Punerea In Executare A Hotararilor Judecatoresti Penale

CAPITOLUL I – CONSIDERAȚII GENERALE

Peste tot în lume și dintotdeauna apărarea valorilor sociale împotriva faptelor periculoase a constituit o condiție de existență a societății. După apariția statului, o funcție importantă a acestuia a constituit-o apărarea socială împotriva faptelor periculoase, încriminarea, descoperirea și pedepsirea infractorilor.

România este un stat de drept, democratic și social, în care cetățenii beneficiază de drepturi și libertăți consacrate prin Constituție ca lege supremă în stat sau prin alte legi, dar se și supun obligațiilor prevăzute de acestea, fiind egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și discriminări.

Ordinea de drept care stă la baza desfășurării relațiilor sociale în societatea modernă, implicit și în România, este prevăzută într-un cadru bine determinat, realizându-se prin reguli de conduită bine stabilite. Când regulile de conduită sunt încălcate, tulburând ordinea de drept apare reacția societății față de cei care încalcă această ordine și drept urmare intră în conflict cu legea penală. Această reacție a societății nu este la întâmplare, ci, dimpotrivă este amplu reglementată prin dispozițiile legii. În sfera încălcării regulilor de conduită, stabilite prin lege un loc aparte îl ocupa infracțiunea, aceasta fiind cea mai gravă faptă antisocială care atrage după sine aplicarea legii penale și a sancțiunilor specifice dreptului penal. Între săvârșirea infracțiunii și aplicarea unei sancțiuni penale autorului ei, se situează procesul penal, ca activitate organizată în vederea adoptării unei soluții corespunzătoare datelor concrete ale fiecărei cauze penale, pentru ca nici o persoană să nu fie pedepsită pe nedrept.

În vechime, procesul penal se desfășura mai mult la instanță sau aproape în totalitate în fața acesteia. Existau numai forme rudimentare de organe specializate, apte să intervină din oficiu în lupta împotriva fenomenului infracțional și să pregătească judecarea cauzelor penale. Cauza penală se considera un litigiu privat între victimă și infractor, procesul având o configurație de tip acuzatorial.

Viața socială a impus însă o preocupare sporită din partea statului pentru combaterea infracțiunilor, ducând la concepția modernă în care, cauza penală nu mai este considerată un litigiu între infractor și victimă, înfăptuirea justiției penale căpătând importanța sporită pentru stat. Prin organele sale competente, statul intervine împotriva celor care săvârșesc infracțiuni pentru a-i sancționa, reeduca și reda societății, acesta constituind și scopul principal.

La înfăptuirea justiției penale, participă atât persoanele care au drepturi și obligații corelative ce decurg din săvârșirea infracțiunii, persoane ce poartă denumirea de părți, cât și alte persoane, care conform legii, sunt chemate la rezolvarea cauzelor penale.

În consecință, procesul penal se poate defini ca activitatea reglementată de lege, desfășurată de organe cu atribuțiuni bine determinate, cu participarea implicită a părților și a altor persoane pentru constatarea la timp și in mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni, astfel încât orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie trasă la răspundere penală potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie pedepsită pe nedrept.

SECȚIUNEA 1 – OFICIALITATEA PROCESULUI PENAL

Potrivit art. 2 alin 2 din C.pr.pen, actele necesare procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când legea dispune altfel. Aceasta regulă consacră principiul oficialității, ceea ce presupune că organele judiciare au ca obligație de serviciu efectuarea investigațiilor pentru descoperirea infracțiunilor și a infractorilor și luarea măsurilor necesare pentru tragerea lor la răspundere penală. Aceasta, indiferent de voința părților.

În dreptul procesual penal, principiul oficialității decurge din sistemul de acuzare publică adoptat de legiuitorul român și caracterizează întreaga procedura penală. Opinia majorității autorilor este că, chiar dacă în cazul anumitor instituții devin incidente aspecte ce presupun disponibilitatea, principiul oficialității nu este înlăturat, procesul penal desfășurându-se pe tot parcursul său potrivit acestui principiu, ea neputând fi nici contracarată și nici afectată de excepțiile de disponibilitate. În sensul acesta s-a pronunțat și Curtea Constituțională, care a reținut: “Condiționarea punerii în mișcare a acțiunii penale de existența plângerii prealabile a persoanei vătămate reprezintă o excepție de la regula generală a oficialității procesului penal înscrisă în art. 2 alin 2 din Codul de procedură penală”. Prin urmare, cauzele de disponibilitate nu s-ar constitui într-un principiu al disponibilității, care este specific doar procesului civil. Foarte rar autorii de drept procesual penal se exprimă în sensul existenței unui principiu al disponibiliății, dar și atunci fără însă a argumenta acest lucru în mod suficient.

Din punct de vedere al reglementării existente în prezent, de la principiul oficialității legea a prevăzut unele excepții, atribuind și altor persoane/instituții dreptul de a efectua unele acte procesuale. Una dintre aceste excepții privește necesitatea formulării pentru anumite infracțiuni a plângerii prealabile din partea persoanei vătămate.

O excepție de la principul oficialității privește condiționarea punerii în mișcare a acțiunii penale, pentru anumite infracțiuni care prezintă un grad mai scăzut de pericol social, de manifestarea de voință a persoanei vătămate exprimată prin plângerea penală prealabilă. În cazul acestor infracțiuni, expres și limitativ prevăzute de lege, acțiunea penală se pune în mișcare numai ca urmare a voinței persoanei vătămate: singură, persoana vătămată este cea care apreciază oportunitatea declanșării procedurilor oficiale de tragere la răspundere penală a celui care i-a produs o vătămare, legea acordându-i astfel un drept de disponibilitate. Odată îndeplinită condiția prealabilă, actele necesare începerii și desfășurării procesului penal vor fi efectuate mai departe în virtutea principiului oficialității – aceasta pentru că disponibilitatea nu afectează caracterul obligatoriu al acțiunii penale.

Dacă disponibilitatea se manifestă din nou sub forma retragerii plângerii prealabile sau a împăcării părților în cazurile în care legea permite, atunci acțiunea penală se stinge și procesul penal va înceta. Dar retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părților nu constituie acte de revocare a acțiunii penale, ci cauze de stingere a acesteia.

Prin urmare, putem spune că persoana vătămată dispune nu de acțiune (care aparține statului), ci de plângerea sa prealabilă influențând însă acțiunea. Așadar, disponibilitatea este un principiu aplicabil nu pentru acțiunea penală, ci pentru procesul penal ce caracterizează procedura plângerii prealabile. Aceasta pentru că, pe de o parte procesul penal se poate desfășura și fără acțiunea penală pusă în mișcare (în urma plângerii prealabile procurorul dispune începerea urmăririi penale dar fără a promova acțiunea penală) sau cu acțiunea penală stinsă (de exemplu doar inculpatul condamnat declară recurs, în timp ce nici partea vătămată, nici procurorul nu au înțeles să mai exercite acțiunea penală), iar pe de altă parte dacă introducerea plângerii prealabile nu atrage obligativitatea inculpării, în schimb retragerea ei are ca efect imediat stingerea acțiunii penale când aceasta fusese pusă în mișcare de procuror.

Cât privește conținutul acestui principiu, drepturile din procedura civilă ce intră în conținutul principiului disponibilității – un principiu ce caracterizează procesul civil – se regăsesc întocmai în latura civilă a procesului penal. Însă, dat fiind specificul procedurii plângerii prealabile, constatăm că mai multe elemente ale principiului disponibilității se regăsesc și în latura penală a procesului penal.

În sistemul nostru, acțiunea penală este obligatorie: în procesul penal obișnuit, declanșat ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se desfășoară din oficiu, organele de urmărire penală sunt obligate să demareze investigațiile necesare descoperirii faptelor, a probelor și a făptuitorilor în vederea tragerii lor la răspundere penală, indiferent de existența vreunei sesizări din partea victimei infracțiunii (principiului legalității urmăririi). Acțiunea penală având un caracter de ordine publică, odată declanșată ea trebuie exercitată până la capăt. Astfel că părțile nu pot, pe cale de învoială, de tranzacție, de renunțare să dispună de raportul juridic de drept penal derivând din infracțiune (principiul indisponibilității procesului penal): ministerul public nu poate tranzacționa acțiunea penală, nici renunța în avans la o cale de atac, nici achiesa la hotărâre.

Însă, în cazul procedurii plângerii prealabile, victima infracțiunii are libertatea de a alege dacă va solicita sau nu tragerea la răspundere penală a făptuitorului, drept echivalent cu cel existent în procedura civilă de a promova sau nu acțiunea necesară pentru obținerea despăgubirilor ori realizarea creanței. Acest drept este conferit de legiuitor numai în cazul anumitor infracțiuni, prevăzute de Codul penal sau în legile speciale cu dispoziții penale.

Din dispozițiile art. 131 C. pen. rezultă că dreptul de formula plângerea pealabilă în vederea punerii în mișcare a acțiunii penale are un caracter personal și aparține exclusiv persoanei vătămate. Persoana vătămată, subiect activ secundar al acțiunii penale, este însuși subiectul pasiv al infracțiunii, adică persoana fizică sau juridică titulară a valorii sociale ocrotite și care este vătămată sau periclitată prin infracțiune. Când participă la procesul penal, ea devine parte vătămată (art. 24 C.pr.pen).

Manifestarea de voință a persoanei vătămate, materializată în depunerea plângerii prealabile, nu este însă suficientă ca pricina să fie adusă în fața judecătorului: voința victimei de a fi sancționat făptuitorul urmează a fi cenzurată de procuror, care va prelua inițiativa prin promovarea acțiunii penale. Așadar, în prezența disponibilității conferită de legiuitor titularului plângerii prealabile, acțiunea penală nu își pierde din trăsăturile generale ale acestei acțiuni în procedura obișnuită, ci capătă trăsături specifice: putem spune că din momentul manifestării principiului disponibilității prin formularea plângerii prealabile, acesta se combină cu principiul oficialității exercitat prin persoana procurorului, iar pentru a avea efect cele două principii trebuie să acționeze concomitent: pe de o parte, fără voința victimei, procurorul nu poate demara procesul penal (art. 228 alin. 4 C.pr.pen) și nici pune în mișcare acțiunea penală (art. 10 lit. f); pe de altă parte fără implicarea procurorului, manifestarea voinței persoanei vătămate rămâne fără efect penal si procesual penal. Acesta este și motivul pentru care, în cazul acțiunilor penale puse în mișcare la plângerea prealabilă, partea vătămată este cea care dispune în exclusivitate asupra punerii în mișcare a acțiunii penale și singura care poate stopa exercitarea acesteia înainte de pronunțarea unei soluții definitive, prin retragerea plângerii sau prin împăcare cu inculpatul și, de asemenea, care are (alături de procuror) dreptul la recurs. Aceste drepturi fac parte din categoria drepturilor personale-nepatrimoniale, care se sting prin decesul părții vătămate, moștenitorii sau procurorul nemaiputând să le exercite.

SECȚIUNEA 2. PUNEREA ÎN EXECUTARE A HOTĂRÂRILOR JUDECĂTOREȘTI PENALE; ULTIMA FAZĂ A PROCESULUI

Potrivit dispozițiilor aflate în vigoare, hotărârile judecătorești penale pot fi puse în executare, doar de către instanța de executare.

Deși subiectul oficial care rezolvă problemele legate de executare este instanța de judecată, în vederea punerii în executare a hotărârii penale, mai intervin și alte organe competente cum ar fi organele Politiei, Parchetului etc..

Articolul 418 C. pr. pen. stabilește că instanța de tanța de executare este prima instanță de judecată, indiferent că cele dispuse au fost pronunțate de aceasta instanță, de instanța de apel sau de instanța de recurs. Exista insă și o excepție, și anume, hotărârile pronunțate de Curtea Supremă de Justiție în primă instanță, care sunt puse în executare, după caz, de Tribunalul Municipiului București sau de Tribunalul Militar Teritorial cu sediul în București, pentru ca potrivit art. 418 alin. 2 acest organ nu pune în executare hotărârile sale ci organele mai sus menționate.

Imediat după ce a rămas definitivă hotărârea penală la instanța ierarhic superioară, aceasta va trimite de îndată instanței de executare un extras din acea hotărâre, alăturând și alte date necesare punerii în executare.

Aceleași dispoziții procesuale referitoare la instanța de executare se aplică și în cazurile punerii in executare a hotărârilor care nu sunt definitive așa cum rezultă din art. 418 alin. 4 C. pr. pen..

Art. 419 C.pr. pen. stabilește modul practic de punere în executare a hotărârii, reprezentat de instanța de executare care deleagă pe unul din judecătorii săi care urmează să se ocupe de toate problemele impuse de ducerea la îndeplinire a executării hotărârii penale. Problemele care nu necesită intervenția instanței pot fi rezolvate de către judecătorul delegat, dacă însă se cere intervenția instanței de executare aceasta va fi sesizată de către judecătorul delegat cu executarea conform art. 460 C. pr. pen..

Ca organ care pune în executare hotărârile penale, instanța inițiază punerea în executare ,îndeplinindu-și atribuțiile în complet de judecată pe cale grațioasă, incidentele de executare rezolvându-le pe cale contencioasă.

În vederea punerii în executare a hotărârii, instanța delegă pe unul din judecătorii săi pentru efectuarea punerii în executare (art.419 alin 1).

I.2.1 Specificul activității

Fazele procesului penal sunt urmărirea, judecata și punerea în executare a hotărârilor judecătorești, fiecare dintre aceste faze având structura, limitele și elementele sale definitorii.

Dispozițiile unei hotărâri penale, oricât de temeinice și juste ar fi ele, ar avea o valoare pur formala și ar rămâne neluate în seama, dacă nu s-ar prevedea prin lege mijloace și măsuri de executare a ceea ce a hotărât instanța de judecată. Pronunțarea hotărârii penale definitive pune capăt conflictului de ordin penal și civil născut din săvârșirea infracțiunii, dar nu înfăptuiește prin ea însăși sancțiunile de drept penal și reparațiile civile. Mai este necesar ca cei cărora li s-a aplicat o sancțiune de drept penal sau civil să fie constrânși să îndeplinească ceea ce instanțele penale au hotărât: să suporte efectiv sancțiunile aplicate și consecințele acestora. Numai astfel sancțiunea de drept penal va avea, represiv și preventiv, o influență reală asupra condamnatului sau va înlătura efectiv starea de pericol care a atras aplicarea unei măsuri de siguranță. În același timp va spori și efectul exemplarității, creând și întărind în conștiința membrilor colectivității ideea că nimeni nu se poate sustrage de la executarea pedepsei. Așadar, numai în acest fel repararea vătămării cauzate prin infractiune va constitui o reală dezdăunare a persoanei vătămate.

Executarea hotărârilor penale implică îndeplinirea unui complex de acte succesive și coordonate, care sunt efectuate de organe și subiecți procesuali în vederea realizării complete a ceea ce s-a decis de către instanța de judecată prin hotărârea penală.

Această activitate se particularizează prin aceea că se desfășoară cu participarea nu numai a organelor judiciare (sistemul judiciar) ori numai a organelor administrative (sistemul administrativ), ci cu participarea ambelor categorii de organe (sistemul mixt).

O altă particularitate a activității procesuale din faza executării este și aceea că se desfășoară după soluționarea prin hotărâre definitivă a conflictului de drept penal. În materia penală nu există posibilitatea unei execuții provizorii cu privire la fondul cauzei penale (ca în dreptul civil). Posibilitatea executării imediate a unor încheieri susceptibile de a fi atacate cu recurs nu privește raportul procesual principal ci unele raporturi derivate (adiacente).

Se impune subliniat faptul că nu trebuie confundat momentul când hotărârea a rămas definitivă și a devenit executorie cu momentul epuizării activității procesuale; dacă, în genere, aceste momente coincid, de multe ori ele sunt diferite. De exemplu, un inculpat declară peste termen apel împotriva hotărârii de condamnare, caz în care activitatea procesuală va continua prin judecarea acestui apel; hotărârea atacată este însă rămasa definitivă ex tunc (în momentul când a expirat termenul de recurs), și deci executorie, apelul făcut peste termen neavând efect suspensiv (art.364 și 365 C.pr.pen.).

În sfârșit, specific activității de executare este și faptul că ea se desfășoară în cadrul unui raport procesual propriu, denumit raport procesual de executare, care ia naștere după rezolvarea prin hotărârea definitivă a conflictului procesual principal.

I.2.2 STRUCTURA ȘI LIMITELE FAZEI DE EXECUTARE A HOTARARILOR PENALE

Faza procesuală a punerii în executare se plasează după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești penale și potrivit art.419 C.pr.pen. debutează prin primele activități judiciare pe care le întreprinde la instanța de executare judecătorul delegat cu efectuarea punerii in executare.

Punerea in executare a hotărârilor penale, ca faza a procesului penal, a născut în literatura de specialitate o serie de controverse chiar în legătura cu apartenența sa la ramura de drept a procedurii penale.

Au existat opinii potrivit cărora întreaga reglementare care privește executarea hotărârilor penale face obiectul unei ramuri autonome de drept – drept penal executiv.

Autorii contemporani au apreciat că punerea în executare este o fază a procesului penal, ea reprezentând o etapa necesară realizării scopului procesului penal, fără de care acest scop nu poate fi atins. În această opinie se susține că fac parte din faza punerii în executare numai o parte din activitățile legate de executarea hotărârilor și anume, numai cele ce pun în aplicare hotărârea. Din faza punerii în executare fac parte numai acele activități care declanșează începutul executării, deosebindu-se astfel activitatea de executare a pedepsei de activitatea de punere a ei în aplicare. Ne raliem acestui punct de vedere precizând că, pe de altă parte, din interpretarea textului art.1 al Codului de procedură penală, care reglementează scopul procesului penal, rezultă că legiuitorul a raportat realizarea acestui scop la momentul pedepsei și nu la cel al condamnării. Iar în atingerea acestui moment, ce împlinește voința legii, este nevoie, logic, de faza punerii în executare a hotărârilor penale.

În timp ce reglementarea punerii în executare a hotărârilor penale cade sub incidența exclusivă a normelor dreptului procesual penal, executarea propriu-zisă a sancțiunii penale cade sub incidența normelor de drept substanțial, norme cuprinse atât în Codul penal, cât și în Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor, modificată prin Legea nr. 7/1973 publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 49, din 6 aprilie 1973. În 20 iulie 2006 a fost adoptată Legea nr. 275/ 2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

Autonomia fazei punerii în executare a hotărârilor penale este marcată și prin prezența în cadrul raporturilor juridice procesuale a anumitor subiecți care nu pot fi întâlniți în raportul de executare. Subiectul prezent în orice raport juridic de punere în executare este instanța de executare (art. 418), în timp ce în raportul juridic de executare instanța nu apare ca subiect (eventual apare în măsura în care rezolvă unele incidente privind executarea sancțiunilor penale).

Faza punerii în executare a hotărârilor penale se caracterizează și prin aceea că este alcătuită din acte procesuale și acte procedurale proprii, care nu pot fi întâlnite în celelalte faze ale procesului penal și nici în cadrul executării propriu-zise a sancțiunii penale.

Astfel pot fi considerate acte specifice acestei faze a procesului penal: emiterea ordinului de arestare și deținere în vederea executării pedepsei închisorii, dispozițiile pe care instanța le dă prin judecătorul delegat cu privire la punerea în executare a pedepsei închisorii la locul de munca etc. Sunt acte procedurale proprii fazei procesului penal de care ne ocupăm, între altele, emiterea mandatelor de executare a pedepsei închisorii, emiterea unor copii de pe dispozitivul hotărârii penale ce se pune în executare etc.

Ca și structură, această ultimă fază procesuală, cuprinde, în primul rând, reglementarea modalităților de punere în executare a dispozițiilor luate prin hotărârea penală definitivă, așadar îndeplinirea formalităților legale, potrivit cărora începe privarea de libertate, se încasează amenda penală, se pun în aplicare măsurile de siguranță și alte măsuri procesuale. Cuprinde, în al doilea rând, rezolvarea incidentelor care se pot ivi cu ocazia punerii în executare sau a executării dispozițiilor din hotărârea penală definitivă, care ar putea împiedica executarea pedepsei, schimba sau modifica pedeapsa pusă în executare în raport de evenimente de fapt sau de factori juridici ce au intervenit în cursul executării. De asemenea, se pun la dispoziția autorităților judiciare precum și celor față de care se execută hotărârea penală mijloacele procesuale care asigură respectarea și aplicarea întocmai a legii penale și de procedură penală.

În consecință, faza de executare a hotărârii penale definitive poate cuprinde acte simple de punere în executare a pedepsei, care nu se efectuează de completul de judecată, dar sunt acte procedurale, de competența judecătorului însărcinat cu executarea hotărârilor penale, dar și adevărate activități jurisdicționale, desfășurate în fața instanței judecătorești, în ședință publică, orală și contradictorială. Procedurile jurisdicționale de executare, promovate pentru aplicarea corectă a legii în executarea pedepselor, au un caracter eventual, în sensul că intervin numai în acele cauze în care sunt necesare schimbări sau modificări de pedepse, împiedicări la începerea sau continuarea executării ori alte situații prevăzute de legea penală ce se impun a fi aplicate cauzelor în care se face executarea. De aceea, în numeroase cauze penale, procedura executării hotărârilor penale definitive se reduce numai la activitatea de punere în executare a pedepselor și a altor măsuri penale, iar procedurile jurisdicționale de executare intervin numai în cazuri restrânse, când se produce vreun incident de executare.

Sub aspectul limitelor, activitatea propriu-zisă de executare a pedepselor și a altor măsuri penale se situează în afara procesului penal. Astfel, modalitățile prin care se execută efectiv pedeapsa detențiunii pe viață sau a închisorii, pedeapsa amenzii penale, măsurile de siguranță nu fac parte din procesul penal și nu sunt reglementate de normele dreptului procesual penal; în activitatea de executare propriu-zisă a pedepselor se aplică normele dreptului penal execuțional; în activitatea de executarea amenzilor penale și a celor judiciare se aplică normele dreptului financiar; în aplicarea unor măsuri de siguranță sunt operante normele dreptului administrativ; dispozițiile civile din hotărâre se execută potrivit legii procesual penale, iar cele privind despăgubirile civile și cheltuielile judiciare cuvenite părților se execută potrivit legii civile.

De aceea, procedura executării hotărârii penale definitive se limitează numai la normele care reglementează modalitățile de punere în executare a dispozițiilor din hotărârile penale definitive și procedurile jurisdicționale promovate în vederea executării hotărârii penale definitive în conformitate cu legea.

SECȚINEA 3 PRINCIPIILE SPECIFICE FAZEI DE PUNERE ÎN EXECUTARE A HOTĂRÂRILOR PENALE

I.3.1 ENUMERAREA ȘI CONȚINUTUL PRINCIPIILOR SPECIFICE FAZEI DE PUNERE ÎN EXECUTARE

Alături de principiile generale după care se guvernează întreg procesul penal există principii și norme de reglementare proprii fazei de executare :

a) Obligativitatea. Acest principiu este un corolar al principiului de bază al oficialității. Dispozitivul hotărârii penale este adus la îndeplinire în mod obligatoriu de organele care au atribuții legate de executare. Posibilitatea unei execuții voluntare constituie o excepție în procesul penal.

b) Executabilitatea este un al doilea principiu special, privitor la forța executivă a hotărârii ce se execută. În faza de executare nu sunt susceptibile de executare decât hotărârile penale date asupra fondului unei cauze penale care au devenit definitive si au căpătat astfel forța executivă. Dispozițiile unei hotărâri penale nedefinitive, care pot fi aduse la îndeplinire chiar înainte de rămânerea definitivă, se situează în afara fazei de executare. Potrivit principiului executabilității, în afara de condiția pozitivă privind existența unei hotărâri penale definitive trebuie să fie îndeplinită și condiția negativă a inexistentei vreunui ordin de suspendare a executării.

c) Jurisdicționalitatea. Potrivit acestui principiu, activitatea de executare se pornește și se desfașoară din inițiativa și sub supravegherea instanței de judecată, care decide asupra punerii în executare și rezolvă incidentele sau eventualele schimbări care pot interveni în cursul judecății.. Inițierea activităților de punere în executare și desfășurarea întregii faze se realizează așadar sub conducerea instanței de executare care acționează fie prin intermediul judecătorului delegat cu executarea, fie ca organ de jurisdicție legal constituit într-un complet de judecată. Caracterul jurisdicțional se menține, chiar după stingerea procesului penal în urma începerii executării, în cadrul tuturor procedurilor judiciare prin care instanța de executare rezolva cererile și incidentele legate de executare.

d) Continuitatea. În principiu, punerea în executare o dată declanșată se desfășoară în mod neîntrerupt pana la completa aducere la îndeplinire a ceea ce instanța de judecată a hotărât. În mod excepțional, executarea poate fi amânată sau întreruptă, în cazuri anume prevăzute de lege.

I.3.2 ELEMENTE DEFINITORII ALE FAZEI DE PUNERE ÎN EXECUTARE. LEGALITATEA ȘI OFICIALITATEA.

Deși în art. 2 alin. 1, așa cum este formulat textul, s-ar părea că legalitatea, ca regulă de bază a procesului penal, s-ar aplica numai în cursul urmăririi penale și al judecății, nu există nici o rațiune ca respectarea si aplicarea întocmai a legii de procedură să nu constituie o obligație pentru toți cei care iau parte la faza de executare a hotărârilor penale definitive. Chiar daca nu este consacrat în mod expres în art. 2 alin. 1 din C. pr. pen., principiul legalității, principiu constituțional, este cel care stă la baza supunerii unei persoane la executarea unei pedepse numai în condițiile legii, de către organele de stat abilitate și în baza unei hotărai judecătorești definitive. Prin lege sunt stabilite totodată o serie de proceduri pentru înlăturarea unor abuzuri din executarea hotărârilor penale.

Astfel în Codul penal se incriminează și sunt pedepsite fapte ca: supunerea unei persoane la executarea unei pedepse, a unei măsuri de siguranță sau educative, în alt mod decât cel prevăzut prin dispozițiile legale, supunerea la rele tratamente a unei persoane aflate în stare de deținere ori în executarea unei măsuri de siguranță sau educative

Regula de baza a oficialității este operantă și în faza de executare a hotărârilor penale definitive, deoarece actele necesare pentru punerea în executare a dispozițiilor penale cu caracter definitiv se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când exista vreo împiedicare legală. Nu se poate concepe ca, după ce s-a pronunțat o hotărâre de condamnare a inculpatului, punerea în executare a pedepselor aplicate să depindă de voința parții vătămate sau a inculpatului. De aceea, există obligația legală pentru organul însărcinat cu executarea hotărârilor penale să aducă la îndeplinire dispozițiile ce trebuie executate. Dacă pentru judecarea unei cauze penale instanța trebuie sa fie sesizată de către procuror sau persoana vătămată, în cazul procedurilor jurisdicționale de executare instanța se poate sesiza din oficiu, ceea ce impune o aplicare mai largă în această fază a principiului oficialității. Codul penal, în art.264, sancționează ajutorul dat unui condamnat de a zădarnici executarea pedepsei, ceea ce include și omiterea cu buna știință a aducerii la îndeplinire a procedurii de punere în executare a dispozițiilor penale definitive.

Spre deosebire de Codul de procedură penală din 1936, care încredința competența de punere în executare e pedepselor Ministerului Public, actuala reglementare acordă această competență instanței de executare, ceea ce implica o procedură jurisdicțională. Se asigură astfel și exercitarea de către cel interesat a dreptului la acces liber la justiție, prevăzut de altfel și de Constituție.

Raportul de drept penal execuțional se stabilește din momentul în care s-a pus în executare pedeapsa sau măsura penală aplicată, până la încetarea ei prin ajungerea la termenul fixat prin hotărârea judecătoreasca. Legea penală prevede dispoziții care permit, în cursul executării, să se schimbe sau modifice pedeapsa închisorii, să înceteze definitiv executarea pedepsei ori să împiedice temporar începerea executării; în aceste cazuri durata raportului de drept penal execuțional poate fi scurtată sau însuși raportul să fie stins prin cauze legale. Instanța de executare, pe cale jurisdicțională, este chemată să scurteze durata raportului de drept penal execuțional sau să decidă stingerea sa. Ca urmare, durata fazei de executare a dispozițiilor penale și civile poate dura până la intervenirea unui incident legat de schimbarea, modificarea sau întreruperea executării, sau se poate prelungi până la executarea în întregime a pedepsei aplicate.

În concluzie, rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătorești prin care s-a dispus în legătura cu tragerea la răspundere penală sau civilă a unei persoane, dă naștere unei acțiuni de executare (actio executoria). Conținutul acestui raport juridic procesual penal de executare îl formează dreptul statului de a face sa fie puse în executare toate dispozițiile unei hotărâri penale definitive, iar în ce privește subiecții procesuali, la care se referă dispozițiile din hotărâre, de a suporta sau beneficia de efectele punerii în executare.

CAPITOLUL II – CONDIȚII NECESARE PUNERII ÎN EXECUTARE A HOTĂRÂRILOR PENALE DEFINITIVE

SECȚIUNEA 1 – CARACTERUL EXECUTORIU AL HOTĂRÂRILOR PENALE

II. 1. 1 Hotărâri executorii

Procesul penal cuprinde numeroase activități ce se desfășoară într-un angrenaj de acte procesuale. Această multitudine de acte și activități impune o grupare a acestora pe diviziuni, etape, care să răspundă unei sistematizări metodologice atât pentru abordarea teoretică, dar mai ales practică, întocmai principiului conform căruia: practica naște teoria, dar se conformează acesteia.

În funcție de faza în care se află procesul penal, acțiunile se desfășoară după reguli distincte și în fața unor organe distincte, se desfășoară într-o succesiune obligatorie prestabilită de legea procedurii penale, se desfășoară progresiv, fiecare nouă activitate, propulsând procesul într-o nouă fază, întregul – foarte complex, reprezentând totuși o unitate. Nerespectarea succesivității poate împiedica efectuarea unor activități dacă nu au fost deja efectuate. Chiar și atunci când se aplică proceduri speciale care urgentează procesul, fazele obligatorii trebuie respectate. Ex.: nu se poate lua măsura arestării preventive a inculpatului înainte de a fi pusă în mișcare acțiunea penală (art. 236 C.pr.pen.).

Fazele procesului penal reprezintă“diviziuni ale acestuia, în care își desfășoară activitatea o anumită categorie de organe judiciare, în îndeplinirea atribuțiilor ce se înscriu în funcția lor procesuală și, după epuizarea cărora, pot fi date anumite soluții privind cauza penală”.

Codul de procedură penală consacră împărțirea procesului penal în trei mari faze ale sale, respectiv: urmărirea penală, judecata și executarea hotărârilor penale.

Faza executării hotărârilor penale are ca obiect desăvârșirea activității de realizare a justiției penale prin aducerea la înfăptuire a celor decise prin hotărârile penale definitive.

Aceste obiective importante justifică existența punerii în executare a hotărârii penale ca fază autonomă a procesului penal.

Dispozițiile unei hotărâri penale, oricât de temeinice și de juste ar fi ele, ar avea o valoare pur formală și ar rămâne neluate în seamă dacă nu s-ar prevedea prin lege mijloace și măsuri de executare a ceea ce a hotărât instanța de judecată.

Se poate defini că executarea hotărârii penale este măsura care desăvârșește realizarea justiției penale. Faza de executare a hotărârilor penale cuprinde, în primul rând reglementarea modalităților de punere în executare a dispozițiilor cuprinse în hotărârile penale definitive: se emite mandatul de executare a pedepsei, se trece la încarcerarea condamnatului, se încasează amenda penală, se pun în executare măsurile de siguranță, etc.

În al doilea rând, în această fază sunt rezolvate incidentele care se pot ivi cu ocazia punerii în executare a hotărârilor penale care ar putea împiedica executarea pedepsei, schimba sau modifica pedeapsa pusă în executare, etc. Tot în această fază se pun la dispoziția organelor chemate să pună în executare hotărârile penale mijloacele procesuale și împuternicirile legale prin care să asigure aducerea la îndeplinire a hotărârilor.

În fine, faza de executare a hotărârilor penale definitive poate cuprinde acte simple de punere în executare a pedepsei, care nu se efectuează de completul de judecată, dar sunt acte procedurale, de competența judecătorului însărcinat cu executarea hotărârilor penale, precum și activități jurisdicționale, desfășurate în fața instanței judecătorești, în ședință publică orală și contradictorie.

Asupra caracterului normelor de drept care se referă la executarea hotărârilor penale au existat mai multe păreri. După unii autori acestea ar aparține dreptului administrativ, după alții, aparțin integral dreptului penal executiv, iar alții consideră că ele reprezintă în totalitate norme de drept procedural.

Organele de executare privesc cele două etape ale activității de executare (punerea în executare a hotărârii și executarea propriu – zisă) și se împart în:

a) Organul care ordonă executarea hotărârii, care este instanța de executare.

Potrivit art. 418 C.pr.pen. instanța de executare este prima instanță de judecată, iar în cazul hotărârilor pronunțate în primă instanță de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța de executare este Tribunalul Municipiului București sau tribunalul militar teritorial cu sediul în București.

b) Organe care aduc la îndeplinire ordinul de executare: organele de poliție, organe de la locul de deținere, organe militare, organe financiare, etc.

c) Organe care concură la executarea hotărârii și care sunt organele judiciare (instanța de judecată sau parchetul), care au atribuții de supraveghere a executării hotărârilor și de a se pronunța în caz de incidente de executare, organele de la locurile de deținere, unitățile unde se execută pedeapsa cu executare la locul de muncă, etc.

Subiecții procesuali care acționează în această fază a procesului penal pot fi oficiali și neoficiali.

Subiecții oficiali sunt persoanele care îndeplinesc diferite atribuții în cadrul organelor de executare, putând fi de ordin judiciar sau extrajudiciar. Dintre subiecții oficiali care acționează în faza de punere în executare un loc important ocupă judecătorul delegat cu executarea și judecătorii instanței de executare. În cadrul executării propriu – zise intervin, printre alții, procurorul, precum și ofițerii și subofițerii de politie.

Subiecții neoficiali sunt persoanele față de care sau în interesul cărora se efectuează executarea. Aceste persoane au calitatea de subiecți principali (spre pildă, inculpatul condamnat la o pedeapsă ori împotriva căruia s-a luat o măsura de siguranță, sau care a fost obligat la plata unor despăgubiri civile, etc.). Tot astfel, sunt subiecți principali în executarea privind latura civilă și, eventual, a cheltuielilor judiciare partea civilă, partea responsabilă civilmente ori partea vătămată.

II.1.2 Momentul rămânerii definitive a hotărârilor judecătorești penale

Hotărârile penale au caracter executoriu absolut cu condiția esențială că acestea să fie definitive. Este absolut obligatoriu să cunoaștem care este momentul când hotărârile penale rămân definitive, pentru că de la data rămânerii definitive, hotărârea dobândește anumite trăsături și dă naștere unor drepturi și obligații părților din proces și organelor chemate să pună în executare hotărârea respectivă.

Cea mai importantă însușire a rămânerii definitive a hotărârii judecătorești penale este aceea că ea dobândește, din acest moment, autoritate de lucru judecat. Cunoașterea momentului rămânerii definitive a hotărârii de condamnare prezintă importanta și pentru unele instituții de drept penal, cum sunt: aplicarea obligatorie sau facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive, concursul de infracțiuni, recidiva, aplicarea pedepsei în cazul când nu există recidivă, executarea pedepselor accesorii, suspendarea executării pedepsei – sub ambele ei forme – anularea executării pedepsei la locul de muncă și termenul de prescripție a executării pedepsei.

Hotărârea penală rămasă definitivă beneficiază de autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că va fi executată, va împiedica o nouă acțiune penală pentru aceeași faptă penală și persoană și nu mai poate fi modificată decât pe calea contestației la executare sau pentru îndreptarea unor erori materiale, conform art. 195 din codul de procedură penală.

Potrivit art. 416 C.pr.pen. hotărârile primei instanțe rămân definitive :

1.La data pronunțării când hotărârea nu este supusă apelului și nici recursului ;

2. La data expirării termenului de apel;

a. când nu s-a declarat apel în termen ;

b. când apelul a fost retras înăuntrul termenului;

3. La data retragerii apelului, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de apel;

4. La data expirării termenului de recurs, în cazul hotărârilor nesupuse apelului sau dacă apelul a fost respins;

a. când nu s-a declarat recurs în termen;

b. când recursul declarat a fost retras înăuntrul termenului;

5. La data retragerii recursului, declarat împotriva hotărârilor menționate la pct. 4, dacă acesta s-a produs după expirarea termenului de recurs ;

6. La data pronunțării hotărârii prin care s-a respins recursul declarat împotriva hotărârilor menționate la punctul 4.

Asupra situațiilor prezentate doctrina și practică juridică lămuresc și alte aspecte care întregesc cadrul reglementărilor de mai sus.

Se impune precizarea că hotărârile a primei instanțe de judecată rămân definitive la datele arătate de art. 416 C.pr.pen. numai dacă, cu privire la aceeași latură a cauzei sau la aceeași faptă, ipotezele avute în vedere sunt îndeplinite față de toate părțile îndrituite să acționeze pe calea apelului sau recursului. Altfel, hotărârea rămâne definitivă în mod diferențiat, la momente diferite, în funcție de situațiile concrete survenite.

Potrivit art. 4161 din C.pr.pen. hotărârea instanței de apel rămâne definitivă la

1. La data expirării termenului de recurs ;

a) când apelul a fost admis fără trimitere pentru rejudecare și nu s-a declarat recurs în termen ;

b) când recursul declarat împotriva hotărârii menționate la pct. a), a fost retras înăuntrul termenului;

2. La data retragerii recursului declarat împotriva hotărârii menționate la lit. a), dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de recurs ;

3. La data pronunțării hotărârii prin care s-a respins recursul declarat împotriva hotărârii pronunțate la lit. a).

Hotărârea instanței de apel prin care s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, ca urmare a modificării art. 3851 alin 1) lit. e) C.pr.pen. prin legea 356/2006 este atacabilă cu recurs. Anterior acestor modificări, deciziile pronunțate în apel prin care se dispune desființarea sentințelor și trimiterea cauzei spre rejudecare nu puteau fi atacate cu recurs, o hotărâre cu privire la care s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare rămânând definitivă abia după parcurgerea celui de-al doilea ciclu de judecată, în fond, apel și recurs.

Potrivit art. 417 C.pr.pen. hotărârea instanței de recurs rămâne definitivă la data pronunțării acesteia când:

a) recursul a fost admis și procesul a luat sfârșit în fața instanței de recurs, fără rejudecare;

b) cauza a fost rejudecată de către instanța de recurs, după admiterea recursului;

c) cuprinde obligarea la plata cheltuielilor judiciare, în cazul respingerii recursului.

Spre deosebire de hotărârile instanței de fond și de apel, care devin definitive la momente diferite în funcție de situațiile concrete apărute în practică, hotărârea instanței de recurs devine definitivă și dobândește autoritate de lucru judecat la data pronunțării, ori de câte ori recursul a fost admis

II.1.3 Efectele hotărârii definitive. Autoritatea de lucru judecat

Autoritatea de lucru judecat ca noțiune presupune situația juridică rezultată din soluționarea definitivă și irevocabilă a unui conflict dedus înaintea judecății.

Lucrul judecat, respectiv soluția cuprinsă în hotărârea definitivă și irevocabilă este considerată că exprimă adevărul asupra faptelor și împrejurărilor deduse judecății, prin urmare, are un caracter absolut (res judicata pro veritate habetur).

Această considerare este necesară pentru a statornici autoritatea și prestigiul justiției și stabilitatea activității jurisdicționale, constituind o prezumție legală care nu poate fi modificată decât pe cale extraordinară de atac (art. 335, al.2 și 449 din Codul de procedură penală), un principiu recunoscut din cele mai vechi timpuri și consacrat direct sau indirect în toate legislațiile.

Cu privire la autoritatea lucrului judecat, profesorul Tr. Pop afirma că aceasta este puterea sau forța acordată de lege hotărârii judecătorești definitive pentru a fi executate și pentru a împiedica o nouă urmărire pentru același fapt.

Multitudinea de opinii cu privire la noțiunea de autoritate a lucrului judecat se explică și prin aceea că legea nu o definește în mod expres, consacrând, însă, existența acestei instituții ca axiomă, un adevăr fundamental admis fără demonstrație, evident prin el însuși.

În același context, reținem și alte observații referitoare la consecințele irevocabile pe care le produc și hotărârile nedefinitive, respectiv atacabile pe căi ordinare (apel, recurs) :

hotărâre nedefinitivă, desesizează irevocabil instanța care a pronunțat-o;

fixează irevocabil limitele pricinei referitoare la faptă, persoane, etc;

hotărârea nedefinitivă împiedică efectul retroactiv al legilor de competență astfel încât, chiar dacă a intervenit o lege nouă, din moment ce s-a dat o hotărâre asupra fondului, se va aplica legea veche, dacă în mod expres nu s-a hotărât altfel.

creează o limită în favoarea celor ce au uzat de căile de atac; situația acestora nu poate fi înrăutățită dacă partea adversă nu a atacat și ea acea hotărâre.

Aceste hotărâri au putere de lege, devin obligatorii atât pentru părți cât și pentru organele statului. Între lege și hotărârea definitivă cu putere de lege există însă deosebire în ce privește câmpul de aplicabilitate, în sensul că hotărârea judecătorească are caracter individual, ea este „lege” numai în cauza în care a fost pronunțată, în timp ce legea este opozabilă erga omnes.

Autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale produce consecințe cu efecte pozitive, dar într-o anumită măsură și efecte negative.

Efectul pozitiv cel mai important este cel executoriu – dă dreptul organelor competente să treacă imediat la executare fără a fi necesară vreo formulă ori titlu special de investire spre executare.

Efectul negativ se manifestă prin a împiedica o nouă acțiune penală asupra aceleiași cauze (art. 10, lit. j).

Pentru ca autoritatea de lucru judecat să poată fi invocată este necesară întrunirea cumulativă a trei condiții:

existența unei hotărâri definitive;

acțiunea penală nouă să se îndrepte împotriva aceleiași persoane;

acțiunea să privească același fapt material ;

Limitele de aplicare ale autorității de lucru judecat. Autoritatea de lucru judecat operează în principiu, “erga omnes”. Cu toate acestea, limitele sale de aplicare se diferențiază în funcție de modul de rezolvare a cauzei. Astfel, hotărârea penală de condamnare are întotdeauna efect “erga omnes” în ce-l privește pe inculpat. El poate fi obligat la despăgubiri civile printr-o hotărâre civilă ulterioară, dar el este apărat de răspundere chiar dacă în aceeași cauză și pentru același fapt apar și alte persoane inculpate.

Hotărârea de achitare, aceasta are efecte diferite în raport de motivul pentru care a fost achitat. Ex: dacă a fost achitat pentru că fapta nu există, orice persoană acuzată de complicitate sau coautorat poate invoca excepția. Dacă, însă, motivul este in personam (iresponsabilitate, etc), autoritatea de lucru judecat este opozabilă tuturor, el neputând fi acuzat de nimeni pentru fapta respectivă.

Ceilalți participanți la infracțiune pot fi acționați în justiție fără a putea invoca autoritatea de lucru judecat

Autoritatea reciprocă a hotărârilor penale și civile. Potrivit art. 22 al 1, C.pr.pen., există prioritate de autoritate a penalului față de civil. Reglementarea nu a avut în vedere rezolvarea laturii civile de către instanța penală pentru că atunci se dă o singură hotărâre. Textul se referă la existența a două hotărâri pronunțate de instanțe diferite și la date de timp diferite. În acest caz trebuie observat care a fost prima hotărâre, de unde și rezolvările vor fi în consecință.

Textul de lege invocat precizează: „hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței care judecă acțiunea civilă, cu privire la: existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia”.

Pentru a nu lăsa loc la interpretări și a se evita orice eroare în ce privește condamnarea penală, legiuitorul adaugă în art. 22 al 2 C.pr.pen. precizarea că: „hotărârea definitivă a instanței civile prin care a fost soluționată acțiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în fața organului de urmărire penală și a instanței penale, cu privire la existența faptei penale, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.

Rămân însă o serie de probleme referitoare la latura civilă care trebuie soluționată de instanța civilă dacă prin hotărârea penală nu a fost soluționată și latura civilă: natura prejudiciului, dimensiunea acestuia, cine face despăgubirea, cum și către cine, etc.

Între hotărârile penale și cele civile nu există o reciprocitate decât foarte relativă.

Revenind, în afara limitelor precizate de art. 22 al. 2, C.pr.pen., hotărârea civilă poate avea autoritate de lucru judecat în penal pentru probleme ca: existența și întinderea prejudiciului, chestiuni prealabile, etc.

SECȚIUNEA 2 – ALTE ASPECTE CE CONDIȚIONEAZĂ PUNEREA ÎN EXECUTARE A HOTĂRÂRILOR PENALE

Din secțiunea precedentă putem contura două condiții necesare punerii în executare a hotărârilor penale:

a) să existe o hotărâre judecătoreasca penală definitivă, legea prevăzând în mod expres că hotărârile judecătorești penale devin executorii la data când au rămas definitive

b) hotărârea judecătoreasca definitivă să fi rezolvat definitiv acțiunea penală și acțiunea civilă, adică să fie o hotărâre judecătoreasca prin care s-a rezolvat, cu autoritate de lucru judecat, fondul cauzei.

Alături de aceste condiții, din lucrările existe în materie, se pot contura și alte aspecte ce condiționează punerea în executare a hotărârilor penale:

c) să existe o hotărâre dată de o instanță competentă cu jurisdicție penală, hotărârea să fie în ființă, valabilă și nu anulată.

d) condamnarea pronunțată prin hotărâre definitivă să fi rămas în ființă, să nu fie stinsă prin amnistie, grațiere, prescripție a executării, iertare sau moartea condamnatului sau orice cauza de stingere a executării pedepsei (dezincriminare, legea mai favorabila s.a.).

e) hotărârea să cuprindă sancțiuni ce trebuie aplicate sau dispoziții ce trebuie și pot fi aduse la îndeplinire (susceptibile de a fi puse în executare).

O hotărâre de achitare sau de încetare a procesului penal, prin care se soluționează fondul cauzei dar care nu cuprinde nici o dispoziție de constrângere penală, civilă sau de cheltuieli judiciare nu este susceptibilă de executare. De aceea, o hotărâre penală definitivă este executorie numai atunci când cuprinde dispoziții susceptibile de a fi executate, fie din latura penală a hotărârii, fie din latura sa civilă sau cu privire la chestiuni adiacente (privind starea de libertate, sechestrul, amenzile judiciare).

Hotărârea de condamnare cuprinde, de regulă, în latura sa penală, dispoziții care sunt susceptibile de executare. Astfel, pot fi puse în executare pedepsele aplicate, fie că sunt principale, fie complementare; măsurile educative sau de siguranță; amenzile judiciare și cheltuielile judiciare avansate de către stat. În latura civilă, sunt susceptibile de executare dispozițiile care obligă la despăgubiri civile, la restituirea lucrurilor, la restabilirea situației anterioare sau a altor prestații civile precum și sumele acordate drept cheltuieli judiciare făcute de către părți. În cazul în care s-a pronunțat suspendarea condiționată sau sub supraveghere a executării pedepsei închisorii, în latura penală hotărârea nu are nimic de executat.

Hotărârile de achitare sau de încetare a procesului penal pot cuprinde dispoziții susceptibile de a fi executate. Astfel, în caz de achitare pentru lipsa de pericol social al faptei, se aplica o sancțiune administrativă ce urmează a fi executată; în caz de încetare a procesului penal, prin înlocuirea răspunderii penale, se aplică, de asemenea, sancțiuni administrative ce trebuie puse în executare. Potrivit art.111 C.pen. unele măsuri de siguranță susceptibile de a fi executate se pot lua chiar dacă făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă, deci și în caz de achitare sau de încetare a procesului penal. În latura civilă, hotărârile de achitare sau de încetare a procesului penal pot cuprinde în cazurile prevăzute de lege, dispoziții privind repararea prejudiciului si obligarea la cheltuieli judiciare ce sunt susceptibile de executare.

Așadar, punerea în executare a hotărârilor penale definitive este condiționată de existența unor dispoziții cu privire la latura penală și la cea civilă ce pot fi executate. Dacă hotărârile cuprinzând o condamnare penală se pun în executare din oficiu, cele privind latura civilă se pun în executare la cererea părții civile, potrivit legii civile. Cu toate acestea, restituirea lucrurilor și valorificarea celor neridicate, precum și dispoziția prin care un înscris este declarat fals se pun în executare din oficiu de către judecătorul delegat cu executarea.

f) să existe un ordin de executare, executiv. Ordin de executare, adică materializat într-un document emis în formă executorie, emis de organul în drept a pune în executare hotărârea penală. Aceasta este o condiție de formă a cărei realizare este absolut indispensabilă unei executări legale fiind de natură a înlătura orice abuzuri din activitatea de executare.

g) pentru ca o hotărâre să fie executivă, nu trebuie să existe un ordin de suspendare a executării.

CAPITOLUL III AUTORITĂȚILE IMPLICATE ÎN PUNEREA ÎN EXECUTARE A HOTĂRÂRILOR PENALE

SECȚIUNEA 1 – ORGANELE COMPETENTE A PUNE ÎN EXECUTARE HOTĂRÂRILE PENALE DEFINITIVE

III.1.1 – INSTANȚA DE EXECUTARE. DETERMINAREA ȘI ATRIBUȚIILE INSTANȚEI DE EXECUTARE

În conformitate cu prevederile art. 418 C.pr.pen., hotărârea instanței penale rămasă definitivă la prima instanță, la instanța de apel sau la instanța de recurs, se pune în executare de către prima instanță de judecată.

Hotărârile pronunțate în prima instanță de către Înalta Curte de Casație și Justiție se pun în executare, după caz, de Tribunalul Municipiului București sau de tribunalul militar cu sediul în București (alin. 2).

Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii s-a modificat prin lege competența de judecată în primă instanță, devine instanță de executare instanța competentă să judece cauza potrivit noii legi.

Sistemul nostru judiciar permite ca oricare dintre instanțele judecătorești să poată fi instanța de executare, deoarece toate au competența funcțională de a judeca în primă instanță. Excepție constituie acele puține cauze în care Înalta Curte de Casație și Justiție judecă în primă instanță și care nu pune în executare hotărâri penale.

Instanțele iau în cursul urmăririi sau judecății numeroase dispoziții ce trebuiesc executate și care nu se referă la raportul juridic procesual principal, neavând nimic comun cu aspectele fazei de punere în executare. Aceste hotărâri se execută chiar de instanța care le-a pronunțat (și nu obligatoriu de cea care a judecat în primă instanță) datorită naturii lor specifice. Ex: hotărârea de declinare a competenței, hotărârea de admitere a recursului și dispunerea rejudecării cauzei, încheierea de soluționare a abținerii sau recuzării, hotărârea de restituire a dosarului la procuror și altele.

Atribuțiile și obligațiile funcționale ale instanței de executare sunt dezvoltate pe larg în Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea nr 387/2005 de către Consiliului Superior al Magistraturii.

Instanța de executare are obligația generală de a iniția executarea hotărârilor penale a căror executare este dată în competența sa, adică de a dispune punerea în executare a acestora, precum și de a lua măsurile ce se impun pentru efectuarea executării. Instanța de executare își îndeplinește atribuțiile în complet de judecată, deci ca organ jurisdicțional.

Punerea în executare se face pe cale grațioasă, în vreme ce incidentele la executare se rezolvă pe cale contencioasă.

În conformitate cu art. 419 al 1, C.pr.pen.: „instanța de executare delegă pe unul din judecătorii săi pentru efectuarea punerii în executare”. Norma se completează cu prevederile art. 47 al 1) din Legea 304/2000, unde se prevede că: „Președinții instanțelor desemnează judecătorii care urmează să îndeplinească, potrivit legii, și alte atribuții decât cele privind

activitatea de judecată” coroborat cu art. 27, din Hotărârea 387/2005 a CSM.

Judecătorul cu executarea conduce activitatea grefierului delegat la compartimentul executări penale care, potrivit art. (art. 118) din Regulament, va întocmi toate lucrările în legătură cu punerea în executare, cu precizarea că mandatele de executare se tehnoredactează și se expediază în aceeași zi organului de executare, iar extrasele se emit în 24 de ore de la pronunțarea deciziilor.

Dacă cu prilejul punerii în executare a hotărârii sau în cursul executării se ivește vreo nelămurire sau împiedicare, judecătorul delegat poate sesiza instanța de executare

Judecătorului delegat i se lasă latitudinea de a aprecia asupra nelămuririlor sau cauzelor care împiedică punerea în executare, marjă de apreciere criticată în doctrină. În acest caz judecătorul delegat poate interveni personal pentru a lămuri el însuși situațiile neclare ce se ivesc în legătură cu executarea, situații date în competența instanței de judecată competente să judece contestația la executare.

Ministerul Public, reprezentând interesele generale ale societății, are, potrivit art. 63 din Legea nr. 304/2004, următoarele atribuții în materia executării hotărârilor judecătorești penale:

a) participă, în condițiile legii, la ședințele de judecată;

b) exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești, în condițiile prevăzute de lege;

c) apără drepturile și interesele legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție, ale dispăruților și ale altor persoane, în condițiile legii;

d) verifică respectarea legii la locurile de deținere preventivă;

e) exercită orice alte atribuții prevăzute de lege.

Prin urmare Ministerului Public, ca reprezentant al intereselor generale ale societății, îi revin atribuții concrete cu privire la respectarea legii în activitatea de punere în executare a hotărârilor penale, precum și respectarea legii la locurile de detenție (art 63 lit j). Această verificare se face asupra unor organe aparținând autorității executive și se realizează, atunci când constată nereguli, prin sesizarea comandantului locului de deținere preventivă și luarea de măsuri imediate pentru înlăturarea oricăror abuzuri sau declanșând cercetarea penală împotriva celor vinovați.

Procurorul, pe lângă declanșarea cercetărilor penale asupra unor fapte și a persoanelor implicate, poate informa conducerea instanței de executare asupra neregulilor constatate în vederea luării măsurilor de înlăturare.

Procurorul poate sesiza și instanța de executare, pentru a soluționa incidentele ivite în cursul executării folosind calea contestației la executare sau promovând procedura jurisdicțională corespunzătoare. Participarea procurorului este obligatorie la toate procedurile privind executarea hotărârilor penale cu dreptul de a pune concluzii și de a ataca soluția pronunțată folosind căile de atac prevăzute de lege.

Dacă, în legătură cu executarea hotărârilor penale, constată săvârșirea de infracțiuni, procurorul se sesizează din oficiu și începe urmărirea penală, în condițiile legii.

III.1.2 Judecătorul delegat

Pentru a înțelege mai bine noțiunea de judecător delegat cu executarea pedepselor privative de libertate, precum și care este statutul acestuia potrivit noii legi de executare, trebuie să definim întâi ce este acela un judecător. În literatura juridică, s-a subliniat că judecătorul este acela care exercită funcția de a judeca, de a pronunța dreptul cu ocazia unei contestații, de a împărți justiția ca prerogativă suverană aparținând statului. În examinarea cauzelor judecătorul trebuie să cântărească drepturile și interesele fiecărei părți, fără să țină seama de considerațiuni străine procesului, oricare ar fi ele.

Articolul 5 parag. 3 din Convenția europeană a drepturilor omului nominalizează „judecătorul” cu trimitere indubitabilă la judecătorul de scaun, în sensul de funcționar de stat care judecă un proces, trasează un litigiu, adică exercită o funcție jurisdicțională, fiind independent față de executiv în oricare dintre statele contractante.

În ceea ce privește acum termenul de judecător delegat, în literatura de specialitate, opinie la care ne raliez și eu, se afirmă că denumirea aleasă de legiuitorul nostru – judecător delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate – este nefericită, întrucât generează foarte ușor confuzii cu delegarea prevăzută de art. 57 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și induce ideea unui judecător fără scaun. Însă, în realitate, judecătorii nu sunt delegați de penitenciare, ci ei sunt desemnați pentru îndeplinirea unor atribuții specifice în interiorul puterii judecătorești, așa încât, sub nici o formă, nu exercită alte funcții decât cele jurisdicționale cu care au fost învestiți constituțional [art. 124 alin. (3) din Constituția României] și legal [art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, republicată]. Consider că în comparație cu instituția delegării judecătorilor reglementată de art. 57 din Legea nr. 303/ 2004, situația judecătorilor delegați pentru executarea pedepselor privative de libertate în cadrul instanțelor de judecată, desemnați pentru diferite penitenciare, având atribuțiile specifice prevăzute în Legea nr. 275/2006, este diferită. Acești judecători nu fac parte din autoritățile publice ale căror acte le supraveghează și le controlează sub aspectul conformității cu legea, ci ei, potrivit statutului lor constituțional și legal, fac parte din puterea judecătorească, îndeplinind însă atribuții speciale, reglementate de legea privind executarea pedepselor.

Este foarte important de reținut că judecătorul delegat pentru executarea pedepselor nu face parte din personalul vreunui penitenciar sau al Administrației Naționale a Penitenciarelor, astfel încât între acesta și personalul de conducere al administrației penitenciare nu pot exista în nici un caz raporturi de subordonare ierarhică, ci, din contră, dispozițiile emise în scris și motivat de judecătorul delegat sunt obligatorii, conform legii, pentru întregul personal al penitenciarelor.

Articolul 6 din Legea nr. 275/2006 prevede că executarea pedepselor se desfășoară sub supravegherea, controlul și autoritatea judecătorului delegat. Președintele curții de apel desemnează, anual, unul sau mai mulți judecători delegați pentru executarea pedepselor privative de libertate pentru fiecare penitenciar aflat în circumscripția teritorială a curții de apel.

În ceea ce privește procedura de soluționare de către judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate a cererilor sau plângerilor, în literatura de specialitate s-a afirmat, opinie la care ne raliem, că aceasta – procedura de soluționare – este departe de a îndeplini cererile minimale ale unui proces echitabil. În primul rând, procedura nu este una publică – în interiorul penitenciarului accesul persoanelor din afară este strict limitat –, nefiind permis accesul publicului, apoi nu este îndeplinită condiția de contradictorialitate a procedurii, deoarece legea nu prevede decât obligația judecătorului delegat de a audia persoana privată de libertate, nu și obligația de a asigura prezența reprezentantului penitenciarului la desfășurarea procedurii. De asemenea, legea nu prevede procedura de propunere și administrare a probelor, menționând doar că în cazul plângerilor în materie disciplinară judecătorul delegat poate „proceda la ascultarea oricărei alte persoane, în vederea aflării adevărului”. Încheierile judecătorului delegat pot fi atacate cu contestație la judecătorie doar de către persoanele private de libertate, nu și de către penitenciar.

În ceea ce privește atribuțiile judecătorului delegat deși în lege nu este prevăzut expres acest aspect, interpretarea rațională a textelor referitoare la instituția judecătorului delegat conduce la concluzia că acesta își desfășoară activitatea chiar în cadrul penitenciarului, fără însă a face parte din personalul acestuia, luând contact direct și nemijlocit cu problematica și realitățile ce se nasc pe parcursul executării pedepselor privative de libertate. Astfel, legea dă

posibilitatea judecătorului să supravegheze și să controleze îndeaproape asigurarea legalității în executarea acestor pedepse, dar și a măsurilor preventive privative de libertate (reținerea și arestarea preventivă), care se execută în secțiile speciale ale penitenciarelor sau în centre de reținere și/sau de arestare preventivă. Totodată, pentru a asigura imparțialitatea judecătorului delegat, legea prevede că, pe perioada exercitării atribuțiilor care îi revin în această calitate, nu poate desfășura nici o altă activitate decât cele stabilite de legea privind executarea pedepselor.

Astfel, Legea 275/2006 prevede că executarea pedepselor se desfășoară sub supravegherea, controlul și autoritatea judecătorului delegat. Președintele curții de apel desemnează anual unul sau mai mulți judecători delegați pentru executarea pedepselor privative de libertate, pentru fiecare penitenciar aflat în circumscripția teritorială a curții de apel.

Judecătorul delegat are ca atribuție generală supravegherea și controlul asupra pedepselor, care se execută numai sub autoritatea sa. Celelalte atribuții specifice sunt detaliate și enumerate exhaustiv de Legea nr.275/2006, acestea fiind următoarele: soluționarea plângerilor persoanelor private de libertate întemeiate pe dispozițiile art. 25 alin. (2), art. 36 alin. (2), art. 38 și art. 74 din lege; soluționarea cererilor și sesizărilor privind schimbarea regimurilor de executare a pedepselor privative de libertate; ascultarea persoanei condamnate în procedura de soluționare a plângerilor formulate de aceasta; propunerea ori dispunerea măsurilor legale în cazul refuzului de hrană; primirea informărilor asupra aplicării și ridicării mijloacelor de imobilizare; prezidarea comisiei pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate în procedura internă a liberării condiționate.

În literatura de specialitate se afirmă că controlul legalității actelor întocmite de administrația penitenciară de către judecătorul delegat pentru executarea pedepselor are caracter: juridic (ne)normativ, pentru că, prin voință unilaterală, se nasc, se modifică sau se sting raporturi juridice (de exemplu, acordarea sau respingerea acordării liberării condiționate); de respectare a legalității, pentru că se execută pe baza și în concordanță cu legea pentru organizarea executării pedepsei, control subordonat legii; de actualitate, pentru că trebuie să corespundă unei necesități curente; de motivație profesională, evaluată pozitiv, pe ordinea normativă și specifică executării închisorii. Pentru ca judecătorul delegat să dea un răspuns concret, determinat de caracterul unor acte controlate, trebuie ca acestea să fie emise cu regularitate. De asemenea, pentru a-și atinge scopul, actele întocmite trebuie să îndeplinească anumite condiții formale, ca forme vădite de expresie a individualizării aplicării regimului penitenciar, de exercitare a drepturilor și de aplicare a sancțiunilor disciplinare. Se subînțelege că, prin activitatea sa, judecătorul delegat execută un control individual și tipic.

Actele judecătorului delegat. În momentul primirii unei persoane condamnate în penitenciar se stabilește regimul de executare a pedepsei privative de libertate, care i se aplică persoanei respective (regim de maximă siguranță, închis, semideschis sau deschis).

Dacă persoana condamnată este nemulțumită de decizia administrativă prin care i s-a stabilit regimul de executare, aceasta poate formula plângere împotriva modului de stabilire la judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, în termen de trei zile de la data la care a luat la cunoștință despre regimul de executare stabilit.

Conform Legii 275/2006, procedura soluționării plângerii este următoarea: persoana condamnată este ascultată, în mod obligatoriu, la locul de deținere, de judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate. În termen de 15 zile de la data primirii acesteia judecătorul este obligat să soluționeze plângerea, soluțiile ce pot fi pronunțate, prin încheiere motivată, fiind următoarele :

a) admite plângerea și dispune modificarea regimului de executare stabilit de comisia pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate;

b) respinge plângerea, dacă aceasta este nefondată.

Încheierea judecătorului delegat se comunică persoanei condamnate, în termen de două zile de la data pronunțării acesteia. Împotriva acestei încheieri, persoana condamnată poate introduce contestație la judecătoria în a cărei circumscripție se află penitenciarul, în termen de 3 zile de la comunicarea încheierii. Contestația se judecă potrivit art. 460 alin. (2)-(5) C.pr.pen., care se aplică în mod corespunzător. Hotărârea este definitivă .

Ulterior stabilirii inițiale a regimului de executare a pedepsei, legea permite schimbarea acestuia, pe baza analizei comportamentului persoanei private de libertate. Schimbarea regimului de executare se dispune de judecătorul delegat, prin încheiere motivată, la cererea persoanei condamnate sau la sesizarea comisiei pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate.

Această comisie are obligația ca, o dată la 6 luni, să analizeze conduita persoanei condamnate și eforturile depuse în vederea reintegrării sociale, întocmind un raport care se aduce la cunoștința persoanei condamnate, sub semnătură. În cazul în care comisia apreciază că se impune schimbarea regimului de executare, sesizează judecătorul delegat, care procedează în modul descris anterior.

O altă situație reglementată de legea de executare a pedepselor, și care face necesară intervenția judecătorului delegat, este aceea a refuzului de hrană din partea persoanei private de libertate . În această situație, judecătorul are obligația să audieze persoana condamnată și să-i solicite o declarație scrisă în care să consemneze motivele care au determinat luarea acestei hotărâri. În cazul în care deținutul refuză să dea declarație scrisă, judecătorul consemnează aceasta într-un proces verbal și dispune măsurile legale ce se impun potrivit circumstanțelor concrete, specifice fiecărei cauze.

Pedepsele privative de libertate sunt executate de către deținuți, care sunt și rămân ființe umane. Pornind de la ideea conform căreia orice ființă umană este titulară de drepturi și obligații, deținuții au implicit o serie de drepturi, care le sunt recunoscute și garantate, chiar și în timpul executării pedepselor. Această idee este reflectată și în practica recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat în mod constant că interzicerea globală a dreptului la vot tuturor persoanelor care execută o pedeapsă privativă de libertate sau interzicerea drepturilor părintești sunt incompatibile cu rigorile și drepturile consacrate de Convenție.

Împotriva măsurilor luate de către administrația penitenciarului, privitoare la exercitarea drepturilor recunoscute prin lege deținuților , persoanele condamnate pot face plângere la judecătorul delegat, în termen de 10 zile de la data când au luat cunoștință de măsura respectivă.

Procedura de soluționare a acestei plângeri, precum și calea de atac împotriva încheierii prin care judecătorul delegat se pronunță, sunt aceleași ca și în cazul stabilirii inițiale a regimului de executare a pedepsei sau schimbării acestuia. Unul dintre cele mai importante drepturi recunoscute persoanelor condamnate , dublat și de garanții speciale, este dreptul la corespondență. Consider că acest drept beneficiază de garanții speciale deoarece deschiderea și reținerea corespondenței se poate face numai dacă există indicii temeinice cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, și numai în baza dispozițiilor emise, în scris și motivat,

de către judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate

În situația săvârșirii unor abateri disciplinare de către condamnați, comisia de disciplină din cadrul unității de executare a pedepsei poate dispune, prin hotărâre, aplicarea unei sancțiuni disciplinare. Împotriva hotărârii comisiei de disciplină, prin care a fost aplicată o astfel de sancțiune , persoana condamnată poate face plângere la judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, în termen de 3 zile de la data comunicării hotărârii.

Plângerea va fi soluționată, prin încheiere motivată, în termen de 3 zile de la primirea acesteia, pronunțându-se de către judecătorul delegat una din următoarele soluții:

a) admiterea plângerii și anularea, revocarea sau modificarea sancțiunii disciplinare aplicate de comisia de disciplină din penitenciar;

b) respingerea plângerii, în cazul în care este nefondată.

Contestația ce poate fi introdusă de persoana condamnată împotriva încheierii judecătorului delegat se judecă de judecătoria în a cărei circumscripție se află penitenciarul, hotărârea acesteia fiind definitivă.

În sfârșit, un ultim tip de act ce poate fi întocmit de judecătorul delegat, în exercitarea atribuțiilor conferite de legea de executare a pedepselor, rezultă din art.77 al acesteia. Astfel, potrivit textului menționat, în vederea propunerii liberării condiționate, comisia pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor, prezidată de judecătorul delegat, întocmește un proces verbal motivat pe care îl înaintează judecătoriei în a cărei circumscripție se află locul de deținere. Tot un proces verbal se încheie și în situația în care persoana condamnată nu întrunește condițiile necesare pentru liberarea condiționată, în care însă se consemnează un nou termen pentru reexaminare care nu poate fi mai mare de un an.

În concluzie, față de cele expuse anterior, constatăm că, în exercițiul prerogativelor date de Legea nr.275/2006, judecătorul delegat cu executarea pedepselor privative de libertate poate întocmi următoarele acte :

a) Încheiere motivată, în cazul în care soluționează plângerile persoanelor private de libertate formulate împotriva modului de stabilire a regimului de executare, împotriva măsurilor luate de administrația penitenciarului referitoare la exercitarea drepturilor sau împotriva hotărârii comisiei de disciplină ori dispune schimbarea regimului de executare

b) Dispoziție motivată, în cazul în care dispune deschiderea sau reținerea corespondenței și numai în situația existenței unor indicii temeinice cu privire la săvârșirea unor infracțiuni

c) Proces verbal, în cazul în care propune liberarea condiționată ori amânarea acesteia sau în situația soluționării refuzului de hrană

III.1.3 Categorii de organe și subiecți procesuali ai punerii în executare a hotărârilor penale

Organele de executare privesc cele două etape ale activității de executare, punerea în executare a hotărârii și executarea propriu – zisă și se împart în:

a) Organul care ordonă executarea hotărârii, care este instanța de executare.

Potrivit art. 418 C.pr.pen. instanța de executare este prima instanță de judecată, iar în cazul hotărârilor pronunțate în primă instanță de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța de executare este Tribunalul Municipiului București sau tribunalul militar teritorial cu sediul în București.

b) Organe care aduc la îndeplinire ordinul de executare: organele de poliție, organe de la locul de deținere, organe militare, organe financiare, etc.

c) Organe care concură la executarea hotărârii și care sunt organele judiciare (instanța de judecată sau parchetul), care au atribuții de supraveghere a executării hotărârilor și de a se pronunța în caz de incidente de executare, organele de la locurile de deținere, unitățile unde se execută pedeapsa cu executare la locul de muncă, etc.

Subiecții procesuali care acționează în această fază a procesului penal pot fi oficiali și neoficiali.

Subiecții oficiali sunt persoanele care îndeplinesc diferite atribuții în cadrul organelor de executare, putând fi de ordin judiciar sau extrajudiciar. Dintre subiecții oficiali care acționează în faza de punere în executare un loc important ocupă judecătorul delegat cu executarea și judecătorii instanței de executare. În cadrul executării propriu – zise intervin, printre alții, procurorul, precum și ofițerii și subofițerii de politie.

Subiecții neoficiali sunt persoanele față de care sau în interesul cărora se efectuează executarea. Aceste persoane au calitatea de subiecți principali (de exemplu, inculpatul condamnat la o pedeapsă ori împotriva căruia s-a luat o măsura de siguranță, sau care a fost obligat la plata unor despăgubiri civile, etc.). Tot astfel, sunt subiecți principali în executarea privind latura civilă și, eventual, a cheltuielilor judiciare partea civilă, partea responsabilă civilmente ori partea vătămată.

CAPITOLUL IV MODALITĂȚI DE PUNERE ÎN EXECUTARE A HOTĂRÂRILOR PENALE DEFINITIVE

SECȚUNEA 1 PUNEREA ÎN EXECUTARE A PEDEPSELOR

Doctrina juridică consacră trei categorii de sancțiuni de drept penal:pedepsele, măsurile de siguranță și măsurile educative.

Pedeapsa penală este singura sancțiune penală și are rolul de a asigurare stabilirea ordinii de drept încălcată prin săvârșirea unei infracțiuni. Pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare, prevăzută de lege, aplicată de instanța judecătorească infractorului în scopul prevenirii săvârșirii de infracțiuni.

Potrivit art 53 din Codul penal român felurile pedepselor aplicabile persoanei fizice sunt: pedepse principale, complementare și accesorii.

1. Pedepsele principale sunt :

a) detențiunea pe viață ;

b) închisoarea de la 15 zile la 30 de ani;

c) amenda de la 100 lei la 50.000 lei.

2. Pedepsele complementare sunt :

a) interzicerea unor drepturi de la unu la 10 ani;

b) degradarea militară.

3. Pedeapsa accesorie constă în interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64, în condițiile prevăzute în art. 71 din codul penal.

Prin legea nr. 278/2006 a fost introdus în codul penal art. 531 – Felurile pedepselor aplicabile persoanei juridice. Potrivit respectivului text, pedepsele aplicabile persoanelor juridice sunt principale și complementare.

Pedeapsa principală este amenda de la 2.500 lei la 2.000.000 lei.

Pedepsele complementare sunt:

a) dizolvarea persoanei juridice;

b) suspendarea activității persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la un an sau suspendarea uneia dintre activitățile persoanei juridice în legătură cu care s-a săvârșit infracțiunea pe o durată de la 3 luni la 3 ani;

c) închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani;

d) interzicerea de a participa la procedurile de achiziții publice pe o durata de la unu la 3 ani;

e) afișarea sau difuzarea hotărârii de condamnare.

IV.1.1 Pedepsele în noul Cod penal

Titlul III al părții generale reglementează pedepsele. În reglementarea sistemului pedepselor principala preocupare a fost aceea de a crea un mecanism care, prin flexibilitate și diversitate, să permită alegerea și aplicarea celor mai adecvate măsuri, pentru a putea asigura în acest fel atât o constrângere proporțională în raport cu gravitate infracțiunii săvârșite și periculozitatea infractorului cât și o modalitate eficientă de recuperare socială a infractorului.

O asemenea abordare este susținută pe de o parte de reglementările similare din majoritatea codurilor penale europene, care în ultimul deceniu au manifestat o preocupare constantă în acest sens, dar și de realitățile practicii judiciare care, deși a evidențiat în perioada postdecembristă o infracționalitate din ce în ce mai variată sub aspectul modalităților faptice de comitere, a motivelor ori a scopurilor urmărite, nu a avut la dispoziție un sistem sancționator adaptat acestor noi realități.

În ceea ce privește categoriile pedepselor, Noul Cod le menține pe cele din codul penal în vigoare însă procedează la o altă sistematizare folosind drept criteriu ordinea în care acestea, odată aplicate, urmează să se execute. De aceea, noua reglementare a categoriilor de pedeapsă începe cu pedepsele principale, continuă cu pedepsele accesorii și se încheie cu pedepsele complementare, iar ca elemente de noutate, în categoria pedepselor complementare a fost diversificat conținutul pedepsei interzicerii unor drepturi și a fost introdusă o nouă pedeapsă constând în afișarea sau publicarea hotărârii definitive de condamnare.

În materia pedepselor principale, pentru consecvență, Noul Cod definește fiecare dintre cele trei pedepse principale și nu doar pedeapsa amenzii așa cum se întâmplă în codul penal în vigoare.

De asemenea, se renunță la dispozițiile actuale din codul penal privitoare la regimul general al executării pedepselor privative de libertate, la regimul de detenție și cele privitoare la regimul de muncă, întrucât acestea fac obiectul legii de executare a pedepselor unde de altfel sunt deja reglementate.

Instituția liberării condiționate nu mai este reglementată în capitolul privitor la pedepsele principale, ci în capitolul privind individualizarea pedepsei, rațiunea noii sistematizării fiind aceea că liberarea condiționată reprezintă o formă de individualizare a executării pedepsei.

Reglementarea pedepsei detențiunii pe viață nu a suferit modificări semnificative față de codul penal în vigoare, însă s-a renunțat la interdicția absolută a neaplicării acestei pedepse în cazul inculpaților care au împlinit vârsta de 60 de ani până la pronunțarea hotărârii de condamnare. Pentru a asigura posibilitatea unei cât mai bune individualizări în raport de particularitățile diferitelor situații concrete care pot apărea în practică s-a dat posibilitatea instanței de judecată să aprecieze, ținând seama de criteriile generale de individualizare a pedepsei – unul dintre aceste criterii fiind personalitatea, nivelul de educație, vârsta și starea de sănătate – dacă într-un caz concret se impune sau nu aplicarea pedepsei detențiunii pe viață. O modificare în același sens și având la bază aceleași rațiuni privește renunțarea la înlocuirea obligatorie a pedepsei detențiunii pe viață cu pedeapsa închisorii când condamnatul a împlinit vârsta de 60 de ani.

Obligativitatea înlocuirii detențiunii pe viață cu închisoarea, din actuala reglementare, condiționată exclusiv de vârsta condamnatului este criticabilă întrucât nu se ține seama în nici un fel de conduita condamnatului în timpul executării pedepsei și în plus, dacă partea din detențiune executată este cel puțin egală cu durata închisorii cu care s-a făcut înlocuirea, este obligatorie eliberarea condamnatului pentru executarea pedepsei închisorii la termen, deși este evident că nu aceasta a fost intenția legiuitorului. Potrivit Codului penal în vigoare, o persoană în vârstă de 35 de ani condamnată la pedeapsa detențiunii pe viață ar trebui eliberată în mod obligatoriu în momentul împlinirii vârstei de 60 de ani întrucât pedeapsa închisorii de 25 de ani, cu care s-a înlocuit detențiunea pe viață, se constată ca fiind executată.

În Noul Cod pedeapsa amenzii cunoaște o nouă reglementare dar și o sferă de aplicare semnificativ lărgită față de codul penal în vigoare, prin creșterea numărului infracțiunilor ori a variantelor acestora pentru care amenda poate fi aplicată ca pedeapsă unică, dar mai cu seamă ca pedeapsă alternativă la pedeapsa închisorii.

Un prim element de noutate constă în calcularea amenzii prin sistemul zilelor amendă, care, prin mecanismul de determinare a cuantumului, asigură o mai bună individualizare a pedepsei concret aplicate atât sub aspectul proporționalității, exprimat în numărul zilelor-amendă, cât și al eficienței, prin determinarea valorii unei zile-amendă ținând seama de situația patrimonială a condamnatului. Acest sistem folosește două elemente esențiale pentru determinarea cuantumului amenzii și anume: numărul zilelor-amendă, care exprimă gravitatea infracțiunii săvârșite și periculozitatea infractorului, considerent pentru care numărul acestora se stabilește pe baza criteriilor generale de individualizare a pedepsei, și valoarea unei zile-amendă, care reprezintă suma de bani corespunzătoare unei zile-amendă ce se determină ținând seama de situația materială a condamnatului și de obligațiile legale ale acestuia față de persoanele aflate în grija sa. Odată stabilite, numărul zilelor-amendă se înmulțește cu valoarea unei zile-amendă, iar rezultatul obținut reprezintă suma pe care condamnatul a fost obligat să o plătească cu titlul de amendă.

Noul Cod stabilește limitele generale ale numărului zilelor-amendă între 15 zile și 400 de zile, iar cele ale valorii unei zile-amendă între 10 lei și 500 lei. În privința limitelor speciale, variabile progresiv sunt doar limitele numărului zilelor-amendă care, ca și în actualul cod penal, se determină în raport de modul în care norma de încriminare prevede amenda ca pedeapsă unică ori alternativ cu pedeapsa închisorii de o anumită durată.

Al doilea element de noutate constă în posibilitatea fie de a majora limitele speciale ale pedepsei amenzii, fie de a aplica amenda cumulativ cu pedeapsa închisorii, atunci când prin infracțiunea săvârșită s-a urmărit obținerea unui folos patrimonial. Rațiunea introducerii acestei reglementări este explicată de necesitatea de a consacra mijloace de constrângere penală eficiente care să nu presupună majorarea duratei pedepsei închisorii. În ultimul deceniu și jumătate fenomenul infracțional s-a amplificat ca urmare a creșterii considerabile a numărului infracțiunilor contra patrimoniului ori a celor susceptibile de a aduce beneficii patrimoniale infractorilor, iar în fața acestei realități până acum, în planul politicii penale, s-a considerat ca fiind oportună și suficientă majorarea semnificativă a pedepsei închisorii pentru aceste infracțiuni efectul nefiind nici pe departe cel scontat. Reversul unei asemenea abordări a dus la apariția unor pedepse cu închisoarea disproporționate în raport cu importanța valorii sociale protejate de legea penală și locul acesteia în cadrul ierarhiei valorilor ocrotite penal, ajungându-se astfel la cazuri în care pedeapsa pentru anumite infracțiuni contra patrimoniului să fie egală cu cea prevăzută pentru unele infracțiuni contra vieții.

Posibilitatea aplicării unei amenzi alături de pedeapsa închisorii pentru aceeași faptă nu reprezintă o premieră pentru legislația noastră penală, fiind întâlnită în Codul penal din 1936 art. 25 pct.5 și art. 52 alin. 1.

Un alt element de noutate apare în reglementarea înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii ori a executării pedepsei amenzii prin prestarea unei munci în folosul comunității. Reglementarea în vigoare prevede că sustragerea cu rea-credință a condamnatului de la plata amenzii conduce la înlocuirea pedepsei amenzii cu închisoarea, dar acest lucru este posibil numai dacă infracțiunea pentru care s-a pronunțat condamnarea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii. În cazul în care infracțiunea săvârșită este sancționată numai cu amenda sau nu se face dovada sustragerii cu rea-credință de la plata amenzii la care a fost condamnat, instituția înlocuirii amenzii devine inoperabilă. De asemenea, dacă cel condamnat, deși de bună-credință, nu poate executa pedeapsa amenzii și nici nu are bunuri care să poată fi executate silit nu va suporta în final nici un fel de constrângere ca efect al infracțiunii comise.

Pentru a înlătura aceste neajunsuri ale reglementării actuale, în cazul neexecutării amenzii cu rea-credință, se trece mai întâi la executarea silită a condamnatului și dacă nici în acest fel nu se poate obține contravaloarea amenzii, din cauza relei credințe a condamnatului, care și-a diminuat ori înstrăinat bunurile care puteau fi executate silit, instanța procedează la înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii prin transformarea zilelor de amendă stabilite prin hotărârea inițială de condamnare în zile de închisoare. În acest fel dispare inconvenientul din reglementarea actuală care permitea înlocuirea amenzii cu închisoarea numai dacă aceasta din urmă era prevăzută de norma de încriminare.

În ipoteza în care condamnatul este de bună credință însă se află în imposibilitatea de a executa în tot sau în parte pedeapsa amenzii și nici nu poate fi executat silit din motive neimputabile, instanța, cu consimțământul prealabil al condamnatului, înlocuiește zilele de amendă cu un număr corespunzător de zile de muncă în folosul comunității. Reglementată în acest fel munca în folosul comunității apare, sub aspectul naturii juridice, ca o formă substitutivă de executare a pedepsei amenzii în cazul persoanelor de bună credință insolvabile care consimt la executarea pedepsei amenzii în această modalitate. Până la executarea integrală a obligației de muncă în folosul comunității aceasta poate înceta, dacă persoana condamnată achită suma de bani corespunzătoare zilelor de amendă rămase neexecutate, ori poate fi transformată în privare de libertate prin înlocuirea zilelor de amendă neexecutate în zile de închisoare, dacă persoana condamnată fie nu execută munca în folosul comunității în condițiile stabilite de instanță fie săvârșește o nouă infracțiune.

În materia pedepsei accesorii și a pedepselor complementare, Noul Cod urmărește să asigure judecătorului o paletă largă de măsuri care, prin flexibilitate și diversitate, să permit o cât mai bună individualizare judiciară. În acest sens, în legătură cu interzicerea exercitării unor drepturi, noua reglementare, pe de o parte, extinde considerabil libertatea judecătorului în alegerea acestora, iar pe de altă parte, lărgește sfera drepturilor a căror exercitare poate fi interzisă cu titlu de pedeapsă accesorie sau complementară.

În plus, în categoria pedepselor complementare este introdusă o nouă pedeapsă, respectiv publicarea hotărârii definitive de condamnare.

Pedeapsa accesorie cunoaște o reglementare diferită față cea actuală, atât sub aspectul modului de aplicare cât și sub aspectul conținutului, după cum aceasta însoțește pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii.

Pedeapsa accesorie în cazul pedepsei detențiunii pe viață este reglementată similar cu dispozițiile în vigoare și se aplică de drept, prin efectul legii, iar sub aspectul conținutului poartă asupra a 6 drepturi expres prevăzute: dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice; dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat; dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României; dreptul de a alege; drepturile părintești; dreptul de a fi tutore sau curator.

Pedeapsa accesorie în cazul pedepsei închisorii își păstrează caracteristicile esențiale din reglementarea în vigoare însă sfera pedepsei accesorii obligatorii, constând în interzicerea exercitării unor drepturi ca urmare a aplicării unei pedepse privative de libertate, a fost redusă, în timp ce sfera pedepsei accesorii facultative, constând în interzicerea exercitării unor drepturi atunci când instanța consideră necesar, a fost semnificativ extinsă.

Pedeapsa accesorie obligatorie constă în interzicerea exercitării drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, ori de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, iar rațiunea pentru care s-a menținut îngrădirea acestora prin efectul legii se explică prin vădita incompatibilitate dintre starea de persoană condamnată aflată în executarea unei pedepse privative de libertate și exigențele cerute pentru reprezentarea sau slujirea interesului public.

Pedeapsa accesorie facultativă constă în interzicerea exercitării, pe durata executării unei pedepse privative de libertate, a acelor drepturi pe care judecătorul a considerat necesar să le interzică persoanei condamnate cu titlu de pedeapsă complementară. De la această regulă sunt exceptate: dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice; dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, care intră în conținutul pedepsei accesorii obligatorii și care se execută chiar dacă nu au fost interzise cu titlul de pedeapsă complementară; dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României, întrucât această sancțiune, prin natura sa, poate fi pusă în executare numai după executarea pedepsei principale și nu concomitent cu aceasta.

Pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi se execută, din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până când pedeapsa principală a fost executată sau considerată ca executată. O situație particulară, care reprezintă o excepție de la regulă, se întâlnește în cazul interzicerii exercitării dreptului de a se afla pe teritoriul României unui străin, condamnat la pedeapsa detențiunii pe viață, caz în care pedeapsa accesorie se va executa sub acest aspect de la data liberării condiționate sau după ce pedeapsa a fost considerată ca executată.

Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi a suferit modificări atât sub aspectul duratei, prin reducerea limitei maxime de la 10 ani la 5 ani, cât și sub aspectul conținutului, prin creșterea numărului drepturilor care intră în conținutul acestei pedepse. Prin reducerea duratei interzicerii exercitării unor drepturi se urmărește o motivare suplimentară a condamnatului pentru respectarea legalității prin stabilirea unui orizont de timp rezonabil la împlinirea căruia vor înceta aceste restricții.

În materia pedepselor complementare a fost introdusă o nouă pedeapsă, publicarea hotărârii definitive de condamnare, cu scopul de a crește eficiența mesajului actului de justiție dar și pentru a asigura o reparație de ordin moral persoanei vătămate. Această pedeapsă, a fost reglementată anterior în Codul Penal din 1936 în art. 61 – 62.

Prin diversificarea conținutului acestei pedepse se realizează o mai bună adecvare a sancțiunii în raport cu împrejurările concrete ale cauzei sporindu-i în acest fel considerabil eficiența. Totodată, au fost introduse în conținutul pedepsei complementare o parte din sancțiunile care în prezent se regăsesc în materia măsurilor de siguranță, respectiv interzicerea de a se afla în anumite localități, expulzarea străinilor și interdicția de a reveni în locuința familiei pe o perioadă determinată, întrucât prin natura lor acestea au un pronunțat caracter punitiv urmărind în principal restrângerea libertății de mișcare și numai indirect, datorită acestui efect, se realizează înlăturarea stării de pericol și prevenirea comiterii de noi infracțiuni.

Un alt element de noutate privește lărgirea domeniului de aplicare a acestei pedepse realizată prin extinderea sferei pedepselor principale pe lângă care aceasta poate fi dispusă, astfel, interzicerea exercitării unor drepturi fiind posibilă atât pe lângă pedeapsa închisorii, indiferent de durata acesteia, cât și pe lângă pedeapsa amenzii. Concepția codului penal în vigoare, care condiționează posibilitatea aplicării pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi de săvârșirea unei infracțiuni de o anumită gravitate exprimată în aplicarea pedepsei închisorii de cel puțin 2 ani, a fost abandonată în favoarea unei reglementări mai flexibile, care permite evaluarea necesității aplicării pedepsei complementare ținând seama de natura și gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana infractorului, fără a mai interesa natura sau durata pedepsei principale aplicate.

Modificări au fost aduse și în legătură cu momentul începerii executării pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi, prin instituirea a două excepții de la regula executării acestei pedepse după ce pedeapsa închisorii a fost executată sau considerată ca executată. Aceste excepții sunt întâlnite în cazul condamnării la pedeapsa amenzii sau al suspendării condiționate a executării pedepsei sub supraveghere, situații în care executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi începe de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

Individualizarea pedepsei reprezintă una dintre cele mai importante și sensibile operațiuni juridice de a cărei acuratețe depinde în mod direct reușita procesului de îndreptare și recuperare a condamnatului întrucât aceasta presupune, prin evaluarea gravității infracțiunii comise și a periculozității infractorului, determinarea gradului de răspundere penală a inculpatului în raport cu care urmează să se stabilească pedeapsa și modul de executare a acesteia.

În Noul Cod s-a renunțat la menționarea explicită drept criterii de individualizare a dispozițiilor părții generale și ale părții speciale a codului, respectiv la cauzele care atenuează și agravează răspunderea penală, deoarece acestea conduc la stabilirea limitelor între care se va face individualizarea judiciară și cunosc reglementări specifice. Ceea ce interesează în acest context, sunt doar elementele ce urmează a fi avute în vedere la stabilirea pedepsei între limitele speciale așa cum au fost ele determinate prin aplicarea tuturor prevederilor legale incidente.

IV.1.2 Punerea în executare a pedepselor principale

Activitatea procesuală și procedurală desfășurată în vederea punerii în executare a hotărârii penale definitive prin care s-a pronunțat una din pedepsele principale este reglementată de art. 420 – 425 C.pr.pen.

Activitatea de punere în executare a pedepselor principale face obiectul și a altor dispoziții, care nu aparțin însă dreptului procesual penal. Astfel de dispoziții, cum ar fi cele privitoare la executarea pedepsei închisorii, se găsesc în Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal și au caracter administrativ, aparținând dreptului penitenciar. De asemenea, normele privind executarea amenzilor penale au caracter administrativ și aparțin dreptului fiscal precum și dreptului procesual penal .

Această activitatea parcurge mai multe stadii și anume:

stadiul sesizării instanței de executare – direct sau prin trimitere – despre hotărârea definitivă;

stadiul examinării de către această instanță a condițiilor de punere în executare;

stadiul ordonării executării de către judecătorul delegat

stadiul aducerii la îndeplinire a ordinului de executare.

Fiecare stadiu cunoaște mai multe momente procesuale.

IV.1.3 Punerea în executare a pedepselor complementare

Pedepsele complementare sunt menite să completeze represiunea instituită prin pedeapsa principală. Acestea sunt prevăzute de lege și sunt aplicate de instanța de judecată numai pe lângă o pedeapsă principală.

Caracteristica generală a pedepselor complementare constă în aceea că ele sunt pedepse secundare, adăugate, adică sunt atașate, dependente de pedepsele principale.

Potrivit art. 53 alin 1, pct. 2, din codul penal, pedepsele complementare sunt:

a) interzicerea unor drepturi de la unu la 10 ani;

b) degradarea militară.

Executarea hotărârilor penale prin care s-a hotărât aplicarea și a pedepselor complimentare este reglementată de art. 426-428 C.pr.pen. completată cu prevederile art 53, al 1 pct 2 și 64-71 cod penal, precum și prin Constituție și Legile speciale care reglementează drepturile prevăzute de art 64 cod penal: Legea 188/1999 privind statutul funcționarului public, Codul familiei, Legea nr 3/1970 privind regimul ocrotirii unor categorii de minori; Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, (art 69, 71 și 72), etc.

Potrivit 64 din codul penal, pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi constă în interzicerea unuia sau unora din următoarele drepturi:

a) dreptul de a alege și de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice;

b) dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat;

c) dreptul de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie ori de a desfășura o activitate, de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii;

d) drepturile părintești;

e) dreptul de a fi tutore sau curator.

Pedeapsa complimentară a interzicerii exercițiului unor drepturi se pune în executare după o anumită procedură și de către anumite organe – organe de executare și se supraveghează de alte organe – organe administrative (art 426 din c.p.p. și art 64-66 cod penal).

Instanța competentă este instanța de executare.

Executarea pedepsei complementare începe după stingerea executării pedepsei principale prin modurile prevăzute de lege. Până atunci, în baza art. 71 cod penal, condamnatului îi sunt interzise de drept ca pedeapsă accesorie drepturile prevăzute de art 64 cod penal specificate în hotărârea penală definitivă, pedeapsa accesorie urmând a fi inserată în mandatul de executare a pedepsei. În această materie Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că în ce privește dreptul de a alege și de a fi ales este necesară mențiune expresă în hotărâre.

Îndată după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, această hotărâre se comunică organelor competente, respectiv consiliului local și organului de poliție în a cărui rază teritorială își are domiciliul condamnatul în vederea luării în evidență a persoanei și a pedepsei, precum și la cazierul judiciar, potrivit art. 7 și 9 din Legea 290/2004. Consiliul local, primind comunicarea, aduce aceasta la cunoștința serviciilor competente pentru luarea în evidență și controlul executării.

Evidența acestor persoane se ține în cazierul judiciar pentru toți condamnații, la organul administrativ pentru cei cu interdicții electorale, la autoritatea tutelară pentru cei decăzuți din drepturile părintești, etc.

Executarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi ia sfârșit la expirarea termenului prevăzut în hotărârea de condamnare, timpul calculându-se conform art 154 Cod penal.

Degradarea militară este pedeapsa complementară ce constă în pierderea gradului militar și a dreptului de a purta uniformă.

Executarea pedepsei degradării militare se efectuează îndată după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, iar punerea în executare este reglementată în art. 427 C. pen. Punerea în executare a pedepsei degradării militare se face de către instanța de executare; aceasta trimite o copie după hotărârea de condamnare, după caz, comandantul unității militare din care face parte cel condamnat sau, dacă inculpatul este rezervist, comandantului centrului militar în raza căruia domiciliază condamnatul.

Executarea propriu-zisă a degradării militare se face potrivit regulamentelor militare. Astfel, conform art. 71 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, ofițerii, maiștrii militari și subofițerii prevăzuți se scot din evidența militară :

a) prin ordin al șefului Statului Major General, cei care au avut grade de generali și amirali;

b) prin ordin al comandanților stabiliți de șeful Statului Major General, cei care au avut grade de ofițeri, maiștri militari sau subofițeri.

SECȚIUNEA 2 PUNEREA ÎN EXECUTARE A MĂSURILOR DE SIGURANȚĂ

Măsurile de siguranță sunt sancțiuni de drept penal menite să lărgească gama de sancțiuni necesare prevenirii fenomenului infracțional. Acestea sunt măsuri preventive, prevăzute de lege și se iau de instanța de judecată pentru a înlătura o stare de pericol generatoare de noi fapte prevăzute de legea penală.

Măsurile de siguranță, de regulă se iau pe o durată nedeterminată conform art. 113, 114, 115, 117 C. pen sau pentru totdeauna conform art. 118 C. pen.

Potrivit art. 112 C. pr. pen., măsurile de siguranță prevăzute în legea noastră penală sunt:

1) obligarea la tratament medical;

2) internarea medicală;

3) interzicerea de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie;

4) interzicerea de a se afla în anumite localități;

5) expulzarea străinilor și

6) confiscarea specială.

IV.2.1 Punerea în executare a obligării la tratament medical

Măsura obligării la tratament medical se ia prin hotărâre judecătorească definitivă, de către instanța care judecă fapta cu caracter penal pe care a comis-o ori instanța pe raza căreia de competență domiciliază persoana care urmează să fie obligată la tratament medical.

Stabilirea diagnosticului medical revine medicilor specialiști care, împreună cu medicul legist, fac parte din comisia de expertiză medico-legală, iar stabilirea gradului de pericol social revine instanței de judecată pe baza probelor de la dosar.

Examinarea persoanei este obligatorie.

Măsura obligării la tratament medical nu presupune existența unei condamnări, putând fi aplicată și în situațiile în care se dispune achitarea inculpatului, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea procesului penal.

Punerea în executare se face prin comunicarea către Autoritatea de sănătate publică din județul pe teritoriul căruia locuiește persoana împotriva căreia s-a luat această măsură a copiei de pe dispozitivul hotărârii și a copiei de pe raportul medico-legal. Aceasta va stabili unitatea sanitară unde se va urma tratamentul medical și va comunica persoanei față de care s-a luat măsura unde urmează să i se facă tratament .

Instanța de executare are obligația să comunice și persoanei față de care s-a luat măsura obligării la tratament medical

Când măsura însoțește pedeapsa închisorii ori a detențiunii pe viață sau privește o persoană aflată în stare de deținere, ordinul de executare se comunică administrației locului de deținere, care are obligația să ia măsuri pentru ca persoana aflată în detenție să urmeze tratamentul prescris.

Când unitatea sanitară nu se află în circumscripția instanței care a dispus executarea, comunicările se fac judecătoriei în a cărei circumscripție se află unitatea sanitară sau locul de deținere, care va lua măsurile ce se impun.

Potrivit art. 430 C.pr.pen., unitatea sanitară la care făptuitorul a fost repartizat pentru efectuarea tratamentului medical este obligată să comunice instanței:

dacă persoana obligată la tratament s-a prezentat pentru a urma tratamentul;

sustragerea de la efectuarea tratamentului după prezentare;

dacă se indică alt tratament;

dacă pentru efectuarea tratamentului medical este necesară internarea medicală.

Obligația de a comunica instanței informațiile prevăzute în alin 1) revine și unităților medicale aflate în structura penitenciară

Este necesară sublinierea că tratamentul medical este personalizat și depinde de conduita persoanei obligate la tratament și de evoluția bolii, iar acesta nu este la latitudinea bolnavului. Este posibilă apariția unor modificări ale tratamentului, inclusiv măsura internării medicale, decizia înlocuirii ori cea a internării aparținând instanței.

Instanța competentă să dispună asupra măsurii de înlocuire a tratamentului medical este instanța de executare în circumscripția căreia se află unitatea medicală care aplică tratamentul dispus.

Astfel, primind comunicarea prevăzută la art. 430 C.pr.pen., care este de fapt o sesizare a instanței, aceasta va fi judecată după regulile privind soluționarea incidentelor la executare prevăzute de art. 460 C.pr.pen. completate cu dispozițiile speciale ale art. 431 C.pr.pen.

Prima măsură va fi dispunerea efectuării unei expertize medico-legale asupra stării de sănătate a persoanei în cauză la momentul respectiv. Instanța ascultă concluziile procurorului, ale persoanei față de care este luată măsura de siguranță și apărătorului acesteia, precum și ale expertului și medicului specialist, atunci când consideră necesar, dispunând fie înlocuirea tratamentului, fie internarea medicală.

Asupra oportunității înlocuirii tratamentului medical instanța se va pronunța prin sentință iar măsura poate fi schimbarea tratamentului cu alt tratament sau internarea medicală.

Instanța de executare va lua măsura punerii în executare a noii hotărâri, potrivit reglementărilor prevăzute pentru fiecare caz în parte cu completarea regulilor generale de punere în executare.

IV.2.2 Punerea în executare a internării medicale

Internarea medicală este măsura de siguranță ce constă în internarea făptuitorului, care este bolnav mintal sau toxicoman și care se află într-o stare ce prezintă pericol pentru societate, într-o instituție medicală de specialitate până la însănătoșire .

Pentru diagnosticarea ei și tratarea acestei stări, este necesar și obligatoriu examenul medical și raportul medico-legal.

Aspecte referitoare la respectarea drepturilor omului: măsurile de siguranță sunt sancțiuni de drept penal, care implică o constrângere penală, cu scopul înlăturării unei stări de pericol. Fiecare stare de pericol este determinată de cauze specifice și îi corespunde o măsură de siguranță, iar la stări de pericol deosebite corespund măsuri de siguranță deosebite, cum este aceea a internării medicale, care implică o anume privare de libertate în sensul Convenției europene a drepturilor omului. Curtea a decis că nici-o privare de libertate a unei persoane considerate ca alienată nu se va face fără avizul unui medic expert, altfel ar fi vorba despre o privare de libertate arbitrară, interzisă de Convenție, iar evaluarea medicală trebuie să privească starea mintală reală și actuală, nu pentru trecut, iar internarea persoanei după un timp important de la emiterea unui aviz medical nu îndeplinește condițiile art. 5 alin. 1 lit. e) din Convenția europeană.

Relativ la detenția unei persoane „alcoolice", C.E.D.O. a statuat că textul nu se referă numai la persoanele care suferă de alcoolism în sens clinic, ci persoanele a căror conduită și comportament, sub influența alcoolului, constituie o amenințare pentru ordinea publică sau pentru ele însele, chiar dacă nu există diagnosticul de „alcoolic" în privința lor, pot fi deținute tocmai în scopul protejării publicului sau în interesul lor, chiar pentru securitatea lor personală.

Măsura de siguranță a internării medicale se ia printr-o hotărâre judecătorească definitivă, dar poate fi luată în mod provizoriu și în cursul urmăririi penale sau al judecații Punerea în executare se realizează prin trimiterea unei copii după dispozitivul hotărârii și a unei copii de pe raportul medico-legal. Autoritatea de sănătate publică este obligată să efectueze internarea, încunoștințând despre aceasta instanța de executare. Odată cu luarea măsurii internării, se vor lua și măsurile prevăzute în art. 161 C.pr.pen.

Instanței de executare în circumscripția căreia se află unitatea medicală unde a fost internată persoana are competența exclusivă de a verifica periodic, dar nu mai târziu de 6 luni, prin judecătorul delegat modul în care se execută măsurile stabilite precum și dacă mai este necesară internarea medicală.

Potrivit art. 105 cod penal, măsura internării medicale se ia și față de minorul care, din cauza stării sale fizice sau psihice, are nevoie de un tratament medical și de un regim special de educație. Durata este nedeterminată, însă legea prevede că la împlinirea vârstei de 18 ani, dacă este cazul persoana poate fi internată într-un institut de reeducare ori măsura este ridicată potrivit art. 106 C.p.

Punerea în executare se face în același mod ca cel privind o persoană majoră. În art. 433 C.pr.pen. legiuitorul reglementează expres care sunt obligațiile organelor sanitare și ale poliției în legătură cu internarea medicală. Din cuprinsul textului respectiv se desprind trei situații și obligațiile aferente:

obligația autorității sanitare de a efectua internarea, încunoștiințând despre aceasta instanța de executare;

obligația poliției cazul când persoana față de care s-a dispus măsura refuză să se supună internării sau, mai mult, se sustrage dispărând de la domiciliu;

obligația unității medicale care intervine când internarea nu mai este necesară.

Prin introducerea alin 11) legiuitorul a prevăzut astfel de situații și a legalizat acțiunea poliției de a pătrunde în domiciliul sau reședința bolnavului periculos direct și fără să fie nevoie de un mandat ori autorizație de la judecător. Tot astfel, poliția va putea pătrunde și în incinta unei persoane juridice fără acordul reprezentantului legal al acesteia pentru a-l prinde pe bolnavul periculos și a-l conduce forțat la locul unde va fi internat.

În fine, la ultimul alineat, legea mai prevede obligația unității sanitare la care s-a făcut internarea ca, în cazul când consideră ca internarea nu mai este necesară, să încunoștințeze judecătoria în a cărei circumscripție se găsește unitatea sanitară, care va proceda potrivit art. 434 C.pr.pen.

Menținerea, înlocuirea sau încetarea măsurii internării medicale. După efectuarea tratamentului, unitatea sanitară unde este internată persoana, în cazul în care apreciază că internarea nu mai este necesară, trebuie să încunoștințeze judecătoria în a cărei circumscripție se găsește unitatea sanitară în vederea înlocuirii sau a încetării măsurii. Respectivei judecătorii îi revine competența de a hotărî, chiar dacă măsura internării a fost dispusă de o instanță superioară în grad.

Sesizarea instanței se face de judecătorul delegat, de persoana internată sau de procuror, cazuri în care instanța cere avizul unității sanitare unde se află cel internat.

Judecătorul delegat dispune examinarea medico-legală a persoanei respective și după primirea raportului medical, dacă și concluziile acestuia sunt convergente, va sesiza instanța din a cărui structură face parte pentru a dispune asupra menținerii, înlocuirii ori încetării măsurii.

IV.2.3 Punerea în executare a măsurii de siguranță a interzicerii unei funcții sau profesii

Interzicerea unei funcții sau profesii este măsura de siguranță ce se poate lua față de făptuitorul care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală datorită incapacității, nepregătirii sau altor cauze care îl fac impropriu pentru ocuparea unei anumite funcții ori pentru exercitarea unei profesii, meserii sau alte ocupații, pentru a împiedica săvârșirea altor asemenea fapte în viitor.

Măsura este luată pe timp nedeterminat indiferent dacă făptuitorului i se aplică ori nu o pedeapsă. Dacă această cauză este o boală cronică, stări nervoase, psihopatice, vârsta înaintată ori incapacitatea mintală a unei persoane de a învăța și stăpâni o anumită profesie, atunci măsura interzicerii exercitării profesiei devine permanentă.

Punerea în executare se face ca și în cazul pedepsei complementare a interzicerii dreptului de a exercita o funcție, profesie ori activitate, de către instanța de judecată care a dispus-o, prin judecătorul delegat cu executarea.

Acesta trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii definitive către organul în drept să aducă la îndeplinire această măsură și să supravegheze respectarea ei.

În cazul profesiilor liberale copia de pe dispozitivul hotărârii se trimite organismelor care coordonează activitatea acestora sau autorităților care eliberează autorizații pentru desfășurarea profesiei ori țin evidența acestor autorizații. De regulă, măsura este însoțită, practic, de ridicarea documentului de exercitare (permis de conducere, autorizație de practicare a unei profesii etc.).

Aceste organe vor lua măsuri pentru aducerea ei la îndeplinire, pentru supravegherea respectării interzicerii funcției ori profesiei, precum și să sesizeze organul de urmărire penală în caz de sustragere de la executare.

IV.2.4 Punerea în executare a măsurii de siguranță a interzicerii de a se afla în anumite localități

Măsura de siguranță constă în interzicerea condamnatului de a se afla pe o anumită perioadă de timp în localitatea sau localitățile stabilite prin hotărârea de condamnare și se execută după executarea pedepsei aplicată pentru faptele comise, ori după stingerea acesteia prin grațiere.

Cauza constă în starea de pericol pe care o prezintă prezența infractorului în anumite localități.

Această măsură poate fi luată pe o durată până la 5 ani și poate fi prelungită dacă pericolul social subzistă. Prelungirea nu poate depăși durata măsurii luate inițial și se poate lua numai față de infractorul care a comis infracțiuni în anumite localități, lăsarea lui în voie în localitățile respective fiind o premiză pentru comiterea de noi fapte.

În funcție de natura infracțiunii comise măsura poate fi luată, oricare ar fi pedeapsa aplicată și chiar dacă făptuitorul nu a mai fost condamnat anterior.

Acestea sunt infracțiuni cu pericol public sporit precum: furtul, tâlhăria, ultrajul contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice, cerșetorie, prostituție, viol, pe care legea le nominalizează concret, dar și limitativ.

În fine, o condiție sine-quanon este aceea ca instanța să aprecieze că prezența infractorului în localitățile unde a comis infracțiuni constituie un pericol grav pentru societate, apreciere care se întemeiază pe datele și informațiile rezultate cu prilejul judecății: gravitatea faptelor, repetarea frecventă a acestora, pericolul de răzbunare, precum și condițiile socio-economice ale localității – mari aglomerări urbane, stațiuni.

Punerea în executare a hotărârilor penale se face de către instanța de executare. Aceasta, prin trimiterea unei copii de pe dispozitiv, comunică măsura organelor de poliție din localitățile nominalizate. De menționat că măsura se comunică și cazierului judiciar.

IV.2.5 Executarea expulzării

Măsura de siguranță a expulzării străinilor este o sancțiune de drept penal care constă în îndepărtarea silită de pe teritoriul țării, pe baza unei hotărâri definitive de condamnare, a unei persoane de cetățenie străină sau fără cetățenie care nu are domiciliul în țară, care a săvârșit o infracțiune și a cărei rămânere în țară constituie un pericol social .

Potrivit art. 19 din Constituția României, cetățenii români nu pot fi expulzați sau extrădați din România. Cetățenii străini și apatrizi pot fi extrădați numai în baza unei convenții internaționale sau în condiții de reciprocitate.

Expulzarea sau extrădarea se hotărăște de justiție.

Cauza care impune luarea acestei măsuri o reprezintă periculozitatea cetățeanului străin ori a persoanei fără cetățenie, care a săvârșit o infracțiune ce se judecă de instanțele române și care dacă ar rămâne pe teritoriul țării noastre ar putea comite noi infracțiuni.

După rămânerea definitivă a hotărârii de luare a măsurii expulzării, aceasta se pune în executare de îndată. Punerea în executare depinde de felul luării măsurii expulzării, adică dacă ea însoțește sau nu pedeapsa închisorii.

Potrivit art. 438 C.pr.pen., cele două situații sunt reglementate astfel:

– când măsura însoțește pedeapsa închisorii, în mandatul de executare a pedepsei care se trimite locului de deținere, se face mențiunea ca, la data liberării, condamnatul să fie predat organului de poliție, care va proceda la efectuarea expulzării (alin 1);

– când măsura expulzării nu însoțește pedeapsa închisorii, comunicarea în vederea expulzării se face organului de poliție, imediat ce hotărârea a rămas definitivă, care va proceda la efectuarea expulzării (alin 2).

În ambele situații, organele de poliție iau măsuri pentru conducerea persoanei față de care s-a luat aceasta măsură, până la graniță. Expulzarea se face, de regulă, în țara de origine a condamnatului.

Dacă persoana nu este găsită, organul de poliție constată aceasta printr-un proces-verbal și ia măsuri pentru darea în urmărire, precum și pentru darea în consemn la punctele de trecere a frontierei. Un exemplar al procesului-verbal se trimite instanței de executare.

Conform art. 91 din OUG nr. 194/2002, privind regimul străinilor, dreptul de ședere al străinului încetează de drept la data la care s-a dispus măsura expulzării, iar instanța de judecată poate dispune ca străinul să fie luat în custodie publică, până la efectuarea expulzării, dar nu mai mult de doi ani.

O problemă cu implicații practice se ivește atunci când străinului infractor i-a fost aplicată pedeapsa închisorii cu suspendarea condiționată sau sub supraveghere a executării.

Opinia este că dacă acestuia i-a fost aplicată și sancțiunea expulzării, el va trebui expulzat de îndată ce hotărârea a rămas definitivă și nu după ce expiră termenul de încercare stabilit de instanță. Rațiunea constă în pericolul pe care-l prezintă străinul lăsat în continuare liber pe teritoriul țării, iar baza legală se regăsește în alin 1 și 2 din art. 438 C.pr.pen. care nu lasă loc pentru tergiversarea scoaterii acestuia peste graniță. În primul caz (alin 1) străinul este preluat de poliție direct de la penitenciar și expulzat, iar în al doilea (alin 2) va fi expulzat imediat ce hotărârea a rămas definitivă.

În practica anterioară s-a decis că este inadmisibilă contestația la executare privind expulzarea, câtă vreme art. 461 C. pr. pen. nu prevede cazuri în care se poate face contestație împotriva unei măsuri de siguranță.

În dreptul internațional este recunoscut statelor atributul suveran al controlului intrării, șederii sau îndepărtării străinilor de pe teritoriile lor Comisia Europeană a Drepturilor Omului a decis că expulza rea unei persoane poate, în unele circumstanțe excepționale, să apară contrară dispozițiilor Convenției europene, dacă există serioase temeri de a se crede că ea ar urma să fie supusă, în statul în care va fi trimisă, la tratamente interzise de art. 3 din Convenție, cu atât mai mult în situația în care cel expulzat riscă, în acel stat, o grea pedeapsă

pentru motive politice, dacă el demonstrează că riscul la care este supus este „concret și grav".

Curtea a subliniat, totodată, că persoanele care nu au naționalitatea statului în care se execută o pedeapsă privativă de libertate, supuse, în același timp, executării unei decizii judiciare de expulzare, nu pot, în principiu, să revendice dreptul de a rămâne pe teritoriul statului contractant pe care aplică această măsură, spre a continua să beneficieze de asistență medicală, socială sau de alte asemenea măsuri, care le sunt asigurate de statul în cauză.

În condițiile în care imigranții ce și-au întemeiat familii pe teritoriul statului respectiv au comis infracțiuni, jurisprudența C.E.D.O. este nuanțată relativ la compatibilitatea măsurii expulzării cu dispozițiile art. 8 din Convenție. Curtea a admis că îndepărtarea unei persoane dintr-o țară în care trăiește împreună cu rudele sale apropiate poate constitui o ingerință în exercițiul dreptului la respectarea vieții de familie, astfel cum acesta este protejat prin art. 8 din Convenție.

IV.2.6 Executarea confiscării speciale

Cauza care determină luarea măsurii de siguranță a confiscării speciale o reprezintă starea de pericol ce decurge din deținerea unor lucruri ce au legătură cu săvârșirea infracțiunii ori care ar putea fi folosite la săvârșirea de fapte prevăzute de legea penală în viitor. Măsura nu este condiționată de aplicarea unei pedepse și poate fi luată izolat ca măsură de siguranță.

Această măsură este reglementată de dispozițiile cuprinse în partea generală a Codului penal art. 111 și 118 C. pen., în partea specială a acestuia art. 254 alin. (3), art. 255 alin. (3), art. 256 alin. (2), art. 257 alin. (2) și art. 239 alin. (3) C. pen., precum și în legi speciale.

Potrivit art. 118 C. pen., sunt supuse confiscării speciale:

lucrurile produse prin fapta prevăzută de legea penală;

lucrurile care au servit sau care au fost destinate să servească la săvârșirea unei infracțiuni, dacă sunt ale infractorului;

lucrurile care au fost date pentru a determina săvârșirea unei infracțiuni sau pentru a răsplăti pe infractor;

lucrurile dobândite în mod vădit prin săvârșirea infracțiunii, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate și în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia;

lucrurile deținute în contra dispozițiilor legale.

Se observă că legiuitorul a manifestat, în reglementarea măsurii, o grijă deosebită pentru ocrotirea dreptului de proprietate, fapt ce trebuie avut în vedere și cu ocazia punerii în executare.

Punerea în executare este reglementată de art. 439 C. pr. pen. Legiuitorul a prevăzut că măsura confiscării speciale poate fi luată și prin ordonanța de încetare a urmăririi penale, netrimitere în judecată,, dată de procuror când, la terminarea urmăririi penale apreciază, din motive legale, că nu este cazul a se dispune trimiterea în judecată precum și prin orice act prin care finalizează urmărirea penală

Măsura poate fi dispusă prin hotărârea de condamnare a inculpatului, situație în care măsura de siguranță se ia pe lângă o pedeapsă, sau se poate lua, în mod izolat, printr-o hotărâre de achitare sau de încetare a procesului penal.

Executarea măsurii se face de îndată și nu poate fi revocată. Nu pot fi confiscate corpuri delicte care nu au putut fi găsite.

Executarea are loc în două modalități:

1. Când are ca obiect bunuri valorificabile, procurorul sau judecătorul delegat, predă lucrurile organelor în drept a le prelua și a le valorifica, respectiv executorilor judecătorești prin una din modalități: vânzare în regim de consignație, prin vânzare directă unui cumpărător sau prin vânzarea la licitație.

Sumele de bani supuse confiscării vor fi depuse în 48 de ore și consemnate într-un cont special la trezorerie, iar la rămânerea definitivă a hotărârii, o copie a acesteia se trimite organului de valorificare pentru a fi virați la bugetul statului. La fel se procedează și cu mijloacele de plată în valută care se predau la banca agreată de organul de valorificare, care va vira contravaloarea în lei la bugetul statului.

Când lucrurile confiscabile, în anumite cazuri nu se găsesc, se va dispune înlocuirea lor cu contravaloarea obiectelor.

2. Când bunurile nu sunt valorificabile din diferite motive, se procedează la distrugerea acestora în prezența, după caz, a procurorului sau a judecătorului. Despre această operațiune se va întocmi proces-verbal care se va depune la dosarul cauzei.

Dacă bunurile confiscate sunt corpuri delicte, acestea vor fi ridicate de la inculpat și predate organelor de poliție, serviciul cazier judiciar, unde se păstrează până la rămânerea definitivă a hotărârii penale care va trebui să cuprindă dispoziții exprese cu privire la soarta bunurilor respective. Acestea vor fi distruse, unde este cazul sau valorificate potrivit OG nr. 14/2007 pentru reglementarea modului și condițiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea statului.

IV.2.7 Executarea interdicției de a reveni în locuința familiei pe o perioadă determinată

Interdicția de a reveni în locuința familiei pe o perioadă determinată a fost introdusă în codul penal prin Legea nr. 197/2000 ca măsură de siguranță ce se poate lua pe o durată de până la 2 ani față de persoana condamnată la pedeapsa închisorii de cel puțin un an pentru loviri sau orice alte acte de violență cauzatoare de suferințe fizice și psihice, săvârșite asupra membrilor de familie, dacă instanța constată că prezența acesteia în locuința familiei constituite un pericol grav pentru ceilalți membri ai familiei.

Înțelesul expresiei „membru de familie este cel prevăzut în dispozițiile art. 1491 cod penal, respectiv „soțul sau ruda apropiată, dacă aceasta din urmă locuiește și gospodărește împreună cu făptuitorul”.

Măsura este reglementată de art. 4391 C.pr.pen. care se completează cu art. 1181 din codul penal și se dispune de către instanța de judecată prin hotărâre rămasă definitivă și se ia pe o perioadă determinată la cererea părții vătămate, care este unul din membrii familiei.

Interdicția presupune nu numai locuirea efectivă, ci și aflarea în trecere pe la locuința familiei, pentru a fi realizat scopul luării măsurii – înlăturarea pericolului ce ar rezulta din prezența condamnatului la locuința familiei.

Executarea măsurii are loc după executarea pedepsei principale a închisorii ori după stingerea executării acesteia prin modalitățile prevăzute de lege.

Punerea în executare se face prin comunicarea unei copii de pe dispozitivul hotărârii penale definitive organului de poliție în a cărui rază teritorială se află locuința familiei. Dacă pedeapsa închisorii se va executa în penitenciar, în mandatul de executare a pedepsei se va face mențiunea ca la punerea în libertate să i se pună în vedere condamnatului măsură interdicției de a reveni în locuința familiei și perioada pentru care a fost dispusă. Mandatul va fi însoțit și de o copie de pe dispozitivul hotărârii.

Organul de poliție are îndatorirea să asigure executarea măsurii luate. În caz de nerespectarea interdicției impuse persoana în speță poate fi trasă la răspundere penală pentru nerespectarea hotărârii judecătorești.

IV.2.8 Revocarea măsurilor de siguranță

Măsurile prevăzute la art. 115 și 116 cod penal, interzicerea unei funcții sau profesii și interzicerea de a se afla în anumite localități, pot fi revocate la cererea persoanei față de care s-au luat măsurile respective sau la solicitarea procurorului. Textul nu este aplicabil celorlalte măsuri de siguranță, pentru internarea medicală existând dispoziții speciale cu privire la încetarea măsurii, iar confiscarea specială și expulzarea, presupun executarea de îndată, fără

posibilitatea revocării măsurii.

În art. 115 alin. 2) C. pen. se prevede că măsura interzicerii funcției ori profesiei poate fi revocată la cerere, după trecerea unui termen de un an. Pentru aceasta trebuie să existe constatarea că „temeiurile care au impus luarea ei au încetat: bolnavul s-a vindecat, nepregătitul s-a calificat în profesie, etc. Cererea se adresează instanței, în a cărei circumscripție domiciliază persoana și poate fi cerută și de procuror.

Este obligatorie citarea persoanei, participarea procurorului și a apărătorului, ambii prezentând concluzii.

Instanța competentă este instanța în a cărei circumscripție își are domiciliul sau reședința persoana în cauză, nu instanța de executare.

Ca și celelalte sancțiuni de drept penal măsura interzicerii de a se afla în anumite localități poate fi amânată, întreruptă sau revocată. Amânarea sau întreruperea se acordă de organul care are îndatorirea de a asigura executarea, respectiv organele de poliție și se poate acorda pentru motive de boală sau orice alt motiv care justifică această măsură. Cererea se adresează organului de poliție din localitatea unde are domiciliul.

În ce privește revocarea măsurii, aceasta poate fi dispusă la cerere, ori din oficiu, de către instanța de judecată în a cărei circumscripție locuiește persoana, atunci când se apreciază că au dispărut motivele care au stat la luarea acesteia , dar nu mai devreme de un an de la data când a fost luată măsura. În situația respingerii cererii, o nouă cerere nu se poate face decât după trecerea unui termen de cel puțin un an de la data respingerii cererii anterioare conform art. 116 alin ultim Cod penal.

Revocarea poate fi cerută și de procuror.

SECȚIUNEA 3 PUNEREA ÎN EXECUTAREA A DISPOZIȚIILOR PRIVIND ÎNLOCUIREA RĂSPUNDERII PENALE ȘI A CELOR PRIN CARE S-AU APLICAT SANCȚIUNILE PREVĂZUTE ÎN ART.181 DIN CODUL PENAL

IV.3.1 Punerea în executare a dispozițiilor privind înlocuirea răspunderii penale

Înlocuirea răspunderii penale poate fi definită ca fiind instituția juridică în baza căreia instanța de judecată înlocuiește, în condițiile prevăzute de lege, răspunderea penală cu o formă de răspundere juridică ce atinge o sancțiune cu caracter administrativ.

Condițiile în care poate fi dispusă înlocuirea răspunderii penale sunt prevăzute de art. 90 cod penal și se referă la faptă, la făptuitor, la atitudinea lui față de fapta comisă și, ce este mai important, la latitudinea instanței de a aprecia dacă măsura înlocuirii răspunderii penale este productivă față de persoana în cauză.

Înlocuirea răspunderii penale poate fi dispusă și în cazul concursului de infracțiuni, dacă pentru fiecare infracțiune aflată în concurs sunt îndeplinite condițiile de înlocuire. Înlocuirea răspunderii penale nu se acordă obligatoriu dacă sunt îndeplinite condițiile cerute de art 90 cod penal.

Potrivit art 91 cod penal, sancțiunile cu caracter administrativ ce pot fi aplicate în cazul înlocuirii răspunderii penale sunt:

a) mustrarea;

b) mustrarea cu avertisment;

c) amenda de la 10 lei la 1.000 lei.

Conținutul acestor sancțiuni nu este prevăzut de lege dar se poate desprinde din denumirea acestora și prin asociere cu alte sancțiuni juridice.

Activitatea procesuală și procedurală desfășurată în vederea punerii în executare a hotărârii penale privitoare la înlocuirea răspunderii penale este reglementată prin dispozițiile cuprinse în art. 440 – 441 din partea specială a codului de procedură penală, care se completează cu prevederile art. 90-98 din codul penal, precum și norme de drept financiar, administrativ, etc.

Mustrarea se va executa, prin excepție de la regula generală, de îndată în ședința în care s-a pronunțat hotărârea, în ședință publică de către președintele completului de judecată asistat de grefier și nu implică alte formalități .

La pronunțarea hotărârii părțile nu se citează.

Executarea constă, prin interpretarea art. 102 cod penal, în dojenirea persoanei sancționate, arătându-i-se acesteia pericolul social al faptei săvârșite, atrăgându-i-se totodată atenția că, dacă va mai săvârși din nou o infracțiune, se va lua față de ea o măsură mai severă sau i se va aplică o pedeapsă penală. Dacă, din orice împrejurări, măsura mustrării nu poate fi executată îndată după pronunțare, se fixează un termen pentru aducerea condamnatului, dojenirea neputând fi făcută în lipsă. Odată cu pronunțarea, extras de pe hotărâre se comunică părților care au lipsit.

Despre prezentarea condamnatului și executarea mustrării se întocmește un proces verbal ce va fi evidențiat în registrul de punere în executare a hotărârilor penale de către judecătorul delegat. Extras al hotărârii penale se comunică la cazierul judiciar, potrivit art. 9 din Legea 290/2004.

Mustrarea cu avertisment constă într-o dojenire mai aspră a celui condamnat, cu punerea obligatorie în vedere a faptului că, în caz de nerespectare, se vor lua măsuri mai severe, considerațiile de mai sus fiind valabile și în ce privește această măsură.

Judecătorul delegat va pune în executare măsura atunci când condamnatul nu a fost adus la pronunțarea hotărârii din diverse motive și atunci când măsura a fost menținută la instanța de apel ori de recurs, iar măsura nu fusese pusă în executare.

Amenda administrativă se deosebește de amenda penală doar prin efectul juridic pe care-l produce, amenda administrativă neproducând consecințe pentru cazierul persoanei sancționate. Punerea în executare a amenzii administrative prevăzută de art. 91 lit. c cod penal se va face în aceleași condiții ca și amenzile judiciare.

În cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei art. 91 lit. c) C. pen. se modifică limitele amenzii administrative, se aplică legea penală mai favorabilă, în temeiul prevederilor art. 13 din același cod.

Scutirea de amendă sau reducerea amenzii judiciare aplicate de către instanța de judecată pentru săvârșirea uneia dintre abaterile prevăzute în art. 198 C. pr. pen. poate fi dispusă, potrivit art. 199 alin. (3), numai de instanța care a aplicat amenda.

IV.3.2 Punerea în executare a dispozițiilor prin care s-au aplicat sancțiunile prevăzute în art.181 C.pen

Potrivit art. 181 din codul penal: „Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minima adusă uneia din valorile aparate de lege și prin conținutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanță, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni .

La stabilirea în concret a gradului de pericol social se tine seama de modul și mijloacele de săvârșire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum și de persoana și conduita făptuitorului, conform alin. 2 art. 181 Cod penal.

Lipsa pericolului social, ca trăsătură esențială a infracțiunii, conduce la înlăturarea caracterului infracțional al faptei săvârșite.

În cazul faptelor prevăzute în alin 1 din art. 181 cod penal, procurorul sau instanța aplică una din sancțiunile cu caracter administrativ prevăzute în art. 91 din același cod.

Când procurorul dispune prin ordonanță scoaterea de sub urmărire penală în baza art. 10 lit. b1) din C.pr.pen., el aplică și una din sancțiunile cu caracter administrativ.

Învinuitului sau inculpatului, după caz, precum și părții vătămate li se aduce la cunoștință sancțiunea ce a fost aplicată, aceștia având dreptul să facă plângere în 20 de zile de la înștiințare. Până la soluționarea plângerii de către procurorul competent, sancțiunea dispusă prin ordonanță nu poate fi pusă în executare.

Executarea mustrării cu avertisment, aplicate de procuror, se face potrivit art. 487 din C.pr.pen. Punerea în executare a ordonanței prin care s-a aplicat sancțiunea cu caracter administrativ a amenzii se face după expirarea termenului de 5 zile de la înștiințarea făcută potrivit art. 246 C.pr.pen. despre emiterea ordonanței prin care s-a aplicat amenda.

Când măsura înlocuirii se dispune de instanța de judecată, soluția pronunțată va fi achitarea și nu încetarea procesului penal ca în caz de înlocuire a răspunderii penale. În acest caz, pe plan procesual acțiunea penală se stinge în baza art.10 lit.b1, cod de procedură penală. Achitându-l pe inculpat, instanța este totuși obligată să aplice una din sancțiunile cu caracter administrativ prevăzute în art. 91 c. pen.

La punerea în executare a hotărârii, potrivit art. 4411 C.pr.pen., sunt incidente sub aspectul executării dispozițiile arătate anterior, legea menționând că executarea mustrării și mustrării cu avertisment se efectuează conform art. 487.

Executarea amenzii se efectuează potrivit art. 442 și 443 C. pr. pen., respectiv după procedura stabilită pentru punerea în executare a amenzilor judiciare.

O copie de pe dispozitivul hotărârii instanței se comunică la cazierul judiciar.

SECȚIUNEA 4 PUNEREA ÎN EXECUTARE A AMENZILOR JUDICIARE ȘI A CHELTUIELILOR JUDICIARE AVANSATE DE STAT

IV.4.1 Punerea în executare a amenzilor judiciare

Amenda judiciară este o sancțiune procesuală aplicabilă în cazul săvârșirii uneia din abaterile judiciare prevăzute de codul de procedură penală. Nu trebuie confundată cu sancțiunile procedurale întrucât ea reprezintă o sancțiune bănească aplicabilă persoanelor vinovate de diferite abateri și nu o invalidare a unui act procedural îndeplinit cu nerespectare legii, ca în cazul sancțiunilor procedurale.

Potrivit art. 199 C.pr.pen. amenda se aplică de organul de urmărire penală, prin ordonanță, iar de instanța de judecată, prin încheiere. Împotriva ordonanței se poate face plângere, iar împotriva încheierii prin care instanța a aplicat amenda judiciară se poate face apel.

Persoana amendată poate cere scutirea de amendă ori reducerea amenzii în termen de 10 zile de la comunicarea ordonanței ori a încheierii de amendare.

Asupra cererii se pronunță se pronunță organul care a aplicat amenda. Potrivit art. 422 C.pr.pen., amenda judiciară se pune în executare de către organul judiciar care a aplicat-o. Punerea în executare se face prin trimiterea unui extras de pe acea parte a dispozitivului ordonanței sau încheierii care privește aplicarea amenzii judiciare, organului financiar care, potrivit legii, execută amenda penală, iar acesta procedează la executarea amenzii. Legea nu mai prevede posibilitatea executării voluntare a amenzii judiciare.

IV.4.2 Punerea în executare a cheltuielilor judiciare avansate de stat

Desfășurarea procesului penal implică anumite cheltuieli participanților în această activitate. Cheltuielile efectuate în cursul procesului penal poartă denumirea generică de cheltuieli judiciare. Legea reglementează diferențiat cheltuielile făcute de către diverși participanți. Cheltuielile avansate de stat prin intermediul organelor judiciare poartă denumirea de cheltuieli de procedură, iar cele avansate de părți se numesc cheltuieli de judecată.

În cheltuielile judiciare se cuprind și sumele cuvenite martorului, expertului și interpretului, în condițiile prevăzute de lege.

Potrivit art. 442 C.pr.pen. instanța care a dispus obligarea părții la cheltuieli judiciare către stat va proceda la punerea în executare a acestor cheltuieli, prin biroul de executări penale. În practică punerea în executare a cheltuielilor judiciare la care sunt obligate părțile se face nu de fiecare instanță care le-a aplicat, ci de instanța de executare prin cumularea, atunci când este cazul, a sumelor la care a fost obligată partea pe parcursul judecății în primă instanță și în căile de atac.

Punerea în executare are loc prin trimiterea unei copii de pe dispozitivul hotărârii sau ordonanței emise de procuror organului care, potrivit legii, execută amenda penală, respectiv organul finanțelor publice locale de la domiciliul sau reședința părții sancționate. Aceasta nu presupune automat executarea silită a creanței bugetare și nu exclude posibilitatea de a le achita voluntar, urmând ca, în acest caz, să depună înscrisuri doveditoare la instanța care le-e pus în executare.

SECȚIUNEA 5 PUNEREA ÎN EXECUTARE A DISPOZIȚIILOR CIVILE DIN HOTĂRÂRILE PENALE

Hotărârile instanțelor penale pot să cuprindă și dispoziții privind latura civilă a cauzei penale cum ar fi restituirea unor lucruri care se află în păstrarea sau la dispoziția instanței de executare, ori declararea unui înscris ca fals în total sau în parte, sau obligarea la despăgubiri civile ori la cheltuieli judiciare cuvenite părților

IV.5.1 Restituirea lucrurilor și valorificarea celor neridicate

În drept a face restituirea, în cazul în care prin hotărârea penală s-a dispus restituirea unor bunuri care se află în păstrare sau la dispoziția instanței de executare, conform art.444 C. pr. pen. este judecătorul însărcinat cu executarea, prin remiterea acestor lucruri persoanelor în drept. Pentru realizarea acestei sarcini sunt înștiințate persoanele cărora urmează a li se restitui lucrurile.

Aceste lucruri pot trece în patrimoniul statului dacă în termen de 6 luni de la primirea înștiințării persoanele chemate nu se prezintă pentru a le primi.

Aceeași măsură se va lua și atunci când restituirea lucrurilor nu s-a putut efectua deoarece nu se cunosc persoanele cărora ar trebui sa fie restituite și nimeni nu le-a reclamat în timp de 6 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii sau de la data dispunerii acestei măsuri de către organul de urmărire penală.

În acest, caz instanța constată aceasta prin încheiere și dispune predarea lucrurilor organelor în drept a le prelua sau valorifica conform dispozițiilor legii.

Când restituirea a fost dispusă de procuror sau de către organul de cercetare penală acestea procedează similar instanței de judecată (art.444 alin. 4 C. pr. pen.).

IV.5.2 Înscrisurile declarate false

Punerea în executare de hotărârii penale care declară un înscris ca fiind fals se face de către judecătorul delegat cu executarea, conform art.445 C.pr. pen..

Înscrisul declarat fals se va anula. Dacă este anulat în totalitate, se face mențiunea despre aceasta pe fiecare pagină, iar în cazul în care se va anula parțial, respectiva mențiune se va face numai pe paginile care conțin falsuri.

Înscrisul declarat fals rămâne la dosarul cauzei. În situația în care, din cauza unui interes legitim, este nevoie de acel înscris declarat fals sau parțial falsificat, instanța poate dispune eliberarea unei copii de pe înscrisul sub semnătura privată declarat fals sau, poate dispune restituirea înscrisului oficial parțial falsificat, reglementarea găsind-o în art.445 C.pr.pen.

IV.5.3 Despăgubirile civile si cheltuielile judiciare

Potrivit art 998 din codul civil, orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara. Omul este responsabil nu numai de prejudiciul cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa, mai prevede codul civil la art 999.

Potrivit art. 446 c.p.p., dispozițiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile și la cheltuielile judiciare cuvenite părților, se execută potrivit legii civile.

Punerea în executare se dispune de instanța civilă în urma cererii formulate de partea îndreptățită la despăgubiri sau la cheltuieli judiciare, prin învestirea hotărârii cu formulă executorie. În acest domeniu operează principiul disponibilității.

Hotărârea penală constituie titlu executoriu, astfel că partea civilă sau partea vătămată va proceda la executarea acestor dispoziții conform Codului de procedură civilă, dacă este necesar prin executare silită.

În ipoteza când bunurile confiscate nu mai există, se naște un drept de creanță care poate fi valorificat printr-o acțiune personală, referitor la care este aplicabil termenul de prescripție extinctivă prevăzut de art 3 din Decretul 167/1958.

CAPITOLUL V PROCEDURILE DE REZOLVARE A INCIDENTELOR IVITE ÎN CURSUL EXECUTĂRII HOTĂRĂ RILOR PENALE DEFINITIVE

SECȚIUNEA 1 CADRUL PROCEDURAL ÎN CARE SE REZOLVĂ INCIDENTELE LA EXECUTARE

V.1.1 Incidentele posibile la executarea hotărârilor penale definitive

După rămânerea definitivă a hotărârilor penale, dar înainte sau în cursul executării pedepselor aplicate condamnatului, pot interveni împrejurări pe care legea penală le consideră ca modalități de schimbare a executării dispozițiilor penale definitive. În acest caz, în aplicarea corecta a legii penale, este necesar a se promova o procedura jurisdicțională care să aducă schimbările sau modificările corespunzătoare asupra pedepselor ce trebuie executate. Astfel, în cazul în care s-a dispus suspendarea condiționată sau sub supraveghere a pedepsei închisorii, dacă nu a fost respectată condiția prevăzuta de legea penală de a nu mai săvârși vreo infracțiune în perioada de încercare, trebuie revocată suspendarea și dispusă executarea pedepsei prin privare de libertate; dacă s-a descoperit că inculpatul condamnat definitiv a fost în realitate în stare de recidivă, nereținută prin hotărârea de condamnare pusa în executare, este necesar să se intervină spre a se da efect dispoziției din legea penală care prevede modificarea pedepsei prin aplicarea stării de recidivă; legea penală prevede cauzele de înlocuire a pedepsei detențiunii pe viață cu pedeapsa închisorii, a pedepsei amenzii cu închisoarea, a înlocuirii pedepsei închisorii pentru militari cu executarea într-o închisoare militară; în toate aceste cazuri este necesar să se aducă schimbări în dispozițiile hotărârii penale puse în executare. Întrucât ceea ce a hotărât o instanță judecătorească nu poate fi schimbat sau modificat decât tot de către o instanță judecătorească, Codul de procedură penală reglementează procedura care trebuie urmata în acest scop. Rezolvarea acestor situații nu poate fi încredințata judecătorului delegat cu executarea, ci numai instanței judecătorești, de regula instanței de executare sau instanței corespunzătoare în grad cu aceasta care, în urma unei proceduri jurisdicționale, poate rezolva incidentele ivite.

V.1.2 Natura juridică a procedurilor privind executarea

Fiind o procedură de schimbare, de modificare sau de încetare a executării pedepselor prevăzute printr-o hotărâre penală definitivă, s-ar putea considera aceste proceduri ca un fel de căi de atac extraordinare. Într-adevăr, prin aceste proceduri se schimbă, se modifică sau încetează dispozițiile privind pedeapsa dintr-o hotărâre penală definitivă; or, pedeapsa face parte din dispozitivul hotărârii penale definitive, care nu poate fi schimbat, ca regula, decât printr-o cale de atac extraordinara. Astfel, în reglementarea anterioară, actualmente abrogată, (potrivit art. 410 pct. 4), se putea exercita recursul în anulare (cale de atac extraordinară) în cazul în care erau aplicate pedepse greșit individualizate în raport cu prevederile art. 72 Cod penal, prin care se cerea a se ține seama de aplicarea pedepsei de starea de recidivă, de concurs de infracțiuni, de o anulare sau de revocarea suspendării condiționate sau sub supraveghere a pedepsei etc. În unele legislații obținerea acestor schimbări este trecută printre căile de atac extraordinare.

Legiuitorul nostru a considerat că ne aflam în fața unei proceduri care se referă la executarea unor pedepse și nu la fondul cauzei, de aceea le-a reglementat în cadrul fazei de executare a hotărârii penale definitive și nu în capitolul privitor la căile de atac extraordinare. S-a avut în vedere că aceste proceduri se referă la aplicarea unor dispoziții din Codul penal privind pedeapsa, a căror aplicare nu a fost posibilă deoarece instanța care a pronunțat condamnarea nu a avut cunoștință de ele. Într-adevăr, în toate cazurile avute în vedere de Codul nostru de procedură penală privind schimbări sau modificări ale unor pedepse, ele sunt determinate de descoperirea unor împrejurări care nu au fost cunoscute de instanță la data rămânerii definitive a hotărârii, apărând în cursul executării. În aplicarea corecta a legii penale fiind necesar a se ține seama de aceste împrejurări ivite ulterior, s-a ales calea cea mai ușoară de intervenție pentru asigurarea legalității pedepsei, dându-se posibilitatea condamnatului să acționeze imediat în favoarea sa la instanța cea mai apropiata; totodată, s-a dat posibilitatea de a folosi aceleași mijloace procesuale și procurorului, dacă legea impune schimbări în defavoarea condamnatului. De asemenea, competența în soluționarea acestor proceduri aparținând instanței de executare, deci instanței care a judecat cauza în primă instanță, sau instanței corespunzătoare în grad de la locul de deținere sau a unității unde se prestează munca, hotărârea acesteia cu privire la schimbarea sau modificarea pedepsei se pronunță cu drept de apel sau de recurs, ceea ce constituie o garanție pentru aplicarea corectă a legii penale.

SECȚIUNEA 2 SCHIMBĂRI ÎN EXECUTAREA UNOR HOTĂRÂRI

După ce instanța de judecată sesizată cu judecarea inculpatului pentru săvârșirea unei infracțiuni, ținând cont de criteriile generale de individualizare a pedepselor cât și circumstanțele în care a fost comisă fapta, dispune o anume pedeapsă, ar trebui în mod firesc să înceapă executarea ei de către condamnat.

Legea dă posibilitatea instanței de judecată să se ocupe și de modul în care urmează să fie executată pedeapsa, deci să individualizeze executarea pedepsei.

Așadar, instanța de judecată, poate dispune, motivat, ca pedeapsa să se execute în alt mod decât cel care este propriu naturii acesteia; prin executarea pedepsei închisorii la locul de muncă ori într-o închisoare militară, sau poate dispune chiar suspendarea condiționată a executării pedepsei ori suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

Tot în categoria măsurilor de individualizare judiciară a executării pedepselor intra și liberarea condiționată ca și înlocuirea pedepsei amenzii cu închisoarea, aceste măsuri putând interveni după executarea în parte a pedepsei închisorii, respectiv dacă plata amenzii se face cu rea-audiență.

Procedura după care se realizează toate schimbările în legătură cu executarea pedepselor și se soluționează incidentele sunt reglementate în art. 447-463 C.pr. pen..

SECȚIUNEA 3 AMÂNAREA ȘI INTRERUPEREA EXECUTĂRII PEDEPSEI ÎNCHISORII SAU A DETENȚIUNII PE VIAȚĂ

V.3.1 Amânarea executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață

Anumite împrejurări pot determina ca cel condamnat la privațiune de libertate să aibă dreptul de a cere amânarea executării pedepsei. Posibilitatea pe care legea a acordat-o instanțelor de a amâna executarea pedepsei reflectă umanismul dreptului nostru, majoritatea situațiilor avute în vedere demonstrând grija legii față de om, chiar în condițiile în care acesta este condamnat.

Amânarea executării pedepsei cu închisoarea nu reprezintă o înlăturare a acesteia, ci numai amânarea termenului de la care pedeapsa urmează a începe. În consecință, amânarea nu poate fi dispusă, decât în acele cazuri în care executarea efectivă a pedepsei nu a început. Când condamnatul este arestat în vederea executării în cursul soluționării cererii de amânare, solicitarea se transformă în cererea de întrerupere a executării pedepsei și competența se transferă de la instanța de executare la instanța corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de executare. Nu este posibilă amânarea altor sancțiuni dispuse de instanță, în afara pedepsei cu închisoarea sau a detențiunii pe viață. Amânarea și întreruperea executării pedepsei constituie temeiuri de suspendare a prescripției executării pedepsei. Prescripția își reia cursul din momentul încetării cauzei de suspendare.

Art.453 C.pr.pen. prevede următoarele trei cazuri în care executarea pedepselor privative de libertate poate fi amânată:

a) Când se constată pe baza unei expertize medico-legale că cel condamnat suferă de o boala care îl pune în imposibilitatea de a executa pedeapsa. Expertiza medico-legală este necesară pentru a se stabili dacă o boală invocată poate fi tratată sau nu în rețeaua sanitară a locurilor de deținere. Amânarea executării pedepsei se acordă până când condamnatul se va găsi în situația de a putea executa pedeapsa. Instanța are obligația să stabilească data până la care se dispune amânarea, astfel încât, la expirarea termenului, instanța de executare să poată lua măsuri de punere în executare a hotărârii de condamnare. Procedeul de a se menționa, în cuprinsul hotărârii, ca amânarea se dispune “până la data când condamnatul se va afla în situația de a putea executa pedeapsa”, este nelegal. Legea nu face deosebire între maladiile care sunt vindecabile și care numai în mod temporar fac imposibilă executarea și maladiile incurabile care fac imposibilă executarea. Aceasta rezultă din faptul că, pentru caz de boală, nu este fixat vreun termen-limită pentru acordarea amânării.

Dacă cel condamnat solicită în perioada de amânare prelungirea măsurii și instanța o admite înainte ca amânarea acordată inițial să fi expirat, durata prelungirii aprobate trebuie calculată de la data când amânarea dispusă anterior urmează să expire și nu de la data pronunțării prin care s-a încuviințat prelungirea.

b) Când o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an. În aceste cazuri, executarea pedepsei se amână până la încetarea cauzei care a determinat amânarea. Dacă amânarea s-a cerut în vederea îngrijirii de către mama a copilului mai mic de un an, amânarea se acorda până ce copilul împlinește vârsta de un an. În practica judiciară s-a manifestat și opinia ca amânarea se poate da și pe un termen mai mic de un an, acesta fiind un termen maxim limita și nu unul obligatoriu. Dacă se cere o amânare peste acel termen pentru îngrijirea copilului, ea se poate invoca numai după împlinirea vârstei de către copil și numai în baza art.453 lit. c.

c) Când din cauza unor împrejurări speciale executarea imediată a pedepsei ar avea consecințe grave pentru condamnat, familia sau unitatea la care lucrează. În acest caz executarea poate fi amânată doar o singură dată și pentru o perioadă de timp de cel mult trei luni. Este inadmisibilă repetarea cererii pe acest considerent, chiar dacă prima amânare nu s-a dat până la epuizarea limitei maxime de 3 luni stabilite de lege.

Motivul de amânare are în vedere nu numai considerente de ordin umanitar privind persoana condamnatului și familia acestuia, ci interese de ordin general privind bunul mers al activității din unitatea în care condamnatul desfășoară munca.

Împrejurarea ca persoana condamnată a mai obținut o dată amânarea pentru unul din cazurile prevăzute de art.453 lit. b nu constituie un impediment în acordarea amânării în temeiul art.453 lit. c, dacă sunt dovedite cerințele impuse de aceasta ultimă normă.

Faptul ca șoția condamnatului, mama a doi copii minori este neîncadrată în muncă din motive medicale și aproape de timpul când urmează să nască, poate constitui o situație care ar putea avea consecințe grave pentru familia condamnatului. Practica a considerat tot o situație specială și a acordat amânarea când condamnatul, elev al unei scoli profesionale, mai avea trei luni până la terminarea studiilor, spre a nu se împiedica încheierea situației școlare și terminarea ciclului de învățământ.

Amânarea executării pedepsei se aplică potrivit art. 453 alin. 3 și în cazul celui condamnat la executarea pedepsei la locul de muncă. Oricare din cele trei ipoteze prevăzute în art. 453 alin.1 lit. a-c pot determina o amânare a executării pedepsei la locul de munca. Astfel, dacă se constată prin expertiza medico-legală ca cel condamnat suferă de o boala ce îi pune în pericol iminent sănătatea, cerințele art. 453 lit. a sunt îndeplinite, chiar dacă în expertiza nu se precizează că boala îl pune pe condamnat în imposibilitatea de a executa pedeapsa. De asemenea, practica a precizat ca cel condamnat să execute pedeapsa la locul de muncă poate cere, dacă este cazul, amânarea executării în baza prevederilor art.453 lit. c.

În situația prevăzută la art. 453 lit. b (condamnata e gravidă sau are copil mai mic, de un an) executarea pedepsei poate fi amânată pe o perioadă stabilită de normele legale cu privire la concediul ce se acordă mamei salariat înainte și după ce a născut. Ca atare, o cerere introdusă de o condamnată gravidă în luna a cincia apare prematur în raport cu dispozițiile Codului muncii, care prevăd în principiu un concediu de 65 de zile prenatal și 65 de zile postnatal. În practică s-a admis amânarea executării pedepsei la locul de muncă, chiar după expirarea concediului de maternitate, dacă executarea de îndată a pedepsei determină consecințe grave asupra sănătății și vieții copilului.

Instanța competenta a se pronunța asupra acordării amânării executării pedepsei este instanța de executare. În lipsa unei prevederi legale exprese, practica judiciară a statuat că în caz de amânare completul se compune în același fel ca la judecarea în prima instanța a cauzei.

Instanța competentă este sesizată prin cerere. Pot face cerere procurorul și condamnatul. Cererea poate fi introdusă în numele condamnatului și de către reprezentantul său legal, de către apărător sau șotul condamnatului. Când se invocă drept temei de amânare împrejurarea ca executarea de îndată a pedepsei închisorii ar avea consecințe grave pentru unitatea la care lucrează condamnatul, cererea de amânare poate fi introdusă la instanța și de conducerea acelei unități. În caz de respingere, poate folosi căile de atac ordinare și condamnatul angajat pentru care s-a făcut cererea .

Instanța de executare ține evidența amânărilor acordate și la expirarea termenului ia măsuri pentru emiterea mandatului de executare și aducerea lui la îndeplinire.

Deși art. 453 nu arată de la care amânarea executării pedepsei urmează să producă efecte, este evident ca aceasta nu poate fi decât data admiterii cererii; este nelegală hotărârea prin care admițându-se cererea de amânare a condamnatului s-a dispus ca aceasta să producă efecte cu începere de la data când hotărârea de condamnare a solicitantului a rămas definitivă.

Împotriva hotărârii prin care s-a soluționat o cerere de amânare a executării pedepsei se poate declara apel și apoi recurs.

Dacă cererea de amânare s-a întemeiat pe art. 453 lit. c, recurentul nu va putea invoca pentru prima data în apel sau recurs alte temeiuri (de ex. de boala – art. 453 lit. a), chiar dacă acestea apărând între timp sunt justificate, deoarece legalitatea hotărârii atacate se verifică în raport cu motivele invocate de petiționar supuse spre examinare instanțelor care au judecat anterior.

Literatura de specialitate a făcut precizări în legătură cu aplicarea normelor care reglementează amânarea executării pedepsei. În acest sens s-au subliniat ca probleme ale amânării se pun și în legătura cu masurile de siguranță. De pildă, potrivit art. 430 alin. 3 interzicerea de a se afla în anumite localități, poate fi amânată sau întreruptă de organele care au îndatorirea să asigure executarea măsurii, ceea ce implică o rezolvare a chestiunii pe cale administrativă și nu pe cale judiciară. S-a precizat de asemenea, că închisoarea contravențională poate fi și ea amânată, neexistând motive de a se face discriminări de tratament juridic.

Cât privește aplicarea art. 453 lit. c s-a menționat că noțiunea de “familie” la care norma face referire are în vedere sensul sau legal din dreptul familiei și nu urmează a se implica termenului de “rude apropiate” explicat de art. 149 C.pen. Întrucât art. 97 C.fam. pune semnul egalității între copiii din căsătorie și cei din afară, nu există rațiune a se distinge între aceștia din punctul de vedere al aplicării art. 453 lit. c.

V.3.2 Întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață

Întreruperea executării pedepsei are aceeași rațiune și poate interveni în acelea și cazuri ca și amânarea executării pedepsei. Diferența dintre cele două instituții vizează momentul în care intervine cererea de amânare, respectiv de întrerupere: în primul caz, cererea se face înainte ca pedeapsa să fie pusă în executare, în cel de-al doilea după ce executarea a început. Instanța competentă să dispună asupra întreruperii executării pedepsei este instanța de executare sau instanța în a cărei circumscripție se află locul de deținere sau, după caz, unitatea unde se execută pedeapsa la locul de muncă, corespunzătoare în grad instanței de executare. Instanța care a acordat întreruperea comunică, de îndată, măsura luată locului de deținere sau unității unde condamnatul execută pedeapsa și organului de polițe, iar dacă întreruperea a fost acordată de instanța în a cărei circumscripție se află locul de deținere sau unitatea, aceasta comunică măsura luată și instanței de executare. Instanța de executare, administrația locului de deținere și unitatea unde condamnatul execută pedeapsa țin evidența întreruperilor acordate.

Dacă la expirarea termenului de întrerupere cel condamnat la pedeapsa închisorii nu se prezintă la locul de deținere,administrația trimite de îndată o copie de pe mandatul de executare organului de poliție, în vederea executării lui. Pe copia mandatului de executare se menționează și cât a mai rămas de executat din durata pedepsei.

În cazul în care executarea pedepsei se face la locul de muncă dacă cel condamnat nu se prezintă la unitate la expirarea termenului de întrerupere, unitatea trebuie să înștiințeze de îndată instanța de executare despre aceasta. Administrația locului de deținere sau unitatea comunică instanței de executare data la care a reînceput executarea pedepsei. Timpul cât executarea a fost întreruptă nu se socotește în executarea pedepsei.

SECȚIUNEA 4 ÎNLĂTURAREA SAU MODIFICAREA PEDEPSELOR

Până la momentul punerii în executare a hotărârii penale sau în timpul executării pedepsei pot să apară o serie de situații, care conform dispozițiilor legale, compun modificarea pedepsei inițial pronunțate. În consecință, potrivit art. 449 C.pr. pen., pedeapsa pronunțată poate fi modificată dacă la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării pedepsei se constată, în baza unei alte hotărâri definitive, existenta vreuneia din următoarele situații:

Concursul de infracțiuni;

Recidiva;

Acte care intră în conținutul aceleași infracțiuni.

Asupra modificări pedepsei, competentă este instanța de executare a ultimei hotărâri sau, în cazul în care cel condamnat se află în stare de deținere ori în executarea pedepsei închisorii cu obligarea la muncă corecțională, este competentă instanța în a cărei rază teritorială se află locul de deținere sau, după caz, locul de prestare a muncii corecționale. În materie de contopire indiferent de împrejurarea că pedepsele a căror contopire se solicită au fost pronunțate unele de instanțe civile, altele de instanțe militare, dispozițiile art. 449 alin. 2 se aplică întocmai, competența revenind instanței de executare a ultimei hotărâri sau instanței corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deținere.

Condamnatului deținut în executarea pedepsei nu i se permite alegerea uneia dintre instanțele menționate mai sus; totdeauna fiind competentă să-i soluționeze cererea de contopire numai instanța în raza căreia se află locul de deținere în care el se găsește în momentul introducerii cererii.

Chiar dacă condamnatul este transferat ulterior în alt loc de deținere, competența mai sus arătată nu se modifică, cererea de contopire fiind rezolvată de instanța în a cărei rază teritorială se afla locul unde se găsește condamnatul la data formulării cererii.

Conform art. 449 alin. 3, sesizarea instanței în vederea soluționării cererii de contopire a pedepselor se poate face din oficiu, la cererea procurorului ori a celui condamnat.

V.4.1 Intervenirea unei legi penale noi

Legea prevede două situații:

a) Când, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, intervine o lege ce nu mai prevede ca infracțiune fapta pentru care s-a pronunțat condamnarea (abolitio criminis), potrivit art. 12 C.pen., executarea pedepselor, a măsurilor de siguranță și a măsurilor educative, pronunțate în baza legii vechi, precum și toate consecințele penale ale hotărârilor judecătorești, privitoare la aceste fapte, încetează prin intrarea în vigoare a legii penale noi. În acest caz, legea penală retroactivează, excepție de la principiul neretroactivității legii penale. Aplicarea prevederilor art. 12 C.pen. se face, așa cum se prevede în art.458 C.pr.pen., numai dacă hotărârea de condamnare este în curs de executare. Măsura confiscării speciale, odată executată, nu se mai poate dispune restituirea lucrurilor confiscate. Este admisibilă constatarea dezincriminării pe calea contestației la executare, dar dispoziția din art. 12 C.pen. se aplică numai pentru viitor, în sensul că încetează executarea măsurilor de siguranță neexecutate la data intrării în vigoare a legii noi, dar lucrurile ce au făcut obiectul confiscării speciale, intrate în patrimoniul statului, nu mai pot fi restituite pe calea contestației la executare.

În noua reglementare a principiului retroactivității legii penale a fost omisa dispoziția art. 12 alin. 2 privind caracterul întotdeauna retroactiv al legii care prevede măsuri de siguranță și măsuri educative (o altă excepție de la regula neretroactivității). Într-adevăr este posibil ca o lege noua să prevadă măsuri de siguranță și măsuri educative care să aibă un caracter mai grav decât în legea anterioara. S-ar ajunge, astfel, ca o dispoziție penală mai gravă să fie retroactivă, ceea ce ar contraveni principiului constituțional ca numai legea penală mai favorabilă poate dispune și pentru trecut, în celelalte cazuri legea dispunând numai pentru viitor, adică este neretroactivă. Prin abandonarea acestei dispoziții, o lege viitoare ce ar prevedea măsuri de siguranță sau educative va urma regula generală a neretroactivității legii penale cu excepția cazului când constituie o dispoziție mai favorabilă.

b) Când, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare intervine o lege care prevede o pedeapsa mai ușoară decât cea care se executa ori urmează să se execute, potrivit art. 13 C.pen., se aplică legea mai favorabilă. În art. 14 C.pen. sunt reglementate situațiile când aplicarea legii mai favorabile este obligatorie, iar, în art. 15 C.pen., când aplicarea legii mai favorabile este facultativă, în cazul pedepselor ramase definitive.

Codul penal a introdus, o ipoteza distinctă de aplicare a legii mai favorabile (principiu existent și în reglementarea anterioară) o dispoziție nouă referitoare la legile declarate neconstituționale sau la cele aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori neaprobate, dacă în timpul cât acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziții mai favorabile. Oricât de scurt timp ar fi fost în vigoare o lege penală mai favorabilă, aceasta trebuie să producă efecte.

În ambele situații, aplicarea dispozițiilor legii penale se face din oficiu sau la cererea procurorului ori a celui condamnat. Competența revine instanței de executare dacă cel condamnat este liber, iar, dacă cel condamnat se află în executarea pedepsei, de către instanța corespunzătoare în grad în a cărei rază teritorială se află locul de deținere sau unitatea unde condamnatul execută pedeapsa la locul de muncă.

V.4.2 Amnistia și grațierea

Amnistia este actul de clemență al Parlamentului României (art. 72 pct. lit. g din Constituția României) prin care, din considerente de politică penală este înlăturată răspunderea penală pentru infracțiuni comise anterior adoptării legii de amnistie.

Grațierea este o măsură de clemență acordată individual, potrivit art. 94 lit. d din Constituție, de Președintele României și constă în iertarea condamnatului de executarea în total sau în parte a pedepsei ori în comutarea acesteia într-una mai ușoară. Grațierea poate fi acordată și colectiv, prin lege de către Parlament (art. 72 pct. 2 lit. g din Constituție). Grațierea poate fi individuală și colectivă, necondiționată și condiționată, totală sau parțială, iar efectele pe care le produce sunt în rem sau în personam.

Grațierea înlătură executarea pedepsei principale, nu și consecințele condamnării, astfel că o pedeapsă grațiată are aceleași efecte ca și o pedeapsă executată.

Potrivit art. 459 din Codul de procedură penală, aplicarea amnistiei, când intervine după rămânerea definitivă a hotărâri, precum și aplicarea grațierii se fac de către un judecător de la instanța de executare, iar dacă cel condamnat se află în executarea pedepsei, de către un judecător de la instanța corespunzătoare în a cărei circumscripție se află locul de deținere sau unitatea unde se execută pedeapsa la locul de muncă.

Reglementarea a avut în vedere numai cazul intervenirii amnistiei după rămânerea definitivă a hotărârii, întrucât actul de clemență intervenit anterior acestui moment se rezolvă, potrivit art.10 lit. g și 11 din C.pr.pen., conduce la încetarea urmăririi sau a procesului penal.

Dacă amnistia intervine în timpul soluționării căii de atac, instanța nu poate respinge recursul cu motivarea că actul de clemență urmează a se constata și aplica de compartimentul de executări penale, pentru că judecătorul delegat aplică amnistia potrivit art. 459 numai când aceasta intervine după rămânerea definitivă a hotărârii

Constatarea pe cale judecătorească a amnistiei, intervenită după rămânerea definitivă a hotărârii și executarea pedepsei este inadmisibilă. Din dispozițiile privind cazierul judiciar rezultă că îndrituirea de a constata că o infracțiune a fost amnistiată aparține organelor de poliție. Împotriva comunicării copiei de pe fișa de cazier judiciar, dacă dispozițiile legii de amnistie nu au fost corect aplicate, se poate face contestație la instanțele judecătorești.

La fel se produc lucrurile și atunci când grațierea intervine pe timpul procesului penal, aceasta urmând a fi operabilă numai după rămânerea definitivă a hotărârii instanței.

Aducerea la îndeplinire a dispozițiilor legale privind grațierea se face, în conformitate cu art. 459 din Codul de procedură penală, de către judecătorul delegat de la instanța de executare sau de la instanța în a cărei circumscripție se află locul de detenție. Acesta, verifică registrele cu punerea în executare a hotărârilor penale și dosarele condamnaților și, după ce stabilește care dintre ei îndeplinesc condițiile, se pronunță prin încheiere în camera de consiliu. Pentru condamnații care au beneficiat de efectele grațierii tot judecătorul delegat comunică despre aceasta locului de detenție și cazierului judiciar. Administrația Națională a Penitenciarelor, în termen de cel mult 48 de ore de la data publicării actului de grațiere va pune în aplicare hotărârea judecătorului, respectiv va elibera deținutul beneficiar al grațierii (art. 18 din legea 546/2002).

Încheierile judecătorului delegat sunt susceptibile de a fi atacate cu apel sau recurs, opinându-se că acestea ar trebui supuse controlului judiciar pentru a se evita eventuale erori.

SECȚIUNEA. 5 DISPOZIȚII COMUNE PRIVIND REZOLVAREA INCIDENTELOR PRIVIND EXECUTAREA PEDEPSELOR

V.5.1 Măsuri premergătoare ședinței de judecată

Cazurile de schimbări și modificări de pedepse, de amânare și de întrerupe a executării pedepsei închisorii, examinate anterior, au o procedură comună de judecare și de soluționare a lor. După caz, ele sunt de competența instanței de executare, a instanței în a cărei rază teritorială se află locul de deținere sau unitatea unde cel condamnat executa pedeapsa la locul de muncă. Sesizarea instanței se face, după caz, din oficiu, de către procuror sau de către condamnat. După cum s-a mai arătat, competența este determinată prin lege, în sensul că instanța de executare este competentă atunci când condamnatul se află în stare de libertate, iar instanța de la locul de deținere sau al unității unde se prestează munca este competentă în cazul în care condamnatul este deținut sau execută pedeapsa la locul de muncă.

Compunerea instanței este cea prevăzută pentru judecata în primă instanță. Procedura de judecată are loc cu citarea părților interesate, ceea ce înseamnă condamnatul și partea vătămata. Condamnatul arestat era adus la judecată numai în cazul în care i s-ar putea agrava situația sau când instanța consideră necesară aducerea sa. Sunt cazuri în care în mod evident se ajunge la agravarea situației condamnatului, cum ar fi revocarea sau anularea suspendării executării pedepsei, aplicarea recidivei, constatarea de acte materiale aparținând aceleiași infracțiuni, rațiuni pentru care aducerea condamnatului arestat era obligatorie. În celelalte cazuri, cum ar fi contopirea de pedepse, amânarea sau întreruperea executării pedepsei, liberarea condiționata, condamnatul era adus la judecata numai când instanța consideră necesar spre a obține unele date, spre a verifica starea sa fizică și psihică etc. Aducerea condamnatului în aceste cazuri fiind doar o recomandare, nu poate opera o nulitate dacă instanța nu a dispus aducerea. Prin O.U.G. nr.109/2003, art. 460 alin. 2 C.pr.pen. a fost modificat, prezența condamnatului arestat la judecată fiind obligatorie în orice situație.

În cazul în care condamnatul se află în stare de deținere sau într-un institut medical-educativ, este minor, militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei unități militare de învățământ sau internat într-un centru de reeducare, trebuie să fie asistat de un avocat; pentru aceasta ia măsuri președintele instanței de executare, apelându-se la baroul de avocați pentru a desemna un apărător din oficiu, a cărei împuternicire încetează la prezentarea unui avocat ales. Participarea procurorului este obligatorie în toate cazurile.

V.5.2 Procedura de judecată

Judecarea sesizării sau a cererii privind executarea are loc în ședință publică, orală, nemijlocită și contradictorie. Când cererea sau sesizarea se întemeiază pe anumite dovezi, acestea trebuie produse în cursul ședinței de judecată, cum ar fi împrejurarea care atrage revocarea sau anularea suspendării executării pedepsei, existența unei hotărâri privind alte acte materiale aparținând aceleiași infracțiuni, împrejurarea care motivează cererea de amânare sau întreruperea executării pedepsei etc.

După ce s-au administrat probele necesare, se dă cuvântul procurorului, dacă acesta a făcut sesizarea sau instanța s-a sesizat din oficiu, care argumentează temeinicia ei și dispoziția legală care o face aplicabilă, cerând totodată rezolvarea în sensul solicitat. Partea vătămată, dacă este prezentă, se poate alătura la concluziile procurorului sau poate susține că sesizarea nu este întemeiată. Condamnatul are cuvântul, personal sau prin apărătorul său, pentru a argumenta că solicitarea procurorului, dacă este împotriva sa, nu este întemeiată, ori dimpotrivă, că este de acord cu aceasta dacă îi este profitabilă. Când cererea aparține condamnatului, primul cuvânt îl are acesta, pentru a-și susține cererea, apoi are cuvântul partea vătămată și în final procurorul, care pune concluzii cu privire la legalitatea și temeinicia solicitării condamnatului.

Rezolvarea sesizării sau a cererii privind executarea se dispune prin sentință motivată. Procurorul și condamnatul pot declara apel sau recurs împotriva hotărârii pronunțate. În afară de cazurile de liberare condiționată și de încetare a executării pedepsei la locul de muncă, pentru care termenul de recurs este de 3 zile, în toate celelalte cazuri termenul este de 10 zile. La judecarea și soluționarea cererii sunt aplicabile dispozițiile generale privind judecata în primă instanță, care nu sunt contrare dispozițiilor speciale care reglementează aceste cazuri date spre rezolvare instanței de executare sau celei corespunzătoare de la locul de deținere a condamnatului.

Soluția definitivă dată în aceste proceduri privind executarea se comunică instanței de executare, spre a se înscrie în registrul de executări penale și în dosarul corespunzător.

SECȚIUNEA 6 CONTESTAȚIA LA EXECUTARE

V.6.1 Natura juridică a contestației la executare

Contestația la executare este procedeu jurisdicțional de rezolvare a plângerilor îndreptate împotriva actelor de executare, respectiv o activitate contencioasă privitoare la incidentele de executare care necesită intervenția organelor jurisdicționale, sau, în alți termeni, un mijloc procesual de rezolvare a incidentelor ivite în cursul executării hotărârii, prin care se asigură punerea în executare și executarea propriu – zisă a hotărârii penale definitive în strictă conformitate cu legea.

Deși îndreptată contra executării și nu hotărârii, contestația nu poate fi folosită decât în cazul executării unor hotărâri judecătorești definitive. Contestația la executare are un regim diferențiat de contestația în anulare; prin contestația la executare nu se invocă nelegalitatea sau netemeinicia hotărârii penale definitive, ci nelegalitatea ce s-ar constata prin punerea în executare a hotărârii.

Pentru ca un incident să poată fi considerat drept caz de contestație la executare se cer îndeplinite două condiții:

-incidentul să se ivească în cursul executării hotărârii sau a executării pedepsei, deci o împrejurare care nu poate fi avută în vedere la pronunțarea hotărârii de condamnare;

-incidentul să se refere la executarea hotărârii penale definitive, fără să atragă schimbări în dispozitivul acesteia, respectiv să respecte autoritatea lucrului judecat.

V.6.2 Cazurile de contestație la executare

Art. 461 din Codul de procedură penală stabilește, concret, patru cazuri în care se poate face contestația la executare.:

A. Când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă ( art. 461 alin. 1 lit. a, din C.p.p.).

Potrivit art. 416 c.p.p., pot fi puse în executare numai hotărârile care au căpătat autoritate de lucru judecat. Cum hotărârile instanței penale devin executorii la data rămânerii definitive, hotărârile penale nedefinitive (cu excepția cazurilor expres prevăzute de lege) nu pot fi puse în executare.

B. Când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare (art. 461 alin. 1 lit. b, din C.pr.pen.) Acest motiv de contestație la executare poate apare ca urmare a unei potriviri în legătură cu datele de identitate privitoare la persoana condamnatului. De exemplu, în cazul unor nume foarte comune și domicilii identice, este posibil ca organul de poliție care execută mandatul de executare să aresteze din eroare altă persoană decât cea la care s-a referit hotărârea.

C. Când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare (art. 461 alin. 1 lit. c, din C.pr.pen.). Erorile materiale strecurate în hotărârea penală definitivă pot genera nelămuriri cu ocazia punerii în executare a acesteia. Nelămuririle ivite au în vedere limitele în care hotărârea se execută și nu valabilitatea ei în ce privește textele de lege și principiile aplicate.

D. Când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei, precum și orice incident ivit în cursul executării (art. 461 alin. 1 lit. d, din C.p.p.) Se au în vedere amnistia, grațierea care pot fi invocate pe calea contestației la executare numai când intervin în cursul executării, prescripția executării pedepsei nu și a răspunderii penale, dezincriminarea printr-o lege nouă, etc.

Legea se referă și la orice cauză de stingere sau de micșorare a pedepsei.

V.6.3 Competența

Competența de a soluționa contestația la executare, potrivit legii, este determinată de cazurile pe care se întemeiază contestația (nu cu acela invocat de contestator) precum și de situația în care se află condamnatul: liber, reținut, arestat sau în executarea pedepsei la locul de muncă.

Astfel, în cazurile de contestație la executare prevăzute în art. 461 alin. 1 lit. a, b și d contestația se face, după caz, la instanța de executare sau la instanța în a cărei circumscripție se afla locul de deținere sau unitatea unde se execută pedeapsa. Competența nu este alternativă ci determinată de situația celui condamnat, dacă se află liber, se află în cursul executării pedepsei în penitenciar ori la locul de muncă.

Judecarea contestației la executare întemeiată pe o nelămurire cu privire la hotărârea ce se execută, prevăzută în art. 461 alin. (1) lit. c) c.p.p., revine, potrivit art. 461 alin. (2), instanței care a pronunțat hotărârea ce se execută, singura în măsură să clarifice sensul exact al celor dispuse.

Prin instanța care are competența să judece cauza în prima instanță, în sensul art. 461 alin. 1 lit. d) și art. 460 din c.p.p. se înțelege instanța care, potrivit legii, are competența să judece cauza în prima instanță la data soluționării contestației, iar nu aceea care a pronunțat hotărârea de condamnare.

Când cel condamnat se găsește în stare de deținere într-un penitenciar aflat în circumscripția unei anumite instanțe, competentă a soluționa contestația este numai această instanță, chiar dacă același loc de deținere deservește și instanța de executare. În asemenea situații, raza teritorială a unei instanțe nu poate fi determinată de împrejurarea că este deservită de un anumit loc de deținere.

V.6.4 Procedura de soluționare

Procedura de rezolvare a contestației este cea prevăzută în art. 460 din codul de procedură penală. În acest scop, președintele dispune citarea părților interesate și ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu, în cazurile prevăzute în art. 171 din Codul de procedură penală. Condamnatul arestat este adus la judecată (al 2).Procurorul participă în mod obligatoriu la judecată.

Instanța de judecată se pronunță prin sentință motivată, iar soluția dată va fi admiterea sau respingerea contestației.

Soluționarea concretă diferă în funcție de cazul invocat: se anulează formele de executare și se dispune îndeplinirea formalităților de comunicare a copiei de pe dispozitivul hotărârii celui în drept (art. 461 alin. 1, lit. a); nepunerea în executare a hotărârii ori punerea în libertate a persoanei condamnată greșit pentru că poartă același nume cu făptuitorul și continuarea executării față de adevăratul făptuitor (lit. b); elucidarea nelămuririlor și executarea în sensul noii hotărâri; încetarea executării în caz de amnistie, grațiere, prescripție, computarea duratei arestării preventive, dacă aceasta nu s-a dispus prin hotărârea de condamnare, micșorarea pedepsei în cazul intervenirii unei legi noi, etc.

După admiterea contestației și anularea executării, instanța de executare dispune comunicarea unei copii de pe dispozitivul hotărârii părții interesate, pentru a începe să curgă termenul de apel sau de recurs. Instanța investită cu soluționarea recursului poate suspenda executarea hotărârii atacate, în temeiul art. 385 alin. 2 combinat cu art. 365 din Codul de procedură penală, dar nu pe calea contestației la executare.

În cazul în care judecarea contestației are loc la o altă instanță decât cea de executare, așa cum este posibil potrivit art. 460 lit. c) din Codul de procedură penală, soluția definitivă se comunică instanței de executare.

V.6.5 Contestația privitoare la dispozițiile civile și amenzile judiciare

Incidentele ce se pot ivi în această materie pot fi diverse: punerea în executare a unei hotărâri penale definitive care nu s-a pronunțat și asupra laturii civile, nelămuriri în legătură cu cuantumul despăgubirilor, cu partea civilmente responsabilă, întinderea pagubei pentru care răspunde aceasta, etc. Contestația la executare poate fi introdusă, după caz, de partea obligată la despăgubiri civile sau de oricare dintre părți în cazul art. 461 al 1 lit. c) din C.pr.pen.

Potrivit art 463 C.pr.pen., contestația se face, în cazurile prevăzute în art. 461 lit. a) și b), la instanța de executare prevăzută în art. 460, iar în cazul prevăzut în art. 461 lit. c) la instanța care a pronunțat hotărârea ce se execută. Procedura de rezolvare a acestei contestații este cea prevăzută în art. 460 alin. 1) și 2), C.pr.pen.

Contestația împotriva actelor de executare se soluționează de către instanța civilă potrivit legii civile, chiar dacă debitul provine dintr-o hotărâre penală și chiar dacă procesul penal în care s-a dat hotărârea ce se execută a fost judecat în prima instanța de tribunal.

Concluzii

Finalitatea activității de executare a hotărârilor penale este tocmai realizarea integrală a scopului procesului penal și deci a operei de înfăptuire a justiției penale.

Executarea promptă și corectă a ceea ce instanțele penale au decis, în caz de condamnare prin constrângerea celui vinovat să sufere pedeapsa, iar în caz de achitare prin restabilirea grabnică a situației juridice a celui nevinovat, este de natură să asigure în toate ipotezele reintegrarea ordinii de drept și educarea cetățenilor în spiritul respectului legilor așa cum se prevede în art. 2 din art. 1, C. pr. pen.

Activitatea de executare a hotărârilor nu figurează în textul art. 1, C. pr. pen., care prevede scopul procesului penal, ea este implicit însumată în complexul activităților care trebuie să fie îndeplinite pentru înfăptuirea acestui scop. Finalitatea activității de executare a hotărârilor penale este tocmai realizarea integrală a scopului procesului penal și deci a operei de înfăptuire a justiției penale.

Executarea promptă și corectă a ceea ce instanțele penale au decis, în caz de condamnare prin constrângerea celui vinovat să sufere pedeapsa, iar în caz de achitare prin restabilirea grabnică a situației juridice a celui nevinovat, este de natură să asigure în toate ipotezele reintegrarea ordinii de drept și educarea cetățenilor în spiritul respectului legilor așa cum se prevede în art. 2 din art. 1, C. pr.pen.

Executarea în cele mai bune condiții a hotărârii penale ridică importante îndatoriri pentru organele de executare atât sub aspectul organizării sistematice, în cadrul legii, a acestei activități, cât și în privința asigurării eficacității executării în special în cazul sancțiunilor de drept penal (pedepse și măsuri de siguranță).

Este deci de datoria organelor de executare să-și organizeze în așa fel activitatea încât să asigure promptitudinea executării, adică intervenția operativă a acestor organe îndată ce s-au creat condițiile pentru a putea pune în executare o hotărâre.

Pentru aceasta este necesară simplificarea formalităților interne de executare.

Aceasta presupune cunoașterea temeinică de către fiecare organ a îndatoririlor care ii revin și printr-o repartizare judicioasă a atribuțiilor în cadrul fiecărui organ. De mare însemnătate este și organizarea unui control riguros al îndeplinirii atribuțiilor în legătură cu executarea hotărârilor penale, verificare periodică a documentelor în care se materializează activitatea de executare.

Sub aspectul asigurării eficacității sancțiunilor executate, organele de executare, pentru a realiza o adecvată aplicare, trebuie să-și însușească complexul de reglementări prin care legea de procedură penală a înțeles să imprime o desfășurare eficiența fazei de executare. Experiența a confirmat că efectuarea în bune condiții a activității de executare asigură eficacitatea sancțiunii executate.

Dimpotrivă, o executare dezordonată poate compromite eficacitatea acesteia.

Folosirea cunoștințelor științifice în materie de executare a hotărârilor penale este indispensabilă pentru corecta aplicare a dispozițiilor prin care legea a înțeles să asigure individualizarea represiunii în faza de executare.

În ceea ce privește executarea pedepselor și măsurilor de siguranță privative de libertate poate fi utilă crearea de comisii administrative formate din specialiști (psihologi, pedagogi, medici, sociologi) pe lângă locurile de deținere, cu sarcina să asigure o supraveghere calificată a comportării condamnaților și să informeze instanța de executare asupra eventualelor schimbări în derularea executării.

Înserarea în Legea 275/2006 privind executarea pedepselor a Capitolului VI –„Activitățile educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială, instruirea școlară și formarea profesională a persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate”, vine în întâmpinarea celor afirmate mai sus, în direcția umanizării regimului de detenției și recuperării sociale a condamnaților.

În fine, o atenție deosebită trebuie acordată armonizării legislației noastre cu legislația internațională în cadrul cooperării judiciare în materie penală, eliminarea birocratismelor și o promptitudine mai mare în executarea solicitărilor pentru urmărirea, arestarea, extrădarea și tragerea la răspundere penală a infractorilor ce operează în mai multe țări

Bibliografie

I Acte normative

Constituția României;

Codul de procedură penală;

Codul penal;

Codul de procedură penală, art 415-464, comentat de N. Volonciu și Raluca Moroșanu, Ed. Hamangiu, București, 2007;

Codul de procedură civilă;

Legea 275/2006, privind executarea pedepselor

Legea nr. 304 din 28 iunie 2004, privind organizarea judiciară

Hotărârea Consiliului Suprem al Magistraturii nr. 387 din 22 septembrie 2005 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994

II Tratate, Cursuri, Monografii

C. Mitrache – Dreptul penal român, Partea generală, Ed. Casa de editură și presă „Șansa”, București, 2002;

C. Bîrsan, Covenția Europeană a Drepturilor Omului – comentariu pe articole, vol. I. Drepturi și libertăți, Ed. All Beck, București 2005.

C. Bulai – Manual de drept penal, partea generală, Ed ALL, București, 1997

C. Mitrache, C. Mitrache – Drept penal, Ed. Universul Juridic, București 2010

C.C. Ghigheci, M. Vasilescu – Rolul și locul judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, R.D.P. nr. 4/2008

Daneș Ștefan – Înlocuirea răspunderii penale, Ed. științifică, București, 1997;

D. Lupașcu – Punerea în executare a pedepselor principale, Ed. Rosetti, București, 2003;

D. Lupașcu – Codul penal și Noul Cod Penal, Ed. Universul Juridic, București 2012

E. Popescu, I. Damian – Discuții în legătură cu exercitarea acțiunii penale atunci când partea vătămată care a făcut plângerea prealabilă a decedat, în Dreptul nr. 5/1999

G. Teodoru – Tratat de Drept procesual penal, Editura Hamangiu, București, 2007;

G.Antoniu, N.Volonciu, N.Zaharia – Dicționar de procedură penală, Ed. științifică și enciclopedică, București, 1988

Gh.Mateuț – Tratat de procedură penală, partea generală, vol I, Ed. C.H.Beck, București 2007,

Gr. Theodoru – Tratat de Drept procesual penal, Ed. Hamangiu, București, 2007,

Gr. Theodoru – Drept procesual penal, vol. II, Parte specială, Fundația pentru cultură și știință “Moldova”, Ed. Cugetarea, Iași, 1998

H. Diaconescu – Noi limitări aduse principiului oficialității procesului penal prin prevederile art. 2781 din Codul de procedură penală, în Dreptul nr. 3/2004

I. Neagu – Tratat de procedură penală, Ed. Global Lex, București, 2002;

I. Neagu – Tratat de procedură penală, Editura Pro, 1997

I. Stoenescu, S. Zilberstein – Tratat de Drept procesual civil. Teoria generală, T.U.B., 1981.

I. Florian – Importanța pe care o prezintă stabilirea datei rămânerii definitive a hotărârilor judecătorești, în Dr. nr. 3, 1997

I.Griga – Drept procesual penal. Partea Generală, Editura Oscar Print, București, 2004

I. Oancea – Drept execuțional penal, Ed. All, București, 1998;

J.Vincent, S.Guichard, G.Montagnier, A.Varinard, Institution Judiciaires, 7e edition, Dalloz, Paris, 2003

Mihaela Alexandru – Participația penală, Editura Hamangiu, București, 2008

M.-A. Tatu (I), V.Pătulea (II) – Limitele principiului disponibilității în procesul penal, Dreptul nr. 2/2002

M. Basarab – Drept penal, partea generală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983

M. Udroiu – Procedură penală. Partea specială, Ed. Universul Juridic, București 2010

N. Volonciu – Tratat de procedură penală, ediția a III-a, vol. I și II, Ed. Paideia, București, 1993-1994;

N. Volonciu N. și Raluca Moroșanu – Codul de procedură penală art 415-464, comentat, Ed. Hamangiu, București, 2007

Negulescu, G. Alexianu, Tratat de drept public, vol. II, Ed.Casa Școalelor, București, 1943

P. Zidaru – Comentarii, Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, Ed. Hamangiu, București 2008

P. Sarbulescu, V. Stoican – Amânarea executării pedepsei închisorii, R.R.D. nr. 4/1973

R. Stănoiu – Asistența juridică internațională în materie penală, Ed. Academiei, București, 1977

Tulbure Adrian Ștefan, Angela Maria Tatu – Tratat de Drept Procesual Penal, Ed II-a, Ed. All Beck București, 2003;

Tr.Pop, Drept procesual penal, vol. IV partea specială, Tipografia Națională SA Cluj, 1948

V. Dongoroz , S. Kahane , C. Bulai . ș.a. – Explicații teoretice ale codului de procedură penală. Partea generală, vol. I (1975), vol. II (1976), Ed. Academiei, București;

V.Dongoroz – în lucrarea colectivă Explicații teoretice ale Codului de procedură penală, partea generală, vol. V, ediția a doua, Ed. Academiei Române, București, 2003

V. Panțurescu – Codul de procedură penală adnotat, București, 1940;

V.M. Ciobanu – Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. I, Teoria generală, Ed. Național, București, 1996

C. Mitrache – Dreptul penal român, Partea generală, Ed. Casa de editură și presă „Șansa”, București, 2002;

C. Bîrsan, Covenția Europeană a Drepturilor Omului – comentariu pe articole, vol. I. Drepturi și libertăți, Ed. All Beck, București 2005.

C. Bulai – Manual de drept penal, partea generală, Ed ALL, București, 1997

C. Mitrache, C. Mitrache – Drept penal, Ed. Universul Juridic, București 2010

C.C. Ghigheci, M. Vasilescu – Rolul și locul judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, R.D.P. nr. 4/2008

Daneș Ștefan – Înlocuirea răspunderii penale, Ed. științifică, București, 1997;

D. Lupașcu – Punerea în executare a pedepselor principale, Ed. Rosetti, București, 2003;

D. Lupașcu – Codul penal și Noul Cod Penal, Ed. Universul Juridic, București 2012

E. Popescu, I. Damian – Discuții în legătură cu exercitarea acțiunii penale atunci când partea vătămată care a făcut plângerea prealabilă a decedat, în Dreptul nr. 5/1999

G. Teodoru – Tratat de Drept procesual penal, Editura Hamangiu, București, 2007;

G.Antoniu, N.Volonciu, N.Zaharia – Dicționar de procedură penală, Ed. științifică și enciclopedică, București, 1988

Gh.Mateuț – Tratat de procedură penală, partea generală, vol I, Ed. C.H.Beck, București 2007,

Gr. Theodoru – Tratat de Drept procesual penal, Ed. Hamangiu, București, 2007,

Gr. Theodoru – Drept procesual penal, vol. II, Parte specială, Fundația pentru cultură și știință “Moldova”, Ed. Cugetarea, Iași, 1998

H. Diaconescu – Noi limitări aduse principiului oficialității procesului penal prin prevederile art. 2781 din Codul de procedură penală, în Dreptul nr. 3/2004

I. Neagu – Tratat de procedură penală, Ed. Global Lex, București, 2002;

I. Neagu – Tratat de procedură penală, Editura Pro, 1997

I. Stoenescu, S. Zilberstein – Tratat de Drept procesual civil. Teoria generală, T.U.B., 1981.

I. Florian – Importanța pe care o prezintă stabilirea datei rămânerii definitive a hotărârilor judecătorești, în Dr. nr. 3, 1997

I.Griga – Drept procesual penal. Partea Generală, Editura Oscar Print, București, 2004

I. Oancea – Drept execuțional penal, Ed. All, București, 1998;

J.Vincent, S.Guichard, G.Montagnier, A.Varinard, Institution Judiciaires, 7e edition, Dalloz, Paris, 2003

Mihaela Alexandru – Participația penală, Editura Hamangiu, București, 2008

M.-A. Tatu (I), V.Pătulea (II) – Limitele principiului disponibilității în procesul penal, Dreptul nr. 2/2002

M. Basarab – Drept penal, partea generală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983

M. Udroiu – Procedură penală. Partea specială, Ed. Universul Juridic, București 2010

N. Volonciu – Tratat de procedură penală, ediția a III-a, vol. I și II, Ed. Paideia, București, 1993-1994;

N. Volonciu N. și Raluca Moroșanu – Codul de procedură penală art 415-464, comentat, Ed. Hamangiu, București, 2007

Negulescu, G. Alexianu, Tratat de drept public, vol. II, Ed.Casa Școalelor, București, 1943

P. Zidaru – Comentarii, Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, Ed. Hamangiu, București 2008

P. Sarbulescu, V. Stoican – Amânarea executării pedepsei închisorii, R.R.D. nr. 4/1973

R. Stănoiu – Asistența juridică internațională în materie penală, Ed. Academiei, București, 1977

Tulbure Adrian Ștefan, Angela Maria Tatu – Tratat de Drept Procesual Penal, Ed II-a, Ed. All Beck București, 2003;

Tr.Pop, Drept procesual penal, vol. IV partea specială, Tipografia Națională SA Cluj, 1948

V. Dongoroz , S. Kahane , C. Bulai . ș.a. – Explicații teoretice ale codului de procedură penală. Partea generală, vol. I (1975), vol. II (1976), Ed. Academiei, București;

V.Dongoroz – în lucrarea colectivă Explicații teoretice ale Codului de procedură penală, partea generală, vol. V, ediția a doua, Ed. Academiei Române, București, 2003

V. Panțurescu – Codul de procedură penală adnotat, București, 1940;

V.M. Ciobanu – Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. I, Teoria generală, Ed. Național, București, 1996