Puterea Executiva. Domnia

Capitolul 3

Puterea executivă. Domnia

Organizarea instituției Domniei, a fost în Țările Române tradițional statuată pe obiceiul pământului. Modul de stabilire al autorității supreme în stat (voievodul sau domnul), atât în Țara Românească cât și în Moldova, a fost, din cele mai vechi timpuri, alegerea. În primele secole ale organizării statale românești domnii erau aleși pe viață. După ce Țările Române au intrat sub protectoratul Porții, alegerea domnului necesita confirmarea de către sultan prin firman special. Muharel-ul (firmanul împărătesc de confirmare) se citea în Divan, în fața boierilor, de către funcționarul turc, numit Divan effendi sau Skemni-agassi, atașat pe lângă Domn pentru citirea firmanelor sultanului. În afară de Divan efendi sau effendissi, se mai aflau pe lângă Domn alți trei importanți funcționari turci, a căror prezență sublinia subordonarea voievodului față de Poarta otomană și statutul de vasalitate al țării sale: Beșli aga – însărcinat cu poliția față de călătorii musulmani; mehtterbașa – șeful eterhanelei sau muzicii turcești și bairaetarul – purtătorul de tui (steag, format dintr-un lemn, de care erau atârnate 2 cozi de cal). Existența tuiului se justifică prin faptul că domnii Țărilor Române erau considerați bey sau pașă cu două tuiuri, și erau inferiori pașilor cu trei tuiuri și hanului tătărăsc.

Regulamentul Organic prevedea că domnul era ales pe viață de o Adunare Obștească Extraordinară și confirmat de către Poartă.

Potrivit art. 2 din Regulamentul Organic al Valahiei, această Adunare Obștească Extraordinară era alcătuită din 190 de membrii: Prea-Sfinția Sa părintele Mitropolitul, trei părinți episcopi, ce se vor afla în lucrare, al Râmnicului, Buzău și Argeșu, de cincizeci de boieri de întâiul rang și anume de la vel ban până la vel cămăraș, de șaptezeci și trei boieri de al doilea rang, de la vel clucer până la vel comis…, de treizeci și șase deputați aleși dintre boierii fieșcăruia județ, câte doi de județ, de la vel sărdar până la cel din urmă rang, fără osebire, de douzeci și șapte deputați ai corporațiilor duprin orașe".

Potrivit art 2 din Regulamentul Moldovei, aceiași adunare ar fi avut 132 de membrii: „Preasfnția sa părintele mitropolitul și de doi episcopi eparhioți; patruzeci și cinci boieri și anume de logofeții cei mari, de vornicii de Țara de Gios și de Țara de Sus, de hatman și de hatmanii de Prut, de vistiernici, de vornici de obște, de postelnici și de vornici a Poliției, de treizeci boieri de la agă, până și ban, anume agii, vornicii de aprozi, spătarii și banii, de triizeci și doi deputați a ținuturilor de la comis până și șatrar, de un deputat al Academiei Naționale de Învățătură, de douăzeci și unul deputați a corporațiilor a orașelor"

Articolul următor prevedea clar ce condiții trebuiau să îndeplinească membri adunării extraordinare: a) trebuie boerie de la rangul de mare logofăt până și vornic de poliție, să fie născut și locuitori în Moldova, sau născuți, locuind și împământeniți în Moldova;

b) pe lângă aceste boierii, de la agă până și banul, trebuie să fie proprietariu în Moldova;

c) deputații ținuturilor să fie boieri, fii de boieri;

d) deputatul Academiei de Învățătură națională să fie moldovan cu știință, mădulariu al acestui institut;

e) deputații corporațiilor să fie născuți moldoveni, cu știință de carte și cu bune purtări;

f) nici unul din mădulările aceste nu va fi primit în Obșteasca Ecstraordinara Adunare, dacă nu va avea treizeci ani împliniți.

Domnul, așa cum reiese din prevederile Regulamentelor, este vasal turcilor și supus protecției Rusiei, care-l va supraveghea în exercitarea puterilor sale, ceea ce i-a făcut pe unii specialiști să afirme că Regulamentele Organice, așa cum erau alcătuite nu erau decât preambulul anexării complete a Principatelor la Imperiul Țarist

După ce adunarea alegea Domnul, Regulamentul Organic statua că, în aceeași ședință, se redacta adresa către Poartă, prin care se cerea confirmarea domnului ales, cât și o notă de informare către Curtea proteguitoare. Ambele adrese trebuiau semnate de toți membrii Adunării, acesta fiind ultimul act înainte de autodizolvarea ei. Art. 42 din Regulamentul Organic al Valahiei: „săvârșindu-se alegerea domnului, mădulările Adunării Ecstraordinare,…vor iscăli după rândul rangului lor arz-mahzarul către Poartă prin care să ceară întărirea domnului, cum și o notă oficială prin care să înștiințeze Curții ocrotitoare pentru alegerea domnului. Spre a se putea săvârși toate aceste lucruri tot într-aceiași Adunare fără a se risipi, caimacamii vor îngriji a alcătui mai dinainte amândouă înscrisurile de mai sus zise, în care se va lăsa loc deschis spre ase trece numele domnului celui ales.

În lipsa domnului, puterea executivă era exercitată de către Vremelnica Ocârmuire a Caimacamilor. Ambele Regulamente organice stabileau că legiuiții Caimacami erau: Prezidentul Înaltului Divan, Ministrul Trebilor din Lăuntru și Marele Logofăt sau Ministrul Dreptății. Aceștia dețineau puterea până la alegerea noului Domn. Caimacamii întocmeau lista candidaților la Domnie respectându-se condițiile prevăzute de Regulamentele Organice ale Valahiei și Moldovei.

Aceste condiții erau stabilite pentru Țara Românească la Art. 26: „domnul trebuie să aibă vârstă de patruzeci de ani deplin, să fie din familie a căreia nobilitate să se sue cel puțin la moșul său, și a căruia naturalizație, potrivită cu obiceiurile țării, să înceapă de la tatăl său. El se va alege numai dintre boierii cei mai destoinici și carii vor avea rangurile de ban, de dvornic de Țara de Sus sau de Țara de Jos, sau carii vor avea rangurile miniștrilor de și nu se vor afla în slujbă”.

Condiții similare se regăseau și în Regulamentul Moldovei la Art. 27: “domnul trebuie să aibă 40 de ani deplin și să fie din familie moldoveană, a cărui evghenie să fie suitoare cel mai puțin până la bun, iar împământenirea sa până la tată. El să va alege numai între boierii cei mai vrednici, având ranguri de mare logofăt, de mare vornic al Țării de Gios și al Țării de Sus, de hatman sau de vistiernic sau cari ar avea ranguri de president a lÎnaltului Divan și miniștrii, deși aceștia nu s-ar afla în slujba lucrătoare”.

Caimacamii prezidau alegerile, iar votarea candidaților se făcea cu bile. Art. 34 din Regulamentele Organice stabileau că voturile în Adunarea Obștească Extraordinară se vor face în secret, iar fiecare din membri „ce se vor chema a-și da voturile să îngrijească a nu vedea nimeni care din amândouă bilele se vor arunca în vas și care într-altul.” Potrivit art. 38 „până se vor scoate din vas bilele ce s-au aruncat pentru alegerea fiecărui candidat, secretarul cel orânduit pentru această treabă va face cunoscut cu glas tare și înțelegător câte bile albe ți câte negre au eșit, iar celălalt secretar le va scrie în slove la catastivul său.”

După alegerea domnului, caimacamii trebuiau să dea socoteală și domnului și Obicinuitei Obștești Adunări. După confirmare, Domnul trebuia să depună jurământul.

Puterea executivă aparținea Domnului, însă și această putere, ca și celelalte, era limitată de Adunarea Obștească Ordinară. Titularul puterii executive, domnul, guvernează conform pravilelor și vechilor obiceiuri, în măsura în care ele nu sunt potrivnice dispozițiilor Regulamentului Organic. Art. 52: „Orice act sau hotărâre a Domnului și a Adunării Obștești Ordinare, care va fi împotriva privilegiilor Principatului, sau atractatelor, sau a hatișerifelor întărite pentru folosul acestor Principate, precum și împotriva drepturilor ce urmează dintr-acestea,trebuie să se socotească desputernicite și neținute în seamă”.

Potrivit Regulamentului, Domnitorul nu mai avea un drept absolut de legiferare, deoarece el exercita acest drept împreună cu Obșteasca Obișnuită Adunare. Domnitorul avea drept de inițiativă legislativă. El trimitea proiectele de legi cu pitacuri domnești, în terminologia modernă mesagii.

Art. 48 din Regulamentul Organic al Valahiei: „toate hotărârile Obicinuitei Obșteștii Adunări se vor pune cunoșținții Domnului prin anaforale iscălite de către prezidentul, doi secretari și ajutoarele lor și alcătuirea acestor anaforale se face după chipul următor:

a) după ce se va citi Obșteștii Adunări pitacul Domnului asupra căruia va fi să se chibzuiască, se va îndeletnici această adunare întru a sa cuprindere, ori tot într-aceiași zi, sau după cinci zile.

b)amândoi secretarii vor scrie, unul într-o condică osebită și altul într-o coală de hârtie iarăși osebită, toate părerile câte se vor sprijini de către șase mădulare ale Adunării.

Adunarea avea dreptul de a aproba proiectul, a-l modifica sau a-l respinge. După ce proiectul era votat, se supunea domnului spre întărire, care echivalează cu sancționarea. Domnul refuzând întărirea putea să trimită proiectul Adunării spre o nouă chibzuință. Dacă îl sancționa dădea ordin de executare, ceea ce echivala cu promulgarea.

În virtutea puterii sale executive, Domnul are dreptul de a numi în funcțiile publice și de a revoca pe funcționarii statului; are dreptul de grațiere și de reducere a pedepselor; acordă și ridică titlurile de noblețe; confirmă deciziile Înaltului Divan și le supune Curții de revizuire; putea încheia tratate cu alte state, în limitele dispozițiilor hatișerifelor.

Cu toate că Regulamentul Organic prevedea ca domnii să fie aleși, rușii numesc „numai pentru această dată și ca un caz cu totul particular" – pe Alexandru Ghica în Muntenia, iar turcii pe Mihail Sturza în Moldova – act ce-l va face pe reprezentantul Franței să scrie la 17 mai 1834: „Regulamentul Organic amintind în această privință dispozițiunile tratatelor de la Akerman și Adrianopole a sancționat vechiul drept al principatelor de a-și alege singure domnii. El a precizat cu o îngrijire specială formalitățile ce trebuie observate cu ocazia acestei alegeri și a dat cele mai depline garanții independenței voturilor, obligând chiar pe alegători să depună jurământ că nu vor asculta de nici o influență străină. Dar după ce toate aceste garanții au fost completate și stabilite, ele au fost amânare pentru viitor. Rusia a anunțat că pentru această singură dată Principii vor fi desemnați de cele două puteri protectoare, și că va lăsa sultanului numirea lor. Toți s-au simțit jigniți de acest act de autoputernicie și de această generozitate ridicolă, care cu o singură trăsătură anulă garanțiile, ce au fost prelucrate cu atâta grijă în favoarea Principatelor.”

Cu scopul de a-l ajuta pe domn, Regulamentele Organice au instituit și un consiliu administrativ, compus din Ministrul de Interne, Ministrul de Finanțe și Marele Postelnic. Acest consiliu se întrunea de două ori pe săptămână, cu excepția situațiilor de urgență când se întrunea mai des. Comunicarea între Domn și restul departamentelor era asigurată de către Marele Postelnic. Hotărârile luate, după aprobarea Domnului, se puneau imediat în aplicare. Totalitatea miniștrilor întruniți, sub președinția Domnului, formau Sfatul miniștrilor, convocat pentru analizarea problemelor de importanță deosebită. Prin Regulamente, colaboratorii Domnului, au primit pentru prima dată, numele de miniștrii. În noul sistem, Domnitorul este cel care numește și revocă miniștri. La rândul lor, miniștrii, nu puteau urmări o altă politică decât aceea a Domnului, iar inițiativa măsurilor nu se putea lua decât cu aprobarea Domnului, care dădea directivele. Pe cale de consecință, Domnitorul era răspunzător pentru actele miniștrilor. Nefiind membri în Adunare, miniștrii erau feriți de votul de blam, dar Adunarea putea folosi anaforalele adresate domnului, pentru a arăta reaua administrație, marile nedreptăți înfăptuite de anumiți miniștri. Mai mult, Adunarea avea posibilitatea legală de a comunica aceste constatări și celor două Curți, care puteau ordona o anchetă, al cărui rezultat putea fi destituirea domnului, așa cum s-a întâmplat în 1841, cu Alexandru Ghica.

Organizat potrivit prevederilor Regulamentului Organic, sfatul administrativ ca organ de conducere, coordonare și îndrumare a administrației era principalul organ al puterii executive după domn și a jucat în viața politică a Principatelor un rol special.

În Moldova istoria sfatului administrativ începe la 1 ianuarie 1832, data intrării în vigoare a Regulamentului înainte de această dată neexistând un sfat cârmuitor, stabil și cu funcțiuni precise. Înainte de Regulament, domnii obișnuiau să se consulte în diferite probleme cu unii dintre marii dregători, care alcătuiau sfatul țării sau divanul domnesc.

Sfatul administrativ în Principate urma să fie un consiliu de miniștri ale cărui hotărâri urmau a fi supuse aprobării domnului înainte de executare. Existența Adunării Obștești ca organ legislativ al țării limita competența sfatului, în materie legislativă numai la elaborarea proiectelor de legi, adică la pregătirea materialelor necesare deliberării Adunării Obștești și la punerea lor în aplicare.

De aceea, în actele vremii, a fost denumit, încă de la început, și „sfat cârmuitor sau ocârmuitor". Mai târziu, mai ales din deceniul al Vl-lea al secolului al XlX-lea, era numit în actele oficiale și consiliul administrativ sau cârmuitor. La generalizarea termenului de consiliu a contribuit și folosirea frecventă, atât în corespondența diplomatică cât și în cea particulară, a limbii franceze, în textul francez al Regulamentului Organic, sfatul administrativ fiind tradus cu „conseil administratif”.

Primul sfat administrativ din istoria Moldovei a fost constituit sub administrația rusă de către generalul Paul Kisseleff în decembrie 1831. Avea în componență pe logofătul Grigoraș Sturdza, președinte, logofătul Iordache Catargi – ministru de interne, Mihail Sturdza – ministru de finanțe, N. Canta – secretar de stat, la celelalte departamente fiind numiți: Costache Conache la justiție și Teodor Balș la hătmănie.

În deliberarea sfatului administrativ intrau toate referatele venite din partea departamentelor și ale diferitelor instituții, măsurile pentru punerea în executare a ofisurilor domnești și petițiile particulare a căror rezolvare intra în competența sa. Rezoluțiile pe care le dădea sfatul administrativ trebuiau să fie în conformitate cu legile în vigoare și în primul rând să nu se abată de la prevederile Regulamentului Organic. În ceea ce privește dreptul de elaborare a proiectelor de legi, amendamentelor, decretelor și deci de pregătire a materialelor necesare Adunării Obștești, procedura era următoarea: la sesizările sau propunerile făcute de domn sau de vreun ministru, sfatul alcătuia un proiect de lege pe care-l prezenta domnului sub formă de anaforală. În unele cazuri, ministrul unui departament venea cu un proiect de lege gata redactat, pe care-l supunea discuției sfatului sau îl prezenta direct domnului și acesta îl trimitea în deliberarea sfatului printr-un ofis. Atunci când domnul lua direct inițiativa unei legi, cerea sfatului, printr-un oficiu, să chibzuiască asupra problemei și să elaboreze proiectul de lege.

În rezolvarea sfatului administrativ erau trimise și numeroase petiții sau cereri ale unor persoane particulare pentru soluționarea unor pricini cărora departamentele nu le făceau față. De asemenea, pe lângă jalbele adresate sfatului direct, multe din acelea trimise domnului direct erau date de acesta spre rezolvare tot sfatului, domnul urmând numai să confirme propunerile acestuia. Datorită faptului că sfatul administrativ avea un rol foarte important după domn în ceea ce privește puterea executivă, numeroase cereri și reclamații îi erau adresate în pricini foarte diferite. De aceea, s-a impus din primii ani o limitare a petițiilor care erau înaintate sfatului, în așa fel încât la începutul anului 1832 s-a publicat hotărârea ca să nu se mai înainteze sfatului decât jalbe cu pricini de ordin administrativ.

După Regulamentul din 1831, în Țara Românească, miniștrii erau în număr de 7: Ministrul Trebilor din Lăuntru, sau Marele Vornic, Ministrul Finanțelor sau Vistieru, marele Postelnic sau Secretarul de Stat, Logofătul sau Ministrul Dreptății Logofătul (sau ministrul) trebilor bisericești, Spătarul sau ministrul oștirei.

Ministrul Trebilor din Lăuntru avea rolul central în conducerea administrației din interiorul Principatului. Conducătorii de județe se subordonează acestuia primind instrucțiuni în ceea ce privește fiecare ținut pe care îl conduceau. Ministrul avea ca principale atribuții: conducerea Poliției din lăuntru țării, colaborând cu spătarul și având dreptul de a semna toate pașapoartele pentru trecerea peste graniță; colaborează cu toate conducerile municipalităților către care trimite poruncile stăpânirii, având cu acestea o corespondență permanentă; o colaborare cu comitetul carantinelor; este membru al Comitetului General care este însărcinat cu îngrijirea spitalelor, școlilor și a caselor făcătoare de bine; la încetarea domniei sau în lipsa domnului, acesta face parte din vremelnica ocârmuire; este însărcinat cu supravegherea ținerii în bună stare a drumurilor din țară (potrivit art. 147 din Regulamentul Țării Românești).

În Moldova potrivit Regulamentului Organic, Ministrul din Lăuntru dispunea de o tipografie, care „va fi datoare pe rând a publica buletine spre a înștiința pe public despre acturile guvernului, precum și înaintările și numirile la posturi și acelor a deosăbitelor departamente ministeriale precum și hotărârile giudecătorilor. „(art. 141)

În ceea ce privește Departamentul Trebilor din Lăuntru acesta era împărțit în trei secții. Prima secție are ca și atribuții așa cum reiese din cuprinsul articolului 151 Regulamentului Valahiei: se ocupă de corespondența cu toate „obștimile și cu ocârmuirea obșteștii Poliții", asigură păzirea bunei orânduieli; are obligația de a lua măsuri atât în capitală cât și în alte orașe ale Principatului; trebuie să verifice și să aibă cunoștință asupra prețurilor producătorilor și industriei, prețurilor transporturilor, a lucrului de mână etc.; trebuie să ia măsuri pentru sănătate, supravegherea carantinelor. Cea de a doua secție are ca atribuții mai ales în domeniul agriculturii, iar cea de-a treia secție are atribuții în ceea ce privește statistica țării, actele de stare civilă, îmbunătățirea stării drumurilor, podurilor de lemn, de piatră, supravegherea și conducerea poștelor și a serviciilor ce au legătură cu acestea, împărțirea hotarelor de județ pentru o cât mai bună întindere etc. Acestea sunt în fapt cele mai importante atribuții ale acestui departament.

Un alt departament cu atribuții la fel de importante este Departamentul Finanțelor. Potrivit art. 152 din Regulamentul Valahiei acesta are ca atribuții: conducerea visteriei și dezvoltarea comerțului, trebuie să se asigure ca toate veniturile statului să intre în vistierie. Cancelaria acestui departament se împarte în trei secții: prima secție are ca atribuții corespondența cu toți „ocârmuitorii și sameșii județelor și cu toți ceilalți orânduiți în slujbe pentru cele ce privesc la partea finanții".

Secția a doua are atribuții în ceea ce privește contabilitatea, iar cea de-a treia secție este însărcinată să primească de la toate vămile și de la Portul Brăilei informații asupra lucrurilor care intră și ies din țară, iar în baza acestor informații vor întocmi bilanțul comerțului; un alt aspect este legat de faptul că trebuie să se ocupe de organizarea vămilor cât mai metodic și mai bine, a porturilor Dunării și a celui de la Brăila, pentru favorizarea comerțului din afară și din interior.

Un rol foarte important în organizarea administrativă la nivel central îl are Marele Postelnic așa cum reiese din art. 153 din Regulamentul Valahiei. Acesta este șeful cancelariei Domnului atât pentru treburile din lăuntru cât și pentru cele din afară. Una din cele mai importante atribuții ale acestuia este faptul că el face cunoscut toate decretele Domnului celorlalte departamente și Obicinuitei Obștești Adunări. Acesta ține corespondența cu agenții Principatului din Țarigrad, este de asemenea însărcinat cu corespondența consulilor curților străine. Cancelaria este împărțită în două secții: cea dintâi este însărcinată cu toate pitacele Domnului care se dau pentru „ocârmuirea trebilor din lăuntru " precum și cu primirea „jalbilor ce se vor da către domn". Cea de-a doua secție este însărcinată cu toată corespondența Domnului în limbi străine.

În Moldova Marele postelnic trebuia să corespondeze cu agenții de la Constantinopol și cu pașii, comandanții cetăților din dreapta Dunării.

În ofisul generalului Pavel Kisseleff din 26 decembrie 1831, adresat sfatului administrativ, se subliniau îndatoririle ce reveneau marelui postelnic: „înfățisătoriu în seanțele sfatului a materialelor ce urmau să se discute, el va priveghea ca sfatul să înțeleagă și să cerceteze toate proiectele și măsurile pe care osebiții șefi ai departamentelor vor propune și ca să le deie urmare….în sfârșitu, de la marele postelnic atîrnă de a avea îngrijire ca jurnalurile seanțelor și raporturile sfatului să fie după toată cuvința și regula alcătuite.” Celelalte atribuții sunt comune cu cele ale Marelui postelnic din Țara Românească.

Ministerul Dreptății sau Marea Logofeție era condus de marele logofăt al dreptății. Ministerul coordona activitatea justiției, iar în unele cazuri conducătorul său putea prezida înaltele instanțe judecătorești. Supravegherea activității instanțelor se făcea prin intermediul unor funcționari numiți procurori în Muntenia, sau revizori în Moldova. Aceștia monitorizau activitatea instanțelor de judecată pentru a vedea dacă acestea dau sentințe în conformitate cu legile existente. Procurorii și revizorii înaintau marelui logofăt al dreptății câte două rapoarte pe an cu privire la starea pricinilor. În funcție de aceste rapoarte, marele logofăt putea propune Domnului avansarea celor merituoși sau sancționarea celor care comiteau abateri. Tot în privința carierei judecătorilor, marele logofăt era cel care înainta Domnului propunerile pentru numirile judecătorilor.

 Ministerul Treburilor Bisericești sau Marea Logofeție a Credinței, avea în frunte pe marele logofăt al credinței sau al pricinilor bisericești. Ministerul a funcționat inițial doar în Țara Românească, unde a preluat vechile atribuții bisericești ale marelui logofăt. În Moldova, minister similar s-a înființat abia în 1844, purtând denumirea de Vornicia Bisericească.

 Deși conform Regulamentelor Organice, securitatea celor doua Principate era asigurată de cele două mari puteri vecine, suzerană și protectoare, exista Ministerul Oștirii sau Miliția Națională, condus de marele spătar în Muntenia și de marele hatman în Moldova. Efectivele militare avute in subordine erau relativ reduse, rolul lor fiind mai mult unul polițienesc. În competența acestui minister intra menținerea ordinii publice, în general, apărarea granițelor, păzirea carantinelor și prinderea răufăcătorilor.

În 1849, în Moldova, a fost înființat și un minister, rezervat lucrărilor publice, condus de un ministru cu rang de vornic, secondat de un director de departament. Scopurile pentru care a fost înființat ministerul erau construirea de poduri și șosele, pavarea și alinierea străzilor, înființarea și amenajarea spațiilor publice de agrement, întreținerea și supravegherea cursurilor râurilor, întreținerea grădinilor publice.

Fiecare minister se diviza in secții conduse de cate un șef, corespunzător directorilor din zilele noastre. La rândul lor, secțiile erau divizate în birouri (mese) compuse dintr-un funcționar superior și mai mulți funcționari de rând.

În Țara Româneasca, la nivelul fiecărui minister a fost înființata funcția de director ministerial. Directorul îl înlocuia pe ministru, atunci când acesta din urmă nu se afla în minister, și avea diverse sarcini de conducere: supraveghea lucrările din minister; supraveghea activitatea cancelariei; aducea la cunoștința ministrului disfuncțiile constatate; îl sesiza pe ministru in legătura cu abaterile disciplinare ale funcționarilor.

În cazul în care Domnul sau Adunarea sesiza nereguli în funcționarea activității ministerului, directorul răspundea in solidar cu ministrul. Excepție făcea doar cazul in care directorul îl înștiințase in prealabil pe ministru, dar acesta nu luase masurile cuvenite. Pentru a se putea păstra documentele publice, Regulamentele Organice au prevăzut înființarea unor depozite speciale la nivelul celor doua capitale. În acest fel au luat naștere Arhivele Statului, un serviciu public care avea rolul de a aduna, clasifica și păstra documentele oficiale, oferind astfel un instrument eficient pentru controlul activității administrației publice. Instituția urma sa preia pe baza de opis, de la toate organele statului, documentele care erau considerate "săvârșite". Clasificarea interna a documentelor trebuia să fie făcută pe instituții și pe ani. La momentul organizării Arhivelor Statului, guvernatorul rus Pavel Kisseleff a dispus preluarea de către instituție a fondurilor documentare care aparțineau organelor publice existente în acel moment, a fondurilor monastirilor și chiar a fondurilor care se aflau în posesia persoanelor private.

Pentru dezbaterea problemelor de însemnătate deosebită, domnul convoca Sfatul administrativ extraordinar, organ central înființat tot în perioada Regulamentelor Organice, acesta fiind prezidat de domn.

Prin amendamentul spătarului Alexandru Ghica în Adunarea de revizie, acest sfat s-a înființat numai în Muntenia, spre a se aduna în împrejurări importante membrii sfatului administrativ obișnuit și șefii celorlalte departamente, al dreptății, al credinței și șeful miliției. Purta și denumirea de „Marele Sfat al Miniștrilor”, compus din membrii Sfatului administrativ obișnuit și din șefii celorlalte departamente, al dreptății, al credinței și șeful miliției.

În consecință, Regulamentele Organice au încercat să separarea puterilor să atribuie responsabilități unor organe distincte și separate, astfel încât puterea să nu fie exercitată doar de o singură persoană. Acest lucru se observă din faptul că prin articolele menționate puterea executivă este exercitată de domn fiind ajutat de miniștrii și departamentele înființate, fiecare având anumite atribuții.