uniunea Sovietică.

Negocierile pentru dezarmare duse cu Uniunea Sovietică s-au dovedit a fi un eșec, fapt ce a dus la amplasarea de rachete balistice cu o rază medie de acțiune în vestul Gernamiei, cu scopul de a demonstra sovieticilor puterea militară americană în Europa.

În timpul Războiului Afgano-Sovietic, Statele Unite a luptat de partea statelor musulmane, contribuind semnificativ la retragerea trupelor sovietice din Afganistan între 15 mai 1988 și 15 februarie 1989.

După realegerea lui Ronald Regan din 1984, acesta a profitat de împrejurările favorabile, oferite de către noile reforme politice adoptate de către generalul sovietic Mihail Gorbaciov, astfel, după mai summit-uri dintre aceștia se ia mareața hotărâre de dezarmare. În urma pactului, la nivel global se vede reducerea numărului de rachete și de arsenal nuclear.

Situația geopolitică a Statelor Unite se schimbă odată cu venirea la conducere a vicepreședintelui George H. W. Bush (1988). „ Prin implozia Uniunii Soviatice (1991), Statele Unite se trost sezesc propulsate în postura de unică superputere globală, poziție de care se bucură în continuare.”

Schimbări geopolitice din Europa, după căderea comunismului, au fost susținute de administrația Bush. În februarie-martie 1991, sub mandat ONU, Bush întemeiază o coaliție, în urma invadării Kuweitului de către trupe irakiene, pentru a le expulza de pe acest teritoriu, operațiunea numită „Furtună în deșert” a fost un succes, ca urmare trupele americane invadează Irakul.

În octombrie 1992, Bush a lansat embargoul comercial aupra Cubei, cu scopul de a înlătura regimul comunist a lui Fidel Castro, însă acestă acțiune a fost un eșec. În 1993, Bush este învins în cadrul alegerilor prezidențiale, iar noul președinte Bill Clinton se instaleză la Casa Albă. Reformele sale sociale, dezvoltarea tehnologiei media și a comunicațiilor a determinat un boom economic, ducând la crearea a milioane de locuri de muncă.

Pe plan extern, acesta a evitat să impună dominația americană, în ciuda administrației pașnice, Statele Unite a fost implicată în diferite conflicte: Războiul Civil din Somalia (trimite trupe americane minite să mențină pacea) și Războaiele din Igoslavia.

Atentatele de 11 septembrie 2001 asupra Pentagonului și World Trade Center au zdruncinat întreaga societate americană. După șocul provocat Statelor de către organizația teroristă Al-Qaida, noul presedinte George W . Bush (fiul fostului președinte George H. W. Bush), anunță războiul împotriva terorismului și a tuturor celor care îl susțin. Pe plan intern, s-au luat unele măsuri de siguranță, imigrația fiind mult mai atent moitorizată, iar securitatea aeroporturilor era asigurată de către stat. În 2004, acesta a fost reales pentru încă un mandat, în ciuda zvonurilor care spuneau că invadarea Irakului a avut de fapt scopul de a prelua rezervele de petrol.

În 2005, în Statele Unite a fost devastat un oraș întreg, New Orleans, de data acesta nu teroriștii au fost vinovați de acestă catastrofă, ci natura a fost vinovată de pagubele produse. Uraganul Katrina a produs pagube estimate la 81,2 miliarde de dolari americani, iar 1833 de persoane au fost ucise de către această catastrofă naturală.

În mai 2007, sub sloganul „Yes, We Can”, candidatura la funcția de Președinte al Statelor Unite este câștigată de către Barak Obama. Acesta pune accentul pe plan extern pe Răyboiul din Irak, iar pe paln intern pe furnizarea de servicii medicale pentru toți și pe creșterea independenței energetice. În urma eforturilor sale de întărirea relațiilor dintre state prin cooperare, în 2009, acesta primește Premiul Nobel pentru Pace.

În vara anului 2010 a întărit relațiile diplomatice cu China și Rusia, a anunțat retragerea tupelor americane din Irak și a susținut revoluțiile din „Primăvara Arabă”, din Libia și Egipt, de asemenea a sprijinit Israelul în medierea conflictelor cu mișcările palestiniene, siriene și iraniene. În ciuda dificultăților majore pe plan economic, moștenite din mandatul predecesorului său, în noiembrie 2012, acesta este reales pentru al doilea mandat.

Schimările geopolitice actuale din sistemul internațional au dus la reînfrățirea Statelor Unite cu Europa, dorindu-se consolidarea Uniunii Euroatlantice în detrimetrul Uniunii Euroasiatice ( Rusia și UE).

III.2 Relațiile SUA cu spațiul internațional

Schimbările geostrategice de la sfârșitul secolulu al XX-lea și instaurarea unei noi ordini mondiale au condus la o tranziție a sistemului internațional și la dezvoltarea statutului internațional al Statelor Unite determinând o redefinirea politicii externe față de noul spațiu post-sovietic, care devenea „un vid de putere în inima Eurasiei”.

Țările spațiului ex-comunist, considerau ca Statele Unite va fi cea care le va scoate din impas, astfel americanii nu au ezitat, dezvoltând un interes special pentru determinarea reformelor și procesului de tranziție din acest spațiu. Statele Unite prin asistența socială oferită acestor țări nu vedea ca acest ar fi un gest de caritate, ci ei considerau că așa își asigură propria prosperitate și securitate.

Extinderea democratică, doctrină implementată de către administrația lui Bill Clinton, în 1993 și orientarea spre lărgirea comunițăților mondiale a democrațiilor libere cu o economie de piață, a fost susținută și continuată și de către succesorul său George W. Bush, ulilizând democrația ca și intrument ce putea duce la îndeplinire obiectivele ce țineu de securitatea națională americană.

Obama preia aceată politică, dar consideră că necesită unele îmbunătațiri, astfel consideră că trebuie abordabă o putere smart introducând o politică de cooperare și diplomație.

III.3 SUA- hegemon mondial?

„Hegemonia s-a născut odată cu omenirea. Dar actuala supremație a Americii este distinctă prin rapiditatea apariției, anvergura mondială și modelul de exercitare. În decursul unui singur secol America s-a transfrmat – și a fost transformată de către dinamica internațională – dintr-o țară relativ izolată din emisfera vestică într-o putere de bogăție și forță de dominație fără precedent în istoria omenirii”

Statutul de superputere a fost de cele mai multe ori raportat la capacitățile militare și abilitatea de a purta un război, acestea fiind totodată o reflectare a forței economice. Puterea unui stat poate fi văzută diferit, depinzând foarte mult de contextual în care se manifestă. Astfel, ne-am propus să analizăm puterea Statelor Unite ale Americii în termenii de putere politică, fizică, militară, culturală și economică.

Democrația Statelor Unite a fost considerată înca din secolul al XIX-lea ca fiind trăsătura principală care și-a pus amprenta asupra sociețății americane și la care au râvnit admiratori. Libertatea oferită societății americane a fost multă vreme dorită de popoarele altor state, iar după căderea comunismului în Europa Centrală și de Est, este simțită influența americană în statele post-comuniste. „Un alt proces ce contribuie la potențarea puterii politice atât pe plan intern, cât și pe plan extern este lidershipul, înțeles ca și capacitate a elitelor politice de a mobiliza capitalul uman și material din societate și a-l direcționa către atingerea unor obiective. Lidershipul poate fi evaluat prin prisma încrederii cetățenilor în instituțiile politice ale țării și în conducătorii acesteia”

În unele state, Statele Unite își impune constituția ( Germania, Japonia, Filipine), iar în altele aceata este adoptată de bună voie sau este utilizată ca drept model.

În esență, puterea politică a Statelor Unite a contribuit la democratizarea întregii lumi și la promovarea drepturilor și libertăților civile.

La începutul secolului al XX-lea o importanță majoră în analiza puterii unui stat era geografia, teoriile geopolitice bazându-se chiar pe condițiile naturale. Conform, teoriei puterii navale , emisă de amiralul Alfred T. Mahan, interesul legitim al Statelor Unite era acela de a putea duce o politică de expansiune al cărui instrument principal să poată fi puterea navală. Amiralul a militat pentru crearea unei puteri navale, suficient de solidă, care să dețină capacitatea de a putea interveni oriunde pe Glob. Astfel, în scopul acesta Statele Unite a dezvoltat portavionul, considerat o necesitate în ceea ce privește performanța militară, unificând puterea navală și cea aeriană în una singură. În 2003, conform International Institute For Strategic, Statele Unite dețineau cea mai mare flotă de portavioane din lume.

Geografia a fost un element esențial pentru dezvoltarea Statelor Unite, acest lucru fiind susținut și de Abraham Lincoln care afirma: „Se spune că o națiune este formată din teritoriul său, din locuitorii și legile pe care le are. Teritoriul este singura parte care are a anumită durabilitate (…). acestă porțiune de Pământ care e deținută și locuită de poporul Statelor Unite e bine adaptată pentru a fi căminul unei singuri familii naționale, dar nu poate susține două sau mai multe asemenea familii”.

Cu o suprafată teritorială de 9,30 milioane de kilometri pătrați, din care 85% reprezintă teritoriul continental al Statelo Unite și cu o populație de peste 312 milioane de persoane. Este deja de prisos afirmația că dimensiunile populației și ale teritoriului sunt în corelație cu dimensiune economică.

Un alt element considerat că face parte din sfera geografiei este agricultura. Pe de o parte presiunile fermierilor asupra guvernelor duc la protejarea acestei sfere de către stat prin tot felul de intrumente: scutiri de taxe, subvenții, protecție tarifară, iar pe de altă parte guvernele duc o politică în scopul solidificării capacității a cererii interne, dorind reducerea importului.

Deși sistemul agricol al Statelor Unite implică doar 3% din populația activă (acesta fiind puternic mecanizat), totuși americanii ocupă locul unu la nivel glogal, în ceea ce privește producția.

La capitolul resurse naturale, aceștia se situează pe locul întai pentru rezervele de fosfați naturali; locul doi pentru – gaze naturale, cărbuni și petrol; iar pentru rezervele de aur și uraniu ocupă locul trei pe Glob. Petrolul reprezintă o resursă crucială, iar dintre toate țările industriale, doar Rusia deține resurse suficiente.

SUA este o țară dependentă de petrol, importând aproximativ jumătate din capactatea necesară, ceea ce poate reprezenta o vulnerabilitate la adresa securității naționale. Totuși, Statele Unite, cunoscând acest aspect, și-a facut rezerve strategice, disponibile în condiții de criză. De asemenea, aceasta importă „minerale stategice”, deoarece aceste sunt destul de rare, gășite în puține zone pe glob și sunt indispensabile pentru unele activități industriale. „SUA importă crom, magneziu, cobalt, vanadiu, tungsten etc., rezerva sa streategică ridicându-se la echivalentul a 10 mld $.

Astfel se poate afirma că Statele Unite beneficiază și valorifică cu succes potențialul său geografic, atât în sens strategic, cât și economic.”

Puterea militară reprezintă cel mai evident aspect al puterii americane: “Pentagonul de o forță de reacție a cărei putere de lovire, dotare tehnologică, rapiditate a dislocării în orice colt al lumii și performanță beneficiază și de efectele mentalității de învingător ai combatanților din U.S. Army, U.S. Navy, U.S. Air Force și U.S. Marines, evective estimate la 1.457.000 militari, 864.000 rezerviști și 665.000 de persoane în garda națională. De unde și diponibilitatea de a fi mai pregătiți de cât alții în asumarea și finanțarea acțiunulor militare riscante.”

Performanța militară americană, este puțin probabil să fie atinsă de către un alt stat în următorii 15-20 de ani. În primul rând pentru a se ajunge la această performață este nevoie de timp pentru cercetare și dezvoltare în domeniul tehnicii militare. Astfel, Statele Unite ocupă locul întâi la deținerea de armament nuclear, cât și pentru forțele convenționale, având capabilitatea de a intervieni oriunde pep e glob.

Desi bugetul Chinei alocat puterii militarea, este al doilea ca mărime din lume, totuși Statele Unite alocă de 8 ori mai mult pentru cheltuielile militare.

China, Rusia, Cuba, Iran, Libia, Coreea de Nord și Irakul reprezintă “potențialele pericole la adresa securițătii Statelor Unite, acestia cheltuind în total 117 miliarde de dolari pentru forțele armate, reprezentând doar 27% din bugetul american.

Evoluția dolarului american, de-a lungul timpului a fost anevoioasă, acesta cunoscând o depreciere masivă în 1973, în detrimetrul monedelor europene și japoneze, urmând mai apoi o perioadă de creștere puternică la începutul anilor ’90. Dolarul american a jucat un rol cheie în cadrul sistemului international. Acesta a devenit un pilon de bază al poziției economice și politice americane.

Puterea ecomonică a Statelor Unite reprezintă epicentrul hegemoniei americane. După o dezvoltarea fără precedent în perioada anilor 1990 aceasta cunoaște o scădere economică în anul 2001, fiind cauzată de atacurile teroriste , care au avut un efect temporar asupra afacerilor americane.

La sârșitul anului 2003, economia își reia cursul atingând un nivel de 3%. Reducerea dobânzilor a condus la o creștere a consumului intern semnificativ, fiind încurajat creșterea volumului de credite economice. Creșterea piețelor bursiere a fost înlocuită într-o oarecare măsură de boom-ul construcțiilor imobiliare. Au existat unele temeri cu privință la boom-ul locuințelor, consederându-se că atunci când se va epuiza va fi o perioadă de recesiune.

Ecomonia acesteia fiind cea mai mare din lume având un Produs Intern Brut de circa 10 miliarde de dolari și un venit mediu pe cap de locuitor de aproximativ 30.000 de dolari, reprezentând 31% din Venitul Național Brut mondial și 11% din exporturile de la nivel global. Siguranța capitalurilor pe piețele americane au determinat Statele Unite să devină centru financiar al lumii.

Economiștii sunt septici în ceea ce privește datoria americană esternă, întrebându-se dacă aceasta nu ar putea duce la colapsul dolarului. Tot aceștia susțin că dacă s-ar ajunge la aces colaps, atunci s-ar determina o criză globală pe piețele financiare, determinând totodată și o creștere a dotoriei americane externe.

Puterea culturii americane ste un element important care domină în societățile altor state. După cum afirma și Zbigniew Brezezinski: „Până mai ieri căutau să controleze, astăzi știu că e de ajuns să distreze. MTV a pătruns acolo unde nici CIA nu visa să ajungă.”

Filmele americane, Microsoft, Hollywood, postul CNN domină și universul imaginilor și al informațiilor, exprimând liberatatea, schimbarea și individualismul, oferind posibilitatea închegării puterii intangibile.

Puterea culturală transmisă prin tot felul de canale , atrage atenția creierelor autohtone străine în universități, în firmele și instituțiile de cercetare amercane. Educația superioară americană reprezintă una dintre cele mai mari industrii. Statele Unite ale Americii, domină în mod cert învățământul sucerior, având 50 de universități dintre cele mai bune din lume. Acest fapt poate fi scos în evidență de către Premiile Nobel acordate pentru cercetare științifică, unde americanii dețin 60% dintre premiile decernate de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial încoace. Avantajul copleșitor pe care îl au americanii în acesta domeniu, nu îl mai dețin în nici un alt domeniu.

Supremația americană este puțin probabil să fie contestată de vreo putere individuală. „Este mai mult decât sigur că nici un stat-națiune nu va egala America în cele patru aspecte esențiale ale puterii (militar, economic, tehnologic și cultural), care produc prin cumulare o influență politică mondială decisivă.”

CAPTOLUL IV State emergente: China

IV.1 Evoluția Chinei

Istoria Chinei începe acum vreo 4500 de ani, odată cu primul împărat Huang di (Împăratul Galben), acesta fiind făuritorul poporului chinez. Urmașii acestuia constituie prima dinastie, fiind urmată de numeroase alte dinastii, până în vremurile mai apropiate. O dinastie mai importantă o constituie cea a Împăratului Qui ( 221-206 î.Hr. ), după care s-a pus și numele Chinei. Acesta a dus la consolidarea unui imperiu, dând forma Marelui Zid Chinezesc, a standardizat moneda, limba scrisă și a stabilit unitățile de măsură și de greutate. Succesorul său Liu Bang, care a fondat dinastia Han ( 202 î.Hr. – 220 d.Hr.) duce la reintroducerea confucianismului (care fusese înlăturat de către Qin) ca doctrină oficială, deschide Drumul Mătăsii (care duce la prosperitate) și inventează hârtia.

O altă schimbare semnificativă s-a produs în timpul dinastiei Yuan (1271-1368 d.Hr), capitala Chinei fiind mutată pentru prima data la Beijing. În aceiași perioadă aceasta este lovită de groaznice epidemii, Moartea Neagră ducând la un declin semnificativ demografic.

Următoarele dinastii au condus Imperiul Chinez la o extindere semnificativă, fortificând Marele Zid și direcționându-l spre modernitate, cu o putere ecomonică simțită la nivel mondial.

În secolul al XIX-lea, sub dinastia Qing, Imeriul Chinez este amenințat pe plan extern de expnansiunea britanică, iar după Primiul Războial Opiului (1840), chinezii sunt obligați să cedeze Hong Kong-ul britanicilor după prevederile Tratatului de la Nanking (1842).

Cu amenințările imperialismului, chinezii inițiază o reformă instituțională, Mișcarea de Auto-Consolidare, la jumătatea anilor 1800, cu scopul de a duce la modernizarea imperiului, punând în principal accentual pe consolidarea armatei. Această inițiativă nu a avut succes, fiind subminată de certurile din familiile imperiale și de oficialii corupți.

Începutul secolului al XX-lea a fost marcat de mișcarea conservatoare anti-străini a Rebeliunii Boxerilor, care s-au revoltat violent împotriva înfluenței străine din partea de nord a Chinei. Conducătorii dinastiei Qing s-au aliat cu Rebeliune, îndreptându-se spre Beijing. În ajurorul misiunilor străine asediate s-a format „Alianța celor opt națiuni”, constând din trupe japoneze, rusești, britanice, americane, italiene, austriece, franceze și germane, care au dus la înfrângerea Boxerilor și ajungând la un compromise cu guvernul Qing. În aceeași perioadă pe plan intern, s-a simțit o creștere a tulburărilor civile, ducând la abolirea sclaviei chineze în 1910 și la răsturnarea guvernării imperial Qing în 1911, marcând finalul Chinei imperial antice.

Istoricii au văzut căderea dinastiei Qing ca fiind delimitarea epocii moderne în istoria Chinei. În lucrarea “Cambridge Illustrated History of China” Patricia Buckley Embrey susținea că „Naționalismul, patriotismul, progresul, știința, democrația și libertata au fost scopurile; iar imperialismul, feudalismul, militarismul, autocrația , patriarhatul, și aderarea oarbă la tradiție erau inamicii. Intelectualii se luptau pentru modul de a fi puternic, modern și totuși chinez, pentru a prezerva China ca o entitate politică într-o lumea de națiuni concurente”.

Imperialismul a fost înlocuit un sistem republican considerându-se că deține puterea asupra Chinei în totalitate, dar el de fapt nu avea nicio putere. La 12 martie 1912 se formează un guvern provizoriu pentru noua Republică Chineză. Sun Yatsen a fost numit președintele Republicii, dar la scurt timp a fost obligat să cedeze puterea lui Yuan Shikai, fost prim-ministru în timpul dinasiei Qing și comandantul Noii Armate. Acesta dorind să reinstaureze imperialismul, a început să elimine adunările naționale și provincial, declarându-se împărat în 1915. Inițiativa de impunere a ambițiilor sale imperial a dus la o revoltă a rebeliunii, obligându-l să abdice în martie 1916. Moartea acestuia din iunie 1916, a lăsat un vid de putere în China, iar guvernul republican fiind risipit. Puterea a fost împărțită de între coalițiile liderilor militanți povinciali, dând naștere Era Militanților.

După închierea Primului Război Mondial, prin Tratatul de la Versailles, i de impun Chinei unele condiții privind predarea teritoriilor din Shandong Japoniei, care se aflau sub influența germane din 1914. “În acea zi din 1919, o izbucnire de furie a avut loc atunci când s-a aflat că Tratatul de la Versailles prevedea ca teriroriile chineze ocupate până la acel moment de Germania să nu revină Chinei, ci Japoniei. Profitând de oportunitatea create de un astfel de scandal national, două patide revoluționare au prins puteri. Unul era cel al naționaliștilor sau Guomindang (GMD), înființat de Sun Yatsen și condus după 1925 Chiang Kaishek; celălalt era Partidul Comunist Chinez (PCC), al cărui lider a fost, din 1920, Mao Zedong.”

După moartea lui Sun Yatsen, conducerea este preluată de către Chiang Kaishek, ducând politica de extindere a precedentului său la un alt nivel, reușind să înglobeze partea de sud și centru a Chinei, prin campania militară drept Expediția Nordică (1926-1927). Acesta a dorit înlăturarea Partidului Comunist Chinez, alungând armatele comuniste și liderii acestora din bazele lor situate în partea de nord-est a Chinei. Alungați din bazele lor din munți, forțele Partidului Comunist Chinez s-au angajat în “Marșul cel Lung”(1934), reorganizându-se sub conducerea noului lider Mao Zedong. Acesta a condus comuniștii chinezi în Yanan, unde scrie primele sale lucrări, după care își va ghida autoritatea personală asupra Partidului, reușind să îi domine complet.

Ocuparea japoneză a provocat poporului chinez o teribilă umilință, dovedindu-se a fi încă o experiență violentă prin care a trebuit să treacă această țară. Japonezii erau echivalentul rasei naziste, care considerau că poporul chinez e inferior lor, iar ei sunt rasa dominantă. Acest lucru poate reieși chiar și din afirmația pe care o susținea Sakai Ryu, unul dintre comandanții primelor forțe de invazie care a ajuns în partea de nord a Chinei „ Poporul chinez este bacteria care infectează civilizația.” S-a dorit această expansiune, deoarece Japonia devenea suprapopulată și fără resurse, iar o lărgine a granițelor era considerată necesară și ceva normal.

În 1942, Mao lansează o serie de campanii de revizuire a atitudinii prin care înlătură toți oponenții din partid. Acesta a constituit o strategie prin care forța sau atrăgea țăranii să se ralieze cauzei comunismului, astfel efectul recrutării duble de soldați a dus la Victoria chinezilor împotriva japonezilor, de la sfârșitul celei de-a Doua Conflagrație Mondiale a secolului al XX-lea, dar și la consolidarea Partidului Comunist.

La 1 octombrie 1949, Mao anunță oficial, la Beijing, înființarea Republicii Populare Chineze. Abordarea sa politică prevedea ca poporul să se conformeze dictatelor noului guvern și China trebuia să devină un partid-stat. acest nou system avea tendințe imperialiste.

Michael Lynch afirma că scopul principal al noului dictator era acela de a transforma Republica într-o societate industrializată. “Deși Mao a condus marea mișcarea țărănescă spre victorie în 1949, țelul său era să transforme China într-o putere industrializată. El credea că, la un moment dat în viitorul apropiat, China va ajunge din urmă URRS și Vestul capitalist din punct de vedere al producției industrial.”

La doi ani după moartea lui Mao Zedong, Deng Xiaoping preia conducerea Republicii Populare Chineze (1976). După ce a supraviețuit exilului și denunțului din perioada Revoluției Culturale, Deng Xiaoping a devenit figura predominantă a guvernului chinez până în 1997, fiin considerat persoana care a creat China modernă.

Între 1976-1978 se dă lupta pentru putere, acesta reușint să își înfrângă oponentul Jing Qing și pe susținătorii acesteia cunoscuți ca „Banda celor Patru”, care au fost arestați și exiliați într-un final.

Popularitatea sa în rândul armatei și în rândul liderilor locale ai Partidului Comunist Chinez, trecutul său de specialist în întocmirea de planuri economice de succes, postura sa de om politic internațional au reprezentat atuurile necesare, care l-au plasat ca fiind un reprezentant competent pentru țara sa. Acesta știa că poate baza pe influența și relațiile sale pentru a rămâne la conducerea țării.

Deng Xiaoping impunea un program de modernizare axându-se mai puțin pe agricultură și investind mult mai mult în industrie și comerț. Astfel decide să creeze legături cu statele lumii pentru a-și intensifica progresul ecomonic. Prin afirmația sa “să ne deschidă către lume”, nu dorea să își expună neapărat imaginea unui internaționalist, ci urmărea dezvoltarea Chinei, considerând că lărgirea contactelor în întrega lume va duce la independența Chinei ca națiune.

Reformele lui Deng au dus la diminuarea controlului Partidului Comunist Chinez asupra cetățenilor, mulți țărani au primit pământ în arendă, ceea ce a dus la o creștere considerabilă a producției agricole și au desființat comunele. Acestea acțiuni au condus la tranziția Chinei de la o economie planificată la o economie mixtăm deciud de piață devenond din ce în ce mai deschis, fiind numit oficial de către Partidul Comunist Chinez ca „socialism cu caracteristici chineze”.

După moartea fostului secretar general Hu Yaolong din 1989, s-a stârnit în Piața Tiananmen proteste civile, în special a studenților, care militau împotriva corupției și pentru crearea unei reforme politice mai ample, mai multe drepturi democratice și libertatea de exprimare. Aceste proteste au ținut timp de câteva luni, iar pe 4 iunie 1989, după intervenția violentă a Armatei de Eliberare a Poporului, aceste au fost reprimate, rezultând numeroase victime. Acest eveniment a avut un impact semnificativ la nivel mondial, ducând la o sancționarea a guvernului.

Conducătorii Chinei post-Tiananmen, Secretarul General al Partidului Comunist Chinez și președintele Republicii Populare Chineze Jiang Zemin și premierul Republicii Popularea Chineze Zhu Rongji, ambii foști primari în Shanghai, au condus țara la o dezvoltarea economică scoțând din sărăcie, estimativ 150 milioane de țărani, iar rata anuală de creștere a produsului intern brut s-a ridicat cu 11,2%.

Din 1997 Republica Populară Chineză dobândește controlul asupra Hong Kong-ului, care fusese sud influența Marea Britanie din 1841, iar la doi ani diferență aceata primește și teritoriul Macao, care fusese sub dominația Portugaliei. În urma înțelegerilor dintre China și fostele puteri coloniale, aceste din urmă puteau să își păstreze economia de piață pe aceste teritorii, ghidându-se după principiul „o țară cu doua sisteme”.

În 2005, în Republica Populară Chineză s-au stârnit aproximativ 87.000 de revolte și demonstrații pornite in mare parte, de la politicile inițiate de către Secretarul General al Partidului Comunist Chinez și președinte Hu Jintao și premierul Wen Jiabo, prin care abordau probleme distribuirii echitabile a resurselor, unde mai bine de 40 de milioane de fermieri au fost mutați de pe pământurile lor. Deși controlul politic rămâne evident, iar zonele rurale sărace, totuși pentru ce mai mare parte a populației chineze nivelul de trai a crescut semnificativ, iar libertatea continuă să se extindă.

Secolul al XIX-lea al Chinei a fost caracterizat de sălbăticie pe plan intern și de umilință pe plan extern, iar secolul al XX-lea s-a dovedit a fi și mai violent. China de astăzi a fost influențată ocupația străină brutală, tulburări interne, un război civil distrugător și conflicte politice devastatoare. Progresul acestuia nu s-a putut bucura de o perioadă de pace, dominația constantă a violenței și-a pus amprenta asupra dezvoltării poporului chinez în secolul al XX-lea.

Pentru a putea întelege caracterul Chinei moderne , trebuie înainte de toate să-i cunoștem trecutul, să-i cunoștem evenimentele dezastruoase ce au marcat evoluția Chinei. Începând de la sfârșitul erei imperiale 1911-1912, cucerirea sălbatică a japonezilor 1937-1945, care a marcat și cea de-a doua parte a secolului al XX-lea, Marele Salt Înainte a lui Mao Zedong, care a fost însoțit și de Marea Foamete, ororile Revoluției Culturale și strategiile lui Deng Xiaoping, care suprimau tendințele democratice.

Concluziile care le putem trage clar din istoria Chinei a secolului al XX-lea, este faptul că aceasta nu a avut parte de o tradiție politică sau socială, care ar fi fost necesară unei tranziții liniștite de la trecutul său confucianist înspre modernitate. Principiul după care s-a ghidat acestă civilizație pentru câștigarea puterii și menținerea acesteia, a a fost „violența face legea”. Acest caracter violent al Chinei poate fi încă observat și la momentul actual.

IV.2 China între miracol și realitate

Ca orice țară, China a avut în istoria ei perioade când era mai bine sau mai rău, dar amprenta chineză asupra întregului glob pământesc a fost cu desăvârșire pusă după cea de-a Doua Conflagarție a secolului al XX-lea.

Fiind o țară suprapopulată, pe plan economic, aceasta ca și stat are potențialul Produsului Intern Brut extraordinar dar trebuie și să ținem cont și de faptul cum a fost aplicată reforma și deschiredea către lume. Cu o forță de muncă mare, cât să poată răspunde comenzilor într-o perioadă scurtă, cu mâna de lucru ieftină, dar în același timp destul de calitativă, Republica Populară Chineză a devenit cel mai mare exportator din lume.

Țara cu cea mai vastă piață de automobile la nivel mondial, cel mai mare producător de oțel și de fontă din lume, iar economia Chinei este în continuă dezvoltare și chiar dacă ocupă la momentul actual pe locul doi în lume, în același timp în ceea ce privește dimensiunea populației, aceasta ocupă lucul întai la nivel global.

Japonia care a fost detronată recent de către China, pupulația acesteia reprezente doar 9,5% din populația chineză. Putem trage de aici o concluzie și anume, deși Produsul Intern Brut al Chiei este destul de mare, totuși nivelul de trai ai populației nu este bun.

Situația eonomică a Republicii Populare Chineze mai are nevoie de o perioadă lungă de timp pentru a ajunge la o eficiență ridicată, comparativ cu nivelul Japoniei spre exemplu. Sunt discrepanțe foarte mari de la câștigurile pe cap de locuitor în mediul rural și cel urban, unde în cele din urmă, se putea ajunge la un venit disponibil pe membru de familie chiar de trei ori mai mare decât la sate.

Nu în ultimul rând regiunile Chinei se dezvoltă disproporționat, spre exemplu, în 2008, partea de est a Chinei avea o producție triplă față de partea vestică și un Produs Intern Brut de 2,3 ori mai mare pe cap de locuitor.

Totuși expansiunea economică a Chinei a început atunci când președintele american, Richard Nixon, a fost invitat la Beijing, în februarie1972, pentru o întâlnire oficială cu Mao Zedong. Deși se presupune că adevăratatul motiv pentru acest gest diplomatic a fost subminarea poziției internaționale a URSS-ului, lucru de altfel care s-a întâmplat. Acest fapt le-a convenit de minune și Statelor Unite, fiind doritoare de a provoca un impas URSS-ului.

Deși ambele țări și-au păstat ideologiile, au accepapt fiecare punctele de vedere diferite și poziția fiecăruia și s-au pus bazele unor contracte comerciale mai ample.

Odată cu venirea la conduce a lui Deng Yiaoping, China a evoluat în privința relațiilor cu Statele Unite ale Americii, făcând ca ele să redevină cu totul diplomatice.

Cu toate acestea, Republica Populară Chineză a decăzut din punct de vedere moral în timpul „ Masacrului din Piața Tianannmen” lucru ce a demonstat practic ideologiile diferite ale celor două țări, dar care a arătat și faptul că nici Statele Unite și nici Occidentul nu le păsa de politica internă a Chinei și că în ciuda faptului că Republica Populară Chineză era condusă de adepții lui Marx, relațiile economice au continuat,

Chiar dacă au întreținut colaborarea strânsă cu statele democratice, după „Revoluția de Catifea” din Europa Estică, Republica Populară Chineză a rămas singurul stat puternic ce avea la conducere ideologiile marxiste.

IV.3 Afirmarea Chinei ca putere mondială

Mai mult de 2000 de ani, China a reprezentat un sistem internațional est-asiatic. Datorită poziției geografice și întinderii imense, ocupând cea mai mare parte din Asia de Est, organizării superioare a imperiului, densitații populației, performanței puterii sale și existenței unor vecini, relativ mici, poziționarea Chinei în centrul sistemului est-asiatic era privită ca fiind ceva normal.

Secolul al XXI-lea a adus în lume un amestec de schimbare și continuitate. Pozițiile marilor puteri ale lumii suferind mutații în ierargia globală, astfel făcându-și apariția noi centre de putere, pe lângă cele vechi, amatoare de a lua parte din ce în ce mai mult la deciziile globale, afirmându-se pe scena mondială, ducând la conturarea unei ordini economice mondiale hibride. După declanșarea crizei economice din 2007, preocupările privind economia mondială accentuându-se. Fulminanta ascensiune a Chinei, dar și a altor state ce formează grupul BRIC (Brazilia, Rusia și India) au dus la crearea unei noi arhitecturi a centrelor de putere.

Deși, China a ieșit târziu din „cochilia” sa, făcându-se simțită pe scena mondială, acesta devenind membră a Organizațiilor Mondiale a Comerțului, abia la 11 decembrie 2001, după cum afirma și Napoleon cândva: „Atunci când China se va trezi, lumea se va zgudui.”

Într-o lume epocă în carea delocalizarea părea a fi o formă propice de dezvoltarea, China a înțeles cel mai bine că producția nu reprezintă o relicvă, ci sursa prosperității. Urmând această cale, de a exploata la cote maxime producția, China a ajuns să fie „uzina lumii”.

China intra în cursa marilor puteri ocupând locul trei ca dimensiune teritorială după Rusia și Canada, având o suprafață de 9,6 milioane de kilometri pătrați, reprezentând 6,4% din suprafața Pământului. Pe lângă teritoriul continental imens, aceata deținând peste 7.000 de insule, circa 80.000 kilometri pătrați ale căror coste ating 14.000 kilometri și cu un litoral întins de 18.000 kilometri. În ceea ce privește apele teritoriale ale acesteia, cuprind 38.0000 kilometri pătrați.

Un alt element ce ridică Republica Populară Chineză în clasamentele mondiale, constă în bogăția resurselor naturale, aceasta având în subsolul său toate minereurile și mineralele conoscute în lume. Un număr de 151 de resurse ale sale sunt ocupantele locului trei la nivel global.

Un alt element îl constituie populația. Densitatea sa impresionantă acoperă 22% din populația lumii, fiind circa 1357,56 milioane de suflete. Este greu de spus dacă în acest secol populația Chinei nu va depăși 1,4 miliarde de suflete.

Afirmarea acestei pe scena mondială are un deosebit impact geopolitic. Pentru multe țări europene relațiile comerciale cu Republica Populară Chineză sunt indispensabile, doarece o bună parte din economia acestor țări este bazată pe aceste relații. De asemenea și pentru liderii africani, pe lângă creșterea economică intensificată de aceste relații aceștia au obținut sprijinul Chinei în lucrările de infratructură și de antrepriză.

Afirmarea Chinei la nivel global s-a conturat odată cu politica lui Deng Xiaoping, care prevedea deschiderea Chinei către lume. Acesta în 1979, restabilește relațiile diplomatice depline cu Statele Unite ale Americii, imediat după aceea americanii sunt onorați cu vizita conducătorului chinez, impresionând oficialii emericani. Însă, reputația Republicii Populare Chineze scade odată cu masacrul din Piața Tiananmen reamintind „Occidentului că RPC, în ciuda progresului economic, este condusă în continuare de un guvern format din marxiși de modă veche…”. Totuși acest eveniment nu a dăinuit mult timp, relațiile comerciale fiind mult mai importante pentru aceștia. Mai mult decât adevărat este faptul că Statele Unite și Occidentul, oricum aveau să trecă ușor peste reținerile cauzate de politica internă a Republicii, fiind gata să continuie relațiile comerciale cu acești, astfel la scurt timp aceștia le reiau.

În ciuda răsturnării regimului comunist din 1991, China rămâne singura putere comunistă din lume. Sfârșitul Uniunii Sovietice, rezultate în urma „Revoluției de Catifea” din europa de Est a propulsat China ca fiind liderul lumii marxiste.

Deși lumea se aștepta ca Republica Populară Chineză să ducă mai departe revoluția internațională începută de URSS, totuși aceștia au luat aminte la eșecul experimentului sovietic, notându-și lucrurile carea nu au funcționat. Au văzut că sistemul sovietic nu a fost în stare să creeze o agricultură care să hrănescă populația și că s-au angajat într-o cursă a înarmărilor cu Statele Unite, care nu și-o permiteau, fără a lua în calcul că toate acestea ar putea duce la decăderea regimului. Toate acestea i-au determinat pe conducătorii chinezi să evite asemenea greșeli, astfel ei au abordat problemele internaționale cu spirit naționalist, evitând să-l exercice pe cel comunist. Scopul lor principal era stabilirea reformelor lui Deng, care aveau să le ofere stabilitatea politică prin îmbrățișarea modernității.

Sfârșitul puterii sovietice a oferit Chinei ocazia de a se impune în fața vecinilor cu o demonstrație de forță fără precedent.

Retragerea bazei navale din Vladivostok a Federației Ruse și a bazei navale din Filipine a Statelor Unite ale Americii, au lăsat loc liber Chinei să domine partea Pacificului de Vest. Astfel, aceasta începe o politică de expansiune revendicând Insulele Spratly cu forța. Deși, Vietnamul, Filipinele, Malayezia și Indonezia, dețineau aceste insule, împotrivirea lor a fost în zadar, China intimidând oponenții prin deplasările de submarine cu arme nucleare pe raza acesteia și prin scufundarea a două vase vietnameze. „Victoria asupra vietnamiezilor, a avut un gust plăcut pentru chinezi”, simțind că și-au luat revanșa după alungarea tupelor chineze din 1979, care doreau să îl sprijine pe Pol Pot în invazia din Cambogia, de către vietnamezi.

Acestă ocupare a Insulelor Spratly, a definit caracterul politicii externe chineze. China respingea orice înțelegere care nu-i era pe plac sau care considera aceasta că îi amenință libertatea de a se manifesta după regulile sale.

Dorința Chinei de a-și mări sfera de influență și să-și dezvolte comerțul, a condus la stabilirea unor releții cu Africa. Făcând referire la negocierile cu Republica Populară Chineză si cele cu Statele Unite, șeful Comisiei pentru Investiții din Nigeria afirma că „ SUA vorbesc cu tine despre guvernare, despre eficiență, despre securitate și despre protecția mediului, Chinezii te întreabă direct: cum pot să facă rost de licență.” Rezultatul unei astfel de atitudini a condus la dezvoltarea imensă a Chinei în Africa. „ În 2003 și 2005 cifra de afaceri a comerțului dintre China și Africa s-a ridicat de la 22 milioane de lire sterline la 6,6 miliarde de lire sterline”.

Scopul principal al Chinei era atragerea de materii prime ieftine, iar Africa le putea oferi, încheind contracte în ofereau legitimitate de a extrage petrol, diamante, lemn, zăcăminte metalice. China oferea unele beneficii contra acestor serviciilor africane, dar și pentru a-și păstra influența în zonă.

La începutul noului mileniu, aceasta încheie contracte cu Sudanul, după ce puterea Statelor Unite a mai scăzut în zonă. Politica de vânzarea- cumpărare dintre China și Sudan, reprezenta mai mult un troc, chiezii ofereau arme și primeau în loc petrol.

Influența chineză și mâna de lucru ieftină a ajuns în Sierre Leone, unde muncitorii chinezi au construit stadioane , iar în Namibia au ricicat impozantul palat președințial, fiind estimate cheltuielile suportate la 10 milioane de lire sterline. Toate cheltuielie au fost suportate de către Republica Populară Chineză, ca un bonus pentru loielitatea Namibiei.

China nu și-a limitat prezența în africa doar la relațiile comerciale și bani , ci aceasta și-a exercitat și prezența fizică pe acest continent, construind sate Baoding, ca parte a unor tratate. Aceste state erau formate din muncitori ( aproximativ 2000) și consultanți chinezi cu familiile lor, iar până în 2006, au fost înființate 28 de astfel de state.

Influența puternică a Chinei în Africa este datorată și ajutorului militar și ecomonic venit din partea acesteia, în timpul Războiului Rece îndreptat către mai multe state africane. Scopul principal al Chinei nu era neapărat acela de a înlocui Occidentul în această zonă, ci dorea să îndepărteze Uniunea Sovietică din poziția sa de lider mondial al luptei antiimretialiste.

Deși guvernele și popoarele occidentale au încercat să îmbunătațească situația Africii prin Summiturile G8, anularea datoriilor și concerte Live-Aid, totuși acestea nu au fost suficiente. În schimb, China prin darurile sale de milioane de dolari și împrumuturile cu dobândă redusă, care puteau fi accesate de către popoarele africane, mulându-se pe bugetul lor, a fost mult mai apreciată.

Exploatarea Africii de către Republica Populară Chineză, poate cauza consecințe tragice, iar problema esențială a continentului african este aceea că produce doar materii prime, ceea ce îl pune la cheremul cumpărătorului. Dacă Republica Populară Chineză ar sista extragerile și relațiile comerciale din Africa, economia acesteia ar scădea dramatic.

China nu-și exercită influența economică doar asupra continentului african, ci „ Mai multor țări din America de Sud li s-a făcut promisiunea că vor primi 100 miliarde de dolari în perioada 2005-2015, în schimbul angajării unor relații comerciale cu China”.

Statele Unite dându-și seama de amenințarea Chinei peste tot în lume, în 2006, cere acesteia încetarea presiunilor și a încălcării drepurilor omului. Este adevărat că influența Chinei s-a făcut simțită oriunde credea aceasta că poate să profite, stabilind contacte de orice tip. Chinezi considerau că dacă profitul economic nu e imediat, oricum ulterior va veni.

China fiind una dintre cele mai mari vânzătoare de arme din lume, a vândut arme convenționale Iranului, dar se specula că tot ea i-ar fi ajutat pe iraniei la dezvoltarea tehnolohiei nucleare.

Dezinteresul acesteia la scopul achiziționării de armament a cumpărătorilor, a dus la o extindere a acesteia pe piața armelor. De exemplu Nepal a cumpărat de la chinezi 25.000 de puști de asalt și 18.000 de grenade, iar printre clienții ei se număra și Burma și Sudanul, China nepunând nici un fel de întrebare în legătură cu modul în care vor fi folosite.

China fiind considerată protectoarea Coreei de Nord, în 2006 este pusă într-o situație delicată, în urma embargoului prin care se cerea Coreei de Nord neproliferarea de arme nucleare. Aceata nu-l ia în calcul, lansând un test de șapte rachete cu rază medie și lungă de acțiune, care s-au dovedit a fi un eșec, rachetele căzând în Marea Japoniei.

China și Rusia nu au susținut rezoluția ONU, conducerea chineză considerând că este obligația sa să-și protejeze vecinul comunist. Există și un proverb chinezesc care spune astfel „China este la fel de apopiată de Coreea de Nord, ca și „buzele de dinți”.

Pentru stoparea programului nuclear al Coreei s-a înființat un for din șase națiuni: Rusia, Statele Unite ale Americii, Japonia, Coreea de Nord, Coreea de Sud, iar China fiind țara gazdă, care promiteau acesteia ca și schimb ajutorarea. Coreea de Nord, fiind foarte sceptică, îi acuză pe ceilalți de intenții ascuse, retrăgându-se din for în 2005. Forul continuă politica de denulearizare și fără prezența acesteia.

Deturnarea dispozitivului atomic din 2006 de către coreeni, au dus la nemulțunirea Chinei, simțindu-se „scandalizată” deoarece cosnsidera că Kim Jong II, ar fi trebuit să o consulte. În urma acestui eveniment se propune o nouă rezoluție și pentru doua oară China își păstrează neutralitatea, nedorind sistarea completă a relațiilor diplomatice cu aceasta, iar mai mult decât atât era conștientă de puterea nucleară și de nebunia conducătorului coreean.

În 2006, China face un pas important pentru restabilirea relațiilor cu India, inaugurând Drumul Mătăsii prin trecătoarea Nathum-La din Himalaya. Redeschiderea acestor relații nu au căzut bine pentru toată lume. De exemplu, talibanii și populația Xinjiangului considerau că aceste relații nu au intenții diplomatice, ci de fapt China dorea să-și exercite controlul asupra provinciilor de la frontiera de vest și să împiedice mișcările de independență.

Datorită trecutului lor tomultos și în prezent între China și India există o rivalitate. La momentul actual China fiind mult mai puternică din punct de vedere economic decât India. Produsul său Intern Brut în 2005 era de 1,25 de biliarde de lire sterline, pe când al Indiei era de 443 miliarde de lire sterline. Totuți aceasta devine principalual adversar al Chinei, datorită creșterii mari a ratei natalității.

Tradițiile și cultura Chinei au reprezentat un aspect important în evoluția aceasta. Peste tot în lume tradiția și cultura modelează comportamentul de zi cu zi, iar pentru Chinei, istoria îndelungată a impus un respect aparte pentru tradiție, combinarea dintre cultura și viața obișnuită a oamenilor este mult mai conturată la chinezii, cultura ajungân să fie după cum specifica autorul englez Henry Kissinger „un adevărat mod de viață”.

„Realitatea este că realizările impresionante ale Chinei din ultimii 30 de ani lasă să se întrevadă existența unei teorii proprii dezvoltării, a unei home-grown philosophy, care, la rândul ei, nu poate fi înțeleasă decât prin raportare la tradițiile și acumulările culturale ale acestei țări”.

CONCLUZII

Din ceea ce am analizat pe parcursul întregii lucrǎri am putut concluziona că deși dezvoltarea impresionantă a Chinei din ultimii 30 de ani a fost fără precedent, că exinderea destul de rapidă a Uniunii Europene a avut o influență destul de mare, totuși consider că Statelor Unite ale Americii nu vor fi detronate în viitorul apropiat sau chiar niciodată.

Puterea acesteia a putut fi observată de la începutul unificării sale, dezvoltându-se rapid și impunându-și influența mai mult dipolmatic, spre deosebire de China în toate colțurile lumii. Deși zona euro a crescut într-un ritm impresionant, chiar atingând aproape același ritm pe cap de locuitor ca al Statelor Unite, totuși aceasta mai are o cale lungă de stăbătut până să poată concura cu celelalte puteri de pe scena politică. Din punct de vedere demografic atât China cât și Statele Unite sunt dinamice, pe când a Uniunii Europene este „stagnantă” .

Deși se peconizează ca în următorii 10-15 ani, China îi va prelua supremația Statelor Unite, totuși istoria arată că americanii au reușit de fiecare dată să iasă din impas, fără prea multe sacrificii. Dacă privim în urmă la istoria tumultoasă a Chinei, vom observa că de fapt aceasta a încheiat contacte mai mult cu forța sau prin santaj, ceea ce o va dezavantaja cândva.

„Pentru un stat, a fi puternic presupune nu doar a deține putere, ci și a o crea, dezvolta și îmbunătăți. Pentru Statele Unite, condițiile particulare de care a beneficiat au posibilitatea de a deține avantajele deosebite față de alte state. Geografia sau istoria: resursele deosebite pe care le au America, precum și felul în care le îmbogățește continuu reprezintă premisele statutului de superputere, care în alte condiții, are toate șansele de a fi menținut în continuare. Deși dificil de cuantificat și de evaluat, printr-o complexitate de indicatori și aspecte, acest statut este totuși suficient de clar, în suficient de multe domenii, pentru a putea concluziona că este preponderent.”

BIBLIOGRAFIE

Bărbulesc, Iordan, Gheorghe, Uniunea Europeană de la NAȚIONAL la FEDERAl, Editura Tritonic, București, 2005.

Bărbulesc, Iordan, Gheorghe,Uniunea Europeană, POLITICILE EXTINDERII, Editura Tritonic, București, 2006.

Broșura PESC – Politica Europeană de Securitate și Apărare

Brzezinski, Zbigniew, Marea tablă de șah. Supremația americană și imperativele sale geostrategice, Editura Univers Enciclopedic, București, 2000.

Buckley, Patricia, Embrey, Cambridge Illustrated History of China, Cambridge University Press, 1996.

Bull, Hedley, Societatea anarhică, Editura Știința, Chișinău, 1998.

Cioculescu, Șerban, Introducere în Teoria Relațiilor Internaționale, Editura Militară, București, 2007.

European Union Foreign Security and Defence Policy : basic documents, Romanian Institute of International Studies “Nicolae Titulescu”, București, 2003.

Gaddis, John, Lewis, Războiul Rece, Grupul Editoria RAO, București, 2009.

Gardels, Nathan, Schimbarea ordinii globale, Editura Antet, București, 1998.

Goldstein, Joshua, Pevehouse, Jon, Relații internaționale, Editura Polirom, Iași, 2008.

Guzzini, Stefano, Realism și Relații Internaționale, Editura Institutul European, Iași, 2000.

Ispas, Gabriel, Liviu, Uniunea Europeană. Evoluție. Instituții. Mecanisme, Editura Universul Juridic, București, 2012.

Kissinger, Henry, Despre China, Editura Comunicare.ro, București, 2012.

Lawson, Stephanie, Relații internaționale: o scurtă introducere, Editura CA Publishing, Cluj Napoca, 2010.

Loghin, Leonida, Al Doilea Război Mondial. Acțiuni militare, politice și diplomatice. Cronologie, Editura Politică, București, 1984.

Morgenthau, Hans, Politica între națiuni. Lupta pentru putere și lupta pentru pace, Editura Polirom, Iași, 2007.

Strange, Susan, State și piețe, Editura Institutul Euro pean, Iași, 1997.

Vasile, Adriana, Puterea Statelor Unite ale Americii în plan global, Editura Lumen, Iași, 2007.

Wallace, Helen, Wallace, William, Elaborarea politicilor în Uniunea Europeană, Institutul European din România, București, 2005.

Waltz, Kenneth, Theory of International Politics, Addison Wesley, 1979.

Zakaria, Fareed, Lumea postamericană, Editura Polirom, Iași, 2009.

http://eeas.europa.eu

Sfera politicii