Puterea Monarhica Legalitate Versus Abuz de Putere

Secolul III a reprezentat o perioadă de profundă criză în Imperiul Roman, criza care și-a lăsat amprenta asupra tuturor palierelor societății romane. Este o perioadă de instabilitate ce se manifestă atât în plan politic dar și sub aspectul mentalităților. Împărații secolului al III lea, în marea lor majoritate de factură militară, ăși vor legitima domnia în orimul rând pe calitatea lor de victor al populațiilor barbare. Se generalizează tot ca procedeu de legitimare folosirea genealogiei inventate pentru a da deținătorului puterii origini ilustre. Împărații acestui secol ăși vor centra propaganda în jurul ideii de revenire a secolului de aur și se vor prezenta drept continuatori ai lui Marcus Aurelius sau Claudius al II lea Ghoticus. Sistemul de guvernare conceput de Diocletian, se dorea a fi soluția pentru depășirea crizei. Reformele profunde din această perioadă s-au dovedit însă viabile doar pe termen scurt nereușind să soluționeze gravele probleme cu care se confruntă statul roman. Conceptul de guvernare colectivă, așa cum a fost el imaginat de Diocletian nu a funcționat în totalitate și a eșuat în a rezolva problema uzurpărilor care creau instabilitate într-un imperiu amențat în permanență de populațiile de la granițele sale.

Din punct de vedere ideologic, Diocletian a creat un sistem coerent bazat pe conceptul imaginii în oglindă a lumii divine. Dorea ruperea de criza secolului III, de trecut, prin titulatura el și Maximian se legitimau de la Marcus Aurelius dar cei doi caesari, Constantius și Galerius îl aveau ca punct de legitimare pe Claudius al II lea Ghoticus, umând să întemeieze o nouă dinastie a Valeriilor. Prin introducerea ritualului proskynesis la curtea imperială se accentuează tendința de orientalizare a monarhiei romane, tendința ce ăși are originea chiar în epoca Principatului.

Domnia lui Constantin I, reprezintă punctul principal în evoluția ideologiei imperiale a secolului al IV lea. Din acest moment se poate vorbi de la începutul unui proces de creștinare treptată a instituției imperiale, proces care va fi încheiat de Gratian prin refuzul preluării titlului de pontifex maximus.

Momentul Iulian reprezintă doar o palidă încercare de revenire la tradițiile păgâne ale Principatului, o încercare de stopare a unei evoluții ireversibile către un imperiu creștin. Evoluția ideologiei în secolul IV este strâns legată de ascensiunea religiei creștine în Imperius, religie care va modifica propaganda și modul de legitimare al împăraților.

Istoriografia antichității târzii a cunoscut o permanentă evoluție, începând de la opera fundamentală a lui Edward Gibbon, The Decline and Fall of the Roman Empire. Pentru acest autor perioada 284-565 a reprezentat o perioadă de declin în istoria Imperiului Roman, al cărui apogeu fusese atins în timpul dinastiei Antoninilor. Antichitatea târzie a devenit un domeniu distinct, care dispune de propriile mijloace de cercetare. Chiar dacă au existat numeroase încercări, încă nu beneficiem de o lucrare care să analizeze în amănunt puterea imperială a Orientului roman târziu. Lucrările care tratează istoria antichității târzii suferă de câteva deficiențe fie sunt prea generale, și deci inutile pentru analizarea puterii imperiale, fie sunt limitate din punct de vedere cronologic, devenind înșelătoare prin simplul fapt că, în conformitate cu o mai veche tradiție istoriografică, ele decupează istoria imperiului roman târziu sau a unui anumit personaj din contextul general al perioadei.

Scopul lucrării de față este o analiza a ideologiei, propagandei și comunicării politice din antichitatea târzie, pentru perioada secolului IV.

Studiul demarează cu o discuție din perspectivă antropologică a teoriei puterii, urmată de o analiză a bazelor legale ale puterii, ca și evoluția acestor baze. Apoi analiza ideologiei imperiale a antichității târzii, analiza rolului propagandei imperiale, element deosebit de important în înțelegerea caracteristicilor puterii imperiale din antichitatea târzie. Pornind de la propaganda augustană, continuând cu evoluția sa în epoca principatului, puterea și teoria sa au aevoluat permanent în direcția sacralizării. Această sacralizare a fost strâns legată de câteva alte elemente definitorii, cum ar fi preluarea imperium maius și monopolizarea triumfului militar de către Augustus,sacrosanctitatea presupusă de deținerea puterii tribuniciene, calitatea de pontifex maximus, elemetele privind titulatura imperială și evoluția sa în epoca Principatului, sau apoteoza imperială, strâns legată de inițierea și apoi dezvoltarea cultului imperial, toate acestea vor fi analizate în lucrarea de față, în capitolele care tratează aceste subiecte.

Ideea că perioadele de criză au marcat disfuncționalități în cadrul statului roman ar trebui reconsiderată, în sensul că ele reprezintă în fapt tot atâtea etape în evoluția relațiilor dintre deținătorul imperiului și supușii săi. Analiza uzurpărilor reprezintă de asemenea un alt element important în studiul puterii. Elementul militar a rămas o componentă majoră în cadrul proclamărilor imperiale. Capitolul care tratează dinamica societății romane și efectele sociale ale propagandei prezintă și grupurile de presiune. Analiza acestora se va realiza din punct de vedere prosopografic a facțiunilor de la curtea imperială. Structura grupurilor de presiune, ca și caracteristicile acestora, reprezintă tot atâtea elemente care vor fi luate în discuție.

În finalul lucrării voi prezenta eficiența și consecințele propagandei în secolul IV, și trecerea de la păgânism la creștinism, aceasta fiind una din moștenirile imperiului roman creștinismul ca religie de stat, lui nu doar religie tolerată.

Pentru realizarea prezentului studiu voi folosi diferite metode, determinate de specificul fiecărui capitol în parte. Primele două capitole vor fi tratate atât din punct de vedere antropologic, încercându-se prezentarea unei teorii a puterii, cât și validitatea sa la nivelul structurilor puterilor din antichitatea târzie. Cu accent pe documentele oficiale, în special pe sursele epigrafice, se va încerca analiza celor două planuri ale puterii, cel oficial și cel informal, ca și a relației dintre ele. Pentru următorul capitol, sursele literare și analiza lor reprezintă cheia pentru înțelegerea mecanismului propagandistic. Cu rezerva că termeni precum propagandă sau ideologie vor fi folosiți din lipsa unor concepte care să definească în mod specific fenomenul propagandei imperiale, aceasta va fi analizată utilizându-se studiul combinat al emisiunilor monetare, titulatura imperialăși evoluția iconografică a portretului imperial în antichitatea târzie. Un accent deosebit va fi pus pe analizarea surselor literare, în special panegiricele, al căror studiu sperăm să descopere noi aspecte legate de propaganda imperială.

Pentru următorul capitol va fi folosită o abordare diferită respectiv analiza prosopografică a personajelor implicate în actul guvernării. Această metodă s-a dovedit extrem de utilă și în cadrul altor lucrări moderne, ea relevând aspecte foarte interesante legate de exemplu, de componența grupurilor de presiune sau de fenomenul uzurpării.

Vastitatea temei propuse a determinat câteva limitări în câmpul prezentei investigații. Astfel au fost alese spre analiză doar anumite aspecte legate de puterea imperială, care au părut a fi relevante pentru discutarea subiectului, precum și o limitare temporală, dat fiind perioada Antichității Târzii. Este adevărat perspective propusă nu acoperă totalitatea subiectului extreme de vast, însă abordarea de față consider că acoperă aspecte mai putin studiate în cercetarea modernă.

Dificultatea realizării prezentei lucrări este dată și de lipsa informației din biliotecile românești. Ca orice lucrare de istorie universală, și cea de față, a trebuit să fie tributară acestei deficiențe. De aceea ea este dependentă de accesul la informație, un accent deosebit fiind pus pe reanalizarea surselor antice. Din acest punct de vedere, metoda s-a dovedit în cele din urmă a fi extrem de utilă, ea relevând noi aspecte legate de puterea imperială a antichității târzii.

Studiul antichității târzii își are originile în numeroase lucrări. Printre acestea amintim următoarele:

Lucrarea elaborată de Edward Gibbon în a doua jumătate a secolului al XVIII lea, The Declin and Fall of the Roman Empire. Această lucrare a a marcat profund lucrările ulterioare care tratau imperiul roman târziu, fiind virulent anticlericală. Pentru Edward Gibbon, imperiul roman a continuat până la 1453, decăderea sa datorându-se dispariției virtuților vechilor cetățeni ai Romei. Luxul, orientalizarea, creștinismul și transformarea statului în opresor al societății, sunt tot atâtea idei care se regăsesc în opera lui Gibbon. Autorul iluminist a prezentat o imagine negativă asupra statului roman târziu și apoi bizantin, reușind să descurajeze studiile bizantine pentru aproximativ un secol.

Istoria imperială trebuie să fie percepută ca o continuare, în care există diferite planuri ce evoluează în strictă interdependență unele față de altele. În planul puterii imperiale, cel avut în vedere în prezenta lucrare, termeni precum evoluție și continuitate trebuie întotdeauna luați în considerare atunci când se încearcă analizarea acesteia. Considerăm așadar că termenul de antichitate târzie este cu mult mai adecvat pentru a defini realitățile perioadei cuprinse între accederea lui Diocletian și moartea lui Iustinian (date alese în mod arbitrar, ele însemnând pe de o parte ultima încercare serioasă de revigorare a păgânismului și ultima încercare serioasă de recreare a imperiului mediteranean) Dacă se au în vedere si alte aspecte, neluate în dicuție în prezenta lucrare, antichitatea târzie ar putea avea ca limite extreme proclamarea lui Hadrian ca dominus în sursele epigrafice și proclamarea lui Carol cel Mare ca împărat roman, primul barbar care își permite uzurparea titlului de împărat roman.

Redeșteptarea interesului pentru studiul antichității târzii, respectiv Bizanțului, s-a realizat prin lucrările lui Ernst Stein Bas Empire și cea a lui A.A.Vasiliev, Histoire de l’Empire Byzantin. În acest moment istoria antichității târzii se confundă cu cea a imperiului bizantin. Opera lui Ernst Stein pune accent pe aspectele politice ale antichității tîrzii. Pentru el imperiul roman târziu era caracterizat de trei trăsături principale: deplasarea spre Orient a centrului de gravitate politic, cultural și economic al imperiului, triumful în lumea romană a creștinismului, religie de sorginte orientală și care, în forma sa greacă, a sfârșit prin a deveni religie de stat și substituirea limbii latine cu cea greacă, ca limbă oficială. Pentru același autor, istoria bizantină reprezenta o continuare organică a istoriei romane.

Opera lui A.A.Vasiliev reprezintă o contribuție utilă, cel puțin din punct de vedere cronologic, ca și la nivelul analizăriisurselor literare, pentru studiul puterii imperiale a antichității tîrzii.

Lucrarea lui A.Piganiol, L’Empire chretien tratează în mod sistematic istoria secolului IV, cu accent istoria politică, fără însă a neglija și analiza instituțiilor. Lucrarea analizează creșterea importanței creștinismului în cadrul structurilor imperiale. Acesta ajunge la concluzia că imperiul roman a fost asasinat, autorii fiind în principal barbarii germanici. Afirmația vine în contextul sfârșitului celui de-al doilea război mondial, când întreaga lumeblama Germania pentru nenorocirile aduse prin declanșarea războiului și a ororilor acestuia. Slăbiciunea lucrării acestuia constă în accentul aproape exclusiv pus pe sursele scrise.

Istoria imperiului roman târziu este descrisă de către unii cercetători în termeni precum decădere, comparativ cu istoria Principatului. Istoria antichității târzii, analizată în termeni evolutivi și de transformare față de epoca Principatului, se prezintă în mod surprinzător de diferit. În locul unei decăderi, avem de-a face cu o evoluție, determinată de contactul cu Orientul elenizat și care a dus în final la puterea aproape sacră a basileului bizantin.

A.H.M. Jones a realizat o lucrare intitulată Constantine and the Conversion of Europe, care tratează în principal epoca lui Constantin cel Mare și creștinarea imperiului în timpul acestuia. Autorul era tributar viziunii cronologice asupra istoriei, cu accent pe influența creștinismului asupra structurilor puterii.

Lucrarea Histoire de l’Etat Byzantin, a autorului G. Ostrogorsky, pune accent pe o perspectivă bizantinistă asupra istoriei. Perspectiva, prezentă de regulă în lucrările care tratează istoria imperiului bizantin, consideră că aceasta începe o dată cu accederea lui Constantin la putere.

A.H.M. Jones, autor al lucrărilor The Later Roman Empire 284-602. A social Economic and Administrative Survey, abordeză istoria antichității târzii dintr-un alt punct de vedere, cel al istoriei sociale și economice. Această lucrare insistă pe aspectele sociale și economice care au determinat evoluția statului roman târziu, spre deosebire de predecesorii săi, care puneau accent pe aspectele politice.

Lucrarea Claudian, Poetry and Propaganda at the Court of Honorius a lui Alan Cameron este prima lucrare care se bazează pe panegiric și poezia de curte în creionarea ideologiei imperiale. Lucrarea se înscrie în curentul istoriografic, care tindea spre studiul ideologiei, factor determinant în analiza puterii imperiale. Aceasta pentru că ideologia creează legitimitatea. Iar rolul ideologiei, mai ales în condițiile antichității târzii, dar nu numai, este extrem de important. Fundamentarea teoretică a puterii sau a abuzului de putere a permis evoluția spre autocrația imperiului roman târziu. Alan Cameron pune accent pe relațiile informale existente între personajele influente de la curtea imperială occidentală, din acest punct de vedere, lucrarea sa constituindu-se într-un adevărat manual pentru cercetătorul epocii.

Autorul Peter Brown, prin lucrarea sa The World of Late Antiquity from Marcus Aurelius to Muhammad,a deschis noi perspective asupra studiului mentalităților. Rolul creștinismului și în general al religiei, până atunci neglijat în istoriografie a fost astfel evidențiat. Punctul acestuia de vedere este că istoria antichității târzii trebuie percepută în termeni de transformare și evoluție, ca și privirea entuziastă asupra istoriei perioadei. Lucrarea lui Peter Brown a accentuat rolul religiei în structura puterii imperiale.

Istoria antichității târzii nu poate fi analizată fără a avea în vedere caracteristica sa principală, de rezultat al evoluției care pornește încă din epoca Principatului, dacă nu chiar mai devreme.

Lucrarea lui T.D. Barnes Constantine and Eusebius este deosebită. Autorul, printr-o analiză coroborată a diferitelor tipuri de surse ajunge la concluzia că opera lui Eusebius din Caesarea, departe de a reprezenta o inovație în domeniul teoriei puterii, este în fapt o adaptare a discursului elenistic asupra puterii. Autorul rămâne tributar concepției conform căreia Constantin a dus o politică deliberată de promovare a creștinismului în rândul religiilor oficiale, după 312, până la ajungerea sa într-o poziție privilegiată, el considerând că o personalitate poate schimba istoria.

Ideologia antichității târzii este strict legată de legitimarea puterii. Pentru a compensa lipsa acuta de legitimitate a împăraților antichității târzii, ei au creat un sistem complex, încă din epoca tetrarhică, prin care acceptul divinității devine factorul determinant al legitimării guvernării. Chiar și în epoca creștină, acest accept a rămas o componentă majoră a discursului imperial. Imaginea imperiului terestru, oglindă sau copie a celui divin, reprezintă un împrumut din cultura păgână, singura transformare fiind cea a împăratului, care devine vicarius Dei.

Contribuțiile lui Peter Brown sau Timothy D Barnes au reliefat faptul că avem de-a face cu o evoluție pornind din epoca Principatului, din acest punct de vedere . Criza secolului III reprezentând o etapă decisivă, limitarea tematică determinând o tratare a istoriei antichității târzii din diferite puncte de vedere. Aceasta a dus la lipsa unei priviri de ansamblu referitor la puterea imperială din antichitatea târzie, aducând însă contribuții în profunzime la analiza imperiului roman târziu. Averil Cameron a accentuat rolul creștinismului și al discursului creștin asupra evoluției puterii imperiale. Lucrarea sa pune accent pe relația creștinism păgânism, cu o privire specială asupra operei panegiriștilor de secol IV.

Trăsătură generală de altfel pentru istoricii care s-au ocupat de antichitatea târzie, lipsa încadrării în context este legată de tipul de analizare al istoriei, chiar la sfârșitul secolului XX. Accentul pus pe analiza detaliată a surselor referitoare la perioada avută în discuție, fără a face însă legătura și cu alte perspective, cea romană sau bizantinistă, asupra epocii.

Există un punct slab al istoriografiei care se ocupă de antichitatea târzie, respectiv o insuficiență la nivelul conceptelor și definirii cronologice a dus la diferite abordări legate de antichitatea târzie. Autorii se feresc să inoveze în domeniul istoric, abordându-l dintr-un punct de vedere tradiționalist. Pentru o privire de ansamblu asupra antichității târzii, nu trebuie să existe o limitare strict la domeniul istoric.

Trebuie să existe împrumuturi din antropologie, sociologie sau chiar din studiul mitologiei devin utile atunci când este vorba de analiza puterii imperiale, ideologia, propaganda sau formele de comunicare ale antichității târzii. Studiul combinat al diferitelor tipuri de surse poate aduce în lumină aspecte interesante.

Studiile referitoare la antichitatea târzie au cunoscut o permanentă ascendență. Începând cu Edward Gibbon, permanent am avut de-a face cu o dezvoltare a studiilor referitoare la tema prezentei lucrări. Însă trebuie menționate și câteva probleme. Trebuie făcută distincția dintre istoricii romaniști și cei bizantiniști. Dacă cei romaniști au pus accent pe epoca principatului, pentru ei antichitatea târzie reprezintă o anexă la istoria imperiului roman, pentru bizantiniști, antichitatea târzie reprezintă o anexă, dar la începutul imperiului bizantin.

Antichitatea târzie a reprezentat un domeniu distinct, în continuă expensiune, însă istoriografia modernă este încă tributară în mare parte concepției lui Edward Gibbon, care percepea istoria antichității târzii în termini precum decădere și declin.

CAPITOLUL I

Puterea monarhica legalitate versus abuz de putere

Teoria puterii

Conceptul de putere este definit în raport cu doi factori aflați într-o relație directă cu aceasta. Statul și autoritatea. Definirea acestor doi termeni se limitează temporal, doar la perioada antichității, atunci când formula politică dominantă în spațiul mediteranean era statul de tip tradițional. Statul de tip tradițional se formează pornind de la unitățile politice preexistente, pe care nu le poate elimina și pe care se bazează propriile sale structuri. În statul de tip tradițional se poate observa supremația unui centru politic, asupra căruia planează amenințarea segmentării teritoriale. În aceste stat suveranul deține puterea în virtutea unor atribute personale și prin mandat de la zei ori de la strămoșii regali, mandat care îi permite să acționeze ca apărător al tradiției, considerată ca fiind inviolabilă, în virtutea căreia pretinde o supunere a cărei încălcare echivalează cu un sacrilegiu. Puterea și autoritatea sunt într-atât de personalizate, încât interesul public ajunge să se confunde cu cel privat al deținătorului puterii. Strategiile politice pun accent pe legăturile de rudenie, pe raporturile clientelare, sau diverse alte procedee care permit mărirea numărului de dependeți, ca și mijloacele rituale care asigură puterii baza ei sacră.

Un stat de tipul imperiului roman târziu poate fi caracterizat prin câteva criterii bine precizate, care îl diferențiază de criteriile enunțate anterior: o autoritate centrală puternică, având la vârf împăratul, care cel putin teoretic dispune de o autoritate absolută asupra supușilor săi, ajutat în guvernare de o birocrație extrem de eficientă pentru antichitatea târzie, al cărei vârf este reprezentat chiar de către împărat, care numește funcționarii, o armată permanentă, care teoretic are ca obiectiv apărarea autorității imperiale în interiorul limes- ului împotriva inamicilor externi, barbarii, dar și apărarea deținătorului imperiului împotriva uzurpărilor. Existența unor frontiere clar stabilite între imperiu și barbaricum, sau între cele două partes imperii după momentul 395, reprezintă un ultim criteriu pentru calificarea imperiului oriental ca stat de tip tradițional.

Definița oferită de Dicționarul de sociologie tipului de autoritate este mult prea generală pentru a putea fi aplicată. Autoritatea este în strânsă legătură cu legitimitatea. Pentru ca un împărat să fie considerat legitim, el trebuie să dispună de consensul celor guvernați, manifest prin aclamațiile care însoțesc accederea la putere, acceptul din partea divinității, realizat fie prin luarea auspicia, la fel ca magistrații romani, fie, după acceptarea creștinismului în rândul religiilor licite, de acordul Bisericii și victoria în război (care demonstrează astfel protecția divină), investirea din partea predecesorului – continuitatea dinastică. Întreaga ideologie a antichității târzii va avea ca rezultat afirmarea autorității imperiale asupra teritoriului imperiului. Pentru obținerea acestui rezultat sunt afișate portretele imperiale în orașe sau pe stindardele legiunilor, moneda având și ea, un rol propagandistic, prin imprimarea chipului idealizat al împăratului pe avers. Autoritatea era strâns legată și de puterea de care dipunea împăratul. Puterea imperială evolua pe două planuri. Unul al puterii oficiale, proclamate a împăratului, în strânsă legătură cu legea și aplicarea ei, și al doilea plan, cel al puterii informale, care depindea de personalitatea deținătorului imperiului. Planul puterii informale conținea elemente precum ideologia și comportamentul, puterea oficială conținea bazele legale ale puterii. Istoria Romei ar putea fi descrisă ca o istorie a abuzului de putere. Abuzul de putere era determinat de comportamentul unor împărați precum Caligula, Nero, Domitian sau Commodus. Apoi urmează trecerea în câmpul ideologiei a unui astfel de comportament, fiind creat astfel un precedent pentru împărații ulteriori, prin intermediul propagandei imperiale abuzul de putere al „Cezarilor nebuni” fiind difuzat pe întreg imperiul. Singura opoziție putea veni din partea unor membri ai ordinului senatorial, care nu aveau la dispoziție mijloacele necesare propagandistice ale împăratului pentru a putea face cunoscută opoziția. Împărații de mai târziu au preluat propaganda „Cezarilor nebuni”, asimilând-o propriei ideologii, fără însă a mai întâmpina opoziție, pentru că exista deja un precedent. O ultimă etapă era reprezentată de trecerea în planul puterii oficiale, abuzul inițial de putere fiind astfel legalizat printr-o măsură legislativă – de obicei edict imperial.

J. Pouillou considera că societatea cunoaște mai multe ordini, mai mult sau mai puțin compatibile. În caz de conflict, una dintre aceste ordini trebuia să le învingă pe celelalte. În cazul imperiului roman, ordinea republicană, propusă de un stoic precum Cato Uticensis, a fost în final înlăturată de ordinea imperială. Meritul lui Octavian a fost acela de a masca ordinea morahică sub o aparență republicană, menită să continue ficțiunea unei res publica, chiar dacă în fapt regimul se schimbase. Pentru perioada imperială, au existat diferite tipuri de ordini propuse de către Augusti: fie puterea monarhică cu accente militare, propusă de către regimul Flaviilor sau de către Traian, care înainte de toate se considerau comandanți militari și abia după aceea conducători civili, fie monarhia sacralizată a lui Caligula, Nero și Commodus, care punea accent pe atributele sacre ale suveranului, sau tipul de monarh părinte, care pune accent pe noțiuni precum bunul păstor, calitatea de pater și superioritatea împăratului/dominus față de supușii săi, devenită aparentă în timpul dinastiei antonine. Aceste trei principale tendințe au condus la creșterea autorității imperiale.

Puterea monarhică poate fi analizată și din altă perspectivă. De exemplu, pentru Paul Veyne, cele trei tipuri de putere ar putea fi următoarele: puterea dobândită prin delegație, noul monarh fiind ales de popor sau de fostul rege, acest tip de putere se ascunde în spatele funcției imperiale, fără a avea un caracter personal. Al doilea tip ar fi cel al regelui ereditar, proprietarul regatului și dispunând de o aură charismatică (modelul pentru împăratul roman). Ultimul tip, cel al șefilor naturali, datorat unor cauze obiective, puterii economice, prestigiului, talentului politic sau charismei. Tot în opinia acestui autor, persoana monarhică are un caracter public, în cazul particular al statului roman principele, comportându-se ca un părinte sau patron al plebei capitalei. Roma s-a transformat într-o scenă de teatru, în care împăratul joacă rolul protagonistului dintr-o piesă de teatru. Teatralitatea a fost accentuată în antichitatea târzie, când una dintre reformele lui Diocletian a constatat în introducerea ceremonialului. După creștinarea imperiului, împărații au devenit divi încă din timpul vieții..

Autorul Norbert Elias, a conturat teoria puterii monarhice. Analizând această putere monarhică a evului mediu, autorul a observat existența a doua monopoluri monarhice: cel militar și cel financiar. Mijloacele financiare permiteau menținerea monopolului militar, care era garantul celui fiscal. Puterea socială a regelui depindea de echilibrul dintre grupurile de presiune, cooperarea dintre ele, convergența intereselor, dar și existența tensiunilor și opoziția de interese dintre grupuri. Astfel, regele avea rolul de mediator între grupurile de presiune, fiind totodată reprezentantul unora dintre ele. Această teorie pune accentul foarte mult pe latura sociologică a puterii, abandonând aspectul religios, extrem de important pentru analiza istoriei antichității târzii.

Aspectul religios al autorității monarhice a fost analizat de un alt autor, Jean Paul Roux. Pentru el regele este in primul rând un obiect religios, importantă fiind autoritatea sacră a suveranului. Pentru J.P. Roux, începând cu secolul al II lea d. Hr, instituția monarhică a fost sacralizată, “ca emanație a lui Sol Invictus”, principele transformându-se într-un personaj religios, care nu era preot. Printre trăsăturile monarhiei, continuitatea și religia sunt cele mai importante. Pentru Roux, regele este la marginea socialului, acesta nefăcând parte din societate, deoarece are rolul de arbitru/mediator. Regele nu este o persoană obișnuită, el trebuind să îndeplinească o serie de criterii care îl trec în domeniul supraumanului, înțelepciune, prudență, bunătate, frumusețe.

De asemenea trebuiesc precizate anumite considerații legate de relația dintre rege și supușii săi: suveranul nu poate fi mai presus de lege, sursele antice accentuând încă din secolul al II lea d. Hr această relație, suveranul este garantul ordinii, care o copiază pe cea divină, tirania reprezintă o dereglare a puterii regale, fiind în strânsă legătură cu pierderea consensului celor guvernați. Monarhul care guvernează în absența consensului, sau îl pierde prin actele de injustiție pe care le face, se transformă în tiran. Consensul celor guvernați conferă legitimitate, care la rândul ei oferă autoritate. Acest consens poate fi obținut fie prin deținerea unei autorități recunoscute, fie prin generozitate, care se manifestă în spațiul roman prin proclamarea conceptului de liberalitas drept calitate imperială, sau prin acordarea de donativa la accederea la putere.

Împăratul este reprezentantul autorizat și legitim al poporului roman. Ca persoană publică, împăratul devine încarnarea statului, el ilustrează maiestatea poporului roman.

Relația public – privat este deosebit de delicată în cazul împăratului roman. De nenumărate ori ele se confundă. Statutului de persoană publică pe care îl implică deținerea imperiului face ca împăratul să se transforme, într-o icoană vie. După investire, împăratul nu mai este o persoană particulară, ci se transformă într-una publică el este statul și în această calitate dispune de o serie de calități și monopoluri atașate instituției imperiale.

Împăratul dispune de controlul asupra resurselor strategice: distribuțiile de grâne, aurul și prelucrarea sa, purpura și fabricarea sa, fabricarea armelor, iar mai târziu fabricarea mătăsii. Împăratul dispune și de monopolul militar.

Din domeniul militar și politic derivă așadar sacralitatea instituției imperiale, tocmai pentru că în antichitate, politicul este indisolubil legat de religios. De asemenea este important de menționat că nu persoana este cea adorată, ci funcția pe care acesta o reprezintă și care îi conferă un statut superior oamenilor de rând.

Din punct de vedere sociologic, împăratul este primul evergent al Romei și patronus al ei. Împăratul era singurul care avea dreptul să construiască noi edificii publice, ceea ce îi conferea statutul de triumphator. Împăratul era singurul care avea dreptul de a distribui grânele, deci el era cel care supraveghea bunăstarea cetățenilor.

Un alt monopol imperial se referă la justiție. Împăratul este ultima autoritate în domeniu, izvor al legilor și judecător suprem. El poate delega o parte a autorității sale unor reprezentanți, dar rămâne autoritatea supremă, dispunând de jurisdicție în apel.

Sistemul de guvernare al lui Augustus a determinat o serie de discuții în rândul cercetătorilor, în ceea ce privește natura principatului.

1.2 Natura Principatului

Data nașterii Principatului a fost ședința senatului din 16 ianuarie 27 î. Hr. Conform istoriografiei moderne. Forma de guvernământ instituită de Octavian a trezit numeroase discuții în literatura modernă de specialitate. Voi încerca să rezum mai jos câteva dintre direcțiile principale. Pentru A. Alföldi, fundamentul real și originea suveranității lui Augustus se găseau în calitatea acestuia de salvator al statului. Legitimarea lui Augustus era confirmată prin stoparea războaielor civile, readucându-se concordia în cetate, și deci salvând statul de la distrugere. Conform aceluiași autor, partea informală a puterii a avut un rol important în structura puterii imperiale. Mitul salvatorului, de influență elenistică, presupunea o apropiere de divinitate, transformându-l pe deținătorul acestei calități într-o persoană superioară oamenilor obișnuiți, eventual într-un erou fondator. Acest mit a avut o largă circulație în lumea antică. După instituirea Principatului, Apollo a rămas conservatorul imperial prin excelență, tocmai datorită calităților de salvator de care dispunea acest zeu. La fel cum Apollo este un zeu salvator, și Octavian a salvat statul roman de hybris, în cazul de față războiul civil. . Deci se poate observa că pentru elaborarea teoriei lui A. Alföldi mitul salvării de la distrugere a reprezentat un element important.

Max Weber a caracterizat statul roman ca fiind patrimonialist. Acest model presupunea ca norma în ceea ce privește organizarea statului să fie reprezentată de cutumă, considerată inviolabilă. Tipul de autoritate era cel personal, organizarea sa ignorând administrația în sensul modern al termenului. În acest tip de stat – patrimonialist, suveranul/monarhul recurge mai mult la demnitari decât la funcționari, fiind contestată separarea dintre domeniul privat și cel public, acesta reprezentând forma de dominație tradițională. Suveranul administra prin intermediul sclavilor, liberților și procuratorilor imperiali, la fel cum un pater familias își administra casa. Pentru Max Weber, clientela juca un rol extrem de important în administrarea statului roman, suveranul administrând imperiul ca pe un patrimonium, iar relațiile personale cu împăratul fiind puse pe primul plan.

Autorul Anton von Premerstein, a considerat că instituirea principatului s-a făcut în baza acceptării lui Octavian ca prostates al statului. În anul 27 î. Hr, Octavian a primit de la senat și popor, tutela asupra statului, în această calitate fondatorul Principatului și urmașii săi guvernând, această calitate ducând la ideea conform căreia împăratul se identifică cu statul.

De asemenea se pune accent pe relațiile clientelare, care erau esențiale în guvernarea statului roman. Autorul considera că împăratul era patronus unui sistem clientelar tentacular extins la nivelul întregului imperiu. Perspectiva lui von Premerstein asupra statului roman nu poate fi legată decât de domeniul ideologiei, deoarece practic ea nu poate fi aplicată (dimensiunile imperiului și numărul locuitorilor săi nu permiteau o asemenea extindere a rețelei clientelare, decât simbolic).

Pentru A. Magdelain și Michael Grant puterile principelui erau concentrate pe auctoritas, folosind ca și argument afirmația lui Augustus (Res Gestae, 34), că în magistraturi nu a deținut mai multă potestas decât alții, dar i-a depășit pe toți în auctoritas. Pentru A. Magdelain, Augustus era magistrat prin potestas și princeps prin auctoritas. Ultimul concept, în viziunea autorului, la început cu valoare morală și politică, s-a instituționalizat către sfârșitul domniei lui Augustus, atunci când concilium principis a început să ia decizii cărora auctoritas le dădea valoare de lege.

Michael Grant considera că Augustus și-a fondat puterea pe autoritate, recunoscută oficial de senat, fiind atestată pe monede prin sigla CA (Caesaris auctoritate) și grație căreia intervenea în domeniile interzise imperiumului: justiție, alegeri, în privinciile senatoriale. Auctoritas a fost adesea confundată cu potentia, puterea ilegală, fiind fondată nu pe baze legale, ci pe dignitas, valoarea rudelor și strămoșilor, virtuțile publice și puterile principelui.

Istoria imperială a Romei ar putea fi caracterizată ca un permanent abuz de putere din partea principilor, care cu timpul s-a transformat în tradiție și apoi a devenit lege. Această percepție asupra naturii principatului este greșiă tocmai prin faptul că pune accent prea mare pe ideologie. În ideologia augustană există contra argumentul la teoriile celor doi utori instituirea principatului avea la bază două piese fundamentale pe care s-a bazat Octavian, mai întâi, sfârșitul războaielor și reinstaurarea păcii în cetate, apoi restaurarea Republicii. Împăratul din epoca Principatului era înainte de toate, primul magistat al statului. Rolul autorității nu trebuie minimalizat, conceptul având un rol important în construirea ideologiei imperiale și în justificarea abuzurilor întreprinse de partea monarhică în favoarea unei puteri imperiale din ce în ce mai autoritare.

Pentru Andre Piganiol, fundamentul Principatului era reprezentat chiar de noțiunea de princeps, care pentru el are o valoare juridică, ce presupune puteri lărgite. Augustus este, cu adevărat, princeps senatus începând cu 28 î. Hr, în această calitate putând influența decisiv părerile celorlalți membri ai venerabilului corp politic. El este și princeps civium, repezentant autorizat și legitimat al poporului roman, care i-a conferit imperium tocmai în această calitate. De asemenea, este princeps universorum, pentru că deja Roma tinde să se confunde cu orbis terrarum. Principes au existat și anterior constituirii Principatului. Pentru Cicero, orice om politic al epocii republicane târzii, care domina scena politică era calificat drept princeps. În această perspectivă, se poate considera că mai degrabă ambiguitatea puterilor conferite lui Augustus i-au permis acestuia instituirea noii forme de guvernământ, decât noțiunea de princeps. Acest concept ține mai mult de partea informală a puterii monarhice, ea neavând decât în cazul calității de princeps senatus o bază legală. În titulatura imperială, formula nu presupune și includerea titlului de princeps. Cunoscută fiind apetența romanilor pentru legalitate, probabil că împărații nu ar fi ratat prilejul de a-și adăuga titlul de princeps în titulatura imperială, dacă aceasta ar fi avut o bază legală.

1.3 Augustus și instituirea Principatului. Puterea imperială și bazele acesteia

Dacă după înființarea celui de al doilea triumvirat, în 43 î .Hr, imperium reprezenta ansamblul de competențe al magistraților superiori, care oferea puterea publică cea mai mare la Roma, în epoca regală, imperium reprezenta puterea regelui, fiind nelimitată și arbitrară. Conotațiile deținerii puterii erau atât religioase cât și politice. Regele ales, putea să-și exercite puterea după consultarea divinității prin luarea auspiciilor și reconfirmarea acestei investiri prin lex curiata de imperio sau lex curiata. Imperium avea două domenii de ingerență, cel civil – în interiorul pomoeriumlui și cel militar – în afara Romei (fiind limitat de caracterul colegial presupus de magistratura consulară), fiind indivizibil, pentru că în epoca republicană, cei doi consuli exercitau pe rând puterea, prin tragere la sorți sau prin votul senatului, stabilindu-și competențele și zonele de influență.

Augustus a primit un imperium proconsulare maius et infinitum. Acesta era una dintre bazele juridice ale puterii imperiale. Imperium proconsular era limitat la provincia promagistratului, în timp ce cel imperial era acordat cu titlu viager, fiind în același timp nelimitat din punct de veder spațial, fiind extins la totalitatea provinciilor. Deși exista o separare a imperiului în provincii senatoriale și imperiale, împăratul putea interveni în virtutea puterii pe care o deținea și în provinciile senatoriale. În provinciile imperiale, el guverna prin delegați, cărora le conferea o parte din puterea sa. Deoarece el dispunea de o putere mai mare, toate victoriile împotriva barbarilor erau câștigate sub auspiciile principelui. Din această cauză împăratul a eliminat orice posibilitate prin care comandanții săi să poate obține onoare pe cale militară. Prin preluarea totală a puterii, Augustus a obținut monopolul militar al monarhiei, care până la acest moment era deținut de întreaga elită politică romană, distrugându-se astfel competiția din interiorul elitei romane. Împăratul era singurul care putea obține onoarea prin victoriile militare, inclusiv acolo unde el nu era prezent personal, victoriile fiind câștigate sub auspiciile sale. Se poate vorbi, deci și de monopolizarea triumfului.

Deținerea puterii publice presupunea dreptul de recrutare și comandă militară, jurisdicție penală, civilă și administrativă, dreptul de a constrânge înfățișarea împricinaților în fața instanței, dreptul de a-i aresta pe nesupuși, dreptul de convocare a comițiilor în afara Romei. Imperium proconsulare imperial era complet și universal. Complet, datorită jurisdicției extinse în domeniul civil, militar și judiciar. Universal, datorită extinderii sale la nivelul întregului imperiu.

Puterea publică îi permitea principelui intervenția într-o gamă extrem de diversificată de domenii, începând cu cel politico-militar și terminând cu cel juridic.

Puterea tribuniciană era o altă componentă de bază a puterii imperiale, având o serie de privilegii tradiționale precum: dreptul de a interveni împotriva hotărârilor senatului sau magistraților, dreptul de a convoca și prezida senatul, de a face propuneri orale sau scrise, dreptul de a convoca și prezida comițiile și de a le supune proiecte de lege. Magistratura presupunea un caracter sacrosanct, inviolabilitate și dreptul de veto, cu ajutorul căruia se putea bloca orice hotărâre presupusă a leza drepturile plebeilor. Totodată existau și o serie de limitări de ordin temporal, pentru că, tribunalul plebei fiind o magistratură ordinară, era limitată pe durata unui an de zile, apoi mai exista și o limitare din punct de vedere spațial, pentru că autoritatea tribunilor plebei se sfârșea la pomoerium, în aceeași ordine de idei, tribunul plebei nu avea dreptul de a petrece nici măcar o noapte în afara orașului.. Puterea tribuniciană era perpetuă, fiind însă, pentru a păstra aparența republicană a regimului, reînnoită anual la 10 decembrie (data oficială a intrării în magistratură a tribunilor plebei).

Principele asigura, în calitatea sa de pontifex maximus (cea mai importantă calitate imperială), pax deorum, extrem de importantă pentru romani, deoarece prin ea era reprezentată ordinea divină. Această ordine divină era adevărata realitate, cea terestră fiind doar umbra acesteia. Orice schimbare la nivelul lumii divine, era reflectată în cea terestră. Principele avea în casa sa focul sacru al cetății, astfel casa acestuia se transforma în centrul religios al Romei și statului roman, iar împăratul devenea reprezentantul poporului roman. Împărații acordau o mare importanță calității de pontifex maximus, cu ajutorul căreia puteau influența inclusiv politica statului, cunoscută fiind îmbinarea dintre politic și religios din antichitate, precum și rolul extrem de important al copierii ordinii divine. Istoria regimului imperial ar putea fi caracterizată ca fiind istoria abuzului de putere. Instituția imperială oscila între perspectiva senatorială, reprezentată de respectarea aparenței republicane a regimului și perspectiva cezarilor nebuni, acceași perspectiva senatorială cu tendințe elenizate ale regimului imperial (Cezarii nebuni încercau să introducă inovații în interiorul sistemului de guvernare, aceștia încercau o creștere a autorității instituției imperiale).

Augustus a primit pe lângă cele trei baze legale a puterii și o serie de alte titluri. Printre care amintim: pater patriae, conferit în anul 2 î. Hr, în urma unei crize alimentare căreia principele i-a pus capăt. Acest titlu era, unul onorific. În accepțiunea romană, calitatea de pater, avea conotații extrem de interesante. La nivel familial, autoritatea paternă era absolută. Un pater familias dispunea de autoritate deplină asupra casei sale, care includea nu numai familia, ci și sclavii și clienții. Anton von Premerstein considera ca împăratul era vârful unei gigantice rețele clientelare extinsă la nivelul întregului imperiu. Aceasta, cu rezerva că extinderea rețelei clientelare la nivelul întregului stat nu era valabilă decât în mod simbolic, pentru că împăratul nu putea controla în mod efectiv sistemul clientelar. Împăratul era patronus al elitei centrale, concentrate în capitală, vârf al unui sistem piramidal de patroni care, la rândul lor, dispuneau de proprii clienți. Instituirea Principatului a reprezentat crearea unui monopol clientelar, dacă înainte statul era guvernat de un grup de familii senatoriale, așa numitele gentes maiores.

Conspirațiile din perioada Principatului au fost organizate, în aceeași ordine de idei, de persoane excluse de la participarea la actul guvernării, care, frustrate de acest fapt, au încercat nu atât înlăturarea regimului imperial, cât înlocuirea persoanei imperiale cu un reprezentant al intereselor lor. Opera lui Augustus nu a pus bazele unui regim personal, ca în cazul dictaturii lui Caesar, ci a creat o instituție care, preluând și combinând diferite aspecte esențiale ale puterii magistraților republicani, pe care totodată le-a adaptat, concentra puterea a diferite instituții republicane într-o nouă formulă. Instituția imperială era cea care conferea putere și nu persoanele care erau îmbrăcate cu această putere..

Încă din 28 î. Hr, când Octavian a preluat calitatea de princeps senatus, împăratul era cel dintâi sau cel din fruntea senatului, bărbatul cel mai important și mai respectat din senatul roman. Aceast titlu îi conferea dreptul de a vorbi primul în ședință. Totodată calitatea de princeps senatus presupune posibilitatea de a influența prin discurs atitudinea corpului senatorial față de propunerea unui proiect de lege. Împăratul era desemnat prin titlul onorific de princeps. Fără a avea un caracter oficial, precum pater patriae, acesta era asumat de împărat la accederea la putere, nefiind conferit în cadrul vreunei ceremonii oficiale de către senat sau comiții. Inițial titlul de princeps avea un caracter inofensiv, ulterior a fost folosit pentru a desemna guvernarea din ce în ce mai autoritară a Augustilor. Încă din Republica târzie, princeps erau desemnați ca fiind oamenii politici de frunte, ca recunoaștere a autorității și puterii de care dispuneau. Titlul avea adesea un caracetr peiorativ, princeps însemnând în acest caz dinast, care exercita potentia, puterea ilegală.

Termenul de princeps manifestă ambiguitate. Acesta permite intervenția principelui inclusiv în domeniul militar. Abiguitatea conținută de termenul de princeps va conduce la folosirea tot mai deschisă a celui de dominus. Dacă deja un Domitian l-a folosit în corespondența particulară, de la Hadrian el apare în inscrispții, pentru ca de la Septimius Severus să se generalizeze.. Notificabilă este rapiditatea cu care a fost adoptat noul titlu: dacă un Tiberius afirma ”eu sunt princeps pentru cetățeni, imperator pentru soldați și dominus pentru sclavi”, Hadrian deja îl folosește deschis pentru a defini puterea imperială și relația acesteia cu Imperiul.

Romanii aveau o concepție ierarhizată asupra lumii. Societatea era constituită din ordine, apartenența la fiecare fiind dată de o serie de calități precum prestigiul, onoarea, abilități culturale, origine și valoare personală. În vărful ierarhiei se găsea ordinul senatorial. Din punct de vedere al cetățeniei, exista și aici o structură ierarhică, care îi avea în vârf pe cetățenii romani cei mai buni. O dată cu instituirea regimului imperial, principele a devenit reprezentantul autorizat al cetățenilor, iar puterea monarhică trebuia să fie binevoitoare și blândă, după cum se exprima Eusebius din Caesareea. Împăratul trebuia să facă dreptatea să domnească, prin aplicarea corectă a justiției și prin reglementarea relațiilor dintre locuitorii imperiului. Calitatea de paznic îl apropie pe împărat de sfera divinului și întărește ideea că monarhia trebuie să fie apărată. Aceasta în urma jurământului de fidelitate prestat de totalitatea locuitorilor Occidentului lui Octavian în 32 î. Hr.

Se poate observa existența a două direcții de-a lungul cărora a fost creată instituția imperială: una care punea accent pe aspectele militare ale monarhiei, în conformitate cu care împăratul își baza puterea pe imperium și calitatea de imperator, cealaltă fiind legată de sacralitatea instituției, derivată din deținerea titlului de Augustus și superioritatea celui investit cu această calitate față de locuitorii imperiului. A doua tendință a fost dominată mai ales în sfera ideologiei, în contradicție cu aparența republicană a regimului. Regimul imperial, așa cum a fost conceput de către fondatorul său, păstra doar o aparență republicană, fiind în fapt o monarhie. Cultul imperial nu reprezenta o noutate în plan ideologic. Încă anterior instituirii Principatului, în provinciile orientale ale Imperiului exista obiceiul unui cult adresat guvernatorilor romani.

Sacralizarea deținătorului puterii și apoteoza sa după moarte sunt consecințe ale acțiunilor întreprinse în această direcție de împărații Principatului. Acest fapt este strâns legat de legitimarea puterii, adică, legitimarea dintr-un zeu, care conferea la rândul său o aură de superioritate deținătorului puterii. Cultul imperial a cunoscut progrese importante în timpul Cezarilor nebuni, care cu toate că au suferit după moarte, în timpul vieții au încercat divinizarea.

Un alt aspect privind cultul imperial este legat de disponibilitatea locuitorilor imperiului de a-l percepe pe deținătorul puterii supreme ca fiind superior oamenilor de rând. Deținerea puterii conferea o aură de sacralitate posesorului, ajungânduse în antichitatea târzie de la Diocletian, nimbul să figureze pe emisiunile monetare printre emblemele puterii. Mitul bunului păstor – bun conducător a cunoscut o largă răspândire în antichitate, fiind regăsit inclusiv, după adoptarea creștinismului în rândul religiilor oficiale, în teoria puterii.

1.4 Teama și resorturile puterii în Res Gestae

Motivul fricii și angoasei nu are ca singur scop sondarea inconștientului uman sau căutarea unor efecte pathetice, ci, de cele mai multe ori, se leagă de o problematică cu caracter politic. Teama, văzută ca motiv al acțiunii personajelor, primește o evidentă conotație politico-ideologică. Această semnificație a motivului fricii și angoasei pune în relief reflecția lui Ammianus Marcellinus asupra realităților instituționale romane ale epocii sale și critica pe care o aduce sistemului de guvernare inaugurat de principii creștini până la Theodosius. În acest sens, teama reprezintă o modalitate de a evalua evenimentele.

Sensul general de teamă este redat prin timor și derivații săi, termenul pierzându-și încă din epoca lui Cicero puternica încărcătură emotivă care îi era atribuită în perioada arhaică. Consecința acestei uzuri semantice este folosirea unor forme derivate și compuse. Verbele incoative, pertimesco și extimesco, compuse cu prefixele expresive per- și ex-, redau tocmai intensitatea sentimentului de teamă care nu mai poate fi exprimată de verbul simplu. Adjectivul derivat verbal, timidus, prin sufixul –d-, păstrând legătura cu verbul bază, are un sens pasiv, indicând persoana care suferă o acțiune care produce teamă.

Alt termen generic pentru teamă este metus. Fără o etimologie sigură, de asemenea lipsit de o familie de derivați, cu excepția verbului denominativ, metuo, se bucură de o utilizare frecventă în Res gestae. Această frecvență își găsește explicația în „noblețea” termenului, preferat de istorici arhaizanți, precum Sallustius și Tacitus, sau la poeți. Oricum la vremea istoricului Ammianus Marcellinus termenul aparținea stilului înalt, deci puțin folosit în limbajul curent.

Confruntările militare reprezintă principalul centru de interes în Res gestae, alături de consemnarea evenimentelor politice. Această situație este lesne de înțeles având în vedere că în istoria tradițională greco-romană factorul politico-militar constituie axa pe care se organizează narațiunea. Orice consemnare de altă natură (etnogeografică, mirabilia) are rolul de a orna discursul istoric, de a dovedi erudiția autorului precum și de a crea un cod comun între receptor și emițător.

S-au scris numeroase studii privind aspectele militare ale operei lui Ammianus. Majoritatea abordează probleme legate de veridicitatea faptelor relatate de istoricul antic, precum și cunoștințele militare ale acestuia, altele, pornind de la datele oferite de Ammianus, încearcă să creeze o imagine completă asupra practicii războiului în secolul al IV-lea. Lipsește însă o analiză a psihologiei personajelor implicate în confruntările militare din Res gestae, cu implicații politice și ideologice importante. Este tocmai ceea ce îmi propun în paginile ce urmează.

Pasajele relative la scenele de luptă permit istoricului antic o explorare a psihologiei personajelor sale atât la nivel colectiv, cât și la nivel individual. Ammianus, ca participant la unele dintre luptele descrise, trebuie să fi cunoscut în profunzime modul de a gândi și de a se manifesta al soldaților simpli, precum și a persoanelor aflate în posturi de conducere, de la comandanți militari și până la împărați. De aceea, nu este deloc întâmplător – alături de faptul că Ammianus scrie o istorie a Imperiului Roman și din perspectiva caracteristică istoricilor antichității, impregnată de stereotipii față de celălalt, barbarul – că Ammianus consemnează cu o atenție sporită sentimentele intime ale romanilor, printre care și teama.

Așadar, privind din perspectiva raportului de „imagine în oglindă” dintre romani și barbari, nu este de mirare că, sub aspect numeric, termenii relativi la teamă, aplicați părții romane, sunt mai numeroși și mai variați decât în cazul dușmanilor barbari. Acest fapt nu înseamnă că romanii ar fi mai lași sau mai temători decât oponenții lor, ci doar interesul istoricului de a crea o imagine cât mai nuanțată a armatei romane.

Termenii utilizați de Ammianus în contextele de luptă acoperă o gamă variată, exprimând de la teama, ca sentiment de neliniște trăit în timpul sau la finalul unui pericol, și până la angoasă și chiar groază. Termenii cel mai puțin marcați semantic, utilizați de Ammianus în contextul scenelor de luptă, sunt metus și timor . Urmează apoi un termen aparținând limbii populare și deci mai expresiv, pauor. Din punct de vedere semantic, situat pe același plan cu el, formido. În acest caz termenul are o trăsătură suplimentară, fiind vorba de un arhaism, care este utilizat ca un ornament stilistic și face trimiterea la un nivel nobil /înalt al limbii. Trepido și tremo sunt mai puțin utilizați de Ammianus. Teroare, groaza își găsește expresia prin terror și horror . Sentimentul de teamă nuanțat cu sensul de respect și venerație este redat prin formido. Pentru a exprima solicitudinea și grija permanentă, generate de pericolele apărute în timpul unei campanii militare sunt utilizați termenii: anxia și sollicitudo.

În cazul comandanților militari, sentimentul de teamă și anxietate îmbracă multiple manifestări. Un prim nivel este reprezentat de grija elaborării unor strategii tactice: fie că este vorba despre planul unei bătălii, fie asigurarea aprovizionării trupelor, de cele mai multe ori într-un teritoriu ostil sau executarea unor lucrări de fortificații în zona de limes, zonă problematică, aflată la limita lumii civilizate și mereu amenințată de raiduri barbare. Această stare de concentrare maximă este redată prin sollicitus /sollicitudo.

Pregătirea unei campanii militare comportă trei puncte cheie care nu pot fi neglijate. Mai întâi se impune conceperea unui plan de luptă, apoi realizarea unui sistem de fortificații și, în fine, asigurarea proviziilor. Aceste trei puncte sunt menționate de toate tratatele militare.

În Res gestae cazul clasic este ilustrat de episodul de la Strasbourg /Argentoratus (XVI,11). Iulian concepe strategia de prindere a alamannilor ca într-un clește, din două părți (XVI,11,3-10), apoi repară fortificația de la Tres Tabernae și așează acolo o garnizoană de pază (XVI,11,11-13) și strânge provizii (XVI,11,14). Urmează apoi scena bătăliei propriu-zise (XVI,12).

Confruntarea de la Strasbourg comportă câteva elemente importante care ajută la conturarea relației dintre sentimentul de teamă /angoasă și raporturile de putere și ideologia căreia îi este tributar Ammianus. Mai întâi Caesar îi induce în eroare pe regii alamannilor cu retragerea sa, de teamă, extrema metuentem Caesarem (XVI,12,1), la Tres Tabernae. In fapt Iulian îndeplinește acolo lucrări de fortificare, indispensabile pentru securizarea zonei de frontieră a Galliei. In acest caz nu avem de-a face cu o frică reală, resimțită de generalul roman, având în vedere că el este prezentat de Ammianus ca fiind calm și chiar destins în fața solilor Alamanni, ci de o instrumentare strategică a fricii, la nivel ideologic creându-se portretul lui Iulian ca general ideal, capabil, la nevoie, de disimulare.

În opoziție cu atitudinea senină a lui Iulian, apare principalul său adversar, agitatul rege Chnodomarius. Pretinsa teamă a lui Iulian și starea febrilă, dinamică a adversarului au rolul de a crea tensiunea specifică înainte de o mare confruntare și îi permite istoricului antic să sublinieze, prin tehnica aprecierii valorii adversarului /celuilalt, tocmai calitățile lui Iulian. Aceeași idee de sporire a importanței victoriei de la Strasbourg se desprinde și din precizarea referitoare la numărul mic al soldaților romani, situație care îl neliniștește pe Iulian, amissis pluribus abiere dispersi. quae anxie ferebat sollicitus Caesar quod trudente ipsa necessitate digresso periculis cum paucis licet fortibus, populosis gentibus occurrere cogebatur (XVI,12,6). Apelativul sollicitus este constant aplicat lui Iulian, înscriindu-se printre trăsăturile cu care trebuie să fie înzestrat un general conform canoanelor clasice In timpul confruntării Iulian apare preocupat constant de soarta soldaților. Ilustrativ în acest sens este și discursul de îmbărbătare rostit în fața soldaților. Ori adresarea directă este rară în Res gestae, iar atunci când apare are un rol propagandistic clar. Se mai poate adăuga o componentă a sentimentului de teamă care îl apasă pe Iulian în timpul confruntării de la Strasbourg. Iulian este permanent preocupat, în text, cautus, să menajeze sensibilitatea și susceptibilitatea superiorului și vărului său, Constantius II. Ammianus încearcă să apere amintirea eroului său, eliminând orice acuzație conform căreia acesta ar fi nutrit vreodată speranța de a uzurpa puterea imperială. Ce ne spune istoricul, conform principiilor sale ideologice referitoare la puterea legitimă, este că Iulian este animat de cel mai pur sentiment de respect față de împăratul legitim, metuens uerecunde, de care se și teme în același timp. Fidelității lui Iulian, Constantius II îi răspunde prin batjocoră (XVI,12,67) și chiar prin decrete prin care își asumă meritele victoriei (XVI,12,70). După cum s-a văzut, avem de-a face cu o relație inegală, la nivelul puterii, dar și la nivel moral. Iulian este înzestrat cu reale calități de conducător, în vreme ce Constantius este mânat de invidie și teama de a pierde puterea, defect care îl apropie mai mult de uzurpator decât de legitimitatea imperială. Interesante de urmărit sunt și raporturile care se stabilesc între comandanți și soldați (cu referire la romani), esențiale pentru înțelegerea eficacității acestei imense mașini de război care este armata romană. Campania lui Iulian la Argentoratus este un bun exemplu pentru a urmări felul în care Ammianus construiește aceste raporturi de forțe, pornind de la teamă ca punct de reper și fir conductor al demersului. În viziunea lui Ammianus asupra puterii imperiale, un loc important îl ocupă capacitatea împăratului de a-și impune autoritatea trupelor. Această autoritate se compune dintr-o combinație de teamă și respect pe care o inspiră soldaților. Astfel teama pe care o inspiră Iulian soldaților săi este de o natură specială, un timor uerecundus, o teamă încărcată de un profund respect, mergând până la religiozitate. Prezență permanentă pe câmpul de luptă, anxius, sollicitus, Iulian se ocupă de organizarea trupelor, luptă el însuși cu dușmanul și își încurajează camarazii (XVI,12, 20-21, 28-33,38-40). Ipostaza este aceea de implicare energică, nervoasă în derularea evenimentului. Din nou ne aflăm în fața unui tablou creat prin valorificarea pozitivă a sentimentului de neliniște: respecului temător, aproape pios al soldaților îi răspunde în textul lui Ammianus reacția de preocupare și grijă a comandantului. Discursurile rostite de Iulian în momente de maximă tensiune (XVI,12,9-12;30-33;40-41) îi îmbărbătează pe romani, adesea trezindu-le sentimentul de rușine, uerecundia, pentru lașitatea pe care o arată în fața unui mare comandant precum Iulian, dar și dorința de a se face remarcați prin fapte de vitejie. Iulian apare, prin aceste discursuri, ca un abil manipulator de vorbe și sentimente, bun cunoscător al psihologiei soldaților, pe care îi manevrează în conformitate cu interesele strategice ale momentului.

Vocea colectivă a soldaților ilustrează acest raport complex dintre comandant și militari, milites: „Haide, prea fericite Caesar, să mergem încotro te va duce soarta norocoasă (felicitas). Cu tine simțim ce însemnează vitejia și geniul militar. Mergi înainte, ca un fericit și viteaz stegar, și vei vedea ce vor fi în stare să facă ostașii îmbărbătați de prezența comandantului războinic și martor al faptelor fiecăruia” (XVI,12,18). Acest pasaj cuprinde câteva elemente cheie legate de ideologia puterii imperiale: felicitas, soarta favorabilă îi asigură victorie în luptă împăratului, iar soldaților, instrumentele prin care o poate obține, nu le rămâne decât să se supună. Apoi sunt enumerate virtuțile militare indispensabile unui adevărat împărat: uirtus și militare consilia. Apoi prezența împăratului stimulează avântul războinicilor prin dorința de a se face remarcați. Se remarcă cum teama, nu este inclusă în raportul fondator al relațiilor de putere în interiorul armatei romane. Această temă se conturează ca absență „marcată”, cu semnificație, în momentul în care se observă cum sînt descrise aceleași raporturi la barbari. Relația dintre regele alamann și cetele sale de războinici diferă față de cea dintre Iulian și soldații săi. Chnodomarius, căpetenie războinică, se impune printr-o forță fizică excepțională (XVI,12,24) și prin sprijinul unei suite de alți războinici. Raporturilor reglementate pe criterii raționale de ordine și ierarhie, le corespund în cetele războinice alamanne cele fondate pe teamă și violență, sentimente înrudite și caracterizate de irațional. Cei doi comandanți, Iulian și respectiv Chnodomarius, se raportează astfel diferit la putere. În vreme ce primul este temut și respectat de soldații săi, Chnodomarius, odată ce a fost înfrânt, își pierde puterea, al cărei singur suport îl reprezintă forța sa fizică superioară.

Teama ca sentiment de profundă neliniște generată de un pericol real sau potențial este rezervată de Ammianus în special luptătorilor simplii, fie ei romani sau barbari. Din analiza vocabularului fricii, se remarcă o predilecție pentru termenii metus (folosit de 70 de ori) și timor (38 de ori). În cazul comandanților se aplică, de regulă termenii care se referă la sentimentul de angoasă, de solicitudine, deci o „teamă cu caracter rațional. Soldații, ca mulțime haotică și supusă pasiunilor iraționale, sunt cei care trebuie mereu încurajați, păstrați sub ascultare, pentru a se menține ordinea.

Din analiza evoluției celor două armate prin raport cu sentimentul de teamă, se poate deduce raportul de putere dintre acestea. Construit pe principiul antitezei, al aparenței, episodul de la Strasbourg este o modalitate de a elogia virtuțile tradiționale romane, încarnate aici de Iulian și, în subsidiar, de armata romană, în starea ei ideală, și un exemplu de propagandă romană. În timpul confruntării de la Strasbourg, cele două forțe opuse, romanii și barbarii, se află într-un permanent schimb de roluri, prin raportare una la cealaltă. Comportamentul lor este influențat de cursul luptei. În cazul armatei romane, un rol important revine atitudinii lui Iulian, care își face simțită prezența în momentele dificile ale luptei.

Dacă punctul forte al barbarilor este forța dezlănțuită, cheia succesului romanilor este disciplina. Atunci când sunt îndeplinite ordinele, victoria este de partea romanilor. Fervoarea războinică trebuie reprimată, și acesta este rolul principal al discursurilor rostite de Iulian. Elementele care îl caracterizează pe miles, prin opoziție cu barbarul, sunt priceperea în tactica războiului, precauția și rațiunea (XVI,12,47: pares enim quodam modo coivere cum paribus, Alamanni robusti et celsiores, milites usu nimio dociles: illi feri et turbidi, hi quieti et cauti: animis isti fidentes, grandissimis illi corporibus freti). Este suficient ca romanii să poarte o luptă disciplinată ca barbarii să se retragă în dezordine, descurajați, temători și umiliți (XVI,52-55).

Spațiul constituie scena pe care se desfășoară atât forțele romane cât și cele barbare. Încă din epoca republicană timpurie, odată cu începutul expansiunii romane, mai întâi în Italia și apoi în întreaga zonă mediteraneană, controlul spațiului a avut un rol esențial pentru victoria legiunilor. De altfel construirea unui castru ținea cont de morfologia terenului, iar în cadrul personalului auxiliar afiliat legiunilor, agrimensores ocupau o poziție aparte. Merită menționați de asemenea numeroșii speculatores, cercetași, prezenți în fiecare legiune. Odată cu crearea Imperiului, se impune ideea unui limes care să oprească invaziile barbare. Începând cu secolul al III-lea, pericolul barbar devine o problemă acută pentru Imperiu. În epoca Tetrarhiei și ulterior, fortificarea limesului devine o grijă constantă a împăraților.

Se remarcă așadar preocuparea de a controla spațiul necunoscut, recurgându-se la diverse mijloace: fortificații, cercetași, tehnicieni specialiști în proprietățile solului, etc.

În Res gestae, în ceea ce privește luptele, ne confruntăm cu două tipuri de spațiu: unul cunoscut și unul non-familiar, constând în păduri, munți, deșert, etc., într-un cuvânt ostil. Majoritatea bătăliilor descrise de Ammianus se desfășoară în zona de frontieră, adesea ostilă romanilor. Mai este și cazul unor bătălii purtate pe sol roman, cunoscut deci, de exemplu Adrianopole. Funcțiile atribuite spațiului la Ammianus diferă în funcție de preferințele autorului față de un împărat sau altul: în cazul lui Iulian, spațiul ostil în care luptă contribuie la sporirea meritelor sale războinice (XVI,11,8-10). Alta este situația bătăliei de la Adrianopole care, deși purtată în zona cunoscută a Traciei, se încheie printr-un eșec lamentabil de partea romanilor. Explicația înfrângerii se regăsește în utilizarea eronată a spațiului: momentul ales pentru începerea luptei, după-amiaza unei zile toride de vară, și graba anxioasă a împăratului de a porni acțiunea pentru ca nu cumva colegul său imperial, Gratianus să fie părtaș la victorie (XXXI,11,10-17). Un spațiu necunoscut pune multiple probleme: pericolul unui atac surpriză din partea dușmanului, găsirea unui loc sigur pentru stabilirea taberei, asigurarea aprovizionării cu alimente și apă și de asemenea, alegerea unui loc potrivit, cât mai larg pentru ca trupele legionare să poată lupta la capacitate maximă. Acest spațiu este adesea terrificus, terribilis sau horribilis (XV,4,3; XV,5,29; XVII,5,11;7,1; XVIII,3,9;6,11;XXII,2,3;8,25; XXIII,6,81-82; XXIV,3,14, etc.). Stăpânirea spațiului ostil echivalează cu stăpânirea sentimentului de panică și este un atu al lui Iulian. Ca un bun tactician, Iulian domină spațiul germanic în care luptă, și la fel ar fi putut domina spațiul oriental în timpul campaniei împotriva perșilor dacă împrejurările nefavorabile nu l-ar fi împiedicat. Prin contrast, Valens, împăratul cel mai detestat din Res gestae, nu dă dovadă de aceeași abilitate în dominarea spațiului străin: tergiversează campania de pedepsire a goților mai întâi din cauză că aceștia se retrag în munții serrilor, montes petivere Serrorum arduos et inaccessos nisi perquam gnaris (XXVII,5,3), în anul următor cauza este creșterea nivelului Dunării, anno secuto ingredi terras hostiles pari alacritate conatus fusius Danubii gurgitibus vagatis inpeditus mansit immobilis prope Carporum vicum (XXVII,5,5).

Raportarea la spațiu, din perspectiva fricii, completează tabloul raportului de forțe dintre cele două armate. Dominarea atât a spațiului propriu cât și a celui non-familiar asigură victoria în luptă, iar invers, incapacitatea de a stăpâni spațiul și sentimentul de teamă pe care o natură ostilă îl stârnește combatantului nu poate duce decât la înfrângere. Dorința de a controla spațiul, în scopul victoriei, este cheia înțelegerii eforturilor de fortificare din zona de limes, pe care Ammianus le menționează obsesiv.

În istoria Romei imperiale, fenomenul uzurpării este una dintre cele mai puternice forțe centrifuge, provocatoare de dezorganizare la toate nivelurile, fapt constatat de sursele clasice și mai ales de cele din epocă romană târzie. Rebeliunea unui pretendent, prin amenințarea autorității legitime, conducea adesea la război civil, cu consecințe dramatice pentru apărarea frontierelor Imperiului în fața dușmanului extern (Amm., XVIII,5,7). Uzurparea permite infiltrarea elementelor barbare în Imperiu, fie mercenari, aflați în solda pretendentului, fie profită de o slăbire a vigilenței în zona de frontieră, datorată războiului civil, și se stabilesc pe sol roman. Aceste efecte negative, precum și propaganda imperială, explică ostilitatea surselor față de uzurpatori. Istoriografia clasică nu vorbește direct de faptele acestor uzurpatori, deși ei sunt o prezență latentă constantă. Historia Augusta sintetizează cel mai bine atitudinea surselor: istoria nu se ocupă de relatarea faptele acelora care nu au reușit în tentativa lor de preluare a puterii (H.A., Pesc.1). Conform legilor retoricii uzurpatorii sunt adesea nenumiți, pentru ei folosindu-se apelative precum tyrannus, latro, hostis, pirata, demens, parricida urbis, carnifex purpuratus, belua furens, praedo. Ca tiran, uzurpatorul preia toate caracteristicile atribuite acestuia de tradiția greacă: violență, sete de putere, conducere arbitrară (după legi proprii), fără prieteni, măcinat de neîncredere și teamă. El apare așadar ca opus monarhului legitim, care ajunge la tron în urma unei revoluții, menite să răstoarne ordinea stabilită. Consecința logică a faptelor sale este pedeapsa. Prin moartea uzurpatorului tiran se restabilește ordinea și buna funcționare a statului. De altfel, la Roma tocmai înfrângerea și moartea fac dintr-un candidat la purpură un uzurpator. Teama și încercarea rebelului de a-și salva propria viață tocmai prin contestarea autorității legitime, ca motiv al uzurpării, și angoasa care îl însoțește pe uzurpator de-a lungul aventurii sale, eșuate în final, sunt elemente esențiale ale mecanismului acestui fenomen. Aceleași elemente se regăsesc atât în cazul unei provocări directe a autorității stabilite – uzurpatorul încearcă să-l înlocuiască pe Augustus și să conducă în locul său (în Res gestae, spre exemplu Procopius) cât și atunci când avem de-a face cu o sfidare indirectă, prin care se încearcă obținerea recunoașterii autorității asupra unui anumit teritoriu de către împăratul legitim, fără ca uzurpatorul să pretindă domnia întregului Imperiu, cel puțin într-o primă instanță (cazul lui Firmus în nordul Africii). Exemplul clasic de uzurpare din Res gestae, îl reprezintă acțiunea lui Procopius (XXVI,5-10). Ceea ce particularizează uzurparea lui Procopius este locul unde se declanșează, și anume în partea răsăriteană a Imperiului, spre deosebire de celelalte uzurpări care sunt mult mai frecvente, în secolele III-IV, în vest. Uzurparea lui Procopius se desfășoară pe fondul morții împăratului Iovian în 364, după o scurtă domnie de câteva luni. Noul împărat desemnat, Valentinian, militar de carieră și originar din Panonnia, împarte puterea supremă cu fratele său Valens, căruia îi revine partea estică a Imperiului. Astfel Valens trebuie să facă față singur provocării lui Procopius. Episodul, așa cum este prezentat de Ammianus (XXVI,5-10) se află sub semnul fricii, care planează asupra părților implicate în conflict.

Din cele spuse mai sus rezultă raporturile care se stabilesc între Procopius, soldați și populație, luând ca reper teama. Este un raport complex al unei înlănțuiri de reacții. Procopius se teme de soldați, dar și de mulțimi, conștient fiind de fragilitatea adeziunii acestora. Soldații se tem de mulțimi, ceea ce conferă o poziție superioară acestora din urmă, care la rândul sunt subordonați unui alt raport de putere, păstrându-se constantă frică, și anume în raport cu Valens. Acest din urmă raport pune și mulțimile într-o strare de inferioritate. Oricum, concluzia dată de aceste raporturi, cu multiple ramificații, este că Procopius se află pe treapta cea mai de jos, manifestând slăbiciune și teamă în fața tuturor exponenților cu care este confruntat.

Motivația uzurpării este teama, teama de a nu fi ucis: placere sibi Procopio clavos summae rei gerendae committi, veritus ne hac ex causa indemnatus occideretur, e medio se conspectu discrevit, maxime post Ioviani territus necem notariorum omnium primi, quem Iuliano perempto veluti dignum imperio paucis militibus nominatum, novaque exinde coeptare suspectum cruciabiliter didicerat interfectum. Procopius se teme din două motive : mai întâi din cauza unui fals testament al lui Iulian, iar apoi din cauza exemplului oferit de un alt apropiat al lui Iulian, care bănuit de tentativă de uzurpare este suprimat imediat. Teama crește în intensitate odată cu enumerarea motivelor ei: la început doar ueritus, temându-se de un pericol potențial, idee sugerată și de folosirea cojunctivul, occideretur care în latină are valoare modală de potențialitate. Imediat ce apare un pericol concret, exeplul notarului Iovian și supliciu la care este supus înainte de a fi ucis, teama devine groază, dublu marcată în text, la nivel lexical, prin folosirea unei forme expresive cu geminată, territus, și la nivel gramatical, prin superlativul analitic, format cu ajutorul adverbului maxime. Acest sentiment de teamă crescândă este dovada unei fine analize psihologice, exprimând reacția firească de groază în fața pericolului de a fi ucis în urma torturii.

Se poate pune întrebarea cât de mult se temea Procopius, atunci când aflăm că mergea prin Constantinopol, sollertissimus speculator, ca un spion foarte abil, pentru a strânge informații despre Valens și despre cum este receptată de populație domnia abuzivă a acestuia. Procopius, temându-se, se folosește de teama generală care a cuprins populația Orientului, pentru a-și înăbuși propriile temeri, haec lacrimosa, quae incitante Petronio sub Valente clausere multas paupertinas et nobiles domos, inpendentiumque spes atrocior provincialium et militum paria gementium sensibus imis haerebant. Starea de anxietate și nemulțumire oferă lui Procopius prilejul declanșării acțiunii. Deci Procopius poate fi privit din două perspective, în funcție de punctul de reper ales: în raport cu principele el este timidus, și salvator, o poziție dominantă sugerată de spes, speranța salvării nutrită de populație.

Preparativele care precedă uzurparea stau și ele sub semnul fricii. Acum Procopius ca un adevărat rebel, perduellis, profită de angajarea lui Valens pe frontul Thraciei, împotriva goților (XXVI,6,11) ca să pornească acțiunea. Printr-un act de îndrăzneală, audacissimum, își atrage de partea sa două legiuni, prin autoritatea de care se bucura în fața trupelor, meritus, și prin promisiunea recompenselor, stipendia. extrema iam perpeti nequaquam timens praeeunte perdita ratione facinus adoritur audacissimum Divitenses Tungricanosque Iuniores ad procinctum urgentem per Thracias inter alios celerare dispositos fidem paucorum elegit. Cu acest pasaj, Ammianus mai adaugă un element aventurii lui Procopius, iraționalitatea, perdita ratione. Pierderea judecății explică alăturarea aparent antitetică dintre timor și audacia. Teama îl face pe uzurpator să devină necugetat, iar inconștiența îi dă îndrăzneală. O înlănțuire cauzală care îi permite lui Ammianus să analizeze mobilul interior al acțiunilor lui personajelor sale. De acum înainte acestea sunt coordonatele pe care va evolua Procopius: teamă, inconștiență și îndrăzneală.

Victoriile ulterioare ale uzurpatorului sunt interpretate de Ammianus ca fiind rezultatul vicleșugului, astutia și îndrăznelii, confidentia. Printre rânduri se poate citi însă încordarea cu care Procopius elaborează o strategie învingătoare, măcar în partea ei inițială. Verbul iterativ agitabat, având ca bază verbul angeo, sugerează agitația repetată iar asocierea cu sintagma in dies et noctes, aparent pleonastică, întărește sensul verbului, subliniind efortul lui Procopius. Planul lui Procopius se dovedește bun, prin alegerea unor colaboratori de seamă, majoritatea foști camarazi de arme ai împăratului Constantin, care se bucurau de respect și obediență din partea trupelor și prin suprimarea celor de care se temea (XXVI,7,5).

Tot de astutia lui Procopius ține și instrumentarea soției și fiicei lui Constantius II. Fiica lui Constantius îi conferea legitimitate în fața trupelor, prin sublinierea rudeniei cu casa lui Constantin, iar Faustina îi pune la dispoziție piese din vestimentația imperială. Această încredere în sine merge până la a bate monedă cu chipul său, uzurpând astfel unul dintre elementele definitorii ale funcției imperiale. Dintre toate măsurile luate de Procopius, aceasta din urmă stârnește mare emoție în anturajul împăratului și luarea unor măsuri de securitate urgente (pariaque deinde metuens obstruxit tres aditus angustissimos, per quos provinciae temptantur arctoae, unum per ripensem Daciam, alterum per Succos notissimum, tertium per Macedonas quem appellant Acontisma. hacque cautela vana persuasione rapiendi Illyrici destitutus usurpator indebitae potestatis magna perdidit instrumenta bellorum). Cautela generalului Equitius învinge astutia lui Procopius.

Victoriile pe frontul din Orient îi dau încredere lui Procopius în propriile forțe. Ea victoria ultra homines sese Procopius efferens et ignorans quod quivis beatus versa rota Fortunae ante vesperum potest esse miserrimus (XXVI,8,13). Se deduce din acest pasaj labilitatea comportamentală a lui Procopius. O simplă victorie este suficientă pentru a-l propulsa într-o stare de euforie, evident exagerată, ultra homines, deasupra oamenilor, ceea ce constituie o sfidare a divinului, un hybris, specific tiranului, care îi atrage pedeapsa inevitabilă. Maxima pe care o introduce prin participiul la nominativ, ignorans, Ammianus anticipează finalul nefericit al omului prea încrezător în soarta fericită. Nu întâmplător, după victoria de la Cyzicus, Procopius comite greșeala fatală de a permite jefuirea casei lui Arbitio. În plan simbolic, întunecarea rațiunii este o pedeapsă pentru excesul de care se face vinovat.

După cum se poate remarca, forțele armate au un rol important. Incapacitatea uzurpatorului de a li se impune și de a le câștiga loialitatea necondiționată îl duce la eșec. Trădarea constituie deznodământul relației dintre uzurpator și forțele sale, iar trădarea pune în evidență precaritatea poziției acestuia. În fapt, tocmai această slăbiciune, cu urmarea ei firească înfrângerea face dintr-un aspirant la purpură un uzurpator și nu un principe legitim.

Rolul lui Malarichus, comandant al gărzii formate din străini, în această uzurpare este acela de susținător al lui Silvanus, el însuși fiind de neam franc. Confruntat cu înscenarea a cărei victimă este compatriotul său, Malarichus acționează imediat pe lângă Constantius. Felul cum își exprimă părerile și sfaturile demonstrează că se bucură de mare putere la Curte. Verbe precum proclamo, peto, iubeo se referă la un individ cu o reală autoritate. Noul complot care îl are ca subiect pe Silvanus, dar și pe Malarichus însuși (XV,5,9) și felul cum reacționează dau măsura autorității sale. Convocarea imediată, subito, a francilor, ea tempestate in palatio multitudo florebat, și denunțarea falsului au ca efect un proces prin care francul este achitat imediat. Calificativul maestus, cu care Ammianus introduce starea de supărare pe care noul complot o provoacă lui Malarichus, susține aceeași idee de forță a acestuia în raport cu Constantius și cu conspiratorii. Malarichus este supărat, sensul lui maestus implicând o stare de copleșire, provocată de un eveniment nedorit și periculos. Nu este de exclus și o nuanță de teamă, dată fiind gravitatea acuzației, care le punea în pericol existența XV,5,11: salus eorum adpetebatur. Procesul intentat de Constantius pentru a-l reabilita pe Malarichus își găsește explicația în teama împăratului în fața puterii francilor de la Curtea sa de la Mediolanum. În acest sens trebuie interpretată și precizarea lui Ammianus cu privire la numărul mare al francilor din acea perioadă. Ori, a-i nemulțumi pe franci, prin suprimarea lui Malarichus, putea duce la revoltarea acestora și, în astfel, periclitarea vieții împăratului.

Silvanus, deși uzurpator și de origine barbară, este prezentat de Ammianus cu relativă înțelegere, nelipsind o nuanță de ironie. Explicația acestei atitudini binevoitoare, în fond, se regăsește în intențiile autorului, care ghidează nararea acestui eveniment. Justificarea lui Ursicinus și elogierea fidelității sale față de împăratul legitim constituie centrul de interes a lui Ammianus. În acest scop, figura lui Constantius este denigrată și implicit, cea a uzurpatorului se bucură de circumstanțe atenuante.

Teama este o trăsătură caracteristică uzurpatorului în general. Ea definește și firea lui Silvanus, după cum reiese din afirmația unui compatriot, Malarichus care îi ia apărarea în prima înscenare pusă la cale de Dynamius: XV,5,7: testabatur enim id se procul dubio scire quod, siqui mitteretur externus, suopte ingenio Silvanus etiam nulla re perrterente timidior conposita forte turbabit. Acest prieten al viitorului uzurpator, pe care îl cunoaște foarte bine, procul dubio scire, depune mărturie, testatur, ca în fața unui tribunal, cu privire la caracterul lui Silvanus. Termenul utilizat de Ammianus pentru a reda trăsătura înnăscută a uzurpatorului, suopte ingenio, este participiul prezent de la verbul perterreo. Verbul simplu, terreo, este, după cum am arătat, un verb expresiv. Preverbul per- îi dă un sens și mai pregnant. Faptul că este vorba de o stare permanentă a lui Silvanus, și nu o panică generată de un pericol potențial sau real este demonstrat de precizarea nulla re, fără nici un motiv. În imediata vecinătate a participiului se află adjectivul comparativ, timidior. Deși la gradul comparativ, sensul calificativului este de superlativ. Prin valoarea superlativă a lui timidior se explică gradația folosită de Ammianus pentru a sugera intensificarea sentimentului de teamă a lui Silvanus. Pentru o fire sperioasă precum Silvanus, orice acțiune suspectă, în cazul de față trimiterea unui străin să-l aducă la Curtea lui Constantius pentru investigații, îi provoacă o teamă și mai mare. Verbul turbabit, predicat al lui Silvanus, reia sensul participiului și al adjectivului adăugând informații despre manifestarea la nivel somatic a panicii. Valoarea intensivă a verbului este dată de prezența adverbului forte, cu aceeași nuanță superlativă. Se remarcă utilizarea superlativului pentru toți cei trei termeni care redau frica. Modul și timpul verbale, indicativ viitor, întărește spusele lui Malarichus, prin caracterul iminent al panicii care îl va cuprinde pe Silvanus, în caz că trebuie să se confrunte cu un străin, și cu urmări nefaste pentru Imperiu. Este anticipată, prin introducerea elementului de panică, ca situație reală și nu potențială, uzurparea ce se va declanșa.

Premisele uzurpării se găsesc în cele două comploturi puse la cale de Dynamius, iar motivația este, conform mărturiei lui Ammianus, teama lui Silvanus de a nu fi ucis, XV,5,15: sciens animum tenerum versabilis principis, timens ne trucidaretur absens et indamnatus. După cum se remarcă din acest pasaj, vina de a fi provocat teama îi revine împăratului care încuraja nedreptățile (XV,5,5). Nedreptatea căreia îi este victimă Silvanus este sugerată și de numele predicative emfatice absens și indamnatus asociate cu verbul trucidaretur, adică să fie ucis fără a participa la propriul proces și în același timp fără a i se dovedi vinovăția. Impulsul inspirat de teamă este acela de a se reîntoarce printre franci, in difficultate positus maxima barbaricae se fidei committere cogitabat. Și acesta este un argument în favoarea inocenței lui Silvanus și demonstrează că nu avea intenția să uzurpe puterea imperială nici în maxima difficultate, în cea mai mare primejdie. Un barbar odată intrat în serviciul imperial, pierde contactul cu obștea din care provine, iar o tentativă de întoarcere în rândurile compatrioților echivala cu o moarte sigură sau trădare. Soluția uzurpării vine indirect de la un alt fruntaș franc, aflat în subordinea sa, Laniogaisus. Acesta îl trezește din starea de șoc, amintindu-i de soarta nefericită care îl aștepta, în caz că se întorcea printre franci (XV,5,16).

Momentul uzurpării coincide cu conștientizarea situație în care se afla de către Silvanus (XV,5,16): nihil tutum ex praesentibus ratus in consilia cogebatur extrema et sensim cum principiorum verticibus secretius conlocutus isdemque magnitudine promissae mercedis accensis, cultu purpureo a draconum et vexillorum insignibus ad tempus abstracto ad culmen imperiale surrexit. Descrierea evenimentul nu este decât o reluare abreviată și mai puțin sarcastică a proclamării lui Procopius (XXVI,6,14-18). Verbul care deschide acțiunea lui Silvanus este cogo, a constrânge. Acest verb reia pasajele anterioare în care Ammianus îl disculpă pe general. Adjectivul la superlativ substantivizat, extrema se referă atât la situația în care se afla Silvanus, cât și la hotărârea generată de situație. Situația de limită constrânge astfel la o decizie extremă.

Ammianus ca apărător al legalității nu acceptă uzurparea și insistă în menționarea detaliilor legate de atragerea de partizani prin recompense, în urma unor consfătuiri secrete, secretius conlocutus. Păstrarea tainei, secretul este indispensabil uzurpării și trădează teama uzurpatorului, care nu se poate încrede în nimeni și sondează mai întâi atitudinea posibililor colaboratori, în parte. De asemenea parodia însemnelor regale stârnește disprețul autorului.

Atenția cu care îl tratează Ursicinus pe Silvanus, simulând loialitate față de noul împărat ține de strategie, dar și de teama pe care o insuflau Silvanus și armatele sale celor 11 trimiși ai lui Constantius. Inferioritatea lui Silvanus în raport cu Ursicinus se regăsește în faptul că nu știe de înscenarea care e menită să-i flateze orgoliul și să-i adoarmă suspiciunile (XV,5,27-28). Astfel inferioritatea lui Ursicinus care este dată de teama suitei față de trupele lui Silvanus (XV,5,29-30), prin încrederea pe care o manifestă Silvanus în general, se transformă în avantaj.

Moartea lui Silvanus încheie ciclic episodul uzurpării. Începută într-o atmosferă de teroare, uzurparea se încheie odată cu uciderea violentă a uzurpatorului într-o stare de panică extremă, exanimatus (XV,5,31). Uciderea de către proprii soldați, ca și în cazul trădării lui Procopius de apropiații săi, este un indiciu al degradării totale a poziției uzurpatorului. De altfel el este mort înainte de a fi ucis. Calificativul exanimatus, cu sensul propriu redă o un corp căruia i-a ieșit sufletul din el.

Ammianus face la sfârșit bilanțul faptelor lui Silvanus, readucând în atenția auditoriului cauzele uzurpării: teama de calomnii, metu calumniarum, și pe cel care permitea astfel de înscenări, Constantius II, care ar fi trebuit să-i fie recunoscător lui Silvanus pentru îndelungatul serviciu în slujba sa (XV,5,32).

După cum se poate constata, uzurparea este rezultat al fricii determinată de o conducere despotică. Frica pentru propria salvare este cea care îl determină pe cel amenințat să se revolte împotriva împăratului legitim și să încerce să-i uzurpe poziția. Aceasta este teama exterioară, normală, reacție la un pericol extrem, dar în cazul uzurpatorilor mai avem de-a face cu o altă teamă, una intimă, trăsătură înnăscută și nu dobândită în urma unei amenințări. Un personaj echilibrat precum Ursicinus, deși supus acelorași persecuții ca și alți uzurpatori, rămâne fidel împăratului legitim chiar și atunci când ordinele acestuia încalcă principiile morale și ale prieteniei (a se vedea misiunea în Gallia de a-l suprima pe Silvanus; această misiune are de altfel și rolul ascuns de a-l scăpa pe împărat de persoana lui Ursicinus XV,5,19).

Persoana uzurpatorului este însoțită de panică de-a lungul întregii aventuri, cu grade diferite de intensitate date de evoluția lucrurilor. Uneori, succese trecătoare îl fac pe uzurpator să devină trufaș și sa acționeze necugetat (acesta este cazul lui Procopius care îl tratează cu dispreț pe veteranul lui Constantin, Arbitio, și se lasă atras de bogăția unor orașe asiatice, neglijând provinciile în care se bucura de susținere). Faptul că este vorba despre o stare trecătoare de siguranță de sine a uzurpatorului îl demonstrează rapida trecere la starea de panică extremă atunci când lucrurile se precipită.

Prin teama caracteristică, uzurpatorul se află într-o stare de inferioritate prin raportare la fiecare parte implicată în eveniment. El denotă slăbiciune în raport cu sprijinitorii săi, atât trupele armate cât și populația civilă. Slăbiciunea este dată de absența unor mijloace reale de legitimare, în ultimă instanță autoritatea de care beneficiază uzurpatorul în raport cu partizanii săi bazându-se pe interese financiare și unele nemulțumiri legate de o politică fiscală abuzivă, deci tot de natură financiară. Nu întâmplător, uzurpatorul este ucis de partizani sau prin trădarea acestora, într-o atmosferă de groază. Se vede din acestea de partea cui este puterea reală. Prin raportare la autoritatea legitimă, uzurpatorul beneficiază de un singur moment în care superioritatea sa este reală. Atunci când declanșează acțiunea, având de partea lui elementul surpriză, și prin rapiditate și surpriză stârnește o panică momentană împăratului legitim. Panica este la fel de repede depășită, adesea prin intervenția salvatoare a unor buni sfătuitori ai împăratului, sfătuitori care înțeleg adevărată natură a uzurpării precum și debilitatea ei și îl trezesc și pe împărat din starea de șoc. Odată depășit momentul de criză, superioritatea împăratului legitim în fața uzurpatorului devine de necontestat.

Moartea uzurpatorului, consecință logică a actului său, dezvăluie intensitatea fricii acestuia, fiind de cele mai multe ori o reluare a intensității sentimentului care a dus la declanșarea uzurpării. La fel ca în momentul de debut, uzurpatorul se simte și este amenințat de toți, fără nici un sprijin. Singura deosebire constă în faptul că odată ratată șansa, nu i se mai oferă nici o posibilitate de scăpare.

Așadar schema uzurpărilor din Res gestae este următoarea, luând în considerare constanta teamă:

persecuțiile împăratului legitim îndreptate împotriva unor indivizi labili psihic;

momentul declanșării acțiunii de uzurpare care are ca motivație frica în contextul unei stări de nemulțumire generală, angajarea împăratului legitim într-un conflict extern sau ambele situații conjugate;

desfășurarea evenimentelor marcate de succese aparente ale uzurpatorului și panica momentană a împăratului;

victoria finală a împăratului, care a depășit starea de criză;

moartea uzurpatorului într-o atmosferă de teroare, trădat de partizani;

o catastrofă naturală (Procopius) sau provocată de invazii barbare (Silvanus, Firmus din Nordul Africii), care prin violența și teama pe care o produce în rândurile cetățenilor Imperiului, este un răspuns la pericolele și distrugerile provocate de uzurpare;

Teama și puterea legitimă: cazul proceselor de adulter si magie

Pe de-o parte se află împărații buni, cu toate calitățile pe care tradiția istoriografiei greco-latine le prevedea, iar la polul opus, se situează împărații care exercită un tip arbitrar de conducere. În această ultimă categorie se înscriu și împărații Constantius II, Valentinian și fratele său, Valens. Domniile lor sunt adesea comparate cu exemple de tiranie din istoria greco-romană, chiar dacă ei nu sunt niciodată numiți tirani. Teama este o caracteristică nelipsită în exercitarea puterii de către acești împărați. Dacă în cazul uzurpatorilor este vorba despre o teamă cu temeiuri reale, care îl forțează pe uzurpator să se revolte în scopul propriei salvări, pentru Constantius, Valentinian sau Valens, teama se datorează unui pericol potențial, iar persecuțiile declanșate de împărați din teamă au rolul mai degrabă de a preveni decât de a înăbuși o conspirație reală. Astfel se explică procesele de amploare, împotriva unor aristocrați puternici în vremea lui Constantius (XIX,12), Valentinian (XXVIII,1) și Valens (XXIX,1-2).

Cele trei procese, de la Scythopolis, Roma și Antiochia, au în comun capetele de acuzație și faptul că nu sunt conduse direct de împărat ci prin intermediari a căror cruzime răspunde însă celei a împăratului. În toate aceste procese, teama împăraților se face simțită prin amploarea și violența cu care sunt duse anchetele îndreptate inițial împotriva unor senatori se extind la toate nivelurile societății.

Utilizarea banala a vocabularului fricii nu ar putea reda intensitatea reală a sentimentelor victimelor. Nu este vorba despre o simplă teamă, care trece odată ce pericolul s-a îndepărtat, ci despre o stare permanentizată și acutizată de teamă, care se reflectă la nivel uman, dar și al naturii. Spre deosebire de celelalte procese, din timpul lui Constantius și al lui Valens, procesele de adulter și magie de la Roma, nu au avut ca finalitate înăbușirea unei conspirații, originile lor fiind de găsit în competiția pentru putere reală asupra Romei și împrejurimilor ei dintre împărat și o elită senatorială care încearcă să-și revigoreze autoritatea, afectată dramatic de evenimentele secolului III. Astfel se explică rolul acestor panonieni, apropiați ai împăratului, în procese.

Atitudinea împăratului, cu relevanță și pentru raporturile de putere dintre aristocrația senatorială și împărat este semnalată de pasajul XXVIII, 1,24-25 în care Ammianus relatează solia aristocrației condusă de Praetextatus, fost prefect al Romei, la Valentinian cu reclamația că s-a încălcat legea prin supunerea la tortură a membrilor ordinului senatorial. Reacția împăratului: qui cum intromissi in consistorium haec referrent, negantem Valentinianum se id statuisse, et calumnias perpeti clamitantem se poate exprima prin termenul timidus. În fața prestigiului unui senator ca Praetextatus, împăratul se intimidează negând orice implicare în persecuții. Verbul plasat la începutul frazei, în poziție emfatică, are rolul de a sublinia starea de surpriză a împăratului. În plus, verbul negare este un termen ce aparține limbajului expresiv, sugerând gestica energică care însoțește actul negării. Fraza se încheie cu un verb forte aflat în raport de coordonare cu negare, verbul frecventativ clamitare care descrie o acțiune repetitivă. Valentinian apare astfel urlând în repetate rânduri că el este nevinovat, fiind în necunoștință de cauză. De asemenea verbul perpeti are un rol intensiv, dat de preverbul compunerii. Prin toate aceste mijloace Ammianus aduce în fața auditoriului său un împărat timorat, aflat în inferioritate față de nobilul său interlocutor, a cărui atitudine rămâne senină.

Procesele își continuă cursul și după ambasada condusă de Praetextatus, urmărind aneantizarea puterii aristocrației senatoriale până la suprimarea fizică. Frica devine parte integrantă a vieții cotidiene. Starea de coșmar și oroare devine de nesuportat pentru victime: His in hunc modum ac talibus actitatis, Hesychia quaedam matrona ob intentatum crimen in domo apparitoris, cui custodienda est tradita, multa pertimescens et saeva, fulcro plumeo vultu contracto incubuit, et animam occluso narium spiramento effudit (XXVIII,1,47). Verbul pertimescere redă starea extremă de panică care duce la pierderea contactului cu realitatea și face posibilă și chiar dezirabilă sinuciderea (și ea o hotărâre extremă dictată de o situație limită).

Se conturează astfel o situație de reciprocitate: împăratul, sub imperiul unei panici specifice tiranului în exercitarea conducerii, stârnește groază în rândul celor de care se teme, contracarând o lipsă (fie ea de prestigiu, fie un complex dat de originea umilă, fie o inferioritate de ordin intelectual).

Procesele de la Sythtopolis și cele de la Antiochia au la bază o conspirație împotriva principelui legitim. Dată fiind cauza acestor două evenimente, teama, spre deosebire de cea care îl animă pe Valentinian în timpul proceselor de la Roma, are o motivație reală. Apropierea dintre aceste procese și războaiele civile este evidentă. Cauza este aceeași, conspirația, iar trimiterile la sunetele de trompetă evocă marșul armatelor. Starea de teroare este de asemenea un element comun celor două tipuri de dezastre.

Teama resimțită în acest context al atentatului la viața împăratului este justificată, iar consecința ei, luarea unor măsuri energice pentru pedepsirea conspiratorilor este chiar recomandabilă. Se detașează două idei: mai întâi sacralitatea persoanei principelui. Acesta, ca apărător și garant al oamenilor de bine, trebuie să fie protejat de întreaga societate. Pentru apărarea principelui, există procedee legale, legile corneliene, dar, și aici este cel de-al doilea punct, nu trebuie depășit cadrul legalității prin violență sau prin aplicarea unui tratament nediferențiat celor vinovați și nevinovați.

Caracterul tiranic al acestor principi este de regăsit nu în anchetarea în sine a celor bănuiți, ci în excesul de care se fac vinovați și în arbitrariul pe care îl impun în judecată. Astfel se conturează deosebirea dintre Valentinian, la care teama în sine, specifică tiranului obsedat de propria securitate, duce la persecuții, și Constantius și Valens cărora li se reproșează cruzimea extremă. După cum s-a văzut, sentimentul de teamă în cazul celor doi principi are la bază un pericol real care nu justifică însă în totalitate vânătoarea de vrăjitoare în care se lansează.

Ideea de tiranie și teama care derivă din acest tip de comportament este așadar o trăsătură comună tuturor celor trei principi.

Victimele persecuțiilor se împart în două categorii: pe de-o parte conspiratorii, pe de altă parte inocenții, care sunt însă supuși unui tratament similar celor vinovați. Sentimentul de teamă variază de la o categorie la alta în intensitate și în manifestare

Conspiratorii, inițial neagă orice complot pentru ca supuși torturii să fie cuprinși de panică și să divulge tot, implicând și persoane nevinovate și mărind lanțul acuzaților pentru a se salva. Teama se impune gradat, creșterea în intensitate urmând violența corporală la care sunt supuse victimele. Acest tip de frică, este asimilat unui comportament nedemn, atât prin vinovăția suspecților, cât și prin dorința acestora de a-și salva viață prin condamnarea altor indivizi. Pentru procesele de la Antiochia, Palladius este tipul conspiratorului fricos care reclamă și pe alții: XXIX,1,6: cumque ad facti vel temptati quaestionem acrius veniretur, exclamabat Palladius confidenter levia esse haec, de quibus agitur, et praetereunda: alia se, si licuerit dicere, monstraturum metuenda et potiora, quae ingenti molimine iam praestructa, nisi prospectum fuerit, universa confundent. Teama lui Palladius, provocată de tortură și de întrebările anchetatorilor, este sugerată prin verbul exclamare. Verbul-bază clamare înseamnă „a face cunoscut un lucru în public, strigând”. În text, este folosit verbul compus cu prefixul intensiv ex-. Este tocmai disperarea generată de pericolul morții. Spaima îl face pe Palladius să promită fapte și mai mari și mai înspăimântătoare în schimbul propriei salvări, metuenda et potiora. Gerundivul metuenda alături de adjectivul la comparativ absolut, potiora, anticipează amploarea și dramatismul proceselor prin gravitatea capetelor de acuzație pe care conspiratorul este gata să le divulge.

Exemple de victime inocente abundă, atât în cursul evenimentelor de la Scythopolis cât și celor de la Antiochia. La Scythopolis, pe lângă menționarea unor cazuri particulare precum fiul unui prefect Simplicius sau un fost prefect al Egiptului, Parnasius (XIX,12,9-11) mai grăitoare pentru amploarea terorii este colectivă a nevinovaților supuși torturii (XIX,12,13-15). criminibus vero serpentibus latius per inplicatos nexus sine fine distentos quidam corporibus laniatis extinguebantur, alii poenis ulterioribus damnati sunt bonis ereptis (XIX,12,13). Această scenă a torturilor evocă atmosfera terifiantă în care niște nevinovați își pierd viața. Metafora șarpelui, criminibus serpentibus, sugerează caracterul ascuns, ucigător și totodată extins al acuzațiilor, reluat prin substantivul sine fine care aduce o completare temporală, calei spațiale. Spaima este astfel sugerată indirect prin acuzațiile nesfârșite, precum și prin descrierea torurilor, corporibus laniatis sau poenis sau verbul care redă sfârșitul celui supus torturii, extingere. Acest verb este folosit în sens propriu cu referire la stingerea focului printr-o mișcare violentă. Aplicat figurat aici, redă tocmai moartea chinuitoare, intervenită lent, preverbul ex- având și un sens durativ. Starea de panică a nevinovaților, spre deosebire de cei culpabili, este una statică lipsită de speranță. Pentru un Palladius denunțarea oferea o șansă de salvare, dar în cazul inocenților, Ammianus, poate și din dorința de a spori dramatismul scenei, nu menționează nici o salvare, ba chiar accentuează caracterul nesfârșit al anchetelor.

Frica persecutaților reiese și mai bine din relația cu atitudinea lui Paulus, principalul anchetator. Acesta are rolul de intermediar între împărat și victime. Puterea discreționară cu care este înzestrat (XIX,12,5) îi conferă o atitudine trufașă: Paulo succentore fabularum crudelium quasi e promptuaria cella fallaciarum et nocendi species suggerente conplures, cuius ex nutu prope dixerim pendebat incedentium omnium salus. Atotputernicia anchetatorului exprimă un raport inegal și ireversibil de forțe între puterea în sine și victime. Starea de teroare generalizată impusă prin fallaciarum et nocendi species suggerente situează victimele în raport de inferioritate, raport redat prin dependența totală de voința celui puternic.

Anxietatea puterii devine astfel cauză a proceselor. Manifestarea ei la două nivele, unul superior, al împăratului și celălalt, imediat următor, al reprezentantului său generează teroare asupra celor bănuiți de tentativă de atentare la putere. Teama împăratului și a reprezentantului său tină de un comportament tiranic și este specifică conducerii, iar cea resimțită de victime, este teama reacție firească a instinctului de conservare, care nu se raportează la putere decât în măsura în care stabilește ierarhiile ireversibile și unidirecționale: împărat-intermediar (călău)-victime.

Din analiza acestor procese, având ca punct de referință teama, se conturează raporturile dintre cei implicați. Împărații, din teamă, fie ea cu motivație reală, fie din anxietatea pentru putere, folosindu-se de indivizi cu puteri discreționare, la rândul lor temându-se de o posibilă destituire din funcție, declanșează o serie de anchete care au ca rezultat instaurarea unei atmosfere de teroare. Superioritatea momentană a împăraților, minată de prevestiri și blesteme, se manifestă atât în raport cu subordonații direcți, care apar ca fiind folosiți pentru a evita „pătarea” reputației de împărat clement, clemens, cât și cu cei persecutați care din momentul de debut al proceselor sunt stăpâniți de panică. Mai evident exprimat apare raportul dintre cei aflați la comanda persecuțiilor și victime. Atitudinea lor trufașă se datorează puterii acordate de împărat și de asemenea este reacția omului care se vede temut de ceilalți.

Cele trei narațiuni ale proceselor de la Scythopolis, Roma și Antiochia, prin tematică și prin cronologia laxă, chiar eronată, se încadrează în categoria digresiunilor. Suspiciunea, teama în exercitarea puterii, violența și situarea în afara legalității sunt principalele defecte ale acestor principi. Amenințările externe, reprezentate de barbari sunt dublate de pericole interne, care apar prezentate ca fiind cu mult mai grave. În fapt, conflictele interne oferă un cadru favorabil invaziilor străine.

Teama, ca parte a acestei viziuni pesimiste, se manifestă la toate nivelurile societății romane, îmbrăcând diferite grade de intensitate și diferite valori.

O altă sferă în care analiza fricii este relevantă este cea politico-ideologică. Teama apare adesea ca factor determinant al acțiunilor oamenilor. În cazul uzurpărilor, după cum s-a văzut, ea este principala cauză a contestării autorității legitime. Persoana uzurpatorului este marcată de o dublă frică: una născută și una provocată de o domnie arbitrară. Împărații legitimi, dar care acționează după modelul tiranilor, la rândul lor, sunt animați de un tip special de teamă, o anxietate a puterii, care îl face pe principe să-și canalizeze toate eforturile pentru a păstra puterea, iar un mijloc îl oferă instaurarea unei atmosfere de teroare. Astfel teama se convertește într-o modalitate de conducere, pe care istoricul o dezaprobă, prezentând destinul tragic al celui care încearcă să se impună inspirând frică ca decurgând direct din opțiunea pentru o guvernare ilegitimă. Cel mai bun exemplu, în acest sens din Res gestae, este moartea violentă a împăratului Valens, moarte anunțată prin diverse prevestiri și cărora împăratul le răspunde provocând și mai multă teamă în rândul supușilor.

1.5 Puterea imperială a antichității târzii

Puterea imperială a antichității târzii menține în mare aceleași trăsături evolutive ca în perioada anterioară. Accentuarea permanentă a caracterului militar al monarhiei, reliefat de multitudinea de cognomina ex virtute asumate de împărații secolului IV, dar și de sacralizarea puterii imperiale, o continuare din epoca Principatului, se intensifică în antichitatea târzie. Reformele inițiate de Diocletian au stabilit cadrul pentru trasarea caracteristicilor monarhiei. Fondatorul tetrarhiei a fost inițiatorul unor măsuri care au transfomat decisiv puterea imperială. Sacralizarea evidentă a monarhiei a fost determinată de asumarea titlului de Iovius de către fondatorul tetrarhiei.

Ceremonialul de tip elenistico-oriental a marcat sfârșitul unei tendințe care datează încă din epoca Principatului, respectiv accentuarea caracterului sacru al monarhiei. Același ceremonial a marcat îndepărtarea împăratului de supușii săi.

Începând cu secolul IV Principatul s-a transformat în dominat. În mentalitatea romană un personaj trebuia, prin actele sale, să rămână în memoria generațiilor viitoare, după cum eroii antichității și în special eroii fondatori, erau extrem de prezenți în mitologia greco romană.

Calitatea de victor, invictus sau triumphator, foarte des întâlnite în titulatura imperială a antichității târzii, erau strâns legate de aspectele militare ale monarhiei. Deținătorul imperiului era întotdeauna victorios, pentru că doar prin victorie împotriva barbarilor reușea păstrarea stabilității. Cele două linii principale de-a lungul cărora s-a dezvoltat instituția imperială erau sacralizarea și aspectul militar. Împăratul secolului IV era comandantul armatei, acest fapt rămânând neschimbat până la Theodosius al II lea, când pietatea creștină a împăratului poate aduce victoria, prezența sa efectivă pe câmpul de luptă nemaifiind necesară. Se mențin în continuare caracteristicile monarhiei din epoca Principatului, împăratul fiind pontifex maximus, până în 379, cînd Theodosius refuză titlul chiar de la accederea la putere, în condițiile promovării creștinismului ca religie de stat. Puterea imperială a devenit absolută. Împăratul putea controla politica externă, având dreptul de a încheia pace sau declara război, după dorință. Putea impune orice taxă dorea și cheltui banii după cum credea de cuviință, numea personal funcționarii, atât pe cei civili, cât și pe cei militari și avea putere de viață și moarte asupra supușilor săi. Accederea la putere era în primul rând determinată nu de acceptul senatului sau al armatei, ci de al grupurilor de presiune, prezente la curte. În Occident, persoanele de extracție militară tind să ocupe un loc din ce în ce mai important în guvernarea efectivă a statului, în Orient funcționarii sunt cei care prevalează. Totodată, în Orient, îndepărtarea împăratului de supușii săi a dus în cele din urmă la dependența sa aproape absolută de grupurile de presiune prezente la curte, acestea urmărind controlarea persoanei imperiale.

Istoria antichității târzii poate fi caracterizată ca fiind o luptă perpetuă de emancipare a puterii imperiale de sub dominația grupurilor de presiune.

O altă caracteristică a antichității târzii este legată de tendința de transformare a grupurilor privilegiate în caste. Apartenența la caste oferă diferite imunități fiscale și prestigiu. Caracterul puterii imperiale a devenit tot mai ambiguu, această ambiguitate permițând ingerența persoanei imperiale în domenii altădată interzise de apartenența republicană a regimului. Împăratul dispunea de o putere autocratică care avea o singură limitare dată de autoritatea Bisericii, care s-a transfomat într-un factor hotărâtor în controlul puterii statului. Respectul arătat de către împărat acestei instituții permite oamenilor Bisericii să abuzeze de puterea lor, deoarece, în concepția creștină, împăratul este parte a Bisericii și nu stăpânul acesteia. Armata rămâne un factor important în dobândirea și păstrarea puterii în secolul al IV lea.

Se pot observa două trăsături fundamentale care caracterizează evoluția puterii monarhice. În decursul Principatului se poate observa o permanentă accentuare a trăsăturilor militare ale monarhiei, strâns legată de sacralizarea acestuia. Toate perioadele de criză au permis accederea la putere a unor împărați care au pus accent pe puterea personală. Criza secolului III a luat sfârșit prin accederea la putere a lui Diocletian. Reformele lui Diocletian au reprezentat etapa finală a unei evoluții începute încă din timpul lui Augustus, oscilând între apartenența republicană a regimului și elenizarea monarhiei. În secolul IV a fost legalizată puterea imperială absolută. Acest secol a fost caracterizat de criza religioasă, de conflictul dintre creștinism și păgânism, iar în interiorul creștinismului, de conflictul dintre confesiunile niceeană și ariană, tendințe dominante ale secolului. Aceste conflicte s-au sfârșit o dată cu accederea lui Theodosius I la putere în 379 și au marcat victoria concepției creștine asupra puterii, împăratul este așadar reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ. Astfel, împăratul nu mai are nevoie de titulaturi precum imperator, el a devenit dominus noster.

Împăratul domnește la modul absolut, fără a răspunde decât în fața lui Dumnezeu de actele sale. El trebuie să respecte legea, astfel respectând legea terestră. Nerespectarea legii înseamnă să distrugi ordinea terestră. Distrugerea ordinii înseamnă distrugerea legăturii cu divinitatea și încercarea de perturbare a ordinii divine. Împăratul care nu respectă propriile legi nu mai are dreptul de a domni, el devenind un tiran care trebuie înlăturat pentru a fi restaurată ordinea și respectul față de lege. Abuzul permanent de putere a dus în cele din urmă la transformarea sa în cutumă și apoi legiferarea ca normă.