Puterea Diplomatiei Si Diplomatia Puterii
PUTEREA DIPLOMAȚIEI ȘI DIPLOMAȚIA PUTERII
Capitolul 1 Noțiuni cu caracter general
1.1. Noțiunea de diplomație.
1.2. Caracteristicile diplomației.
1.3. Diplomația și dreptul diplomatic.
Capitolul 2 Diplomația și relațiile diplomatice din cele mai vechi timpuri și până în zilele noastre
2.1. Diplomația în Grecia antică.
2.2. De la universalitate la echilibru: Richelieu, Wilhelm de Orania și Pitt
2.3. Noua față a diplomației: Wilson si Tratatul de la Versailles.
Capitolul 3 Diplomația uniunii europene și diplomația altor puteri ale lumii
3.1. Generalități
3.2. Diplomația construcției europene.
3.3. Politica externă și de securitate comună a Uniunii Europene.
3.4. Reprezentarea diplomatică.
3.5. Cooperarea misiunilor diplomatice ale statelor membre și delegațiilor Uniunii
Europene.
3.6. Privilegiile și imunitățile Uniunii Europene pe teritoriul statelor membre.
3.7. Protecția reprezentanților instituțiilor Uniunii Europene.
3.8. Diplomația Statelor Unite ale Americii – opțiuni și tendințe.
3.9. Tinde Uniunea Europeană să își structureze o diplomație proprie, care să intre
în competiție cu diplomațiile altor puteri ale lumii?
Capitolul 4 Noua ordine mondială
Capitolul 1
Noțiuni cu caracter general
1.1. Noțiunea de diplomație.
Diplomația ad-hoc are din ce în ce mai multă pondere în teoria și practica dreptului internațional contemporan, ca urmare a frecvenței în continuă creștere cu care instituția este folosită în relațiile internaționale.
Instituția diplomației ad-hoc nu a fost totuși destul de cunoscută în trecut sau, cum s-a mai spus, ea „este un fenomen relativ nou în conducerea afacerilor externe” și se poate constata că doctrina nu a tratat, decât arareori și pe spații foarte restrânse, acest subiect; termenul însuși de diplomație ad-hoc a fost întrebuințat pentru prima oară de Comisia de drept internațional în 1960 si în cursul discuțiilor în Comisia a VI-a a Adunării generale O.N.U.
Lipsa îndelungată a unei reglementări în materie trebuie căutată în concepția tradițională potrivit căreia timpul diplomației practicate prin misiunile speciale și nepermanente ar fi trecut sau că ea s-ar reduce doar la cazuri de excepție (misiuni de ceremonie și reuniuni internaționale), ori că formele sub care ea se realizează s-ar limita numai la vizitele de stat și oficiale ale șefilor de stat și de guverne (pentru care existau, de altfel, reguli speciale) sau, în sfârșit, în părerea că manifestările sporadice ale diplomației ad-hoc pot fi reglementate prin aplicarea prin analogie a regulilor dreptului internațional public referitoare la diplomația permanentă („sedentară”).
Importanța reală a diplomației ad-hoc sau a „diplomației volante” crește continuu, ca urmare a numărului tot mai mare al acțiunilor de politică externă și a diversificării lor (sub raportul obiectului și al mecanismului folosit). În condițiile creșterii disponibilității și mobilității oamenilor de stat (călătoriile înalților reprezentanți ai statelor, contactele lor, discutarea rapidă a unor chestiuni presante și grave, negocierile între state „la nivel înalt” care n-au fost niciodată așa de frecvente ca în prezent ș.a.) și a generalizării comunicațiilor rapide, care au accentuat posibilitățile de prospectare și de găsire a unor soluții imediate problemelor de politică internațională de o deosebită acuitate, nu numai că i s-au adăugat noi forme diplomației ad-hoc cunoscute până acum, dar i s-a dat acesteia și un nou conținut, iar faptul că diplomația ad-hoc a devenit o necesitato reală a relațiilor internaționale dezvoltate antrenează după sine o încetare a monopolului diplomației sedentare ca unic instrument de negociere internațională, afară de congresele și conferințele cu caracter internațional.
În același timp, raporturile internaționale nu sunt în exclusivitate politice sau consulare, pentru că nu mai există, în mod practic, nici un domeniu al vieții sociale cu privire la care să nu existe contacte directe între state (contactele tehnice între state nu se limitează la cele existente în cadrul instituțiilor specializate O.N.U. sau a diferitelor organizații economice regionale.
Trebuie să precizăm că, astfel fiind, diplomația ad-hoc continuă totuși să aibă un caracter auxiliar (s-a spus, de excepție) în raport cu diplomația permanentă sau regulată, centrul de greutate căzând pe aceasta din urmă.
Remarcăm faptul că definiția dată de Comisia de drept internațional misiunii speciale nu este acceptată în întregime în literatura de specialitate, pentru rațiunea că ar fi concepută în lumina unui criteriu negativ, deoarece ia ca punct de plecare ideea potrivit căreia misiunea specială ar constitui o excepție de la ipoteza misiunii sedentare, care ar reprezenta regula; acest concept se dovedește – după părerea unor autori – a nu fi satisfăcător în cazul de față spre a servi drept criteriu pentru o definiție, deoarece, în afară de misiunile diplomatice regulate cu caracter general, mai există și misiunile specializate permanente care îndeplinesc sarcini speciale, în paralel cu misiunile diplomatice regulate cu competență generală în același stat sau chiar în același oraș (de exemplu, delegația unui stat care are ca misiune probleme de reparații într-un alt stat, delegația permanentă specială pentru punerea în aplicare a cooperării economice și tehnice între două state ș.a.), iar acestea din urmă nu pot fi încadrate în categoria misiunilor ad-hoc (fiind misiuni sedentare).
1.2. Caracteristicile diplomației.
După părerea prof. Bartos, noțiunea de diplomație ad-hoc cuprinde nu numai cazul misiunii oficiale care are o sarcină specială (ceea ce propriu-zis se înțelege prin misiunile speciale), ci și delegațiile statelor care le reprezintă la reuniuni internaționale (congrese, conferințe etc.). Fără a respinge acest punct de vedere, Comisia de drept internațional s-a oprit totuși la ideea că este vorba de o categorie specială de reprezentanți ai statelor, care merită să fie calificată aparte și să fie reglementată deci ca o categoric de misiuni pentru relațiile dintre state și organizații; acest fapt a fost însă criticat pe motiv că conferințele internaționale nu sunt întotdeauna asociate cu organizațiile internaționale și există, astfel, situații când aceste conferințe apar ca unul din cazurile de diplomație ad-hoc in toată puterea cuvântului. Ca dovadă în acest sens este și faptul că majoritatea autorilor de drept diplomatic înțeleg prin noțiunea de diplomație ad-hoc și cazul reprezentanților la congrese și conferințe internaționale.
În orice caz, termenul de diplomație ad-hoc în sensul strict cuprinde exclusiv pe agenții de stat care posedă următoarele trei trăsături caracteristice (ce se cer a fi întrunite în mod cumulativ):
elementul diplomatic, adică agenții să fie delegați sau desemnați de către un stat în scopul de a îndeplini o sar cină specială în raport cu un alt stat;
elementul temporar, adică această misiune nu trebuie să fie considerată ca permanentă ci trebuie să se refere la îndeplinirea unei îndatoriri determinate in timp;
elementul de suveranitate, adică sarcina să constea în reprezentarea statului ca titular al dreptului de suveranitate față de tun alt stat.
Aceste trei caracteristici sunt considerate ca fiind suficiente și cuprinzătoare; nu se socotesc a fi relevante, pentru definirea acestei noțiuni, alte elemente adiționale (cum ar fi faptul ca diplomatul ad-hoc să posede grad diplomatic sau ca sarcina să constea într-o misiune politică sau ceremonială și reprezentativă, și nu într-una tehnică – diplomatul ad-hoc putând să apară fie ca titular al activităților politice cele mai importante, fie ca o misiune competentă pentru menținerea raporturilor tehnico-comerciale, financiare, cultural-științifice, de comunicații, pentru transportul aerian și maritim ș.a.).
1.3. Diplomația și dreptul diplomatic.
Dreptul diplomatic este acea ramură a dreptului internațional care cuprinde ansamblul de norme și reguli privitoare la activitatea diplomatică.
De observat aici că dreptul diplomatic nu se confundă cu diplomația – definită ca știință sau (și) arta negocierilor.
Dreptul diplomatic ca orice ramură a dreptului are un caracter normativ (normează din punct de vedere juridic activitatea diplomatică) pe când diplomația are un caracter acțional, de materializare a negocierilor. Diplomația are deci o sferă mai bogată, mai largă de cuprindere decât dreptul diplomatic. Dreptul diplomatic cuprinde și consacrată ca norme de drept numai principalele sau pe cele mai importante reguli ale organizării și desfășurării activității diplomatice, decantate de-a lungul timpului sau impuse de relațiile internaționale contemporane. De aceea, o parte din aceste reguli au rămas în afara dreptului propriu-zis cum sunt, de pildă, unele cutume sau uzanțe diplomatice, aplicarea lor făcându-se în baza curtoaziei internaționale (comitas gentium).
Așadar, „dreptul diplomatic” cuprinde totalitatea normelor juridice care guvernează conduita și statutul organelor diplomatice, sau, totalitatea regulilor de drept internațional care se referă la organizarea, sarcinile, competența și statutul organelor pentru relații externe.
Cu alte cuvinte, dreptul diplomatic constituie cadrul normativ și procedural al statelor și ale celorlalte subiecte de drept diplomatic în relațiile lor de reprezentare oficială.
În accepțiune clasică, dreptul diplomatic vizează relațiile diplomatice, iar acestea sunt înțelese ca relații dintre statele suverane, relații preponderent bilaterale, adică directe, de la stat la stat. De aici și accepțiunea generică a diplomației ca diplomație bilaterală.
În sensul clasic al termenului, aceste noi categorii de relații nu ar face parte din complexul relațiilor diplomatice. Având însă o esență și natură comună, ele au fost supuse acelorași reglementări de bază, alcătuind în ansamblul lor dreptul diplomatic contemporan.
Deci, dreptul diplomatic contemporan cuprinde atât normele referitoare la diplomația bilaterală, clasică, cât și cele referitoare la diplomația ad-hoc, prin „misiunile speciale” precum și „diplomația multilaterală”.
Dreptul diplomatic este definit ca ramură a dreptului internațional public, chiar dacă pe lângă state – ca subiecte principale ale relațiilor internaționale – sunt vizate și alte subiecte de drept internațional.
Tot așa, dreptul diplomatic nu poate fi restrâns numai la „organele” subiectelor de drept internațional (șefi de state, guverne, ministere de externe) a căror activitate este desfășurată în numele statului respectiv, care este subiectul de fapt al raportului internațional. Cu alte cuvinte, dreptul diplomatic reglementează raporturile dintre subiecții dreptului internațional și nu doar cele dintre organele acestora.
Prin urmare, dreptul diplomatic constituie o parte a dreptului internațional care reglementează raporturile externe de reprezentare oficială dintre subiecții dreptului internațional.
Rolul dreptului diplomatic în cadrul dreptului internațional poate fi asemănat cu cel al diplomației față de politica externă, dar nu și identificat. Astfel, dacă diplomația constituie un instrument de realizare a politicii externe, ajutând la atingerea obiectivelor acestora, dreptul diplomatic cuprinde și consacră normele de conduită generală acceptate și acceptabile, ca expresie a voinței statelor respective în raporturile internaționale. Spre deosebire de diplomație, dreptul diplomatic, servește scopului general al comunității internaționale, al relațiilor generale dintre state și nu doar politica sau interesele unui anumit stat. Așadar, dreptul diplomatic joacă un rol de instrument juridic în realizarea dreptului internațional, tot așa cum diplomația este un instrument în realizarea politicii externe a statului sau subiectului respectiv de drept internațional.
Ca parte a dreptului internațional, dreptul diplomatic are la bază aceleași principii fundamentale. Aceasta înseamnă că dreptul diplomatic nu pate fi detașat sautituie o parte a dreptului internațional care reglementează raporturile externe de reprezentare oficială dintre subiecții dreptului internațional.
Rolul dreptului diplomatic în cadrul dreptului internațional poate fi asemănat cu cel al diplomației față de politica externă, dar nu și identificat. Astfel, dacă diplomația constituie un instrument de realizare a politicii externe, ajutând la atingerea obiectivelor acestora, dreptul diplomatic cuprinde și consacră normele de conduită generală acceptate și acceptabile, ca expresie a voinței statelor respective în raporturile internaționale. Spre deosebire de diplomație, dreptul diplomatic, servește scopului general al comunității internaționale, al relațiilor generale dintre state și nu doar politica sau interesele unui anumit stat. Așadar, dreptul diplomatic joacă un rol de instrument juridic în realizarea dreptului internațional, tot așa cum diplomația este un instrument în realizarea politicii externe a statului sau subiectului respectiv de drept internațional.
Ca parte a dreptului internațional, dreptul diplomatic are la bază aceleași principii fundamentale. Aceasta înseamnă că dreptul diplomatic nu pate fi detașat sau opus prevederilor acestor principii cuprinse în Carta ONU care le consacră. Convenția de la Viena din 1961 cu privire la relațiile diplomatice contemporane – care constituie și baza juridică internațională a dreptului diplomatic contemporan -consacră fără echivoc și în mod expres aceste principii ca temelie a dreptului diplomatic.
Un element specific al dreptului diplomatic este acela că normele dreptului diplomatic intră în acțiune pe deplin numai după ce un stat a convenit prin libera voință să accepte pe reprezentantul altui stat, adică s-a convenit stabilirea de relații diplomatice dintre statele respective și s-a convenit asupra schimbului de misiuni diplomatice.
Capitolul 2
Diplomația și relațiile diplomatice din cele mai
vechi timpuri și până în zilele noastre
2.1. Diplomația în Grecia antică.
Primele mențiuni despre trăsăturile diplomației grecești se întâlnesc în Iliada lui Homer. Iliada relatează, între altele, misiunea lui Ulise și Menelau la troieni înainte de începerea celebrului război troian.
După cum reiese din analiza acestei epopei, misiunea diplomatică a vechilor ahei, sau ambasada, era alcătuită din două-trei persoane. Ele trebuiau să vorbească pe rând, prezentau mesajul și își dezvoltau tezele în fața unei adunări. Fiecare dintre soli se ridica la momentul cuvenit și căuta să vorbească cât mai bine, punându-si în valoare toate calitățile oratorice, după care membrii misiunii se retrăgeau și așteptau rezultatul intervenției lor. Menelau și Ulise au fost găzduiți de către troieni, după obicei, la unul din sfetnicii care puteau să le observe de la început obiceiurile și intențiile.
Analiza pasajului din Iliada consacrat soliei lui Ulise și Menelau relevă calitățile pe care urmau să le aibă cei doi soli: ei nu trebuiau să-și semene, ci, dimpotrivă, având însușiri diferite și înfățișări diferite, abordând un stil deosebit, ei trebuiau să se completeze reciproc, în așa fel încât să impresioneze în cel mai înalt grad auditoriul.
Trebuie reținut faptul că solii vorbeau pe rând, fiecare având posibilitatea să explice lucrurile mai bine ca celălalt, să-și completeze colegul. Mai târziu nu s-a mai practicat această metodă, transmițându-se un singur sol. Vechii greci însă luau în considerare și eventualitatea ca un singur sol să nu poată prezenta destul de bine interesele cetății, așa încât i se dădea un coleg care căuta să clarifice problemele insuficient demonstrate sau apărate. Așa a decurs și misiunea lui Ulise și a lui Menelau la Troia. Mai întâi a vorbit Menelau, după care a luat cuvântul Ulise, care se arătă la început un om simplu, fără intenția de a impresiona adunarea; dar după ce și-a rostit discursul, au ieșit în evidență calitățile sale oratorice și diplomatice.
Așa se desfășura pe la 1200 î.e.n. o ambasadă la greci.
În cântul al IX-lea din Iliada se relatează cum Ulise este trimis de Agamemnon la Ahile pentru a-l împăca și a-l convinge să reia lupta cu troienii. Agamemnon începe prin a descrie ce-i va trimite lui Ahile ca daruri, pentru a-i atrage bunăvoința. Bătrânul Nestor îi propune însă ceva mai important decât darurile într-o misiune diplomatică, și anume: niște soli care să se bucure de încrederea lui Ahile.
„Tu Agamemnon Atrid, mărite păstor al oștirii,
Nu sunt de nesocotit aceste daruri ce-i dai lui Ahile,
Hai dar s-alegem noi solii, prieteni de-ai lui și tovarăși,
Care mai iute să meargă la cort, unde stăruie Ahile.
Ori, dacă nu, îi voiu alege chiar eu, numai ei să m-asculte.
Fenix, iubitul lui Zeus, pășească-naintea soliei,
Aias cel mare pe urmă și dumnezeescul Ulise;
Crainicii Odiu și Euribat să-i urmeze pe dânșii.
Apă turnați-ne acuma pe mâini și să faceți tăcere,
Până ruga-ne-vom celui de sus ca de noi să se-ndure”.
Așadar, o altă trăsătură caracteristică a soliei la greci era însoțirea ei de un act religios; comunitatea se ruga pentru succesul ambasadei. Alegerea solilor după sfatul bătrânului Nastor are succes, și Ahile, mâniat de ceilalți combatanți ahei, este îmblânzit de acești soli de seamă, pe care-i întâmpină cu cuvintele:
„Bine-ați venit, o, prieteni, voi care, cu toată minia-mi Dragi îmi sunteți mai presus decât alții, nevoia v-aduce”.
Iată deci cu câtă chibzuință și după câte deliberări se hotăra la vechii greci alegerea membrilor misiunii.
Ambasada în Grecia era aleasă din persoanele mai în vârstă și cu reputație de respectabilitate și înțelepciune. Membrii misiunii primeau scrisori de împuternicire de la Adunarea cetățenilor. Era o mare primejdie ca cineva să pretindă că este ambasador, fără a avea această împuternicire. Cheltuielile unei ambasade erau foarte mari și erau suportate de către ambasada respectivă. La acestea se adăugau riscurile mari pe care călătoria și misiunea le prezentau pentru însăși viața solilor. Așa se explică de ce, câteodată, cei propuși să plece în ambasadă refuzau această cinste.
În compunerea ambasadelor erau alese persoane aparținând mai multor partide politice, deoarece se căuta ca vederile ambasadei să nu fie influențate de vederile unui anumit partid sau ale unei anumite fracțiuni. Se întâmpla însă ca, din cauza neînțelegerilor și diferențelor de vederi, ambasadele să nu-și poată îndeplini misiunea, solii contrazicându-se între ei sau chiar denunțându-se reciproc.
La întoarcerea lor, ambasadorii trebuiau să dea rapoarte publice asupra felului cum și-au îndeplinit misiunea. Dacă misiunea era încununată de succes, ei erau răsplătiți cu o cunună de măslini și cu o masă, ceea ce reprezenta expresia mulțumirii publice. Dacă misiunea nu era îndeplinită cu succes, ei erau pasibili de o serie întreagă de pedepse.
O ambasadă nereușită se numea parapresbeia (para = pe alături, ratat, presbeia = ambasadă). Cel care era acuzat de parapresbeia își vedea dintr-o dată viitorul politic întunecat, iar uneori putea să-și piardă chiar viața.
Unul din elementele de bază ale diplomației a fost întotdeauna concepția asupra imunității. În acest sens trebuie reținut că primul lucru care asigură condițiile îndeplinirii unei misiuni este imunitatea diplomatică. Ea trebuie să fi existat din cele mai vechi timpuri, când doi reprezentanți ai unor triburi discutau între ei împărțirea terenurilor de vânat sau ocuparea celor mai bune locuri în peșteri. Imunitatea este negreșit una din cele mai vechi instituții diplomatice, pentru că în cazul când solul ar fi fost atacat, maltratat, nu s-ar fi putut stabili acel răgaz elementar necesar desfășurării dialogului și negocierilor.
Imunitatea ca principiu de drept nu fusese câștigată încă în epoca poemelor homerice, de aceea pe atunci exista o sancțiune divină care apăra pe acești ambasadori, un rit religios prin care solii erau puși sub protecția zeilor, a lui Hermes, zeul negustorilor și călătorilor în general, și a lui Zeus însuși. Tot în Iliada se arată ce se întâmplă cuiva care sugerează numai încălcarea imunității unei ambasade. Episodul amintit al soliei lui Ulise și Menelau evocat în Iliada ilustrează însemnătatea acordată acestei imunități. În adunare exista un anume Antimahos care a căutat să facă o primire ostilă celor doi soli aheeni, mergând până acolo încât a propus ca ei să fie omorâți, deci să se încalce inviolabilitatea lor. În timpul războiului, cei doi feciori ai lui Antimahos au căzut în luptă răpuși de Agamemnon și aceasta a fost interpretată ca pedeapsă din partea zeilor pentru faptul că părintele lor îndrăznise să sugereze omorârea solilor.
Ambasadorul nu avea voie să primească cadouri în timpul misiunii, în celebrele sale discursuri Pentru coroană și Ambasada lui Aeschines, Demostene a acuzat pe Aeschines, trimis al Atenei pe Ungă curtea lui Filip, regele Macedoniei, de parapresbeia, întârziere voită, corupție, încredere vinovată în cuvintele lui Filip și deci dezinformarea Adunării. Atenagoras din Atena a fost executat pentru că primise daruri de la regele Artaxerxes, în cursul ambasadei sale la perși.
Ambasadorul era obligat să supună controlului public contul tuturor cheltuielilor necesitate de ambasadă.
La greci găsim dezvoltată o instituție a consulatului. Consulul era numit proxenos (protector, gazdă). El funcționa în cetatea în care avea reședința, era numit conform unui anumit protocol și avea ca atribuție să apere interesele cetății de care fusese numit. Această funcție constituia un post de onoare; uneori era ereditară și a avut aproape aceeași aplicație ca a consulatelor din epoca modernă.
În jurul templelor unor zeități venerate de mai multe cetăți au apărut grupări religioase, care, pe lângă misiunea de a asigura desfășurarea normală a cultului, serbărilor și jertfelor, exercitau o influență și o autoritate politică considerabilă asupra orașelor care intrau în amficționie. Cele mâi puternice asociații de acest fel au fost cele născute în jurul templului lui Apollo la Delfi, care numărau 12 triburi, și aceea de pe lângă templul Demetrei, la Termopile. Cu timpul, pe lângă reprezentanții cu atribuții religioase, așa numiții heiromemnoni, cetățile membre au trimis la amficționii și delegați politici.
Toate cetățile din Grecia voiau să fie în termeni buni cu Oracolul de la Delfi, căruia i se supuneau pentru dezlegare cazurile complicate, în general, ale conflictelor dintre cetăți.
Diplomația greacă a determinat enunțarea a diferite principii care se referă la numeroase aspecte esențiale pentru relațiile între state, ca: declararea de războaie, arbitrajele, neutralitatea, regulile de umanizare a războiului. Iată de ce diplomația greacă este considerată astăzi ca una din cele mai bogate în sugestii pentru înțelegerea evoluției diplomației. Ea s-a format din necesitățile unor cetăți mici care nu puteau conviețui și nu se puteau menține decât pe bază de coaliții și alianțe. Este cunoscută, astfel, coaliția împotriva perșilor, împotriva macedonenilor, coalițiile formate în jurul Spartei și Atenei, toate acestea în momente de intensă activitate politică, în care diplomația a ocupat un loc important.
Alianța se numea symmahie (luptă comună), spre deosebire de alianța ofensivă, care era o epimahie (luptă contra altuia). Dintre symmahii, cele mai importante au fost Liga lacedemoniană și Liga ateniană sau din Delos, care au purtat crâncenul război peloponeziac.
Tucidide, în opera sa celebră despre războiul din Peloponez, descrie etapele și destinele schimbătoare ale acestui mare conflict, al cărui sfârșit a adus înfrângerea atenienilor.
Liga lacedemoniană este o creație a Spartei, încă din secolul al VI-lea, dar care își definește structurile doar la mijlocul secolului următor. Cetățile participante erau legate, atât de Sparta, cât și între ele, prin tratate bilaterale. Scopul principal al ligii era organizarea unei apărări comune, membrii ei recunoscând un drept de hegemonie Spartei, ca cel mai puternic dintre parteneri. Cetățile se bucurau de o autonomie deplină în viața politică internă și adesea Sparta a fost nevoită să intervină pentru a pune capăt conflictelor armate izbucnite între aliații ei.
Liga ateniană era similară la început celei lacedemoniene. Scopul ei era lupta împotriva perșilor; pentru a-și asigura o flotă, liga cerea cetăților membre un număr de corăbii de un anumit tip sau sume de bani, plătite anual (phoros), care constituiau un tezaur comun. După dispariția amenințării persane, Liga s-a menținut, dar Atena a început să intervină în. viața internă a cetăților, fie pentru a-i sprijini pe democrați, fie pentru a împiedica defecțiunile. Liga încetează de a mai fi o confederație (symmahia), pentru a deveni un fel de imperiu al Atenei (arhe); jurământul prestat în anul 465 î.e.n. „atenienilor și aliaților lor” este înlocuit în 450 î.e.n. printr-altul în care credința este făgăduită numai „poporului atenian”. În curând, în fruntea cetăților se afla un arhonte trimis de Atena.
O altă formă de colaborare între cetăți a fost federația (symrjolilia), apărută ca o reacție față de tendințele de hegemonie. Cetățile membre adoptă o constituție comună și acceptă o jurisdicție și o administrație care aplică legile comune; uneori avea loc și un transfer de populație în capitala care se întemeia sau în cetatea cea mai dezvoltată.
Nu este însă de mirare că o activitate diplomatică atât de intensă a lăsat în dicționarul diplomatic numeroși termeni utilizați de greci în relațiile dintre cetățile lor, care indică o gîndire diplomatică înaintată, în afară de symrnahie, trebuie să notăm syniaxis, un fel de armistițiu temporar. Omologhia reprezenta acordul pentru tratatele încheiate. Sporule era un armistițiu stabilit în timpul Jocurilor Olimpice, când, indiferent de relațiile lor, de pace sau război, cetățile grecești participau la jocuri.
În epoca Greciei antice nu existau mijloace eficace de aplicare a normelor internaționale. Pentru a face să intervină o autoritate superioară, se invoca puterea supranaturală a zeilor, în scopul menținerii durabilității tratatelor și al stabilirii unor sancțiuni, fie și teoretice, pentru cei care ar fi încălcat tratatele.
Tot la greci găsim elemente de etică internațională pe care, după aceea, istoria le-a dezvoltat și diplomația le-a fixat în anumite convenții internaționale.
Grecii condamnau atacul prin surprindere și războiul neanunțat, pe care le considerau drept imorale. Atrocitățile săvârșite împotriva răniților au fost condamnate și considerate ca demne numai de barbari. În dreptul consuetudinar elenic se prevedea ca trofeul ridicat după victorie să nu fie construit din materiale durabile – piatră sau bronz – pentru ca adversitatea dintre cele două părți să nu dăinuiască.
Sub influența religiei se dezvoltă norme speciale care reglementează raporturile dintre cetăți sau desfășurarea războiului: pelerinii care mergeau la sărbătorile panelenice erau la adăpost de orice act de ostilitate, chiar dacă străbăteau un teritoriu ocupat de o armată străină. Cetățile grecești aveau și un statut al neutralității, instituție pe care o desemnau cu o expresie foarte semnificativă, aceea de „stat- care rămâne liniștit”.
O preocupare obișnuită de rezolvare pașnică a conflictelor era arbitrajul. Așa, de pildă, într-un tratat între Teba și Atena era înscris un articol care desemna cetatea Lamia ca arbitru. Între anii 300 și 100 î.e.n. se cunosc 46 de cazuri de arbitraj judecate în cetățile grecești. De multe ori se alegea ca arbitru o persoană cu renume sau un campion al Jocurilor Olimpice.
În genere însă, cetățile aflate în litigiu fac apel la o terță cetate 9X7ttț£VxXrjTOi;). Tratatul dintre lacedemonieni și Argos, încheiat în 418 î.e.n, stipula ca orice viitor litigiu să fie prezentat spre arbitraj unei terțe puteri. În absența mijloacelor de a face respectate deciziile arbitrului – Teba, de pildă, a refuzat o hotărâre a Corintului -, această formulă de reglementare a diferendelor a dispărut în secolul al IV-lea.
Un alt exemplu în privința fineții acestei diplomații este cel dat de Xenofon care, în opera sa Anabasis, descrie necesitatea de a se încerca să se pună stavilă suspiciunii înainte de a se ajunge la ostilități, în opera citată, solul unei armate grecești care se retrăgea în Persia se adresează cu aceste cuvinte persanilor: „Cunosc cazuri ce s-au întâmplat în trecut când, uneori ca rezultat al unei informații răuvoitoare sau sub imperiul neîncrederii, oamenii au fost înspăimântați unii de alții și, neliniștiți, au produs daune ireparabile celor care nici nu intenționau și nici nu doreau să le facă vreun rău”.
Este formulată aici o perfectă teorie a sarcinilor diplomației, și anume aceea de a înlătura suspiciunea și de a crea un climat de încredere, fără de care lucrurile pot da naștere la ceea ce se numește în termenii contemporani o escaladare, o evoluție spre conflict.
Încă un exemplu oferit de diplomația ateniană este acela al lui Demostene, care 1-a atacat pe Aesohines în discursurile amintite mai sus pentru că acesta a fost de acord cu propunerile lui Filip al Macedoniei de a se încheia o pace dăunătoare pentru atenieni.
Se știe că pacea cu Filip, încheiată la 346 î.e.n., a dat acestuia mână liberă spre dominație asupra Greciei, acțiune care este dasăvârșită de fiul său Alexandru cel Mare. Atacând partidul promacedonean și pe Aeschines, Demostene sintetizează importanța însușirilor pe care trebuie să le aibă ambasadorii, arătând că aceștia nu dispun nici de armament, nici de armate și nici de cetăți de apărare, armele lor fiind cuvintele și momentele prielnice. ,,în tratativele importante, aceste momente sunt trecătoare și, odată pierdute, ele nu mai pot fi recâștigate… În acest fel, un sol care într-un sistem ca al nostru acționează încet, făcându-ne să pierdem momentele prielnice, nu numai că pierde astfel de prilejuri, dar ne răpește și controlul asupra evenimentelor”.
Câtă înțelepciune în acest pasaj care subliniază mijloacele esențiale ale ambasadorului. Dacă un ambasador nu vorbește bine, dacă nu are putere de convingere, dacă nu expune bine lucrurile, nu apără cu tărie cauza sa și mai ales dacă nu sesizează momentul potrivit, atunci statul, cetatea pierd nu numai o ocazie, dar și posibilitatea de a influența cursul evenimentelor.
Ocazia pierdută, amintește Demostene, nu se mai întoarce, istoria și timpul nu sunt reversibile.
Începuturile activității diplomatice în spațiul carpato-dunărean stau în legătură cu școala greacă. În toate relațiile cetăților grecești de pe teritoriul țării noastre se ducea o diplomație abilă și nuanțată. Grecii erau un popor cu o civilizație dezvoltată și din conviețuirea cu ei a strămoșilor noștri s-au păstrat unele elemente.
Pe teritoriul țării noastre au avut loc negocieri și înainte de greci. Așa, de pildă, în cursul conflictului lui Darius cu sciții, care s-a desfășurat la Dunărea de Jos, împăratul persan a fost întâmpinat de o ambasadă scită care i-a dat, folosind un limbaj de un laconism exemplar, o broască, un șoarece și cinci săgeți, pentru ca Darius să înțeleagă ce se va întâmpla cu el dacă va păși pe teritoriul scit. Interpretarea era: „de nu te vei ascunde sub pământ, ca șoarecele, sau în apă, ca broasca, nu vei scăpa de săgețile noastre. Alege deci una din aceste trei condiții, dacă pătrunzi în ținuturile noastre”.
Conviețuirea cetăților grecești din Pontul stâng cu populațiile autohtone le-a obligat să stabilească relații variate cu aceste populații și să desfășoare frecvente tratative cu ele. Pentru a-și desfășura nestingherit activitatea lor de schimburi între materiile prime și bunurile locale (aur din Transilvania, pește de pe Dunăre și din Deltă, grâne, miere, piei etc.) și produsele atelierelor din Grecia, Asia Mică, litoralul Sciției Mici, aceste cetăți aveau nevoie de pacea pe care nu le-o putea asigura decât protecția militară a regilor daci sau sarmați împotriva popoarelor migratoare din nordul Dobrogei. Astfel, ambasadori din Istria, Tomis sau Callatis s-au întâlnit adesea cu reprezentanți ai dacilor, încheind tratate și plătind tributul obișnuit lui Burebista sau altor regi daci.
Din decretul în cinstea lui Acornion din Dionysopolis (Balcic) aflăm că Burebista îl utilizase pe acesta în tratativele sale cu Pompeius, căruia îi oferise alianța sa: „…Și fiind trimis de regele Burebista sol pe lîngă comandantul roman Gnaeus Pomipeius, fiul lui Gnaeus, și întâlnindu-se cu el în părțile Macedoniei, lângă Heracleea Lyncestis, nu numai că și-a îndeplinit cu bine însărcinările primite de la rege, cîștigînd pentru aceasta bunăvoința romanilor, dar a purtat și pentru patria noastră (adică Dionysopolis, n.n.) cele mai frumoase negocieri”.
Contactele între populațiile riverane ale Pontului Euxin și greci au fost foarte frecvente și următorul episod din Herodot ilustrează bine aceste relații.
În părțile nordice ale Mării Negre trăia regele scit Ariapites. Fiul său Scyles avea ca mamă o grecoaică din Istria, care îi dăduse o educație obișnuită în țara sa. Ariapites fiind ucis, Scyles devine rege. Atras de lumea civilizației grecești, el se ducea adesea în orașul Borys-thenes, locuit de grecii din Milet, ca și de istrioți, unde își făcu o casă și se căsători, fără ca cineva să știe că el duce o viață dublă, de nomad local și de cetățean grec. Fratele său Octamasades trimise însă oameni să-l urmărească și-l prinse tocmai în momentul când se iniția în cultul bahic, disprețuit de sciți ca imoral. Scyles fuge la traci și astfel începe războiul între cele două armate, care se întâlnesc pe Dunăre. Sitalces, regele tracilor, trimise un sol la Octamasades, prin care îi propuse evitarea conflictului printr-un schimb: el va preda lui Octamasades pe Scyles, în schimbul fratelui său care fugise la Octamasades. Acesta a fost de acord și, trimițându-i lui Sitalces fratele, îl recapătă pe Scyles, pe care îl decapitează pe loc. Iată un exemplu de practică diplomatică a populațiilor dacice, tracice și agatirșe, care erau în strânsă legătură cu diplomația greacă.
Parcurgând relațiile daco-grecești de pe timpul lui Burebista, întâlnim practici diplomatice de la stat la stat, care confirmă și pe această cale respectul pe care grecii îl aveau față de vecinii lor din nord, omologat de cuvintele în care Herodot descrie civilizația acestora.
Fie că încercau să întemeieze colonii și cetăți în nordul Africii, pe coasta Asiei Mici, în Italia, în Bosfor și Marea Neagră, fie că își extindeau activitățile lor comerciale, fie că luptau pentru hegemonie, așa cum s-au luptat spartanii și atenienii, sau că formau coaliții împotriva perșilor, încercau să opună rezistență macedonenilor sau mai târziu romanilor, grecii au desfășurat una din cele mai intense activități diplomatice din cursul istoriei. În cele trei mari conflicte exterioare pe care le-au avut, factorii interni care au slăbit capacitatea lor de apărare și au deschis calea ocupanților sunt oglindiți și în trăsăturile negative ale diplomației grecești. Se citează astfel lipsa de coeziune și de unitate a cetăților, concurența lor continuă care fac până la urmă ca grecii să cadă victimele celor trei mari agresori – perșii, macedonenii și romanii.
2.2. De la universalitate la echilibru: Richelieu, Wilhelm de Orania și Pitt
Ceea ce este astăzi descris de istorici drept sistemul european al echilibrului puterii a apărut în secolul șaptesprezece, prin prăbușirea definitivă a aspirației medievale către universalitate – un concept al ordinii mondiale reprezentând un amestec între tradițiile Imperiului roman și cele ale Bisericii Catolice. Lumea era concepută ca oglindire a Cerurilor. Exact după cum în Ceruri guverna un Dumnezeu, tot așa, un împărat cârmuia lumea profană, iar un papă Biserica Universală.
În acest spirit, statele feudale ale Germaniei și ale Italiei de nord erau grupate sub stăpânirea Sfântului împărat roman de națiune germană. În secolul șaptesprezece, acest imperiu avea potențialul necesar pentru a domina Europa. În raport cu el, Franța, a cărei frontieră era mult la vest de valea Rinului, și Anglia erau state periferice. Dacă Sfântul împărat roman ar fi reușit vreodată să-si edifice controlul central asupra tuturor teritoriilor aflate, teoretic, sub jurisdicția sa, relațiile dintre statele europene vestice și imperiu ar fi putut fi similare cu cele dintre vecinii Chinei și Imperiul Mijlociu, Franța corespunzând Vietnamului sau Coreii, iar Anglia Japoniei.
Pentru cea mai mare parte a epocii medievale, Sfântul împărat roman nu a reușit să atingă un asemenea grad de control central. Un motiv a fost lipsa unor sisteme adecvate de transport și de comunicații, ceea ce a făcut ca legarea împreună a unor teritorii atât de întinse să fie dificilă. Însă cel mai important motiv a fost acela că Sfântul imperiu roman despărțise controlul asupra bisericii de controlul asupra guvernării laice. Spre deosebire de faraon sau de cezar, Sfântul împărat roman nu era considerat ca având atribute divine. Pretutindeni în afara Europei de vest, chiar și în regiunile controlate de Biserica răsăriteană, conducerile religioase și laice erau unificate, în sensul că numirile în posturile cheie pentru fiecare din ele erau făcute de conducerea centrală; autoritățile religioase nu aveau nici mijloacele și nici autoritatea de a-și declara poziția autonomă reclamată de creștinătatea occidentală ca revenindu-i de drept.
În Europa occidentală, conflictul potențial, și din când în când acut, dintre papă și împărat a creat condițiile pentru apariția, în cele din urmă, a constituționalismului și a separării puterilor, elemente care constituie baza democrației moderne. El a permis diverșilor seniori feudali să-și sporească autoritatea pretinzând un preț ambelor părți în conflict. Aceasta, la rândul ei, a condus la o Europă fragmentată – un mozaic de ducate, comitate, orașe și episcopii. Cu toate că, teoretic, toți micii seniori feudali datorau loialitate împăratului, practic ei făceau ce pofteau. Diverse dinastii ridicau pretenții la coroana imperială, iar autoritatea centrală aproape că dispăruse, împărații întrețineau vechea imagine a conducerii universale, fără vreo posibilitate de a o și realiza în practică. La fruntariile Europei, Franța, Anglia și Spania refuzau să accepte autoritatea Sfântului imperiu roman, deși continuau să facă parte din Biserica Universală.
Până când dinastia habsburgică nu a revendicat coroana imperială cu titlu aproape permanent în secolul cincisprezece, și, prin căsătorii prudente, a acaparat coroana Spaniei și vastele sale resurse, nu a fost posibil ca Sfântul împărat roman să aspire la traducerea într-un sistem politic a pretențiilor sale la universalitate. În prima jumătate a secolului șaisprezece, împăratul Carol al V-lea a revitalizat autoritatea imperială până într-un punct în care a apărut perspectiva unui imperiu central european, compus din ceea ce astăzi reprezintă Germania, Austria, Italia de Nord, Cehia, Slovacia, Ungaria, partea de est a Franței, Belgia și Olanda – o grupare potențial dominantă în asemenea măsură încât să prevină apariția oricărui fenomen asemănător echilibrului european al puterii.
În același moment, slăbirea papalității sub impactul Reformei a zădărnicit perspectiva creării unui imperiu hegemonie european. Câtă vreme fusese puternică, papalitatea fusese ca un ghimpe înfipt în coasta Sfântului împărat roman și un redutabil rival. În perioada declinului său, în secolul șaisprezece, papalitatea s-a vădit a fi în aceeași măsură o nenorocire și pentru ideea de imperiu. Împărații se voiau și voiau ca și ceilalți să-i privească drept reprezentanți ai lui Dumnezeu. În secolul șaisprezece, însă, împăratul a ajuns să fie perceput în teritoriile protestante mai puțin ca reprezentant al lui Dumnezeu și mai mult ca o căpetenie vieneză războinică, în strânsă legătură cu un papă decadent. Reforma a dat principilor rebeli o nouă libertate de acțiune, atât pe tărâm religios, cât și pe cel politic. Ruptura lor cu Roma a reprezentat despărțirea de universalitatea religioasă; lupta cu împăratul habsburg a demonstrat că principii nu mai simțeau fidelitatea față de imperiu ca pe o datorie religioasă.
O dată cu prăbușirea conceptului de unitate, statele ce-și făceau apariția în Europa aveau nevoie de o seamă de principii pentru a-și justifica erezia și a-și reglementa relațiile. Le-au găsit în conceptele de raison d'etat și de echilibru al puterii. Depinzând unul de celălalt. Raison d'etat susținea că binele statului scuza mijloacele folosite pentru a-l menține; interesul național a luat locul noțiunii medievale de moralitate universală. Echilibrul puterii a înlocuit nostalgia pentru monarhia universală cu consolarea că fiecare stat, în urmărirea intereselor sale egoiste, va contribui cumva la siguranța și progresul tuturor celorlalte.
Cea mai timpurie și mai cuprinzătoare formulare a acestei noi abordări a venit din partea Franței, care a fost și una dintre primele state-națiuni din Europa. Franța era țara care avea cel mai mult de pierdut de pe urma revigorării Sfântului imperiu roman, deoarece putea fi foarte bine – pentru a folosi terminologia modernă – „finlandizată” de acesta. O dată cu slăbirea constrângerilor religioase, Franța a început să exploateze rivalitățile pe care le generase Reforma între vecinii săi. Conducătorii francezi și-au dat seama că slăbirea treptată a Sfântului imperiu roman (și cu atât mai mult dezintegrarea acestuia) avea să sporească securitatea Franței și, cu puțin noroc, avea să-i permită să se extindă spre est.
Principalul factor al acestei politici franceze a fost un personaj improbabil, un prinț al Bisericii, Armând Jean du Plesis, cardinal de Richelieu, prim ministru al Franței din 1624 până în 1642. Se spune că aflând despre moartea cardinalului Richelieu, papa Urban al VII-lea ar fi zis: „Dacă există Dumnezeu, cardinalul Richelieu va avea de dat socoteală pentru multe. Dacă nu… mă rog, a avut o viață plină de succes.” Fără îndoială că acest epitaf ambivalent i-ar fi făcut plăcere omului de stat, care obținuse mari succese prin ignorarea și trecerea peste cele mai importante lucruri considerate sfinte în epoca sa.
Puțini oameni de stat se pot lăuda cu un impact mai mare asupra istoriei. Richelieu a fost părintele sistemului statal modern. El este cel care a proclamat conceptul de raison d'etat și l-a pus necruțător în practică în beneficiul propriei sale țări. Sub patronajul său, raison d'etat a înlocuit conceptul medieval de valori morale universale ca principiu activ al politicii franceze. Inițial, el a avut de gând să prevină dominația habsburgică asupra Europei, dar în cele din urmă a lăsat o moștenire care pentru următoarele două secole i-a ispitit pe succesorii săi să încerce să instituie supremația franceză în Europa. Din eșuarea acestor ambiții a rezultat un echilibru al puterii, întâi ca fapt de viață, apoi ca sistem de organizare a relațiilor internaționale.
Richelieu a ajuns în funcție în 1624, când Sfântul împărat roman habsburg Ferdinand al II-lea încerca să reînvie universalitatea catolică, să anihileze protestantismul și să instituie controlul imperial asupra prinților din Europa Centrală. Acest proces, Contrareforma, a condus la ceea ce mai târziu a căpătat denumirea de „războiul de treizeci de ani”, care a izbucnit în Europa Centrală în 1618, și s-a transformat într-unui dintre cele mai brutale și distructive războaie din istoria omenirii, în 1618, teritoriul de limbă germană din Europa centrală, din care cea mai mare parte intra în componența Sfântului imperiu roman, era divizat în două tabere armate – protestanții și catolicii. Fitilul care a făcut să izbucnească războiul a fost aprins în același an în Praga și a durat destul până ce întreaga Germanie a fost târâtă în conflict. Pe măsură ce Germania își pierdea vlaga, principatele sale deveneau pradă ușoară pentru invadatorii din afară. Curând, armatele daneze și suedeze și-au croit drum prin Europa Centrală și, în cele din urmă, armata franceză s-a angajat și ea în conflict. La momentul terminării războiului, în 1648, Europa centrală fusese devastată, iar Germania își pierduse aproape o treime din populație. În creuzetul acestui tragic conflict, cardinalul Richelieu a grefat politicii externe franceze principiul de raison d'etat, principiu pe care celelalte state europene l-au adoptat în secolul următor. Ca prinț al Bisericii, Richelieu ar fi trebuit să salute hotărârea lui Ferdinand al II-lea de a reface ortodoxia catolică. Richelieu însă, a așezat interesul național francez mai presus de orice aspirație religioasă. Vocația sa de cardinal nu l-a împiedicat pe Richelieu să vadă în încercarea habsburgilor de a restabili religia catolică o amenințare geopolitică la securitatea Franței. Pentru el, nu era vorba de un act religios, ci de o manevră politică prin care Austria urmărea să dobândească supremația în Europa Centrală și, prin aceasta, să reducă Franța la un statut de categoria a doua. Temerile lui Richelieu nu erau lipsite de temei. O privire aruncată asupra hărții Europei arată că Franța era înconjurată de teritorii habsburgice de toate părțile: Spania la sud; statele-orașe din nordul Italiei, dominate aproape în întregime de Spania, la sud-est; Franche-Comte (astăzi regiunea de deasupra Lionului și a Savoiei), de asemenea sub control spaniol, în est; iar Olanda spaniolă la nord. Cele câteva porțiuni de frontieră neaflate sub guvernarea habsburgilor spanioli erau controlate de ramura austriacă a familiei. Ducatul Lorenei datora loialitate Sfântului împărat roman austriac, la fel ca și importante zone strategice din lungul Rinului, din Alsacia actuală. Dacă Germania de nord ar fi căzut și ea sub stăpânire habsburgică, Franța ar fi devenit periculos de slabă față de Sfântul imperiu roman.
Richelieu era prea puțin liniștit de faptul că Spania și Austria împărtășeau credința catolică a Franței. Dimpotrivă, o victorie a Contrareformei era exact lucrul pe care Richelieu era hotărât să-l prevină. În urmărirea a ceea ce astăzi s-ar numi interesul securității naționale, iar atunci a fost etichetat – pentru întâia oară – drept raison d'etat, Richelieu era pregătit să ia parte principilor protestanți și să exploateze schisma din sânul Bisericii Universale.
Dacă împărații habsburgi ar fi jucat conform acelorași reguli sau ar fi înțeles lumea pe cale de a se naște pentru a fi dominată de raison d'etat, ei ar fi văzut cât de bine erau plasați pentru a realiza lucrul de care Richelieu se temea cel mai mult – superioritatea Austriei și transformarea Sfântului Imperiu Roman în puterea dominantă a continentului. De-a lungul vremii, însă, dușmanii habsburgilor au profitat de rigiditatea pe care dinastia o vădit-o în adaptarea la necesitățile tactice sau în înțelegerea tendințelor viitorului. Conducătorii habsburgi erau oameni cu principii. Ei nu și-au încălcat niciodată convingerile, decât atunci când au fost înfrânți. La începutul acestei odisei politice, se aflau, prin urmare, lipsiți de apărare în fața mașinațiunilor necruțătorului cardinalul.
Împăratul Ferdinand al II-lea, opusul lui Richelieu ca om de stat, este aproape sigur că nu auzise niciodată de raison d'etat. Și chiar dacă ar fi auzit, ar fi respins conceptul drept blasfemie, deoarece el își vedea misiunea ca fiind aceea de a împlini voința lui Dumnezeu și punea întotdeauna accentul pe „sfânt” în titulatura sa de Sfânt împărat roman. El nu ar fi admis niciodată că scopurile divine ar fi putut fi atinse prin mijloace mai prejos decât cele morale. Lui nici prin minte nu i-ar fi trecut să încheie tratate cu suedezii protestanți sau cu turcii musulmani, măsuri pe care cardinalul le-a luat ca pe ceva firesc. Sfetnicul lui Ferdinand, iezuitul Lamormaini, a sintetizat astfel vederile împăratului:
În înțelepciunea sa, el condamna dintru început politicile false și corupte, răspândite în aceste vremuri. Susținea că nu se poate trata cu cei care urmează asemenea politici, de vreme ce aceștia practică falsitatea și se folosesc strâmb de Dumnezeu și de religie. Ar fi o mare nebunie ca cineva să încerce să întărească o împărăție pe care numai Dumnezeu a îngăduit-o, prin mijloace pe care Dumnezeu le urăște.
Un conducător dedicat unor asemenea valori absolute găsește că este cu neputință să-și compromită, necum să folosească în propriul interes, poziția de negociator, în 1596, pe când era încă arhiduce, Ferdinand declara: „Când este vorba de religie, mai degrabă mor, decât să fac vreo concesie sectanților.” În detrimentul imperiului său, el chiar a trăit după cum a vorbit. Fiind mai puțin preocupat de bunăstarea imperiului decât de supunerea în fața voinței lui Dumnezeu, considera de datoria sa să zdrobească protestantismul, cu toate că o anumită înțelegere cu acesta i-ar fi slujit în mod clar interesele. În termeni moderni, era un fanatic. Cuvintele unuia dintre sfetnicii imperiali, Caspar Scioppius, pune în lumină crezul împăratului: „Vai de cârmuitorul ce nesocotește vocea Domnului, care-i cere să-i ucidă pe eretici. Nu pentru tine trebuie să porți război, ci pentru Dumnezeu” (Bellum non tuum, sed Dei esse statuas). Pentru Ferdinand, statul exista pentru a sluji religia, nu invers: „în chestiuni de stat, care sunt atât de importante pentru sfânta noastră credință, nu se poate ține seama întotdeauna de considerente omenești; trebuie mai degrabă să nădăjduim… În Dumnezeu… și să ne punem încrederea numai în El.”
Richelieu trata credința lui Ferdinand ca pe o provocare strategică. Deși, personal, era religios, el își vedea îndatoririle de ministru în termeni cu totul laici. Mântuirea putea fi obiectivul său personal, dar pentru omul de stat Richelieu, aceasta era lipsit de importanță. „Omul este nemuritor, salvarea îi vine în viața de apoi”, a spus el cândva. „Statul nu este defel nemuritor, el poate fi salvat acum ori niciodată.” Cu alte cuvinte, statele nu capătă credit pe nici o lume pentru că fac ceea ce este bine; ele nu sunt răsplătite decât pentru a fi suficient de puternice pentru a face ce este necesar.
Richelieu nu și-ar fi îngăduit niciodată să scape ocazia ce i s-a oferit singură lui Ferdinand, în 1629, în cel de-al unsprezecelea an al războiului. Principii protestanți erau gata să accepte supremația politică habsburgică, cu condiția să rămână liberi de a-și urma religia conform propriei alegeri și să păstreze pământurile Bisericii, pe care puseseră mâna în timpul Reformei. Ferdinand, însă, nu-și subordona vocația religioasă necesităților politice. Refuzând ceea ce ar fi reprezentat un uriaș triumf și garanția imperiului său, hotărât să nimicească erezia protestantă, el a emis Edictul imperial de restituție, care cerea suveranilor protestanți să restituie toate pământurile pe care le acaparaseră de la Biserică începând din 1555. A fost un triumf al zelului asupra adecvării demersului, un caz clasic de punere a credinței înaintea calculării interesului politic. Și a garantat o bătălie pentru final.
Punându-i-se la îndemână această deschidere, Richelieu s-a hotărât să prelungească războiul până când Europei Centrale avea să i se scurgă tot sângele din vine. El a lăsat deoparte scrupulele de natură religioasă și în materie de politică internă. Prin Grațierea de la Alais, din 1629, el a acordat protestanților francezi libertatea practicării cultului, exact libertatea pe care împăratul se lupta să le-o interzică principilor germani. Protejându-și țara împotriva revoltelor interne ce sfâșiau Europa Centrală, Richelieu a purces la exploatarea fervorii religioase a lui Ferdinand în interesul obiectivelor naționale franceze.
Neputința împăratului german de a înțelege propriile interese naționale – într-adevăr, refuzul său de a accepta valabilitatea oricărui asemenea concept – a dat primului ministru al Franței ocazia de a sprijini și subvenționa principii protestanți germani împotriva Sfântului împărat roman. Rolul de apărător al libertăților principilor protestanți împotriva intențiilor centralizatoare ale Sfântului împărat roman era nepotrivit pentru un prelat francez și pentru regele său catolic, Ludovic al XIII-lea. Faptul că un prinț al Bisericii îl subvenționa pe regele protestant al Suediei, Gustav Adolf, pentru a se război cu Sfântul împărat roman a avut implicații revoluționare la fel de adânci ca și izbucnirea Revoluției franceze, 150 de ani mai târziu.
Într-o epocă încă dominată de zel religios și de fanatism ideologic, o politică externă lucidă, fără imperative morale, se remarca precum un munte acoperit de zăpadă în mijlocul deșertului. Obiectivul lui Richelieu era să termine cu ceea ce el considera a fi încercuirea Franței, să-i epuizeze pe Habsburgi și să evite apariția unei puteri importante la granițele Franței – mai cu seamă la granița germană. Unicul său criteriu în stabilirea alianțelor era ca acestea să servească intereselor Franței, și a făcut asta mai întâi cu statele protestante, iar apoi chiar cu Imperiul otoman musulman. Pentru a epuiza forțele beligeranților și a prelungi războiul, Richelieu i-a subvenționat pe dușmanii dușmanilor săi, a mituit, a ațâțat rebeliuni și a mobilizat o extraordinară paletă de argumente dinastice și legale. A reușit atât de bine, încât războiul care izbucnise în 1618 s-a târât deceniu după deceniu până când, în cele din urmă, istoria nu i-a găsit un alt nume mai potrivit decât propria-i durată – Războiul de 30 de ani.
În timp ce Germania era devastată, Franța s-a ținut deoparte, până în 1635, când epuizarea vădită părea încă o dată să vestească sfârșitul ostilităților și o pace prin compromis. Richelieu, însă, nu era interesat de un compromis înainte ca regele Franței să devină la fel de puternic precum împăratul habsburg sau, de preferat, chiar mai puternic decât acesta. Pentru a-și atinge obiectivul, Richelieu și-a convins suveranul, în cel de-al șaptesprezecelea an de război, de necesitatea de a interveni în conflict de partea principilor protestanți – și fără altă justificare decât ocazia de a exploata puterea crescândă a Franței:
Este semn de prudență deosebită să ții la respect forțele potrivnice propriului stat vreme de zece ani cu forțele aliaților tăi, stând cu mâinile în buzunare și nu pe mânerul săbiei; după care, să te angajezi în război deschis atunci când aliații tăi nu mai pot exista fără tine este semn de curaj și mare înțelepciune; ceea ce arată că, în gospodărirea păcii regatului tău, te-ai comportat ca acei oameni cumpătați care, după ce au strâns banii cu mare băgare de seamă, știu și cum să-i cheltuiască…
Succesul politicii de tip raison d'etat depinde mai presus de orice de abilitatea de a evalua relațiile de putere. Valorile universale sunt definite prin modul în care sunt percepute și nu necesită o permanentă reinterpretare; într-adevăr, ele vin în dezacord cu aceasta. Dar determinarea limitelor puterii necesită un amestec de experiență și intuiție, precum și o permanentă adaptare la situația existentă. În teorie, desigur că echilibrul puterii ar trebui să fie perfect calculabil; în practică, s-a dovedit a fi extrem de dificil de evaluat realist. Mai complicată, chiar, este armonizarea calculelor unui stat cu cele ale altor state, ceea ce reprezintă condiția preliminară pentru gândirea echilibrului puterii. Consensul asupra naturii echilibrului este de obicei stabilit prin conflicte periodice.
Richelieu nu avea nici o îndoială cu privire la capacitatea sa de a stăpâni situațiile, convins cum era că mijloacele se puteau pune în relație cu scopurile cu o precizie aproape matematică. „Logica”, a scris el în al său Testament politic, „cere ca între obiectul ce trebuie sprijinit și forța care trebuie să îl sprijine să existe o proporție geometrică.”8 Soarta făcuse din el un prinț al Bisericii; convingerile l-au așezat în compania raționaliștilor precum Descartes și Spinoza, care credeau că acțiunile omului pot fi controlate științific; ocazia îi dăduse posibilitatea de a transforma semnificativ ordinea internațională în folosul țării sale. Măcar odată, aprecierea unui om de stat asupra propriei persoane era exactă. Richelieu avea o percepție pătrunzătoare a obiectivelor sale, dar el – și ideile sale – nu ar fi avut câștig de cauză dacă nu ar fi fost în stare să-și pună în acord tacticile cu strategia.
O doctrină atât de nouă și atât de rece nu se putea să nu stârnească reacții. Oricât de importantă avea să devină în anii următori doctrina echilibrului puterii, ea a fost extrem de ofensivă față de tradiția universalistă bazată pe primatul legii morale.
Una dintre cele mai grăitoare critici a venit din partea renumitului învățat Jansenius, care ataca o politică desprinsă de orice comandament moral:
Să creadă ei că un stat laic, trecător poate avea mai multă greutate decât religia și Biserica?… Să creadă cel mai creștin dintre regi că în cârmuirea și în administrarea regatului său nu există nimic care să-l oblige să extindă și să ocrotească împărăția lui Isus Hristos, Domnul său?… O să îndrăznească el să-i spună lui Dumnezeu: puterea și slava Ta și religia care îi învață pe oameni să Te adore pot fi lăsate în părăsire și distruse atâta vreme cât statul meu este ocrotit și la adăpost de pericole?
Aceasta era, desigur, exact ce le spunea Richelieu contemporanilor săi și, după câte știm, Dumnezeului său. A fost măsura revoluției pe care o realizase el faptul că ceea ce criticii săi considerau a fi reductio ad absurdum (un argument atât de imoral și de periculos încât se respinge singur) era, de fapt, un extrem de exact rezumat al gândirii lui Richelieu. Ca prim ministru al regelui, el a subordonat deopotrivă religia și morala farului să călăuzitor, raison d'etat.
Demonstrând cât de bine asimilaseră metodele cinice ale maestrului, apărătorii lui Richelieu au întors argumentele criticilor săi împotriva acestora înșiși. O politică a interesului național, argumentau ei, reprezenta cea mai înaltă lege morală; cei care-1 criticau erau cei ce violau principiul etic, nu Richelieu.
Sarcina respingerii formale a acuzațiilor i-a revenit lui Daniel de Priezac, un învățat apropiat al administrației regale, și asta, aproape sigur, s-a făcut cu aprobarea și sub supravegherea lui Richelieu. În manieră machiaveliană clasică, Priezac a atacat premiza că Richelieu săvârșea un păcat aducător de moarte urmând o politică ce părea să favorizeze răspândirea ereziei. Dimpotrivă, susținea el, criticii lui Richelieu erau cei care-și puneau sufletele în pericol. De vreme ce Franța era cea mai pură și mai devotată dintre puterile catolice europene, Richelieu, servind interesele Franței, servea totodată și interesele religiei catolice.
Priezac nu explica cum de ajunsese la concluzia că Franța fusese hărăzită cu asemenea unică vocație religioasă. Oricum, pornind de la premiza sa, urma că statul francez slujea bunăstarea bisericii catolice; de unde, politica lui Richelieu era de o înaltă moralitate. Într-adevăr, încercuirea habsburgică exercita o amenințare atât de mare la adresa securității Franței, încât trebuia străpunsă, îndreptățindu-1 pe regele francez să urmeze orice metodă pentru realizarea acestui obiectiv moral final.
El caută să obțină pacea prin intermediul războiului și dacă pe parcursul acestuia se întâmplă ceva ce contravine dorințelor sale, aceasta nu este o crimă săvârșită cu voie ci de nevoie – ale cărei legi sunt cele mai aspre și ale cărei reguli sunt cele mai crude… Un război este just atunci când intențiile cu care este purtat sunt juste… Intenția este, așadar, principalul element ce trebuie luat în considerare, nu mijloacele… [Cel] ce intenționează să-i ucidă pe vinovați varsă uneori, fără să-și atragă vină, sânge nevinovat.
Punând un punct destul de apăsat, scopul scuza mijloacele.
Un alt critic al lui Richelieu, Mathieu de Morgues, l-a acuzat pe cardinal de manipularea religiei „la fel cum mentorul dumneavoastră, Machiavelli, le-a arătat italienilor cum să facă, modelând-o… explicând-o și aplicând-o în măsura în care vă slujește la realizarea planurilor dumneavoastră.”
Criticile lui de Morgues erau la fel de grăitoare ca și cele ale lui Jansenius și la fel de ineficiente. Richelieu a fost într-adevăr manipulatorul descris și a folosit religia exact în maniera incriminată. El va fi replicat, fără îndoială, că nu făcuse decât să analizaze lumea așa cum era ea, în mare măsură precum făcuse și Machiavelli. Ca și Machiavelli, se poate ca el să fi preferat o lume cu sensibilități morale mai rafinate, dar era convins că istoria avea să-i judece prestația de om de stat după cât de bine se folosise de factorii pe care-i avusese la îndemână. Într-adevăr, dacă în evaluarea unui om de stat atingerea obiectivelor pe care acesta însuși și le-a stabilit reprezintă un test, Richelieu trebuie amintit ca una dintre figurile creative ale istoriei moderne. Fiindcă el a simțit venind în urma sa o lume diferită de cea pe care o găsise și a pus în mișcare politica pe care Franța avea s-o urmeze pentru următoarele trei secole.
Așa s-a făcut că Franța a devenit țara dominantă în Europa și și-a extins extrem de mult teritoriul. În secolul ce a urmat Păcii Westfalice din 1648, prin care a luat sfârșit Războiul de 30 de ani, doctrina raison d'etat s-a dezvoltat devenind principiul călăuzitor al diplomației europene. Nici respectul pe care oamenii de stat ai secolelor ce au urmat aveau să i-l poarte lui Richelieu, nici uitarea care a fost destinul adversarului său, Ferdinand al II-lea, nu l-ar fi surprins pe cardinal, care era total lipsit de iluzii, până și în privința lui însuși. „În chestiuni de stat”, scria Richelieu în al său Testament politic, „cel ce deține puterea are adeseori dreptate, iar cel slab nu se poate decât cu dificultate feri să cadă în greșeală în opinia majorității lumii” – o maximă arareori contrazisă pe parcursul secolelor ce au urmat de atunci.
Impactul provocat de Richelieu asupra istoriei Europei centrale a fost reversul realizărilor acumulate de el în beneficiul Franței. El s-a temut de o Europă centrală unită și a împiedicat ca aceasta să se întâmple. După toate aparențele, el a întârziat unificarea germană cu vreo două secole. Faza inițială a Războiului de 30 de ani poate fi văzută ca o încercare a Habsburgilor de a acționa ca unificatori dinastici ai Germaniei – foarte asemănător felului în care Anglia devenise un stat-națiune sub tutela unei dinastii normande, urmată, la câteva secole, de francezi, sub capețini. Richelieu le-a zădărnicit Habsburgilor planurile și Sfântul imperiu roman a fost divizat între mai mult de 300 de suverani, fiecare liber să ducă o politică externă independentă. Germania nu a reușit să devină un stat-națiune; absorbită de mărunte gâlcevi dinastice, ea s-a întors către sine. Drept urmare, Germania nu și-a dezvoltat o cultură politică națională și s-a calcinat într-un provincialism din care nu a mai ieșit decât târziu, în secolul nouăsprezece, când a unificat-o Bismarck. Germania a fost atrasă pe câmpurile de bătălie ale celor mai multe din războaiele europene, dintre care multe au fost inițiate de Franța, și a pierdut valul timpuriu al colonizării europene. Când Germania s-a unificat, în cele din urmă, ea avea atât de puțină experiență în definirea interesului său național încât a produs multe dintre cele mai grave tragedii ale acestui secol.
Dar zeii îl pedepsesc adeseori pe om împlinindu-i dorințele prea pe de-a-ntregul. Analiza cardinalului, potrivit căreia succesul Contrareformei avea să reducă Franța la o anexă a unui sfânt imperiu roman din ce în ce mai puternic centralizat, a fost aproape sigur corectă, mai ales dacă se ia în considerare, după cum trebuie să fi făcut și el, că vremea statului-națiune sosise. Dar, în timp ce răzbunarea idealismului wilsonian e reprezentată de prăpastia dintre profesiunea sa de credință și realitate, raison d'etat se răzbună prin exagerare – cu excepția cazului când se află sub bagheta unui maestru, dar poate că și atunci.
Pentru că raison d'etat în viziunea lui Richelieu nu avea nici o limitare internă. Cât de departe să se meargă pentru ca interesele statului să fie considerate satisfăcute? De câți ani era nevoie pentru a se asigura securitatea? Idealismul wilsonian, proclamând o politică lipsită de egoism, este urmărit de pericolul constant de a neglija interesul statului; raison d'etat a lui Richelieu prezintă amenințarea unor tours de force distructive. Este ceea ce s-a întâmplat Franței după preluarea tronului de către Ludovic al XIV-lea. Richelieu dăruise regilor francezi un stat cu o putere precumpănitoare, învecinat cu o Germanie slabă și divizată și o Spanie decadentă. Lui Ludovic al XIV-lea, însă, securitatea nu i-a adus pacea minții; în ea, el a văzut o ocazie pentru cuceriri. Cu zelul excesiv cu care a urmărit raison d'etat, Ludovic al XIV-lea a alarmat restul Europei și a provocat formarea unei coaliții anti-franceze care, în cele din urmă, i-a dejucat planurile.
Cu toate acestea, la 200 de ani după Richelieu, Franța era cea mai influentă țară din Europa și a rămas un factor important în politica mondială până la ora actuală. Puțini oameni de stat ai vreunei țări se pot lăuda cu asemenea realizare. Totuși, cele mai mari succese ale lui Richelieu s-au produs atâta vreme când el a fost singurul om de stat care s-a debarasat de constrângerile morale și religioase ale perioadei medievale. Inevitabil, succesorii lui Richelieu au moștenit sarcina de a conduce un sistem în care cele mai multe state acționau pornind de la premizele sale. Prin aceasta, Franța și-a pierdut avantajul de a avea adversari constrânși de considerente morale, așa cum fusese Ferdinand pe vremea lui Richelieu. Odată ce toate statele jucau după aceleași reguli, obținerea unor avantaje era mult mai dificilă. Deoarece toată gloria pe care raison d'etat o aducea țării în care se născuse ca doctrină se reducea la un nesfârșit efort de a împinge în afară fruntariile Franței, pentru ca aceasta să devină arbitrul conflictelor dintre statele germane și, prin aceasta, să domine Europa Centrală, până când, sleită de efort, Franța și-a pierdut treptat capacitatea de a modela Europa potrivit planurilor sale.
Raison d'etat a furnizat comportamentului statelor individuale un principiu de bază, însă nu a oferit nici un răspuns la provocarea ordinii mondiale. Raison d'etat poate conduce la o încercare de obținere a superiorității sau de realizare a echilibrului. Dar arareori echilibrul rezultă dintr-un aranjament conștient realizat. De obicei, el rezultă din procesul de zădărnicire a încercărilor de dominație ale unei anumite țări, după cum echilibrul european al puterii a rezultat din efortul de a stăvili Franța din expansiunea ei.
În lumea inaugurată de Richelieu, statele au încetat de a mai fi constrânse de pretențiile unui cod moral. Dacă binele statului era cea mai înaltă valoare, datoria conducătorului era sporirea și promovarea gloriei sale. Cei mai puternici căutau să domine, iar cei mai slabi rezistau formând coaliții pentru a-și spori forțele individuale. În cazul în care coaliția era destul de puternică pentru a face față agresorului, rezulta un echilibru al puterii; dacă nu, una dintre țări obținea hegemonia. Rezultatul nu era prestabilit și, prin urmare, era testat prin războaie frecvente. La începuturile sale, acest rezultat putea fi foarte bine ori un imperiu – francez sau german – ori echilibrul. De aceea a durat peste o sută de ani stabilirea unei ordini europene, bazate explicit pe echilibrul puterii. La început, echilibrul puterii a fost un fapt de viață aproape incidental, nu un obiectiv al politicilor internaționale.
În mod destul de curios, nu așa a fost el perceput de filozofii vremii. Produse ale Iluminismului, ei au oglindit credința secolului optsprezece că din ciocnirea intereselor contradictorii avea să rezulte armonia și corectitudinea. Conceptul de echilibru al puterii nu era decât o extensie a înțelepciunii convenționale. Obiectivul său de bază era prevenirea dominației unui stat și menținerea ordinii mondiale; nu era destinat să prevină conflictele, ci să le limiteze. Pentru pragmaticii oameni de stat ai secolului optsprezece, eliminarea conflictelor (sau a ambițiilor sau a lăcomiei) era utopică; soluția era de a compensa sau de a folosi defectele firii omenești în vederea producerii celui mai bun posibil rezultat pe termen lung.
Filozofii Iluminismului vedeau sistemul internațional ca făcând parte dintr-un univers ce funcționa asemenea unui uriaș mecanism de ceas care, neoprindu-se niciodată, înainta inexorabil spre o lume mai bună. În 1751, Voltaire descria „Europa creștină” ca pe „un fel de mare republică divizată în mai multe state, unele monarhii, altele amestecate… dar aflate toate în armonie unele față de altele… având cu toate dreptul public și politic bazat pe aceleași principii, necunoscute în alte părți ale lumii.” Aceste state erau „mai presus de orice… la unison în politica înțeleaptă de a menține între ele cât mai mult posibil o dreaptă cumpănă a puterii.”
Montesquieu a reluat aceeași temă. Pentru el, echilibrul puterii făcea să se nască unitatea din diversitate:
Starea de lucruri din Europa este aceea că toate statele depind unele de celelalte… Europa este un singur stat compus din mai multe provincii.
Când erau scrise aceste rânduri, secolul optsprezece suportase deja două războaie pentru succesiunea la tronul Spaniei, un război pentru succesiunea la tronul Poloniei și o serie de războaie pentru succesiunea la tronul Austriei.
În același spirit, filozoful istoriei Emmerich de Vattel putea scrie în 1758, cel de-al doilea an al Războiului de 7 ani, că:
Negocierile permanente ce au loc fac din Europa modernă un fel de republică, ai cărei membri – fiecare independent, dar legați unii de ceilalți printr-un interes comun – se unesc pentru menținerea ordinii și păstrarea libertății. Aceasta a dat naștere binecunoscutului principiu al echilibrului puterii, prin care se înțelege un aranjament al relațiilor reciproce astfel încât nici un stat să nu se afle în situația de a avea controlul absolut și de a le domina pe celelalte.
Filozofii confundau rezultatele cu intențiile. Pe parcursul întregului secol optsprezece, principii Europei s-au confruntat în nenumărate războaie, fără să existe nici cea mai neînsemnată dovadă a faptului că obiectivul urmărit ar fi fost implementarea vreunei noțiuni generale privitoare la ordinea internațională. Exact în momentul în care relațiile internaționale au ajuns să se bazeze pe forță, și-au făcut apariția atât de mulți factori noi, încât calculele au devenit tot mai dificil de realizat.
Diverse dinastii s-au concentrat de aici înainte asupra întăririi securității proprii prin expansiune teritorială. În timpul acestui proces, pozițiile de forță relative ale mai multora dintre ele s-au modificat dramatic. Spania și Suedia coborau pe poziții de importanță secundară. Polonia își începea alunecarea spre dispariție. Rusia (care lipsise cu totul de la Pacea Westf alică) și Prusia (care a jucat un rol nesemnificativ) deveneau mari puteri. Echilibrul puterilor este destul de dificil de analizat atunci când componentele sale sunt relativ stabile. Sarcina de a-l evalua și de a pune în acord evaluările diverselor forțe devine însă deznădăjduit de complicată atunci când forțele relative ale puterilor sunt în continuă schimbare.
Vidul creat în Europa centrală de Războiul de 30 de ani a ispitit țările din jur să se repeadă asupră-i. Franța și-a continuat presiunea dinspre vest. Rusia se afla în marș la est. Prusia s-a extins în centrul continentului. Nici una dintre principalele țări ale continentului nu a simțit că are vreo obligație anume față de echilibrul puterii atât de elogiat de filozofi. Rusia s-a considerat a fi prea departe. Prusia, ca cea mai mică dintre marile puteri, era încă prea slabă pentru a influența echilibrul general. Fiecare rege se consola cu gândul că întărirea propriei cârmuiri reprezenta cea mai mare contribuție posibilă la pacea generală și lăsa în seama omniprezentei mâini invizibile justificarea propriilor acțiuni, dând frâu liber ambițiilor personale.
Natura conceptului de raison d'etat văzut ca un calcul al raportului risc-bene-ficiu s-a vădit în felul în care Frederic cel Mare a justificat acapararea Sileziei de sub autoritatea Austriei, în ciuda relațiilor amicale de până atunci cu acel stat și în ciuda existenței unui tratat prin care se angaja să respecte integritatea teritorială a Austriei:
Superioritaea trupelor noastre, promptitudinea cu care le putem pune în mișcare, într-un cuvânt, avantajul clar pe care-l avem față de vecinii noștri, ne dă în această neașteptată situație de criză o superioritate infinită asupra tuturor celorlalte puteri ale Europei… Anglia și Franța sunt dușmane. Dacă Franța se amestecă în problemele interne ale imperiului, Anglia nu va putea fi de acord, așa că pot face oricând o alianță cu una sau cu cealaltă dintre ele. Anglia nu poate fi geloasă pe mine pentru luarea Sileziei, pentru că nu o lezează în nici un fel și are nevoie de aliați. Olandei nu o să-i pese, cu atât mai mult cu cât împrumuturile oferite Sileziei de lumea afacerilor din Amsterdam vor fi garantate. Iar dacă nu putem ajunge la o înțelegere cu Anglia și Olanda, cu siguranță putem cădea la învoială cu Franța, care nu ne poate strica planurile și va saluta slăbirea casei imperiale. Rusia este singura care ne-ar putea crea probleme. Dacă împărăteasa supraviețuiește… Îi putem mitui pe consilierii cei mai importanți. Dacă moare, rușii vor fi atât de ocupați, încât n-or să mai aibă vreme de afacerile externe…
Frederic cel Mare trata politica internațională ca pe un joc de șah. El voia să acapareze Silezia pentru a extinde puterea Prusiei. Unicul obstacol pe care-l vedea în calea planurilor sale era împotrivirea marilor puteri, nu vreun considerent moral. Ceea ce făcea el era o analiză risc/beneficiu: dacă el cucerea Silezia, aveau celelalte state să treacă la represalii sau să încerce să obțină compensații?
Frederic a rezolvat dilema în avantajul său. Cucerirea Sileziei a transformat Prusia într-o mare putere bona fide, dar în același timp a amorsat și o serie de războaie, pe măsură ce celelalte țări încercau să se acomodeze cu acest nou jucător. Primul dintre acestea a fost războiul pentru succesiunea la tronul Austriei, dintre 1740 și 1748. În cadrul lui, Prusiei i s-au alăturat Franța, Spania, B avaria și Saxonia – care în 1743 trece de cealaltă parte – în vreme ce Anglia a sprijinit Austria. În cel de-al doilea război – Războiul de 7 ani, dintre 1756 și 1763 – rolurile au fost inversate. Austria avea acum alături de ea Rusia, Franța, Saxonia și Suedia, în vreme ce Anglia și Hanovra sprijineau Prusia. Schimbarea taberelor a fost rezultatul calculului rece al beneficiilor imediate și al compensațiilor specifice, nicidecum al vreunui principiu călăuzitor al ordinii internaționale.
Și totuși, un anumit gen de echilibru își făcea treptat apariția din această aparentă stare de anarhie și jaf, în care fiecare stat căuta cu îndârjire să-și sporească propria putere. Acesta nu era datorat autocontrolului, ci faptului că nici un stat, nici măcar Franța, nu era suficient de puternic pentru a impune celorlalte propria-i voință și a forma astfel un imperiu. Când vreunul dintre state amenința să devină dominant, vecinii lui formau o coaliție – nu în respectul vreunei teorii a relațiilor internaționale, ci în pur interes propriu, pentru a bloca ambițiile celui mai puternic.
Aceste războaie permanente nu au condus la devastările provocate de războaiele religioase, din două motive. În mod paradoxal, conducătorii absoluți ai secolului optsprezece aveau o poziție mai puțin puternică pentru a mobiliza resursele necesare unui război decât în cazul în care religia sau ideologia sau guvernările populare reușeau să stârnească emoțiile. Tradiția și, probabil, propria lor insecuritate îi împiedica să impună taxe pe venit și alte forme moderne de impozitare suplimentară, limitând astfel mărimea avuției naționale potențial alocată rozboiului, iar tehnologia fabricării armamentului era rudimentară.
Mai presus de orice, echilibrul pe continent a fost întărit și, de fapt, controlat de apariția unui stat a cărui politică externă a fost explicit dedicată menținerii echilibrului. Politica Angliei se bizuia pe plasarea greutății sale, atunci când situația o cerea, asupra celei mai slabe și mai amenințate părți, pentru redresarea echilibrului. Inițiatorul acestei politici a fost regele William al III-lea al Angliei, un personaj aspru și cu picioarele pe pământ, olandez prin naștere. În Olanda sa natală, el suferise de pe urma ambiției Regelui-Soare, al Franței, și atunci când a devenit regele Angliei s-a ocupat de formarea de coaliții menite să-i zădărnicească lui Ludovic al XIV-lea planurile, cu fiecare ocazie. Anglia era unica țară a Europei a cărei raison d'etat nu-i cerea să se extindă pe continent. Văzându-și interesul național în menținerea echilibrului european, ea a fost singura țară care nu s-a mai gândit la sine pe continent decât pentru a preveni dominarea Europei de către o singură putere. Pentru realizarea acestui obiectiv, s-a pus la dispoziția oricărei combinații de națiuni formate pentru a se opune unei asemenea întreprinderi.
Prin schimbarea coalițiilor sub conducere britanică îndreptate împotriva încercărilor Franței de dominare a Europei, a apărut treptat un echilibru al puterii. Această dinamică a stat în centrul aproape fiecărui război purtat pe parcursul secolului optsprezece și al fiecărei coaliții conduse de englezi împotriva hegemoniei Franței și luptând în numele acelorași libertăți pe care Richelieu le invocase pentru prima oară cu ocazia luptei Germaniei împotriva Habsburgilor. Echilibrul puterii a rezistat deoarece națiunile ce se opuneau dominației Franței erau prea puternice pentru a fi învinse și deoarece un secol și jumătate de expansionism secătuise treptat Franța de bogăție.
Rolul de moderator al Angliei reflecta o realitate geopolitică. Supraviețuirea unei insule relativ mici în largul coastelor Europei ar fi fost periclitată dacă toate resursele Europei ar fi fost mobilizate sub o singură conducere. Deoarece, într-un asemenea caz, Anglia (așa cum era ea înainte de unirea cu Scoția, în 1707) avea resurse și populație mult mai reduse și s-ar fi aflat mai devreme sau mai târziu la discreția unui imperiu continental.
Revoluția glorioasă engleză, din 1688, a obligat Anglia la o confruntare imediată cu Ludovic al XIV-lea al Franței. Revoluția glorioasă l-a răsturnat pe regele catolic Iacob al II-lea. În căutarea unui înlocuitor protestant de pe continent, Anglia l-a ales pe Wilhelm de Orania, cârmuitorul {Stadthalter) Țărilor de Jos, care avea firave pretenții la tronul britanic prin căsătoria sa cu Măria, fiica regelui detronat. O dată cu Wilhelm, Anglia a importat și un război în curs de desfășurare cu Ludovic al XIV-lea pentru ceea ce a devenit ulterior Belgia, un teritoriu cu fortărețe importante și porturi din care se putea ajunge în mod periculos de ușor pe coastele britanice (deși această îngrijorare a apărut doar după un timp). Wilhelm știa că în cazul în care Ludovic reușea să ocupe aceste fortărețe, Țările de Jos aveau să-și piardă independența, perspectivele dominației franceze asupra Europei aveau să sporească, iar Anglia avea să fie amenințată în mod direct. Soluția lui Wilhelm de a trimite trupe engleze pentru a lupta pentru actuala Belgie împotriva Franței a fost precursoarea deciziei britanice de a lupta pentru Belgia în 1914, când aceasta a fost invadată de Germania.
Din acel moment, Wilhelm avea să ascută lupta împotriva lui Ludovic al XIV-lea. Scund, cocoșat și astmatic, Wilhelm nu părea, la o primă vedere, a fi omul destinat să-l umilească pe Regele-Soare. Dar prințul de Orania avea o voință de fier, combinată cu o extraordinară agerime a minții. El s-a convins – aproape cu siguranță corect – că, dacă lui Ludovic al XIV-lea, deja cel mai puternic monarh al Europei, i se permitea să cucerească partea spaniolă a Țărilor de Jos (Belgia actuală), Anglia avea să se afle în pericol. Trebuia pusă la cale o coaliție capabilă să-l țină în frâu pe regele francez, nu ca o ilustrare a abstractei teorii a echilibrului puterii, ci de dragul independenței Belgiei și a Angliei deopotrivă. Wilhelm și-a dat seama că planurile lui Ludovic al XIV-lea cu privire la Spania și la posesiunile acesteia, o dată realizat, aveau să transforme Franța într-o supraputere pe care nici o combinație de state nu avea să fie în stare să o înfrunte. Pentru a înlătura acest pericol, el și-a căutat parteneri, pe care i-a și găsit, curând. Suedia, Spania, Savoia, împăratul Austriei, Saxonia, Republica Olandeză și Anglia au format Marea Alianță – cea mai amplă coaliție de forțe aliniată împotriva unei singure puteri pe care a cunoscut-o vreodată Europa modernă. Pentru aproape un sfert de secol (1688-1713), Ludovic a purtat războaie aproape permanente împotriva acestei coaliții. În cele din urmă, însă, urmărirea de către Franța a politicii dictate de raison d'etat a fost ținută în frâu de interesul celorlalte state ale Europei. Franța avea să rămână cel mai puternic stat din Europa, dar nu avea să devină o putere dominantă. A fost un exemplu devenit clasic de funcționare a echilibrului puterii.
Ostilitatea lui Wilhelm față de Ludovic al XlV-lea nu era nici personală, nici nu se baza pe vreun sentiment antifrancez; ea reflecta evaluarea sa rece, lucidă, a puterii și ambițiilor nemăsurate ale Regelui-Soare. Wilhelm a mărturisit cândva unui aghiotant că, dacă ar fi trăit în anii 1550, când Habsburgii amenințau să realizeze o dominație în Europa, ar fi fost „la fel de francez pe cât de spaniol” era la acea oră – o replică precursoare răspunsului lui Winston Churchill, din 1930, la acuzația că este antigerman: „Dacă împrejurările ar fi fost invers decât sunt, am putea fi la fel de bine pro-germani și antifrancezi.”
Wilhelm a fost întru totul de acord să negocieze cu Ludovic al XIV-lea când a simțit că echilibrul puterii putea fi servit mai bine în acest fel. Pentru Wilhelm, calculul simplu era ca Anglia să încerce să mențină un echilibru general între Habs-burgi și Burboni, astfel încât, oricare ar fi fost cel slab, acesta să restabilească, cu ajutor britanic, echilibrul în Europa. După Richelieu, partea mai slabă fusese întotdeauna Austria și prin urmare Marea Britanie s-a alăturat Habsburgilor împotriva expansionismului francez.
Ideea de a acționa ca un moderator nu a atras publicul britanic de cum și-a făcut apariția. La sfârșitul secolului șaptesprezece, opinia publică britanică era izolaționistă, foarte asemănătoare celei americane, două secole mai târziu. Argumentul precumpănitor era că avea să fie destul timp pentru a rezista unei amenințări, când și dacă amenințarea avea să se prezinte. Nu era deloc nevoie să se lupte împotriva unor pericole presupuse, pe baza a ceea ce vreo țară ar putea face în viitor.
Wilhelm a jucat rolul pe care avea să-l joace ulterior Theodore Roosevelt în America, avertizându-și poporul eminamente izolaționist că siguranța sa depindea de participarea la un echilibru al puterii ce se stabilea pe continent. Iar compatrioții săi i-au acceptat punctul de vedere mult mai repede decât l-au adoptat americanii pe cel al lui Roosevelt. La aproape douăzeci de ani după moartea lui Wilhelm, The Craftsman (Meșteșugarul), un ziar reprezentativ pentru opoziție nota că echilibrul puterii era unul dintre „principiile originale, dintotdeauna și pentru totdeauna ale politicii britanice” și că pacea pe continent era „o stare atât de esențială pentru prosperitatea unei insule de comercianți, încât… ar trebui ca menținerea și restabilirea ei, atunci când alții o încalcă sau o tulbură, să constituie o preocupare permanentă a unui minister britanic.”
Acceptarea importanței echilibrului puterii nu a liniștit, însă, disputele insularilor cu privire la cea mai bună strategie de implementare a acestei politici. Existau două școli de gândire, reprezentând cele două mari partide din parlament, dezacord similar cu cel din Statele Unite, două sute de ani mai târziu. Liberalii susțineau că Marea Britanie trebuie să se angajeze doar atunci când echilibrul era efectiv amenințat și numai atât cât amenințarea să fie îndepărtată. Spre deosebire de ei, conservatorii credeau că datoria principală a Marii Britanii era să modeleze, nu doar să protejeze echilibrul puterii. Liberalii erau de părere că era destul timp pentru a respinge un asalt pornit de pe teritoriul Țărilor de Jos după ce acesta va fi fost efectiv declanșat; conservatorii gândeau că o politică de tip văzând-și-făcând putea permite unui agresor să slăbească echilibrul în mod ireparabil. Prin urmare, dacă Marea Britanie dorea să evite să poarte lupte în Dover, ea trebuia să se opună agresiunii pe Rin sau în oricare alt loc din Europa unde echilibrul puterii părea să fie amenințat. Liberalii considerau alianțele drept rezolvări temporare, care să fie terminate după ce victoria va fi realizat atingerea obiectivului comun, în vreme ce conservatorii cereau participarea britanică în cadrul unor aranjamente cooperative permanente, pentru a da posibilitatea Marii Britanii să modeleze evenimentele și să păstreze pacea.
Lordul Carteret, ministrul de externe conservator britanic din 1742 până în 1744, a argumentat cu elocință ideea angajării permanente în Europa. El a atacat tendința liberalilor „de a ignora toate problemele și tulburările de pe continent, pentru a nu ne părăsi insula în căutare de dușmani, ci a ne vedea de comerțul și plăcerile noastre și, în loc să umblăm după pericole prin alte țări, să dormim în siguranță, până ce ne va trezi alarma sunând pe țărmurile noastre.” Marea Britanie, însă, spunea el, trebuia să privească în față realitatea interesului său permanent de a-i susține pe habsburgi ca pe o contragreutate față de Franța, „deoarece, dacă monarhul Franței se vedea eliberat de un rival acolo pe continent, el avea să-și întărească cuceririle, apoi putea să-și reducă garnizoanele, să-și abandoneze fortărețele și să-și lase la vatră trupele; însă comoara aceea, care acum umple câmpurile cu soldați, va fi curând folosită pentru finanțarea unor planuri mult mai periculoase pentru țara noastră… Trebuie, așadar, domnilor, …să sprijinim Casa de Austria, care este singura putere ce poate fi pusă în balanță împotriva prinților familiei de Burbon.”
Diferența dintre strategiile politicii internaționale ale liberalilor și cele ale conservatorilor era de natură practică, nu filozofică; tactică, nu strategică; și ea reflecta evaluarea făcută de fiecare dintre cele două partide asupra vulnerabilității Marii Britanii. Politica văzând-și-făcând a liberalilor reflecta convingerea că marja de siguranță a Marii Britanii era într-adevăr largă. Conservatorii găseau că situația Marii Britanii era mai precară. Aproape aceeași distincție avea să-i separe pe izolaționiștii americani de globaliștii americani ai secolului douăzeci. Nici Marii Britanii în secolele șaptesprezece și optsprezece, nici Americii în secolul douăzeci nu le-a venit ușor să-și convingă cetățenii că siguranța fiecăreia dintre țări reclama mai degrabă implicare permanentă decât izolare.
Periodic, în ambele țări a apărut câte un conducător care a înfățișat poporului său necesitatea angajării permanente. Wilson a creat Liga Națiunilor; Carteret a impulsionat angajările permanente pe continent; Castlereagh, ministru de externe din 1812 până în 1821, a susținut un sistem de congrese europene; iar Gladstone, prim ministru la sfârșitul secolului nouăsprezece, a propus prima formă de securitate colectivă. În cele din urmă, apelurile lor au eșuat, deoarece până după sfârșitul celui de-al doilea război mondial nici poporul englez, nici cel american nu au putut fi convinse că aveau de-a face cu o provocare mortală până ce aceasta nu s-a abătut efectiv asupra lor.
În acest fel, Marea Britanie a devenit moderatorul echilibrului european, la început aproape ca de la sine înțeles, mai apoi printr-o strategie conștientă. Fără asumarea tenace a acestui rol de către Marea Britanie, Franța ar fi obținut aproape cu siguranță hegemonia asupra Europei în secolul optsprezece sau nouăsprezece, iar Germania ar fi făcut la fel în perioada modernă. În acest sens, Churchill putea pretinde pe bună dreptate, peste două secole, că Marea Britanie „menținuse libertățile Europei.”
La începutul secolului nouăsprezece, Marea Britanie și-a transformat acțiunile ad hoc de apărare a echilibrului puterii într-un plan conștient. Până atunci, își condusese politica în mod pragmatic, potrivit geniului poporului britanic, opunându-se oricărei țări ce amenința echilibrul – țară care, pe parcursul secolului optsprezece, a fost invariabil Franța. Războaiele s-au terminat prin înțelegeri, întărind de obicei în mod nesemnificativ poziția Franței, dar nepermițându-i să obțină hegemonia ce constituia obiectivul ei real.
Inevitabil, Franța a fost cea care a oferit ocazia primei declarații detaliate asupra ceea ce înțelegea Marea Britanie prin echilibrul puterii. Căutând, vreme de un secol și jumătate, să obțină poziția dominantă în numele acelei raison d'etat, Franța revenise după Revoluție la mai vechile concepte despre universalitate. Ea nu a mai invocat raison d'etat în sprijinul expansionismului său și cu atât mai puțin gloria regilor săi detronați. După Revoluție, Franța a pornit război împotriva restului Europei pentru a-și păstra revoluția și pentru a-și răspândi în Europa idealurile republicane, încă o dată, o Franță precumpănitoare amenința să domine Europa. Soldați recrutați și fervoarea ideologică au propulsat armatele franceze peste teritoriul Europei în numele principiilor universale ale libertății, egalității și fraternității. Sub Napoleon, ele au fost la un fir de păr de a instaura o comuniune europeană cu centrul în Franța. Până în 1807, armatele franceze instituiseră regate satelit în lungul Rinului, în Italia și în Spania, reduseseră Prusia la o putere de rang secund și slăbiseră serios Austria. Doar Rusia mai stătea între Napoleon și dominația franceză asupra Europei.
Rusia începuse deja să inspire reacția contradictorie parțial speranță, parțial teamă – care avea să o caracterizeze până la ora actuală. La începutul secolului optsprezece, frontiera rusească se aflase pe Nipru; un secol mai târziu, ajungea pe Vistula, cu 800 de kilometri mai spre vest. La începutul secolului optsprezece, Rusia se lupta pentru propria-i existență cu Suedia la Poltava, adânc în Ucraina de astăzi. Pe la mijlocul secolului, ea participa la Războiul de 7 ani, iar trupele sale se aflau la Berlin. Spre sfârșitul secolului, avea să fie principalul factor al împărțirii Poloniei.
Puterea fizică brută a Rusiei era formată, cu atât mai prevestitor de rele, de autocrația nemiloasă a instituțiilor sale interne. Absolutismul său nu era îndulcit de obișnuință sau de o aristocrație în afirmare și independentă, ca în cazul monarhilor ce conduceau în baza dreptului divin în Europa de vest. În Rusia, totul depindea de toanele țarului. Era perfect posibil ca politica externă a Rusiei să vireze de la liberalism la conservatorism, în funcție de dispoziția de moment a țarului în exercițiu – cum s-a și întâmplat sub domnia țarului Alexandru I. Pe plan intern, însă, nu s-a încercat niciodată vreun experiment liberal.
În 1804, schimbătorul Alexandru I, țar al tuturor rușilor, l-a abordat pe primul ministru britanic William Pitt cel Tânăr, cel mai neînduplecat adversar al lui Napoleon, cu o propunere. Puternic influențat de filozofii Iluminismului, Alexandru I se credea conștiința morală a Europei și se afla în ultima fază a vremelnicei sale rătăciri cu instituțiile liberale. În această stare mentală, el i-a propus lui Pitt o vagă schemă de pace universală, făcând apel la toate națiunile să-și reformeze constituțiile în vederea terminării feudalismului și adoptării conducerii constituționale. Statele reformate urmau ca de atunci înainte să renunțe la folosirea forței și să-și supună disputele dintre ele unui arbitraj. Autocratul rus a devenit astfel unicul precursor al ideii wilsoniene ca instituțiile liberale erau condiții prealabile păcii, deși el nu a mers niciodată până acolo încât să caute să traducă aceste principii în practică în sânul propriului său popor. Iar după câțiva ani, avea să treacă în extrema opusă, conservatoare, a spectrului politic.
Pitt s-a trezit față de Alexandru într-o poziție foarte asemănătoare cu cea în care s-a trezit și Churchill față de Stalin cu aproape 150 de ani mai târziu. El avea nevoie disperată de ajutor rusesc împotriva lui Napoleon, deoarece era imposibil de imaginat vreo altă modalitate prin care Napoleon să fie învins. Pe de altă parte, Pitt nu avea mai mult decât Churchill, mai târziu, pentru înlocuirea unei țări dominante cu o alta sau în acceptarea Rusiei ca arbitru al Europei. Mai presus de orice, inhibițiile interne i titanice nu permiteau oricărui prim ministru să-și angajeze țara în fundamentarea păcii pe reforma politică și socială a Europei. Nici un război britanic nu fusese pirat vreodată pentru o asemenea cauză, pentru că poporul englez nu se simțea amenințat de mișcările sociale și politice de pe continent, ci doar de modificările echilibrului puterii.
Răspunsul lui Pitt către Alexandru I a reflectat toate aceste elemente. Ignorând apelul rusesc la reformarea politică a Europei, el a subliniat echilibrul care avea să trebuiască să fie construit dacă era ca pacea să fie păstrată. O reglementare generală europeană era acum avută în vedere pentru prima oară după Pacea Westfalică încheiată cu un secol și jumătate înainte. Și, pentru întâia oară în lume, o reglementare era explicit așezat pe principiile echilibrului puterii.
Pitt vedea principala cauză a instabilității în slăbiciunea Europei centrale, care atrăsese în mod repetat incursiuni franceze și încercări de instaurare a supremației Franței. (El era prea politicos și dorea prea mult ajutorul rusesc pentru a arăta că o Europă centrală suficient de puternică pentru a rezista presiunilor franceze avea să fie în aceeași măsură capabilă să zădărnicească și pornirile expansioniste rusești.) O reglementare în Europa trebuia să înceapă prin deposedarea Franței de toate cuceririle sale postrevoluționare și, în același timp, să restabilească independența Țărilor de Jos, transformând elegant prin aceasta principala neliniște a englezilor într-un principiu al reglementării.
Diminuarea preponderenței franceze nu avea să fie de nici un folos, oricum, dacă cele peste 300 de state germane mărunte continuau să ispitească Franța să exercite presiuni și intervenții. Pentru a zădărnici asemenea ambiții, Pitt credea că este necesar să creeze „mase importante” în centrul Europei prin aglutinarea principatelor germane în grupări mai largi. Unele dintre statele care se alăturaseră Franței sau se prăbușiseră dezonorant aveau să fie anexate de Prusia sau de Austria. Altele aveau să formeze unități mai mari.
Pitt a evitat orice referire la o guvernare europeană. În schimb, el a propus ca Marea Britanie, Prusia, Austria și Rusia să garanteze noul aranjament teritorial din Europa prin intermediul unei alianțe permanente îndreptate împotriva agresiunii franceze – exact cum mai târziu a încercat și Franklin D. Roosevelt să așeze ordinea internațională postbelică pe o alianță împotriva Germaniei și a Japoniei. Nici Marea Britanie în perioada napoleoniană, nici America în timpul celui de-al doilea război mondial nu și-au putut imagina că cea mai mare amenințare la adresa păcii în viitor s-ar putea dovedi a fi tocmai aliatul momentului și nu dușmanul ce urma să fie învins. A fost măsura temerii lui Napoleon ca un prim ministru britanic să fie de acord cu ceea ce până atunci fusese cu neclintire respins de țara sa – o angajare permanentă pe continent – și ca Marea Britanie să-și diminueze flexibilitatea tactică bazându-și politica pe presupunerea existenței unui inamic permanent.
Apariția echilibrului puterii în Europa secolelor optsprezece și nouăsprezece are similitudini cu anumite aspecte ale lumii ce a urmat războiului rece. Atunci, ca și acum, prăbușirea ordinii mondiale a dat naștere unei multitudini de state urmându-și propriile interese naționale, neconstrânse de nici un principiu călăuzitor. Atunci, ca și acum, statele contribuind la ordinea internațională se grupau pentru a-și defini rolul internațional. Apoi, diferite state au decis să se bizuie integral pe afirmarea interesului lor național, punându-și încrederea în așa-numita mână nevăzută. Chestiunea care se pune este dacă lumea de după Războiul rece poate găsi vreun principiu care să înfrâneze afirmarea forței și a interesului individual. Desigur, până la urmă un echilibru al puterii apare întotdeauna de fado când mai multe state se influențează reciproc. Întrebarea este dacă menținerea sistemului internațional poate deveni un plan conștient sau dacă acesta se va dezvolta ca urmare a unei serii de încercări ale forțelor.
La terminarea războaielor napoleoniene, Europa era gata de a proiecta – pentru singura oară în istoria sa – o ordine internațională bazată pe principiile echilibrului puterii. În creuzetul războaielor din timpul secolului optsprezece și de la începutul secolului nouăsprezece fusese învățat faptul că echilibrul puterii nu putea fi lăsat să se aleagă la întâmplare, în urma ciocnirilor dintre statele europene. Planul lui Pitt schițase o reașezare teritorială care să rectifice slăbiciunea ordinii mondiale a lumii secolului optsprezece. Dar aliații lui Pitt de pe continent mai învățaseră o lecție.
Puterea este prea dificil de evaluat, iar voința de revendicare prea variată, pentru a permite tratarea sa ca pe un ghid de nădejde pentru ordinea internațională. Echilibrul funcționează cel mai bine dacă este sprijinit de un acord asupra valorilor comune. Echilibrul puterii inhibă capacitatea de încălcare a ordinii internaționale; acordul asupra valorilor comune inhibă dorința de încălcare a ordinii internaționale. Puterea fără legitimitate tentează la încercarea forțelor; legitimitatea fără putere tentează la adoptarea de poziții lipsite de acoperire.
Combinarea ambelor elemente a constituit deopotrivă provocarea și succesul Congresului de la Viena, care a instaurat un secol de ordine internațională netulburată de vreun război mondial.
2.3. Noua față a diplomației: Wilson si Tratatul de la Versailles.
Pe data de 11 noiembrie 1918, prim ministrul englez David Lloyd George a anunțat semnarea armistițiului dintre Germania și Puterile Aliate prin următoarele cuvinte: „Sper să putem spune că în acest fel, în această dimineață hotărâtoare, s-a pus capăt tuturor războaielor.” În realitate, Europa se afla la doar două decenii de un conflict și mai cataclismic.
Dat fiind că nimic nu funcționase conform planului în primul război mondial, era inevitabil ca încercarea de a găsi pacea să se dovedească la fel de futilă ca așteptările nutrite de națiuni în momentul când se lăsaseră antrenate în dezastru. Fiecare participant anticipase un război de scurtă durată și lăsase stabilirea termenilor din tratatele de pace în seama acelui tip de congres care pusese capăt conflictelor europene pe durata ultimei sute de ani. Însă, pe măsură ce numărul victimelor devenea înfricoșător de mare, el a pus în umbră disputele politice premergătoare conflictului – întrecerea pentru influență în Balcani, posesia asupra Alsaciei și a Lorenei și cursa acumulărilor navale. Națiunile din Europa au ajuns să atribuie vina pentru propriile suferințe răului intrinsec al adversarilor și s-au autoconvins că pacea veritabilă nu putea fi obținută prin compromisuri; inamicul trebuie să fie complet distrus, iar războiul purtat până la ultima răsuflare.
Dacă liderii europeni ar fi continuat practicile existente în ordinea internațională de dinainte de război, s-ar fi ajuns la o pace de compromis în primăvara lui 1905. Ofensiva dusă de fiecare tabără își urmase cursul sângeros, iar șahul etern domina pe toate fronturile. Însă, la fel cum programele de mobilizare trăseseră preșul de sub picioarele diplomației în săptămâna premergătoare izbucnirii războiului, tot așa era acum rândul dimensiunilor sacrificiilor să stea în calea unui compromis rezonabil. În schimb, liderii Europei au continuat să ridice pretențiile din ce în ce mai mari, reușind prin asta nu doar să combine incompetența cu lipsa de răspundere a intrării în război, ci chiar să distrugă ordinea mondială în cadrul căreia națiunile lor coexistaseră vreme de aproape un secol.
În iarna dintre 1914 și 1915 nu mai exista nici un fel de coordonare între strategia militară și politica externă. Nici una dintre țările beligerante nu îndrăznea să se gândească la o pace de compromis. Franța excludea orice variantă care nu-i restituia Alsacia și Lorena, în vreme ce Germaniei nici prin cap nu-i trecea să ia în calcul o pace în cadrul căreia i se cerea să renunțe la teritoriile cucerite. Odată atrași în vâltoarea războiului, conducătorii Europei au devenit atât de obsedați de fratricid, atât de înnebuniți de distrugerea progresivă a unei întregi generații de oameni tineri, încât victoria s-a transformat într-o recompensă în sine, indiferent de ruinele pe care trebuia să se înalțe triumful. Ofensivele criminale au confirmat șahul etern pe câmpul de luptă și au produs pierderi inimaginabile înainte de apariția tehnologiei moderne. Eforturile de câștigare a unor noi aliați au adâncit impasul politic. Asta fiindcă fiecare aliat – Italia și România de partea Antantei, Bulgaria de partea Puterilor Centrale – cerea partea care i se cuvenea din captura anticipată, distrugând astfel și ultimele rămășițe de flexibilitate pe care s-ar fi putut bizui diplomația.
Condițiile păcii au dobândit treptat un caracter nihilist. Stilul aristocratic și întrucâtva conspirativ al diplomației din secolul al nouăsprezecelea s-a dovedit inoperant în epoca mobilizărilor în masă. Aliații s-au specializat în ambalarea războiului în lozinci cu tentă morală, de genul „războiul care le va pune capăt celorlalte” sau „asigurarea democrației în lume”, îndeosebi după ce au intrat în luptă și Statele Unite. Primul dintre aceste scopuri era de înțeles, ba chiar extrem de promițător, pentru niște națiuni care se războiau între ele, în diverse combinații, de o mie de ani. Interpretarea lui practică însemna dezarmarea completă a Germaniei. Cea de-a doua propunere – răspândirea democrației – reclama răsturnarea instituțiilor interne din Germania și Austria. Ambele sloganuri ale aliaților implicau o luptă până la capăt.
Marea Britanie, care în timpul războaielor napoleoniene produsese un proiect pentru echilibrul european prin intermediul Planului Pitt, a susținut presiunile în favoarea unei victorii depline. În decembrie 1914, o tatonare germană prin oferta retragerii din Belgia în schimbul Congo-ului Belgian a fost respinsă de ministrul de externe Grey, pe motivul că aliaților trebuia să li se ofere „siguranță împotriva oricărui atac viitor din partea Germaniei.”
Comentariul lui Grey a marcat o transformare de atitudine din partea englezilor. Aproape până în momentul izbucnirii războiului, Marea Britanie își identificase propria securitate prin echilibrul de forțe, pe care îl proteja, având de fiecare dată grijă să sprijine tabăra mai slabă în detrimentul celei mai puternice. În 1914, ea ajunsese să se simtă din ce în ce mai incomod în acest rol. Simțind că Germania devenise mai puternică decât tot restul continentului la un loc, Marea Britanie și-a dat seama că nu mai poate să rămână undeva deasupra conflictelor din Europa, așa cum o îndemnase tradiția să procedeze până atunci. Dat fiind că în optica ei Germania era percepută ca o amenințare hegemonică în Europa, Anglia știa că întoarcerea la stătu quo ante nu va rezolva deloc problema fundamentală. Astfel, și ea a început să nu mai accepte compromisuri și să insiste asupra propriilor „garanții”, care se traduceau în slăbirea permanentă a Germaniei și îndeosebi în reducerea drastică a flotei sale din larg, lucru pe care Germania nu l-ar fi acceptat decât dacă ar fi fost învinsă definitiv, total și fără drept de apel.
Condițiile germane erau nu doar mai precise, ci și mai pronunțat geopolitice. Totuși, din cauza tipicei lipse a simului măsurii, conducătorii Germaniei au cerut și ei o serie de lucruri care însemnau de fapt capitulare fără condiții. În vest ei au solicitat anexarea bazinelor carbonifere din nordul Franței și controlul militar asupra Belgiei, inclusiv asupra portului Anvers, fapt ce a stârnit ostilitatea implacabilă și garantată a Marii Britanii. Cât despre est, Germania a formulat doar condiții formale cu privire la Polonia unde, pe 5 noiembrie 1916, ea a promis să creeze „un stat independent, cu o monarhie ereditară și constituțională”, destrămând astfel orice perspectivă a unei păci de compromis cu Rusia. (Germania sperase că promisiunea referitoare la independența Poloniei va determina apariția unui număr suficient de voluntari polonezi pentru cinci divizii, dar, așa cum s-a constatat ulterior, nu s-au prezentat decât trei mii de recruți.) După înfrângerea Rusiei, Germania a impus tratatul de la Brest-Litovsk pe 3 martie 1918, prin care a anexat o treime din Rusia europeană și a stabilit un protectorat asupra Ucrainei. Definind până la urmă ce înțelegea prin Weltpolitik, Germania a demonstrat că opta cel puțin pentru dominația în Europa.
Primul război mondial a început ca un război tipic de cabinet, cu mesaje trimise de la o ambasadă la alta și cu telegrame expediate monarhilor suverani în toate momentele decisive pe drumul spre bătălia finală. Însă, odată declarat războiul și pe măsură ce străzile din capitalele europene se umpleau de mulțimi de oameni, conflictul a încetat să fie unul al cancelariilor și s-a transformat într-un conflict al maselor. După primii doi ani de război, fiecare tabără a pus condiții incompatibile cu cea mai vagă noțiune de echilibru de forțe.
Lucrul care a uluit pe toată lumea a fost că ambele tabere au câștigat și au pierdut în același timp. De pildă, Germania avea să învingă Rusia, iar apoi avea să slăbească serios atât Franța, cât și Marea Britanie, însă, până la urmă, aliații occidentali, cu ajutorul indispensabil al Americii, aveau să fie adevărații învingători.
Intrarea Americii în război a făcut posibilă din punct de vedere tehnic victoria totală, însă pentru niște scopuri care nu prea aveau legătură cu ordinea mondială pe care o cunoscuse Europa în ultimele trei sute de ani și pentru care se presupunea că intrase în război. America disprețuia conceptul de echilibru de forțe și considera imorală practica așa-numitului Realpolitik. Criteriile ei pentru ordinea mondială erau democrația, securitatea colectivă și autodeterminarea, nici unul dintre ele nestând la baza vreunuia dintre acordurile europene anterioare.
Pentru americani, discrepanța dintre filozofia lor și gândirea europeană confirma justețea propriilor convingeri. Proclamând o distanțare radicală de preceptele și experiențele lumii Vechi, ideea lui Wilson despre ordinea mondială pornea din credința americanilor în natura umană esențialmente pașnică și în fundamentala armonie a lumii. De aici reieșea că națiunile democratice erau, prin definiție, pașnice; popoarele cărora li se garanta autodeterminarea nu vor mai avea motive să intre în război sau să asuprească alte popoare. O dată ce toate popoarele lumii vor fi gustat din binefacerile păcii și democrației, cu siguranță că se vor ridica la unison pentru a-și apăra câștigurile.
Conducătorii europeni nu dispuneau de nici un fel de categorii ale gândirii în care să includă asemenea vederi. Nici instituțiile lor interne și nici ordinea internațională nu avuseseră la bază teorii politice în care să se proclame bunătatea funciară a ființei omenești. Dimporiva, ele fuseseră proiectate pentru a plasa egoismul demonstrat al omului în slujba unui bine mai înalt. Diplomația europeană nu se articula pe caracterul iubitor de pace al statelor, ci pe înclinația lor spre război, care trebuia să fie descurajată sau contrabalansată. Alianțele se formau pentru urmărirea unor obiective specifice și definibile, nu în apărarea unui concept abstract al păcii.
Doctrina lui Wilson axată pe autodeterminare și securitate colectivă i-a așezat pe diplomații europeni pe un teren cu desăvârșire străin. Toate acordurile europene porniseră de la presupunerea că granițele puteau fi ajustate pentru promovarea echilibrului de forțe, ale cărui cerințe aveau întâietate în fața preferințelor populațiilor afectate. Tot la asta se gândise și Pitt când formulase varianta ținerii în frâu a Franței de către „masele largi” la sfârșitul războaielor napoleoniene.
Pe durata secolului al nouăsprezecelea, de pildă, Marea Britanie și Austria s-au opus destrămării Imperiului otoman, fiindcă erau convinse că națiunile mai mici care vor apărea după aceea vor submina ordinea internațională. Din punctul lor de vedere, lipsa de experiență a națiunilor mici ar fi amplificat rivalitățile etnice de tip endemic, în vreme ce relativa lor fragilitate ar fi tentat Marile Puteri să încerce să le înglobeze. Marea Britanie și Austria erau de părere că statele mai mărunte trebuiau să-și subordoneze ambițiile naționale intereselor mai cuprinzătoare ale păcii, în numele echilibrului, Franța fusese împiedicată să anexeze porțiunea belgiană a Valoniei (populată de vorbitori de franceză), iar Germania fusese descurajată să realizeze unirea cu Austria (deși Bismarck avea motivele lui pentru a nu-și dori o asemenea unire).
Wilson a respins în întregime această abordare, așa cum au făcut de fapt Statele Unite de fiecare dată cu începere din acel moment. Din punctul de vedere al Americii, nu autodeterminarea declanșa războaie, ci tocmai absența ei, nu lipsa echilibrului de forțe producea instabilitate, ci tentativele de a se ajunge la un asemenea echilibru. Wilson a propus întemeierea păcii pe principiul siguranței colective. În opinia lui și a tuturor adepților pe care-i avea, securitatea lumii nu reclama apărarea interesului național, ci apărarea păcii în calitate de concept consfințit prin lege. Pentru a se aprecia dacă se comisese într-adevăr o violare a păcii era nevoie de o instituție internațională, pe care Wilson a definit-o drept Liga Națiunilor.
Destul de ciudat, ideea unei asemenea organizații a prins contur pentru prima oară la Londra, care fusese odinioară bastionul diplomației călăuzite de principiul echilibrului de forțe. Iar motivul apariției sale nu a fost încercarea de inventare a unei noi ordini mondiale, ci demersul Angliei de a căuta un motiv pentru care era bine ca America să intre într-un război aparținând vechii ordini. În septembrie 1915, într-o distanțare revoluționară de cutumele britanice, ministrul de externe Grey i-a scris omului de încredere al lui Wilson, colonelul House, făcându-i o propunere pe care era convins că idealistul președinte american nu avea cum s-o refuze.
În ce măsură, întreba în esență Grey, era interesat președintele de o Ligă a Națiunilor angajată în înfăptuirea dezarmării și în rezolvarea pașnică a disputelor?
Vă propune președintele înființarea unei Ligi a Națiunilor care să se oblige să se situeze împotriva oricărei Puteri care încălca un tratat… sau care refuza, în cazul unei dispute, să adopte o altă metodă de rezolvare decât războiul?
Era puțin probabil ca Marea Britanie, care de două sute de ani evita cu încăpățânare alianțele deschise, să fi prins brusc gustul implicărilor deschise la scară globală.
La sfârșitul lui octombrie 1917, Wilson l-a însărcinat pe House să le ceară europenilor să formuleze obiective de război care să reflecte țelul lui proclamat pentru o pace fără anexări sau despăgubiri garantate de o autoritate mondială. Vreme de câteva luni, Wilson s-a ferit să avanseze idei personale, întrucât, așa cum i-a explicat lui House, era posibil ca Franța și Italia să obiecteze dacă America exprima îndoieli față de justețea aspirațiilor lor teritoriale.
În cele din urmă, pe 8 ianuarie 1918, Wilson s-a decis să acționeze pe cont propriu. Cu o extraordinară elociență și măreție, el a prezentat obiectivele de război ale Americii în fața unei sesiuni comune a Congresului, dându-le forma celor Paisprezece Puncte care au fost împărțite în două secțiuni. Wilson a descris opt dintre aceste puncte ca fiind obligatorii, asta însemnând că „trebuiau neapărat” să fie îndeplinite. Printre ele figurau diplomația deschisă, liberul acces la mare, dezarmarea generală, înlăturarea barierelor comerciale, rezolvarea imparțială a disputelor coloniale, restabilirea Belgiei, evacuarea teritoriilor rusești și, ca o încununare a efortului, înființarea unei Ligi a Națiunilor.
Wilson a prezentat celelalte șase puncte, care erau mult mai specifice, nuanțând că „s-ar cuveni” (și nu „trebuiau neapărat”) realizate, fiindcă, după părerea lui, nu erau absolut indispensabile, surprinzător, reintrarea Alsaciei și Lorenei în posesia Franței a fost inclusă în categoria punctelor neobligatorii, deși hotărârea de redobândire a acestor teritorii stătuse la baza politicii franceze timp de cincizeci de ani și pricinuise sacrificii fără precedent în război. Printre celelalte obiective „dezirabile” se numărau autonomia minorităților din Imperiul austro-ungar și din cel otoman, reajustarea frontierelor Italiei, evacuarea Balcanilor, internaționalizarea Dardane-lelor și crearea unei Polonii independente, cu acces liber și direct la mare. Să fi vrut Wilson să spună că aceste șase condiții puteau fi subiectul unui compromis? Cu siguranță că aveau să fie greu de împăcat accesul Poloniei la mare și modificarea granițelor Italiei cu principiul autodeterminării, motiv pentru care aceste două puncte au fost primele fisuri ale simetriei morale pe care se ridica proiectul lui Wilson.
Wilson și-a încheiat prezentarea cu un apel la adresa Germaniei în numele spiritului de conciliere cu care avea să abordeze America articularea unei noi ordini internaționale – o atitudine care împiedica obiectivele istorice de război:
Nu-i contestăm nici una dintre realizările, distincțiile sau acțiunile pacifiste care i-au adus o reputație atât de bună și de invidiat. Nu vrem s-o ofensăm sau să-i blocăm în vreun fel influența sau puterea legitimă. Nu dorim să ne luptăm cu ea nici pe calea armelor și nici prin aranjamente sau compromisuri ostile, dacă este dispusă să se asocieze cu noi și cu celelalte națiuni iubitoare de pace ale lumii în condiții de justiție, respect față de lege și corectitudine. Dorim doar ca ea să accepte o poziție de egalitate printre popoarele lumii…
Niciodată până atunci nu se formulaseră obiective revoluționare însoțite de atât de puține linii directoare legate de traducerea lor în fapt. Lumea pe care o avea în vedere Wilson se baza pe principii, nu pe putere, pe lege, nu pe interese, iar acest lucru era valabil în egală măsură pentru învingător și învins. Cu alte cuvinte, aveam de-a face cu o renunțare completă la experiența istorică și la stilul de lucru al Marilor Puteri. Modul cum a descris Wilson rolul lui și al Americii în război a fost simbolic în sine. America se alăturase unei „tabere” – cuvânt folosit în locul celui de „aliat” pentru care Wilson nutrea o statornică aversiune – atrase într-unui dintre cele mai sângeroase războaie de istorie, iar Wilson acționa ca și cum ar fi fost principalul mediator. Ceea ce părea el să spună era că războiul nu fusese dus pentru a se asigura îndeplinirea anumitor condiții, ci pentru a se provoca o anumită atitudine din partea Germaniei. Reieșea de aici că rațiunea războiului fusese una de schimbare și nu una geopolitică.
Într-o alocuțiune rostită la Londra, la Guildhall, pe data de 28 decembrie 1918, după semnarea armistițiului, Wilson a condamnat explicit echilibrul de forțe, pe care l-a considerat fragil și bazat pe „o vigilență geloasă și interese antagonice”:
Ei [soldații aliați] au luptat ca să lichideze o ordine veche și să instaureze una nouă, iar centrul și trăsătura definitorie a acelei ordini vechi a fost acel lucru instabil căruia obișnuiam să-i spunem „echilibrul de forțe” – un lucru al cărui echilibru era determinat de cine scotea primul sabia din teacă, un raport stabilit de balanța nesigură a intereselor concurente… Oamenii care au luptat în acest război au fost oameni din țări libere, hotărâți să pună capăt acestui lucru o dată pentru totdeauna.
Bineînțeles că Wilson avea dreptate când afirma că națiunile europene dăduseră serios cu bâta în baltă. Cu toate acestea, faptul că a provocat dezastrul numit primul război mondial a fost nu atât echilibrul de forțe în sine, cât renunțarea Europei la acest echilibru. Conducătorii Europei de dinaintea primului război mondial neglijaseră echilibrul istoric de forțe și abandonaseră ajustările periodice care asiguraseră până atunci evitarea conflictelor finale de proporții. Ei substituiseră o lume bipolară mult mai puțin flexibilă chiar și decât viitoarea lume a Războiului rece, prin aceea că era lipsită de inhibițiile cataclismice ale erei nucleare. Deși perorau pe tema echilibrului, conducătorii europeni făcuseră pe plac celor mai naționaliste elemente din cadrul opiniei publice de la ei din țară. Nici aranjamentele lor politice și nici cele militare nu lăsau loc pentru o cât de mică urmă de flexibilitate; nu exista nici o supapă de siguranță între stătu quo și conflagrație. Acest fapt dusese la crize irezolvabile și la nesfârșite atitudini publice care până la urmă nu au mai lăsat loc de întors.
Wilson propunea o lume în care rezistența în fața agresiunii să se bazeze pe argumente mai degrabă morale decât geopolitice. Națiunile erau chemate să se întrebe dacă un anumit act era nedrept și nu dacă reprezenta o amenințare. Deși aliații americii nu prea aveau încredere în această formulă inedită, se simțeau prea slabi ca s-o conteste. Acești aliați știau sau credeau că știu cum să calculeze echilibrul bazat pe forță, dar nu erau deloc convinși că le stătea în putere – lor sau altora – să evalueze echilibrul pe baza preceptelor morale.
Înainte de intrarea Americii în război, democrațiile europene nu au îndrăznit să-și exprime pe față dubiile față de ideile lui Wilson, ba chiar au făcut o sumedenie de încercări de a-l atrage de partea lor cântându-i în strună. La ora când America li s-a alăturat aliaților, aceștia erau disperați. Forțele reunite ale Marii Britanii, Franței și Rusiei nu fuseseră suficiente pentru înfrângerea Germaniei și, mai ales după sfârșitul Revoluției Ruse, aliații se temeau că intrarea Americii în război nu va face altceva decât să împiedice prăbușirea Rusiei. Tratatul de la Brest-Litovsk cu Rusia arăta clar ce soartă pregătea Germania învinșilor. Teama de o victorie a Germaniei a împiedicat Marea Britanie și Franța să dezbată obiectivele de război cu idealistul lor partener american.
Victoria repurtată a făcut Franța să priceapă că mult dorita revanche o costase extrem de mult și că de aproape un secol trăia din acumulările de capital. Franța singură știa cât de tare slăbise în comparație cu Germania, deși nimeni altcineva nu era dispus să creadă acest lucru și în nici un caz America. În felul ăsta, în ajunul victoriei a demarat un dialog franco-american care a accelerat procesul de demoralizare a Franței. Aidoma Israelului în perioada modernă, ea și-a camuflat vulnerabilitatea în spatele înțepăturilor arogante și panica incipientă cu ajutorul intransigenței. Și tot la fel ca Istraelul în perioada modernă, s-a aflat într-un pericol constant de izolare.
Deși aliații Franței au insistat asupra faptului că temerile sale erau exagerate, conducătorii francezi știau exact care era adevărul. În 1880, francezii reprezentaseră 15,7% din populația Europei. În 1900, cifra scăzuse deja la 9,7%. În 1920, Franța avea o populație de patruzeci și unu de milioane de locuitori, iar Germania de șaizeci și cinci de milioane, motiv pentru care omul de stat francez Briand a răspuns celor care criticau politica excesiv de conciliantă față de Germania cu argumentul că era nevoit să conducă politica externă a Franței în funcție de indicele demografic.
Declinul economic al Franței era, prin comparație, și mai spectaculos. În 1850, Franța fusese cea mai mare națiune industrială de pe continent. În 1850, producția de oțel, cărbune și fier a Germaniei a depășit-o pe cea a Franței. În 1913, Franța a produs 41 de milioane de tone de cărbune, pe când Germania a produs 279 de milioane de tone; la sfârșitul anilor '30, decalajul urma să crească, Franța având o producție de 47 de milioane de tone, în timp ce producția totală a Germaniei avea să fie de 351 de milioane de tone.
Forța reziduală a inamicului învins a marcat diferența esențială dintre ordinea internațională de după Viena și cea de după Versailles, iar motivul acestei diferențe a fost lipsa de unitate a învingătorilor după Versailles. O coaliție a puterilor îl învinsese pe Napoleon și tot de o coaliție a puterilor fusese nevoie pentru înfrângerea Germaniei imperiale. Insă chiar și după ce au pierdut, cei doi învinși – Franța în 1815, Germania în 1918 – au rămas suficient de puternici pentru a învinge pe oricare dintre membrii coaliției separat și poate chiar pe doi dintre ei împreună. Diferența era că, în 1815, pacifiștii din Congresul de la Viena au rămas uniți și au înființat Cvadrupla Alianță – o copleșitoare coaliție alcătuită din patru puteri, capabilă să distrugă orice ambiții revizioniste. În perioada care a urmat Tratatului de la Versailles învingătorii nu au menținut alianța, America și Uniunea Sovietică s-au retras cu totul, iar Marea Britanie s-a arătat extrem de ambiguă în ceea ce privea Franța.
Abia în perioada de după Versailles, Franța a înțeles șocată că înfrângerea suferită în Germania în 1871 nu fusese o aberație. Singura modalitate prin care Franța ar fi putut păstra echilibrul cu Germania prin forțe proprii ar fi fost fărâmițarea Germaniei în statele componente inițiale, eventual restaurarea Confederației germane din secolul al nouăsprezecelea. Ba mai mult, Franța a urmărit cu intermitențe acest obiectiv, încurajând tendințele separatiste din Renania și ocupând minele de cărbune din Saar.
Încercarea de împăcare a idealismului american cu coșmarurile Franței s-a dovedit a depăși până și cele mai versate minți. Wilson a oferit diverse modificări ale celor Paisprezece Puncte în schimbul înființării Ligii Națiunilor de la care aștepta rezolvarea tuturor revendicărilor legitime care scăpaseră tratatelor de pace. Franța a acceptat mult mai puține măsuri punitive decât s-ar fi cuvenit, avându-se în vedere sacrificiile făcute, în speranța că va obține o angajare pe termen lung din partea Americii în legătură cu protejarea siguranței sale. Până la urmă, nici una dintre țări nu și-a îndeplinit obiectivul: Germania nu a reușit reconcilierea, Franța nu a obținut securitatea dorită, iar Statele Unite s-au retras din alianță.
Wilson a fost vedeta Conferinței de pace care a avut loc la Paris între ianuarie și iunie 1919. Într-o perioadă când îți trebuia o săptămână ca să ajungi cu vaporul în Europa, mulți dintre consilierii lui l-au prevenit pe președinte că nu-și putea permite să lipsească din Washington luni în șir. Adevărul este că, din cauza absenței lui, puterea pe care o avea în Congres s-a deteriorat, lucru care s-a văzut cel mai bine când s-a pus problema ratificării tratatului de pace. Dincolo de faptul că Wilson nu se afla la Washington, aproape întotdeauna este o greșeală ca șefii de stat să se ocupe de amănuntele negocierii. În situațiile de acest gen, ei sunt obligați să opereze cu lucruri specifice, care cad de obicei în grija miniștrilor de externe, și se văd împinși spre discutarea unor probleme de care în mod normal se ocupă subalternii lor, evitându-se totodată discutarea unor probleme vitale, a căror rezolvare este efectiv de resortul șefilor de stat. Și cum, ca să ajungi să deții cea mai importantă funcție din stat, una dintre condiții este încrederea aproape egolatră în forțele proprii, e greu să ajungă la compromisuri, iar impasurile se pot dovedi primejdioase. În plus, ținându-se cont că de multe ori poziția interlocutorilor la ei în țară depinde de asigurarea cel puțin a unui succes aparent, se întâmplă foarte des ca negocierile să se axeze asupra eliminării diferențelor și nu asupra abordării esenței unei chestiuni.
Cam așa au stat lucrurile și cu Wilson la Paris. Cu fiecare lună care trecea, el era atras din ce în ce mai adânc în discuții despre detalii care nu-l mai preocupaseră până atunci. Cu cât stătea mai mult la masa tratativelor, cu atât era mai limpede că dorința de a încheia discuțiile câștiga teren în fața preocupării de a crea o ordine internațională cu totul nouă. Rezultatul final a devenit inevitabil datorită procedurii folosite la negocierea tratatului de pace. Din cauză că s-a petrecut neobișnuit de mult timp pentru reglementarea chestiunilor teritoriale, Liga Națiunilor a apărut ca un fel de deus ex machina, pentru a anula decalajul care era din ce în ce mai mare dintre revendicările morale ale lui Wilson și termenii concreți ai acordului.
Spre deosebire de Congresul de la Viena, Conferința de la Paris nu a inclus și puterile învinse. Drept urmare, lunile de negocieri au inculcat Germaniei o mare nesiguranță la adăpostul căreia au început să apară iluziile. Germanii învățaseră pe de rost cele Paisprezece Puncte ale lui Wilson și, deși programul lor de pace ar fi fost unul brutal, s-au amăgit cu ideea că hotărârea finală a aliaților avea să fie relativ indulgentă. În consecință, când pacifiștii și-au prezentat rezultatul muncii lor în iunie 1919, germanii au fost șocați și s-au angajat să submineze acest rezultat în mod sistematic pe durata următoarelor două decenii.
Rusia lui Lenin, care nu a fost nici ea invitată, a atacat întregul demers, consi-derându-1 o orgie capitalistă organizată de țări al căror obiectiv final era să intervină în războiul civil din Rusia. Așa se face că pacea de după războiul care urma să pună capăt celorlalte nu a inclus cele mai puternice două națiuni din Europa – Germania și Rusia – care împreună însemnau mult peste jumătate din populația Europei și dețineau de departe cel mai important potențial militar. Simpla conștientizare a acestui fapt ar fi lămurit pe toată lumea că acordul de la Versailles era sortit eșecului.
Nici procedurile sale nu au încurajat o abordare cuprinzătoare. Cei Patru Mari – Wilson, Clemenceau, Lloyd George și Orlando – au fost figuri dominante, dar nu au putut controla desfășurarea lucrărilor așa cum făcuseră miniștrii Marilor Puteri la Congresul de la Viena cu o sută de ani în urmă. Negociatorii de la Viena se concentraseră în primul rând asupra stabilirii unui nou echilibru de forțe pentru care Planul Pitt le servise drept schemă generală cu caracter orientativ. Spre deosebire de ei, conducătorii de la Paris au fost în permanență distrași de la chestiunile esențiale și implicați într-o interminabilă serie de afaceri secundare.
Au fost invitate douăzeci și șapte de state. Proiectată ca un for al tuturor popoarelor lumii, Conferința s-a transformat până la urmă într-o încăierare generală. Consiliul Suprem – compus din șefii de guvern din Marea Britanie, Franța, Italia și Statele Unite – a fost cel mai înalt din lungul șir de comitete și comiții care au alcătuit Conferința. În plus, a mai existat Consiliul celor Cinci, compus din Consiliul Suprem plus șeful de guvern al Japoniei, precum și un Consiliu al celor Zece, care însemna de fapt Consiliul celor Cinci plus miniștrii lor de externe. Delegații din țările mai mici au fost liberi să se adreseze așa-numitelor grupuri mai elitiste în legătură cu diverse probleme cu caracter intern. Acest fapt a pus în evidență caracterul democratic al Conferinței, dar pe de altă parte a consumat o groază de timp.
Dat fiind că nu se stabilise nici o ordine de zi înainte de începerea Conferinței, delegații au sosit la Paris fără a ști în ce ordine aveau să fie dezbătute chestiunile. Așa se face că până la urmă Conferința a avut nevoie de cincizeci și opt de comisii. Cea mai mare parte a acestora s-a ocupat de chestiuni teritoriale. A fost înființată o comisie specială pentru fiecare țară. În plus, au existat comisii care s-au ocupat de război și de criminalii de război, de reparații, de porturi, de căile ferate și maritime, de sindicate și, în cele din urmă, de Liga Națiunilor. Una peste alta, membrii comisiilor Conferinței au luat parte la 1646 de ședințe.
În condițiile în care America se opunea dezmembrării Germaniei, iar securitatea colectivă era prea nebuloasă pentru Franța, singura soluție la problema acesteia din urmă era angajamentul americanilor și englezilor de a apăra pe viitor. Partea delicată era că și Statelor Unite, și Marii Britanii le venea extrem de greu să facă o asemenea promisiune. Și cum Franța nu a reușit să obțină nici un fel de asigurări de acest gen, ea s-a văzut în situația de a recurge la artificii. Geografia era aliatul Americii (și totodată protectorul ei), în vreme ce predarea flotei germane liniștise temerile englezilor legate de controlul pe mare. Franța era singura dintre țările învingătoare căreia i se cerea să-și lase propria securitate în mâinile celorlalți. Andre Tardieu, unul dintre principalii negociatori francezi, a susținut că:
Pentru Franța, ca de altfel și pentru Marea Britanie și Statele Unite, este necesară crearea unei zone de siguranță… Puterile navale își creează această zonă prin flotele de care dispun și prin eliminarea flotei germane. Franța, neprotejată de Ocean și incapabilă să elimine milioane de germani pregătiți pentru război, trebuie să-și creeze o zonă de acest fel în zona Rinului, printr-o ocupație interaliată a fluviului.
Totuși, cererea Franței de separare a Renaniei de Germania venea în contradicție cu convingerea americanilor că „o asemenea pace ar infirma tot ceea ce am vrut să facem aici”. Delegația americană a arătat că separarea Renaniei de Germania și staționarea trupelor aliate în zonă ar declanșa nemulțumirea permanentă a germanilor. Philip Kerr, unul dintre delegații englezi, i-a declarat lui Tardieu că, din punctul de vedere al Marii Britanii, un stat renan independent ar fi „o sursă de complicații și de slăbiciune… Dacă vor izbucni conflicte locale, oare unde vor duce? Iar dacă dintr-un asemenea conflict se va declanșa un alt război, nici Anglia și nici dominioanele ei nu vor mai avea acel profund sentiment de solidaritate cu Franța care le-a însuflețit în ultimul război.”
Dintre toți acești curenți de direcție contrară s-a conturat în cele din urmă Tratatul de la Versailles, numit așa după Sala Oglinzilor din Palatul de la Versailles, unde a fost semnat. Locul a părut să atragă o umilință inutilă. Cu cincizeci de ani în urmă, Bismarck avusese lipsa de tact de a proclama Germania unită în același loc; acum venise rândul învingătorilor să recurgă la o formă personală de insultă. Și nu se putea spune că rezultatul muncii lor a fost de natură să destindă climatul internațional. Prea punitiv pentru conciliere, prea indulgent pentru a putea împiedica Germania să-și revină, Tratatul de la Versailles a condamnat democrațiile vlăguite la vigilență constantă și la nevoia unei permanente structuri de constrângere împotriva unei Germanii ireconciliabile și revizioniste.
În ciuda existenței celor Paisprezece Puncte, Tratatul a fost punitiv în zona teritorială, economică și militară. Germania era obligată să renunțe la treisprezece la sută din teritoriul deținut înainte de război. Silezia Superioară, o regiune importantă din punct de vedere economic, a fost cedată nou-createi Polonii, care a primit totodată ieșire la Marea Baltică și regiunea din jurul orașului Posen, prin care s-a creat „Coridorul Polonez” de delimitare a Prusiei Orientale de restul Germaniei. Micul teritoriu Eupen-et-Malmedy a fost dat Belgiei, iar Alsacia și Lorena s-au văzut restituite Franței.
Germania și-a pierdut coloniile al căror statut legal a prilejuit o dispută între Wilson de pe o parte, Franța, Marea Britanie și Japonia pe de alta, cei trei din urmă dorind cu toții să anexeze o parte din pradă. Wilson a insistat să declare că un asemenea transfer direct ar viola principiul autodeterminării. În cele din urmă, aliații au ajuns la așa-zisul Principiu al Mandatului, o convenție pe cât de ingenioasă, pe atât de ipocrită. Coloniile germane, precum și fostele teritorii otomane din Orientul Mijlociu erau atribuite diverșilor învingători cu un „mandat” din partea și sub observația Ligii pentru a le facilita independența. Nu s-a specificat niciodată ce a însemnat de fapt acest lucru și nici nu s-a ajuns mai repede la independență în aceste zone aflate sub raza mandatului decât în celelalte regiuni coloniale.
Restricțiile militare ale Tratatului au redus armata germană la o sută de mii de voluntari, iar flota la șase crucișătoare și alte câteva nave mai mici. Germaniei i s-a interzis să dețină arme ofensive cum ar fi submarinele, avioanele de luptă, tancurile sau artileria grea, iar Statul-Major al armatei a fost dizolvat. Pentru supravegherea dezarmării germane a fost înființată o comisie de control militar al aliaților, a cărei autoritate a fost însă extrem de vagă și ineficace.
În profida promisiunii electorale de „stoarcere” a Germaniei pe care o formulase Lloyd George, aliații au început să-și dea seama că o Germanie în genunchi din punct de vedere economic ar fi putut provoca o criză ce ar fi afectat propriile lor societăți. Însă populațiile victorioase nu s-au arătat aproape deloc interesate de avertismentele teoreticienilor economiști. Englezii și francezii au cerut ca Germania să le despăgubească populația civilă pentru pierderile provocate. Contrar propriei voințe, Wilson a acceptat până la urmă o prevedere care obliga Germania la plătirea de pensii pentru victimele de război și la onoarea anumitor compensații pentru familiile acestora. O asemenea prevedere era fără precedent; nici unul dintre tratatele de pace europene de până atunci nu conținuse o clauză de acest tip. Nu s-a fixat nici o sumă pentru aceste pretenții; ea avea să fie stabilită ulterior, iscând o controversă interminabilă.
Printre celelalte sancțiuni economice se numără plata imediată a cinci miliarde de dolari sau a echivalentului lor în natură. Franța urma să primească importante cantități de cărbune în compensație pentru faptul că Germania îi distrusese minele în timpul ocupării estului țării. Ca despăgubire pentru navele scufundate de către submarinele germane, Marea Britanie a primit cea mai mare parte a flotei comerciale a Germaniei. Patrimoniul extern al Germaniei, evaluat la șapte miliarde de dolari, a fost la rândul lui confiscat, împreună cu numeroase patente germane (mulțumită Tratatului de la Versailles, aspirina Bayer este un produs american, un german). Majoritatea râurilor germane au fost internaționalizate, iar calitatea de încasator de taxe a țării a fost restrânsă.
Aceste condiții ipotecau noua ordine internațională în loc să contribuie la crearea ei. Când s-au adunat la Paris, învingătorii au proclamat începutul unei noi ere în istorie. Ei au fost atât de atenți să evite ceea ce au considerat a fi greșelile Congresului de la Viena, încât delegația engleză l-a angajat prin contract pe renumitul istoric Sir Charles Webster ca să redacteze un tratat despre acest subiect. Cu toate acestea, produsul final al acelei întâlniri a fost un compromis fragil între utopismul american și paranoia europeană, prea condițional ca să împlinească visele primului, prea empiric pentru a potoli temerile celui din urmă. O ordine internațională care poate fi menținută doar prin forță e precară din capul locului, cu atât mai mult cu cât țările care, în acest caz, trebuiau să preia cea mai mare parte a poverii – Franța și Marea Britanie – erau în competiție directă.
În scurt timp a devenit limpede că, din perspectivă practică, principiul autodeterminării nu putea fi aplicat în modul bine delimitat pe care-l propuneau cele Paisprezece Puncte, mai cu seamă în rândul statelor succesorale ale Imperiului austro-ungar. Dintr-o populație totală de cincisprezece milioane, Cehoslovacia s-a trezit cu trei milioane de germani, un milion de unguri și o jumătate de milion de polonezi; aproape o treime din populație nu era nici cehă, nici slovacă. În plus, Slovacia nu era o parte entuziastă a statului dominat de cehi, așa cum avea să se dovedească prin scindările din 1939 și, mai târziu, din 1992.
Noua Iugoslavie a îndeplinit aspirațiile intelectualilor slavi din sud. Însă pentru crearea acestui stat a fost nevoie de călcarea liniei europene de demarcație care separa Imperiul roman de apus de cel de răsărit, religia catolică de cea ortodoxă, alfabetul latin de cel chirilic; era vorba de o linie de demarcație ce trecea aproximativ printre Croația și Serbia, două provincii care de-a lungul istoriei lor frământate nu aparținuseră niciodată aceleiași unități politice. Nota de plată pentru acest fapt a venit după 1941, într-un război civil criminal ce a reînceput în 1991.
România a primit milioane de maghiari, iar Polonia milioane de germani și supravegherea unui coridor ce separa Prusia de Est de restul Germaniei. La sfârșitul acestui proces, care a fost condus în numele autodeterminării, numărul oamenilor care trăiau sub o stăpânire străină era aproape la fel de mare ca în timpul Imperiului austro-ungar, cu singurul amendament că acum fuseseră împrăștiați pe suprafața unor state naționale mai numeroase și mai slăbite care, pentru a submina și mai mult stabilitatea, au intrat în conflict unul cu altul.
Când a fost prea târziu, Lloyd George a înțeles dilema în care intraseră aliații victorioși fără să-i împingă nimeni. Într-un raport expediat pe adresa lui Wilson și datat 25 martie 1919, el a scris:
Nu concep o cauză mai importantă pentru declanșarea unui viitor război decât situația în care poporul german, care a dovedit clar că este una dintre cele mai puternice și mai viguroase rase din lume, este înconjurat de o serie de state mici, multe dintre ele populate de oameni care până acum nu au reușit niciodată să aleagă singuri un guvern stabil, dar fiecare dintre ele conținând mase largi de germani care insistă să obțină unirea cu țara unde s-au născut.
Însă la ora aceea lucrările conferinței avansaseră deja prea mult spre data încheierii ei, programată în iunie. Pe de altă parte, nu exista un principiu alternativ de organizare a ordinii mondiale, acum că se renunțase la ideea echilibrului de forțe.
Mai târziu, mulți conducători germani aveau să susțină că țara lor fusese păcălită ca să accepte armistițiul de cele Paisprezece Puncte ale lui Wilson, care pe urmă au fost încălcate în mod sistematic. Ideile de acest fel erau niște aberații pornite dintr-un reflex de autocompătimire. Germania nesocotise cele Paisprezece Puncte atâta timp cât crezuse că mai avea o șansă să câștige războiul și impusese, la scurt timp după proclamarea acestora, o pace cartagineană Rusiei la Brest-Litovsk, violând rând pe rând toate principiile lui Wilson. Singurul motiv pentru care Germania a pus până la urmă capăt războiului a fost legat exclusiv de un calcul al puterii – dat fiind că fusese implicată și armata americană, înfrângerea finală devenise doar o problemă de timp. Când a solicitat armistițiul, Germania era secătuită, sistemele ei de apărare se năruiau, iar armatele aliate erau pe punctul de a pătrunde pe teritoriul german. La drept vorbind, principiile lui Wilson au scutit Germania de o pedeapsă mult mai aspră.
Pe bună dreptate, istoricii au apreciat că refuzul Statelor Unite de a intra în Ligă a compromis Tratatul de la Versailles. Eșecul Americii de a ratifica Tratatul, cât și garantarea implicită a granițelor franceze au contribuit cu siguranță la demoralizarea Franței. Dar, știută fiind dispoziția izolaționistă a țării, faptul că America ar fi acceptat să devină membru al Ligii sau să ratifice garantarea granițelor nu ar fi reprezentat o victorie semnificativă. Indiferent cum ar fi stat lucrurile, Statele Unite nu ar fi folosit forța pentru a se opune agresiunii sau ar fi definit agresiunea în termeni care nu se aplicau Europei de Est – în bună parte așa cum avea să procedeze Marea Britanieîn anii '30.
Deruta produsă de Tratatul de la Versailles a fost una de tip structural. Secolul de pace asigurat de Congresul de la Viena fusese consolidat de trei piloni în egală măsură indispensabili: o pace conciliatoare cu Franța, un echilibru de forțe și un sentiment comun al legitimității. Pacea relativ conciliatoare cu Franța nu ar fi izbutit ea singură să împiedice revizionismul francez. Însă Franța știa că sfânta și Cvadrupla Alianță era capabilă să strângă oricând forțe superioare, așa încât expansionismul francez să devină o întreprindere mult prea riscantă. În același timp, congresele periodice din Europa i-au dat prilejul Franței să participe cu drepturi egale la Concertul Europei. Mai presus de orice, țările importante aveau deja un set de valori comune, fapt pentru care era imposibilă coagularea nemulțumirilor existente într-o tentativă de răsturnare a ordinii internaționale.
Tratatul de la Versailles nu a îndeplinit nici una dintre aceste condiții. Termenii lui erau prea împovărători pentru conciliere, dar totodată insuficient de severi pentru o subjugare permanentă. Adevărul este că era foarte greu să ajungi la un echilibru al tendințelor de mulțumire și de subjugare a Germaniei. Din moment ce considerase că ordinea mondială antebelică era prea restrictivă, Germania nu părea să fie mulțumită de nici un fel de condiții după înfrângere.
Franța avea trei opțiuni strategice. Ea putea încerca să formeze o coaliție antigermană, să forțeze împărțirea Germaniei sau să determine împăcarea cu Germania. Toate tentativele de formare a alianțelor au eșuat, fiindcă Marea Britanie și America au refuzat, iar Rusia nu mai era luată în calcul pentru echilibrul de forțe. Împărțirea Germaniei a fost respinsă exact de aceleași țări care nu au acceptat înființarea unei alianțe, dar pe al căror sprijin în caz de forță majoră Franța era obligată să mizeze. Cât despre împăcarea cu Germania, era în același timp prea târziu și prea devreme – prea târziu întrucât concilierea era incompatibilă cu Tratatul de la Versailles, prea devreme, fiindcă opinia publică din Franța încă nu era pregătită pentru așa ceva.
Paradoxal, vulnerabilitatea Franței și avansul strategic al Germaniei au fost amplificate de Tratatul de la Versailles în ciuda clauzelor lui punitive. Înainte de război, Germania avusese vecini puternici atât în vest, cât și în est. Ea nu se putea extinde în nici o direcție fără a da peste un stat important – Franța, Austro-Ungaria sau Rusia. Insă, după Tratatul de la Versailles, nu a mai existat nici o contrapondere a Germaniei de est. În condițiile în care Franța slăbise, Imperiul Austro-Ungar fusese dizolvat, iar Rusia dispăruse din peisaj de o bună bucată de vreme, pur și simplu nu exista nici o modalitate de refacere a vechiului echilibru de forțe, mai cu seamă după ce puterile anglo-saxone refuzaseră să garanteze acordul de la Versailles.
Cel mai grav neajuns psihologic al Tratatului s-a dovedit a fi articolul 231, așa-numita clauză a vinovăției pentru război. Clauza susținea că Germania fusese singura vinovată pentru izbucnirea primului război mondial și aplica o cenzură morală severă. Majoritatea măsurilor punitive dictate împotriva Germaniei în Tratat – fie ele economice, militare sau politice – porneau de la ideea că întreaga conflagrație avusese loc exclusiv din vina Germaniei.
Pacifiștii din secolul al optsprezecelea ar fi considerat absurde „clauzele vinovăției pentru război”. Pentru ei, războaiele erau inevitabilități amorale provocate de interese aflate în conflict. În tratatele încheiate după războaiele din secolul al optsprezecelea, perdanții plăteau un preț fără să fie nevoie de legitimarea lui pe criterii morale. Însă pentru Wilson și pacifiștii de la Versailles, cauza războiului din 1914-1918 trebuia să fie atribuită unui rău pedepsibil și pedepsit ulterior.
Cu toate acestea, după ce ura s-a stins, observatorii atenți au început să-și dea seama că răspunderea pentru declanșarea războiului era de fapt mult mai complicată. Mai precis vorbind, Germania avea în mod cert o mare răspundere, dar oare era drept s-o scoatem doar pe ea în față pentru aplicarea măsurilor punitive? Era articolul 231 chiar atât de bine întocmit? O dată ce s-a trecut la formularea acestor întrebări, mai cu seamă în Marea Britanie a anilor '20, dorința de a pune în aplicare măsurile punitive dictate împotriva Germaniei în Tratat a început să se clatine. Sub asaltul propriilor conștiințe, pacifiștii s-au întrebat dacă făcuseră un lucru eminamente corect, fapt care a dus la rândul lui la ezitări în respectarea la literă a Tratatului. În luările de cuvânt din fața opiniei publice germane, articolul 231 a ajuns să fie cunoscut drept „minciuna despre vinovăția pentru război”. Dificultatea psihologică de a stabili un echilibru de forțe era la fel de mare ca dificultatea psihologică de a crea un echilibru moral.
În acest fel, arhitecții Tratatului de la VersaiUes au realizat exact opusul a ceea ce-și propuseseră. Ei au încercat să slăbească Germania din punct de vedere fizic, dar n-au făcut decât s-o întărească în plan geopolitic. Dintr-o perspectivă pe termen lung, Germania avea o poziție mult mai favorabilă pentru a domina Europa după Versailles decât avusese înainte de război. De îndată ce își va fi scuturat lanțurile dezarmării, ceea ce era o simplă problemă de timp, ea avea să ajungă mai tare ca niciodată. Harold Nicolson a sintetizat situația într-o singură frază: „Am venit la Paris încrezători că noua ordine era pe punctul de-a fi întemeiată; am plecat convinși că acea nouă ordine nu făcuse decât s-o bramburească pe cea veche.”
Capitolul 3
Diplomația uniunii europene și diplomația
altor puteri ale lumii
3.1. Generalități
Tinde Uniunea Europeană să își structureze o diplomație proprie, care să intre în competiție cu diplomațiile altor puteri ale lumii? Diplomația Uniunii Europene promovează o construcție continentală bazată pe subordonare sau pe cooperare? Între diplomația europeană și diplomația altor puteri ale lumii există o relație de cooperare sau de confruntare? lată câteva întrebări la care vom încerca să dăm răspunsuri în studiul de față.
Într-o lucrare de referință, Henry Kissinger preciza că „Ceea ce este astăzi descris de istorici drept sistemul european al echilibrului puterii a apărut în secolul al XVII-lea, prin prăbușirea definitivă a aspirației medievale către universalitate – un concept al ordinii mondiale reprezentând un amestec între tradițiile Imperiului Roman și cele ale Bisericii Catolice. Lumea era concepută ca oglindire a Cerurilor. Exact după cum în Ceruri guverna un Dumnezeu, tot așa un împărat cârmuia lumea profană, iar un papă Biserica Universală. Distinsul diplomat merge mai departe, arătând cum Sfântul împărat romano-german putea domina Europa. Kissinger constată că „statele feudale ale Germaniei și ale Italiei de nord erau grupate sub stăpânirea Sfântului împărat romano-german”, iar în secolul al XVII-lea „acest imperiu avea potențialul necesar pentru a domina Europa. În raport cu el, Franța, a cărei frontieră era mult mai la vest de valea Rinului și Anglia, erau state periferice. Dacă Sfântul împărat romano-german ar fi reușit vreodată să-și edifice controlul central asupra tuturor teritoriilor aflate, teoretic, sub jurisdicția sa, relațiile dintre statele europene vestice și imperiu ar fiputut fi similare cu cele dintre vecinii Chinei și Imperiului Mijlociu, Franța corespunzând Vietnamului sau Coreii, iar Anglia Japoniei.
Analiza cunoscutului diplomat atrage atenția asupra unei etape parcursă în istoria Europei, o istorie dominată de tendințele de unificare, fie pe cale militară, în formula „Pax Romana” sau sub cucerirea napoleoniană, fie pe cale religioasă, sub conducerea Bisericii Catolice. Dar, ambele încercări – atât cea militară, cât și cea religioasă – au fost sortite eșecului, deoarece vizau înfăptuirea unității Continentului prin subordonare. După al II-lea război mondial, Jean Monnet și Robert Schumann au lansat Proiectul unei Europe în care cooperarea economică să-i garanteze unitatea.
Era momentul în care cei doi „părinți fondatori” promovau Proiectul unei Europe Unite pe baza cooperării statelor membre și nu a subordonării, având în vedere eșecul încercărilor anterioare de a construi unitatea Continentului prin subordonare.
3.2. Diplomația construcției europene.
De la început, „părinții fondatori” ai Europei Unite au recurs la metodele și mijloacele diplomației pentru a construi un Continent al cooperării economice. Această diplomație a construcției europene a debutat prin lansarea – de către Șeful diplomației franceze, Robert Schumann – a „Programului de măsuri pentru plasarea producției de cărbune și oțel a Franței și Germaniei sub o autoritate unică, care urma să se numească Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului”. Proiectul unui Tratat a fost pregătit de Partea Franceză și a fost negociat, la Paris, în perioada 10 iunie 1950 -18 aprilie 1951. Acest tratat a fost semnat la 18 aprilie 1951 și a intrat în vigoare la 25 iulie 1952. „Părinții fondatori” au recurs la metoda diplomatică a „tratatelor deschise aderării și altor state”. Așa se explică faptul că – prin negocieri diplomatice, duse cu răbdare și perseverență, acordând respectul cuvenit partenerului – membrii fondatori ai acestei Comunități au devenit Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg.
Diplomația construcției europene și-a demonstrat eficiența în negocierile din anii următori, care au dus la elaborarea clauzelor Tratatului instituind Comunitatea Europeană și ale Tratatului instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice.
Pentru elaborarea, definitivarea și semnarea celor două tratate, o activitate diplomatică laborioasă a fost desfășurată la nivelul Cancelariilor diplomatice ale Franței, Germaniei, Italiei, Belgiei, Olandei și Luxemburgului. Mai întâi, a fost elaborat – la 20 mai 1955 -Memorandumul țărilor Beneluxului. Apoi, acest Memorandum a fost supus dezbaterii Conferinței de la Messina a miniștrilor de externe din cele șase țări. Conferința a constituit un Comitet din reprezentanți guvernamentali, condus de ministrul de externe al Belgiei, Paul-Henry Spaak, însărcinat să elaboreze un Raport privind structurarea Pieței Comune Europene (Common Marketf.
În iulie 1955 – aprilie 1956 a fost elaborat „Raportul SpaaK”, care a fost supus spre analiză Conferinței miniștrilor Afacerilor Externe de la Veneția, în mai 1956. Reprezentanții diplomatici ai Franței, Germaniei, Italiei, Belgiei, Olandei și Luxemburgului au convenit asupra coordonatelor Pieții Comune, adoptând la 20 mai 1956 „Raportul SpaaK” și deschizând negocierile diplomatice pentru elaborarea Tratatului instituind Comunitatea Europeană și a Tratatului instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. Aceste negocieri au fost apreciate de analiștii cei mai avizați ai timpului drept „unul din cele mai mari succese ale diplomației construcției europene”. Ambele tratate au fost semnate la Roma, la 25 martie 1957.
3.3. Politica externă și de securitate comună a Uniunii Europene.
În baza Tratatului instituind Comunitatea Europeană „Uniunea și statele membre definesc și pun în practică o Politică Externă și de Securitate Comună”, urmărind: a. salvgardarea valorilor comune, a intereselor fundamentale și a independenței Uniunii; b . Întărirea securității Uniunii și a statelor membre sub toate formele; c. menținerea păcii și întărirea securității internaționale, conform principiilor Cartei Națiunilor Unite, ca și principiilor Actului Final de la Helsinki și a obiectivelor Cartei de la Paris; d. promovarea cooperării internaționale; e. dezvoltarea și întărirea democrației și a statului de drept, ca și respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Tratatul stipulează obligația statelor membre de a sprijini „activ și fără rezerve politica externă și de securitate a Uniunii, în spiritul loialității și solidarității reciproce”. Potrivit dispozițiilor Tratatului, statele membre se abțin de la orice acțiune contrară intereselor Uniunii sau susceptibilă să dăuneze eficacității sale „ca forță coerentă în relațiile internaționale”'10.
De asemenea, Tratatul precizează că statele membre se informează reciproc și se concertează – în cadrul Consiliului – asupra oricărei chestiuni de politică externă și de securitate prezentând un interes general, în vederea asigurării „exercitării influenței lor combinate în modul cel mai eficace prin convergența acțiunilor lor”.
După cum se știe, la 29 octombrie 2004, la Roma, a fost semnat Tratatul ce instituie o Constituție pentru Europa, elaborat și negociat în cadrul Conferinței reprezentanților guvernelor statelor membre ale Uniunii Europene, prezentat de Valery Giscard d'Estaing -Președintele Convenției Europene – la Porto-Caras în iunie 2003.
Potrivit acestui Tratat – neratificat, încă, de toate statele membre – „Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, cu acordul Președintelui Comisiei, numește Ministrul Afacerilor Externe al Uniunii'. Misiunea Ministrului este aceea de a conduce politica externă și de securitate comună a Uniunii.
Prin propunerile sale – precizează Tratatul – Ministrul Afacerilor Externe „contribuie la elaborarea politicii externe comune și o aduce la îndeplinire în calitate de împuternicit al Consiliului de Miniștri”. De asemenea, ministrul acționează – în același fel – și în ce privește politica de securitate și de apărare comună.
Pentru a-și putea îndeplini mandatul, Ministrul Afacerilor Externe al Uniunii se sprijină pe un Serviciu european pentru acțiune externă, care lucrează în colaborare cu serviciile diplomatice ale statelor membre. În optica Uniunii, acest Serviciu urmează a fi alcătuit din funcționari ai Secretariatului General al Consiliului și ai Comisiei, precum și din personal detașat de la serviciile diplomatice ale statelor membre.
3.4. Reprezentarea diplomatică.
Parlamentarii europeni s-au pronunțat – la 27 mai 2005 – în favoarea organizării unui Serviciu diplomatic al Uniunii Europene, așa încât Uniunea să se impună mai eficient pe plan extern.
În prezent, statele sunt reprezentate pe lângă Uniunea Europeană prin misiuni diplomatice permanente. La rândul ei, Uniunea Europeană este reprezentată pe lângă state de delegații permanente, centre de informare, birouri de corespondență, reprezentanți rezidenți.
Potrivit Tratatului de instituire a unei Constituții pentru Europa, misiunile diplomatice ale statelor membre și delegațiile Uniunii în statele terțe, precum și delegațiile de pe lângă organizațiile internaționale urmează să coopereze și să contribuie la abordarea comună a problematicii relațiilor internaționale ale Uniunii Europene.
3.5. Cooperarea misiunilor diplomatice ale statelor membre și delegațiilor Uniunii Europene.
În ultimii ani, s-a extins cooperarea misiunilor diplomatice ale statelor membre și delegațiilor Uniunii Europene în state terțe și la conferințele internaționale în vederea realizării deciziilor Uniunii, precum și pentru stabilirea – de comun acord – a unor poziții comune de promovat.
Misiunile diplomatice ale statelor membre și delegațiile Uniunii Europene și reprezentanții lor pe lângă organizațiile internaționale cooperează -prin schimb de informații și prin evaluări comune – pentru convenirea și susținerea unor acțiuni conforme cu principiile și orientările Uniunii.
Delegațiile Uniunii Europene în state terțe și pe lângă organizațiile internaționale asigură reprezentarea Uniunii și promovează – prin mijloacele specifice diplomației -obiectivele internaționale ale Uniunii Europene.
În conformitate cu dispozițiile Tratatului de instituire a unei Constituții pentru Europa, delegațiile Uniunii urmează să acționeze sub autoritatea Ministrului Afacerilor Externe al Uniunii. Aceste delegații acționează în cooperare permanentă cu misiunile diplomatice și consulare ale statelor membre. În ultimul deceniu, mai ales după încheierea acordurilor de asociere cu mai multe state din Europa Centrală și de Est, delegațiile Uniunii cooperează cu mult succes și cu misiunile diplomatice ale țărilor asociate la Uniunea Europeană.
3.6. Privilegiile și imunitățile Uniunii Europene pe teritoriul statelor
membre.
Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa prevede că Uniunea Europeană beneficiază de privilegiile și imunitățile necesare îndeplinirii obiectivelor sale. Localurile și clădirile Uniunii sunt inviolabile, neputând fi percheziționate, rechiziționate, confiscate sau expropriate.
Sediile instituțiilor Uniunii au fost stabilite – prin negocieri diplomatice – cu guvernele statelor membre. Astfel, s-a convenit ca Parlamentul European să-și aibă sediul la Strasbourg; sediul comisiilor Parlamentului European să-și aibă sediul la Bruxelles; sediul Secretariatului General al Parlamentului European și serviciile sale să aibă sediul la Luxemburg. Uniunea și statele membre au convenit ca sediul Comisiei Europene să fie la Bruxelles; sediul Curții de Justiție a Uniunii Europene să fie la Luxemburg; sediul Băncii Centrale Europene să fie la Frankfurt; sediul Curții de Conturi a Uniunii Europene să fie la Luxemburg; sediile Comitetului Regiunilor și Comitetului Economic și Social să fie la Bruxelles; sediul Băncii Europene de Investiții să fie la Luxemburg; sediul Băncii Europene de Reconstrucție și Dezvoltare să fie la Londra, iar sediul Europolului să fie la Haga.
Uniunea, proprietățile, veniturile și bunurile ei sunt exonerate de orice impunere directă, iar guvernele statelor membre – ori de câte ori este posibil – adoptă dispoziții corespunzătoare pentru remiterea ori rambursarea sumei totale a drepturilor indirecte și a taxelor la vânzare care sunt cuprinse în prețurile bunurilor mobiliare sau imobiliare, atunci când Uniunea efectuează – în vederea folosinței proprii – achiziții importante, al căror preț cuprinde drepturi și taxe de acest gen. Toate bunurile și averile Uniunii nu pot face obiectul vreunei măsuri de constrângere administrativă sau judiciară, care nu este autorizată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.
Arhivele Uniunii Europene sunt inviolabile, iar instituțiile Uniunii se bucură – pe teritoriul fiecărui stat – de tratamentul pe care statul respectiv îl acordă misiunilor diplomatice pentru comunicațiile oficiale și pentru transferul documentelor. Corespondența oficială a Uniunii și instituțiilor sale nu poate fi cenzurată.
3.7. Protecția reprezentanților instituțiilor Uniunii Europene.
S-a convenit ca reprezentanții instituțiilor europene și reprezentanții statelor membre participanți la lucrările instituțiilor europene, precum și consilierii și experții lor la aceste lucrări organizate de Uniune să beneficieze – în timpul exercitării funcțiilor lor și în cursul deplasării lor la și de la lucrările instituțiilor Uniunii -de privilegiile, imunitățile și facilitățile necesare îndeplinirii atribuțiilor lor.
Funcționarilor și altor agenți ai Uniunii le sunt acordate privilegii exclusiv în interesul Uniunii. S-a convenit ca fiecare instituție a Uniunii să ridice imunitatea acordată unui funcționar sau altui agent în toate acele cazuri în care consideră că ridicarea imunității nu contravine intereselor Uniunii. Pe teritoriul fiecărui stat membru – fără deosebire de naționalitatea lor -funcționarii și alți agenți ai Uniunii beneficiază de imunitate de jurisdicție pentru actele îndeplinite de ei în calitate oficială.
Acel stat membru al Uniunii – pe teritoriul căruia este situat sediul Uniunii – acordă misiunilor statelor terțe, acreditate pe lângă Uniunea Europeană, privilegiile și imunitățile diplomatice uzuale.
Preocuparea liderilor Uniunii de a concentra activitatea diplomatică la nivelul instituțiilor sale rezultă chiar din dispozițiile Tratatului instituind Comunitatea Europeană. Astfel, în Tratat „părinții fondatori” au stipulat că „statele membre veghează la conformitatea politicilor lor naționale cu pozițiile comune”; statele membre „își coordonează acțiunile în cadrul organizațiilor internaționale și cu ocazia conferințelor internaționale. Ele susțin în aceste foruri pozițiile comund”.
Instituirea funcției Ministrului Afacerilor Externe prin Tratatul de stabilire a unei Constituții pentru Europa și votul parlamentarilor europeni în favoarea organizării unui Serviciu diplomatic al Uniunii Europene sunt confirmări evidente ale accentuării tendințelor de concentrare a activității diplomatice la nivelul instituțiilor Uniunii.
Dezbaterile Convenției Europene pentru elaborarea Tratatului de instituire a unei Constituții pentru Europa a readus în atenția statelor membre concepția generalului Charles de Gaulle potrivit căreia „Europa trebuie să reprezinte o uniune a statelor independente și suverane și nu o federație”. După convingerea noastră această concepție a fost reconfirmată de respingerea Tratatului de către francezi și olandezi și de decizia unor guverne europene de a amâna referendumul asupra Tratatului constituțional. Considerăm că este obligația instituțiilor europene să țină seama de aceste evoluții și în definirea diplomației Uniunii Europene.
În condițiile apariției mai multor puteri – hotărâte să obțină supremația pe plan mondial – „modelul hegemonia', considerat intermediar între echilibru și imperiutie către Raymond Aron, a fost înlocuit cu „modele bazate pe echilibru de forte”, acreditându-se teza unei diplomații care demonstrează că pacea lumii ar implica dominația mai multor puteri.
În anul 1941, Harry Truman -în calitate de senator al Statelor Unite – aprecia că americanii au o alternativă: „Dacă vedem că Germania câștigă războiul trebuie să ajutăm Rusia. Dacă vedem că Rusia câștigă războiul, trebuie să ajutăm Germania”.
S-a constatat, însă, că și în cazul „modelului hegemonid” și în cazul „modelelor bazate pe echilibru de forțe”, marile puteri și-au asumat un rol dominator, caracteristic unui comportament imperial. Cercetătorul german Heffter observa că „marile puteri se considerau, într-o anumită măsură ca un tribunal al statelor care nu avea numai un rol de a inspira, de a afirma sila nevoie de a îndeplini prin forță afacerile politice ale acestor state, dar și ale celor străine […]. Revoltele interne ale unui stai erau considerate din punctul de vedere al legitimității puterii dominante, care era susținută, la nevoie, printr-o intervenție armată”.
Diplomația Uniunii Sovietice și diplomația Statelor Unite ale Americii – dincolo de momentele impuse de cooperare – au fost caracterizate de frecvente momente de confruntare. Cele două mari puteri au avut un comportament imperial, care are rădăcini în istorie, după cum observă Imanuel Geis. Uniunea Sovietică a fost din punct de vedere teritorial „moștenitoarea parțială a celui mai mare imperiu continental al istoriei, Imperiul mongol și a prestigiosului Bizanț; în timp ce Statele Unite ale Americii sunt moștenitoarea și continuatoarea celui mai mare imperiu maritim din istorie, cel britanic.
Având structuri imperiale de putere, Uniunea Sovietică și Statele Unite ale Americii „au reprezentat și structuri de ordine rivale:« Pax Americana » contra « Pax Sovietica »„. S-a constatat că neajunsurile structurale interne și „supradilatarea forțelor în cadrul tendinței expansioniste au împins ambele Puteri Mondiale către criză internă, cu remarcabile paralele temporale și structurale”, în condițiile în care erau diferențe de sistem. Expansiunea Rusiei a început pe uscat către Est, de cealaltă parte a Uralilor, prin cucerirea Siberiei, începând din anul 1582. În cazul Statelor Unite, observă reputatul analist, expansiunea de la prima colonie din Virginia, Jamestown, în 1607, a reprezentat un preludiu „al cuceririi continentului nordic”, procesul caracterizându-se printr-o graniță fluctuantă „marcată de prezența unei populații sălbatice, care se aseamănă foarte mult ca stil de viață și ca mentalitate cu populațiile siberiene”.
Atât Uniunea Sovietică – formată după Revoluția din 1917 – cât și Statele Unite, formate și consolidate după războiul de independență împotriva Imperiului Britanic, au cunoscut o importantă creștere de putere, după 1945 „rămânând singurele Puteri Mondiale și angajându-se în Războiul rece, conceput ca « o competiție a sistemelor »”.
Dacă relațiile diplomatice dintre Uniunea Sovietică și Statele Unite ale Americii au cunoscut – după 1945 – momente necesare, adesea, impuse de cooperare, cel mai frecvent s-au caracterizat prin confruntare. Diplomația confruntării sovieto-americane reflecta opoziția evidentă dintre sisteme: o centralizare excesivă a puterii în Uniunea Sovietică, cu reflexe moștenite din autocrația centralistă în Rusia; o democrație descentralizată în Statele Unite – cea mai mare putere a istoriei născută din imigranți, devenită cea mai importantă forță industrială a lumii – în timp ce Uniunea Sovietică continua să fie o putere agrară, cu unele evoluții remarcabile pe plan industrial.
Atât diplomația sovietică, cât și diplomația americană s-au concentrat în direcția construirii unor alianțe în care să-și poată impune interesele proprii cu mai multă ușurință, prin alinierea pozițiilor națiunilor componente ale alianțelor politice, la pozițiile diplomatice ale puterii dominante. Sub presiunea amenințării nucleare, „cele două Super-puteri au încercat să evite confruntările războinice directe”, iar diplomația a avut o contribuție remarcabilă, în acest sens.
3.8. Diplomația Statelor Unite ale Americii – opțiuni și tendințe.
După Revoluțiile din Centrul și Estul Europei din anii 1989 – 1991, diplomația americană a devenit și mai ofensivă ca în trecut, contribuind la promovarea opțiunilor Statelor Unite cu privire la evoluția prezentă și de perspectivă a relațiilor internaționale.
Analiști avizați ai relațiilor diplomatice susțin că schimbările din Centrul și Estul Continentului din anii 1989-1991 au fost influențate de întâlnirile politice și diplomatice dintre Ronald Reagan și Mihail Gorbaciov. Liderul de la Casa Albă a declarat că a așteptat cu neliniște și speranță întâlnirea sa cu Mihail Gorbaciov din 1985: „încă din timpul lui Brejnev, visasem la o întâlnire față în față cu un lider sovietic deoarece credeam că am putea reuși să realizăm lucruri pe care diplomații țărilor noastre nu le puteau face, pentru că nu aveau autoritatea”. La rândul său, Mihail Gorbaciov preciza că deosebirile dintre cele două mari puteri vor rămâne. „Dar ar trebui să ne duelăm din cauza lor?” – punea întrebarea celebrul lider sovietic. „Nu ar fi mai corect- continua dânsul – să depășim lucrurile de dragul intereselor întregii umanități, de dragul vieții pe pământ?” Lumea s-a săturat de tensiune și confruntare. „Oamenii preferă să caute o lume mai sigură și mai de încredere, o lume în care fiecare să îsi păstreze propriile vederi filozofice, politice si ideologice si modul propriu de viață”.
Opțiunile și tendințele actuale ale diplomației Statelor Unite au fost sintetizate de către Secretarul de Stat American, dna Condoleezza Rice, la Școala Diplomatică Georgetown, Washington D.C., în expunerea făcută la 18 ianuarie 2006. Evocând punctul de vedere al Președintelui George W. Bush, potrivit căruia „Este o politică a Statelor Unite să sprijine creșterea mișcărilor și instituțiilor democratice din fiecare țară și cultură a lumii, scopul final fiind eliminarea tiraniei din lumea noastră”, dna Rice a atras atenția că pentru a îndeplini această misiune îndrăzneață „America are nevoie de o diplomație îndrăzneață”, pe care a numit-o „diplomație transformațională”.
3.9. Tinde Uniunea Europeană să își structureze o diplomație proprie,
care să intre în competiție cu diplomațiile altor puteri ale lumii?
Specialiști recunoscuți în domeniul relațiilor diplomatice observă că, în ultimii ani, prin măsurile întreprinse și reglementările promovate, Uniunea Europeană tinde să își structureze o diplomație proprie, care să intre în competiție cu diplomațiile altor puteri ale lumii. Sunt amintite, în acest sens, reglementările promovate la Convenția pentru elaborarea unui Tratat de instituire a unei Constituții pentru Europa, pe de o parte, și pozițiile proprii adoptate de importante state membre ale Uniunii în probleme majore ale vieții politice și diplomatice internaționale, pe de altă parte.
Astfel, Uniunea are în vedere instituirea funcției de Ministru al Afacerilor Externe al Uniunii Europene, care „va conduce politica externă și de securitate comună a Uniunii”. De asemenea, Parlamentul European a votat în favoarea formării unui Serviciu diplomatic al Uniunii Europene, alcătuit din funcționari ai Secretariatului General al Consiliului și Comisiei Europene și din diplomați detașați din serviciile diplomatice ale statelor membre.
În ultimii ani, Uniunea Europeană și unele state membre au exprimat și promovat poziții diplomatice proprii în probleme majore al vieții politice și diplomatice internaționale, cum sunt: oportunitatea războiului împotriva Irakului sau neaplicarea dispozițiilor Statutului Curții Penale Internaționale, adoptat de Conferința diplomatică internațională de la Roma, în 1998, în cazul săvârșirii unor fapte grave de către militarii americani.
Între diplomația europeană și diplomația altor puteri ale lumii există o relație de cooperare și, uneori, de confruntare, pentru că – așa cum observa acel mare gânditor american, care a fost Hans Morgenthau – în relațiile internaționale, factor dominant a fost și va rămâne întotdeauna „interesul național”, iar diplomația este o instituție dinamică „menită să promoveze scopurile naționale și internaționale ale popoarelor”, într-o lume tot mai integrată și globalizată.
Capitolul 4
Noua ordine mondială
La începutul ultimului deceniu al secolului douăzeci, wilsonismul părea triumfător. Provocările ideologice comuniste și geopolitice sovietice fuseseră simultan învinse. Obiectivul opoziției morale față de comunism se îmbinase cu sarcina geopolitică de a rezista expansiunii sovietice. Nu a fost deloc de mirare că președintele Bush și-a declarat speranța pentru o nouă ordine mondială în termeni clasic wilsonieni:
Avem viziunea unui nou parteneriat al națiunilor, care transcende războiul rece. Un parteneriat bazat pe consultare, cooperare și acțiune colectivă, în special prin intermediul unor organizații internaționale și regionale. Un parteneriat unit prin forța principiului și domnia legii și sprijinit printr-o asumare în comun atât a costurilor, cât și a angajamentelor. Un parteneriat ale cărui obiective sunt sporirea democrației, sporirea prosperității, sporirea păcii și reducerea armament.
Succesorul democrat al lui Bush, președintele Bill Clinton, a exprimat obiectivele Americii în termeni foarte asemănători, dezvoltând pe tema „lărgirii democrației”:
Într-o nouă eră a pericolului și a oportunității, obiectivul nostru prioritar trebuie să fie lărgirea și întărirea comunității internaționale a democrațiilor bazate pe economia de piață. În timpul Războiului rece, am căutat să stăvilim o amenințare pentru supraviețuirea instituțiilor libere. Acum căutăm să lărgim cercul națiunilor care trăiesc sub acele instituții libere, pentru că noi visăm la o zi în care opiniilor și energiilor fiecărei persoane din lume li se va da expresie deplină într-o lume a democrațiilor prospere care cooperează și trăiesc în pace.
Pentru a treia oară pe parcursul acestui secol, America și-a declarat astfel intenția de a construi o nouă ordine mondială aplicând întregii lumi valorile sale interne. Și, pentru a treia oară, America a părut a ocupa poziția supremă pe scena mondială, în 1918, Wilson dominase o Conferință de pace la Paris de care aliații Americii erau prea dependenți pentru a insista în a-și exprima îndoielile. Către sfârșitul celui de-al doilea război mondial, Franklin Delano Roosevelt și Truman păreau a fi în măsură să remodeleze întregul glob conform modelului american.
Sfârșitul războiului rece a produs o tentație încă și mai mare de a remodela mediul internațional potrivit imaginii Americii. Wilson fusese constrâns acasă de izolaționism, iar Truman se ridicase împotriva expansionismului stalinist. În lumea ce a urmat Războiului rece, Statele Unite reprezintă singura supraputere rămasă cu capacitatea de a interveni în oricare parte a globului. Totuși, puterea a devenit mai difuză, iar chestiunile în care forța militară este relevantă s-au împuținat. Victoria în Războiul rece a propulsat America într-o lume care se aseamănă în multe privințe sistemului european de state din secolele optsprezece și nouăsprezece și practicilor pe care oamenii de stat și gânditorii americani le-au contestat cu consecvență. Absența unei amenințări imperioase, fie ideologice, fie strategice, lasă națiunilor libertatea de a urma politici externe bazate tot mai mult pe interesul național imediat, într-un sistem internațional caracterizat prin cinci sau șase puteri majore și o multitudine de state mai mici, ordinea va trebui să apară în mare măsură la fel cum s-a întâmplat în secolele trecute, dintr-o reconciliere și o echilibrare a intereselor naționale aflate în competiție.
Atât Bush, cât și Clinton au vorbit despre noua ordine mondială ca și cum aceasta s-ar fi aflat imediat după colț. De fapt, ea se află încă o perioadă de gestație, iar forma ei finală nu va fi vizibilă decât după ce se va intra mai bine în secolul următor. Parțial extindere a trecutului, parțial lipsită de precedent, noua ordine mondială, precum cele cărora le urmează, va apărea ca răspuns la trei întrebări: Care sunt elementele de bază ale ordinii internaționale? Care sunt mijloacele lor de interacțiune? Care sunt țelurile în vederea cărora ele interacționează?
Sistemele internaționale au o viață precară. Fiecare „ordine mondială” exprimă o aspirație la permanență; termenul însuși are o aură de perenitate în jurul său. Și totuși, elementele care o compun sunt într-o curgere constantă; într-adevăr, cu fiecare secol, durata sistemelor internaționale s-a micșorat. Ordinea care a apărut în urma Păcii Westfalice a durat 150 de ani; sistemul internațional creat de Congresul de la Viena s-a menținut vreme de o sută de ani; ordinea internațională caracterizată de Războiul rece a luat sfârșit după patruzeci de ani. (Tratatul de la Versailles nu a funcționat niciodată ca un sistem la care să fi aderat puterile majore și a reprezentat ceva mai mult decât un armistițiu între două războaie mondiale.) Nicicând înainte, componentele ordinii mondiale, capacitatea lor de a interacționa și obiectivele lor nu s-au schimbat atât de rapid, atât de profund sau atât de global.
Ori de câte ori entitățile constituente ale sistemului internațional își schimbă caracterul, în mod inevitabil urmează o perioadă de dezordine. Războiul de 30 de ani a fost în mare măsură legat de tranziția de la societățile feudale, bazate pe tradiție și pe pretenția universalității, la sistemul statului modern, bazat pe raison d'etat. Războaiele Revoluției franceze au marcat trecerea la statul-națiune definit prin limbă și cultură comună. Războaiele secolului douăzeci au fost provocate de dezintegrarea imperiilor habsburgic și otoman, de disputa privitoare la dominația asupra Europei și de sfârșitul colonialismului. În fiecare tranziție, ceea ce fusese considerat ca de la sine înțeles a devenit brusc anacronic: statele multinaționale în secolul nouăsprezece, colonialismul în secolul douăzeci.
După Congresul de la Viena, politica externă a pus națiunile în relație – de unde și termenul de „relații internaționale”. În secolul nouăsprezece, apariția fie și a unei singure națiuni – precum Germania unită – a produs decenii de dezordine. După sfârșitul celui de-al doilea război mondial, au luat ființă aproape o sută de noi națiuni, multe dintre ele destul de deosebite de istoricul stat-națiune european. Prăbușirea comunismului în Uniunea Sovietică și dezmembrarea Iugoslaviei a zămislit alte douăzeci de națiuni, dintre care multe s-au concentrat asupra readucerii în scenă a setei de sânge veche de peste veac.
Națiunea europeană a secolului nouăsprezece se baza pe limbă și cultură comune și, dată fiind tehnologia timpului, a oferit cadrul optim pentru securitate, creștere economică și influențarea evenimentelor internaționale. În lumea ce a urmat Războiului rece, tradiționalelor state-națiune europene – statele care au format Concertul Europei până la primul război mondial – le-au lipsit resursele pentru a juca un rol global. Succesul efortului lor de a se consolida într-o Uniune Europeană le va determina influența viitoare. Unită, Europa va continua ca o Mare Putere; împărțită în state naționale, ea va aluneca într-o poziție secundară.
O parte a dezordinii asociate apariției unei noi ordini mondiale rezultă din faptul că în acest proces interacționează cel puțin trei tipuri de state ce își spun „națiuni” având însă puține atribute ale statului-națiune istoric. Pe de o parte sunt „așchiile” etnice desprinse din imperiile în dezintegrare, cum sunt statele succesoare Iugoslaviei sau Uniunii Sovietice. Obsedate de nedreptăți istorice și de vechi căutări ale identității, ele se străduiesc în primul rând să învingă în vechi rivalități etnice. Țelul ordinii internaționale le depășește ariile de interes și adeseori imaginația. Precum micile state implicate în urzeala războiului de treizeci de ani, ele caută să-și păstreze independența și să-și sporească puterea fără să țină cont de considerentele mai cosmopolite ale unei ordini politice internaționale.
Unele dintre națiunile postcoloniale reprezintă un alt fenomen distinct. Pentru multe dintre ele, granițele actuale reprezintă convenția administrativă a puterilor imperiale. Africa franceză, având o linie de coastă extinsă, a fost împărțită în șaptesprezece unități, fiecare devenită ulterior un stat. Africa belgiană – denumită atunci Congo, iar acum Zair – a avut doar o deschidere foarte îngustă la mare și a fost prin urmare guvernată ca o singură unitate, deși reprezintă o zonă de întinderea Europei Occidentale. În asemenea circumstanțe, statul ajungea prea adesea să însemne armata, care era de obicei unica instituție „națională”. Când această pretenție s-a prăbușit, consecința a fost adeseori războiul civil. Dacă unor asemenea națiuni li s-au aplicat standardele secolului nouăsprezece de definire a națiunii sau principiile wilsoniene ale autodeterminării, a fost inevitabilă o radicală și impredictibilă reali-niere a frontierelor. Pentru ele, alternativa la stătu quo-ul teritorial constă în nesfârșite și brutale conflicte civile.
În fine, sunt statele de tip continental – care vor reprezenta probabil unitățile de bază ale noii ordini mondiale. Națiunea indiană care a apărut ca urmare a dominației coloniale britanice reunește o multitudine de limbi, religii și naționalități. De vreme ce ea este mai suspicioasă față de curentele religioase și ideologice din statele învecinate decât națiunile europene ale secolului nouăsprezece, linia de despărțire dintre politicile sale internă și externă este diferită și totodată mult mai subtilă. În mod similar, China este un conglomerat de limbi diferite, ținute laolaltă prin scriere comună, cultură comună și istorie comună. Este ceea ce ar fi putut deveni Europa dacă nu ar fi fost războaiele religioase din secolul șaptesprezece și ceea ce încă s-ar putea dovedi a fi dacă Uniunea Europeană împlinește speranțele sprijinitorilor săi. Similar, cele două superputeri ale perioadei Războiului rece nu au fost niciodată state-națiune în sensul european. America a reușit să-și formeze o cultură distinctă dintr-o compoziție națională poliglotă; Uniunea Sovietică a fost un imperiu cuprinzând multe naționalități. Statele care i-au succedat – mai cu seamă Federația Rusă -sunt, la momentul scriereii acestei cărți, sfâșiate între dezintegrare și reimperializare, foarte asemănător situației imperiilor habsburgic și otoman în secolul nouăsprezece.
Toate acestea au modificat radical substanța, metoda și, mai presus de orice, întinderea relațiilor internaționale. Până în perioada modernă, diferitele continente și-au urmărit activitățile proprii în mare măsură izolate unele față de celelalte. Ar fi fost imposibil să se măsoare puterea, să zicem, a Franței față de cea a Chinei câtă vreme cele două țări nu aveau nici un mijloc de interacțiune. O dată ce raza de acțiune a tehnologiei s-a extins, viitorul altor continente a fost determinat de „Concertul” puterilor europene. Nici o ordine internațională anterioară nu a dispus de centre de putere majore distribuite pe întreg globul. Și nici nu au fost oamenii de stat obligați să-și desfășoare diplomația într-un mediu în care evenimentele pot fi trăite instantaneu și simultan de lideri și de publicul acestora.
Pe măsură ce numărul de state crește, iar capacitatea lor de a interacționa sporește, pe ce principii poate fi organizată o nouă ordine mondială? Dată fiind complexitatea noului sistem internațional, pot concepte wilsoniene precum „lărgirea democrației” să servească drept principale repere ale politicii externe americane și drept înlocuitori ai strategiei de stăvilire a războiului rece? în mod limpede, aceste concepte nu au fost nici un succes extraordinar, nici un eșec extraordinar. Unele dintre cele mai rafinate acte ale diplomației secolului douăzeci își au rădăcinile în idealismul lui Woodrow Wilson: Planul Marshall, curajoasa angajare în stăvilirea comunismului, apărarea libertății Europei Occidentale, până și nenorocoasa Ligă a Națiunilor și încarnarea ei ulterioară, Națiunile Unite.
În același timp, idealismul wilsonian a produs o sumedenie de probleme. Așa cum a fost prinsă în Cele Paisprezece Puncte, aderarea necritică la autodeterminarea etnică nu a putut ține cont de relațiile de putere și de efectele destabilizatoare ale grupurilor etnice acționând cu încăpățânare pentru tranșarea rivalităților acumulate și a vechilor uri. Scăparea de a nu prevedea Liga Națiunilor cu un mecanism militar de aplicare a accentuat problemele structurale ale noțiunii de securitate colectivă a lui Wilson. Ineficientul Pact Kellog-Briand, din 1928, prin care națiunile renunțau la război ca mijloc politic, a arătat limitele restricțiilor exclusiv legale. După cum avea să demonstreze Hitler, în lumea diplomației, un tun încărcat are adeseori mai multă putere decât un enunț legal. Apelul lui Wilson către America de a merge înainte în urmarea democrației a produs acte de o mare creativitate. A condus, de asemenea, la cruciade dezastruoase precum cea din Vietnam.
Sfârșitul Războiului rece a creat ceea ce unii observatori au numit o lume „unipolară” sau „a unei singure supraputeri”. Dar Statele Unite nu se află deloc într-o poziție mai bună acum pentru a dicta unilateral agenda globală decât se aflau la începutul Războiului rece. America este predominantă într-o măsură mult mai mare decât în urmă cu zece ani însă, ironic, puterea a devenit și ea mult mai difuză. Astfel încât, posibilitatea Americii de a o folosi pentru a modela restul lumii s-a micșorat de fapt.
Victoria în Războiul rece a făcut mult mai dificilă implementarea visului wilsonian de securitate colectivă. În absența unei puteri potențial dominante, națiunile principale nu văd amenințarea la adresa păcii în același fel și nici nu sunt dispuse să-și asume aceleași riscuri pentru învingerea acelor amenințări pe care le recunosc (vezi capitolele 10,11, 15 și 16). Comunitatea mondială este îndeajuns de binevoitoare pentru a coopera la „menținerea păcii” – adică la stabilirea politicii privitoare la un acord nedisputat de nici una dintre părți – dar este reticentă în privința realizării păcii – suprimarea provocărilor efective la adresa ordinii mondiale. Acesta nu este un fapt surprinzător, de vreme ce nici chiar Statele Unite nu au elaborat încă un concept clar despre ce anume îi va declanșa opoziția unilaterală în lumea de după Războiul rece.
Ca abordare a politicii externe, wilsonismul presupune că America posedă o natură excepțională exprimată printr-o virtute fără rival și o putere fără rival. Statele Unite au fost atât de încrezătoare în puterea lor și în virtutea țelurilor lor, încât au putut lua în considerare lupta pentru valorile lor la scară mondială. Exceptionalismul american trebuie să fie punctul de plecare pentru o politică externă wilsoniană.
Pe măsură ce secolul douăzeci și unu se apropie, vaste forțe globale lucrează astfel ca, în timp, Statele Unite să fie mai puțin excepționale. Puterea militară americană va rămâne fără rival pentru viitorul previzibil. Însă dorința Americii de a proiecta această putere în nenumăratele conflicte la scară redusă la care se pare că lumea va asista în, deceniile următoare – Bosnia, Somalia și Haiti – este provocarea conceptuală cheie pentru politica externă americană. Statele Unite vor avea probabil cea mai puternică economie a lumii pentru multă vreme pe parcursul secolului viitor. Insă bogăția se va răspândi tot mai mult, ca și tehnologia pentru generarea bogăției. Statele Unite se vor confrunta cu o competiție economică de un gen cu care nu s-au întâlnit niciodată în timpul războiului rece.
America va fi cea mai mărață și mai puternică națiune, dar o națiune cu egali; primus inter pares, dar o națiune ca altele. Exceptionalismul american, care este baza indispensabilă pentru o politică externă wilsoniană, e așadar probabil că va fi mai puțin relevant în secolul ce urmează.
Americanii nu vor vedea aceasta ca pe o umilire a Americii sau ca pe un simptom de declin național. Pentru cea mai mare parte a istoriei lor, Statele Unite au fost în fapt o națiune printre altele, nu o putere predominantă. Ridicarea altor centre de putere – în Europa Occidentală, Japonia și China – nu va trebui să-i alarmeze pe americani. În definitiv, folosirea în comun a resurselor mondiale și dezvoltarea altor societăți și economii a fost un obiectiv specific american de la Planul Marshall încoace.
Totuși, dacă premisa wilsonismului devine mai puțin relevantă și dictatele politicii externe wilsoniene – securitatea colectivă, convertirea concurenților la modul american de viață, un sistem internațional care judecă disputele într-o manieră legală și sprijin nelimitat pentru autodeterminarea etnică – devin mai puțin practicabile, pe ce principii ar trebui să-și bazeze America politica externă în secolul următor? Istoria nu oferă nici un îndreptar, nici măcar analogii care să satisfacă total. Totuși, istoria învață prin exemple și, de vreme ce America se deplasează prin ape necunoscute, ea ar face bine să cerceteze era dinainte de Woodrow Wilson și de „secolul american” pentru a găsi indicii pentru deceniile ce vin.
Conceptul de raison d'etat al lui Richelieu -anume că interesele statului justifică mijloacele folosite pentru urmărirea lor – a produs întotdeauna repulsie americanilor. Asta nu înseamnă că americanii nu au practicat niciodată raison d'etat -există multe exemple, din timpul târgurilor iscusite ale Părinților Fondatori cu puterile europene din primele decenii ale republicii, până la neclintita urmărire a expansiunii occidentale, care a fost plasată sub titlul de „destin manifest”. Americanii nu s-au simțit însă niciodată în largul lor recunoscându-și deschis propriile interese egoiste. Participând fie în războaie mondiale, fie în conflicte locale, liderii americani au pretins întotdeauna că luptă în numele principiilor, nu al interesului.
Pentru oricine studiază istoria Europei, conceptul de echilibru al puterii pare total evident. Dar echilibrul puterii, ca și raison d'etat, este o dezvoltare a ultimelor două secole, făcută cunoscută inițial de regele englez Wilhelm al III-lea, care a căutat să țină în frâu pornirile expansioniste ale Franței. Ideea ca o coaliție de state mai slabe să se închege pentru a forma o contragreutate pentru cele mai puternice nu era în sine ieșită din comun. Însă echilibrul puterii necesită atenție permanentă. În secolul următor, conducătorii americani vor trebui să articuleze pentru publicul lor un concept al interesului național și să-i explice cum este servit acel interes – în Europa și în Asia – prin menținerea echilibrului puterii. America va avea nevoie de parteneri pentru a păstra echilibrul în mai multe regiuni ale lumii, iar acești parteneri nu pot fi în totdeauna aleși numai pe baza considerentelor morale. O definiție limpede a interesului național trebuie să fie un îndrumar în aceeași măsură esențial pentru politica americană.
Sistemul internațional care a durat cel mai mult fără un război major a fost cel care a urmat Congresului de la Viena. El a combinat legitimitatea cu echilibrul, valorile împărtășite cu diplomația echilibrului puterii. Valorile comune au restrâns amploarea pretențiilor națiunilor, în timp ce echilibrul a limitat capacitatea de a se insista asupra lor. În secolul douăzeci, America a încercat de două ori să creeze o ordine mondială bazată aproape exclusiv pe valorile sale. Aceasta reprezintă un efort eroic, responsabil pentru mult din ceea ce este bun în lumea actuală. Însă wilsonis-mul nu poate fi unica bază pentru era ce urmează războiului rece.
Creșterea democrației va continua ca aspirație predominantă a Americii, dar este necesar să fie recunoscute obstacolele pe care le are de înfruntat la momentul aparentului său triumf filozofic. Controlarea puterii administrației centrale a fost o preocupare principală a teoreticienilor politici occidentali, în vreme ce, în majoritatea celorlalte societăți, teoria politică a căutat să întărească autoritatea statului. Nicăieri altundeva nu a existat o asemenea insistență pentru extinderea libertății personale. Democrația occidentală a evoluat în societăți omogene cultural, cu o îndelungată istorie comună (chiar și America, cu populația sa poliglotă, și-a dezvoltat o puternică identitate culturală). Societatea și, într-un sens, națiunea au precedat statul fără a trebui să fie create de el. Într-un asemenea cadru, partidele politice reprezintă variante ale unui consens de bază; minoritatea de astăzi este potențial majoritatea de mâine.
În majoritatea celorlalte părți ale lumii, statul a precedat națiunea; el a fost și adeseori rămâne principalul element în formarea sa. Partidele politice, acolo unde există, reflectă identități fixe, de obicei comunale; minoritățile și majoritățile tind să fie permanente. În asemenea societăți, procesul politic este în legătură cu dominația, nu cu alternanța la putere care, dacă are loc, se produce mai degrabă prin lovituri de stat decât prin proceduri constituționale. Conceptul unei opoziții loiale – esența democrației moderne – arareori are câștig de cauză. Mult mai frecvent, opoziția este văzută ca o amenințare la coeziunea națională, echivalată cu trădarea și suprimată fără milă.
Democrația de tip occidental presupune un consens asupra unor valorilor care stabilesc limite partizanatului. America nu și-ar fi fost credincioasă sieși dacă nu ar fi insistat asupra aplicabilității universale a ideii de libertate. Că America trebuie să prefere guvernele democratice celor represive și să fie pregătită să plătească un preț pentru convingerile sale morale este mai presus de orice dispută. Că există o zonă de discreție care trebuie exercitată în favoarea guvernelor și instituțiilor care promovează valorile democratice și drepturile omului este de asemenea clar. Dificultatea apare la determinarea prețului exact ce trebuie plătit și relația lui cu alte priorități americane esențiale, inclusiv cu securitatea națională și cu echilibrul general geopolitic. Dacă îndemnurile americane depășesc retorica patriotică, ele trebuie să reflecte o înțelegere realistă a posibilităților Americii. America trebuie să aibă grijă să nu înmulțească angajamentele morale câtă vreme resursele financiare și militare pentru realizarea unei politici externe globale sunt reduse. Declarațiile generale nedublate fie de posibilitatea, fie de voința de a le sprijini diminuează influența Americii asupra tuturor celorlalte chestiuni deopotrivă.
Echilibrul exact între elementele morale și strategice ale politicii externe americane nu poate fi prescris în abstract. Insă începutul înțelepciunii constă în recunoașterea faptului că un echilibra trebuie atins. Oricât de puternică este America, nici o țară nu are capacitatea de a-și impune toate preferințele restului omenirii; trebuie stabilite priorități. Chiar dacă resursele pentru el au existat, wilsonismul nu a fost sprijinit odată ce publicul american i-a înțeles clar angajamentele și implicațiile colaterale. El prezintă riscul de a fi transformat într-o lozincă pentru a se evita dificultățile alegerilor geopolitice prin intermediul declarațiilor implicând un risc aparent scăzut. În politica Americii amenință să se caște o prăpastie între pretențiile sale și disponibilitatea de a le sprijini; deziluzionarea aproape inevitabilă se transformă prea lesne într-o scuză pentru retragerea totală din afacerile mondiale.
În lumea de după războiul rece, idealismul american are nevoie de influența analizei geopolitice pentru a-și afla drumul prin labirintul noilor complexități. Aceasta nu va fi ușor. America a refuzat să domine chiar și atunci când a avut monopolul nuclear și a disprețuit echilibrul puterii chiar și atunci când a condus, ca în timpul Războiului rece, ceea ce de fapt era o diplomație a sferelor de interes. În secolul douăzeci și unu, America, precum alte națiuni, trebuie să învețe să navigheze printre necesitate și alegere, printre constantele imuabile ale relațiilor internaționale și elementele aflate la discreția oamenilor de stat.
Oriunde este stabilit echilibrul între valori și necesitate, politica externă trebuie să înceapă cu definirea a ceea ce constituie un interes vital – o schimbare în mediul internațional atât de probabil să submineze securitatea națională încât să trebuiască să-i fie opusă rezistență indiferent ce formă ia amenințarea sau cât de aparent legitim se prezintă. În vremurile sale bune, Marea Britanie ar fi pornit război pentru a preveni ocuparea porturilor la Canal din Țările de Jos chiar și dacă acestea ar fi fost preluate de o putere majoră guvernată de sfinți. Pentru cea mai mare parte a istoriei americane, doctrina Monroe a servit ca definiție operantă a interesului național american. După intrarea lui Woodrow Wilson în primul război nmondial, America a evitat definirea unui interes național prin argumentul că acesta nu era opus schimbării ca atare, ci folosirii forței pentru a-l atinge. Nici una dintre definiții nu mai este adecvată; doctrina Monroe este prea restrictivă, wilsonismul este și prea vag și prea legalist. Controversele din jurul aproape fiecărei acțiuni militare americane din perioada ce a urmat Războiului rece au arătat că încă nu există un consens mai larg asupra locului unde America trebuie să tragă linia. A-1 realiza constituie o provocare majoră a conducerii naționale.
Sub aspect geopolitic, America este o insulă în largul marii mase continentale a Eurasiei, ale cărei resurse și populație le depășesc cu mult pe cele ale Satelor Unite. Dominarea de către o singură putere a oricăreia dintre cele două sfere principale ale Eurasiei – Europa și Asia – rămâne o bună definiție a pericolului strategic pentru America, cu sau fără război rece. Deoarece o asemenea grupare ar avea capacitatea să depășească America economic și, în cele din urmă, militar. Acestui pericol va trebui să-i fie opusă rezistență chiar și acolo unde puterea dominantă este aparent binevoitoare, deoarece în cazul în care intențiile s-ar schimba vreodată, America s-ar trezi cu o capacitate de rezistență efectivă puternic diminuată și cu o incapacitate de a modela evenimentele sporită.
America a fost aruncată în Războiul rece de amenințarea expansionismului sovietic și și-a bazat multe din așteptările perioadei ce a urmat Războiului rece pe dispariția primejdiei comuniste. Exact după cum atitudinea față de ostilitatea sovietică modelase atitudinea Americii față de ordinea globală – din perspectiva stăvilirii – în același fel eforturile de reformă ale Rusiei au dominat gândirea Americii asupra ordinii mondiale în perioada ce a urmat Războiului rece. Politica americană s-a bazat pe premiza că pacea poate fi asigurată de o Rusie temperată de democrație și care își concentrrează energiile asupra dezvoltării unei economii de piață. În această lumină, sarcina principală a Americii este concepută a fi întărirea reformei rusești, cu măsuri extrase mai degrabă din experiența Planului Marshall decât din modelele tradiționale de politică externă.
Față de nici o altă țară nu a fost politica americană atât de consecvent adaptată mai curând unei evaluări a intențiilor decât potențialului sau chiar politicii acesteia. Franklin Roosevelt și-a mizat speranțele într-o lume postbelică mai pașnică într-o considerabilă măsură pe moderația lui Stalin. În timpul Războiului rece, strategia operativă americană – stăvilirea – a avut drept scop declarat schimbarea intențiilor sovietice, iar chestiunea dezbătută în legătură cu aceasta a fost în general dacă schimbarea așteptată în intențiile sovietice se produsese deja sau nu. Dintre președinții din perioada postbelică, numai Nixon a tratat consecvent Uniunea Sovietică ca pe o provocare geopolitică. Chiar și Reagan a pus o miză importantă pe ceea ce însemna convertirea liderilor sovietici. În mod deloc surprinzător, în urma prăbușirii comunismului, s-a presupus că intențiile ostile dispăruseră și, de vreme ce tradiția wilsoniană respinge interesele conflictuale, politica americană din perioada următoare Războiului rece a fost realizată ca și cum considerentele tradiționale ale politicii externe nu ar mai fi fost aplicabile.
Cei care studiază geopolitica și istoria se simt stânjeniți de fixitatea acestei idei. Ei se tem că, supraestimându-și capacitatea de a modela evoluția internă a Rusiei, America se poate implica fără să fie nevoie în controversele interne rusești, genera o reacție naționalistă și neglija sarcinile uzuale ale politicii externe. Ei ar sprijini o politică gândită să modifice brutalitatea tradițională a Rusiei și în această idee ar favoriza ajutorul economic și proiectele de cooperare în chestiuni globale. Ar argumenta, însă, că Rusia, indiferent de cine o guvernează, stă călare pe teritoriul pe care Halford Mackinder l-a numit vatra geopolitică și este moștenitoarea uneia dintre cele mai puternice tradiții imperiale. Chiar dacă postulatele modoficări morale ar apărea, aceasta ar dura, iar în acest interval America ar trebui să-și facă socotelile și pentru cazul în care ar pierde pariul.
Și nici nu ar trebui America să se aștepte ca ajutorul economic să producă în Rusia rezultate comparabile cu cele ale Planului Marshall. Europa Occidentală din perioada imediat postbelică avea un sistem funcțional de piață, birocrații bine stabilite și, în cele mai multe dintre țări, o tradiție democratică. Europa Occidentală era legată de America prin amenințarea militară și ideologică a Uniunii Sovietice. În spatele scutului Alianței Atlantice, reforma economică a făcut să reapară o realitate geopolitică latentă; Planul Marshall a dat Europei posibilitatea să-și restabilească modelel tradiționale de guvernare internă.
Condiții comparabile nu există nicăieri în Rusia de după războiul rece. Alinarea suferințelor și încurajarea reformei economice sunt instrumente importante ale politicii externe americane; ele nu sunt, însă, substitute ale unui efort serios de menținere a echilibrului global al puterii vis-a-vis de o țară cu o îndelungată istorie de expansionism.
La momentul scrierii acestei cărți, vastul imperiu rusesc realizat în vreme de peste două secole se află într-o stare de dezintegrare – foarte asemănător cu situația din 1917-23, din care și-a revenit fără a-și întrerupe ritmul expansionist. Controlarea declinului unui imperiu în decădere este una dintre cele mai dificile sarcini ale diplomației. Diplomația secolului nouăsprezece a încetinit dezintegrarea Imperiului otoman și a împiedicat-o să se reverse într-un război mondial; diplomația secolului douăzeci s-a dovedit incapabilă să limiteze consecințele dezintegrării Imperiului austro-ungar. Imperiile în prăbușire generază două cauze de tensiune: încercări din partea vecinilor să profite de slăbiciunile centrului imperial, și eforturi din partea imperiului în decădere să-și restabilească autoritatea la periferie.
Ambele procese se desfășoară simultan în statele succesoare ale Uniunii Sovietice. Iranul și Turcia încearcă să-și sporească rolurile în republicile din Asia Centrală, unde populația este în mare parte musulmană. Însă sforțarea geopolitică dominantă este încercarea Rusiei de a-și restabili supremația în toate teritoriile controlate anterior de Moscova. În numele menținerii păcii, Rusia caută să restabilească o oarecare formă de tutelă rusească, iar Statele Unite, concentrându-se asupra bunăvoinței unui guvern „reformist” și deloc dornic să îmbrățișeze o agendă geopolitică, a consimțit până într-acolo. S-a făcut puțin pentru ca republicile succesoare – în afara statelor baltice – să poată primi acceptarea internațională. Vizitele acolo ale unor oficiali americani de rang înalt sunt puține și rare; ajutorul este minim. Activitatea trupelor rusești pe teritoriile lor, sau chiar și numai prezența lor, este rareori pusă în discuție. Moscova este tratată de fado ca centrul imperial, ceea ce ea se și consideră a fi.
Aceasta se datorează în parte faptului că America se ocupă de revoluțiile anticomuniste și antiimperialiste care au loc pe pământul fostului imperiu sovietic ca și cum ele ar fi un unic fenomen. De fapt, ele lucrează în direcții opuse. Revoluția anticomunistă s-a bucurat de un sprijin substanțial pretutindeni pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice. Revoluția antiimperialistă, îndreptată împotriva dominației Rusiei, este extrem de populară în noile republici ne-rusești și extrem de nepopulară în Federația Rusă. Deoarece grupurile conducătoare rusești și-au perceput istoric situația în termenii unei misiuni „civilizatoare”; majoritatea copleșitoare a figurilor conducătoare rusești – indiferent de convingerile lor politice – refuză să accepte prăbușirea imperiului sovietic sau legitimitatea statelor succesoare, în special a Ucrainei, leagănul ortodoxiei ruse. Chiar și Alexandr Soljenițîn, scriind despre scăparea Rusiei de sub puterea spiritului malefic al răuvoitorilor străini, a îndemnat la reținerea de către Moscova a unui grup central format din Ucraina, Belarus și aproape jumătate din Kazahstan, aproape 90 la sută din fostul imperiu. Pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice, nu toți anticomuniștii sunt democrați și nu toți democrații se opun imperialismului rus.
O politică realistă ar recunoaște că până și guvernul reformist al lui Boris Elțîn a menținut armate rusești pe teritoriul celor mai multe foste republici sovietice – toate membre ale Națiunilor Unite – adeseori împotriva dorinței exprese a guvernului gazdă. Aceste forțe militare au participat la războaiele civile din mai multe republici. Ministrul de externe al Rusiei a prezentat în repetate rânduri un concept al monopolului rusesc asupra menținerii păcii în „străinătatea apropiată”, indistinct față de o încercare de restabilire a dominației Moscovei. Perspectivele pe termen lung ale păcii vor fi influențate de reforma rusească, însă perspectivele pe termen scurt vor depinde de eventualitatea convingerii armatelor rusești să rămână acasă. Dacă ele își fac reapariția în lungul granițelor vechiului imperiu în Europa și în Orientul Mijlociu, tensiunea istorică – combinată cu frică și suspiciune reciprocă – dintre Rusia și vecinii ei va reapărea cu certitudine (). Rusia este sortită să aibă un interes de securitate special în ceea ce ea denumește „străinătatea apropiată” – republicile fostei Uniuni Sovietice – spre deosebire de ținuturile de dincolo de limitele vechiului imperiu. Insă pacea mondială cere ca acest interes să fie satisfăcut fără presiuni militare sau intervenție militară unilaterală. Chestiunea cheie este dacă relațiile Rusiei cu noile republici trebuie tratate ca o problemă internațională care se supune regulilor acceptate ale politicii externe, sau ca un rezultat al deciziei unilaterale a Rusiei, pe care America va căuta să o influențeze, dacă o va face, prin apeluri la bunăvoința conducerii rusești. În anumite zone de pildă republicile din Asia Centrală, amenințate de fundamentalismul islamic – interesul național al Statelor Unite merge probabil paralel cu cel al Rusiei, cel puțin în ceea ce privește rezistența la fundamentalismul iranian. Cooperarea va fi, destul de probabil, posibilă câtă vreme nu scrie un scenariu pentru o revenire la imperialismul tradițional rus.
La momentul scrierii acestei lucrări, perspectivele democrației în Rusia sunt încă incerte, și nici nu este clar faptul că o Rusie chiar democratică va urma politici de natură să conducă la stabilitatea internațională. Pe parcursul dramaticei sale istorii, Rusia a mărșăluit în pas destul de diferit de restul lumii occidentale. Ea nu a vut niciodată o biserică autonomă; a scăpat Reforma, Iluminismul, epoca descoperirilor geografice și economia de piață modernă. Duce lipsă de lideri cu experiență democratică. Aproape toți liderii Rusiei – la fel ca și cei din noile republici – au deținut funcții înalte sub comunism; angajarea în slujba pluralismului nu le este primul dintre instincte și nu se poate dovedi că le-ar fi ultimul.
Mai mult, tranziția de la o economie planificată centralizat la una de piață s-a dovedit dureroasă oriunde a fost încercată. Managerii nu au nici o experiență cu piețele și cu stimulentele; muncitorii și-au pierdut motivația; ministerele nu s-au preocupat niciodată de politica fiscală. Stagnarea, declinul chiar, este aproape inevitabil. Nici o economie planificată centralizat nu a reușit încă să evite austeritatea dureroasă pe calea spre economia de piață și problema a fost combinată cu abordarea înțărcării bruște recomandată de atât de mulți consilieri experți americani. Nemulțumirea față de costurile economice și sociale ale tranziției a dat comuniștilor posibilitatea să câștige în proporție semnificativă în Polonia, Slovacia și Ungaria postcomuniste. În alegerile parlamentare ruse din decembrie 1993, partidele comuniste și naționaliste au obținut împreuna aproape 50 la sută din voturi.
Până și reformatorii sinceri pot vedea în naționalismul tradițional rus o forță unificatoare pentru a-și atinge obiectivele. Iar în Rusia naționalismul a fost, istoric, misionar și imperialist. Psihologii pot dezbate dacă motivul a fost un adânc înrădăcinat simț al lipsei de securitate sau o agresivitate înnăscută. Pentru victimele expansiunii rusești, distincția a fost de natură academică. În Rusia, democratizarea și o politică externă reținută pot să nu meargă mână în mână. De aceea argumentul că pacea va fi asigurată în primul rând de reforma internă rusească găsește puțini adepți în Europa Occidentală, Scandinavia sau China, iar Polonia, Republica Cehă, Slovacia și Ungaria sunt atât de dornice să se alăture Alianței Atlantice.
Un curs de acțiune adaptat la considerentele politicii externe ar căuta să creeze contraponderi la tendințele previzibile și nu să plaseze toate acțiunile în reforma internă. În vreme ce ar sprijini piețele libere rusești și democrația rusească, el ar căuta totodată să susțină obstacolele în calea expansiunii rusești. S-ar putea argumenta, de fapt, că reforma rusească ar fi întărită dacă Rusia este încurajată să se concentreze – pentru întâia oară în istoria sa – asupra accentuării dezvoltării teritoriului său național care, extins pe unsprezece fuse orare, de la St. Petersburg la Vladivostok, nu oferă nici un motiv de claustrofobie.
În perioada următoare Războiului rece, politica americană față de Rusia postco-munistă a mizat totul pe un fel de inginerie socială adaptată liderilor individuali. În administrația Bush a fost Mihail Gorbaciov, iar sub Clinton este Boris Elțîn, care, percepuți ca fiind personal angajați în realizarea democrației, au fost tratați ca garanți personali ai unei politici externe rusești pașnice și ai integrării Rusiei în comunitatea internațională. Bush a deplâns dezintegrarea U.R.S.S.-ului lui Gorbaciov, iar Clinton a consimțit la eforturile de refacere a vechii sfere de influență a Rusiei. Liderii americani nu au vrut să facă apel la frânele diplomatice tradiționale față de politica Rusiei de teamă să nu-i provoace pe presupușii opozanți naționaliști ai lui Elțîn (și, mai înainte, pe cei ai lui Gorbaciov).
Relațiile ruso-americane au nevoie disperată de un dialog serios asupra chestiunilor de politică externă. Rusiei nu i se face nici un favor să fie tratată ca imună față de considerentele normale ale politicii externe, deoarece aceasta ar avea rezultatul practic de a o forța să plătească mai târziu un preț mai greu, dacă este ademenită în cursuri de acțiune din care nu există întoarcere. Liderii americani nu trebuie să se teamă de discuții deschise despre punctele în care interesele americane și rusești converg și în care acestea diferă. Veteranii luptelor interne din Rusia nu sunt novici rușinoși, al căror echilibru intern va fi deranjat de un dialog realist. Ei sunt perfect capabili să înțeleagă o politică bazată pe respectul reciproc al interesului național al celuilalt. De fapt, este probabil ca ei să înțeleagă un asemenea calcul mai bine decât apelurile la o abstractă și depărtată utopie.
Integrarea Rusiei în sistemul internațional este sarcina cheie a ordinii internaționale pe cale să apară. Ea are două componente care trebuie păstrate în echilibru : influențarea atitudinii rusești și afectarea calculelor rusești. Pentru a alina durerile tranziției, este nevoie de asistență economică generoasă și de consiliere tehnică, iar Rusia trebuie să fie făcută să se simtă binevenită în instituții care întăresc cooperarea economică, culturală și politică – precum Conferința Europeană pentru Securitate. Reforma rusească va fi însă împiedicată, nu ajutată, dacă se privește fără să se vadă la reapariția pretențiilor imperiale rusești istorice. Independența noilor republici, recunoscute în definitiv de Națiunile Unite, nu trebuie înjosită prin consimțirea pătrunderii militare rusești pe solul lor.
Politica americană față de Rusia trebuie să fie gândită conform intereselor permanente, nu potrivit fluctuațiilor politicii interne rusești. Dacă politica externă americană își face din politica internă rusească o prioritate de vârf, ea va deveni victima unor forțe aflate în esență în afara controlului său și-și va pierde toate criteriile de judecată. Trebuie politica externă să fie calibrată potrivit oricărei oscilații a unui proces în sine revoluționar? Se dezangajează America față de Rusia ori de câte ori apare vreo schimbare internă cu care ea nu este de acord? Își pot permite Statele Unite să încerce să izoleze Rusia și China simultan și, în numele preferințelor sale interne, să readucă la viață alianța sino-sovietică? O politică rusească mai puțin intruzivă în acest stadiu ar permite un curs pe termen lung mai ferm ulterior.
Avocații a ceea ce am definit în capitolul 28 drept scoală „psihiatrică” de politică externă au tendința să respingă asemenea argumente ca „pesimiste”. Ei spun că, în fond, Germania și Japonia și-au schimbat caracterul, de ce nu ar face-o și Rusia? Dar mai este adevărat și că Germania democratică s-a schimbat în direcția opusă în anii 1930, și că cei care s-au bizuit pe intențiile ei s-au trezit dintr-o dată față în față cu ceea ce era ea în stare.
Un om de stat scapă în totdeuna de dileme făcând presupunerea cea mai favorabilă în privința viitorului; unul dintre testele sale este capacitatea de protecție împotriva evenimentelor nefavorabile sau chiar neprevăzute. Noua conducere rusească este creditată cu înțelegere față de chinuitorul proces prin care se încearcă învingerea a două generații de proastă conducere comunistă. Ea nu este creditată pentru a i se transmite sfera de influență pe care țarii și comisarii au râvnit-o de jur împrejurul vastelor frontiere ale Rusiei vreme de 300 de ani. Dacă Rusia este să devină un partener serios la construirea unei noi ordini mondiale, ea trebuie să fie pregătită atât pentru disciplina stabilității, cât și pentru beneficiile acesteia.
Politica americană care a ajuns cel mai aproape de definiția general acceptată a interesului vital a fost cea dusă față de aliații săi din zona Atlanticului. Deși Organizația Tratatului Nord Atlantic a fost de obicei justificată în termeni wilsonieni ca instrument de securitate colectivă și nu drept o alianță, ea a reprezentat de fapt instituția care a armonizat aproape cel mai mult obiectivele morale și geopolitice ale Americii (vezi capitolul 16). De vreme ce scopul ei a fost să prevină dominația sovietică asupra Europei, ea a servit obiectivului geopolitic de a nu lăsa centrele de putere ale Europei și Asiei să cadă sub stăpânirea unei țări ostile, indiferent de justificarea oferită pentru aceasta.
Arhitecții Alianței Atlantice ar fi fost neîncrezători dacă li s-ar f i spus că victoria în Războiul rece va pune sub semnul îndoielii viitorul creației lor. Ei au considerat ca de la sine înțeles că premiul pentru victorie în Războiul rece era un parteneriat atlantic durabil. În numele acelui țel au fost duse și câștigate câteva bătălii politice decisive ale Războiului rece. În timpul acestui proces, America a fost legată de Europa prin instituții consultative permanente și un sistem de comandă militar integrat – o structură de o amploare și durată unică în istoria coalițiilor.
Ceea ce a ajuns să se cheme Comunitatea Atlantică – un termen nostalgic mult mai puțin în vogă după sfârșitul Războiului rece – ființează de la prăbușirea comunismului, retrogradarea relațiilor cu Europa a devenit mult prea la modă. În ciuda accentului pe lărgirea sferei democrației, America pare acum să acorde mai puțină atenție societăților care au instituții similare și cu care împărtășește atitudini comune în privința drepturilor omului și alte valori de bază decât celorlalte regiuni ale globului. Fondatorii legăturilor atlantice – Truman, Acheson, Marshall și Eisenhower – împărtășeau rezervele celor mai mulți americani față de stilul diplomației europene. Dar au înțeles că, fără legăturile sale atlantice, America s-ar găsi într-o lume de națiuni cu care – exceptând vestul Europei – avea puține legături morale sau tradiții comune. În aceste circumstanțe, America avea să fie obligată să ducă un veritabil Realpolitik, în esență incompatibil cu tradiția americană.
În parte, motivul declinului a ceea ce cândva a constituit politica americană cea mai vitală este că NATO a ajuns să fie considerat ca de la sine, drept parte a unui peisaj ce nu mai are nevoie de nici o îngrijire. Poate mai important, generația de lideri americani care a ajuns să predomine în ultimul deceniu și jumătate provine din Sud[-ul] și din Vest[-ul continentului american], unde există mai puține legături emoționale și personale cu Europa decât în vechea zonă Nord-Estică de stabilire [a colonilor]. Mai mult, liberalii americani -susținătorii standard ai wilsonismului – s-au simțit adeseori lăsați deoparte de aliații democrați care practică mai curând o politică a interesului național decât a securității colective și a bizuirii pe legea internațională; ei citează Bosnia și Orientul Mijlociu ca exemple de nereușită în obținerea înțelegerii în ciuda valorilor comune. În același timp, aripa izolaționistă a conservatorismului american – cealaltă formă de excepționalism – este tentată să întoarcă spatele la ceea ce disprețuiește drept relativism și egoism machiavelic european.
Neînțelegerile cu Europa au caracterul iritant al certurilor în familie. Cu toate acestea, în aproape fiecare chestiune cheie, a existat mult mai multă cooperare din partea Europei decât din partea oricărei alte zone. Pentru a fi corecți, trebuie amintit că în Bosnia trupele franceze și cele britanice se aflau în teren, iar cele americane nu, deși retorica publică a creat impresia contrară. Iar, în războiul din Golf, cele mai importante contingente neamericane au fost, iarăși, britanice și franceze. De două ori într-o generație, valorile comune și interesele au adus trupele americane în Europa. În lumea de după Războiul rece, se poate ca Europa să nu fie în stare să se ralieze unei noi politici atlantice, însă America este datoare față de sine însăși să nu abandoneze politicile a trei generații la ceasul victoriei. Sarcina ce se află înaintea Alianței este să adapteze cele două instituții de bază care au dat formă relației atlantice, Organizația Tratatului Nord Atlantic (NATO) și Uniunea Europeană (fostă Comunitatea Economică Europeană), la realitățile lumii de după războiul rece.
Organizația Tratatului Nord Atlantic rămâne principala legătură instituțională dintre America și Europa. Când a fost format NATO, trupele sovietice se aflau pe Elba, într-o Germanie împărțită. În general crezută capabilă să invadeze Europa Occidentală cu trupele sale convenționale, instituția militară sovietică și-a realizat curând și un repede sporit arsenal nuclear. Pe parcursul Războiului rece, Europa Occidentală a depins de Statele Unite pentru securitatea sa, iar instituțiile NATO de după Războiul rece încă mai reflectă această stare de fapt. Statele Unite controlează comanda integrată care are în fruntea sa un general american și au rezistat încercărilor franceze de a da o identitate distinct europeană problemei apărării.
Mișcarea pentru integrare europeană își are originile în două afirmații: că, dacă nu învață să vorbească pe o singură voce, Europa ar aluneca treptat în insignifianță, și că o Germanie divizată nu trebuie plasată într-o poziție în care să fie tentată să plutească între cele două blocuri și să asmuță cele două tabere ale Războiului rece una împotriva celeilalte. La momentul scrierii acestei lucrări, Uniunea Europeană, inițial compusă din șase națiuni, a crescut la douăsprezece și se află în proces de extindere pentru a include Scandinavia, Austria și, în cele din urmă, unele dintre fostele țări-satelit sovietice.
Temeliile pe care au fost fondate amândouă aceste instituții au fost zdruncinate de prăbușirea Uniunii Sovietice și de unificarea Germaniei. Armata sovietică nu mai există, iar armata rusă se află la mii de kilometri spre est. Pentru viitorul imediat, harababura internă a Rusiei face ca un atac asupra Europei Occidentale să fie improbabil. În același timp, tendințele rusești de restabilire a fostului imperiu au retrezit temerile istorice de expansionismul rus, mai ales în rândul fostelor state-satelit din Europa de Est. Nici unul dintre liderii vecinilor imediați ai Rusiei nu împărtășește credința Americii în convertirea rusească drept cheia securității țării sale. Toți îl preferă pe președintele Boris Elțîn oponenților săi, dar numai ca pe cea mai mică dintre două amenințări potențiale, nu ca pe o figură care le poate alunga insecuritatea istorică.
Acestor temeri li se adaugă apariția unei Germanii unificate. Știind că pe parcursul istoriei cei doi giganți continentali fie și-au ciuntit vecinii, fie au purtat lupte pe teritoriul lor, țările plasate între ei sunt îngrozite de vidul de securitate ce stă să se creeze; de unde intensa lor dorință de protecție americană – exprimată prin apartenența la NATO.
Dacă NATO se confruntă cu nevoia de adaptare la prăbușirea puterii sovietice, Uniunea Europeană face față noii realități a unei Germanii unificate, care amenință târgul tacit ce a stat la baza integrării europene: acceptarea de către Republica Federală a conducerii politice franceze în cadrul Comunității Europene în schimbul unei voci dominante în chestiuni economice. Republica Federală a fost astfel legată de Occident prin conducerea americană în chestiuni strategice în cadrul NATO și prin conducere franceză în probleme politice în cadrul Uniunii Europene.
În anii care vor veni, toate relațiile atlantice tradiționale se vor modifica. Europa nu va mai simți nevoia de până acum de protecție americană și-și va urmări mult mai agresiv interesul propriu economic; America nu va mai fi dispusă să sacrifice atât de mult pentru securitatea europeană și va fi tentată de izolaționism sub diverse înfățișări; în consecință, Germania va insista asupra influenței politice la care îi dă dreptul puterea sa economică și militară și nu va mai fi atât de sentimental dependentă de sprijinul militar american și de cel politic francez.
Aceste tendințe nu vor fi atât de evidente câtă vreme Helmut Kohl, moștenitorul tradiției lui Adenauer (vezi capitolul 20), este în funcție. Însă el este ultimul din acest tip de lider. Generația care se ridică nu are nici o amintire personală a războiului sau a rolului Americii în reabilitarea Germaniei postbelice devastate de război. Ea nu are nici un motiv sentimental să țină seama de instituțiile supranaționale sau să își subordoneze vederile Americii sau Franței.
Marea realizare a generației postbelice de lideri americani și europeni a fost recunoașterea de către aceștia a faptului că, dacă America nu se implica organic în Europa, ea ar fi fost obligată să se implice mai târziu, în circumstanțe mult mai puțin favorabile de ambele părți ale Atlanticului. Aceasta este încă și mai adevărat astăzi. Germania a devenit atât de puternică încât instituțiile europene existente nu pot ele singure să atingă un echilibru între Germania și partenerii ei europeni. Și nici Europa nu poate, chiar și cu Germania, să țină sub control de una singură fie renașterea, fie dezintegrarea Rusiei, cele mai amenințătoare două rezultate ale ridicărilor postsovietice.
Nu este în interesul nici unei țări ca Germania și Rusia să se stabilească una pe cealaltă drept principal partener sau principal adversar. Dacă ele devin prea apropiate, dau naștere temerilor de codominație; dacă se ceartă, implică Europa în crize escaladante. America și Europa au interesul comun de a evita politici naționale germane sau rusești neînfrânate care să-și dispute centrul continentului. Fără America, Marea Britanie și Franța nu pot susține echilibrul politic în Europa Occidentală; Germania ar fi tentată de naționalism; Rusiei i-ar lipsi un interlocutor global. Iar fără Europa, America s-ar putea transforma, psihologic, precum și geografic și geo-politic, într-o insulă în largul țărmurilor Eurasiei.
Ordinea de după Războiul rece confruntă Alianța Nord Atlantică cu trei seturi de probleme: relațiile interne în cadrul structurii alianței tradiționale; relațiile națiunilor atlantice cu foștii sateliți ai Uniunii Sovietice din Europa de Est; și, în cele din urmă, relațiile statelor succesoare ale Uniunii Sovietice, în special Federația Rusă, cu națiunile Atlanticului de Nord și cu Europa de Est.
Ajustarea relațiilor interne din cadrul Alianței Nord Atlantice sunt dominate de eterna luptă pentru supremație dintre vederile americane și cele franceze asupra relațiilor atlantice. America a dominat NATO sub stindardul integrării. Franța, ridicând în slăvi independența europeană, a modelat Uniunea Europeană. Rezultatul dezacordului lor este că poziția Americii este prea dominantă în domeniul militar pentru a promova o identitate politică europeană, în vreme ce poziția Franței este prea insistentă cu privire la autonomia politică a Europei pentru a promova coeziunea NATO.
Din punct de vedere intelectual, disputa repetă conflictul dintre concepțiile lui Richelieu și ideile lui Wilson – dintre politica externă ca o echilibrare a intereselor și diplomație ca afirmare a unei armonii inerente. Pentru America, comanda NATO este expresia unității aliate; pentru Franța, este un steguleț roșu. Liderii americani nu înțeleg de ce o țară ar insista asupra dreptului la acțiune independentă dacă nu dorește să-și păstreze opțiunea de a-și părăsi aliatul la nevoie. Franța vede în lipsa de entuziasm a Americii cu privire la un rol militar european independent o încercare ascunsă de a domina.
Fiecare putere urmărește, de fapt, un concept al relațiilor internaționale extras din propria istorie. Franța este moștenitoarea stilului european de diplomație, care, într-adevăr, își are originea cu mai bine de 300 de ani în urmă. În vreme ce Marea Britanie a trebuit să-și părăsească rolul de păzitor al echilibrului puterii, Franța, orice ar fi, continuă să fie pentru politica raison d'etat și mai degrabă pentru calcularea precisă a intereselor decât pentru urmărirea unei armonii abstracte. La fel de consecvent, chiar dacă pentru o perioadă de timp mai scurtă, America a practicat wilso-nismul. Convinsă de existența unei armonii inerente, America a insistat că, de vreme ce obiectivele europene și americane erau identice, autonomia europeană era fie nenecesară, fie periculoasă.
Cele două mari provocări europene ale perioadei contemporane – integrarea unei Germanii unite în Occident și relația Alianței Atlantice cu noua Rusie – nu pot fi tratate printr-o aplicare literală nici a politicii lui Richelieu, nici a lui Wilson.
Abordarea lui Richelieu întărește naționalismul fiecărei țări europene individual și conduce la o Europă fragmentată. Wilsonismul pur ar slăbi sentimentul european al identității. Încercarea de a construi instituții europene bazate pe opoziția față de Statele Unite ar face să eșueze în cele din urmă atât unitatea europeană, cât și coeziunea atlantică. Pe de altă parte, Statele Unite nu trebuie să se teamă de o identitate europeană întărită în interiorul NATO deoarece este dificil de imaginat o acțiune militară europeană autonomă la orice scară și în orice zonă fără sprijinul politic sau logistic american. În sfârșit, nu comanda integrată este cea care generează unitatea, ci sentimentul unor interese politice și de securitate comune.
Controversa dintre Statele Unite și Franța, dintre idealurile lui Wilson și cele ale lui Richelieu, a fost depășită de evenimente. Atât Uniunea Europeană, cât și Alianța Atlantică sunt blocuri constructive indispensabile ale unei noi și stabile ordini mondiale. NATO este cea mai bună protecție împotriva șantajului militar din oricare parte; Uniunea Europeană este un mecanism esențial pentru stabilitate în Europa Centrală și de Est. Ambele instituții sunt necesare pentru raportarea fostelor state satelit și succesoare ale Uniunii Sovietice la o ordine internațională pașnică.
Viitorul Europei de Est și al statelor succesoare Uniunii Sovietice nu sunt una aceeași problemă. Europa de Est a fost ocupată de Armata Roșie. Ea s-a identificat, cultural și politic, cu tradițiile europene occidentale. Aceasta este adevărat mai cu seamă în cazul țărilor Tratatului de la Vișegrad, Polonia, Republica Cehă, Ungaria și Slovacia. Fără legături cu instituțiile Europei Occidentale și atlantice, ele ar deveni un teritoriu al nimănui între Germania și Rusia. Și ca aceste legături să aibă sens, țările Tratatului de la Vișegrad vor trebui să aparțină atât Uniunii Europene, cât și Alianței Atlantice. Pentru a deveni economic și politic viabile, ele au nevoie de Uniunea Europeană; iar pentru securitate ele privesc spre Alianța Atlantică. În adevăr, calitatea de membru în una dintre instituții presupune calitatea de membru în cealaltă. Câtă vreme cei mai mulți membri ai Uniunii Europene sunt membri ai NATO, și câtă vreme este de neconceput că ei ar ignora atacuri asupra vreunuia dintre membrii alianței după ce integrarea europeană a atins un anumit punct, a fi membru în Uniunea Europeană va conduce, într-un fel sau altul, la o extindere cel puțin defacto a garanției NATO.
Deocamdată, chestiunea a fost evitată deoarece obținerea calității de membru est european în ambele instituții a fost blocată. Totuși, diferența de gândire din spatele celor două excluderi a fost la fel ca cea dintre tradițiile politice europeană și americană. Europa și-a bazat decizia de a extinde Uniunea Europeană spre Est pe Realpolitik: ea a acceptat principiul și a oferit calitatea de membru asociat în funcție de reforma economiilor est europene (și, în acest timp, pentru a proteja economiile țărilor din Europa de Vest de competiție pentru o perioadă mai îndelungată). Aceasta ar face ca obținerea în cele din urmă a calității de membru să fie o chestiune teoretică, de care să se aibă grijă cu timpul.
Obiecția americană la primirea ca membre în NATO a țărilor Tratatului de la Vișegrad este una de principiu. Întorcându-se înapoi la obiecția istorică a lui Wilson față de alianțe – deoarece acestea erau bazate pe perspectiva confruntării – președintele Clinton s-a folosit de ocazia unei întâlniri la vârf a NATO, din ianuarie 1994, pentru a oferi o viziune alternativă. Explicând de ce Statele Unite nu sunt în favoarea admiterii Poloniei, Ungariei, Republicii Cehe și a Slovaciei în NATO, el a susținut că Alianța Atlantică nu își poate permite să „tragă între Est și Vest o linie care ar putea da naștere unei profeții, cu șanse de a se autoîmplini, de viitoare confruntare… Spun tuturor acelora din Europa și din Statele Unite care ne-ar face pur și simplu să tragem o nouă linie în Europa, mai la est, că nu trebuie să închidem dinainte posibilitatea pentru Europa a celui mai bun cu putință viitor, care este o democrație pretutindeni, o economie de piață pretutindeni, popoarele cooperând pretutindeni pentru securitatea reciprocă.”
În acest spirit, președintele Clinton a prezentat o schemă pe care a numit-o Parteneriatul pentru Pace. El invită toate statele succesoare ale Uniunii Sovietice și toate fostele țări satelit ale Moscovei din Europa de Est să participe la ceea ce reprezintă un vag sistem de securitate colectivă. Amestec de wilsonism și de critică a stăvilirii tipică pentru Wallace, descrise în capitolul 16, acesta pune în aplicare principiile securității colective; echivalând victimele imperialismului sovietic și rus cu înfăptuitorii lui, parteneriatul dă republicilor din Asia Centrală, de la granițele Afganistanului, același statut ca Poloniei, victima a patru împărțiri la care Rusia a luat parte. Parteneriatul pentru Pace nu este o haltă pe drumul spre NATO, cum adeseori a fost greșit declarat, ci o alternativă la alianță, exactîn același fel în care Tratatul de la Locarno a fost o alternativă la alianța cu Marea Britanie pe care Franța a căutat să o încheie în anii 1920.
Totuși, Locarno a arătat că nu există cale de mijloc între o alianță bazată pe un scop comun și o instituție multilaterală care este bazată nu pe o percepție comună a amenințării, ci pe îndeplinirea unor condiții specifice da guvernare internă. Parteneriatul pentru Pace își asumă riscul de a crea două setiru de granițe în Europa: cele care sunt protejate de garanți ai securității și altele acolo unde acești garanți au fost refuzați – o stare de lucruri menită să se vădească tentantă pentru agresori potențiali și demoralizatoare pentru victimele potențiale. Trebuie avută grijă, altfel, în numele evitării confruntării, în Europa de Est și Centrală este creat un teritoriul al nimănui – sursă pentru numeroase conflicte.
Se va dovedi imposibil de rezolvat problemele gemene ale securității pentru Europa de Est și integrării Rusiei în comunitatea internațională, ca parte a unuia și aceluiași program. Dacă Parteneriatul pentru Pace este făcut un aspect al NATO, el se prea poate să submineze Alianța Atlantică prin distragerea ei spre activități fără raport cu vreo misiune de securitate realistă, să amplifice sentimentul de insecuritate al Europei de Est și, încă, fiind destul de ambiguu, să nu reușească să împace Rusia. Într-adevăr, Parteneriatul pentru Pace își asumă riscul de a fi tratat ca irelevant, dacă nu periculos, de către victimele potențiale ale agresiunii, fiind tratat în același timp în Asia ca un club etnic direcționat în principal împotriva Chinei și a Japoniei.
În același timp, este importantă punerea în legătură a Rusiei cu națiunile atlantice. Este menirea unei instituții care își spune Parteneriatul pentru Pace, cu condiția să se ocupe de misiuni pe care toți membrii săi le interpretează în mod semnificativ de asemănător. Asemenea sarcini comune există în domeniul dezvoltării economice, educației și culturii. Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE) poate căpăta funcțiuni extinse în vederea acestor obiective, și redenumită Parteneriatul pentru Pace.
Într-o asemenea gândire, Alianța Atlantică ar stabili un cadru politic comun și asigura securitatea generală; Uniunea Europeană ar accelera primirea ca membri a foștilor sateliți est europeni; iar Consiliul de Cooperare Nord Atlantic (NACC) și Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa, probabil redenumită Parteneriatul pentru Pace, ar realiza legătura dintre republicile fostei Uniuni Sovietice – mai ales Federația Rusă – și structura atlantică. O umbrelă de securitate s-ar întinde asupra noilor democrații din Europa de Est. Dacă Rusia ar rămâne între granițele ei, atenția principală s-ar muta cu timpul asupra Parteneriatului. Proiectele politice și economice comune ar domina tot mai mult relațiile Est-Vest.
Viitorul relațiilor atlantice nu rezidă în relațiile Est-Vest, ci în rolul decisiv al primelor în ajutarea Americii de a face față evoluției previzibile a secolului douăzeci și unu. La momentul scrierii acestei cărți, este imposibil de spus care din forțele ce tălăzuiesc va exercita cea mai puternică dominație sau cea mai mare amenințătoare, sau în ce combinație: dacă va fi Rusia, China sau Islamul fundamentalist. Insă capacitatea Americii de a face față oricăreia dintre aceste evoluții va fi sporită prin cooperarea națiunilor Atlanticului de Nord. Astfel, ceea ce purta numele de chestiuni „din afara zonei” va deveni nucleul relațiilor nord atlantice, care vor trebui reorganizate în vederea acestui scop.
A existat un val de interes american în Asia, simbolizat de propunerea pentru o Comunitate Pacifică făcută de Clinton la o întâlnire cu șefii de guvern din Asia, în 1993. Însă termenul de „comunitate” se aplică Asiei numai în cel mai limitat sens, deoarece relațiile din Pacific sunt fundamental diferite de cele din zona Atlanticului, în vreme de națiunile Europei sunt grupate în instituții comune, națiunile Asiei se privesc ca distincte și competitoare. Relațiile dintre principalele națiuni asiatice poartă cele mai multe din atributele sistemului european de echilibru-al-puterii din secolul nouăsprezece. Orice sporire semnificativă a puterii uneia dintre ele este aproape sigur că determină o manevră în compensare din partea celorlalte.
Cartea pe post de joker este atitudinea Statelor Unite, care au capacitatea – deși nu neapărat filozofia – de a funcționa în mare măsură în același fel ca Marea Britanie când a menținut echilibrul european al puterii până la cele două războaie mondiale din secolul douăzeci. Stabilitatea regiunii asiatic-pacifice, structura de sprijin a lăudatei sale prosperități, nu este o lege naturală, ci consecința unui echilibru care va necesita tot mai atentă și deliberată îngrijire în lumea de după războiul rece.
Wilsonismul are puțini discipoli în Asia. Nu există nici o pretenție de securitate colectivă sau de așezare a cooperării pe bazele unor valori interne împărtășite, nici chiar din partea puținelor democrații existente. Întregul accent este pus pe echilibru și interes național. Cheltuielile militare sunt deja în creștere în toate țările importante ale Asiei. China este pe cale de a ajunge la statutul de supraputere. Cu o rată a creșterii de 8 la sută, care înseamnă mai puțin decât cea menținută pe parcursul anilor 1980, Produsul Național Brut al Chinei se va apropia de cel al Statelor Unite spre sfârșitul celui de-al doilea deceniu al secolului douăzeci și unu. Mult înainte de aceasta, umbra politică și militară a Chinei va cădea asupra Asiei și va afecta calculele celorlalte puteri, indiferent cât de stăpânită s-ar putea dovedi politica actuală a Chinei. Celelalte națiuni ale Asiei se pare că vor căuta contraponderi la o Chină tot mai puternică, așa cum fac deja cu privire la Japonia. Deși nu o vor recunoaște, națiunile din Asia de Sud-Est includ până acum temutul Vietnam în gruparea lor (ASEAN) în mare măsură pentru a echilibra China și Japonia. Și tot acesta este motivul pentru care ASEAN cere Statelor Unite să rămână angajate în regiunea lor.
Rolul Japoniei va fi inevitabil adaptat la acele circumstanțe schimbate, deși, urmându-și stilul național, liderii japonezi vor face acomodarea prin acumularea de nuanțe aparent imperceptibile. În timpul războiului rece, Japonia, abandonându-și istorica încredere în sine, a prosperat sub protecția Statelor Unite. Concurent economic hotărât, ea a plătit pentru libertatea de mișcare în domeniul economic prin subordonarea politicilor sale externe și de securitate celor ale Washingtonului. Atâta vreme cât Uniunea Societică a putut fi percepută de ambele țări ca principala amenințare la adresa securității, a avut sens ca interesele naționale americane și japoneze să fie tratate ca identice.
Modelul acesta nu pare că va mai continua să fie valabil. O dată cu sporirea puterii militare a Chinei și a Coreei și cu localizarea în Siberia a celei mai puțin afectate părți a puterii militare sovietice, proiectanții pe termen lung japonezi nu vor considera la nesfârșit că identitatea absolută a intereselor americane și japoneze este un dat. Când fiecare nouă administrație americană își începe mandatul prin declararea reevaluării politicilor existente (sau cel puțin lasă să se înțeleagă că acestea pot fi modificate), și când confruntarea pe chestiuni economice devine mai degrabă o regulă decât o excepție, este dificil de susținut că interesele politicilor externe americane și japoneze nu pot fi niciodată divergente. În orice caz, perspectiva Japoniei asupra continentului asiatic diferă de cea a Americii datorită apropierii geografice și experienței istorice. Prin urmare, bugetul japonez al apărării s-a tot furișat în sus până ce a ajuns al treilea ca mărime în lume și, date fiind problemele interne ale Rusiei, probabil al doilea ca eficiență maximă.
Când, în 1992, pe atunci prim ministrul japonez Kuchi Miyazawa a fost întrebat dacă Japonia ar accepta o capacitate nucleară nord coreeană, el a răspuns într-o manieră directă foarte nejaponeza, printr-un singur cuvânt, „nu”. Însemna aceasta că Japonia avea să-și dezvolte propria capacitate nucleară? Sau că avea să caute să o suprime pe cea a Coreii de Nord? Simplul fapt că aceste întrebări pot fi puse sugerează posibilitatea unei desprinderi a Japoniei, într-o anumită măsură, de odgoanele politicii externe și de securitate ale Americii.
Faptul că asupra celorlalte probleme importante ar fi posibile analize încă și mai pătrunzătoare arată cât de schimbător și probabil chiar precar poate deveni echilibrul asiatic. În măsura în care încearcă să păstreze echilibrul în Asia, Statele Unite nu pot aștepta până ce echilibrul este deja periclitat. Politica lor trebuie să fie destul de flexibilă pentru a fi în stare să influențeze toate forumurile asiatice existente, într-o anumită măsură, aceasta se întâmplă deja. Un rol auxiliar în ASEAN (pentru Asia de Sud-Est) și o participare majoră în Cooperarea Economică a Asiei Pacifice (APEC) au fost deja stabilite.
Însă limitele influenței Americii asupra unor asemenea instituții multilaterale devin și ele evidente. Propunerea lui Clinton pentru o Comunitate a Pacificului mai instituționalizată, după modelul european, a fost primită cu o rezervă politicoasă, în mare parte deoarece națiunile Asiei nu se văd ca o comunitate. Ele nu doresc un cadru instituțional care ar putea da supraputerilor potențiale ale Asiei – sau chiar Statelor Unite – o poziție importantă în afacerile lor. Națiunile Asiei sunt deschise schimburilor de idei cu America; de asemenea, sunt favorabile ideii de a păstra America destul de implicată astfel ca, în caz de nevoie, ea să poată respinge amenințările la independența lor. Dar sunt prea neîncrezătoare față de vecinii puternici și în anumită măsură față de Statele Unite, pentru a fi favorabile unor instituții oficiale, la scara Pacificului.
Capacitatea Americii de a modela evenimentele va depinde așadar în cele din urmă și în primul rând de relațiile sale bilaterale cu majoritatea statelor mari ale Asiei. Este motivul pentru care politicile Americii față de Japonia și China deopotrivă – la momentul scrierii acestei lucrări foarte controversate – presupun o importanță atât de critică. Deoarece, rolul jucat de America este cheia ajutorului dat Japoniei și Chinei pentru a coexista în ciuda neîncrederii uneia în cealaltă. În viitorul imediat, Japonia confruntată cu o populație îmbătrânită și o economie stagnantă, s-ar putea decide să-și exercite presiunea superiorității tehnologice și strategice înainte ca China să devină o supraputere și Rusia să-și recapete puterea. După aceea, ea ar putea recurge la marele egalizator, tehnologia nucleară.
În orice situație, relațiile japono-americane vor constitui o contribuție vitală la moderația japoneză și o încurajare semnificativă pentru celelalte națiuni ale Asiei. Puterea militară japoneză legată de America îngrijorează China și celelalte națiuni din Asia mai puțin decât capacitatea militară japoneză pur națională. Iar Japonia va decide că are mai puțină nevoie de putere militară câtă vreme cât există o rețea de securitate americană – chiar dacă este mai puțin cuprinzătoare ca înainte. O prezență militară americană substanțială în Asia de Nord-Est (Japonia și Coreea) va fi necesară. În absența ei, angajamentului Americii față de un rol permanent în Asia i-ar lipsi credibilitatea, iar Japonia și China ar fi tot mai mult tentate să-și urmeze cursurile de acțiune naționale care, în cele din urmă, s-ar putea prea bine îndrepta unul împotriva celuilalt, cu toate celelalte state tampon între ele.
Revitalizarea și limpezirea relațiilor japono-americane pe baza intereselor geopolitice paralele va întâmpina obstacole majore. Dezacordurile economice sunt obișnuite; obstacolele culturale se pot dovedi chiar mai perfide. Acestea sunt cel mai dureros – și uneori înnebunitor – evidente în diversele abordări naționale în luarea deciziilor. America decide pe bază de statut; cineva cu autoritate, de obicei președintele, uneori secretarul de stat, alege cursul pe care-l preferă dintre opțiunile aflate la îndemână, mai mult sau mai puțin în virtutea funcției deținute. Japonia operează prin consens. Nici o persoană singură, – nici chiar primul ministru – nu are autoritatea de a lua o decizie. Toți cei care trebuie să ducă la îndeplinire decizia participă la formarea consensului, care nu este considerat complet până ce nu și-a dat fiecare acordul.
Toate acestea practic garantează că, la întâlnirile dintre un președinte American și un prim ministru japonez, diferențele de substanță se combină cu înțelegeri greșite. Când un președinte american își exprimă acordul, el prefigurează acțiunea; când se declară de acord prim ministrul japonez, el transmite o atitudine care implică nu atât că este de acord cu poziția americană, cât că a înțeles-o și că o va prezenta grupului său de consens. El presupune că este clar că autoritatea sa nu depășește acest cadru. Pentru ca negocierile asupra viitorului Asiei să aibă succes, America are nevoie de mai multă răbdare, iar Japonia trebuie să se pună în situația de a discuta politici semnificative pe termen lung, de care depinde în ultimă instanță cooperarea viitoare.
Într-un mod curios, fermitatea relațiilor japono-americane va constitui reversul relațiilor sino-americane. În ciuda unei considerabile afinități față de cultura chineză, Japonia este sfâșiată între admirație și teamă, între dorința de prietenie și nevoia de dominație. Tensiunea sino-americană ispitește Japonia să se disocieze de Statele Unite într-un efort, dacă nu de a-și spori influența în China, cel puțin de a nu și-o diminua prin urmarea prea strânsă a căii indicate de America. În același timp, o abordare japoneză pur naționalistă implică riscul de a fi interpretată la Beijing ca o expresie a poftei japoneze de dominare. Bunele relațiile americane cu China sunt prin urmare o condiție a bunelor relații pe termen lung cu Japonia, ca și a bunelor relații sino-japoneze. Este un triunghi pe care oricare dintre părți nu îl poate abandona decât cu un mare risc. Este de asemenea o ambiguitate cu care Statele Unite nu se simte perfect confortabil de vreme ce vine împotriva tendinței americane de a eticheta clar națiunile drept prieteni sau dușmani.
Dintre toate puterile mari sau potențial mari, China se află în cea mai pronunțată ascensiune. Statele Unite sunt deja cele mai puternice, Europa trebuie să lucreze pentru a-și întări coeziunea, Rusia este un uriaș șovăielnic, iar Japonia este bogată dar, deocamdată, timidă. China, oricum, cu rate de creștere economică apropiate de 10 la sută anual, cu un puternic sentiment al coeziunii naționale și cu o armată chiar mai musculoasă, va arăta cea mai mare creștere relativă în statură dintre marile puteri. În 1943, Roosevelt avusese în vedere China ca pe unul dintre „Cei Patru Polițiști”, dar China la scurt timp după aceea s-a cufundat în tumultul războiului civil. China maoistă care a rezultat voia să fie o mare putere independentă, dar era frustrată de luminile ei de poziție ideologice. Dând la spate convulsiile ideologice, liderii reformiști al Chinei au urmat interesul național chinez cu abilă tenacitate. O politică de confruntare cu China riscă izolarea Americii în Asia. Nici o țară asiatică nu ar vrea – sau și-ar permite – să sprijine America în vreun conflict cu China, pe care l-ar considera a fi rezultatul politicii greșite a Statelor Unite. În asemenea circumstanțe, marea majoritate a națiunilor asiatice s-ar disocia de America într-o măsură mai mare sau mai mică, oricât de mult le-ar displace în sinea lor acest lucru. Deoarece toate țările se așteaptă ca America să creeze un cadru stabil, pe termen lung, care va integra atât China cât și Japonia – opțiune exclusă vis-a-vis de ambele țări în cazul unei confruntării sino-americane.
Ca națiunea cu cea mai lungă istorie de politică externă independentă și cu tradiție în așezarea politicii sale externe pe interesul național, China salută implicarea americană în Asia ca pe o contrapondere la temuții ei vecini, Japonia și Rusia și – într-o mai mică măsură – India. Cu toate acestea, o politică americană care caută simultan prietenia Beijingului și a țărilor care sunt percepute la Beijing ca amenințări potențiale la adresa securității chineze – care este poziția corectă a Statelor Unite – necesită un dialog atent și regulat între Washington și Beijing.
Vreme de patru ani după evenimentele din Piața Tiananmen, din 1989, acest dialog a fost inhibat de refuzul american de a se angaja în contacte la nivel înalt – măsură niciodată folosită împotriva Uniunii Sovietice, nici chiar în toiul Războiului rece. În centrul relațiilor sino-americane s-au deplasat astfel drepturile omului.
Administrația Clinton a restabilit cu înțelepciune contactele la nivel înalt; viitorul relațiilor sino-americane depinde de acum înainte în mod esențial de substanța acestor schimburi. În mod clar, Statele Unite nu își pot abandona tradiționala preocupare pentru drepturile omului și valorile democratice, problema nu este susținerea de către America a valorilor sale, ci măsura în care este condiționată de ele totalitatea aspectelor relațiilor sino-americane. China găsește condescendentă implicația că erlațiile sino-americane sunt bazate nu pe interese reciproce, ci pe favoruri americane care pot fi acordate sau retrase la discreția Washingtonului. Această atitudine face ca America să apară necredibilă și băgăreață deopotrivă, iar necredibilitatea este cea mai mare lipsă în ochii chinezilor.
Pentru China, o țară predominantă istoric în regiunea ei – într-adevăr, în lumea cunoscută ei -, orice încercare de a-i desființa instituțiile și practicile ar provoca un resentiment profund. Această sensibilitate generală este amplificată de optica chineză asupra amestecului Occidentului în istoria sa. De când războaiele opiumului de la începutul secolului nouăsprezece au deschis țara în forță, Occidentul a fost văzut de chinezi ca aducătorul unei nesfârșite serii de umilințe. Egalitatea statutului, o aprigă insistență de a nu se înclina înaintea directivelor străinilor, reprezintă pentru liderii chinezi nu o tactică, ci un imperativ moral.
De la Statele Unite China caută să obțină o relație strategică pentru a echilibra vecinii pe care îi consideră puternici și pizmași deopotrivă. Pentru a ajunge la acest nivel de coordonare în politica externă, China ar fi de acord să facă unele concesii în domeniul drepturilor omului, cu condiția să poată fi prezentate ca rezultat al propriei alegeri libere. Insă accentul pus de americani pe condiții public prescrise este perceput de China atât ca o încercare de a-i converti societatea la valorile americane – așadar umilitoare -, cât și ca o lipsă de seriozitate din partea Americii. Deoarece aceasta sugerează că America nu are nici un interes în echilibrul asiatic ca atare. Dar dacă pe America nu se poate conta pentru atingerea acestui obiectiv, China nu va avea nici un interes să-i facă concesii. Cheia erlațiilor sino-americane – paradoxal, chiar și în problema drepturilor omului – este o cooperare tacită asupra strategiei globale, și mai cu seamă asiatice.
În privința Europei, America împărtășește cu aceasta o comuniune de valori, dar încă nu a fost în stare să găsească o politică comună sau instituții adecvate pentru perioada de după războiul rece; în privința Asiei, pentru America este posibilă definirea unei strategii generale dorite, dar nu și a unei comuniuni de valori. Totuși, destul de neașteptat, în emisfera vestică își face apariția o confluență de obiective morale și geopolitice, proprii wilsonismului și Realpolitik-ului.
Politica externă timpurie a Statelor Unite în emisfera vestică a fost esențialmente una de intervenționism de mare putere. Politica Bunului Vecin, a lui Franklin Roosevelt, anunțată în 1933, a marcat întoarcerea spre cooperare. Tratatul de la Rio, din 1947, și Pactul de la Bogota, din 1948, au furnizat o componentă de securitate ce a fost instituționalizată în Organizația Statelor Americane. Alianța pentru Progres a președintelui Kennedy, din 1961, a introdus ajutorul străin și cooperarea economică, cu toate că politica de perspectivă era sortită eșecului de orientarea statistă a receptorilor.
În timpul războiului rece, cele mai multe dintre națiunile Americii Latine au fost conduse de guverne autoritariste, în general militare, angajate în controlul de stat al economiilor lor. Cu începere de la mijlocul anilor 1980, Ameica Latină s-a scuturat de paralizia economică și a început să avanseze cu o unanimitate remarcabilă înspre democrație și economia de piață. Brazilia, Argentina și Chile au abandonat guvernarea militară în favoarea conducerii democratice. America Centrală a pus capăt războaielor ei civile. Falimentată de împrumuturi nesocotite America Latină s-a supus de bună voie disciplinei financiare. Aproape pretutindeni, economiile dominate de stat au fost treptat deschise forțelor pieței.
Întreprinderea pentru Inițiativa Americilor, anunțată de Bush în 1990, și bătălia pentru un Acord Nord American pentru Liber Comerț [NAFTA – n.tr.] cu Mexicul și Canada, încheiat cu succes de Clinton în 1993, reprezintă cea mai inovativă politică americană față de America Latină din întreaga istorie. După o serie de urcușuri și coborâșuri, emisfera vestică pare a fi pe punctul de a se transforma într-un element cheie al unei noi și umane ordini globale. Un grup de națiuni democratice s-a oferit pe sine drept exemplu de guvernare populară, economie de piață și comerț liber la scara unei emisfere. Unica dictatură marxistă rămasă în emisfera vestică este Cuba; pretutindeni în afara ei, metodele naționaliste, protecționiste de management economic sunt înlocuite de economii libere, ospitaliere față de investițiile străine și dispuse să sprijine sistemele deschise de comerț internațional. Punând accentul pe obligațiile reciproce și acțiunea întreprinsă în cooperare, obiectivul final și radical este crearea unei zone de comerț liber din Alaska la Capul Horn – un concept care, cu puțin timp înainte, ar fi fost considerat utopic fără speranță.
Un sistem de comerț liber la scara emisferei vestice – cu NAFTA ca prim pas – va da Americilor un rol de comandă indiferent ce se va întâmpla. Dacă principiile rundei uruguaiene a Acordului General pentru Comerț și Tarife (GATT) negociate în 1993 izbândesc în fapt, emisfera vestică va fi un participant major la creșterea economică globală. Dacă dominația revine unor grupări regionale discriminatorii, emisfera vestică, cu vasta sa piață, va fi în stare să concureze eficient cu alte blocuri comerciale regionale; într-adevăr, NAFTA este cel mai eficient mijloc de a zădărnici apariția unei asemenea competiții sau de a o câștiga, dacă apare. Prin oferirea calității de membru asociat națiunilor din afara emisferei vestice care sunt gata să se conformeze principiilor sale, o NAFTA extinsă poate crea stimulente pentru respectarea comerțului liber și penalizarea națiunilor care insistă în menținerea unor reguli mai restrictive. Într-o lume în care America este adeseori obligată să atingă echilibrul între propriile valori și necesități, ea a descoperit că idealurile și obiectivele sale geopolitice se cuplează în emisfera vestică, unde își au originea aspirațiile sale și unde au fost întreprinse primele sale inițiative majore în politica externă.
Lansându-se pentru cea de-a treia oară în acest secol în crearea unei noi ordini mondiale, sarcina cea mai importantă a Americii este atingerea unui echilibru între tentațiile îngemănate inerente execpționalismului său: ideea că America trebuie să remedieze orice rău și să stabilizeze orice deranjament, și instinctul latent de a se retrage în sine. Implicarea lispsită de discernământ în toate tulburările etnice și războaiele civile din perioada care a urmat războiului rece ar lăsa fără vlagă o Americă cruciată. Însă o Americă ce s-ar limita la rafinarea virtuților sale interne ar lăsa, în cele din urmă, securitatea și prosperitatea Americii pe seama deciziilor luate de alte societăți, aflate la mare distanță și asupra cărora America ar pierde treptat controlul.
Când, în 1821, John Quincy Adams i-a avertizat pe americani asupra înclinării lor de a ucide „monștri aflați în depărtări”, nu și-ar fi putut imagina adevăratul număr și amploarea monștrilor care aveau să existe în lumea de după Războiul rece. Nu orice rău poate fi combătut de America, cu atât mai puțin de America singură. Dar unii monștri trebuie, dacă nu uciși, măcar ținuți la distanță. Cea mai mare nevoie este de criterii de selecție.
Conducătorii Americii au pus în general accentul pe motivație, nu pe structură. Au acordat mai multă atenție schimbării atitudinilor decât calculării contraponderilor lor. Ca rezultat, societatea americană este specific ambivalență față de lecțiile istoriei. Filmele americane descriu adeseori cum anumite evenimente dramatice transformă un ticălos într-un monument de virtute (uneori până la exagerare) – o reflexie a omniprezentei credințe naționale că trecutul nu are nici o pretenție finală și că este întotdeauna posibil să o iei de la capăt. În lumea reală, asemenea transformări sunt arareori observate la indivizi, și chiar mai puțin la națiuni, care sunt alcătuite din numeroase alegeri individuale.
Respingerea istoriei ridică în slăvi imaginea unui om universal trăind conform unor maxime universale, indiferent de trecut, de geografie sau de alte circumstanțe imuabile. De vreme ce tradiția americană pune accentul mai degrabă pe adevărurile universale decât pe caracteristicile naționale, politicienii americani au preferat în general abordările multilaterale celor naționale: agendele dezarmării, ale neproli-ferării și ale drepturilor omului, în favoarea chestiunilor esențialmente naționale, geopolitice sau strategice.
Refuzul american de a se extazia în fața istoriei și insistența asupra permanentei posibilități de reînnoire conferă o mare demnitate, frumusețe chiar, stilului de viață american. Frica națională că cei obsedați de istorie produc profeții pe care le împlinesc ei înșiși încorporează o mare înțelepciune populară. Totuși, dictonul lui Santayana, că cei ce nesocotesc istoria sunt osândiți să o repete, poate fi sprijinit de chiar mai multe exemple.
O țară cu tradiția idealistă a Americii nu-și poate așeza politica pe echilibrul puterii ca singur criteriu al unei noi ordini mondiale. Dar ea trebuie să învețe că echilibrul este o precondiție fundamentală pentru urmărirea obiectivelor sale istorice. Iar aceste țeluri mai înalte nu pot fi atinse prin retorică sau poză. Sistemul internațional pe cale să apară este mult mai complex decât oricare dintre cele întâlnite anterior de diplomația americană. Politica externă trebuie să fie condusă de un sistem politic ce pune accent pe imediat și furnizează puține stimulente pe termen lung. Conducătorii săi sunt obligați să aibă a face cu electorate ce tind să-și recepteze informațiile prin intermediul imaginilor vizuale. Toate acestea pun preț pe emoție și pe dispoziție într-un moment care necesită regândirea priorităților și analizarea posibilităților.
Cu siguranță, Realpolitik nu este un panaceu universal automat. Echilibrul-puterii și-a atins apogeul la patruzeci de ani după războaiele napoleoniene. El a funcționat perfect în această perioadă deoarece fusese proiectat deliberat pentru a se întări echilibrul și, la fel de important, deoarece că a fost sprijinit de un sentiment al valorilor comune, cel puțin între curțile conservatoare. După Războiul Crimeii, acel sentiment al valorilor comune s-a tocit treptat, și s-a revenit la condițiile secolului optsprezece, acum devenite cu mult mai periculoase datorită tehnologiilor moderne și rolului crescând al opiniei publice. Chiar și statele despotice au putut apela la publicul lor invocând un pericol extern – și substituind consensul democratic prin amenințările din afară. Consolidarea națională a statelor europene a redus numărul jucătorilor și posibilitatea de a substitui desfășurările de forțe prin combinații diplomatice, în vreme ce prăbușirea unui sentiment comun al legitimității a erodat restricțiile morale.
În ciuda aversiunii istorice a Americii față de echilibrul puterii, aceste lecții sunt relevante pentru politica externă americană din perioada ce a urmat Războiului rece. Pentru prima oară în istoria sa, America face actualmente parte dintr-un sistem internațional în care ea este țara cea mai puternică. Deși este o supraputere militară, America nu-și mai poate impune voința deoarece nici puterea și nici ideologia ei nu se potrivesc cu ambițiile imperiale. Iar armele nucleare, în care America deține supremația, tind spre o egalizare a puterii utilizabile.
Statele Unite se găsesc așadar tot mai mult într-o lume având numeroase similitudini cu Europa secolului nouăsprezece, deși la o scară globală. Se poate spera să apară ceva asemănător sistemului lui Metternich, în care un echilibru al puterii este întărit de un sentiment comun al valorilor. Iar în vremurile moderne, aceste valori ar trebui să fie democratice.
Însă Metternich nu trebuise să creeze el ordinea legitimă; în esență, ea exista deja. În lumea contemporană, democrația este departe de a fi universală, iar acolo unde este proclamată, nu este definită cu necesitate în termeni comensurabili. Este rezonabil pentru Statele Unite să încerce să sprijine echilibrul prin consens moral. Pentru a fi consecventă cu ea însăși, America trebuie să încerce să creeze cel mai amplu posibil consens moral în jurul unui angajament global față de democrație. Dar ea nu îndrăznește să neglijeze analizarea echilibrului puterii. Deoarece căutarea consensului moral devine autodistructivă atunci când distruge echilibrul.
Dacă un sistem wilsonian bazat pe legitimitate nu este posibil, America va trebui să învețe să opereze în cadrul unui sistem de echilibru-al-puterii, oricât de neplăcut i-ar fi un asemenea curs. În secolul nouăsprezece, au existat două modele pentru sisteme de echilibru-al-puterii: modelul britanic, exemplificat de abordarea lui Palmerston/Disraeli; și modelul lui Bismarck. Abordarea britanică era să se aștepte ca echilibrul puterii să fie direct amenințat înainte de a interveni, iar atunci aproape de fiecare dată de partea cea mai slabă; abordarea lui Bismarck încerca să prevină apariția provocărilor prin stabilirea de relații strânse cu cât mai multe părți cu putință, prin construirea unor sisteme de alianțe care să se suprapună și prin folosirea influenței rezultate pentru a modera pretențiile celor aflați în contradicție.
Oricât ar părea de ciudat în lumina experiențelor americane cu Germania pe parcursul a două războaie mondiale, stilul lui Bismarck de a obține echilibrul puterii se potrivește probabil mai bine cu abordarea tradițional americană a relațiilor internaționale. Metoda Palmerston/Disraeli cerea o distanțare disciplinată față de dispute și o angajare neclintită în beneficiul echilibrului în fața amenințărilor. Atât disputele, cât și amenințările trebuiau să fie evaluate aproape în întregime în termenii echilibrului puterii. America ar găsi destul de dificil de controlat fie distanțarea, fie neclintirea, pentru a nu mai vorbi de dispoziția de a interpreta afacerile internaționale strict în termenii echilibrului puterii.
Politica de mai târziu-a lui Bismarck a căutat în avans să țină în frâu puterea printr-un oarecare consens asupra unor obiective comune diferitelor grupuri de țări. Într-o lume interdependentă, America va găsi că este dificil să practice spendida izolare a Marii Britanii. Dar este de asemenea greu de crezut că ea va fi în stare să stabilească un sistem cuprinzător de securitate aplicabil în mod egal tuturor părților lumii. Cele mai creative soluții vor viza construirea de structuri suprapuse, unele bazate pe principii politice și economice comune, ca în emisfera vestică; altele combinând principii comune și preocupări comune legate de securitate, ca în zona atlantică și în Asia de Nord-Est; iar altele amplu bazate pe legături economice, ca în relațiile cu Asia de sud-Est.
În nici un caz, istoria nu va ierta eșecul ținând cont de amploarea sarcinii. Ceea ce trebuie să stăpânească America este tranziția de la o epocă în care toate alegerile păreau deschise spre o perioadă în care încă poate realiza mai multe decât oricare altă societate, însă numai dacă reușește să își învețe propriile limite. Pe parcursul celei mai mari părți a istoriei sale, America nu a cunoscut nici o amenințare la adresa supraviețuirii ei. Când o asemenea amenințare a apărut în cele din urmă în timpul Războiului rece, ea a fost complet învinsă. Experiența americană a încurajat astfel credința că America, singura dintre națiunile lumii, este de neînvins și că se poate impune prin exemplul virtuților și faptelor sale bune.
În lumea de după Războiul rece, ar transforma inocența în autoîngăduință. Într-un moment în care America nu este în stare nici să domine lumea, nici să se retragă din ea, când se constată ea însăși atotputernică și complet vulnerabilă deopotrivă, ea nu trebuie să-și abandoneze idealurile care i-au făcut măreția. Dar nici nu trebuie să pună în pericol acea măreție nutrind iluzii în legătură cu întinderea posibilităților sale de cuprindere. Conducerea lumii este inerentă puterii și valorilor Americii, dar ea nu include privilegiul de a pretinde că America face altor națiuni o favoare când se asociază cu ele sau că are o capacitate nelimitată de a-și impune voința retrăgându-și favorurile. Pentru America, orice asociere cu Realpolitik trebuie să țină cont de valorile de bază ale primei societăți din istorie creată explicit în numele libertății. Cu toate acestea, supraviețuirea și progresul Americii vor depinde de asemenea de capacitatea sa de a face alegeri care să reflecte realitatea contemporană. Altfel, politica externă se va transforma în postură de autoîndreptățire. Greutatea relativă care va fi acordată fiecăreia dintre aceste componente și prețul asociat fiecărei priorități definesc atât pretențiile, cât și statura liderilor politici. Ceea ce un lider nu trebuie să facă niciodată este să sugereze că alegerea nu are nici o valoare, sau că nu este nevoie să fie atins nici un echilibru.
În călătoria sa solitară pe calea ordinii mondiale pentru cea de-a treia oară în epoca modernă, idealismul american rămâne esențial ca întotdeuna, poate chiar și mai mult. Dar în noua ordine mondială, rolul său va fi să furnizeze credința necesară pentru sprijinirea Americii prin toate ambiguitățile alegerii într-o lume imperfectă. Idealismul tradițional american trebuie să se combine cu o evaluare cumpănită a realităților contemporane pentru a da la iveală o definiție utilizabilă a intereselor americane. În trecut, eforturile politicii externe americane au fost inspirate de viziunile utopice ale unui oarecare punct final după depășirea căruia armonia inerentă a lumii avea să se afirme de la sine.
De aici înainte, puține asemenea rezultate finale se află în perspectivă; împlinirea idealurilor Americii va trebui căutată în acumularea cu răbdare de succese parțiale. Certitudinile amenințării fizice și ale ideologiei ostile caracteristice Războiului rece s-au dus. Convingerile necesare pentru stăpânirea ordinii mondiale născânde sunt mai abstracte: o viziune a unui viitor ce nu poate fi demonstrat când este prezentat și judecăți asupra relațiilor dintre speranță și posibilitate, care sunt, în esență, conjuncturale. Obiectivele wilsoniene ale trecutului Americii – pace, stabilitate, progres și libertate pentru omenire – vor trebui să fie căutate într-o călătorie fără sfârșit. „Călătorule,” spune un proverb spaniol, „nu există drumuri. Drumurile se fac pășind.”
Bibliografie
Andrei Sida, Drept diplomatic, Ed. Risoprint, Cluj, 1999;
Cf. V. Martin. La vie internaționale dans la Grece des cites (VIe-lVe siecle avânt J.C.), Paris-Geneve, 1940;
Dumitru Mazilu, Diplomația Uniunii Europene și diplomația altor puteri ale lumii, în Revista Română de Drept comunitar nr. 4/2006;
Dumitru Mazilu, Diplomația transformațională, în Lumea, nr. 5 (157), 2006;
Dumitru Mazilu, Integrarea Europeană, ediția a IV-a, Editura Lumina Lex, București, 2006;
Dan Năstase, Privilegiile în activitatea diplomatică a Uniunii Europene, în „Drept diplomatic și consulat', Editura Fundației România de Mâine, București, 2006;
Emil Condurachi, Cu privire la raporturile dintre autohtoni și greci in așezările sclavagiste din Dobrogea, în: „Studii și cercetări de istorie veche”, II (1951), nr. 2;
Harol d Nicolson, Arta diplomatică, București, Editura politică, 1966;
Harry Truman, Interviu acordat ziarului New York Times, în Andre Fontaine, Histoire de la Guerre froide, vol. I, Editura Fayard, Paris, 1966;
Hans Morgenthau, Politics Among Nations, ediția a 4-a, Alfred A. Knopf, New York, 1967;
Henry Kissinger, Diplomația, Ed. All, București 1998;
Ion Anghel, Drept diplomatic, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1984;
Ion Anghel, Drept diplomatic, Ed. Științifică și Encilopedică, București, 1987;
Ion Jinga, Andrei Popescu, Integrarea Europeană, Editura Lumina Lex, București, 2000;
Immanuel Geis, Globalizarea și noua ordine mondială, în Istoria lumii, Editura All Essential, 2002;
M. Bartos, Dreptul diplomației;
P. Alexandrescu, Izvoarele grecești despre retragerea lui Darius din expediția scitică, în: „Studii și cercetări de istorie veche”, VII (1956), nr. 3-4;
R.G. Feltham, Introducere in studiul și practica diplomației, Ed. All, București;
Ronald Reagan, An American Life, Simon & Schuster, New York, 1990;
Robert Schumann, Pour l'Europe, Editura Negel, Paris, 1963;
Tucidide, Războiul peloponesiac, trad. N. Barbu, București, Editura Științifică, 1966;
Vasile Crețu, Drept internațional public, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2004;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Puterea Diplomatiei Si Diplomatia Puterii (ID: 126040)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.