Puntea Totala Semifizionomica Metalo Acrilica

CUPRINS

ISTORIC 3

CAPITOLUL I. PARTEA GENERALĂ 5

1.1. Generalități 5

1.1.1. Factori care intervin în alegerea unei punți totale 6

Indicații și contraindicații 8

Avantaje și dezavantaje 9

12. Componentele punților dentare totale 12

Clasificarea restaurărilor protetice fixe 19

Obiective urmărite în confecționarea punților dentare totale … 21

Raportul corpului de punte cu creasta alveolară în funcție

de zona topografică 26

1 .6. Fazele clinico-tehnice de realizare a punților dentare totale … 29

Puntea totală realizată din elemente separate 30

Puntea totală realizată dintr-o bucată 42

1.7. Dificultățile posibile în confecționarea corpurilor de punte … 49

CAPITOLUL II. PARTEA SPECIALĂ ……………………. 52

2.1. Prezentarea lucrării si contribuții personale ……………………………. 52

CAPITOLUL III. CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ISTORIC

Punțile dentare ca mijloace de protezare în anumite forme ale edentației parțiale au fost folosite din timpuri străvechi. Primele cunoștințe despre punțile dentare le avem din vechiul Egipt, localitatea Eber sub forma unor înscrisuri pe papirusuri.

A fost păstrată până în zilele noastre o lucrare de solidarizare a dinților cu sârmă de aur.

O relicvă de punte dentară veche de aproximativ 2500 de ani a fost găsită într-un cimitir din El Ghizeh, lângă piramidele egiptene. Este o lucrare din doi dinți probabil al doilea și al treilea molar mandibular stâng, solidarizați cu sârmă de aur.

Prima lucrare protetică a fost confecționată în secolul al VH-lea î.e.n. de către fenicieni. O astfel de punte sprijinită de canini în zona frontală maxilară, destinată înlocuirii celor patru incisivi a fost găsită în zona orașului Sidon. Puntea era sprijinită pe caninii adiacenți spațiului edentat, corpul de punte era format din patru incisivi umani, solidarizați cu sârmă. Etruscii care au fondat Roma în 754 î.e.n. erau cunoscuți ca meșteșugari iscusiți.

De la ei au rămas câteva punți dentare alcătuite din inele de aur solidarizate împreună cu corpul de punte format din dinți umani sau animali fixați pe inele cu ajutorul niturilor.

Până în evul mediu nu se mai cunosc dovezi despre confecționarea punților dentare sau perfecționarea lor. Din evul mediu au rămas puține dovezi despre confecționarea punților dentare.

Johan Jessenius von Jessen (1566-1621) a descris procedeul de sculptare a dinților din fildeș pentru a fi fixați cu sârmă de dinții alăturați.

Din perioada sec. XVII-XVIII s-au păstrat punți dentare confecționate din fier.

În secolul XVIII-lea apar procedeele de transplantare și replantare a dinților. In această perioadă germanul Philip Pfaff descrie pentru prima oară o tehnică de amprentare, folosind ceară de albine, schellac și grafit alb.

În 1877 Charles Stents introduce materialul termoplastic folosit pentru amprentare și care îi poartă numele. La sfârșitul secolului al XVIII-lea începe să fie folosit porțelanul pentru confecționarea dinților artificiali.

Sfârșitul secolului al XlX-lea a reprezentat o cotitură în progresul practicii stomatologice. Fără acestea n-ar fi fost posibilă realizarea calităților tehnice și biomecano – funcționale ale punților dentare.

La noi în țară protetica dentară a apărut, ca practică medicală, cu dezvoltarea învățământului stomatologic la nivel universitar. Inițiatorii acestui învățământ au fost profesorul Gh. Bilașcu și profesorul Dan Teodorescu.

In prezent au apărut noi tehnici de confecționare a punților dentare mai perfecționate.

Ca mijloace protetice punțile oferă satisfacții deosebite, dar dacă sunt realizate necorespunzător fără să se cunoască principiile biomecanice, ele se transformă în factori de traumatizare sau favorizare a apariției leziunilor dentare sau parodontale sau a disfuncțiilor aparatului dento-maxilar.

CAPITOLUL I

PARTEA GENERALĂ

1.1.Generalități

Definiție: Puntea totală reprezintă o proteză fixă care restabilește integritatea funcțională și morfologică a arcadelor dentare în edentația intercalată și mixtă întinsă.

Părțile componente ale punților dentare:

corpul de punte sau intermediarii care înlocuiesc dinții pierduți de pe arcadă;

elementele de agregare de care este solidarizat corpul de punte la extremități, ele realizează fixarea prin cimentare pe dinții stâlpi;

elemente biologice (suportul dento-parodontal);

Caracteristicile punții totale:

este fixată pe dinții stâlpi prin cimentarea elementelor de agregare ceea ce îi conferă stabilitate pe o perioadă de timp îndelungată;

poziția în sens vestibulo-oral, a corpului de punte este identică cu cea a dinților absenți;

este o construcție rigidă nedeformabilă, rezistentă la rupere șitocire;

transmite presiunile masticatorii fiziologice de la nivelul fețelor ocluzale ale corpului de punte și a elementelor de agregare, prin parodonțiul dinților stâlpi, osului alveolar;

este obținută în laboratorul de tehnică dentară în urma unor procese tehnologice complexe;

Ca și caracteristici speciale pentru puntea totală se impun:

alegerea de dinți sâlpi de punte sănătoși, bine repartizați pe arcadă, care să fie ușor paralelizați;

modelarea puntei se face pe bonturi fixe sau mobile, de preferat sunt cele din urmă;

se impune să apelăm la chiuvete de ambalare mai mari decât de obicei, în funcție de mărimea punții respective;

folosirea la turnare a aliajelor metalice rezistente ca: aliaje nobile, seminobile și inoxidabile pentru a împiedica deformarea sau ruperea punții sub acțiunea forțelor masticatorii;

Pentru confecționarea acestor punți totale se impune ca laboratorul să aibă o datorare bună, cuptor de preîncălzire, cuptor de turnare, paralelograf și aparatură superioară la finisare.

l.l.l. Factori care intervin în alegerea unei punți totale

Indicația clinică a punții totale este condiționată de doi factori și anume: unul local și altul general.

Factorul local reprezentat de situația morfo-clinică a câmpului protetic. Este obligatoriu ca pe arcadă să fie prezenți minimum 4-6 dinți naturali cu poziție topografică și o valoare de implantare parodontală capabilă de a suporta sarcinile transmise de această construcție.

Exemplul de topografie ideală a numărului minim de dinți stâlpi restanți este dată de existența caninilor și a molarilor de 12 ani.

Factorul general-reprezentat de starea de sănătate și de funcționalitate a aparatelor și sistemelor vitale ale organismului, să asigure rezistența întregului organism în vederea efectuării fazelor clinice (prepararea dinților stâlpi, amprentare, probă, cimentare).

Topografia edentației: este cunoscută împărțirea fiecărei arcade în două zone topografice: frontală și laterală. In zona frontală funcția estetică este cea care domină și orientează activitatea restauratoare. în zona laterală funcția masticatorie ocupă locul celei fizionomice. In funcție de zona în care este situată edentația vor fi alese elementele de agregare și corpul de punte. Pentru zona frontală punțile vor fi total sau parțial fizionomice, iar pentru zona laterală parțial fizionomice sau nefizionomice.

Condițiile tehnico-materiale: prin care se înțelege gardul de pregătire profesională a celor doi specialiști care participă la procesul tehnologic de realizare a punții dentare, precum și existență materialelor necesare și aparatelor la nivelul laboratorului.

Ocluzia dentară: reprezintă un factor cu valoare de decizie pentru aprecierea capacității funcționale parodontale a dinților.

Numărul dinților stâlpi este stabilit după examenul relațiilor ocluzale.

Ocluzia dentară este examinată și analizată după criteriile cunoscute ale ocluziei funcționale. în cadrul ocluziei funcționale, transmiterea și repartizarea presiunilor se efectuează în limitele capacității de suportabilitate a țesuturilor parodontale.

Disfuncțiile ocluzale, caracterizate de traume localizate sau întinse sunt însoțite de modificări la nivelul parodonțiului de susținere a dinților. Pentru ca ocluzia să se poată menține stabilă și să funcționeze cu un confort maxim pe toate structurile aparatului dentomaxilar trebuie să satisfacă cinci criterii:

1 .stopuri ocluzale stabile și simultane pe cât mai mulți dinți când

condilii sunt în relație centrică;

2.ghidaj anterior de acord cu mișcările funcționale și cu posibilitățile

articulației temporo-mandibulare;

3.dezocluzia tuturor dinților cuspidați în propulsie;

4.dezocluzia tuturor dinților cuspidați în mișcare de lateralitate de

partea inactivă;

5.absența inteferențelor în mișcările laterale la nivelul dinților

cuspidați de partea activă, indiferent de tipul ghidajului anterolateral

sau de mișcările extreme ale mandibulei.

Complexul dentoparondontal (implantarea dintelui în alveola sa) față de disfuncție, dezvoltă o reacție adaptivă care are două sensuri: un sens pozitiv, structurile articulare și motorul mișcărilor mandibulare (mușchii) se tolerează datorită pragului ridicat al sensibilității, iar în sens negativ când puterea de adaptabilitate al formațiunilor articulare este depășită sau excesivă când produce modificări patologice care agravează și mai mult starea respectivă.

1.1.2. Indicații și contraindicații

Indicațiile punților totale: la stabilirea indicației unei punți medicul prin examenul clinic al dinților care vor fi folosiți ca stâlpi este obligat să determine gradul de rezistență al acestora și capacitatea lor de compensare.

Indicația punților se face în scop profilactic și curativ

în scop profilactic este indicată construcția unei punți la pacienții cu edentații parțiale la care se observă migrări verticale sau orizontale ale dinților vecini sau antagoniștii breșei edentate.

In scop curativ este indicată construcția unei punți la pacientul cu edentații parțiale la care una din funcțiile aparatului dentomaxilar este tulburată (masticația, fonația sau fizionomia).

Contraindicațiile confecționării punților totale pot fi grupate:

1 .repartizarea topografică a dinților ce se vor servi ca stâlpi este

nefavorabilă. Nu se înlocuiesc molarii de minte.

2.numărul și repartizarea dinților indicați ca viitori stâlpi constituie indicații

favorabile, dar starea parodonțiului sau a țesuturilor dure nu corespunde.

3.atrofia accentuată a crestei alveolare sau lipsa de substanță provocată de

intervenții chirurgicale.

4.planul ocluzal antagonist traumatizat ceea ce ar produce încărcarea

exagerată a dinților stâlpi.

5.puterea de suport a dinților separați sau a grupelor de dinți nu este

uniformă.

6.forma gravă a diabetului este o contraindicație relativă căci produce

atrofia accelerată a osului alveolar și astfel între corpul de punte și creastă

va apare o distanță.

7.stări generale profund alterate

1.1.3. Avantaje și dezavantaje

Avantajele restaurării edentației prin punți

Restaurarea integrității morfologice a unei arcade dentare însemnează îmbunătățirea condițiilor de funcționalitate a aparatului dentomaxilar.

După aproape un secol de tehnologie în care intermediarii se solidarizau la elementele de agregare prin lipire sau sudură a fost posibilă lansarea turnării unor restaurări protetice fixe dintr-o bucată monobloc.

Inițial protezele dintr-o bucată au fost realizate doar din aliaje nobile, pentru ca la ora actuală o gamă largă de aliaje să se preteze la această tehnologie.în ultimele decenii restaurările protetice fixe monobloc au câștigat teren din mai multe motive:

♦ Scurtarea numărului de etape clinico-tehnice

Consum mai redus de materiale

Preț de cost mai redus și eficiență crescută a echipei medic-tehnician în cadrul restaurărilor protetice fixe din aliaje nenobile, turnarea dintr-o bucată reprezintă un mare avantaj, care dispare însă la cele realizate din aliaje cu conținut crescut și mediu de metale nobile (unde tehnologia turnării dintr-o bucată are mai multe dezavantaje decât avantaje)

Din punct de vedere masticator punțile dentare realizează o masticație în limite fiziologice asemănătoare celei efectuate cu arcadele dentare natprin lipire sau sudură a fost posibilă lansarea turnării unor restaurări protetice fixe dintr-o bucată monobloc.

Inițial protezele dintr-o bucată au fost realizate doar din aliaje nobile, pentru ca la ora actuală o gamă largă de aliaje să se preteze la această tehnologie.în ultimele decenii restaurările protetice fixe monobloc au câștigat teren din mai multe motive:

♦ Scurtarea numărului de etape clinico-tehnice

Consum mai redus de materiale

Preț de cost mai redus și eficiență crescută a echipei medic-tehnician în cadrul restaurărilor protetice fixe din aliaje nenobile, turnarea dintr-o bucată reprezintă un mare avantaj, care dispare însă la cele realizate din aliaje cu conținut crescut și mediu de metale nobile (unde tehnologia turnării dintr-o bucată are mai multe dezavantaje decât avantaje)

Din punct de vedere masticator punțile dentare realizează o masticație în limite fiziologice asemănătoare celei efectuate cu arcadele dentare naturale.

Puntea dentară transmite presiunile masticatorii fiziologic la osul alveolar prin intermediul țesutului parodontal.

Starea de troficitate a țesuturilor parodontale a dinților stâlpi asigură preluarea presiunilor masticatorii și efectuarea masticației.

Relieful ocluzal al punții, în concordanță cu cel a dinților vecini, al dinților antagoniști și al stereotipiilor dinamicii mandibulare, reprezintă un element favorizant pentru efectuarea unei masticații corespunzătoare.

Puntea dentară cimentată pe arcadă trebuie să realizeze contacte dento-dentare corecte și să participe la formarea caracteristicilor ocluziei funcționale.

Eficiența punților dentare este superioară protezelor mobilizabile.

Din punct de vedere fonetic

Acest avantaj își are valabilitatea în special, pentru punțile din zona frontală.

Redarea funcției fonetice fără modificări de timbru și de pronunție a consoanelor se obține la protezele fixe dacă sunt conservate următoarele elemente de morfologie dentară:

Forma fețelor orale ale corpului de punte să fie asemănătoare cu cea a
dinților naturali.

Poziționarea fețelor orale în sens vestibulo-oral.

Volumul punții dentare să fie egal sau mai redus decât cel al dinților
naturali.

Parodonto-profilactic

Transmiterea presiunilor ocluzale în axul lung al dinților stâlpi reprezintă un stimul pentru menținerea troficității țesutului parodontal.

Ocluzo-funcțional

Resturarea integrității arcadei reprezintă refacerea multiplelor contacte dento-dentare a conducerii anterioare sau latero-laterale.

Din punct de vedere al confortului

Prin acest termen se poate înțelege totalitatea condițiilor morfologice existente la nivelul aparatului dentomaxilar. Modificarea condițiilor morfologice poate determina perturbări locale și generale de natură psihică pe cale reflexă.

Orice tip de lucrare protetică, la început va determina apariția senzației de corp străin.

Dezavantajele restaurării edentației prin punți

Alături de avantaje punțile dentare au și unele dezavantaje.

Din punct de vedere igienic punțile dentare sunt inferioare protezelor mobilizabile. Orice tip de punte prezintă suprafețe, zone sau locuri ascunse pe care se depozitează resturi alimentare, aceste locuri sunt suprafețele orientate spre mucoasa gingivală care acoperă creasta alveolară. De pe aceste suprafețe resturile alimentare nu pot fi îndepărtate prin autocurățire. Dezavantajul igienic este deosebit de neplăcut pentru purtătorii de punți dentare, se manifestă prin halenă a gurii și chiar leziuni ale mucoasei bucale.

Din punct de vedere estetic

Punțile dentare trebuie să fie rezistente la rupere, să fie nedeformabile și capabile să suporte presiunile incizo-ocluzale ale dinților antagoniști.

Condiția rezistenței mecanice însemnă ca punțile să aibă o structură de rezistență reprezentată de aliajele unor metale. Pentru a reda aspectul coloristic al dinților aliajele sunt acoperite cu materiale ce au culori asemănătoare dinților naturali. Aceste materiale sunt reprezentate de rășini sintetice (acrilice), de mase ceramice și de masele compozite. Pe lângă dezavantajul unei rezistențe scăzute la rupere aceste materiale au un grad de transparență în strat de 1-1,5 mm.

Forma, volumul și aranjamentul dinților ce formează corpul de punte în unele situații nu mai pot fi redate.

Din punct de vedere al execuției clinico-tehnice

Puntea dentară este realizată în urma preparării și amprentării câmpului protetic, ceea ce înseamnă pentru stomatologi atenție și consum de energie și timp la fel și pentru tehnician.

Pentru pacient prepararea dinților stâlpi reprezintă momente traumatizante psiho-somatice posibile să declanșeze stări emoționale, conflictuale și reflexe, organice, nefavorabile suportării acestei intervenții.

Protezele parțiale fixe turnate dintr-o bucată exclud cel puțin o fază clinică importantă din tehnologia restaurărilor fixe: verificarea adaptării elementelor de agregare pe câmpul protetic.

Punțile lipite ne oferă posibilitatea verificării adaptării, preciziei de execuție a elementelor de agregare pe câmpul protetic, precum și poziția lor exactă în amprentă. Putem de asemenea verifica închiderea marginală proximală a coroanelor de înveliș precum și rapoartele acestora cu papilele interdentare.

Această verificare nu se poate face la restaurările turnate "dintr-o singură bucată".

Atunci când un element de agregare nu se adaptează corect sau prezintă alte defecțiuni, el se poate reface în cazul restaurărilor lipite (sau sudate), fără să fie necesară refacerea întregii restaurări ca și în cazul pieselor protetice turnate dintr-o singură bucată (monobloc).

De cele mai multe ori tehnologiile moderne de realizare a unei restaurări turnate "dintr-o singură bucată" reclamă confecționarea unui model cu bonturi mobile.

Acest tip de model este mai cronofag și în cursul operațiunii de secționare, papilele interdentare sunt lezate adeseori chiar distruse în totalitate.

Această sursă de erori poate fi prevenită prin confecționarea a două modele: inițial și de lucru.

Un alt dezavantaj în realizarea restaurărilor dintr-o bucată este acela că la cele extinse segmentul de apropierea peretelui extern al chiuvetei nu va avea niciodată o expansiune similară cu aceea din centru tiparului. Această diferență stă la originea multor defecte (deformări) ce apar în cursul verificării adaptării restaurărilor obținute prin această tehnologie.

Toate aceste dezavantaje ne determină să afirmăm că nu întotdeauna cea mai bună indicație de tratament este puntea dentară.

În practică, datorită avantajelor pe care le are pentru A.D.M. și pentru întregul organism continuăm să o preferăm în locul unei proteze parțiale.

1.2. Componentele punților dentare

Puntea dentară este construită din următoarele părți componente.

A. Corpul de punte format din dinții de înlocuire sau "dinți intermediari"

B. Elemente de agregare (fixare) reprezentate de microprotezele ( protezele
monodentare) care sunt cimentate pe dinții stâlpi.

A. CORPUL DE PUNTE

Corpul de punte este elementul sau segmentul punții dentare conceput pentru a înlocui dinții naturali extrași.

Calitățile corpului de punte trebuie să corespundă următoarelor cerințe:

să permită restabilirea funcției masticatorii în condiții funcționale
netraumatogene;

să restaureze integritatea arcadei (forma, funcțiune), asigurând confortul
estetic și fonetic;

să asigure profilaxia țesuturilor periodontale și să nu traumatizeze
fibromucoasa de la nivelul crestelor edentate sau papilelor interdentare;

să permită menținerea condițiilor de igienă buco-dentară;

să aibă stabilitate funcțională conferită de o rigiditate corespunzătoare;

să prevină migrarea dinților și apariția disfuncțiilor ocluzale;

să amelioreze eficiența masticatorie;

să prevină blocarea alimentelor între obraji și limbă;

să transmită fotele ocluzale în axul longitudinal al dinților de suport;

să prevină acumularea plăcii dentare;

să împiedice impactul alimentar în zonele de conexiune cu retentorii sau
între elementele care alcătuiesc corpul punții;

Funcționalitatea corpului de punte nu poate fi identică, cu cea a dinților înlocuiți. Prin forma, conturul, aspectul și raportul cu fibromucoasa gingivală, corpul de punte poate reface în mod satisfăcător morfologia și funcția dinților înlocuiți.

Corpul de punte trebuie să aibă un contact abia perceptibil cu fîbromucoasa crestelor.

Estetica corpului de punte influențează în mare măsură reacțiile psihoemoționale ale pacienților. Corpurile punților dentare plasate în zonele direct vizibile ale arcadelor dentare trebuie să ofere imaginea dinților naturali. Aceste zone sunt:

zonele frontale maxilare și mandibulare

zonele premolare maxilare și mandibulare

In zona primilor molari maxilari aspectul estetic este variabil în funcție de profunzimea arcadei expusă vederii în timpul surâsului. In zonele mai puțin expuse vederii directe sau neexpuse nu este necesar aspectul estetic al dinților artificiali.

Cele mai frecvente greșeli de estetică a punților dentare se referă la forma și culoarea dinților artificiali.

B. ELEMENTELE DE AGREGARE (RETENTORII) Retentorii sau elementele de agregare sunt componentele prin care punțile dentare se cimentează pe piesa de suport pentru a susține și a menține corpul punții în poziția fixată.

Rolul lor cel mai important este de a menține, pe locul destinat, puntea dentară într-o anumită poziție, stabilită în funcție de tipul punții. Calitățile retentive ale retentorilor sunt influențate de factori generali și speciali.

Factorii generali care influențează retenția retentorilor Capacitatea sau calitățile retentive ale retentorilor sunt influențate de următorii factori:

1.lungimea spațiului edentat;

2.tipul de punte;

3.ocluzia;

4.dinții înlocuiți;

5.tipul masticator individual;

6.starea parodonțiului;

1.Lungimea spațiului edentat influențează capacitatea retentivă a retentorilor deoarece aceștia sunt solicitați cu atât mai mult, cu cât lungimea corpului de punte și curbura sau extensia în consolă a acestuia este mai mare. Cu cât corpul de punte are o lungime mai mare, cu atât rigiditatea lui, a retentorilor și a conexiunilor trebuie să fie mai mare.

2.Tipul de punte influențează retenția retentorilor deoarece, punțile fixe sunt solicitate ca un corp rigid unic. în timpul funcțiunii punților fixe, forțele de decimentare acționează asupra tuturor retentorilor.

3.Ocluzia influențează în mod direct, prin intensitatea și direcția forțelor ocluzale suportate de punțile dentare, capacitatea retentivă a retentorilor.

Cu cât forțele ocluzale sunt de intensitate mai mare, iar rezultatele acțiunii lor au o direcție oblică față de axul longitudinal al dinților de suport, cu atât rezistența retentorilor și a corpului de punte trebuie să fie mai mare.

Interferențele ocluzale sau denivelarea planului de ocluzie solicită suplimentar retentorii punților dentare, sporind frecvența decimentării acestora.

4.Dinții de înlocuire determină tipul retentorilor folosiți, precum și forma și poziția corpului de punte.

0 punte laterală, aplicată pentru înlocuirea unui molar sau premolar va
solicita mai mult retentorii decât o punte pentru înlocuirea unui incisiv
central mandibular.

De asemenea retentorii aplicați la nivelul caninilor sunt mai mult solicitați decât retentorii aplicați la nivelul incisivilor centrali.

5.Tipul masticator individual prin specificitatea sa individuală, solicită retentivitatea retentorilor nu numai în timpul masticației ci și în timpul mișcărilor parafuncționale: bruxism, ocluzie traumatică.

In raport cu gradul de abrazie putem aprecia subiectiv valoarea forțelor ocluzale și putem spori sau nu rezistența retentorilor prin modificarea grosimii pereților lor.

6.Starea parodonțiului. Capacitatea de retenție a retentorilor este dependentă de stabilitatea și calitatea implantării dinților. Cu cât dinții stâlpi sunt mai bine implantați, cu atât retentorii punților dentare trebuie să fie mai rezistenți, pentru că acțiunea forțelor ocluzale la o extremitate a punții solicită aproape la fel retentorii de la ambele extremități ale punții.

Factorii speciali care influențează retenția retentorilor Calitățile retentive care se pot obține de al un anumit tip de retentor depind de următorii factori:

1.Morfologia coroanei dintelui de suport;

2.Suprafața de contact a retentorului cu dintele de suport, (interfață retentor-preparație);

3.Paralelismul pereților axial ai preparației în raport cu calea de inserție;

4.Rigiditatea pereților retentorului;

5.Calitățile cimentului de fixare;

6.Materialele din care se confecționează retentorii;

1 .Morfologia coroanei dintelui de suport, este un factor important de care depinde retenția retentorilor: mărimea și forma coroanelor dentare, poziția dinților pe arcadă.

Un dinte cu o coroană de formă conică sau în formă de daltă are o retentivitate mai redusă decât un dinte cu o coroană de formă cilindrică sau trapezoidală.

2.Suprafața de contact a retentorului cu pereții preparației oferă o retenție mai bună retentorului, cu cât este mai extinsă.

3.Paralelismul pereților axiali ai preparației constituie un factor care oferă cele mai bune condiții de retentivitate pentru retentori.

4.Rigiditatea pereților retentorilor este un factor important de asigurare a retentivității acestora. Flexibilitatea pereților retentorilor și în mod special ai celor conexați cu corpul de punte produce decimentări frecvente ale punților.

5.Calitățile cimentului de fixare

Rezistența mecanică a cimenturilor de fixare influențează direct gradul de retenție a retentorului. Deoarece până în prezent nu se cunoaște un material de cimentare cu care să se poată realiza o legătură de natură chimică între pereții retentorilor și cei ai preparației, se folosesc de obicei cimenturile de tipul ciuturilor care asigură o fixare mecanică.

6.Materialele din care se confecționează retentorii

Materialele folosite pentru confecționarea retentorilor trebuie să fie suficient de rigide, pentru a rezista acțiunilor forțelor ocluzale. Din punct de vedere al rezistenței la flexiune, materialele cele mai bune folosite pentru confecționarea retentorilor punților dentare sunt materialele nobile, seminobile sau cele folosite în asociere metalo-compozite, metalo-ceramice sau metalo-acrilice.

Tipuri de referitori

Prognosticul funcțional al punților dentare depinde de calitățile retentive și de rezistența retentorilor.

Retentorii folosiți pentru punți dentare sunt de două feluri:

– retentori majori;

– retentori minori;

Retentorii majori sunt folosiți pentru ancorarea punților fixe sau a celor fixe cu extensii imediate sau mediate.

Retentorii minori sunt folosiți în cazul punților fixe-mobile. Retentorii majori pot fi folosiți în locul celor minori, dar nu și invers.

Retentorii minori au o valoare retentivă mai redusă și de aceea se folosesc numai în cazul punților fixe-mobile în zona de conexiune articulată a corpului punții cu retentorul.

Retentori majori sunt:

coroanele de acoperire totală (metalice sau mixte);

coroanele parțiale (on layuri, aplicate pe molari sau premolari);

coroanele de substituție;

prinlayurile aplicate pe molari și premolari;

Retentori minori sunt:

coroanele parțiale (on layuri) aplicate pe dinții frontali;

inlayuri MOD, inlayuri de clasa a IlI-a și a Ii-a.

pinlayurile aplicate pe dinții frontali

Alegerea tipurilor de retentori

Alegerea retentorilor pentru o punte dentară destinată tratamentului unei anume forme de edentație parțială se face luând în considerare mai mulți factori.

Cei mai importanți dintre aceștia sunt următorii:

1.valoarea retentivității retentorilor, unul dintre cei mai importanți factori care trebuie luat în considerare în momentul realizării designului punților dentare.

Gradul de retentivitate necesar se apreciază în funcție de tipul retentorului, de tipul punții dentare, de lungimea spațiului edentat, de forma angrenajului ocluzal și valoarea forțelor ocluzale.

2.condiția sau caracteristicile morfologiei coroanelor dinților pe care urmează să se aplice retentorii.

3.rezistența bonturilor dentare ale dinților de suport nu trebuie redusă prin folosirea diverselor tehnici de preparare.

4.prezența unor restaurări coronare prin obturații vechi, preexistente.

5.cerințele estetice

Exigențele estetice ale pacienților influențează în mod semnificativ alegerea retentorilor când aceștia se aplică pe dinții expuși vederii directe. In astfel de situații, retentorii se aleg dintre on layuri, inlayuri și coroane mixte de acoperire, în funcție de tipul punții folosite și de caracteristicile morfologice ale coroanelor dinților de suport.

6.necesitatea protecției muchiilor incizale sau a cuspizilor cu ajutorul retențiilor. In funcție de modul de intercuspidare al dinților antagoniști și de exigențele estetice, zonele preparației, ale căror rezistență se reduce după finalizarea acesteia, trebuie protejate sau consolidate prin structuri metalice de protecție.

7.materialele folosite pentru confecționarea retentorilor punții dentare. Cele mai bune materiale pentru confecționarea retentorilor sunt aliajele metalice nobile, seminobile sau aliajele metalice asociate cu porțelanuri, acrilate sau materiale compozite. Aliajele metalice folosite pentru punțile dentare sunt incluse în grupa aliajelor de tipul III (Hard) și tipul IV (Extrahard).

8.starea parodonțiului influențează alegerea retentorilor în funcție de mai mulți factori: estetici, plasarea limitei marginale a preparațiilor, de volumul sporit al coroanelor clinice la nivelul dinților cu retracții gingivale și gradul mobilității dinților stâlpi. în funcție de gradul mobilității dinților se aleg și tipurile de retentori folosiți pentru sisteme de imobilizare a dinților.

1.3.Clasificarea restaurărilor protetice fixe

Restaurările protetice fixe se pot clasifica pe baza mai multor criterii:

A. După topografia zonei în care sunt inserate:

restaurări protetice fixe la maxilar și/sau la mandibulă;

restaurări protetice fixe frontale (înlocuiesc dinții lipsă din zona
frontală);

restaurări protetice fixe laterale (înlocuiesc dinții lipsă din zona de sprijin
la maxilar sau mandibulă);

restaurări protetice fixe extinse fronto-laterale;

B. După relația cu dinții stâlpi:

restaurări protetice fixe intercalate (susținute la ambele extremități ale
breșei edentate de dinți stâlpi);

restaurări protetice fixe cu extensie (elementul sau elementele de
agregare sunt situate doar la extremitate a breșei edentate, intermediarul
situat în consolă închide breșa);

– restaurare protetică fixă continuă (cuprinde mai multe breșe, unind dinții
stâlpi naturali sau implantări între ei, până la solidarizarea lor pe o
arcadă când poartă numele de restaurare protetică fixă totală);

C. După modul de fixare:

restaurări protetice fixe/fixate (prin cimentare, lipire, înșurubare);

restaurări protetice fixe demontabile (fixate prin înșurubare, pot fi
îndepărtate doar de către medic și/sau de ajutoarele sale);

restaurări protetice fixe mobilizabile (pot fi îndepărtate de pe câmp de
către pacient pentru a fi igienizate);

D. După tipul elementelor de agregare:

– restaurări protetice fixe cu elemente de agregare-coroane

1 .coroane de înveliș

metalice

integral ceramice

mixte (coroană mixtă metalo-ceramică și coroană mixtă metalo-
polimerică)

2. coroane degetar

3.coroane de substituție

4.coroane parțiale cu șanțuri (onlay-uri 1/2,3/4,4/5, 7/9)

5.incrustații – intratisulare (inlay și pinlay-uri)

– intra-extratisulare

6. elemente de agregare proprii restaurărilor protetice adezive (metalice sau integral ceramice).

E. După raportul intermediarilor restaurării cu creastă edentată:

restaurare protetică fixă cu intermediarii în contact cu creastă;

restaurare protetică fixă cu intermediarii la distanță de creastă;

F. După relația cu dinții stâlpi și zonele topografice:

restaurare protetică fixă intercalată unilateral;

restaurare protetică fixă intercalată bilateral;

restaurare protetică fixă intercalată frontală;

restaurare protetică fixă latero-frontală;

restaurare protetică fixă continuă (totală) latero-fronto-laterală;

restaurare protetică fixă intercalată latero-fronto-laterală;

restaurare protetică fixă mobilizabilă latero-fronto-laterală; combinată cu
o șea liberă extinsă distal;

restaurare protetică fixă punte continuă totală cu agregare mixtă (dento
implantară);

G. După modalitatea tehnologiei scheletului:

– restaurări protetice fixe masive;

restaurare protetică fixă scheletizată sau armată;
H. După modalitatea sprijinului:

restaurare protetică fixă cu sprijin pe dinții stâlpi naturali;

restaurare protetică fixă cu sprijin pe dinții stâlpi artificiali (implante);

restaurare protetică fixă cu sprijin mixt (dento-implantar);

1.4. Obiective urmărite în confecționarea punților dentare

Orice punte dentară, indiferent de tehnică prin care este realizată (dintr-o bucată sau din elemente separate), trebuie să corespundă unor principii general valabile, cunoscute sub numele de obiective: biofuncțional, biomecanic și profilactic.

OBIECTUL BIOFUNCȚIONAL

Restaurarea integrității arcadei dentare cu ajutorul punților dentare, se efectuează în scopul restabilirii funcțiilor majore ale aparatului dento-maxilar: masticație, fonație, fizionomie.

Funcția de masticație

Restaurările protetice fixe pot realiza masticația eficientă în limitele fiziologice dacă sunt asigurate următoarele condiții:

fețele ocluzale ale lucrării protetice să prezinte dimensiuni identice sau
asemănătoare cu fețele ocluzale ale dinților naturali pierduți;

relieful fețelor ocluzale, cuspidat, cu toate elementele bine exprimate în
concordanță cu individualizarea stereotipiilor musculare;

raportul de contact ocluzal cu dinții antagoniști să fie funcțional, cu
multiple contacte, stabile și simultane pentru a favoriza transmiterea
presiunilor în axul lung al dintelui stâlp.

Funcția fonetică

Punțile dentare restaurează fonația în edentațiile frontale, prin următoarele elemente:

poziția corpului de punte; în sens vestibulo-oral să aibă aceeași curbură
pe care au avut-o dinții naturali;

morfologia fețelor orale ale dinților corpului de punte să fie identică cu a
celor naturali concav-convexă și de fiecare față delimitată de creste
marginale;

dimensiunea cervico-inczală a corpului de punte să fie egală cu a dinților
naturali;

dimensiunea vestibulo-orală a dinților din corpul de punte și a
elementelor de agregare să nu producă modificări în plus sau minus ale
spațiului fonetic pentru limbă și buze.

Funcția estetică

în zona frontală și fronto-laterală, corpul de punte și elementele de agregare restaurează această funcție prin următoarele elemente de morfologie coronară:

culoarea reprezintă elementul principal pentru restaurarea aspectului
estetic;

culoarea fețelor vestibulare, împreună cu forma și dimensiunea,
reperezintă caracteristicile capabile să restaureze armonia dento-dentară
și dento-facială, care există la fiecare pacient dentat;

dimensiunea fețelor vestibulare egale cu ale dinților naturali absenți și în
armonie cu a dinților restanți;

forma fețelor vestibulare a dinților artificiali identică cu a dinților
restanți de pe aceeași arcadă și în corelație cu a dinților arcadei
antagoniste;

Punțile dentare, după modul în care restaurează funcția fizionomică sunt clasificate în: punți estetice, inestetice și parțial estetice.

OBIECTIVUL BIOMECANIC

Acesta urmărește să asigure lucrării protetice următoarele caracteristici: rezistență fizică, chimică, inserție și stabilitate.

1. Rezistența fizică înseamnă ca elementele de agregare , dar în special corpul de punte să nu se fractureze să nu se deformeze sau să se abrazeze în contact cu dinții antagoniști.

Rezistența fizică poate fi asigurată prin:

– alegerea unui anumit aliaj cu caracteristici corespunzătoare, fiind
cunoscut că aliajele au rezistență fizică diferită;

– fața ocluzală a corpului de punte și a elementelor de agregare să fie reprezentată de un aliaj metalic cu un coeficient de rezistență la abraziune asemănător celui al țesutului dentar, pentru a nu se produce disfuncții ocluzale ulterioare prin abraziunea excesivă a antagoniștilor sau a corpului de punte.

Materialele folosite la confecționarea punților dentare sunt următoarele:

Acrilatul este un material organic macromolecular. Din punct de vedere mecanic este puțin rezistent la rupere, îndoire și abraziune. Este folosit susținut de o structură metalică. Se folosește la punți provizorii.

Porțelanul este un material foarte dur și foarte casant. Și acesta este susținut de o structură metalică.

Aliajul de crom-cobalt este foarte rezistent la rupere, îndoire, abraziune. Fiind mai dur decât smalțul dinților, abrazeazâ dinții antagoniști și determină apariția disfuncțiilor ocluzale.

Aliajele seminobile (Paladiu-Argint) au o rezistență medie asemănătoare aurului 833 %o. Sunt indicate pentru corpuri de punte complet metalice în zona laterală mandibulară în edentații de 2-3 dinți

Aliajele de aur. Au o serie de avantaje: sunt ușor de prelucrat, permit obținerea pieselor protetice de mare exactitate, se pot turna în structuri foarte subțiri și rezistente.

a.aliajul 916 %o (22 k) este moale, puțin rezistent la rupere și îndoire, are greutate specifică mare. Se folosește pentru edentații unidentare în zona laterală.

b.aliajul 833 %o (20 k) este indicat pentru rezolvarea edentațiilor de 2-3 dinți. Este casant și își modifică aspectul în cavitatea bucală.

c.aliajul 833 %o cu 125 PT este deosebit de rezistent din punct de vedere mecanic, omogenitate și protecție la coroziune. Se poate folosi pentru orice punte.

d.aliajul 750 %o cu 12 % PT – foarte rezistent, se folosește pentru confecționarea dispozitivului radicular al coroanelor de substituție. Materialele folosite la confecționarea punților sunt alese în vederea satisfacerii necesităților mecanice, după următoarele criterii:

întinderea edentației;

starea dinților antagoniști;

constituția pacientului;

2.Inserția. Punțile dentare sunt corpuri rigide nedeformabile, se pot confecționa numai dacă dinții stâlpi au fost pregătiți paraleli între ei.

3.Stabilitatea este asigurată de gradul de fricțiune ce se produce între elementele de agregarea și dinții stâlpi.

OBIECTIVUL PROFILACTIC

Acest principiu este cel mai complex dintre toate principiile, deoarece se referă la următoarele elemente:

direcția corpului de punte

relieful ocluzal lățimea vestibulo-orală a corpului de punte

raportul corpului de punte cu creasta alveolară

protecția papilei interdentare

– calitățile fîzico-chimice ale materialelor ce intră în alcătuirea lucrării protetice.

1 .Direcția corpului de punte

Forțele care acționează asupra corpului de punte sunt prelucrate de elementele de agregare și transmise osului alveolar. Acesta impune ca toate forțele ocluzale să acționeze în axul lung al dinților stâlpi.

Pentru aceasta corpul de punte este realizat în linie dreaptă între elementele de agregare.

Pentru zonele laterale se poate realiza în linie dreaptă, dar pentru zonele frontale nu este posibil acest lucru.

2 .Relieful ocluzal și lățimea vestibulo-orală a corpului de punte

Relieful ocluzal asigură efectuarea funcției de masticație, relația ocluzală funcțională cu dinții antagoniști și libertatea mișcărilor mandibulei. Corpul de punte se realizează cu dimensiunea în sens vestibulo-oral egală cu cea a dinților naturali pe care îi înlocuiește.

Fața ocluzală cu relief aplatizat favorizează eliminarea rezultantelor orizontale apărute din descompunerea vectorului ce întâlnește pe plan înclinat reprezentat de pantele cuspidiene.

Planurile înclinate pe care acționează forțele reprezentate de relieful ocluzal al dinților laterali multicuspidanți, prezintă câte două orientări: vestibular și oral sau mezial și distal.

Rezultantele orizontale apărute pe aceste planuri se anulează reciproc prin înclinarea pantelor cuspidiene într-un unghi cu valoare egală pentru cele orientate vestibular și oral sau mezial și distal și prin obținerea unui angrenaj funcțional cu dinții antagoniști.

Dezavantajele modelajului ocluzal aplatizat sunt:

ineficienta masticatorie, alimentele nu pot fi triturate;

creșterea numărului mișcărilor mandibulei;

creșterea forțelor de contracție a mușchilor ridicători ai mandibulei;

apariția oboselii musculare;

suprasolicitarea lucrărilor protetice;

suprasolicitarea parodonțiului dinților stâlpi.

Relieful ocluzal este în concordanță cu morfologia dinților antagoniști și cu stereotipiile contracțiilor mușchilor mobilizatori ai mandibulei pacientului.

Corpul de punte, la nivelul feței ocluzale, poate să restabilească cu dinții antagoniști cele trei tipuri de contacte ocluzale:

contact tripodic

contact vârf cuspid, planșeu fosetă,

contact de suprafață.

. Contactul tripodic reprezintă tipul ideal de contact deoarece asigură:
_ ,. \ – stabilitatea în poziția de intercuspidare maximă;

– alunecarea liberă a mișcărilor mandibulei însoțite de
contacte intermediare;

– eficiență masticatorie maximă.

Contactul tripodic este posibil să se obțină dacă relieful ocluzal al dinților antagoniști are cuspizi înalți cu pante abrupte. Acest fel de contact este asemănător cu cel ce se realizează între suprafețele mai multor sfere.

. Contactul între vârful cuspidului și planșeul fosetelor Acest tip de contact este mai puțin favorabil, deoarece în poziția de intercuspidare maximă nu asigură stabilitate mandibulei în plan orizontal.

Acesta este posibil să se producă dacă se modelează cuspizii înalți, iar fosetele dinților antagoniști sunt larg deschise.

Contacte ocluzale vârf-cuspid fund fosetă . Contactul în suprafață

Este reprezentat de un angrenaj foarte strâns. Apare prin realizarea unui corp de punte al cărui relief ocluzal prezintă cuspizi înalți ce pătrund în fosetele dinților antagoniști. Intre pantele cuspizilor și pereții fosetelor se produc contacte întinse. Acest tip de contact asigură:

stabilitatea mandibulei în poziția de intercuspidare
maximă;

eficiență în masticație.

Contacte ocluzale de suprafață

1.5. Raportul corpului de punte cu creasta alveolară în funcție de zona topografică

Forma corpului de punte este determinată de funcțiile aparatului dentomaxilar:

masticația (contacte ocluzale funcționale)

estetica (mărimea, culoarea și poziția dinților)

fonația (dimensiunea și poziția dinților din grupa
frontală)

profilaxia țesuturilor (protecția papilei interdentare și
contactul cu fibromucoasa)

autocurățirea și autoprotecția

Forma, rolul și funcțiile corpului de punte sunt complexe și se clasifică astfel:

. corpuri de punte sub formă de șa sau semișa;

. corpuri de punte punctiforme;

. corpuri de punte tangențiale (liniare);

. corpuri de punte suspendate.

Corpurile de punte în formă de șa Din punct de vedere anatomic aceste corpuri de

punte au aspectul cel mai apropiat de forma dinților

\ /
naturali. Corpul de punte în formă de șa face posibilă \ /

exercitarea funcției fonetice și restaurează fizionomia. vJ

Din punct de vedere igieno-profilactic este cel mai nefavorabil deoarece aici se acumulează resturile alimentare și placa dentară și nu permite curățirea și autocurățirea. Din această cauză pot apărea leziuni inflamatorii ale mucoasei. Este confortabil pentru o perioadă scurtă de timp. Se realizează din strictă necesitate la maxilar în zona frontală și laterală. Corpurile de punte în formă de semișa

Corpul de punte în semișa acoperă doar versantul vestibular al crestei până la mijloc. Retenționează mai puțin resturile alimentare, asigurând o igienă satisfăcătoare.

Indicațiile sunt de asemenea restrânse fiind aplicate în primul rând pentru asigurarea fonației sau la maxilar în zona laterală când creasta este lată.

Corpuri de punte tangențiale

Aceste corpuri de punte cu contact tangențial al fețelor spre mucoasă sunt modelate sub formă plană sau convexă.

Fețele linguale plane sau convexe sunt înclinate oblic, ele permit o igienizare din direcția gingivală. Prin contactul lor redus cu fîbromucoasa, fețele înclinate oblic sunt bine tolerate. Este recomandat pentru toate zonele arcadei dentare.

Corpuri de punte care au contact punctiform sau conic

Fața mucozală a acestor dinți artificiali este redusă la un punct care vine în contact cu mijlocul crestei edentate. Locul de unire cu dinții vecini va fi rotunjit pentru a nu se retenționa alimentele.

Este indicat în zona laterală mandibulară.

Nu produce leziuni traumatice, nu prezintă avantaje estetice deosebite din cauza spațiilor interdentare largi. Acumularea resturilor alimentare din spațiile triunghiulare poate constitui un alt inconvenient.

Corpurile de punte suspendate

Ele nu prezintă nici o zonă de contact cu fîbromucoasa. Aceste corpuri de punte trebuie să păstreze o distanță de cel puțin 1,5 mm între fețele lor gingivale și fibromucoasă, acest spațiu va permite autocurățirea sau igienizarea fără greutate a spațiilor de sub ele. Se mai numesc și corpuri de punte igienice sau sanitare.

Fața gingivală a unui corp de punte astfel realizat trebuie să fie convexă în toate sensurile: mezio-destal și vestibulo-lingual, pentru a nu retenționa resturile alimentare.

Din punct de vedere al rezistenței ele trebuie să fie confecționate din aliaje metalice cu grosimea ocluzo-gingivală de minimun 3 mm.

Aceste corpuri de punte sunt recomandate în zona laterală mandibulară, când creasta este atrofiată sau dinții sunt înalți.

4. Protecția papilei interdentare

Este afectată papila de la extremitățile edentației datorită compresiunii zonei de trecere dintre elementele de agregare și corpul de punte.

Macheta corpului de punte trebuie realizată la distanță de papilă.

5. Tolerabilitatea și compoziția materialelor

Trebuie acordată o importanță deosebită prevenirii efectelor provocate de electro-coroziune. Migrarea ionilor de pe suprafața aliajelor dentare poate cauza manifestări patologice locale și generale.

Este important ca într-o cavitate bucală să fie aplicate materiale bioinerte de același tip, iar aliajele să aibă o compoziție cristalografică omogenă și stabilă.

Aliajele metalice sunt bune conducătoare de căldură iar dinții stâlpi vitali de sub lucrarea protetică vor fi supuși acestor variații termice. Coroanele turnate cu grosime dirijată sunt mai puțin ductibile decât cele cu grosime totală.

Efectele nedorite pot apărea și datorită materialelor utilizate pentru confecționarea punților. Rășinile acrilice prelucrate incorect pot prezenta suprafețe cu multiple microcavități care vor retenționa alimentele. Monomeml rezidual din acrilat rămas nepolimerizat poate cauza iritații ale mucoasei gingivale.

Alergiile de contact la nivelul mucoaselor apar frecvent, dar datorită lipsei semnelor macroscopice diagnosticul de precizie este dificil.

1.6. Fazele clinico-tehnice de realizare a punților totale

Există două metode de realizare a unei punți totale și anume: puntea totală realizată din elemente separate și puntea totală realizată dintr-o bucată.

1.6.1. Puntea totală realizată din elemente separate (clasică) este realizată în două etape, astfel:

în prima etapă sunt realizate elementele de agregare
(retentorii)

în a doua etapă este realizat corpul de punte care se
solidarizează, prin lipire, la retentori

1- Examinarea pacientului Cuprinde examenul general și cel loco-regional.

Examenul general este precedat de o scurtă anamneză pentru a afla care va fi tratamentul indicat.

Restaurarea integrității arcadei cu ajutorul unei punți dentare totale impune ca pacientul să aibă o stare generală capabilă să suporte manevrele de pregătire a dinților stâlpi.

Examenul loco-regional constă în examinarea cavității bucale. Acest examen mai constă și în înscrierea datelor pacientului în fișa de tratament.

2. Prepararea dinților stâlpi

Prepararea dinților stâlpi pentru elemente de agregare constă în șlefuirea lor. Prin șlefuire se obțin următoarele obiective:

forma specifică a bontului

forma neretractivă care asigură inserția și dezinserția
microprotezei

realizarea paralelismului fețelor meziale și distale a
dinților stâlpi pentru a se putea obține piesa protetică
și pentru a permite inserția și dezinserția punții pe
câmpul protetic.

Acest paralelism este corelat cu direcția de implantare care poate avea două aspecte:

Implantarea primară – La maxilar axul de inserție
longitudinal radicular este convergent, iar la
mandibulă divergent. Axele coroanelor la maxilar sunt
divergente și la mandibulă convergente

Implantarea secundară – apare în urma unor edentații,
dinții migrând în plan orizontal

– Axul de inserție a punții dentare

Prin șlefuire se obține paralelismul în funcție de gradul de divergență sau convergență al axelor corono-radiculare.

3. Amprenta dinților stâlpi

Materialele de amprentă trebuie să îndeplinească unele condiții și anume: plasticitatea, fidelitatea, elasticitatea și rezistența mecanică bună, compatibilitatea cu materialele din care se va face modelul, stabilitatea dimensională.

Materialele de amprentare pot fi grupate astfel:

Rigide și semirigide ireversibile (gipsuri, polimeri acrilici și paste
zinc oxid eugenol)

Rigide reversibile (compounduri Stents, gutaperca, ceruri,
materiale bucoplastice)

Elastice reversibile (hidrocoloizi agar-agar)

Elastice ireversibile (hidrololoizi ireversibili: alginate, elastomeri
de sinteză)

6. Modelul pentru realizarea corpului de punte în primul rând trebuie examinată amprenta și indicațiile medicului înscrise pe fișă în legătură cu forma corpului de punte, materialul din care va fi confecționat și dacă corpul de punte va fi fizionomie sau parțial fizionomie.

La examinarea amprentei trebuie luate în considerare următoarele:

a) Dacă amprenta este integră

Amprenta să nu aibă lipsuri la nivelul spațiului edentat, la nivelul antagoniștilor, unde urmează să fie modelate suprafețele ocluzale ale dinților intermediari. O atenție deosebită se acordă și locului unde sunt așezate elementele de agregare.

Dacă amprenta are lipsuri mari ea este trimisă în cabinet pentru a fi repetată.

b) Precizia poziției elementelor de agregare

Dacă coroanele sunt în poziția corectă marginea cervicală va depăși 0,5 – lmm nivelul amprentei. Dacă aceasta este sub nivelul amprentei coroana nu pătrunde subgingival deci nu se adaptează cervical.

c) Controlul antagoniștilor

Se va urmări dacă suprafețele lor ocluzale sunt redate cu exactitate. Posibilitatea de a se fractura unele mici fragmente este mai mare atunci când amprenta a fost luată în bloc (bol) ocluzal decât atunci când ele se execută separat pentru fiecare arcadă.

d) Dacă ocluzia este corectă
Verificarea intercuspidării maxime

Tehnica de obținere a modelului

Modelul este copia pozitivă a câmpului protetic . El trebuie să îndeplinească câteva condiții:

să fie foarte precis;

să fie rigid – nedeformabil;

să fie dur;

să aibă rezistență la rupere, presiune, frecare.

Pentru a obține modelele pe care se vor confecționa punțile dentare este necesar ca materialele folosite să corespundă cerințelor enunțate mai sus. Aceste materiale sunt: ghipsul obișnuit, ghipsul tare (de tip Moldano), ghipsul tare special (de tip Moldaroc), ghipsul sintetic.

a) Modelul după amprenta în bloc (bol)

Se prepară pasta de ghips, amprenta este așezată pe măsuța vibratoare și se depune progresiv în interiorul elementelor de agregare, astfel riscurile apariției incluziunilor de aer sunt mai mici. După ce elementele de agregare au fost umplute cu pastă de ghips se continuă depunerea treptată a acestuia până la acoperirea totală a amprentei.

Pentru soclu se va folosi ghipsul obișnuit, acesta va avea o înălțime de 2 cm și va prezenta în partea distală o prelungire cu suprafața la nivelul suprafețelor ocluzale ale dinților. Pe această suprafață se va tăia cheia de ocluzie în formă de T sau Y. Această cheie va face posibilă asamblarea corectă a celor două modele.

Modelul dinților antagoniști se va turna în impresiunile amprentei existente pe partea opusă a modelului turnat.

După priza ghipsului, modelele se demulează și se depozitează la temperatura camerei. Timpul prizei variază de la material la material fiind de circa 30 – 60 minute. Demularea se realizează folosind un ciocan de corn și o spatulă.

b) Modelul după amprenta în două părți

A

In amprenta cu elementele de agregare se toarnă ghips tare, apoi ghips obișnuit pentru soclu cu prelungirea distală. Când ghipsul s-a întărit se demulează și se face cheia de ocluzie.

Amprenta ocluzală din ceară înregistrează ocluzia și amprentează dinții antagoniști.

Amprenta este așezată pe model și fixată. Se izolează cheia și se toarnă modelul antagoniștilor. După priza ghipsului se demulează prin ciocănire pe cheie și prin tracțiune.

c) Modelele după amprenta în trei părți

Amprentele sunt luate în Unguri standard separat pentru cele două arcade.

Ocluzia este înregistrată cu o folie de ceară.

Se toarnă modelele cu un soclu de 2 cm înălțime.

După demularea amprentelor urmează fixarea modelelor în ocluzor care constă în așezarea cerii de ocluzie între suprafețele ocluzale ale modelelor. Modelele așezate în ocluzie se solidarizează în trei locuri cu bețe de chibrit și ceară, în această poziție se vor monta în ocluzor.

Modelele sunt controlate urmărind:

poziția elementelor de agregare față de dinții vecini

ocluzia, dacă modelele sunt așezate în poziție de
intercuspidare maximă

morfologia suprafețelor ocluzale ale dinților
antagoniști și vecini.

7 .Macheta corpului de punte

După ce modelul a fost controlat vom verifica dacă elemenetele de agregare se desprind și se repun corect pe model.

Realizarea machetei corpului de punte este specifică fiecărui tip de corp de punte.

. Macheta pentru casete cu fațete

Există două tehnici de obținere a machetei casetelor:

a. din machete prefabricate

b. din ceară, executate manufacturai.

a. Machetele prefabricate sunt realizate într-o stanță din ceară ușor elastică, dar pot fi realizate și din mase plastice.

Au unele avantaje: au grosimea uniformă în Urnita de rezistență a aliajelor dentare: au retenții bune, economisesc timp și se pot adapta ușor. b.Machete realizate manufacturai în laborator.

Se modelează o machetă preliminară, se realizează apoi o cheie tipar din ghips prin amprentarea elemenetelor de agregare și a machetei preliminare.

Se îndepărtează de pe model macheta preliminară și se repune pe model cheia de ghips pentru a se obține tiparul. Macheta casetelor se obține prin turnarea unei cantități de ceară în cheia tipar.

Marginea gingivală a casetei trebuie să fie pe fața vestibulară la colet sau la Vz feței orale, niciodată în contact cu mucoasa vârfului crestei.

Ambrazurile dintre intermediari și elementele de agregare să fie largi. Casetele cu fațete se confecționează în general în regiunile laterale ale arcadelor dentare cu precădere la maxilar unde fața ocluzală este mai puțin vizibilă decât la mandibulă.

Este indicat la maxilar deoarece scheletul său este format din două suprafețe metalice, una pe fața mucozală, iar cealaltă pe fața orală. De obicei fața mucozală are raport de semișa cu creastă, favorabil pentru estetică , dar neigienic.

Trebuie avută în vedere ca suprafața metalică să fie acoperită cu diferiți opaqueri pentru ca metalul să nu influențeze culoarea placajului.

Intermediarii sub formă de casetă cu fațetă au o longevitate cuprinsă între 5 și 10 ani după care polimerii sau componentele organice din rășinile diacrilice compozite suferă, modificări cromatice și de uzură remarcabile.

8.Tiparul

Există două tehnici de realizare a tiparului: clasică și modernă. Tehnica clasică: tija să fie cilindrică, cu grosime de 1,5 – 3mm, lungimea de 4-5 cm. Pe fiecare element al machetei să fie o tijă. Tijele sânt puse pe fața orală a machetei, să nu formeze unghiuri ascuțite cu suprafața machetei. Locul de joncțiune al capetelor libere ale tijelor să fie la 2-3 cm de machetă.

Tija de turnare poate fi metalică, din ceară și din mase plastice. Dacă tija de turnare este din ceară, se realizează un element central de la care pleacă tijele secundare. Acesta va reprezenta în tipar rezervorul de metal topit.

Dacă tija este din metal se va depune pe ea un strat de ceară subțire și se va face o bilă de ceară la 2 mm de machetă pentru rezervorul de metal topit.

Porțiunea dintre machetă și rezervor va fi îngroșat cu ceară ca fluxul de aliaj topit să treacă mai ușor din rezervor în tipar.

Mai este necesară și realizarea canalelor de evacuare a gazelor. Ele pot fi fire de ceară, de nailon sau păr de cal de 0,5-0,7 mm, sunt fixate pe machetă cu o extremitate, iar cu cealaltă se fixează pe suport la baza conului.

Numărul lor va fi egal cu numărul tijelor de turnare. După fixare, macheta este degresată cu alcool sau substanțe speciale, pentru a îndepărtă grăsimile de pe suprafața cerii și pentru a evita apariția bulelor de aer la realizarea tiparului.

Tehnica modernă:

Este practicată de firma Heraeus.

Tijele sunt din ceară cilindrică sau mase plastice. Pe fiecare element se aplică o tijă lungă de 2-4 mm cu diametrul de 3 mm, în treimea ocluzală a feței palatinale. Aceasta va reprezenta macheta canalelor secundare de curgere a aliajului. La extremitatea acestora se aplică tija cu diametrul de 5 mm fiind paralelă cu corpul de punte.

Ea reprezintă macheta canalului intermediar de curgere a aliajului topit. La acestea sunt aplicate 2 tije ușor curbate și unite la o distanță de aproximativ 10-15 mm. Ele reprezintă macheta canalelor principale de curgere a aliajului topit.

Ambalarea

Prin ambalarea machetei vom obține tiparul. Pentru a obține tiparul sunt necesare folosirea unor mase de ambalat specifice fiecărui aliaj. Masa de ambalat va avea coeficientul de dilatare egal cu coeficientul de contracție al aliajului și rezistă la turnare. Ambalarea poate fi efectuată după două metode:

ambalarea într-un singur timp

ambalarea în doi timpi

1 .Ambalarea într-un singur timp.

Se efectuează în chiuvete metalice (mufe). Se prepară pasta de ambalat și se toarnă cu ajutorul vacuummalaxorului, acesta asigurând o omogenitate bună și se evită bulele de aer.

Macheta este așezată în zona intermediară între zona cea mai fierbinte și cea mai rece a chiuvetei. Astfel solidificarea metalului se va face uniform.

Tiparul într-o secțiune verticală arată astfel: de la pâlnia de turnare pornesc 2 canale principale lungi ce cea 10-15 mm ele duc spre canalul intermediar, paralel cu tiparul corpului de punte.

De la acest canal vor porni canalele secundare perpendiculare, numărul lor fiind în funcție de numărul elementelor din corpul de punte. 2.Ambalarea în doi timpi

Se formează un nucleu de masă de ambalat specifică aliajului din care se va turna corpul de punte, în care este îmbrăcată macheta și tija de turnare.. Restul tiparului este format din masa de ambalat nespecifică. Pâlnia tiparului se căptușește cu un strat de masă de ambalat din primul timp, deoarece acesta este material refractar și va rezista la temperaturile ridicate la care se topesc aliajele inoxidabile.

9 Turnarea metalului în tipar

înainte de turnare este necesar să fie realizate două operațiuni: pregătirea tiparului și topirea aliajului.

1. Pregătirea tiparului

După o oră de la finalul ambalării tiparul este introdus în cuptorul de preîncălzire, aici temperatura va urca treptat în 60 de minute la 300-400° , apoi în cuptorul de încălzire care în jur de 30 minute va ajunge la temperatura de 750° pentru aliajele nobile, seminobile și bronzuri iar pentru inoxidabile și Cr-Co la 950-1000°.

Ca sursă de căldură se pot folosi: gazul metan cu aer comprimat, gazul metan cu oxigen, generatorul de benzină. Acestea sunt suficiente pentru topirea aliajelor nobile și seminobile.

Pentru aliajele de tip Cr-Ni și Cr-Co, ca sursă de căldură putem utiliza curentul electric continuu sub forma arcului voltaic, cuptoare cu curenți de înaltă frecvență.

Aliajele nobile și seminobile sunt bine topite când se transformă într-o bilă sferică, lucioasă și mobilă. Este necesară utilizarea substanțelor decapante la aceste aliaje. Se are în vedere pregătirea cantității necesare de aliaj pentru a se umple în întregime cavitatea tiparului și să rămână conul de turnare.

2. Introducerea metalului topit în tipar obținută prin forța centrifugă, forța de împingere a vaporilor

După răcirea tiparelor acestea se sparg, se îndepărtează resturile de masă de ambalat și se sablează cu aparatul de sablat. Resturile de masă de ambalat se pot îndepărta și cu ajutorul unor substanțe chimice care au și efect dezoxidant.

10. Prelucrarea corpului de punte

Corpul de punte se va prelucra în vederea lipirii. Corpul de punte se dezoxidează și se secționează tijele de turnare, apoi se șlefuiesc urmele tijelor de turnare și eventualele plusuri apărute, datorită bulelor de aer sau a granulației prea mari a masei de ambalat. După prelucrare se face proba dacă se adaptează pe model în spațiul edentat între elementele de agregare. Adaptarea trebuie acută fără a forța intrarea corpului de punte.

11. Solidarizarea corpului de punte la elementele de agregare

In tehnologia protezărilor fixe solidarizarea intermediarilor la elementele de agregare se poate face prin trei procedee uzuale: A) solidarizarea prin sudură de apoziție

1) cu legătură continuă

a) sudură autogenă

sudură cu arc electric

sudură cu plasmă

sudură cu jet de electroni

sudură prin explozie
2) cu legătură discontinuă

sudură prin rezistență electrică

sudură cu laser

sudură cu ultrasunete

B) solidarizare prin lipirea unui aliaj lichid peste elementele de
agregare

supraturnare peste elemente frezate

supraturnare peste elemente turnate

C) solidarizare prin lipire cu lot (cu o compoziție diferită de cea a
elementelor de agregare)

1) lipire moale – a) pe metale neferoase și aliaje inoxidabile

– b) pe cupru și aliaje pe bază de cupru
2) lipire tare – a) argint sau cupru pentru aliaje nenobile

– b) aur, argint, cupru pentru aliaje nobile
A. SUDURA

Sudura se utilizează rar în tehnica dentară deoarece prezintă pericolul topirii suprafețelor care vor fi unite. Ea corespunde unei îmbinări de elemente metalice prin fuziunea lor locală cu sau fără aport de material. Dacă are loc prin aport de aliaj acesta va trebui să aibă aceeași temperatură de fuziune ca și elementele de solidarizat.

Se poate folosi pentru lipirea extremităților unui inel de aur, la coroana dintre două bucăți.

B. SUPRATURNAREA

Este o modalitate de unire imperfectă între corpul de punte și elementele de agregare.

Pentru a asigura o legătură optimă, aliajul supraturnat trebuie să intre în contact cu elementul prefabricat sau turnat în prealabil pe o suprafață cât mai mare. Dacă supraturnarea nu se realizează în condiții optime, datorită coroziunii în mediul bucal și a fenomenelor de oboseală care apar la nivelul joncțiunii se poate produce desolidarizarea celor două elemente, compromițând îmbinarea.

C. SOLIDARIZAREA PRIN LIPIRE CU LOT

Permite solidarizarea elementelor de agregare cu intermediarii metalici prin adaosul unui material care se topește și se leagă de cele două componente. Rezistența legăturii depinde de umectarea suprafețelor de lipit. Cele două suprafețe trebuie să fie perfect curate. înainte de încălzire, pe suprafețele de lipit se aplică un fondant cu rol de decapant. Acesta, în timpul topirii, va elimina gazele, trebuie să se topească la temperatura de 400-450°C.

Antifondantul, antidecapantul se aplică la limita suprafețelor de lipire, pentru ca lotul să nu curgă în zonele vecine. în acest scop se folosește pulberea de grafit, roșu de Paris.

1. Lipirea moale

Se practică pe metale neferoase și inoxidabile respectiv pe cupru și aliaje pe bază de cupru. Aceste lipituri se realizează la temperaturi scăzute și de aceea au o rezistență scăzută, se utilizează foarte rar.

2. Lipirea tare sau dură

Aceste lipiri se pot realiza cu loturi pe bază de argint sau cupru, pentru aliaje nenobile, respectiv pe bază de aur, argint sau cupru pentru aliaje nobile.

Se execută lipirea cu lot a corpului de punte de elementul de agregare cel mai mic, apoi amprentarea situației celor două componente fixate pe model după care se lipește de elementul de agregare cel mai voluminos.

Etapele de realizare a lipirii cu lot sunt următoarele:

elementele de agregare se poziționează pe modelul fără bonturi
mobilizabile;

se poziționează pe model elementele de agregare și corpul de punte
în poziția corectă și se realizează o cheie vestibulară pentru
menținerea acestora. Cheia se poate realiza din ghips, ceară, acrilat.
Cheia ocluzală se va realiza din același material după izolarea
suprafețelor ocluzale ale dinților vecini. După priza materialului
cheia- amprentă se îndepărtează, se secționează marginile, acestea să
aibă o libertate de 0,5 mm și să depășească elementele de agregare ce
urmează să fie lipite cu 3 mm. Astfel se asigură o grosime uniformă a
masei de ambalat. Grosimea cheii de ocluzie trebuie să fie de 6 mm.
Intre elementele ce vor fi solidarizate între ele trebuie să existe un
spațiu. în cazul unor suprafețe paralele distanța optimă între
elementele ce vor fi lipite trebuie să fie 0,02 – 0,2 mm.

elementele de agregare și corpul de punte se îndepărtează de pe
model, se poziționează în cheia ocluzală și se lipesc cu ceară între ele
în trei puncte și se umple cu ceară spațiul pentru lot ca să nu pătrundă
masa de ambalat.

Conformatorul pentru ambalare se face cu o folie de ceară de 2,5 cm ca între pereții conformatorului și componentele turnate să rămână un spațiu de 3 mm.

După priza masei de ambalat se îndepărtează cheia de ocluzie și se spală ceara cu apă fierbinte. Se taie masa de ambalat în două pâlnii în formă de V, după care se marchează limitele suprafețelor de lipit cu un creion de grafit, acesta având rol de antidecapant, lotul nu va curge peste aceste limite.

Palma orală se taie mai larg, la nivelul acestuia va fi introdus lotul, servește drept con de turnare pentru lot.

Tiparul se preîncălzește în cuptor. încălzirea se face cu arzătorul timp de 10-15 minute, tiparul fiind așezat pe un stativ.

Pe tiparul ambalat și preîncălzit se va aplica o flacără timp de 2-3
secunde până când componentele metalice ce urmează să fie solidarizate
devin incandescente.

Se așează câteva granule de lot pe pâlnia orală după ce acestea au
fost date în prealabil cu decapant. Lotul nu se topește direct cu flacără ci prin
căldura componentelor metalice de lipit.

După ce lipirea a fost realizată blocul din masă de ambalat se lasă să
se răcească lent.

Suprafețele ce urmează să fie îmbinate nu trebuiesc lustruite.

După dezambalare lucrarea va fi dezoxidată și prelucrată după care
va fi verificată adaptarea ei pe model.

Dacă nu se respectă condițiile de lucru pot apărea unele accidente și eșecuri, cum ar fi:

supraîncălzirea cerii de lipit duce la contractarea ei, cu modificarea
suprafeței de lipit.

dacă blocul din masa de ambalat nu a fost încălzit suficient, lotul nu
va curge în spațiul corespunzător.

dacă lotul se depune în cantitate prea mare și antidecapantul nu a fost
aplicat la limita zonei de lipit, lotul va curge pe suprafețele învecinate.

1.6.2. Puntea totală realizată dintr-o bucată

Se realizează într-o singură etapă elementele de agregare și corpul de punte.

Puntea totală dintr-o bucată restaurează integritatea arcadelor dentare. Termenul "dintr-o bucată" se referă la scheletul metalic.

Fazele de realizare clinico – tehnice sunt reduse. Acest lucru înseamnă economie de timp și material. La pregătirea dinților este necesară mai multă atenție, pentru a obține un paralelism precis.

Există diferite tehnici de amprentare a câmpului protetic care trebuie să cuprindă următoarele:

dinții stâlpi – pe care vor fi fixate elementele de agregare;

dinții adiacenți – vecinii;

creasta alveolară și spațiul edentat;

dinții antagoniști;

înregistrarea ocluziei, raportul de contact dintre arcade în poziția de
intercuspidare maximă.

Amprentele se clasifică astfel:

amprente unitare – amprenta dintelui preparat;

amprente globale – amprenta dinților preparați și a dinților adiacenți;

– amprente totale – amprenta tuturor structurilor câmpului protetic:
creasta alveolară, dinții stâlpi, vecinii, antagoniștii și ocluzia.

înregistrarea ocluziei

La înregistrarea ocluziei pot apărea următoarele situații:

A) Ocluzia stabilă – morfologia ocluzală a dinților restanți realizează în intercuspidare maximă stopuri ocluzale stabile care nu vor fi modificate de tratamentele protetice, acestea menținând relațiile ocluzale și cele intermaxilare existente.

B) Ocluzia instabilă: – primară – înainte de prepararea dinților stâlpi

– secundară – în urma preparării dinților stâlpi; în
urma șlefuirii stopurile ocluzale stabile se
desființează.

C) Relația intermaxilară fără ocluzie – apare în edentațiile parțiale
întinse când dinții restanți de pe cele două arcade nu pot realiza
contactele ocluzale. înregistrarea relației intermaxilare se
realizează cu ajutorul șabloanelor de ocluzie.

Modelul

Modelele pentru puntea totală dintr-o bucată pot fi:

modele cu bonturi fixe (monobloc)

modele cu bonturi mobilizabile
■ Modelele cu bonturi fixe

Se obțin prin depunerea în amprentă a gipsurilor dure sau extradure. Se numesc monobloc pentru că bonturile și restul câmpului protetic alcătuiesc un corp comun cu soclul modelului. Tehnica de realizare:

Se pregătește amprenta prin spălare, dezinfectare și uscare.

Pregătirea gipsului dur sau extradur se face conform indicațiilor
producătorului respectând raportul apă – pulbere, cu ajutorul vacuum –
malaxorului sau manual.

Amprenta se așează pe masa vibratoare și se dozează pasta de gips, la
amprenta superioară se pornește din centrul amprentei iar la cea
inferioară de la marginea amprentei, până se depășesc marginile care
corespund fundurilor de sac.

Amprenta se așează pe un suport timp de 20 – 30 minute până la priza
gipsului.

Se fac retențiile în baza modelului.

Se prepară o nouă pastă de gips de același tip ca precedentul.

Se depune pasta de gips într-un conformator, și pe model într-o
cantitate mică, amprenta se așează peste conformator.

După ce gipsul a făcut priză, amprenta este demulată și se
îndepărtează conformatorul. Se finisează soclul la soclator.

Se lasă la uscat.

10) Modelele se fixează în ocluzor sau articulator.
■ Modele cu bonturi mobilizabile

Se pot obține din gips extradur, din cupru pe cale galvanică, din amalgame, din cimenturi și din polimeri.

Bonturile mobile au o serie de avantaje și anume: modelarea și controlarea acestei operațiuni în zona cervicală a machetei elementelor de agregare și a fețelor proximale ale acestora, asigură o vizibilitate bună și confort sporit la modelaj.

In afară de avantaje mai apar și unele dezavantaje:

– nepotrivirile de poziție a bonturilor mobile pe modelul de lucru pot fi
prevenite prin folosirea unor pivoturi cu profiluri angulate și prin folosirea
gipsurilor extradure pentru obținerea modelelor.

– prezența particulelor de gips sau ceară pe căile de inserare a
bonrurilor și la nivelul interfețelor dinte bonturile mobile și modelul de lucru
alterează poziționarea corectă a bonturilor mobile.

Macheta

Macheta se poate obține prin tehnici diferite: picurare și sculptare, folie de ceară, elemente fabricate din ceară, sau mase plastice.

Tehnica de obținere a machetei depinde de posibilitatea și dotarea laboratorului dar și de manualitatea tehnicianului.

Realizarea machetei este etapa premergătoare ambalării și turnării.

Macheta corpului de punte este modelată odată cu cea a elementelor de agregare.

Plasarea tijelor de turnare corespunzător, au fost descrise și la puntea totală turnată din elemente separate.

Tiparul

Rezultă în urma ambalării machetei întregii punți. Ambalarea depinde de modelul utilizat la modelarea machetei astfel:

1) Ambalarea machetei modelată pe modelul cu bonturi mobilizabile.
Aceasta impune pregătirea machetei pentru ambalare prin: plasarea

tijelor, detensionarea, degresarea și ridicarea machetei de pe model și poziționarea pe chiuveta conformator pentru acoperirea cu masă de ambalat.

Se pot produce deformări ale machetei datorită folosirii cerii necorespunzătoare. Pentru a evita astfel de dificultăți se recomandă folosirea cerurilor indicate pentru machetele lucrărilor metalice. Deformările pot apărea datorită neparalelismului dinților stâlpi.

Machetele punților întinse, cum ar fi în cazul unei punți totale, sunt ambalate parțial pe model, acoperindu-se cu masă de ambalat suprafețele ocluzale și vestibulare.

2) Ambalarea machetei pe model duplicat.

Această ambalare are un avantaj major prin obținerea unei structuri metalice exacte cu adaptare cervicală și macheta nu se deformează în momentul ambalării. Macheta se modelează pe acest model care va reprezenta o parte din tipar.

Topirea și turnarea metalului se realizează la fel ca și la procedeul de turnare descris la puntea realizată din elemente separate.

După turnarea masei topite, tiparul se lasă să se răcească o perioadă de timp, după care urmează să fie dezambalat.

Dezambalarea și curățirea piesei turnate

Acest procedeu constă în îndepărtarea masei de ambalat la sablator. In urma sablării, pe piesa turnată se va depune un strat de oxizi de culoare neagră – cenușie, acesta va fi îndepărtat cu ajutorul unei soluții decapante.

înainte de a încerca să reajustăm piesa turnată pe model, trebuie să controlăm neregularitățile, porozitățile de la nivelul suprafețelor sau eventualele lipsuri.

Finisarea și lustruirea piesei proteice

După controlul piesei turnate, aceasta se probează pe model. Se secționează tijele de turnare cu discuri carborundum iar excesul rămas după secționarea tijelor se înlătură de la nivelul suprafețelor lucrării cu o piatră abrazivă.

Scopul finisării și lustruirii este obținerea unor suprafețe cât mai netede pentru confortul pacientului și pentru a împiedeca acumularea plăcii dentare sau apariția zonei de coroziune. Finisarea și lustruirea se fac cu ajutorul instrumentelor abrazive de diferite forme și compoziții. Finisarea lucrărilor în dreptul punctelor de contact interdentare este o operațiune delicată, deoarece reducerea lor necontrolată favorizează impactul alimentar.

Astfel pregătită, puntea dentară se verifică în cavitatea bucală de către medic, controlându-se calitatea prelucrării și lustruirii, integritatea elementelor punții, adaptarea retentorilor la nivelul limitelor marginale ale preparației, calitatea reproducerii morfologiei fețelor axiale și ocluzale, raportul corpului de punte cu fibromucoasa și nu în ultimul rând libertatea mișcărilor mandibulei pe căile ocluzale funcționale.

Dacă lucrarea protetică a fost adaptată corespunzător se poate trece la alegerea culorii cu ajutorul cheii de culori pentru culoarea componentei estetice.

Componenta fizionomică se poate realiza din rășini acrilice, rășini diacrilice compozite.La realizarea componentei fizionomice au fost folosite rășinile acrilice clasice de tipul polimetacrilatului de metil dar care prezintă proprietăți mecanice insuficiente și instabilitate cromatică.

Fațetele din acrilat pot fi obținute prin tehnici diferite: fațete fabricate sau realizate în laborator din acrilat termopolimerizabil în tipar liber.

Acestea se folosesc în urma unei prelucrări sumare în scopul adaptării la dimensiunile casetei. După adaptare se fixează provizoriu în casete cu ceară. Se ambalează puntea iar ceara care a fixat provizoriu fațeta este spălată, în locul ei se va introduce pastă de acrilat autopolimerizabil sau termopolimerizabil.

Fațetele fabricate – din punct de vedere tehnologic această metodă are unele subfaze: alegerea fațetei, adaptarea la model, obținerea unei machete parțiale din ceară a fețelor proximale și orală, ambalarea machetei și înlocuirea cerii cu pastă de acrilat termopolimerizabil sau autopolimerizabil.

Fațetele realizate în laborator din acrilat termopolimerizabil în tipar

Se modelează fețele vestibulare ale dinților. Tiparul se obține prin ambalarea întregii punții în pastă de gips, puntea fiind așezată orizontal așa încât fața vestibulară să rămână liberă. După priza gipsului se așează inelul celei de-a doua jumătăți a chiuvetei și se toarnă pasta de gips până la umplere și se așează capacul. Chiuveta se așează sub presă 30 de minute, după priza gipsului se scoate de aici și se așează într-un vas cu apă fierbinte. După desfacerea chiuvetei, ceara din interior este eliminată prin spălare, apoi se izolează pereții tiparului. După aceasta, se va depune în interiorul casetei o peliculă de lac opac. Pasta de acrilat se depune in casetă, apoi este pusă la presă. Pentru polimerizarea acrilatului chiuveta este așezată și strânsă într-un inel cu șurub sub presiune și introdusă într-un vas cu apă, menținându-se la un regim termic de polimerizare timp de 120 minute.

Fațetele acrilice prin modelarea liberă (fără tipar)

Metoda este foarte facilă din punct de vedere al execuției tehnice și are ca avantaj evitarea unor faze cum ar fi machetă, tipar, cu toate amănuntele. Rășina acrilică sub formă de pastă este depusă progresiv în casetă și modelată cu ajutorul spatulei. Polimerizarea se efectuează în aparate speciale cu apă la 6 atmosfere presiune pe 2 cm2 la temperatura de 120°C timp de 30 minute.

Prelucrarea si lustruirea componentei fizionomice

Plusul de acrilat este îndepărtat prin șlefuire. Lustrul este obținut prin folosirea periei și a pastelor ușor abrazive reprezentate de pulbere de feldspat cu apă sau de piatra ponce, sub acțiunea pufului se va obține luciul.

Examenul, fixarea provizorie și cimentarea finală

Lucrarea este prezentată în cabinetul stomatologic, așezată pe model

Lucrarea protetică este examinată exobucal și endobucal. > Examenul exobucal constă în:

– aprecierea culorii componentei fizionomice, dacă este identică cu cea
aleasă și scrisă în fișă

controlul execuției tehnice a fațetelor acrilice și a marginilor cervicale a
coroanelor mixte

fețele vestibulare să fie înscrise în curbura vestibulară a arcadei

– observarea locului de îmbinare între aliaj și acrilat, gradul de lustruire la
acest nivel

> Examenul endobucal

După inserarea pe câmpul protetic se apreciază aspectul general al lucrării protetice, culoarea, forma și dimensiunea față de dinții antagoniști

Fixarea provizorie

Numărul dinților stâlpi și dimensiunea lucrării protetice constituie factorii care obligă ca aceasta să fie fixată provizoriu pentru 24-48 ore.

> Cimentarea provizorie este necesară pentru:

așezarea punții la nivelul dinților stâlpi și al crestei alveolare

a verifica dacă organul pulpar al dinților stâlpi prezintă sensibilitate
dureroasă

eventuale retușuri, dacă există contacte premature

aprecierea aspectului estetic, fiind posibile retușuri pentru modificarea
dimensiunii, formei sau chiar schimbarea culorii

> Cimentarea finală

După perioada de fixare provizorie, la prezentarea pacientului în cabinetul stomatologic se efectuează:

examenul subiectiv – dacă pacientul are observații cu privire la
restaurarea estetică, masticatorie și fonetică sau dacă apar dureri

examenul obiectiv – prin palparea cu ajutorul sondei dentare se observă
zonele unde apar manifestări ale intoleranței lucrărilor protetice, se
verifică ocluzia în poziție de intercuspidare maximă și poziția față de
mandibulă.

Dacă la finalizarea examenelor se formulează o apreciere pozitivă asupra integrității lucrării protetice morfo-funcțional la structurile aparatului dento-maxilar urmează să fie cimentată definitiv.

1.7. Dificultăți posibile in confecționarea corpurilor de punte

Aceste dificultăți sunt dependente de elementele morfologice ale câmpului protetic, reprezentate de:

situațiile morfo-clinice particulare

modificări dimensionale ale spațiului edentat care se pot produce în plan
orizontal și vertical în raport cu dimensiunile dinților de înlocuire

Practic puntea trebuie să rezolve următoarele:

modificarea dimensională a spațiului edentat

spațiile interdentare

malpozițiile dentare

individualizarea dinților

• Modificarea dimensională a spațiului edentat

După pierderea dinților spațiul edentat se modifică. Dinții limitanți migrează spre breșa edentată. Pentru a împiedeca migrările dentare este necesar ca breșa edentată să fie rezolvată imediat.

In sens orizontal – dimensiunea punții poate să fie mai mare sau mai mică decât dinții absenți pe care îi înlocuiește. în zona frontală imaginea optică asupra dimensiunii punții este determinată de modificarea convexităților de la nivelul fețelor vestibulare.

In zona laterală – modificările dimensionale ale spațiilor edentate se pot rezolva mai ușor datorită faptului că împărțirea spațiului necesar fiecărui dinte din corpul de punte începe din zona mezială.

In sens vertical – în zona frontală, dacă dinții stâlpi sunt cu înălțime redusă și spațiul dintre creasta alveolară și planul de ocluzie, de asemenea redus, și nu poate fi realizată o punte metalo-ceramică sau metalo-acrilică, se intervine asupra parodonțiului marginal și asupra crestei alveolare.

Dacă spațiul este mai înalt se poate rezolva în felul următor: dinților de înlocuire li se creează un colet fals care este vizibil sau se modelează în continuarea coletului dinților intermediari gingia artificială. Aceasta poate fi atașată ca o proteză mobilizabilă.

Zonele laterale sunt afectate mai rar de mărimea dimensiunii spațiului edentat. Dacă totuși apar modificări rezolvarea acestora este efectuată la fel ca pentru zona frontală.

Pentru reducerea dimensiunii spațiului edentat în sens cervico-ocluzal se procedează astfel:

pentru maxilar raportul corpului de punte cu creasta alveolară în loc de
tangent liniar va fi în semișa:

pentru mandibulă acesta va fi punctiform sau în semișa;

Spațiile interdentare:

în dentația naturală între cei doi incisivi, central poate exista un spațiu de 1-3 mm, acesta poartă numele de diastemă. Spațiile dintre ceilalți dinți sunt cunoscute sub numele de treme.

Breșele edentate la arcadele care prezintă diastemă sau treme sunt restaurate prin proteze conjuncte astfel:

corpul de punte să prezinte dinții intermediari cu dimensiuni mai mari în
sens mezio-distal pentru a completa spațiului existent;

prin corp de punte cu dinții individualizați

în zona laterală nu se recomandă menținerea spațiilor interdentare preexistente. Rezolvarea acestora satisface contactele cu dinții antagoniști.

împărțirea spațiului pentru dimensionarea mezio-distală începe dinspre mezial spre distal.

Malpozițiile dentare

Arcadele naturale în zona frontală pot prezenta rotari ale dinților sau dinți suprapuși. Aceste malpoziții sunt redate cu dificultate în cadrul restaurărilor arcadelor dentare cu ajutorul punților dentare.

Pentru zonele laterale malpozițiile dentare sunt înlocuite de corpurile de punte cu intermediarii modelați normal.

Individualizarea dinților

Dinții naturali prezintă puncte de contact la nivelul fețelor proximale în treimea incizo-ocluzală.

Fața vestibulară a fiecărui dinte este separată de cea a dintelui vecin prin spațiul papilei gingivale și a nișei masticatorii.

Fețele proximale nu au contact intim între ele pe toată întinderea lor.

Toate aceste aranjamente pe care le dețin dinții naturali creează o imagine caracteristică de individualitate, ele nu mai pot fi redate în totalitate la nivelul dinților artificiali ce formează corpul de punte.

CAPITOLUL II

PARTEA SPECIALA

Prezentarea lucrării si contribuții personale

In această parte voi prezenta fazele efectuate pentru realizarea acestei lucrări.

Amprentele primite din cabinetul stomatologic le-am spălat sub un jet de apă pentru a elimina eventualele resturi de salivă, apoi le-am uscat sub un jet de aer.

Fotografiile reprezintă amprentele dinților preparați și antagoniști.

După executarea fotografiilor am pregătit amprenta în vederea realizării modelului cu bonturi mobile. Am poziționat pivoturile în lăcașurile corespunzătoare dinților preparați, apoi am preparat pasta de gips folosind un gips de tip extradur de o consistență fluidă pentru a-i permite scurgerea. Am așezat amprenta pe măsuța vibratoare și am depus pasta de gips pe zona cea mai înaltă a amprentei pentru a se scurge în preparațiile dinților. După depunerea stratului de gips am realizat retențiile care vor retenționa cel de-al doilea strat de gips care formează baza modelului.

După priza primului strat de gips am izolat zonele din jurul pivoturilor prin pensulare cu soluție izolantă ISODENT.

După uscarea acestuia am preparat o nouă cantitate de pastă de gips obișnuit. într-un bol de cauciuc cu apă am adăugat praful de gips până la saturație apoi am amestecat obținând o pastă fină, maleabilă, raportul pulbere-lichid fiind 3:2. Din pasta de gips obținută am turnat baza modelului.

In amprenta dinților antagoniști am turnat pastă de gips de tip Moldano.

După 24 de ore am detașat amprentele prin mișcări ușoare. Modelele astfel obținute le-am soclat cu ajutorul soclatorului reducând din baza lor pentru a permite montarea în ocluzor.

Modelul superior este supus operațiunii de secționare și detașare a bonturilor mobile, cu ajutorul unei lame de fierestrău foarte fine, la nivelul primului strat de gips, până la nivelul celui de-al doilea strat.

După această operațiune am mobilizat bonturile în sens cervico-ocluzal, printr-o mișcare de împingere ușoară, apoi am verificat poziția lor.

In urma secționării modelului și a detașării bonturilor am pregătit cele două modele fixate în poziție de intercuspidare maximă pentru a putea fi montate în ocluzor.

Pregătirea modelelor constă în realizarea retențiilor în soclul acestora și umezirea lor.

După pregătirea modelelor am preparat o cantitate de pastă de gips, am depus o parte din ea pe masă și am așezat brațul inferior al ocluzorului peste care am așezat modelele fixate cu fața distală spre axa balama.

După priza acestui gips am preparat o nouă cantitate pentru fixarea modelelor la brațul superior al ocluzorului, apoi am finisat modelele.

De pe model se poate citi tipul de edentație după clasificarea lui Eugen Costa astfel: edentație latero, fronto-laterală maxilară.

Am confecționat capele fiecărui dinte stâlp, folosind ceară calibrată de dimensiunea 0,4 mm și ceară cervicală.

In urma realizării capelor am început modelarea machetei componentei metalice.

Pe dinții stâlpi începând din hemiarcada dreaptă pe molar am realizat o coroană metalică, pe canin o microproteză tip Weisser, pe incisivul central microproteză tip Weisser. în hemiarcada stângă pe incisivul central, lateral și canin microproteze tip Weisser iar pe molar coroană metalică.

Corpul de punte în ambele hemiarcade este de tip casetă cu fațetă.

Raportul corpului de punte cu creasta în zona laterală este tangent linear iar în zona frontală raportul este în șa.

Realizarea machetei componentei metalice.

După fotografierea machetei de ceară am depus pe fața vestibulară a Weisserelor retenții de tipul proeminențelor polimorfe, comercializate sub formă de cristale cu dimensiunea de 0,4 mm și lacul adeziv. Acesta se depune prin pensulare pe fața vestibulară a machetelor urmat de aplicarea cristalelor. Retențiile aplicate pe casete sunt sub formă de anse, din ceară cu dimensiune de 0,8 mm.

Urmează poziționarea tijelor în ordinea următoare:

tijele cu dimensiunea de 2 mm pe fiecare dinte, în zona laterală pe
cupizii linguali iar frontal în apropierea liniei incizale.

la acestea am solidarizat tija de 5 mm fiind paralelă cu macheta

peste tija cu dimensiunea de 5 mm am lipit tijele de 3 mm și tija de
contracție între cele două coroane

Poziționarea tijelor pe macheta de ceară Am degresat macheta folosind soluție degresantă RUFAFILM.

In urma degresării am trecut la ambalarea machetei în vederea obținerii tiparului.

Ambalarea am realizat-o în doi timpi.

După fixarea machetei de capacul conformatorului, în prima fază am depus STELLAVEST-ul compus din pulbere și lichid. Am amestecat pulberea cu lichidul respectând dozarea prescrisă de producător și astfel am obținut o pastă care am depus-o pe suprafața machetei și în interiorul acesteia până la obținerea unui miez.

In al doilea timp am folosit SILIKAN – masă de ambalat pe bază de fosfat, destinată tehnicii turnării aliajelor dentare cu înaltă fuzibilitate și lichidul special SILISAN N (o soluție apoasă a solului acidului silicic) cu

apa distilată. Prin folosirea SILISANULUI N se atinge o expansiune a solidificării ridicată și o mare rezistență a formei.

După asamblarea cilindrului metalic la capacul conformatorului pe care este fixată macheta ambalată în prima parte, l-am așezat pe măsuța vibratorie și am turnat pasta de consistență smântanoasă, progresiv, sub vibrare continuă, pentru eliminarea aerului până la umplerea cilindrului.

Timpul de solidificare a masei de ambalat este de 6-10 minute.

La șaizeci de minute de la amestecarea masei de ambalat am pus forma la preîncălzit pentru evacuarea cerii în poziție verticală cu pâlnia conului de topire în jos.

Preîncălzirea se realizează treptat, timp de 60 de minute se urcă la temperatura de 300-400°C apoi în decurs de 30 minute temperatura să ajungă la 950-1000°C.

Prin încălzire se obține:

uscarea totală a tiparului

dilatarea termică

arderea cerii din porii pereților tiparului

temperatura tiparului va fi cât mai apropiată de temperatura la care
se va topi aliajul.

Pentru turnarea piesei am folosit aliaj "V" pe bază de Ni-Cr, utilizat pentru coroane, punți; este ușor de prelucrat și lustruit. Caracteristicile tehnice ale aliajului:

densitate 8,35 g/cm3

temperatură de topire 1215-1275°C

rezistență la rupere Rm 450N/mm2

duritate HB 150

Turnarea aliajului topit s-a efectuat cu ajutorul castomatului semiautomat MANUCAST în momentul când pojghița formată pe suprafața lui s-a crăpat.

Piesa turnată astfel obținută am sablat-o la aparatul de sablat, sablarea fiind un proces abraziv folosind un jet de aer amestecat cu nisip.

In urma sablării piesa a rămas acoperită cu un strat de oxizi de culoare neagră-cenușie, acesta îi conferă un aspect mat.

Piesa turnată în urma sablării

După realizarea fotografiei am îndepărtat tijele de turnare și un surplus care s-a format pe suprafața ocluzală a unui molar cu ajutorul discului de carborundum fixat la motorul cu ax orizontal.

Excesul de metal rămas în urma secționării tijelor l-am înlăturat de la nivelul suprafeței lucrării cu o piatră abrazivă.

Apoi am prelucrat și finisat componenta metalică a lucrării folosind instrumente abrazive, pietre și freze cu granulație diferită.

Prelucrarea urmărește readaptarea componentei metalice pe model și obținerea unor suprafețe netede fără afectarea morfologiei obținute în urma modelării.

Șanțurile ocluzale le-am conturat cu freza con invers folosind piesa de mână dreaptă la o viteză mai redusă și freze diamantate.

In urma finisării am lustruit lucrarea exceptând zonele unde voi aplica componenta fizionomică deoarece rugozitățile metalului vor favoriza retenția acrilatului.

Lustruirea am efectuat-o folosind instrumente rotative cauciucate și polipanți.

Componenta metalică în urma finisării și lustruirii.

După lustruire am sablat piesa protetică și am depus opaquerul pe fețele vestibulare unde va urma să depun componenta fizionomică.

Opaquerul împiedică transparența culorii metalului oferindu-i o culoare asemănătoare rășinii cu care voi placa lucrarea. Opaquerul depus 1-am lăsat să se întărească la temperatura camerei timp de 10 minute.

După uscarea opaquerului, am așezat piesa protetică pe modelul izolat începând să depun pasta acrilică prin modelare liberă cu ajutorul spatulei. în zona coletară am depus primul strat culoarea de colet peste care am aplicat stabilizatorul de culoare. Acest prim strat l-am polimerizat la temperatura de 85°C timp de 8 minute și la 6 atmosfere.

După polimerizarea primului strat am așteptat să se răcească pentru depunerea celui de-al doilea strat de dentină. Culoarea dentinară depusă am modelat-o cu ajutorul spatulei pentru a-i da forma dintelui, și peste acest strat am aplicat stabilizatorul de culoare.

Polimerizarea s-a efectuat la temperatura de 95°C timp de 8 minute, la 6 atmosfere. După polimerizarea celui de-al doilea strat și răcirea acestuia am depus pasta transparentă.

Polimerizarea finală s-a realizat la temperatura de 100°C , timp de 14 minute, și 6 atmosfere.

După polimerizarea ultimului strat am prelucrat piesa protetică cu ajutorul frezelor fisură, freze cu granulație fină, separatoare.

In urma prelucrării componentei fizionomice am lustruit piesa protetică folosind perii rotative îmbibate cu paste ușor abrazive.

Pentru obținerea luciului final al lucrării am folosit pufiiri din bumbac și pânză.

CAPITOLUL III

CONCLUZII

Punțile dentare sunt lucrări protetice pluridentare aplicate pe dinți sau împlânte cu scopul de a înlocui dinții absenți de pe arcade.

Edentația parțială în formele ei clinice, redusă, întinsă sau extinsă se asociază cu tulburări ale funcțiilor dentare: masticatorie, fizionomică, fonetică, ocluzală, autoprotectoare, compensatoare.

Tratamentul edentațiilor parțiale se face în mod corect cu ajutorul punților dentare care să permită înlocuirea dinților extrași și concomitent ameliorarea tulburărilor asociate stării de edentație.

Solicitările de tratament protetic prin punți dentare sunt preferate de către pacienți, față de tratamentul protetic prin proteze mobile.

Punțile dentare au un contact permanent cu câmpul protetic datorită cimentării pe elementele de agregare adică dinții stâlpi. Ele preiau direct intensitatea și impactul forțelor ocluzale pe care le transmit dinților, având un sprijin dento-parodontal.

Din punct de vedere masticator punțile dentare realizează o masticație în limite fiziologice asemănătoare celei efectuate cu arcadele dentare naturale.

Un alt avantaj este legat de faptul că oferă o eficiență masticatorie mai mare decât protezele mobile.

Din punct de vedere igienic punțile dentare sunt inferioare protezelor mobilizabile datorită faptului că nu pot fi recondiționate ulterior. Orice tip de punte dentară prezintă suprafețe sau zone unde se pot depozita resturile alimentare care nu pot fi îndepărtate prin periaj.

Pentru realizarea punților dentare este necesar și sacrificiul de țesut dentar pentru prepararea dinților stâlpi.

Totuși, datorită avantajelor pe care le au pentru aparatul dento-maxilar, și asupra întregului organism, punțile dentare sunt în continuare mai preferate decât protezele parțiale.

BIBLIOGRAFIE

Bratu Dorin – Materiale dentare în laboratorul de tehnică dentară. Editura
Helicon, Timișoara, 1994

Bratu Dorin, Nussbaum Robert – Bazele clinice și tehnice ale protezării
fixe. Editura Medicală, București, 2003

Găucan I. Constantin – Cartea tehnicianului dentar. Voi. I, Editura
Medicală, București, 1999

Ene Lucian, Ionescu Andrei, Ilie Constantin, Huțu Emilian – Protetică
dentară. Editura Didactică și Pedagogică, București, 1991

Ene Lucian – Tratamentul edentației parțiale. I.M.F., București, 1982

Popa Sever- Protetică dentară I-IL Editura Medicală SA. 2001

Prepeliceanu Felicia, Doroga Olga – Protetica dentară. Ed. Didactică și
Pedagogică, București, 1985

Rândașu Ion- Proteze dentare . Voi. I, Editura Medicală 2000

Rândașu Ion, Rândașu O. V. – Materiale dentare. Editura Medicală,
București, 2001

Tehnica dentară – Revista Asociației Naționale a Tehnicienilor Dentari

REFERAT

Asupra lucrării de diplomă cu titlul "Puntea totală semifizionomică metalo-acrilică" susținută de Szabo Erika, absolventă a Colegiului Universitar de Tehnică Dentară, din cadrul Universității VASILE GOLDIȘ Arad,

Pe parcursul celor trei ani de studii a fost întotdeauna prezentă la cursuri și la lucrările de laborator, unde a avut ocazia să învețe diferite tehnici și faze de realizare a diverselor lucrări protetice utilizate pentru restabilirea integrității arcadelor dentare din punct de vedere morfo-funcțional.

Pentru realizarea lucrării s-a inspirat din literatura de specialitate și bibliografia prezentată la finalul lucrării având și ajutorul coordonatorului științific și tehnic.

Prezenta lucrare este structurată în trei capitole:

. Capitolul I cuprinde PARTEA GENERALĂ cu privire la punțile dentare , componentele lor, fazele de realizare, obiectivele urmărite la confecționarea lor.

. Capitolul II cuprinde PARTEA SPECIALĂ referitor la prezentarea lucrării privind execuția practică a acesteia, fiind ilustrată cu fotografii . Capitolul III cuprinde CONCLUZIILE

Prof. Dr. Stomatolog

IACOB TĂTARU