Puterea de Lucru Judecat al Hotaririi Judecatoresti

CUPRINS

Introducere…………………………………………………………………………………………………………….

Capitolul I. Noțiuni generale privind hotărîrea judecătorească.

Noțiunea, importanța, cuprinsul și clasificarea hotărîrilor judecătorești…………………

Cerințele înaintate față de hotărîrea judecătorească…………………………………………..

Capitolul II. Deliberarea și pronunțarea hotărîrii judecătorești…………………………………..

2.1.Procedura de deliberare și adoptare a hotărîrii…………………………………………………….

2.2.Redactarea și explicarea hotărîrii……………………………………………………………………..

2.3.Corectarea greșelilor și emiterea hotărîrii suplimentare…………………………………..

Capitolul III. Puterea de lucru judecat a hotărîrii judecătorești

3.1. Caracteristicile lucrului judecat……………………………………. …………………………………

3.2. Elemetele lucrului judecat………………………………………………………………………………

3.3. Efectele lucrului judecat……………………………………………………………………………………..

3.4. Modul în care se poate ataca a puterea de lucru judecat………………………….

Concluzii și recomandări Bibliografie………………………………………………………………………………………………………………………..

Anexe……………………………………………………………………………………………………………………………….

Introducere

Actualitatea și importanța problemei abordate. Hoărîrea judecătorească find un act de voință al instanței de judecată are o importanță colosală, deoarece rezolvă fondul cauzei și stabilește adevărul. Cu ajutorul hotărîrii judecătorești, instanța de judecată rezolvă două sarcini foarte importante, și anume cauza concretă care este pusă pe rol, și respectiv restabilirea adevărului și educarea tuturor persoanelor în spiritul legii și neapărat respectarea acesteia. Actualitatea acestei teme este indiscutabilă, avînd o rezonanță tot mai mare în ultima perioadă, dat fiind faptului că în mass-media tot mai des se vehiculează pe marginea acestui subiect, precum că hotărîrile judecătorești dispun de un conținut nelegal. Pînă la urma se demonstrează prin faptul că Republica Moldova se află printre primele țări după numărul cererilor depuse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu circa 1,000 de cereri anual.

Din cele peste 10,800 cereri moldovenești înregistrate între 1998 și 2014, până la 31 decembrie 2014, CEDO a finalizat examinarea a 89%. Cu toate acestea, pe rolul CEDO mai rămân peste 1,000 de cereri îndreptate împotriva Moldovei care au șanse sporite de succes. Cu toate că numărul cererilor moldovenești pendinte a scăzut simțitor din anul 2012, CEDO primește anual circa 1,000 de cereri îndreptate împotriva Moldovei. După numărul de cereri depuse raportat la populația țării, în anii 2013 și 2014, Moldova s-a plasat pe locul patru între cele 47 de țări membre ale Consiliului Europei.

Pentru anul 2014, conform raportului menționat mai sus, CEDO a pronunțat 297 de hotărâri în cauzele referitoare la RM. Spre deosebire de alte țări cu un număr mare de hotărâri ale CEDO, în care majoritatea hotărârilor vizează una sau două probleme sistemice, cele 297 de hotărâri se referă la mai mult de 50 de tipuri de violări ale CEDO. Aceste cifre sugerează că în Republica Moldova existau multe probleme în ceea ce privește asigurarea respectării drepturilor omului și funcționarea justiției.

Există o părere precum că în orice domeniu de activitate umană, oricînd se pot comite erori “errare humanum est – a greși este omenește”, însă, eu sînt de părerea că pot fi admise niște erori care țin nemijlocit de procedură, și respectiv cred că este inadmisibil să admitem erori grave ce țin de aplicarea corectă a legii. De altfel buna funcționare a unui stat de drept depinde în mare măsură de o justiție echitabilă și funcțională.

Scopul și obiectivele tezei. Scopul elaborării acestei lucrări este a pune accentul pe problemele majore existente la acest capitol. Obiectivele prezentei teze de licență:

A identifica conceptul și cerințele hotărîrii judecătorești;

A analiza procedura de deliberare și pronunțare a hotărîrii judecătorești;

A scoate în evidență sensul expresiei puterii de lucru judecat a hotărîrii judecătorești;

A delimita expresiile “autoritatea de lucru judecat” și „puterea de lucru judecat”;

A pune accentul pe caracteristicile puterii de lucru judecat a hotărîrii judecătorești;

A scoate în evidență elementele constitutive a puterii de lucru judecat;

A evidenția modurile de soluționare a excepției puterii de lucru judecat.

Gradul de investigație a temei rezultă din faptul că la momentul alegerii temei nu am gasit nici o temă similară cercetată distinct. Mi se pare un moment foarte important, și de aici rezultă de fapt și actualitatea temei abordate.

Suportul metodologic și teoretico-științific al lucrării .Exprimarea gîndirii în orice cercetare științifică este imposibilă fără utilizarea unei anumite metode. Metoda utilizată , în cazul cercetării științifice ne ajută la o mai bună înțelegere, explicare și interpretare a fenomenului juridic. Teoria generală a dreptului este ramura de drept care m-a ajutat în acest sens, prin utilizarea metodelor de cercetare pe care le numește și explică în literatura de specialitate.

Principalele metode folosite la elaborarea acestei lucrari pot fi menționate metoda logică, metoda comparativă, metoda statistică, și altele.

Însă vreau să menționezi că numai o abordare practică a temei, poate să exprime idei valoroase și utile în procesul de studiere.

Importanța teoretică și valoarea aplicativă a lucrării .Tema abordată în această lucrare are o importanță mai mult practică, decît teoretică. Dat fiind faptului că hotărîrea judecătorească rezolvă neînțelegerile apărute între diferite persoane, astfel ea are o rezonanță aplicativă.

Valoarea aplicativă a lucrării se găsește în actul de aplicare propriu-zis, soluția dată de către judecător. Mai mare valoare aplicativă decît hotărîrea judecătorească nu cunosc dacă mai există, deoarece aceasta rezolvă situația de fapt, și prin efectele care le are obligă părțile să se supună situației noi create.

Sumarul compartimentelor tezei

CAPITOLUL I

NOȚIUNI GENERALE PRIVIND HOTĂRÎREA JUDECĂTOREASCĂ

Noțiunea, importanța, cuprinsul și clasificarea hotărîrilor judecătorești

Judecătorul, din punctul meu de vedere are un rol extrem de important și decisiv în procesul de realizare a dreptului prin aplicarea nemijlocită a legilor. În toată dinamica relațiilor sociale și între toate încălcările care sunt comise, punctul decisiv în rezolvarea oricărui conflict de interese este cel al judecătorului prin actele de dispozițe pe care le emite. Punctul culminant este anume aplicarea corectă a legii și nu aplicarea lipsită de înțelegerea spiritului ei, desigur aplicarea ei literală, fără sens, fără înțelegerea spiritului ei, duce în mod direct la anumite ineficacități, cu alte cuvinte cred că niciodată nu a dus nimic bun. Astfel consider că doar un judecător care înțelege spiritul legii, și care poate adapta orice lege la o situație concretă, specială și unică în felul său, este abil de a soluționa un litigiu.

Potrivit art.14 CPC, la judecarea pricinilor civile în primă instanță, actele judiciare se emit în formă de hotărîre, încheiere și ordonanță.

În formă de hotărîre se emite dispoziția primei instanțe prin care se soluționează fondul pricinii.

În formă de încheiere se emite dispoziția primei instanțe prin care nu se soluționează fondul pricinii.

Ordonanța judecătorească se emite la examinarea în primă instanță a pricinilor specificate la art.345 CPC al RM.

Dispoziția judecătorească prin care se soluționează fondul apelului și recursului se emite în formă de decizie, iar la soluționarea problemelor prin care nu se rezolvă fondul apelului și recursului, dispoziția se emite în formă de încheiere.

Hotărîrea judecătorească reprezintă actul final și de dispoziție al instanței prin care se soluționează, cu putere de lucru judecat, litigiul dintre părți.

Hotărîrea judecătorească este un act judiciar principal, întemeiat pe circumstanțele de fapt și cele de drept ale cauzei civile, concretizate în ședința de judecată. Cu alte cuvinte, hotărîrea are puterea de a impune o anumită conduită sau de a se abține de la asemenea conduită unui participant la proces. Hotărîrea judecătorrească are forța nemaipomenită și anume de a schimba viața unei persoane, de a schimba starea financiară, familială.

La fel, hotărîrea judecătorească are menirea de a contribui la educarea persoanelor în spiritul respectării legii, care este o metodă foarte eficientă de conducere a unei societăți.

Natura juridică a hotărîrii poate fi înțeleasă corect dacă reeșim din sarcinile justiției, care se realizează în activitatea instanței de judecată. Hotărîrea instanței de judecată este actul justiției, în numele căruia s-a intentat cauza, deoarece anume prin intermediul acestui act se înfăptuiește apărarea dreptului încălcat sau contestat, indiferent dacă acțiunea a fost admisă sau respinsă. Dacă dreptul subiectiv încălcat sau interesul ocrotit de lege se va confirma, atunci instanța de judecată prin hotărîrea sa apără dreptul subiectiv al reclamantului printr-o formă indicată de lege. Dacă dreptul încălcat ce aparține reclamantului nu se va confirma, atunci instanța de judecată, respinge acțiunea, apărînd astfel interesele pîrîtului, care puteau fi încălcate prin acțiuni incorecte sau prin afirmații ale reclamantului.

În concluzie deci, putem spune că hotărîrea judecătorească este acel act juridic care în mod normal produce efectul de a apăra sau contesta dreptul încălcat.

Eficacitatea realizării justiției este asigurată desigur prin nivelul și calitatea actului de justiție propriu-zis. Pe lîngă încheieri, ordonanțe și alte acte de dispoziție ale instanței de judecată, hotărîrea judecătorească este un act de dispozișie al instanței de fond, elaborat în formă scrisă avînd un caracter independent, imperativ și obligatoriu, adoptat de către instanțele de judecată în baza legislației în vigoare în cursul examainării și soluționării cauzelor civile.

Hotărîrea judecătorească reprezintă un act de aplicare și realizare a dreptului. Normele

juridice de ordin material și procesual sînt viabile numai în măsura în care instanța prin aplicarea lor corectă la soluționarea litigiilor menținea ordinea de drept.

Doctrina românească consideră hotărîrea judecătorească o operațiune logică și în același timp un act de voință al judecătorului evident. Această operațiune logică întruchipată în cadrul unei hotărîri este rezultatul unui efort intelectual făcut de judecător care trebuie să se conformeze regulilor logicii în cursul examinării circumstanțelor de fapt ale pricinii civile. Aprecierea probelor administrate într-un proces de judecată este neimaginabil fără logică. De altfel logica juridică este baza tuturor ramurilor de drept, și a multor științe juridice. Însă, desigur nu doar logica este necesară pentru a formula o soluție echitabilă. În dependență de circumstanțele de fapt judecătorul va stabili legea aplicabilă, precum și soluția corespunzătoare anume prin manifestarea de voință materializată în hotărîrea judecătorească.

Importanța hotărîrii judecătorești nu rezidă doar din faptul de a fi soluționat un raport juridic litigios, dar și în rezonanța socială pe care o produce. Instituind ordinea de drept, o hotărîre judecătorească impune respect tuturor, astfel încît se consolidează conștiința juridică și încrederea oamenilor în justiție. Deci, hotărîrii îi revine un rol de apărare a drepturilor, libertăților și intereselor ocrotite de lege, precum și un rol educativ. Ea reflectă dreptul în stare dinamică, adică în acțiune. Eficiența aplicării actelor normative se vede doar în măsura în care instanțele de judecată pronunță hotărîri în baza legii.

Conform art. 241, alin.1, instanța judecătorească adoptă hotărîrea în numele legii. Hotărîrea judecătorească constă din:

partea introductivă

partea dispozitivă.

Însă, instanța de judecată va întocmi hotărîrea integrală dacă:

a) participanții la proces, în termen de 30 de zile de la pronunțarea dispozitivului hotărîrii, solicită în mod expres acest lucru. Termenul de 30 de zile fiind un termen de decădere;

b) participanții la proces, în termen de 30 de zile de la pronunțarea dispozitivului hotărîrii, depun cerere de apel;

c) hotărîrea judecătorească urmează să fie recunoscută și executată pe teritoriul altui stat.

Deci hotărîrea judecătorească va fi alcătuită din 4 părți:

Cu alte cuvinte va trebuie sa existe o hotărîre judecătorească deplină, cee ce din punctul meu de vedere trebuie sa fiu obligatoriu sau imperativ pentru toate hotărîrile judecătorești adoptate vreodată. Acest fapt va rezolva o multitudine de probleme, ineficiențe și neclarități care apar în legătură cu temeinicia și legalitatea unei hotărîri judecătorești aleatorii.

Deci, fiecare parte a hotărîrii se va evidenția separat în textul acesteia.

Elementul cel mai important sau chiar primordial într-o hotărîre judecătorească este indicarea precisă și corectă a instanței care a adoptat-o. Acesta ne rezolva problema incompetenței, și anume dacă instanța a fost competentă de a solution pricina civilă.

În dreptul procesual civil, competența instanțelor judecătorești este aptitudinea recunoscută de lege instanțelor judecătorești de a examina și soluționa o anumită pricină civilă.

Respectiv prin menționarea numelui judecătorilor se poate verifica dacă judecătorii care au participat la dezbatere sînt cei care au judecat fondul pricinii. Numai prin indicarea numelor respective se poate stabili dacă hotărîrea a fost pronunțată de judecătorii investiți cu această calitate. Viciile sau deficiențele privitoare la aceste mențiuni constituie motiv pentru casarea hotărîrii.

Referitor la numele părților, este obligatoriu indicarea datelor de identificare conform buletinului de identitate sau a altui document, în acest sens menționăm: numele, prenumele, domiciliul sau reședința, și calitatea pe care o au în proces, respectiv reclamant, pîrît, intervenient principal sau accesoriu ect. În ipoteza în care avem participarea prin reprezentant, indiferent în urma carui temei survine aceasta se vor indica datele despre mandatar, și se vor aplica regulile cu privire la reprezentarea judiciară.

Referitor la persoanele juridice – se vor aplica aceleași reguli, anume atributele de identificare conform Codului civil al RM, și anume denumirea completă, sediul ect.

Pretențiile reclamantului sînt evident acelea care au fost indicate în cererea de chemare în judecată, iar obiecțiile pîrîtului sînt cele indicate în referiță, depunerea căreia este obligatorie de altfel.

Acestea luate la un loc precum și explicațiile celorlalți participanți la proces plus toate dovezile și argumentele invocate în etapa dezbaterilor judiciare trebuie sa formeze o imagine generala, clară, evidentă pentru pronunțarea de catre judecător a unei hotărîri cu toate cerințele respectate, dar cel mai important echitabilă, deoarece pînă la urma părțile doresc să obțină adevărul.

Motivarea hotărîrii constituie una din cele mai esențiale garanții împotriva arbitrajului judecătoresc, în vederea asigurării calității actului de justiție și oferirii posibilității unui cerc mai larg de personae de a cunoaște motivele ce au determinat pronunțarea unei anumite hotărîri judecătorești. Obligația de a motiva hotărîrea spre a arăta că judecătorii au examinat fiecare pretenție sau obiecție pe care au făcut-o părțile și, totodată, spre a se da posibilitate instanțelor ierarhic superioare să controleze dacă judecata s-a făcut cu respectarea formelor legale. Tocmai de aceea doctrina consideră că motivarea este un element essential al unei hotărîri judecătorești, iar lipsa acesteia atrage casarea hotărîrii judecătorești.

Conform art.242 CPC, redactarea hotărîrii motivate poate fi amînată pe un termen de cel mult 15 zile, însă partea ei introductivă și dispozitivul trebuie să fie comunicate de instanță în aceeași ședință în care s-au încheiat dezbaterile judiciare.

Eu consider că o hotărîre judecătorească trebuie motivată în orice caz, deoarece acest fapt ne va rezolva unele problem care pot apărea în legătură cu hotărîrea respectivă. Motivarea hotărîrii cred că trebuie să se refere la toate momentele pe care s-a expus instanța.

Doctrina românească a considerat, în mod constant, că motivarea este un element essential al unei hotărîri judecătorești, iar lipsa acesteia atrage casarea ei. Și în doctrina occidental autorii de prestigiu consider că motivarea este “o regulă general aplicabilă în toate materiile”, în afara excepțiilor prevăzute de lege și „ în fața tuturor jurisdicțiilor”. Motivarea reprezintă și o condoție impusă de majoritatea legislațiilor de inspirație romano-germană. Și anume, în Italia și Spania motivarea hotărîrilor judecătorești constituie un principiu de ordin consituțional. Potrivit art.111, alin.(1) din Constituția Italiei „toate deciziile jurisdicționale trebuie să fie motivate” (tutti provvedimenti giurisdiyionali devono essere motivati). La rîndul său, art. 120 alin.(3) din Constituția Spaniei dispune că sentințele vor fi întotdeauna motivate și se vor pronunța în ședință publică ( Las sentencias seran siempre motivadas y se pronunciaran en audiencia publica).

De asemenea, doctrina romînească a înaintat cîteva condiții pe care trebuie să le îndeplinească o motivare corespunzătoare a hotărîrii. Astfel s-a apreciat că motivarea trebuie să fie “pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare și accesibilă” sau că ea trebuie să fie clară, simplă, precisă, concisă și fermă, într-un cuvînt să aibă putere de convingere.

Dispozitivul este cea mai importantă parte a unei hotărîri judecătorești, care include doar soluția adoptată de instanță cu privire la pretențiile deduse judecății. Dispozitivul reprezintă acea parte a hotărîrii care ulterior se transcribe în titlul executoriu. Din acest motiv, dispozitivul trebuie să fie redactat astfel încît pe baza lui să se poată executa hotărîrea. Dacă în partea dispozitivă intanța a omis să se refere la anumite circumstanțe -sau nu s-a expus destul de clar , partea interesată poate solicita emiterea unei hotărîri suplimentare sau, respective, explicarea hotărîrii.

Dispozitivul propriu-zis trebuie redactat de așa manieră încît, pe baza lui, să se poată proceda la executarea silită

În cazul în care instanța judecătorească stabilește modul și termenul de executare, a hotărîrii, dispune executarea ei imediată sau ia măsuri pentru asigurarea executării, în dispozitiv se face o mențiune în acest sens.

Mențiunea referitoare la calea de atac și termenul în care aceasta poate fi exercitată le oferă participanților la process posibilitatea de a se informa operativ și efficient asupra dreptului de a ataca hotărîrea pronunțată de instanță.

Potrivit art.242 din Codul de procedură civilă, dispozitivul hotărîrii pronunțate trebuie semnat de toți judecătorii din completul de judecată și anexat la dosar.

Încălcarea acestei prevederi atrage consecințele prevăzute la art.388, alin.1, lit.f, adică servește drept temei pentru casarea hotărîrii dacă nu este semnată de judecător sau de cineva din judecători ori hotărîrea este semnată nu de acel judecător sau de acei judecători care sînt menționați în hotărîre.

Și iarăși avem o excepție la alin.2, art.242 din CPC, care ne spune următoarea “dacă unul dintre judecătorii completului de judecată nu are posibilitatea de a semna hotărîrea redactată, în locul lui semnează președintele ședinței, iar dacă și acesta este în imposibilitatea de a semna, în locul lui semnează președintele instanței.” Însă în toate cazurile, pe hotărîre se menționează cauza imposibilității de a semna.

Legislația procesual civilă clasifică hotărîrile judecătorești după diverse criterii. În special Codul de procedură civila la art.243-248 prevede următoarele categorii de hotărîri:

Hotărîrea privind perceperea unei sume de bani. Instanța judecătorească, pronunțînd hotărîrea de încasare a unei sume de bani, consemnează în dispozitiv, cu cifre și litere, suma și moneda în care se percepe și dobînda de întîrziere determinată conform art.619 din Codul civil, pe care urmează să o achite debitorul, chiar și în lipsa vinovăției, dacă nu execută hotărîrea în termen de 90 de zile de la data cînd aceasta a devenit definitivă

Hotărîrea de declarare a nulității unui document executoriu. La admiterea acțiunii privind declararea nulității unui document executoriu, în al cărui temei perceperea se efectuează incontestabil, în dispozitivul hotărîrii se indică documentul care nu se pune în executare, numărul și data eliberării lui, precum și suma a cărei decontare nu se admite.

Hotărîrea privind încheierea sau modificarea contractului. În dispozitivul hotărîrii privind litigiul de încheiere sau modificare a unui contract se menționează decizia asupra fiecărei clauze discutabile din contract. În litigiul de încheiere a contractului se menționează tipul contractului și clauzele în temeiul cărora părțile sînt obligate să încheie contractul.

Hotărîrea de adjudecare a bunului sau a contravalorii lui. Cînd bunul se adjudecă în natură, instanța judecătorească indică în hotărîre contravaloarea lui și dobînda de întîrziere determinată conform art.619 din Codul civil, pe care urmează să o achite debitorul, chiar și în lipsa vinovăției, dacă nu execută hotărîrea în termen de 90 de zile de la data cînd aceasta a devenit definitivă.

Hotărîrea cu privire la efectuarea de către pîrît a unor acte obligatorii. În hotărîrea prin care pîrîtul este obligat să efectueze anumite acte nelegate de remiterea unui bun sau unor sume de bani, instanța judecătorească poate indica dreptul reclamantului, în cazul neexecutării în termen de către pîrît a hotărîrii, de a efectua actele pe contul acestuia, încasînd de la el cheltuielile suportate astfel.

Dacă hotărîrea poate fi executată doar de către pîrît, instanța judecătorească stabilește un termen de executare.

Hotărîrea prin care o organizație sau un organ de administrare este obligat să execute acte (să adopte o hotărîre) nelegate de remiterea unui bun sau a unei sume bănești va fi executată de conducătorul organizației sau de organul de administrare în termenul stabilit de instanță. În cazul neexecutării hotărîrii din motive neîntemeiate, instanța care a emis-o sau organul împuternicit cu executarea ei aplică împotriva conducătorului organizației sau organului de administrare măsurile de constrîngere prevăzute de legislația privind executarea hotărîrilor judecătorești, iar, la cererea persoanei interesate, instanța poate obliga vinovații la reparația prejudiciului cauzat prin neexecutare.

Hotărîrea adoptată în interesul mai multor reclamanți sau împotriva mai multor pîrîți. La pronunțarea hotărîrii în interesul mai multor reclamanți, instanța judecătorească menționează măsura în care hotărîrea se raportă fiecărui reclamant sau caracterul solidar al dreptului de urmărire.

Dacă hotărîrea se adoptă împotriva mai multor pîrîți, instanța judecătorească menționează măsura în care hotărîrea trebuie executată de fiecare pîrît sau caracterul solidar al răspunderii lor.

Clasificarea hotărîrilor judecătorești rezultă în urma analizei legislației în vigoare. Ca urmare, art.254 CPC diferențiază hotărîri:

definitive;

irevocabile.

Definitive sunt hotărîrile:

emise în primă instanță fără drept de apel;

emise în primă instanță, supuse apelului, după examinarea pricinii în apel, în cazul în care apelul este respins;

emise în apel prin care s-a rezolvat fondul cauzei.

Irevocabile sunt hotărîrile:

a) emise în primă instanță, după expirarea termenului de atac;

b) emise în primă instanță, atacate în apel sau recurs, după examinarea pricinii în recurs, în cazul în care recursul este respins;

c) emise în recurs, prin care s-a rezolvat fondul cauzei.

Codul de procedurăcivilă la art.250 mai prevede un tip de hotărîre numită suplimentară, respectiv, instanța care a pronunțat hotărîrea poate, din oficiu sau la cererea participanților la proces, să emită o hotărîre suplimentară dacă:

a) nu s-a pronunțat asupra unei pretenții în a cărei privință participanții la proces au prezentat probe și au dat explicații;

b) rezolvînd problema dreptului în litigiu, nu a indicat suma adjudecată, bunurile ce urmează a fi remise sau acțiunile pe care pîrîtul trebuie să le îndeplinească;

c) nu a rezolvat problema repartizării între părți a cheltuielilor de judecată ori a omis să se pronunțe asupra cererilor martorilor, experților, specialiștilor, interpreților sau reprezentanților cu privire la cheltuielile de judecată a căror compensare li se cuvine.

Conform Codului de procedură civilă, art.250 formulează că problema pronunțării unei hotărîri suplimentare poate fi pusă în termenul executării silite a hotărîrii. Instanța emite, după examinare în ședință de judecată, hotărîrea suplimentară, care poate fi atacată în ordinea stabilită de prezentul cod. Participanților la proces li se comunică locul, data și ora ședinței. Neprezentarea lor însă nu împiedică examinarea problemei.

Hotărîrea suplimentară nu este supusă taxei de stat.

O altă clasificare pe care o găsim în doctrină ca o consecință a împărțirii acțiunilor civile în acțiuni în constatare, în realizare și constitutive de drepturi. Respectiv avem:

Hotărîri în constatare sunt acelea care au ca obiect simpla declarare a existenței sau inexistenței unui drept. Ele sunt pronunțate în urma unor acțiuni de constatare pozitivă sau negative.

Hotărîri în realizarea dreptului sunt acelea care impun executarea unei prestații (de a da, a face, sau a nu face ceva). Aceste hotărîri sunt rezultatul unor circumstanțecarese produc în circuitul juridic civil: vătămarea unui drept, neplata unei creanțe, nerestituirea unei datorii, încălcarea unei obligații de a nu face ect.

Hotărîrile constitutive sunt acelea care creează, modifică sau sting un anumit statut juridic. Ele nu se limitează la o simplă declarare a unui unui drept sau la obligarea unei persoane se efectueaze o anumită pretație.

Vreau să menționez că în jurisprudența Curții Europene a drepturilor omului, au apărut unele hotărîri-pilot în care instanța europeană indică statului măsurile generale pe care acesta trebuie să le ia pentru a evita cazuri similar ulterioare.

Astfel, în conformitate cu art. 61 din Regulamentul CEDO se configurează o situație distinctă, cînd faptele și circumstanțele stipulate în cererea reclamantului relevă existența unei probleme structurale sau de sistem, precum și unei alte disfunțiuni similare cu privire la statul pîrît, problemă care a dat sau poate da naștere cererilor de natură omogenă. În asemenea cazuri, Curtea decide asupra inițierii procedurii pilot din ofociu sau la cererea expresă a unei sau ambelor părți în litigiu. Procedura pilot se finalizează cu adoptarea unei hotărîri pilot, care include identificarea problemei structurale sau de sistem, precum și prescrie măsurile de remediere care urmează a fi adoptate de statul pîrît la nivel intern în vederea realizătii prescripțiilor operative ale hotărîrii.

1.2.Cerințele înaintate față de hotărîrea judecătorească

Hotărîrea judecătorească trebuie să corepsundă cerințelor legislației procesual civilepentru ca să producă efectele juridice urmărite.

Față de hotărîrea instanței de judecată se înaintează următoarele cerințe:

Să fie legală. Hotărîrea e legală dacă s-au respectat întocmai normele dreptului procesual la examinarea pricinii, precum și dacă ea este dată în strictă corespundere cu normele dreptului material iar în lipsa lor au fost aplicate normele de drept, ce reglementează raporturi similare (analogia legii) ori principiile de drept și sensul legislației în vigoare (analogia dreptului). Deci hotîrărea este legală în situația în care a fost adoptată conform prescripțiilor legale.

Legea procesual civilă stipulează la art. 387, temeiurile de anulare a hotărîrii ca fiind ilegală ca urmare a aplicării eronate a normelor de drept material.

Atfel, se consideră că normele de drept material sînt încălcate sau aplicate eronat în cazul în care instanța judecătorească:

nu a aplicat legea care trebuia să fie aplicată;

a aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată;

a interpretat eronat legea;

a aplicat eronat analogia legii sau analogia dreptului.

Să fie întemeiată. Temeinicia hotărîrii se bazează nemijlocit pe circumstanțele de fapt și de drept a cauzei de fapt. Ca urmare a confruntării circumstanțele de fapt care corespund cu situația reală între părți cu aprecierea probelor admisibile și pertinente, instanța va adopta hotărîrea în strictă concordanță cu circumstanțele cauzei.

Deci, conform art. 239 CPC al RM hotărîrea judecătorească trebuie să fie legală și întemeiată. Instanța își întemeiază hotărîrea numai pe circumstanțele constatate nemijlocit de instanță și pe probele cercetate  în ședință de judecată.

Să fie necondiționată. Hotărîrea se consideră necondiționată dacă ea nu cuprinde în sine condiții de apariția sau inapariția cărora depinde executarea hotărîrii. Excepția de la această regulă fac cazurile de adjudecare a bunurilor, cînd instanța arată în hotărîre contravaloarea bunurilor care trebuie să fie încasată de la pîrît, dacă la executarea hotărîrii se va constata că aceste bunuri nu mai există. În hotărîre nu trebuie să gasim expresii ca de exemplu, pîrîtul va întoarce creanța doar atunci cînd va avea venituri. Evident că nici nu poate fi vorba de asemenea condiționări deoarece judecata în sine presupune restabilirea dreptului încălcat și a interesului legitim, de altfel în condiția expusă mai sus nici nu are rostul să ne adresăm cu o cerere de chemare în judecată propriu-zisă.

Să fie certă. Cu alte cuvinte hotărîrea trebuie să fie lipsită de îndoială, sigură. Este certă hotărîrea în care este precis determinată chestiunea cu privire la existența sau inexistența drepturilor și obligațiilor ce decurg din obiectul raportului juridic litigios. Hotărîrea judecătorească trebuie să include o soluție transparentă în primul rînd pentru subiecții raportului material litigios,cei interesați nemijlocit de rezolvarea cauzei și executarea ulterioară a hotărîrii și în al doilea rînd pentru ceilalți participanți la process care, dacă este cazul să adopte o poziție corespunzătoare.

Să fie deplină. Cu alte cuvinte hotărîrea trebuie să fie lipsită de îndoială, sigură.. Conform art. 240, alin. 3, CPC al RM instanța judecătorească adoptă hotărîrea în limitele pretențiilor înaintate de reclamant Asta înseamnă că la adoptarea hotărîrii instanța trebuie să răspundă strict pretențiilor formulate în cererea de chemare în judecată de către reclamant. Instanța nu trebuie să se expune asupra unor chestiuni ce nu țin de soluționarea nemijlocită a cauzei.

Deci, judecătorul nu se poate opri numai la o relatare pur dicriptivă a faptelor, el trebuie să pună un “ diagnostic” concret acestora, pentru ca mai apoi să le califice din punct de cedere juridic. De aceea, hotărîrea finală a judecătorului nu este nici rezultatul exclusive al unui simplu silogism și nici al unei investigații istorice.Cu alte cuvinte, hotărîrea nu este un simplu fapt calificat juridic.

Capitolul II DELIBERAREA ȘI PRONUNȚAREA HOTÎRĂRII JUDECĂTOREȘTI

2.1. Procedura de deliberare și pronunțare a hotărîrii

Dezbaterile judiciare au avut rolul de a forma convingerea judecătorului cu privire la hotărîrea ce urmează să fie pronunțată.

Conform art.238, cod de procedură civilă al RM, procedura deliberării are loc în felul următor:

după ce dezbaterile s-au închis, judecătorul deliberează în secret asupra soluției ce urmează să dea fiecărei cauze în parte, retrăgîndu-se în camera de chibzuire pentru a întocmi dispozitivul hotărîrii.

la deliberare iau parte numai judecătorii în fața cărora a avut loc judecarea cauzei. (divulgarea deliberărilor este interzisă).

completul de judecată deliberează, sub conducerea președintelui ședinței, toate problemele prevăzute de lege care urmează să fie soluționate, apreciază probele, determină circumstanțele și caracterul raportului juridic dintre părți, legea aplicabilă soluționării pricinii și admiterea acțiunii. Fiecare problemă urmează să fie pusă astfel încît să se poată da un răspuns afirmativ sau negativ.

Hotărîrea se adoptă potrivit regulilor stabilite la art.48. din Codul de procedură civilă și anume, toate problemele care apar la judecarea pricinii se soluționează colegial cu votul majorității judecătorilor. Nici un judecător nu are dreptul să se abțină de la vot. Președintele ședinței de judecată votează ultimul. Judecătorii se bucură de drepturi egale în soluționarea problemelor care apar în examinarea pricinii și emiterea hotărîrii. În caz de paritate de voturi la adoptarea unei hotărîri de către Plenul Curții Supreme de Justiție, problema este considerată respinsă. Judecătorul care nu este de acord cu hotărîrea majorității semnează hotărîrea, dar este în drept să expună în scris opinie separată, care se înmînează președintelui ședinței și se anexează la dosar. Opinia separată nu se anunță și nu se citește în ședința de judecată.

Rezultatul deliberării se consemnează în hotărîrea integrală sau în dispozitivul ei, semnat de toți judecătorii care au participat la deliberare, inclusiv de judecătorul care are opinie separată. Modificările operate în cuprinsul hotărîrii se consemnează mai sus de semnăturile judecătorilor. După semnarea hotărîrii, nici un judecător nu poate reveni asupra opiniei sale.

După semnarea hotărîrii completul de judecată se întoarce în sala de ședință, unde președintele ședinței sau judecătorul pronunță dispozitivul hotărîrii, conținutul și termenul căii de atac. După aceasta președintele declară ședința de judecată închisă.

Reieșind din sensul art.236 CPC, instanța de judecată după încheierea susținerilor orale, din motive întemeiate, fără a se retrage în camera de deliberare, poate dispune amînarea deliberării și pronunțării hotărîrii pe un termen de cel mult 10 zile, in nformînd părțile despre locul, data și ora pronunțării hotărîrii, fapt consemnat în procesul-verbal. La data și ora fixată, instanța de judecată se retrage în camera de deliberare, indiferent de faptul dacă s-au prezentat sau nu părțile sau participanții la proces, deoarece la această fază nu se mai admit cereri, probe sau explicații suplimentare. În camera de deliberare, instanța de judecată adoptă, de regulă, hotărîrea integrală. În cazul în care va fi adoptat doar dispozitivul hotărîrii, redactarea hotărîrii motivate se va amîna pe un termen de cel mult 10 zile. Concomitent, se atenționează că în cazul în care instanța de judecată imediat după susținerile orale se retrage în camera de deliberare și adoptă doar dispozitivul hotărîrii, în conformitate cu prevederile art.242 CPC, redactarea hotărîrii poate fi amînată pe un termen de cel mult 15 zile.

În procesul deliberării, judecătorul va pleca de la raționamentul și mijloacele propuse de reclamant, pe care îl va confrunta cu raționamentul și mijloacele propuse de pîrît, pentru ca apoi să le raporteze la textele legale, principii, uzanțe și avînd în vedere comentariile și analizele doctrinei, ca și jurisprudența în materie își va forma un punct de vedere asupra meritelor construcției propuse de părți, apreciind pertinența și concludența mijloacelor și raționamentelor acestora.

2.2. Redactarea și explicarea hotărîrii

Din cele analizate mai sus, am observat că pronunțarea hotărîrii are loc imediat după dezbaterile judiciare, aici avem în vedere partea introductivă și dispozitivul. Pe cînd redactarea hotărîrii motivate poate fi amînată pe un termen de cel mult 15 zile.

Dacă sînt necesare explicații referitoare la sensul, extinderea sau aplicarea dispozitivului hotărîrii sau dacă hotărîrea cuprinde dispoziții contradictorii, instanța poate, la cererea participanților la proces sau a organului de executare a hotărîrii, să dea explicații asupra dispozitivului ori să omită dispozițiile contradictorii fără a modifica cuprinsul hotărîrii.

Ca temei pentru explicarea hotărîrii judecătorești pot servi următoarele:

ambiguitatea formulărilor utilizate de către judecător în dispozitivul hotărîrii;

contradictorialitatea indicațiilor existente;

utilizarea unor termeni juridici care nu sînt des utilizați în practica judiciară;

Instanța de judecată va respinge cererea de explicare a hotărîrii dacă solicitanții nu dispun de cunoștințe corespunzătoare sau cadrul legal în materia la care se referă dispozitivul hotărîrii. La fel, instanța de judecată nu este obligată sa acorde consultații privind explicarea hotărîrii, asupra modului de executare a hotărîrii.

Hotărîrea judecătporească poate fi explicată în situația în care încă nu a fost executată și respectiv nu a expirat termenul pentru executare silită.

Explicarea hotărîrii se face în procedură clasică, și anume, părților li se comunică locul, data și ora ședinței, respectiv neprezentarea acestora nu împiedică explicarea hotărîrii.

Încheierea judecătorească privind explicarea hotărîrii se supune recursului.

2.3. Corectarea greșelilor și emiterea hotărîrii suplimentare

Codul de procedură civilă, la art. 249 ne oferă normele referitoare la corectarea greșelilor din hotărîre,după cum urmează: după pronunțarea hotărîrii, instanța care a adoptat-o nu este în drept să o anuleze nici să o modifice, însă la cererea participanților la process sau chiar din oficiu poate să corecteze greșelile sau omisiunile din hotărîre privitor la:

nume,

calitate procesuală,

orice alte erori materiale sau de calcul evidente (în situația în care organul de executare silită sau creditorul întilnește dificultăți în cursul executării hotărîrii judecătorești).

Problema corectării unor astfel de greșeli se soluționează în ședință de judecată. Participanților la proces li se comunică locul, data și ora ședinței de judecată. Neprezentarea lor însă nu împiedică examinarea corectării greșelilor.

Încheierea prin care instanța judecătorească se pronunță asupra cererii poate fi atacată cu recurs.

Emiterea unei hotărîri suplimentare poate fi precedată de umrătoarele temeiuri:

a) nu s-a pronunțat asupra unei pretenții în a cărei privință participanții la proces au prezentat probe și au dat explicații;

b) rezolvînd problema dreptului în litigiu, nu a indicat suma adjudecată, bunurile ce urmează a fi remise sau acțiunile pe care pîrîtul trebuie să le îndeplinească;

c) nu a rezolvat problema repartizării între părți a cheltuielilor de judecată ori a omis să se pronunțe asupra cererilor martorilor, experților, specialiștilor, interpreților sau reprezentanților cu privire la cheltuielile de judecată a căror compensare li se cuvine.

Problema pronunțării unei hotărîri suplimentare poate fi pusă în termenul executării silite a hotărîrii. Referitor la procedură se respect aceleași reguli ca și la corectarea greșelilor din hotărîre, și anume participanților la proces li se comunică locul, data și ora ședinței, neprezentarea lor însă nu împiedică examinarea problemei.

Încheierea judecătorească de respingere a cererii de emitere a unei hotărîri suplimentare se supune recursului.

Capitolul III PUTEREA DE LUCRU JUDECAT AL HOTĂRÎRII JUDECĂTOREȘTI

3.1 Caracteristicile lucrului judecat

Hotărîrea judecătorească constituie o forță probantă indiscutabilă. Aceasta se prezumă că exprimă adevărul și în cel mai bun caz nu ar trebui să fie contrazisă sau printr-o altă hotărîre judecătorească. Astfel puterea de lucru judecat trebuie considerat veritabil și real- res iudicata pro veritate habetur.

Puterea de lucru judecat a unei hotărîri judecătorești semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decît o singură dată (bis de eadem re ne sit actio), iar hotărîrea este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărîre (res judicata pro veritate habetur).

Adagiul res indicata pro veritate accipitur, atribuit lui Ulpian, așezat la fundamentul autorității lucrului judecat, este însă extrem de vulnerabil sub aspectul valorii lui istorice, al construcției logice și sub aspectul rigorilor științifice.

Sub aspect istoric, ar urma să se constate că autoritatea lucrului judecat a fost asimilată cu o instituție de natură probatorie.

În doctrina românească autoritatea de lucru judecat este considerat un principiu, ceea ce din punctul meu de vedere i s-a dat acest statut pe bună dreptate. De fapt dacă să analizăm sensul cuvîntului principiu în sens obișnuit conform dicționarului limbii române, explică că este un element fundamental, o propoziție admisă ca fiind adevărată ceea ce foarte bine se potrivește în cazul nostru cu ideea autoritășii lucrului judecat.

Studiind literatura de specialitate la această temă, atât literatură moldovenească, cât și cea română am întilnit întrebuințarea sintagmei autoritate de lucru judecat, cât și puterea de lucru judecat. Evident că mi-am pus întrebarea, ce semnifică fiecare sintagmă, și dacă sunt sinonime sau nu.

Unii autori româmi susțin că „autoritatea de lucru judecat” și “puterea de lucru judecat” nu sunt sinonime. Argumentul este că autoritatea de lucru judecat constituie o parte a puterii de lucru judecat. Cu alte cuvinte, existenta unei hotărîri judecătorești poate fi invocată în cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat, atunci cînd se invocă exclusivitatea hotărîrii, sau cu putere de lucru judecat, cand se invoca obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces sa fie aceleași părți, să se discute același obiect și aceeași cauză”.

Eu sînt de părerea că „autoritatea de lucru judecat” și “puterea de lucru judecat” este una și aceeași deoarece, conform dicționarului ale limbii române cuvîntul autoritate este sinonim cu cuvîntul putere. Deci, înseamnă că în această accepțiune rezultă faptul că cele din urmă sînt sinonime. Cred că nu ar trebui să dăm conotații diferite pentru unul și același cuvînt va creea confuzii și discrepanțe.

Însă autorul român Ion Deleanu oarecum face lumină în această cauză, și anume susține că aceste sintagme vor fi folosite la diferite etape pe care le are o hotărîre judecătorească. Si anume, că sintagma autoritatea de lucru judecat este echivalentă autorității relative, pe cînd puterea de lucru judecat se echhivalează cu autoritate absolută.Posibila dinsticție între autoritatea relative și autoritatea absolută este discutabilă deoarece ar putea antrena confuzia între puterea lucrului judecat și opozabilitatea hotărîrii.

Însă există o părere clară și unanim recunoscută că autoritatea lucrului judecat se dobîndește în clipa în care hotărîrea judecătorească a fost adoptată. Într-adevăr rezultă că autoritatea lucrului judecat are o autoritate relativă, deoarece avem prevăzut în CPC a RM ,titlul III, exercitarea căilor de atac al hotărîrii judecătorești.

Deci, după cum se poate observa efectul de lucru judecat al unei hotărîri judecătorești are două accepțiuni:

Deci, în sens strict semnifică  autoritatea de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect, cu aceeași cauză (exclusivitatea);

În sens larg, semnifică puterea de lucru judecat (res judicata), care presupune ca hotararea beneficiaza de o prezumtie irefragabila ca exprima adevarul si ca nu trebuie contrazisa de o alta hotarare (obligativitatea).

Dacă analizăm legislația, și vedem clasificarea hotărîrilor judecătorești, atunci observăm că efectele lucrului judecat derivă din faptul dacă hotărîrea judecătorească este definitivă sau nedefinitivă, respectiv și efectele sînt corespunzătoare.

În dependență de faptul asupra căruia a fost pronunțată o hotărîre, decurg și efectele acesteia, dacă situația de fapt se schimbă, atunci printr-o noua acțiune pot fi stopate efectele lucrului judecat al hotărîrii judecătorești.

Puterea de lucru judecat prezintă următoarele caractere:

Incontestabilitatea. Hotărârea instanței judecătorești rămasă definitivă nu poate fi atacată cu apel, ci doar pe căile prevăzute de lege, iar cea irevocabilă nu se atacă nici cu recurs, putând fi doar revizuită;

Exclusivitatea determină imposibilitatea adresării repetate în judecată a acelorași părți, precum și a succesorilor în drepturi, cu aceleași pretenții, în baza acelorași temeiuri.

Prejudicialitatea face imposibilă o altă apreciere într-un alt proces a faptelor și raporturilor juridice care au fost deja stabilite într-o hotărîre judecătorească. Prejudicialitatea are limite subiective și obiective. Cele subiective cer ca acest efect juridic să se producă prin participarea la un alt proces a acelorași persoane. Limitele obiective se referă la examinarea în cadrul altui proces a acelorași fapte și raporturi juridice în privința cărora a fost emisă deja o hotărâre irevocabilă. Respectarea prejudicialității contribuie la soluționarea justă a pricinilor civile, exclude posibilitatea pronunțării hotărîrilor contradictorii, facilitează procesul probației.

Puterea de lucru judecat prezintă încă două caracteristici de bază și cele mai importante: executorialitatea și obligativitatea. Acestea au rolul decisiv deoarece asigură transpunerea în viață a deciziei adoptate de către instanță.

Executorialitate . Dacă hotărârea instanței judecătorești rămasă definitivă/irevocabilă, după caz, nu se execută benevol, executarea ei se înfăptuiește în mod forțat de organulde executare silită.

Obligativitatea hotărîrilor judecătorești, după Elena Belei, este obiectul unor dispute doctrinare aprinse, îndeosebi la limitele subiective ale obligativității hotărîrilor judecătorești.

Atfel, limitele subiective se referă la conduita pe care trebuie să o adopte părțile la proces, în urma obligativității hotărîrii. Pe cînd, limitele obiective se referă circumstanțele de fapt care au stat la baza acțiunii, precum și asupra raportului litigios nemijlocit.

În această ordine de idei, vreau să mai menționez că, hotărîrile judecătorești străine se bucură de puterea lucrului judecat pe teritoriul Republicii Moldova, respectiv și hotărîrile emise de instanțele naționale au aceeași forță probantă pentru instanțele străine.

Astfel, conform art.467, ali.1, CPC al RM “hotărîrile judecătorești străine, inclusiv tranzacțiile, sînt recunoscute și se execută de plin drept în Republica Moldova fie dacă astfel se prevede în tratatul internațional la care Republica Moldova este parte, fie pe principiul reciprocității în ceea ce privește efectele hotărîrilor judecătorești străine.”

3.2. Elemetele lucrului judecat

Autoritatea lucrului judecat este consituit din următoarele elemente luate cumulativ, și anume:

Identitatea de obiect. Considerînd obiectul ca beneficiul juridic imediat ce se reclamă, ca scop imediat ce se umrărește prin proces urmează că pentru verificarea identității de obiect trebuie să se observe nu numai dacă este vorba de același bun determinat (idem corpus), de aceeași cantitate (eadem quantitas), dar și de același drept (idem ius). Aceasta deoarece că prin autoritatea de lucru judecat nu s-a urmărit numai să se împiedice reluarea unui litigiu deja rezolvat, ci și evitarea unor hotărîri contradictorii. Pentru verificarea identității de obiect, atît a obiectului material, cît și a dreptului subiectiv, trebuie să se aprecieze, prin prisma celor două cereri, a dispozitivului hotărîrii și a considerentelor acesteia, circumstanțele concrete ale litigiilor

Referitor la identitatea de obiect este mai dificil de stabilit, ăn sensul că hotărîrea obținută în privința unui obiect poate oreacum să contrazică la adoptarea unei alte hotărîri.

Identitatea de cauză. Prin cauză, în materie de lucru judecat se înțelege faptul material sau juridic care constiuie temeiul legal sau fundamentul direct și imediat al dreptului sau al beneficiului legal pe care una din părți îl prevalează. Cauza nu este însuți dreptul sau beneficiul legal, ci constituie sursa generatoare a acestuia. Identitatea de cauză poate rezulta nu numai din acțiuni, ci și din excepțiile care se opun acestor acțiuni.

Nu există identitate de cauză și, prin urmare, nu operează autoritatea lucrului judecat dacă prin cereri supuse succesiv judecății s-a urmaărit mai întîi anularea unui contract pentru dol sau incapacitate și ulterior anularea pentru simulație; de asemenea, dacă printr-o cerere s-a invocat prescripția achizitivă, iar printr-o altă cerere precripția extinctivă; tot astfel, dacă în prima judecată s-a respins o petiție de ereditate, fundată pe un drept de succesiune ab intestat , iar în a doua judecată cererea este fundată pe un drept de succesiune testamentară; iar hotărîrea prin care se respinge cererea făcută de debitor pentru a se anula un sechestru, întrucît nu datorează nimic, nu are autoritate de lucru judecat față de o a doua cerere în judecată avînd ca obect tot anularea sechestrului însă pe motivul că averea sechestrată nu poate fi urmărită; dacă acțiunea în anulare, întemeiată pe un viciu de consimțămînt, a fost respinsă, se poate exercita o altă acțiune în anulare, nefiind identitate de cauză, întemeiată pe lipsa de cauză sau pe o cauză ilicită; nu există identitate de cauză și nici obiect între o cerere avînd ca obiect revocarea primului testament și cealaltă cerere avînt ca obiect revocarea testamentului ulterior.

O hotărîre, oricare ar fi generalitatea termenilor, nu poate produce autoritatea lucrului judecat față de o cerere nouă bazată pe o cază care a luat naștere după pronunțarea acelei hotărîri. De asemenea, o hotărîre nu poate consitui autoritate de lucru judecat față de o cerere nouă în cazul cînd starea lucrurilor din momentul pronunțării hotărîrii s-au schimbat ( de exemplu, cînd o acțiune a fost respinsă pentru lipsa de calitate, iar ulterior reclamantul a dobîndit calitatea necesară).

Legislația română mai prevede un element care este: identitatea de părți și în aceeași calitate. Prin parte, în literatura română umrează a se înțelege o persoană care, cumulativ, s-a aflat în următoarele situații: a avut dreptul și posibilitatea de a depunde concluzii în fond sau cu privirel a excepțiile invoate în cursul procesului; Instanța a pronuțat o hotărîre tanșînd o chestiune litigioasă, împotriva sau în favoarea sa. Rezultă că lucrul judecat are un caracter individual și relativ. Față de toate celelalte persoane, care nu au avut calitatea de „parte”, hotărîrea este un fapt, care poate fi opus erga omnes, pînă la dovada contrară: ar fi vorba deci de o „autoritate de fapt”, nu însă de „autoritatea lucrului judecat”.

Îmi permit să nu fiu de acord cu cele expuse mai sus, deoarece hotărîrea judecătorească se pronunță în mod public în numele legii, nu putem să avem atitudinea față de hotărîre ca stare de fapt, ci deopotriva trebuie respectată, și dacă este cazul contestată dacă considerăm că nu s-au luat în considerație toate chestiunile privitor la acea acțiune.

Puterea de lucru judecat îi privește și pe succesorii universali, deoarece în procesul civil succesiunea poate fi numai universală, adică nu pot fi transmise de la o persoană la alta doar anumite drepturi și obligații procesuale. Succesorului îi sunt transmise toate drepturile și obligațiile procedurale ale predecesorului.

3.3. Efectele lucrului judecat

Prezumția autorității de lucru judecat, res iudicata pro veritate habetur, văzută în opinia unor autori ca o parte componentă a puterii de lucru judecat, exprimă faptul că ceea ce o hotărîre judecătorească a stabilit reprezintă adevărul absolut pentru raporturile ditre părți.În temeiul acestui adevăr, partea care a cîștiga procesul dobîndea și dreptul de a folosi mijloacele legale pentru executarea celor dispuse de instanță. În acest sens, s-a statuat că efectul pozitiv reprezintă posibilitatea părții de a o executa încă de la pronunțare, în timp ce efectul negativ reprezenta împiedicarea oricărei alte judecăți asupra pricinii.

Efectele hotărîrii judecătorești înzestrată cu puterea de lucru judecat, produce următoarele efecte juridice:

Dezinvestește instanța de judecare a cauzei, respectiv dupa emiterea deciziei judecătorii nu mai pot reveni asupra acesteia;

Din moment ce au fost redactate și semnate de completul de judecată, hotărîrile judecătorești se bucură de puterea doveditoare a actelor autentice

Hotărîrile pronunțate în procesele civile pot fi: hotărîri declarative de drepturi, hotărîri constitutive de drepturi și hotărîri cu efect mixt: declarativ și constitutiv, în același timp. Prin hotărîrile declarative, drepturile recunoscute sînt considerate preexistente hotărîrii, care numai le constată. Prin hotărîrile constitutive, se creează drepturi sau situații noi (de exemplu: hotărîri privind starea și capacitatea persoanelor). Hotărîrile cu efect mixt, recunosc drepturi pentru trecut și stabilesc drepturi sau situații noi pentru viitor;

Hotărîrile judecătorești de îndată ce au fost pronunțate dobîndesc în privința drepturilor pe care le constată sau recunosc fortă executorie, în sensul că sunt susceptibile de executare silită. Unele hotărîri dobîndesc forță executorie chiar din momentul pronunțării (hotărîrile date cu execuție vremelnică), iar altele, numai după rămînerea lor definitivă și irevocabilă, plus investirea cu formulă executorie;

Un alt efect este acela al schimbării obiectului prescripției: odată pronunțată, orice hotărîre judecătorească face să înceteze prescripția specială a dreptului la acțiune și să înceapă a curge o nouă prescripție privitoare la dreptul de a cere executarea silită

Și ca ultim efect și cel mai important este puterea de lucru judecat, înseamnă că odata pronunțata hotărîrea nu se mai poate reveni asupra ei, doar în cazurile prevăzute de lege.

Efectul pozitiv al lucrului judecat constă în exprimarea adevărului în privința raporturilor dintre părți, care corespund realității desigur; și de a da pisibilitate părții interesate de a invoca puterea lucrului judecat într-un alt eventual litigiu. Acel din urmă efect își găsește exprimarea în art. 123, alin. (2) CPC al RM și anume că „faptele stabilite printr-o hotărîre judecătorească irevocabilă într-o pricină civilă soluționată anterior în instanță de drept comun sau în instanță specializată sînt obligatorii pentru instanța care judecă pricina și nu se cer a fi dovedite din nou și nici nu pot fi contestate la judecarea unei alte pricini civile la care participă aceleași persoane”.Deci efectul pozitiv servește drept temei pentru degrevarea de probațiune. În legislația română s-a dat si hotărîrilor nedefinitive statutul de autoritate de lucru judecat, doar că acest statu este provizoriu conform art. 430, alin.(4) Cod de procedură civilă român. Motivul pentru care s-a oferit statutul de autoritate de lucru judecat provizorie actelor jurisdicționale nedefinitive este Acela că o hotărîre data în primă instanță va fi prezumată că exprimă realitatea raportului stabilit între părți, dar această prezumție este supusă posibilității de a fi contrazisă prin exercitarea căii de atac. În acest sens, o opinie din doctrina franceză, reținută și în doctrina română, arată că: “este posibil ca o hotărîre să nu exprime adevărul și totuși ea se va bucura de autoritatea lucrului judecat “. Este foarte interesantă aceasă opinie, mai ales în contextul situației existente la moment în Republica Moldova. Într-adevăr este posibil ca o hotărîre judecătorească să nu exprime adevărul, ci mai degrabă să exprima suma mitei care a fost dată pentru obținerea unei astfel de hotărîri, și totuși trebuie să fim optimiști deoarece mai avem și instanțe ierarhic superioare unde ne putem adresa, evident respectînd termenii în acest sens. Plus că atîta timp cît hotărîrea judecătorească este nedefinitivă se va bucura de autoritatea lucrului judecat doar temporar și relativ, însă prin exercitarea căilor de atac acest statut va fi suspendat.

Efectul negativ se referă la imposibilitatea ca litigiul soluționat printr-o hotărîre judecătorească să mai poată fi readus în fața instanței. Cu alte cuvinte, menirea efectului negativ este de împiedica reluarea aceluiași proces, în privința cererii de chemare în judecată similare.

Efectul negativ este în beneficiul pârâtului, deoarece acesta se poate prevala de autoritatea de lucru judecat, în sensul că nu mai poate fi atras pe aceeași cauză, în aceeași calitate.

Din perspectiva arătată, autoritatea de lucru judecat operează ca o garanție a securității raporturilor juridice, a dreptului la un proces echitabil și a dreptului la apărare consacrate de Convenția europeană a drepturile omului, cît și dreptul comunitar prin jurisprudența Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Jurisprudența Curții de Casație încorporează și dezvoltările jurisprudenței curților europene privind raportul dintre dreptul la un proces echitabil și principiul autorității de lucru judecat, stabilind: “principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială și are drept finalitate interzicerea readucerii în fața instanțelor de judecată a chestiunilor litigioase deja rezolvate, fără a aduce atingere la un proces echitabil prevăzut de art.6 din Convenție “ și „din perspectiva dreptului la un proces echitabil (…) garantat de art. 6 paragr. 1 din Convenție (…) un element fundamental al preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată”.

Deci nici o lege- modificatoare, abrogativă sau interpretativă nu poate înfrînge interdicția de rediscutare a aceluiași litigiu.

Efectele puterii de lucru judecat, fiind subordinate stabilirii adevărului obiectiv, devin absolute numai după momentul epuizării tuturor căilor de atac. Dacă, cu ocazia controlului judiciar se dovedește că hotărîrea atacată nu corespunde adevărului, se va dispune încetarea sau modificarea efectelor sale ca urmare a pronunțării unei alte hotărîri conforme adevărului.

Autoritatea lucrului judecat privește doar dispozitivul hotărîrii, deoarece acesta este susceptibil de executare. Motivarea nu dobîndește autoritate de lucru judecat , deoarece această parte a hotărîrii are menirea să contribuie la lămurirea înțelesului și întinderii dispozitivului.

Puterea de lucru judecat conform adagiului latin “res iudicata inter partes tantum ius facit” ceea ce înseamnă că lucrul judecat are efecte numai între părți. Și respectiv, “res inter alios iudicata, aliis non nocet” denotă faptul că un lucru judecat între unii nu aduce vătămare altora. Într-adevăr puterea de lucru judecat a hotărîrii judecătorești privește doar părțile din pricina civilă, însă în anumite situații sîntem în prezența cînd o hotărîre judecătorească are efecte și asupra unui intervenient cum ar fi principal sau accesoriu, sau în cazul cînd avem stabilirea domiciliului copilului, aparent procesul decurge între părinții acestuia ca părți în proces, dar pînă la urma efectul este întreptat către copilul minor. Astfel consider că în asemnea cazuri, judecătorul ar trebui să fie foarte prudent, și atent în adoptarea hotărîrii.

Referitor la faptul că lucrul judecat între unii nu aduce vătămare altora, sînt de acord, însă alții trebuie să respecte hotărîrea, deoarece aceasta reprezintă un act de înfăptuire a justiției, care are menirea nu doar să rezolve o cauză pusă pe rol, dar să educe cetățenii în spiritul respectării legii, și să servească drept exemplu pentru ceilalți subiecți ai raporturilor juridice civile, și nu numai.

3.5. Modul de soluționare a excepției de lucru judecat

Scopul final al procesului civil este cel de asigura apărarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanelor fizice și juridice prin emiterea unei hotărîri judecătorești corecte. Potrivit lui J.Bentham, corectitudinea hotărîrilor reprezintă scopul suprem al oricărui sistem judecătoresc, iar acest scop este atins atunci cînd cu privire la circumstanțele reale de fapt au fost aplicate corect normele de drept.

Și totuși ca să nu critic foarte mult sistemul judecătoresc din RM, emiterea unei hotărîri incorecte sau care nu corespunde situației reale dintre părțile procesului, poate fi condiționată și de comportamentul părților, care poate consta în prezentarea cărorva probe false, sau comunicarea greșită a unor momente care pot duce în eroare judecătorul , și îl pot determina, inconștient desigur, la emiterea unei hotărîri care nu corespunde adevărului.

Excepția autorității de lucru judecat este una absolută, aceasta putînd fi invocată atît de instanță, cît și de părți, chiar și în recurs. Avînd în vedere că excepția vizează lipsa dreptului la acțiune, aceasta a fost calificată ca o excepție de fond. Excepția este categorică prin prisma efectelor sale, de a paraliza o nouă acțiune.

Puterea lucrului judecat evită nu numai judecarea din nou a aceluiași litigiu, individualizat prin cele trei elemente (identitate de obiect, identitate de cauză, și identitate de părți și în aceeași calitate), dar și divergențele care pot apărea între două hotărîri judecătorești, adică trebuie să evitam situația în care o hotărîre confirmă un drept, iar altă hotărîre să infirme tot acel drept.Ca urmare, în ipoteză în care o parte invocă într-un proces de judecată puterea de lucru judecat a hotărîrii judecătorești stabilit deja, intanța va trebui să ia în cosiderație acest moment și să nu pună îndoială asupra acestuia. Toate acestea își găsesc confirmarea în expresia latină “res judicata pro veritate habetur” ceea ce semnifică „lucrul judecat este considerat că exprimă adevărul”. Această expresie, bătută în cuie poate fi desigur dezmințită doar prin folosirea căilor de atac asupra hotărîrii judecătorești respective.

Toate cele spuse anterior, își au exprimarea și tratarea la nivel doctrinar, însă să vedem cum va opera excepția lucrului judecat în practică.

Puterea de lucru judecat poate fi contestată prin intermediul căilor de atac prevăzute de art. 357-453 CPC al RM.

Căile de atac reprezintă mijloacele procedurale prin care se cere și se obține anularea sau deformarea totală sau parțială a unei hotărîri judecătorești. Controlul judiciar care se realizează prin intermediul căilor de atac poate fi definit ca fiind dreptul și obligația intanțelor judecătorești superioare de a verifica în condițiile și cu procedura stabilită de lege, legalitatea și temeinicia hotărîrilor pronunțate de instanțele judecătorești inferioare și de a casa sau modifica acele hotărîri care sunt greșite sau de a le confirma pe cele legale și întemeiate. Deci, controlul judiciar are loc prin intermediul căilor de atac.

Pentru judecătorii ale căror hotărîri urmează a fi controlate, căile de atac reprezintă un stimulent în muncă și o armă de luptă împotrivă neglijenței sau arbitrariului de înfăptuire a justiției.

Pentru judecătorii care urmează să judece căile de atac, importanța lor se manifestă prin necesitatea de a asigura buna și raționala funcționare a acestora.

Conform art. 357 CPC a RM hotărîrile susceptibile de apel pot fi atacate, pînă a rămîne definitive, în instanță de apel care, în baza materialelor din dosar și a celor prezentate suplimentar, verifică corectitudinea constatării circumstanțelor de fapt ale pricinii, a aplicării și interpretării normelor de drept material, precum și respectarea normelor de drept procedural, la judecarea pricinii în primă instanță.

Deci, persoanele care sînt în drept să se folosească de excepția lucrului judecat, conform art. 360, alin. (1) , și anume să declare apel sînt:

a) părțile și alți participanți la proces;

b) reprezentantul în interesul  apelantului, dacă este împuternicit în modul stabilit de lege;

c) martorul, expertul, specialistul și interpretul, reprezentantul cu privire la compensarea cheltuielilor de judecată ce li se cuvine.

Și totuși dacă observăm din tratarea acestui articol, puterea de lucru judecat privește și se referă nu doar la părțile litigante, însă îi privește și pe ceilalți participanți la proces. Însă martorul, expertul, specialistul și interpretul sînt personae care nu au un interes direct în rezolvarea litigiului, deoarece nu-i privește pe ei, însă oricum se specifică că interesul constă în “compensare cheltuielior de judecată ce li se cuvine.”

Persoana interesată care a renunțat expres la apel în privința unei hotărîri nu mai are dreptul să declare apel. Renunțarea la apel se face prin depunerea unei cereri în prima instanță pînă la expirarea termenului de depunere a apelului.

Termenul în care se poate invoca excepția puterii de lucru judecat în apel este conform art. 362, alin. (1) CPC al RM de 30 de zile de la data pronunțării dispozitivului hotărîrii, dacă legea nu prevede altfel. Conform art. 236 pronunțarea dispozitivului are loc după deliberarea și adoptarea hotărîrii, ulterior alin. (4) al aceluiași articol vine cu o precizare în cazul în care participanții nu au fost prezenți la pronunțarea dispozitivului hotărîrii, primesc copia hotărîrii în decurs de 5 zile. Rezultă că termenul de atac a hotărîrii va curge din momentul primirii hotărîrii.

Conform art.362, alin. (2) CPC al RM exprimă că “termenul de apel se va întrerupe prin decesul participantului la proces care avea interes să facă apel sau prin decesul mandatarului căruia i se comunicase hotărîrea. În astfel de cazuri, se  face o nouă comunicare la locul deschiderii succesiunii, iar termenul de apel începe să curgă din nou de la data comunicării hotărîrii. Pentru moștenitorii incapabili și pentru cei limitați în capacitatea de exercițiu sau pentru cei dispăruți fără urmă termenul curge din ziua în care se numește tutorele sau curatorul.”

Termenul de apel are efect suspensiv, conform art. 363 în cazul executarării hotărîrii pronunțate în primă instanță, cu excepția cazurilor prevăzute de lege. Apelul exercitat în termen este, de asemenea, suspensiv de executare a hotărîrii. Și anume, situația de aplicarea a măsurilor de protecție în cazul violenței în familie, la art. 3186, alin.(2) este prevăzut că “contestarea încheierii privind aplicarea ordonanței de protecție nu suspendă executarea măsurilor aplicate.” Desigur că nu este vorba de o hotărîre, ci de o ordonanță însă ne interesează situația mai degrabă. Astfel, aceasta se bucură din start de puterea lucrului judecat, deoarece este o situație practic de urgență, de aceea nu putem vorbi despre efectul suspesiv în cazul contestației, sau declarării apelului.

În Codul de procedură român la art.468 întitulat “Termenul de apel” prescrie că termenul de apel este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Termenul de apel prevăzut la alin. (1) curge de la comunicarea hotărârii, chiar atunci când aceasta a fost făcută odată cu încheierea de încuviințare a executării silite. Plus că, la alin. (3) este o prevedere foarte interesantă, care mi-a stîrnit semne de întrebare, și anume “dacă o parte face apel înainte de comunicarea hotărârii, aceasta se consideră comunicată la data depunerii cererii de apel”. De altfel, în legislația noastră practic nu am întilnit o astfel de prevedere, și mi se pare foarte straniu cum poate fi realizată chestiunea dată în practică. Dacă tot deliberarea și pronunțarea hotărîrii este făcută în secret, faptul dat este prevăzut și de legislația în vigoare, dar și de doctrină. Întrebarea este cum poate o parte a procesului să atace o hotărîre care nu a fost comunicată, fără să știe ce a fost scris în ea, și pînă la urmă ce solutie a emis instanța. Este o prevedere care stîrnește critici, cel puțin din punctul meu de vedere.

Legea procesual civilă, stipulează în instanța de apel, nu se poate schimba calitatea procedurală a părților, temeiul sau obiectul acțiunii și nici nu pot fi înaintate noi pretenții. Se pot cere însă dobînzi, rate, venituri ajunse la termen și orice alte despăgubiri apărute după emiterea hotărîrii în primă instanță, se poate solicita o compensație legală.

Desigur că art. 372 oferă posibilitatea de a prezenta noi probe și pretenții în instanță de apel dacă au fost în imposibilitatea să o facă la examinarea pricinii în primă instanță. Și totuși dacă observăm acest articol este întitulat “Prezentarea unor noi probe și pretenții în instanță de apel” , ca mai apoi să se contrazică prin alin.(3) a aceluiași articol

Așa dar ce se verifică în instanța de apel? Ne vine art. 373 CPC al RM, “Limitele judecării apelului”, care stipulează că instanța de apel verifică, în limitele cererii de apel, ale referințelor și obiecțiilor înaintate, legalitatea și temeinicia hotărîrii atacate în ceea ce privește constatarea circumstanțelor de fapt și aplicarea legii în primă instanță. În limitele apelului, instanța de apel verifică circumstanțele și raporturile juridice stabilite în hotărîrea primei instanțe, precum și cele care nu au fost stabilite, dar care au importanță pentru soluționarea pricinii, apreciază probele din dosar și cele prezentate suplimentar în instanță de apel de către participanții la proces. În cazul în care motivarea apelului nu cuprinde argumente sau dovezi noi, instanța de apel se pronunță în fond, numai în temeiul celor invocate în primă instanță. Instanța de apel nu este legată de motivele apelului privind legalitatea hotărîrii primei instanțe, ci este obligată să verifice legalitatea hotărîrii în întregul ei.

Într-adevăr, consider că apelul trebuie în primul rînd să fie legat de legalitatea și teminicia hotărîrii. Pentru asta avem nevoie ca partea motivatoare a hotărîrii sa fie clară și concisă, cum și am descris-o în capitolul I.

Și ulterior vine o situație foarte interesantă, prevăzută la art. 372, alin. (6) CPC al RM “Apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai dificilă decît aceea din hotărîrea atacată cu apel, cu excepția cazurilor cînd consimte și cînd hotărîrea este atacată și de alți participanți la proces. “

Susținem că unul din vechile principii consecrate în materia căilor de atac era reprezentat de neagravarea situației părții în propria sa ale de atac, exprimat prin ditconul non reformation in pejus

În noul Cod de procedură civilă roman este adusă o stipulație exprimată în art. 432, teza a II-a, prin care se stabilește: “ ca efect al admiterii excepției, părții i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decît aceea din hotărîrea atacată “. Ca urmare, doctrina recent a comentat acest aspect, concluzionînd: “Ca efect al admiterii excepției în calea de atac, există posibilitatea ca părții să i se agraveze situația chiar în propria cale de atac”. Cu alte cuvinte, principiul non reformation in pejus, nu funcționează în cazul reținerii autorității de lucru judecat

Cred că dacă ar fi vorba despre o hotărîrea judecătorească ilegală, atunci nu ne interesează dacă apelantului i se va crea o situație mai rea. Situația conformă cu raportul dintre părți trebuie să corespundă adevărului, și astfel se va putea bucura de puterea lucrului judecat.

Judecarea pricinii în instanța de apel se face după regulile de procedură specifice judecății în primă instanță avîndu-se în vedere și regulile speciale ale apelului.

Dispoziția instanței de apel prin care se verifică legalitatea și temeinicia primei instanțe se dă sub formă de decizie.

Condițiile în care se purcede la deliberare și pronunțarea deciziei sunt aceleași ca și în primă instanță.

Conform art. 389, alin. (4) decizia integrală se întocmește în termen de 15 zile de la pronunțarea dispozitivului deciziei. Referitor la decizia integrală care trebuie să aibă cele patru părți (introductivă, discriptivă, motivatoare și dispozitivă), din asta rezultă că întocmirea părții motivatoare este obligatoriu în instanța de apel, ceea ce deosebește instanța de fond, care întocmește hotărîrea motivatoare doar în cazurile specificate de lege.

Deci instanța de apel dă următoarele soluții:

să respingă apelul și să mențină hotărîrea primei instanțe;

să admită apelul și să modifice hotărîrea primei instanțe;

să caseze integral sau partial hotărîrea primei instanțe, și să dea o nouă hotărîre.

Ca urmare a valorificării acestei căi de atac, în continuarea mă voi referi la următoarea treaptă, asta în situația în care partea nu este satisfăcută de rezultatul judecării apelului, și respectiv a emiterii deciziei. Instanța care judecă recursul, aici avem în vedere Curtea Supremă de Justiție, verifică pe baza actelor din dosar în limitele invocate în recurs și în baza referinței depuse de intimat, legalitatea deciziei atacate fără a administra noi probe.

Obiect al recursului îl formează hotărîrile pronunțate de curtea de apel în procedura insolvabilității, precum și deciziile pronunțate de Curțile de apel în calitate de instanță de apel. Majoritatea încheierilor date în apel pot fi atacate cu recurs numai odată cu decizia, cu excepția cazurilor cînd,

Deci, ca urmare a celor analizate ajungem la conluzia că hotărîrile judecătoreși, într-adevăr se bucură de o autoritate relativă a lucrului judecat. Însă este un beneficiu foarte simțitor, pentru că am putea evita emiterea unor hotărîri cu suspiciunea ca fiind ilegale. Într-un stat de drept este indispensabil faptul de a face contestații asupra oricăror acte, mai ales hotărîri judecătorești, deoarece practica demonstrează că se admit foarte multe greșeli și încălcări a normaler de drept material și procedural.