Punerea In Executare a Hotararilor Judecatoresti
Cuprins
CAPITOLUL I – CONSIDERAȚII GENERALE
Secțiunea 1. Introducere
Justiția penală, izvorâtă din necesitatea de judecare a proceselor ca urmare a încălcării legilor, este de neconceput fără existența unor reguli procedurale precise, clare și ferme totodată, cu rol determinant în disciplinarea conduitei participanților procesuali.
Conceptul de „judecată” – atât în sens restrâns, ca operațiune logică prin care completul de judecată soluționează cauza cu care a fost învestit, cât și în accepțiunea largă, care presupune un ansamblu de activități desfășurate în principal de instanța de judecată, cu participarea activă atât a procurorului, cât și a părților asistate de apărători – are ca finalitate și deziderat aflarea adevărului cu privire la fapta și la inculpatul cu care instanța a fost sesizată.
Semnificația deosebită a judecății ca fază a procesului penal rezultă, printre altele, din caracterul indispensabil al acestei etape în derularea procedurii judiciare în ceea ce privește aplicarea sancțiunilor prevăzute de legea penală celor care au săvârșit infracțiuni, știut fiind că prin intermediul judecății este posibilă rezolvarea cu caracter definitiv a cauzei penale, deci atingerea scopului procesului penal.
Pe de altă parte, judecătorul este singurul cu atribuții de jurisdicție, aspect consacrat constituțional, iar faza de judecată își merită importanța acordată și prin aceea că instanța verifică întreaga activitate procesuală desfășurată, atât anterior judecării cauzei, cât și pe parcursul cercetării judecătorești.
În fine, actul de justiție într‐o cauză penală – în sensul condamnării inculpatului ori al achitării celui găsit nevinovat – se obține numai prin hotărârea definitivă a instanței de judecată, care are putere de lege și se impune a fi executată în toate dispozițiile ei.
Analiza evoluției normelor de procedură penală de‐a lungul timpului – din antichitate, când dispozițiile de procedură penală îmbrăcau cel mai adesea forma unei procesiuni religioase, în timpul feudalității, când justiția penală era împărțită de o serie de tribunale alcătuite sub semnul autorității statale, ori în contextul marilor transformări în domeniul justiției penale după izbucnirea Revoluției franceze din 1789, ce a culminat cu
adoptarea Codului de procedură penală francez, adevărat model pentru toate legiuirile procedurale moderne, izvor de idei noi, liberale – determină concluzia că prioritară în realizarea justiției represive a fost concepția asupra dreptului de a pedepsi.
Un asemenea concept a cunoscut definiri și redefiniri, în raport cu epoca istorică în care reacția represivă a aparținut fie victimei infracțiunii, fie puterii publice.
O judecată, în sensul real al noțiunii, guvernată de reguli procedural stricte, fundamentată pe un sistem propriu care să dirijeze desfășurarea procesului penal, s‐a conturat în momentul în care dreptul de a pedepsi a trecut asupra puterii publice, evoluția ulterioară a procedurilor judiciare constituind, în fapt, o alternanță a două sisteme procedurale tipice, total diferite, inspirate de concepțiile diametral opuse asupra lumii și societății, de atitudinea diferită față de drepturile și libertățile omului, față de ideea
de dreptate și justiție.
În evoluția istorică a procedurii penale s‐a remarcat și un al treilea sistem, cel eclectic (mixt), care a reprezentat, în fapt, o îmbinare a trăsăturilor caracteristice ale sistemelor acuzatorial și inchizitorial, iar, din perspectiva necesității perfecționării sistemului, legislațiile procedural actuale s‐au văzut obligate a permite modificări în planul normelor, în scopul de a corespunde deplin principiilor fundamentale ale procesului penal.
În acest sens, se impune constatarea că normele de procedură aveau menirea de a însoți normele de drept substanțial și ele trebuiau să fie inspirate de legile europene și de marii specialiști în dreptul penal ai țărilor apusene.
În chip natural, și evoluția legislației procedurale din țara noastră, similar legislațiilor europene, a cunoscut influențe benefice, de inspirație bizantină, iar reformele judiciare ale timpului au marcat schimbări importante, Codul de procedură penală al Principatelor Unite Române din 2 decembrie 1864, promulgat sub titlul de „Codice de procedură criminală” reprezentând un mare pas în modernizarea reglementării procedural penale.
Conceput și elaborat după Codul de instrucție criminală francez din 1808, Codul de procedură penală al Principatelor Unite Române a marcat în premieră, în evoluția legiuirilor procedurale românești, reglementarea în detaliu a procesului penal, a instituțiilor sale fundamentale, reprezentând o primă construcție modernă, profundă și solidă.
Dovadă în acest sens stă, printre altele, faptul că o serie de instituții care și‐au găsit consacrarea în Codul de procedură penală din 2 decembrie 1864 și care defineau procesul penal se regăsesc și în procedura penală actuală, spre exemplu, participanții la procesul penal, acțiunea public exercitată de procuror, acțiunea privată etc.
Codul de procedură penală Carol al II‐lea, din 17 martie 1936 , a conturat și mai clar conceptele de „inculpat”, „prevenit”, „acuzat”, „condamnat”, statuând asupra rolului Ministerului Public în exercitarea acțiunii penale și punerea în mișcare din oficiu a acestei pârghii de tragere la răspundere penală, distingând, în același timp, asupra fazelor procesuale ale procedurii judiciare, pentru prima dată.
Codul de procedură penală adoptat prin Legea nr. 29/1968, publicat în B. Of. nr. 145‐146 din 12 noiembrie 1968, cu completările și modificările ulterioare, a consacrat procesul penal ca fiind întreaga activitate desfășurată de organele judiciare și ceilalți participanți, într‐o succesiune coordonată și progresivă, prin care se urmărește aflarea adevărului și pronunțarea unei soluții juste în legătură cu conflictul de drept dedus spre
rezolvare.
Procesul penal român reflectă, pe întreaga sa derulare, o contradictorialitate tacită de interese, în contextul manifestării concomitente a două acțiuni contradictorii: acțiunea de tragere la răspundere penală și acțiunea de apărare de răspundere penală.
Purtând amprenta unei asemenea contradictorialități, procesul penal român parcurge diferite faze procesuale, etape, diviziuni în cadrul cărora organele specializate își exercită atribuțiile conform funcțiilor procesuale conferite de legiuitor, desfășurând în mod progresiv acțiuni specific pentru realizarea scopului procesului penal și înfăptuirea justiției penale.
Având în vedere aceste considerente ratio legis, legiuitorul a ales să adopte o poziție tranșantă în a simplifica procedura de judecată și din perspectiva imposibilități extinderii acestuia, eliminând astfel o serie de controverse apărute atât în doctrină, cât și în practica judicară și asigurând, de asemenea, deplina respectare a principiului separației funcțiilor judicare în procesul penal, a caracterului echitabil al procesului,
În art. 3 Noul Cod de procedură penală este consacrat un principiu nou al procesului penal, care nu își are corespondent în vechiul cod, respectiv principiul separării funcțiilor judiciare. Acest principiu era abordat în doctrină, însă viziunea era diferită de cea din noul cod, deoarece se făcea distincție între funcțiile procesuale de acuzare, de apărare și de judecată.
Principala noutate adusă de principiul separării funcțiilor judiciare în noul Cod de procedură penală constă în aceea că el are în vedere doar organele judiciare care au competențe în procesul penal, neavând în vedere și pe inculpat sau persoanele vătămate. Astfel, s-a considerat că separarea funcțiilor judiciare presupune separarea activităților îndeplinite de organele de cercetare penală, procuror, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară și instanța de judecată.
În acest mod, noul Cod de procedură penală s-a depărtat de concepția vechiului cod, care reglementa doar activitatea organelor de urmărire penală și a instanței de judecată, dar nu a mers până la capăt cu separarea clară între cele trei funcții procesuale principale, respectiv funcția de judecată, funcția de acuzare și funcția de apărare.
Această separare ar fi fost una de substanță, deoarece ar fi consacrat o situație existentă în fapt și, în același timp, ar fi reglementat un principiu fundamental din sistemul adversial, care a stat la baza reglementărilor moderne ale fazei de judecată, inclusiv în sistemele continentale.
Totodată, reglementarea principiului separării funcțiilor procesuale în acest mod ar fi acordat importanța cuvenită funcției de apărare în cadrul unui proces penal modern, ridicând-o la nivelul funcției corelative de acuzare. Prin menținerea acestei situații confuze cu privire la separarea celor trei funcții procesuale (de judecată, de acuzare și de apărare), se perpetuează incertitudinea din vechiul Cod de procedură penală cu privire la rolul procurorului în faza de judecată, dar și cu privire la interesele contrare pe care le au procurorul și inculpatul în cadrul fazei de judecată a procesului penal.
Explicațiile pentru care legiuitorul noului Cod de procedură penală a optat să nu reglementeze explicit principiul separării celor trei funcții procesuale – de judecată, de acuzare și de apărare – pot fi multiple. În primul rând, așa cum am arătat anterior, codul nu consacră un principiu al acuzării în adevăratul sens al cuvântului, deoarece procurorul nu își poate retrage acuzația după sesizarea instanței de judecată, astfel încât, în lipsa acuzației, să nu fie posibilă continuarea procesului penal. Aceasta ar fi fost o consecință firească a principiului separării funcției de acuzare și de judecată, așa cum este ea consacrată în sistemele de sorginte adversială, unde își are originea această regulă.
Se pare că, deși noul Cod de procedură penală a preluat mai multe elemente de drept adversial, inclusiv principiul oportunității urmăririi penale (într-o formă limitată), elementele de tip inchizitorial au cântărit mai mult în această opțiune. Or, continuarea judecății chiar și în lipsa unei susțineri a funcției acuzării de către organul care o exercită este un element de natură inchizitorială.
De asemenea, deși noul cod reglementează ca principiu fundamental dreptul la apă- rare al părților și subiecților procesuali principali, nu a reglementat distinct o funcție de apărare pe care ar trebui să o exercite inculpatul, deoarece s-a menținut principiul fundamental de sorginte inchizitorială al aflării adevărului, prin obligația organelor de urmărire penală de a administra probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului. Or, această regulă este incompatibilă cu existența unei funcții specializate a apărării, care să fie exercitată doar de către inculpat, personal sau prin avocat. Ea este mai degrabă o caracteristică a unui sistem inchizitorial, care nu cunoaște principiul separării funcțiilor procesuale.
Așadar, chiar dacă nu aceasta este concepția tradițională în legătură cu principiul separării funcțiilor judiciare, noul cod consacră în art. 3 alin. (1) Noul Cod de procedură penală următoarele funcții judiciare: funcția de urmărire penală, funcția de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală, funcția de verificare a legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată și funcția de judecată.
Cum principiul separării funcțiilor judiciare presupune ca fiecare dintre ele să fie exercitată de un organ diferit, potrivit art. 3 alin. (4)-(7) Noul Cod de procedură penală, funcția de urmărire penală este exercitată de procuror și de organele de cercetare penală, funcția de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală este exercitată de judecătorul de drepturi și libertăți, funcția de verificare a legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată este exercitată de judecătorul de cameră preliminară și funcția de judecată se realizi procesului penal și înfăptuirea justiției penale.
Având în vedere aceste considerente ratio legis, legiuitorul a ales să adopte o poziție tranșantă în a simplifica procedura de judecată și din perspectiva imposibilități extinderii acestuia, eliminând astfel o serie de controverse apărute atât în doctrină, cât și în practica judicară și asigurând, de asemenea, deplina respectare a principiului separației funcțiilor judicare în procesul penal, a caracterului echitabil al procesului,
În art. 3 Noul Cod de procedură penală este consacrat un principiu nou al procesului penal, care nu își are corespondent în vechiul cod, respectiv principiul separării funcțiilor judiciare. Acest principiu era abordat în doctrină, însă viziunea era diferită de cea din noul cod, deoarece se făcea distincție între funcțiile procesuale de acuzare, de apărare și de judecată.
Principala noutate adusă de principiul separării funcțiilor judiciare în noul Cod de procedură penală constă în aceea că el are în vedere doar organele judiciare care au competențe în procesul penal, neavând în vedere și pe inculpat sau persoanele vătămate. Astfel, s-a considerat că separarea funcțiilor judiciare presupune separarea activităților îndeplinite de organele de cercetare penală, procuror, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară și instanța de judecată.
În acest mod, noul Cod de procedură penală s-a depărtat de concepția vechiului cod, care reglementa doar activitatea organelor de urmărire penală și a instanței de judecată, dar nu a mers până la capăt cu separarea clară între cele trei funcții procesuale principale, respectiv funcția de judecată, funcția de acuzare și funcția de apărare.
Această separare ar fi fost una de substanță, deoarece ar fi consacrat o situație existentă în fapt și, în același timp, ar fi reglementat un principiu fundamental din sistemul adversial, care a stat la baza reglementărilor moderne ale fazei de judecată, inclusiv în sistemele continentale.
Totodată, reglementarea principiului separării funcțiilor procesuale în acest mod ar fi acordat importanța cuvenită funcției de apărare în cadrul unui proces penal modern, ridicând-o la nivelul funcției corelative de acuzare. Prin menținerea acestei situații confuze cu privire la separarea celor trei funcții procesuale (de judecată, de acuzare și de apărare), se perpetuează incertitudinea din vechiul Cod de procedură penală cu privire la rolul procurorului în faza de judecată, dar și cu privire la interesele contrare pe care le au procurorul și inculpatul în cadrul fazei de judecată a procesului penal.
Explicațiile pentru care legiuitorul noului Cod de procedură penală a optat să nu reglementeze explicit principiul separării celor trei funcții procesuale – de judecată, de acuzare și de apărare – pot fi multiple. În primul rând, așa cum am arătat anterior, codul nu consacră un principiu al acuzării în adevăratul sens al cuvântului, deoarece procurorul nu își poate retrage acuzația după sesizarea instanței de judecată, astfel încât, în lipsa acuzației, să nu fie posibilă continuarea procesului penal. Aceasta ar fi fost o consecință firească a principiului separării funcției de acuzare și de judecată, așa cum este ea consacrată în sistemele de sorginte adversială, unde își are originea această regulă.
Se pare că, deși noul Cod de procedură penală a preluat mai multe elemente de drept adversial, inclusiv principiul oportunității urmăririi penale (într-o formă limitată), elementele de tip inchizitorial au cântărit mai mult în această opțiune. Or, continuarea judecății chiar și în lipsa unei susțineri a funcției acuzării de către organul care o exercită este un element de natură inchizitorială.
De asemenea, deși noul cod reglementează ca principiu fundamental dreptul la apă- rare al părților și subiecților procesuali principali, nu a reglementat distinct o funcție de apărare pe care ar trebui să o exercite inculpatul, deoarece s-a menținut principiul fundamental de sorginte inchizitorială al aflării adevărului, prin obligația organelor de urmărire penală de a administra probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului. Or, această regulă este incompatibilă cu existența unei funcții specializate a apărării, care să fie exercitată doar de către inculpat, personal sau prin avocat. Ea este mai degrabă o caracteristică a unui sistem inchizitorial, care nu cunoaște principiul separării funcțiilor procesuale.
Așadar, chiar dacă nu aceasta este concepția tradițională în legătură cu principiul separării funcțiilor judiciare, noul cod consacră în art. 3 alin. (1) Noul Cod de procedură penală următoarele funcții judiciare: funcția de urmărire penală, funcția de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală, funcția de verificare a legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată și funcția de judecată.
Cum principiul separării funcțiilor judiciare presupune ca fiecare dintre ele să fie exercitată de un organ diferit, potrivit art. 3 alin. (4)-(7) Noul Cod de procedură penală, funcția de urmărire penală este exercitată de procuror și de organele de cercetare penală, funcția de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală este exercitată de judecătorul de drepturi și libertăți, funcția de verificare a legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată este exercitată de judecătorul de cameră preliminară și funcția de judecată se realizează de către instanța de judecată.
În practica judiciară s-a reținut că nu există date din care să rezulte că, prin soluționarea în cursul urmăririi penale a unei cereri a Ministerului Public, judecătorul ar fi considerat părtinitor și, ca atare, nu ar mai putea să compună un tribunal independent.
Îndeplinirea de către un judecător a unor proceduri în faza de urmărire penală, care nu se referă la privarea de libertate a acuzatului, ci la oportunitatea strângerii unor probe, fără ca prin aceste acte judecătorul să se fi pronunțat pe oportunitatea trimiterii în judecată, nu determină incompatibilitatea acestuia de a soluționa pe fond cauza. Mai mult decât atât, întrebările la care trebuie să răspundă un judecător atunci când ia decizii anterioare procesului nu sunt aceleași cu cele din cadrul deciziei sale finale.
Atunci când dispune asupra unui arest preventiv sau ia alte decizii anterioare procesului, judecătorul evaluează datele disponibile pentru a constata dacă suspiciunea poliției sau a procurorului este întemeiată; atunci când se emite judecata la finalul procesului, el trebuie să evalueze dacă probele care au fost produse și dezbătute în instanță sunt suficiente pentru a dovedi vinovăția. Suspiciunea și probarea oficială a vinovăției nu trebuie considerate ca fiind același lucru.
În concluzie, declarația de abținere a fost respinsă. Hotărârea prezentată abordează problema aplicării în timp a dispozițiilor noului Cod de procedură penală privind separarea funcțiilor judiciare.
Cum aceste dispoziții se aplică doar actelor procesuale efectuate după intrarea în vigoare a noului cod, un act efectuat de judecătorul de cameră preliminară în cursul urmăririi penale, anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, nu îl face incompatibil cu exercitarea funcțiilor de cameră preliminară și de judecată, deoarece nu exista o separare a funcțiilor judiciare în vechiul cod.
Așadar, emiterea de către judecătorul de cameră preliminară a unei autorizații de percheziție anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală nu îl face pe acesta incompatibil cu exercitarea funcției de cameră preliminară sau de judecată, după intrarea în vigoare a acestuia. Dacă este vorba însă de o propunere de arestare preventivă, care atrăgea incompatibilitatea judecătorului și sub imperiul vechiului Cod de procedură penală, atunci această incompatibilitate va exista în continuare și după intrarea în vigoare a noului cod.
În art. 4 Noul Cod de procedură penală este consacrat principiul prezumției de nevinovăție, împreună cu un corolar al acestuia, desemnat prin adagiul in dubio pro reo. Se consideră în general că prezumția de nevinovăție are natura unei garanții procesuale acordate persoanelor urmărite penal sau judecate. Chiar dacă o singură persoană cercetată ar fi fost găsită nevinovată, tot s-ar fi justificat instituirea acestei prezumții pentru toate persoanele care urmează a fi cercetate.
În literatura de specialitate, se subliniază că este fundamental a se asigura obiectivitatea tragerii la răspundere penală a unei persoane care a săvârșit o infracțiune, iar, pentru îndeplinirea nobilului considerent al părtinirii în înfăptuirea actului de justiție, cel ce sesizează instanța nu poate fi în nici un caz judecătorul cauzei.
Anticipând orientarea legiuitorului în eliminarea instituției extinderii procesului penal, a limitelor obiectului judecății, se remarcă că judecătorul poate să soluționeze corect o cauză doar dacă acesta se poate bucura de libertatea aprecierilor și convingerilor sale, fără a fi ori a se lăsa influențat de vreo pronunțare anticipată, precum aceea a extinderii obiectului judecății.
Se consideră că exercitarea acțiunii penale trebuie să fie și să rămână prerogativa exclusivă a procurorului, constituind, în același timp, cerința decisivă, pentru ca instanța să își exercite pe deplin atribuțiile jurisdicționale, instanța de judecată fiind nevoie însă a rezolva conflictul de drept penal dedus judecății într-o manieră total obiectivă și fără să inițieize ori exercite în vreun fel funcția de învinuire.
În același context, am recunoscut imposibilitatea instanței de judecată de a proceda la autoseiszare – la extinderea obiectului judecății – fără a aduce atingere unor principii fundamentale, precum acela al separației funcției judiciare în procesul penal, dar și al prezumției de nevinovăție, creearea unor probleme serioase din punct de vedere al pronunțării unor soluții legale și temeninice, în împrejurarea în care probatoriul administrat într-o cauză penală duce la concluzia că inculpatul care face obiectul judecății a comis o altă faptă penală decât ceea cu care instanța deja fusese sesizată ori că o altă persoană a contribuit la comiterea infracțiunii deduse inițial judecății.
Literatura de specialitate a distins două poziții, opinii care s-au exprimat în legătură cu posibilitatea extinderii obiectului judecății. Pe de o parte, s-a susținut argumentat că instanța trebuie să aibă beneficiul de a judeca nu în limitele în care a fost sesizată prin rechizitoriu, ci în raport cu situația de fapt ce a s-a conturat din cercetarea judecătorească, sens în care s-a arătat că instanța trebuie să aibă un drept nelimitat de a extinde procesul penal cu privire la acte, fapte și persoane, indiferent dacă procurorul participă sau nu particpă la judecată.
Adepții acestui punct de vedere concep urmărirea penală doar ca fiind un mecanism de pregătire în condiții bune a judecății în primă instanță, iar cu privire la poziția judecătorului, apreciază că acesta nu trebuie să fie îngrădit în rezolvarea conflictului de drept.
În doctrină, s-a constat, cu caracter de noutate, menționarea judecătorului de drepturi și libertăți și a judecătorului de cameră preliminară, iar analiza atentă a atribuțiilor acestora în exercitarea funcției judiciare arată că rolul lor este unul bine determinat și menit să asigure celeritatea procesului penal.
În raport cu instituția extinderii obiectului judecății – instituție care în noul Cod de procedură penală, nu o mai regăsim – este de observat că prin mecanismul pus la îndemână de legiuitor – procedura judecătorului de cameră preliminară – s-a asigurat verificarea legalității trimiterii probelor și a efectuării actelor procesuale de către organul de urmărire penală, prin posibilitatea dată judecătorului de cameră preliminară de a soluționa plângerile împotriva soluției de neurmărire sau netrimitere în judecată, precum și în alte situații expres prevăzute de prevederile legale.
Într-un asemenea context, prevederea unor instituții precum extinderea obiectului judecății, fie în varianta extinderii acțiunii penale pentru alte acte materiale, fie în aceea a extinderii procesului penal pentru alte fapt sau cu privire la persoane – în cursul judecății -, nu și-a mai găsit eficiență în împrejurarea în care o astfel de instiuție era pusă sub semnul întrebării, cel puțin din două puncte de vedere.
Pe de o parte, noua viziune asupra rolului competențelor organelor judiciare are nevoie de consacrarea legislativă a principiului separării funcțiilor judiciare în procesul penal, iar, pe de altă parte, o contribuție cu adevărat importantă referitoare la celeritatea procedurii penale impunea prevederi care să nu permită, mai ales în cursul cercetării judecătorești, posibilitatea prelungirii activității jurisdicționale.
Un demers eficace și complet asupra obiectului judecății și a extinderii acesteia implică și obligă la o analiză aprofundată privitoare la faza procesuală a judecății penale, a activității de judecată desfășurate în fața primei instanțe de judecată, luând în seamă faptul că judecata în primă instanță constituie o etapă sine qua non în sistemul fazei de judecată, știut fiind că nici o cauză penală nu poate să își afle soluționarea în apel sau recurs . potrivit vechii reglementării – , ori în apel – potrivit actualului Cod de procedură penală – , fără să fi parcurs mai întîi etapa judecății în primă instanță.
La fel de adevărat este și că devine pe deplin posibil ca hotărârea pronunțată de prima instanță, prin care s-a soluționat fondul cauzei, să constituie unicul act deliberativ și să se bucure de autoritate de lucru judecat în împrejurarea în care nu s-a exercitat calea de atac pusă la îndemână de către legiuitor.
Secțiunea 2. Acțiunile în procesul penal
Subsecțiunea 1. Acțiunea penală
Acțiunea penală este mijlocul prin intermediul căruia se realizează tragerea la răspundere penală și pedepsirea celui vinovat de săvârșirea unei infracțiuni. Acțiunea penală nu se naște din săvârșirea infracțiunii, ci din norma juridică prin care o anumită faptă este considerată ca infracțiune. Din săvârșirea faptei se naște doar folosința sau exercițiul acțiunii. Acțiunea penală este o importantă instituție a dreptului procesual penal întrucât este mijlocul legal prin intermediul căruia se realizează scopul procesului penal.
Prin punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva suspectului, acesta devine inculpat, parte în procesul penal. Actul prin care se pornește acțiunea penală împotriva cuiva, se numește act de inculpare. Ordonanța procurorului sau rechizitoriul emis de acesta sunt cele mai uzuale acte de inculpare.
Obiectul acțiunii penale îl constituie tragerea la răspundere penală a infractorului. Acțiunea penală se exercită în tot cursul procesului penal.
Săvârșirea unei fapte penale provoacă declanșarea unei acțiuni penale, iar subiecții raportului juridic născut din săvârșirea acelei fapte devin subiecții acțiunii, cu calități inverse însă.
Subiectul activ principal al acțiunii penale și titular al acesteia este întotdeauna statul. Statul exercită acțiunea penală prin intermediul procurorului.
Subiect activ secundar al acțiunii penale este persoana vătămată prin infracțiune.
Subiect pasiv al acțiunii penale este întotdeauna persoana care a comis infracțiunea și care este trasă la răspundere penală. Întrucât răspunderea penală este personală și acțiunea penală este personală, ea exercitându-se numai împotriva celui ce a săvârșit infracțiunea.
Acțiunea penală se caracterizează prin anumite trăsături specifice:
acțiunea penală aparține statului, care prin organele sale specializate are dreptul să tragă la răspundere penală persoanele care comit infracțiuni
acțiunea penală este obligatorie, întrucât infracțiunile sunt fapte socialmente periculoase pentru reprimarea cărora statul este dator să intervină. De la caracterul obligatoriu al acțiunii penale fac excepție faptele pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de depunerea plângerii penale prealabile.
acțiunea penală este indisponibilă deoarece odată pusă în mișcare, ea nu poate fi retrasă, ci trebuie continuată până la stingerea ei. Acțiunea penală se poate stinge atât în cursul urmăririi penale cât și în cursul judecății, prin rămânerea definitivă a soluției ce se dă în cauza penală.
acțiunea penală este indivizibilă, exercitarea ei extinzându-se asupra tuturor participanților la infracțiune. Oricând s-ar descoperi ulterior noi participanți la săvârșirea infracțiunii, acțiunea penală se extinde și asupra acestora.
acțiunea penală este individuală, adică poate fi exercitată numai împotriva inculpatului. Nimeni nu poate cere să fie subiect pasiv al acțiunii penale, alături de inculpat sau în locul acestuia.
Punerea în mișcare a acțiunii penale nu trebuie confundată cu momentul începerii urmăririi penale. Imediat ce organele de urmărire penală au fost sesizate cu comiterea unei infracțiuni, ele declanșează procesul penal prin începerea urmăririi penale.
Nu întotdeauna însă, odată cu declanșarea procesului penal, organele de urmărire penală pun în mișcare și acțiunea penală. Începerea urmăririi penale poate avea loc “in rem” (pentru faptă) sau “in personam”, pe când punerea în mișcare a acțiunii penale se realizează numai “in personam” (față de persoană), ceea ce înseamnă că pentru a putea fi pusă în mișcare acțiunea penală este necesar ca persoana care urmează să fie trasă la răspundere penală să fie cunoscută cu toate datele ei de stare civilă.
De cele mai multe ori, de la momentul săvârșirii infracțiunii și până la identificarea autorului ei trece o anumită perioadă de timp. De aceea, de regulă, momentul începerii urmăririi penale și cel al punerii în mișcare a acțiunii penale nu coincid.
Pentru punerea în mișcare a acțiunii penale există două feluri de condiții: pozitive și negative.
Condițiile pozitive constau în constatarea că s-a săvârșit o infracțiune și în cunoașterea identității persoanei care a săvârșit-o.
Pentru punerea în mișcare acțiunii penale trebuie să existe temeiuri suficiente (probe) din care să rezulte presupunerea rezonabilă că o anumită persoană a comis o infracțiune și nu doar simple bănuieli. Probele nu trebuie confundate cu existența unei convingeri depline că persoana respectivă a comis infracțiunea; convingerea deplină se formează numai în cursul defășurării ulterioare a procesului penal.
Condițiile negative constau în inexistența vreunui caz din cele prevăzute în articolul 16 din Noul Cod de procedură penală.
Toate cazurile de la art. 16, vor atrage în cursul urmăriririi penale, soluția clasării.
În cursul judecății, intervenția vreunuia dintre cazurile de la art. 16 lit. „a”-„d” vor determina soluția achitării, pe când cazurile de la litera „e” până la litera “j” vor impune soluția de încetare a procesului penal.
Dacă nu există nici unul din cazurile care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale, aceasta va fi exercitată, adică va fi susținută în vederea tragerii la răspundere penală a inculpatului. Procurorul și organele de cercetare penală au obligația să exercite acțiunea penală pe tot parcursul urmăririi penale. În timpul judecării cauzei, acțiunea penală se exercită tot de către procuror. În mod normal, acțiunea penală se stinge prin judecată, adică prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești.
Dacă însă există vreo cauză de împiedicare, acțiunea penală nu va putea fi exercitată și va fi stinsă, iar soluția ce se va pronunța va fi diferită în funcție de momentul adoptării ei.
Astfel, în cursul urmăririi penale, dacă se ivește vreun caz de împiedicare a exercitării acțiunii penale, procurorul va dispune clasarea cauzei.
În cursul judecății cauzei, instanța de judecată va pronunța:
achitarea, când există vreunul din cazurile prevăzute în articolul 16 lit. a – d,
înceterea procesului penal, când există vreunul din cazurile prevăzute în art. 16 literele e – j.
Subsecțiunea 2. Acțiunea civilă
Acțiunea civilă este instrumentul juridic prin care sunt trași la răspundere civilă inculpatul și partea responsabilă civilmente, deoarece prin infracțiunea comisă s-au încălcat și normele dreptului civil, astfel încât fapta va atrage atât răspunderea penală cât și răspunderea civilă.
Obiectul acțiunii civile este tragerea la răspundere civilă a inculpatului și eventual, a părții responsabile civilmente. Repararea pagubei se face potrivit dispozițiilor legii civile, în natură sau prin plata unui echivalent bănesc.
Această modalitate de reparare a pagubei are caracter prioritar față de repararea pagubei prin echivalent bănesc.
Paguba cauzată prin infracțiune cuprinde atât paguba efectivă (damnum emergens), folosul nerealizat (lucrum cessans – de exemplu dobânda legală datorată de la săvârșirea infracțiunii și până la achitarea sumei), dar și cheltuielile pe care partea le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.
Restituirea lucrului ca primă modalitate de reparare în natură a pagubei este posibilă ori de câte ori lucrurile care aparțin părții civile au fost ridicate în cursul procesului penal, de la inculpat sau de la persoana care le deține (dobânditorul de bună-credință).
Această măsură poate fi dispusă de către procuror sau de către judecător, în funcție de faza procesuală în care se află cauza.
Restituirea lucrului se face doar dacă nu se stânjenește aflarea adevărului în procesul penal și întotdeauna cu obligația pentru persoana care l-a primit, de a păstra lucrul până la soluționarea definitivă a cauzei.
Dacă prin restituirea lucrului nu se acoperă complet paguba cauzată prin infracțiune, inculpatul va fi obligat în plus și la plata unei despăgubiri care să realizeze astfel o justă reparație a pagubei cauzate (de exemplu, când s-au deteriorat bunurile sustrase).
Restabilirea situației anterioare reprezintă o altă modalitate de reparare în natură a pagubei și se recurge la ea ori de câte ori este posibilă revenirea la situația anterioară săvârșirii infracțiunii. Această măsură se poate dispune numai de către instanța de judecată în cursul judecății.
La desființarea totală sau parțială a unui înscris ca modalitate de reparare în natură a pagubei se recurge de regulă în situația săvârșirii infracțiunilor de fals, când instanța trebuie să dispună desființarea înscrisurilor falsificate.
Repararea pagubei prin echivalent bănesc se realizează prin obligarea inculpatului și a părții responsabile civilmente la plata unei sume de bani, ori de câte ori nu este posibilă repararea în natură.
În practica judiciară s-a recurs la această modalitatede reaparare a pagubei în cazurile în care bunurile sustrase sau obținute prin înșelăciune, abuz de încredere, etc., nu mai sunt găsite, ori sunt distruse; atunci când au fost efectuate cheltuieli cu îngrijiri medicale în ipoteza infracțiunilor contra persoanei; dacă victima infracțiunilor care au dus la moartea acesteia contribuia la întreținerea altei persoane, etc.
Se pot acorda despăgubiri atât pentru prejudiciul efectiv cauzat cât și pentru prejudiciul viitor, dacă producerea lui este neîndoielnică
Acordarea despăgubirilor bănești se poate face atât prin acordarea unei sume globale cât și prin acordarea unor prestații periodice.
Sunt supuse reparării prin echivalent bănesc, atât prejudiciile patrimoniale cât și prejudiciile nepatrimoniale. Repararea prejudiciilor nepatrimoniale are ca fundament legal, art. 1391 din Noul Cod civil.
Caracteristic prejudiciilor nepatrimoniale sau daunelor morale cum mai sunt denumite, este că nu au o valoare economică precis evaluabilă în bani, rămânând la latitudinea instanței, aprecierea cuantumului acestuia. În practica judiciară s-au acordat daune morale pentru prejudicii afective constând în suferințele psihice cauzate de moartea unei persoane iubite, desfigurarea sau îmbolnăvirea gravă, durerile fizice cauzate prin răniri, loviri, vătămări corporale, etc.
Subiecții activi ai acțiunii civile sunt:
partea civilă, adică persoana în dauna căreia s-a produs prejudiciul moral sau material;
Ministerul Public care are obligația să exercite acțiunea civilă în fața instanței de judecată atunci când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau care capacitate de exercițiu restrânsă;
Subiecții pasivi ai acțiunii civile sunt:
inculpatul, care este și subiect pasiv principal al acestei acțiuni, întrucât el este cel care a produs un prejudiciu prin comiterea infracțiunii;
partea responsabilă civilmente este persoana chemată să răspundă în procesul penal, potrivit legii civile pentru pagubele cauzate prin fapta inculpatului.
Spre deosebire de acțiunea penală, acțiunea civilă se pornește și se exercită numai în măsura în care persoana vătămată sau succesorii acesteia înțeleg să fie despăgubiți pentru prejudiciul produs (excepție fac acele cazuri când acțiunea civilă se exercită din oficiu de către procuror).
Ca atare, acțiunea civilă are în principiu caracter disponibil, deși în anumite cazuri menționate mai sus, ea este exercitată din oficiu. Astfel, partea civilă poate renunța în tot sau în parte, la pretențiile civile formulate, până la terminarea dezbaterilor în apel.
Asupra acestei renunțări, partea civilă nu mai poate reveni și nici nu mai are dreptul să introducă acțiune separată la instanța civilă pentru aceleași pretenții. În plus, acțiunea civilă are caracter accesoriu, adică poate fi exercitată în cursul procesului penal numai atunci când poate fi pusă în mișcare acțiunea penală.
Pentru ca acțiunea civilă să fie exercitată în procesul penal, trebuie să fie îndeplinite anumite condiții:
Infracțiunea săvârșită să fi produs un prejudiciu (material sau nepatrimonial). Acțiunea civilă nu se poate exercita decât dacă infracțiunea săvârșită este una de rezultat, nu și în ipoteza unei infracțiuni de pericol. Spre exemplu, conducerea unui autovehicul pe drumurile publice fără permis de conducere este o infracțiune de pericol care exclude producerea vreunui prejudiciu.
Între infracțiunea săvârșită și prejudiciu să existe legătură de cauzalitate. Fără existența acestei legături, persoana care a săvârșit fapta n-ar putea fi obligată la despăgubiri, lipsind temeiul tragerii la răspundere juridică a acelei persoane.
Prejudiciul să fie cert, adică sigur atât sub aspectul existenței sale cât și sub aspectul posibilităților de evaluare. Prejudiciul cert poate fi atât actual cât și viitor. Un prejudiciu cert și viitor este spre exemplu, cel rezultat din pierderea capacității de muncă a unei persoane. Prejudiciul eventual nu poate fi acoperit întrucât există o lipsă de certitudine cu privire la producerea sa în viitor.
Prejudiciul să nu fi fost reparat. De principiu, acoperirea prejudiciului va împiedica exercitarea acțiunii civile, dar trebuie avut în vedere dacă prejudiciul a fost acoperit total sau numai parțial, caz în care acțiunea civilă este exercitabilă. De asemenea, se mai impune a se stabili dacă acoperirea prejudiciului s-a făcut de către terțe persoane care au contribuit la aceasta din dorința de a ajuta victimele infracțiunii și nu pentru a-l degreva pe inculpat de această obligație (de exemplu, cazul colegilor de serviciu care înmânează victimei infracțiunii o sumă de bani pentru ajutorarea acesteia).
Repararea prejudiciului să fie pretinsă de către persoana fizică sau juridică îndreptățită. Pentru obținerea reaparării prejudiciului, persoana păgubită trebuie să-și manifeste voința în acest sens prin constituirea de parte civilă.
În cazul persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, nu este nevoie de manifestarea de voință a acestora, acțiunea civilă exercitându-se din oficiu de către procuror, chiar dacă persoana vătămată nu este constituită parte civilă.
Prin rezolvarea acțiunii civile în cadrul procesului penal trebuie să se acorde o despăgubire integrală. Posibilitățile de plată ale inculpatului și părții responsabile civilmente nu influențează nici existența răspunderii civile și nici cuantumul despăgubirilor ce vor fi acordate.
În fața instanței penale nu pot fi deduse pe calea acțiunii civile alte raporturi juridice decât acelea izvorâte din paguba pricinuită prin infracțiune.
Acțiunea civilă se pune în mișcare prin constituirea ca parte civilă a persoanei vătămate în contra inculpatului sau părții responsabile civilmente.
Dacă dreptul la repararea prejudiciului a fost transmis pe cale convențională unei alte persoane, aceasta nu poate exercita acțiunea civilă în cadrul procesului penal în locul persoanei vătămate. Dacă transmiterea acestui drept are loc după constituirea ca parte civilă, acțiunea civilă poate fi disjunsă.
Constituirea de parte civilă se face printr-o declarație scrisă sau orală în fața organului de urmărire penală sau a instanței de judecată.
Manifestarea de voință a persoanei vătămate în acest sens se poate face în tot cursul urmăririi penale, iar în cursul judecății, numai până la începerea cercetării judecătorești.
Când declarația de constituire ca parte civilă se face oral, organul judiciar are obligația să o consemneze într-un proces verbal sau în încheiere, după caz. Odată cu declarația de constituire ca parte civilă, persoana păgubită trebuie să indice natura și întinderea pretențiilor, a motivelor, precum și a probelor pe care se întemeiază acestea.
Acțiunea civilă se susține în proces de către partea civilă, iar pentru persoanele lipsite de capacitate de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă, acțiunea civilă se susține de către reprezentantul lor legal ori de către procuror, chiar dacă persoana vătămată nu este constituită parte civilă.
În cazul în care partea civilă decedează, se reorganizează, este radiată ori dizolvată în cursul urmăririi penale sau al judecății, se vor introduce în cauză moștenitorii/succesorii în drepturi/lichidatorii acesteia, în măsura în care doresc să intervină în proces.
Opțiunea moștenitorilor/suscesorilor trebuie exprimată în termen de cel mult două luni de la deces, dizolvare, reorganizare ori lichidare.
Decesul/radierea inculpatului va conduce la efecte diferite după cum decesul se produce în faza urmăririi penale sau a judecății.
Când inculpatul decedează/este radiat în cursul urmăririi penale, procesul penal va lua sfârșit, iar partea civilă se va putea adresa instanței civile cu acțiune civilă, separată, împotriva moștenitorilor/succesorilor sau părții responsabile civilmente.
Dacă inculpatul decedează în cursul judecării cauzei, partea civilă are posibilitatea să continue acțiunea civilă în fața instanței penale împotriva moștenitorilor inculpatului și a părții responsabile civilmente.
Când partea responsabilă civilmente decedează, se reorganizează, este radiată ori dizolvată, acțiunea civilă va fi continuată în fața instanței penale, numai dacă partea civilă indică instanței moștenitorii/succesorii în drepturi/lichidatorii acesteia, în termen de cel mult două luni de la data când a luat cunoștință de acea împrejurare.
Acțiunea civilă se rezolvă în cadrul procesului penal atunci când a fost alăturată acțiunii penale și s-a sesizat instanța penală. Odată cu soluționarea laturii penale a cauzei, instanța se va pronunța și asupra laturii civile, având următoarele trei posibilități:
Să respingă acțiunea civilă dacă se dispune achitarea inculpatului în temeiul articolului 10 literele „a” și „c”, datorită lipsei de temei juridic al acțiunii sau dacă lipsește culpa civilă, lipsește paguba ori nu există legătură de cauzalitate între infracțiunea pentru care a fost trimis în judecată inculpatul și paguba produsă.
Să admită acțiunea civilă în totalitate sau în parte atunci când se constată săvârșirea unei fapte penale și producerea unui prejudiciu material sau moral, indiferent dacă se pronunță sau nu condamnarea inculpatului. În cazurile de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal în baza art. 16, literele „b” teza a 2-a, „d” și „h”, dacă prin fapta comisă s-au cauzat prejudicii, instanța va admite acțiunea civilă și va acorda despăgubiri civile celui prejudiciat.
Să lase nesoluționată acțiunea civilă atunci când pronunța achitarea inculpatului în temeiul art. 16 literele „b” teza 1 și „e” precum și când dispune încetarea procesului penal în temeiul art. 16 literele „f”, „g”, „i” și „j” precum și în cazul în care a intervenit un acord de recunoaștere a vinovăției. În aceste cazuri, cel interesat se poate adresa cu acțiune instanței civile.
Ori de câte ori soluționarea acțiunii civile atrage depășirea termenului rezonabil de soluționare a acțiunii penale, instanța penală poate disjunge acțiunea civilă care va rămâne însă în competența instanței penale.
În aceste cazuri, se constituie un dosar separat care va fi soluționat de aceeași instanță.
Disjungerea se poate dispune de instanță din oficiu, la cererea procurorului sau la cererea părților. Încheierea prin care se dispune disjungerea laturii civile este definitivă.
Secțiunea 3. Participanții la procesul penal
În sens larg, prin participanți în procesul penal înțelegem totalitatea organelor judiciare, a părților și a altor subiecți procesuali care își desfășoară activitatea împreună, în procesul penal.
În sens restrâns, în noțiunea de participanți în procesul penal se includ organele judiciare, avocatul, părțile și subiecții procesuali principali.
Pe lângă aceștia, la procesul penal mai participă însă și alte persoane care nu au interese directe în cauză, iar acestea sunt: martorii, experții, interpreții, grefierii, executorii judecătorești, agenții procedurali, precum și alte persoane.
Deși avocatul este inclus în categoria participanților în sens restrâns, el nu este interesat în cauză în mod direct, dar se situează pe poziția părții ori subiectului procesual căruia îi acordă asistență juridică.
În orice cauză penală vor fi însă întotdeauna prezenți anumiți participanți și anume: organele judiciare, precum și suspectul sau inculpatul.
Potrivit Constituției, autoritatea judecătorească se compune din instanțele judecătorești, Ministerul Public și Consiliul Superior al Magistraturii.
Organele judiciare care participă în procesul penal reprezintă statul, iar acestea sunt: instanțele judecătorești, judecătorul de cameră preliminară, judecătorul de drepturi și libertăți, procurorul și organele de cercetare penală.
Subsecțiunea 1. Inculpatul
Inculpatul este persoana fizică sau juridică împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală.
Inculpatul este parte în procesul penal atât în cursul urmăririi penale, cât și în faza camerei preliminare sau a judecății, fiind subiect pasiv atât al acțiunii penale, cât și al acțiunii civile.
Pot avea calitatea de inculpați: autorii, complicii, instigatorii la săvârșirea infracțiunii în forma tentativei, consumată sau epuizată, care au capacitate penală.
Poate avea calitatea de inculpat atât o persoană fizică cât și o persoană juridică. Una sau mai multe persoane pot să dobândească calitatea de inculpat pe parcursul urmăririi penale.
Calitatea de inculpat are caracter personal și netransmisibil, astfel că la decesul persoanei fizice sau la desființarea persoanei juridice, moștenitorii, respectiv succesorii în drepturi, nu dobândesc calitatea de inculpat, ci procurorul va dispune clasrea, iar instanța de judecată încetarea procesului penal.
Față de caracterul personal al răspunderii penale nu este posibilă confiscarea echivalentului valoric al bunului care nu a fost găsit de succesorii legali sau testamentari ai inculpatului în ipoteza în care față de inculpat s-a dispus încetarea procesului penal drept urmare a constatării decesului.
Subsecțiunea 2. Partea vătămată
Este persoana fizică sau juridică ce a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală sau materială, dacă participă în procesul penal. În doctrină se reține că așteptările victimelor de la procesul penal au în vedere patru componente:
Protecția – autorul faptei fie oprit de către stat de a mai comite infracțiuni față de victimă;
Retribuția – înfăptuirea actului de justiție prin tragerea la răspundere a celui vinovat;
Apărarea socială – în exercitarea datoriei civice de prevenire a comiterii de infracțiunii noi;
Despăgubirea – sub forma reparării prejudiciului material sau moral.
Persoana vătămată poate să participe în procesul penal după începerea urmăririi penale in rem, pe parcursul întregii faze de urmărire penală, în faza de cameră preliminară sau în cea de judecată.
Persoana vătămată printr-o faptă penală pentru care acțiunea se pune în mișcare din oficiu, ce nu dorește să participe la procesul penal în această calitate – dobândită ope legis – , trebuie să înștiințeze despre aceasta organul judiciar.
Această manifestare de voință echivalează cu renunțarea la calitatea de persoană vătămată.
Renunțarea la calitatea de persoană vătămată poate să aibă loc și în situația infracțiunilor pentru care se permite împăcarea, deoarece în această ipoteză acțiunea penală se exercită din oficiu.
În schimb, în cauzele în care acțiunea penală se pune în mișcare la plângere prealabilă a persoanei vătămate acesta nu va putea să renunțe la calitatea de persoană vătămată, dar va putea să retragă plângerea prealabilă.
În cauzele în care persoana vătămată a renunțat la această calitate organele judiciare, dacă apreciază necesar, vor putea să procedeze la audierea acesteia în calitate de martor.
Calitatea de persoană vătămată are caracter personal și netransmisibil, astfel că la decesul persoanei fizice sau la desființarea persoanei juridice, moștenitorii respectiv sucesorii în drepturi, nu dobândesc calitatea de persoană vătămată.
Subsecțiunea 3.Partea civilă
Partea civilă este persoana (fizică sau juridică) vătămată ce exercită acțiunea civilă în cadrul procesului penal, solicitând daune interese materiale și/sau morale inculpatului ori părții responsabile civilmente. Una sau mai multe persoane se pot constitui parte civilă în procesul penal fie pe același temeiuri fie pe temeiuri distincte.
Calitatea de parte civilă a persoanei ce a suferit o vătămare prin infrațciune nu înlătură dreptul acesteia de a participa în calitate de persoană vătămată în aceeași cauză.
Conform Noului Cod de procedură penală, dacă persoana vătămată a transmis pe cale convențională dreptul la repararea prejudiciului unei alte persoane, înainte de constituirea ca parte civilă, dobânditorul dreptului litigios nu va putea exercita acțiunea civilă în cadrul procesului penal, ci numai în fața instanței civile. Dacă transmiterea convențională a dreptului la repararea prejudiciului are loc după constituirea ca parte civilă, acțiunea civilă poate fi soluționată în cadrul procesului penal sau disjunsă, pentru a fi soluționată separat de instanța de judecată.
În cazul infracțiunilor silvice, de exemplu, prin care se aduce atingere fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice, calitatea de persoană vătămată ori de parte civilă o pot avea atât ocolul silvic, ca reprezentant al statului, cât și proprietarul fondului forestier, dacă nu este subiect activ al infracțiunii, ce face obliectul procesului.
Dispozițiile procedurale obligă organele de urmărire penală sau instanța de judecată să cheme spre a fi ascultată persoana ce a suferit o vătămare prin infrațciune. Înainte de prima ascultare, persoanei vătămate trebuie să i se pună în vedere că dacă a suferit un prejudiciu material sau o daună morală se poate constitui ca parte civilă. Totodată, trebuie să i se atragă atenția că declarația de constituire ca parte civilă se poate face în tot cursul urmăririi penale, iar în fața primei instanțe, până la începerea cercetării judecătorești.
Subsecțiunea 4.Partea responsabilă civilmente
Reprezintă persoana (fizică sau juridică) care, conform prevederilor legale, are obligația legală sau convențională de a repara în în tot sau parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracțiune și care este chemată să răspundă în proces.
Prin noua definiție, a părții responsabile civilmente se finalizează o largă dezbatere teoretică și practică cu privire la rolul asigurătorului în procesul penal; astfel, conform Noului Cod de procedură penală, asigurătorul va fi considerat parte responsabilă civilmente, fiind persoana ce are obligația contractuală de a repara prejudiciul cauzat printr-o infracțiune comisă de persoana asigurată.
Poate fi parte responsabilă civilmente următoarele persoane:
Persoana care exercită supravegherea copiilor minori la data săvârșirii infracțiunii, chiar dacă aceștia au devenit majori la data sesizării instanței;
Comitenții pentru pagubele prodeuse de prepușii lor; de pildă, încredințarea autovehicului de către proprietar nei alte persoane , având drept consecință producerea unui accident de acesta din urmă, nu poate atrage răspunderea proprietarului pentru accidentul persoanei căreia i-a încredințat autovehiculul spre a îl conduce, în lipsa dovedirii existenței unui raport de prepușenie între cei doi. Tragerea la răspundere a celui ce deține paza juridică a lucrului are loc în baza răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri, iar răspunderea celui ce deține paza materială este o răspundere pentru fapta proprie, nefiind vorba întro asemenea ipoteză despre o răspundere a părții responsabile civilmente pentru fapta altuia care sî atragă incidența prevederiilor C.proc.pen.
Secțiunea 4. Punerea în executare a hotărârilor judecătorești penale – ultima faza a procesului penal
Reprezintă activitate procesuală, efectuată din oficiu, prin care sunt executate dispozițiile hotărârii penale definitive. Nu este nevoie ca Ministerul Public, în calitate de subiect activ al acțiunii penale, să solicite instanței de executare sau judecătorului delegat cu executarea punerea în executare a hotărârii penale executorii.
Hotărârea penală prin care se dispune achitarea sau încetarea procesului penal, fără ca inculpatul să fi fost supus unei măsuri de siguranță ori obligat la plata de despăgubiri nu este susceptibilă a fi pusă în executare.
Competența punerii în executare a hotărârilor penale definitive aparține instanței de executare; hotărârea instanței penale, rămasă definitivă la prima instanță de judecată sau la instanța ierarhic superioară ori la instanța de apel, se pune în executare de către prima instanță de judecată (judecătorie, tribunal sau curte de aoel). Ca excepție, hotprîrile pronunțate în primă instanță de către ICCJ se pun în executare, după caz, de Tribunalul București sau de tribunalul militar.
Când hotârârea rămâne definitivă în fața instanței ierarhic superioare, sau la instanța de apel, aceasta prin biroul de executări penale, trimite instanței de executare un extras din aceea hotărâre, cu datele necesare punerii în executare, în ziua pronunțării hotărârii de către instanța de apel sau, după caz, de către instanța ierarhic superioară.
Secțiunea 5. Caracterul executoriu al hotărârilor penale
Spre deosebire de hotărârile judecătorești civile, care trebuie învestite cu titlu executoriu, hotărârile instanțelor penale devin executorii la data când au rămas definitive.
Hotărârea penală definitivă are autoritate de lucru judecat, dacă este considerată ca fiind expresia adevărului în cauza care a făcut obiectul judecății (res iudicata pro veritate habetur) și nu mai este posibil un nou proces penal împotriva aceleași persoane și cu privire la aceeași faptă (non bis în idem).
Principiul autorității de lucru judecat a hotărârilor penale definitive are două efecte:
un efect pozitiv, care constă în posibilitatea punerii în executare a dispozițiilor cuprinse în hotărâre;
un efect negativ, care constă în împiedicarea unui nou proces împotrivă aceleași persoane și cu privire la aceeași faptă.
Hotărârile nedefinitive sunt executorii atunci când legea dispune această. Este vorba de anumite hotărâri ce pot fi supuse unei căi ordinare de atac care nu suspendă executarea
Hotărârile penale executorii sunt hotărârile judecătorești (încheieri, sentințe, decizii) ce pot fi puse în executare.
În principiu, o hotărâre devine executorie în momentul rămânerii sale definitive.
Secțiunea 6. Momentul rămânerii definitive a hotărârilor judecătorești
Subsecțiunea 1. Rămânerea definitivă a hotărârilor primei instanțe.
Deliberarea și pronunțarea hotărârii de face în ziua în care au avut loc dezbaterile sau la o dată ulterioară, dar fără a depăși o durată de 15 zile de la încheierea dezbaterilor și doar în situații cu caracter excepțional, împrejurare în care părțile prezente vor fi informate de președintele completului asupra datei la care se va pronunța hotărârea.
Luarea hotărârii trebuie să fie rezultatul acordului membrilor completului de judecată asupra soluțiilor date chestiunilor supuse deliberării, iar când unanimitatea nu poate fi întrunită, hotărârea se adoptă cu majoritate.
În situația specifică în care din deliberare se conturează mai mult decât două păreri, judecătorul care opiniează pentru soluția ceea mai severă trebuie să se alăture celei mai apropiate de părerea sa, motivarea opiniei separate fiind obligatorie.
Întrucât este posibil, în practica judiciară, ca în cadrul completului de judecată să nu fie posibilă întrunirea majorității ori a unanimității, legiuitorul a prevăzut ca rezolvarea unei asemenea dificultăți se se facă prin reluarea judecării cauzei în complet de divergență.
În fine aprecierea, în cursul deliberării, că o anumită împrejurarea se impune lămurită determină reluarea cercetării judecătorești sau a dezbaterilor prin repunerea pe rol a cauzei, cu consecința citării părților.
Aceeași este procedura și în siutația în care judecata s-a desfășurat ca urmare a recunoașterii învinuirii, iar instanța constată că pentru justa soluționare a acțiunii penale se impune administrarea altor probe în afara înscrisurilor încuviințate.
În momentul în care s-a ajuns la unanimitate sau majoritate de voturi, completul colegial ori judecătorul unic a stabilit soluția ce trebuie dată în cauza judecată, deci când s-a luat hotărârea, se redactează minuta, act procedural în care se consemnează ceea ce s-a hotărâr, rezultatul deliberării, aceasta fiind semnată de memebrii completului de judecată în momentul redactării.
În mod obligatoriu, minuta are conținutul prevăzut pentru dispozitivul hotărârii, lipsa acesteia făcând imposibilă verificarea a ceea ce s-a hotărârt imediat după deliberare, precum și a componenței completului de judecată care a dat soluția, ceea ce în accepțiunea art. 281 Noul Cod de procedură penală, atrage sancțiunea procesuală a nulității absolute.
Formalitatea pronunțării soluției adoptate are loc în ședință publică.
Hotărârea primei instanțe este o sentință penală, legea reglementând cuprinsul acesteia prin prevederile art. 401 – 404 Noul Cod de procedură penală.
Noul Cod de procedură penală statuează cu privire la soluțiile vizând rezolvarea acțiunii penale și a celei civile prin prevederile art. 396, respectiv art. 197, în art. 2399 reglementându-se aspectele privitoare la măsurile preventive.
Sentința penală este actul procesual prin care se înfăptuiesc sarciinile justiției în cauzele penale, reprezentând, totodată, primul act prin care se aplică legea penală împotriva infractorului prin condamnarea sa.
Avînd menirea de a îi sancționa la timp și cu celeritate pe cei care săvârșesc infracțiuni și de a contribui la apărarea ordinii de drept contra infracțiunilor, la reeducarea și reinserția socială a celor condamnați, sentința se pronunță în numele legii, iar, odată, cu rămânerea sa definitivă, capătă puterea obligatorie a legii față de autoritățile publice, instituțiile publice, persoana la care se referă fiind, astfel, asimilată cu legea.
Act al autorității judecătorești, sentința prezintă caractersticile de legalitate și temeinicie.
Sentința penală este legală atunci cînd constituie rezultatul unei activități procesuale desfășurate cu respectarea normelor de procedură penală și prin aplicarea întro manieră corectă a normelor de drept substanțial, respectiv a prevederilor legii penale și civile, la cazul concret judecat.
Sentința penală are caracter temeinic în ipoteza în care cuprinde adevărul despre faptele cauzei, când aplică o sancțiune just individualizată și cînd motivează corect și convingător soluția adoptată.
Cele două caracteristici pe care le prezintă sentința se află întro strînsă interdependență, pentru că, pe de de o parte, numai o sentință senpală adoptată cu respectarea prevederilor legale poate fi considerată o soluție justă în dezlegarea cauzei, iar, pe de altă, parte, doar o hotărâre temeinică este în măsură să corespundă exigențelor legii de procedură penală și ale celei substanțiale – penale și civile.
Hotărârea judecătoreasă dată în primă instanță este structurată în 3 părți:
Partea introductivă (sau practicaua)
Expunerea (sau considerentele)
Dispozitivul (de fapt minuta pronunțată de judecător)
Partea introductivă se întocmește în două modalități după cum pronunțarea Hotărârii a avut loc în ziua în care a avut loc judecata sau la o dată ulterioară judecării.
Dacă hotărârea se pronunță în ziua judecății, nu se mai întocmește o încheiere separată de ședință, iar mențiunile care se fac cu acea ocazie devin și mențiuni obligatorii pentru sentință.
Dacă hotărârea se pronunță într-o zi ulterioară judecății, partea introductivă a sentinței are un conținut limitat (denumirea instanței, data pronunțării soluției, locul unde s-a judecat cauza, numele membrilor completului de judecată, al procurorului și al grefierului), întrucât toate celelalte date sunt conținute în încheierea de ședință dată cu ocazia dezbaterii cauzei.
Lipsa unor mențiuni esențiale din această parte a sentinței va atrage nulitatea absolută a acesteia dacă acele mențiuni nu se pot constatat din celelalte părți ale sentinței (mențiunea judecării cauzei în ședință publică, prezența procurorului, etc.).
Expunerea (considerentele sentinței) cuprinde constatările la care a ajuns instanța cu privire la fapta dedusă judecății, la temeiurile răspunderii penale, la probele pe care se întemeiază și alte date necesare soluționării cauzei.
Expunerea trebuie să cuprindă următoarele:
datele privind identitatea părților,
descrierea faptei ce formează obiectul învinuirii, timpul și locul comiterii,
încadrarea juridică dată faptei,
analiza probelor care au servit ca temei al soluționării cauzei, a celor care au fost înlăturate,
motivarea dată soluției cu privire la latura civilă a cauzei, analiza oricăror elemente de fapt importante.
Concret, în expunere, sentința conține fapta sau faptele reținute în sarcina inculpatului, forma și gradul de vinovăție, circumstanțele atenuante sau agravante care operează în cauză, starea de recidivă, timpul care se deduce din pedeapsa aplicată, actele din care rezultă acest lucru.
Totodată se va mai arăta dacă este cazul, pentru ce fapte se dispune condamnarea și pentru ce fapte se dispune achitarea sau încetarea procesului penal. Expunerea trebuie să fie în concordanță cu dispozitivul, adică cele constatate nu pot avea altă soluție în dispozitiv.
Dispozitivul cuprinde datele privitoare la persona inculpatului, soluția dată de instanță cu privire la infracțiune, indicându-se în caz de condamnare denumirea acesteia și textul de lege în care se încadrează, pedeapsa aplicată, modalitatea de executare, iar în caz de achitare sau încetare a procesului penal, temeiul legal al achitării sau încetării, precum și soluția dată cu privire la latura civilă: repararea pagubei materiale și a daunelor morale.
Dispozitivul mai trebuie să cuprindă cele hotărâte cu privire la deducerea reținerii și arestării preventive, măsurile preventive, măsurile asiguratorii, cheltuielile judiciare, restituirea lucrurilor care nu sunt supuse confiscării, rezolvarea oricăror alte probleme de care ține soluționarea cauzei.
Dispozitivul mai trebuie să cuprindă întotdeauna mențiunea că este supusă apelului sau recursului, după caz, cu arătarea termenului în care poate fi exercitată calea de atac, mențiunea datei la care s-a pronunțat hotărârea și aceasta s-a făcut în ședință publică.
Sentința este semnată de membrii completului de judecată și de către grefier.
Prin sentința penală, instanța de judecată dă rezolvare fondului cauzei, soluționând, în raport cu acțiunea penală exercitată în cauză, chestiuni legate de existența infracțiunii, a vinovăției inculpatului, de sancțiunea penală ce se impune a fi aplicată, iar cu privire la acțiunea civilă, chestiunea existenței prejudiciului produs prin infracțiune și a răspunderii civile a inculpatului și a părții responsabile civilmente.
Instanța hotărăște asupra învinuirii aduse inculpatului în urma evaluării situației de fapt și a aplicării legii penale incidente, pronunțând, după caz:
Condamnarea. Soluția de consamnare se pronunță dacă instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat. Sentința de condamnare trebuie să fie motivată: în primul rînd, în fapt, înfățisându-se probele din care reiese că fapta a fost săvârșită de către inculpat, cu vinovăție, și în ce împrejurarea a fost comisă; în al doilea rînd, în drept, așa încât să rezulte că fapta săvârșită în împrejurările descrise constituie infracțiunea pentru care inculpatul este condamnat, examinându-se, în raport cu situația de fapt reținută, toate elementele cosntitutive ale infracțiunii. În contextul în care inculpatul a invocat în apărarea sa vreo cauză care ar atrage achitarea ori încetarea procesului penal, instanța, în cuprinsul considerentelor hotărârii trebuie să demonstreze că în aceea cauză de împiedicare a exercitării acțiunii penale nu poate fi constată și că inculpatul urmează să răspundă penal. Un loc aparte în sentința de condamnare îl ocupă datele, elementele care se referă la sancțiunea penală ce se aplică, circumstanțele atenuante și agravante reținute, eventual, de către instanță, cu indicarea și descrierea probelor care le confirmă ori a împrejurărilor care determină cuantumul pedepsei. Pronunțând condamnarea inculpatului, prima instanță are obligația de a se pronunța și asupra măsurilor preventive ori încetarea de drept a măsurii preventive dispuse pe parcursul procesului penal referitor la inculpat. Astfel, instanța dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv atunci când pronunță pedeapsa cu închisoarea cel mult egală cu durata reținerii și arestării preventive, pedeapsa închisorii cu suspendarea executării sub supraveghere, pedeapsa amenzii, care nu însoțește pedeapsa închisorii, ori o măsură educativă. De asemenea, în această materie, legiuitorul a prevăzut că durata arestului la domiciliu se deduce din pedeapsa aplicată prin echivalarea unei zile de arest preventiv la domiciliu cu o zi din pedeapsă și, de asemenea, că, după pronunțarea hotărârii, până șa sesizarea instanței de apel, instanța poate dispune, la cerere sau din oficiu, luarea, revocarea sau înlocuirea unei măsuri preventive cu privire la inculpatul condamnat, în condițiile legii. În condițiile în care instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, însă ea prezintă o gravitatea redusă, având în vedere natura și întinderea măsurilor produse, mijloacele folosite, modul și împrejurările în care a fost comisă, motivul, scopul urmărit și ținând seama de persoana infractorului, de circumstanțele personale favorabile ale acestuia, pronunță renunțarea la aplicarea pedepsei.
Renunțarea la aplicare pedepsei. Instituția de drept penal a renunțării la aplicarea pedepsei prezintă caracter de noutate în peisajul răspunderii penale, fiind menită a oferi instanței de judecată mecanismul necesar îndeplinirii scopului procesului penal în condițiile în care , în raport cu circumstanțele reale ale cauzei, cu persoana infractorului, aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecințelor pe care le-ar putea avea asupra persoanei inculpatului.
Amânarea aplicării pedepsei. O altă soluție pe care prima instanță de judecată o are la îndemână – în împrejurarea în care constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, existența faptei care constituie infracțiune și săvârșirea acesteia de către inculpat, cu consecința stabilirii unei pedepse maxime – inclusiv în cazul concursului de infracțiuni – , doi ani de închisoare ori amendă, în împrejurarea în care infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, ori condamnările suferite privesc fapte care nu mai sunt prevăzute de legea penală sau infracțiuni amnistiate sau pentru care a intervenit reabilitarea, inculpatul și-a manifestat acordul de a presta muncă neremunerată în folosul comunității, iar circumstanțele personale îi sunt favorabile – este amânarea aplicării pedepsei. Instituția de drept penal, a amânării aplicării pedepsei reprezintă, de asemenea, o instituție nouă, având rolul de a asigura instrumentul necesar pentru realizarea scopului procesului penal în situația în care ținând seama de persoana infractorului, conduita acestuia anterior săvârșirii infracțiunii, dar și atitudinea sa procesuală, precum și posibilitățile inculpatului de îndreptare, instanța de judecată apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, justificată, însă se impune supravegherea conduitei inculpatului pentru o perioadă determinată.
Achitarea sau încetarea procesului penal. Achitarea inculpatului se pronunță în cazul prevăzut de art- 16 alin. (1) lit. a) – d) Noul Cod de procedură penală, respectiv în situațiile în care:
Fapta nu există;
Fapta nu este prevăzută de legea penală sau nu s-a săvârșit cu vinovăția cerută de legea penală;
Nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea;
Există o cauză justificativă ori de neimputabilitate.
În sentința de achitare trebuie să se motiveze, pe baza analizei probelor administrate, reținerea cazului care a generat soluția de achitare.
Achitându-l pe inculpat, prima instanță îi recunoaște acestuia nevinovăția și îl repune în toate drepturile de care acesta se bucura anterior declanșării procedurii de tragere la răspundere.
În caz de renunțare la aplicarea pedepsei, de amînare a plicării pedepsei, de achitare, dar și de încetare a procesului penal, instanța va dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv.
De asemenea, în caz de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a palicării pedepsei, de achitare, dar și de încetare a procesului penal, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecății față de inculpat se dispusese măsura preventivă a controlului judiciar pe cauțiune, instanța are obligația de a dispune restituirea sumei depuse drept cauțiune, dacă această sumă nu a făcut obiectul plății despăgubirilor acordate pentru repararea pagubelor și dacă nu s-a dispus plata din cauțiune a cheltuielilor judiciare sau a amenzii.
Soluția încetății procesului penal se pronunță în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e) – j) Noul Cod de procedură penală.
În cuprinsul art. 396 Noul Cod de procedură penală, sunt prevăzute la alin. (10), soluțiile ce se pronunță de către instanța de judecată în situația în care judecată s-a desfășurat în procedura recunoașterii de către inculpat a învinuirii ori când cererea acestuia ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentate de părți, în condițiile recunoașterii integrale a faptelor reținute în sarcina sa, a fost respinsă.
Astfel, în contextul în care instanța admite cererea inculpatului ca judecata să se producă numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, a înscrisurilor pe care părțile le pot prezenta în instanță, iar inculpatul recunoaște în totalitate faptele de care este acuzat – procedură derulată prin scultarea inculpatului, luarea concluziilor procurorului, ale celorlalte părți, și ulterior, prin administrarea probei cu înscrisuri -, judecata se finalizează printro soluție de condamnare ori de amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii fiind reduse cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii cu o pătrime.
Prin aceeași hotărâre, instanța de judecată se pronunță și asupra acțiunii civile. Astfel, când admite acțiunea civilă, instanța examinează necesitatea luării măsurilor asigurătorii privind reparațiile civile, în condițiile în care asemenea măsuri nu au fost luate anterior, având totodată, obligația de a se pornunța prin hotărâre și cu privire la restituirea lucrurilor și restabilirea situației anterioare, când se impune, dispozițiile privind luarea măsurilor asigurătorii și restiuirea lucrurilor având caracter executoriu.
Instanța este obligată să se pronunțe din oficiu asupra reparării pagubei chiar dacă nu există constituire de parte civilă în cazurile prevăzute în prevederile legale, când cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă.
Tot prin hotărâre judecătorească instanța se pronunță asupra cheltuielilor judiciare, stabilind cuantumul acestora și persoanele obligate să le achite.
Apoi legea prevede că hotărârea se pronunță în ședință publică, dar de fapt ceea ce se pronunță este doar dispozitivul hotărârii sau minuta, deoarece în acest moment hotărârea nu este redactată, existând doar minuta. La pronunțarea hotărârii părțile nu se citează. Când părțile au lipsit atât de la judecată cât și de la pronunțare, li se comunică copii de pe dispozitivul hotărârii. Inculpatului deținut sau i se comunică copii de pe dispozitivul hotărârii, iar după redactarea hotărârii și copii de pe aceasta.
Redactarea hotărârii se realizează în cel mult 30 zile de la pronunțare, de către unul dintre judecătorii care au participat la soluționarea cauzei, semnându-se de toți membrii completului de judecată și de grefier.
După pronunțarea sentinței, o copie a minutei hotărârii se comunică procurorului, părților, persoanei vătămate, și în cazul în care inculpatul este arestat, administrației locului de deținere, în vederea exercitării căii de atac, urmând, ca după redactarea hotărârii, acestora să li se comunice hotărârea în întregul său. Când inculpatul nu înțelege limba română, o copie a minutei hotărârii se comunică întro limbă pe care o înțelege.
În situația în care isntanța a dispus amînarea aplicării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, hotărârea se comunică serviciului de probațiune, și, după caz, organului sau autorității competente a verifica respectarea de către inculpatul condamnat a obligațiilor impuse de instanță.
Subsecțiunea 2. Rămânerea definitivă a hotărârilor instanței de apel
Apelul reprezintă a doua etapă a fazei de judecată, în care hotărârea pronunțată în primă instanță care a fost atacată cu apel este verificată sub aspectul legalității și temeiniciei pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, precum și a oricăror probe, administrate în fața instanței de apel.
Instanța de apel poate pronunța una din următoarele soluții:
Respinge apelul ca nefondat, tardiv sau inadmisibil, menținând hotărârea atacată. În cazul în care pe cererea de apel a părții nu s-a făcut mențiunea datei la care a fost primită la instanța a cărei hotărâre se atacă, apelul nu poate fi respins ca tardiv fără o verificare temeinică a împrejurărilor, în care s-a primit cererea și fără a se stabili cu certitudine, pe baza acestora, că cererea a fost primită după expirarea termenului.
Admite apelul și desșiințează hotărârea atacată. Desființarea presupune anularea unei hotărâri pronunțate de prima instanță pentru erori de procedură sau de judecată de către instanța ierarhic superioară, prin admiterea căii de atac a apelului. Desființarea poate fi totală, când privește întreaga sentință sau parțială, când numai unele dispoziții ale hotărârii instanței inferioare sunt desființate, celelalte fiind menținute. În cazul în care dispune desființarea sentinței atacate, instanța de apel poate adopta una din soluțiile următoare:
Să înlocuiască soluția desființată cu o altă soluție legală și temeinică, de exemplu, în situația în care inculpatul a fost condamnat, deși în cauză trebuie să se pronunțe achitarea, instanța de apel va înlocui soluția nelegală a primei instanțe cu soluția proprie de achitare.
Să trimită cauza spre rejudecare dacă: judecarea cauzei a avut loc în lipsa unei părți nelegal citate sau care, legal citată a fost în imposibilitate de se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate, invocată de acea parte; avînd în vedere logica nulităților relative prevăzute de art. 282 Noul Cod de procedură penală, numai parte, nu și procurorul, poate să solicite pe calea apelului și obține o asemenea soluție de trimitere spre rejudecare în cazul judecării in absentia, partea judecată în lipsă fiind singurul subiect procesual care justifică un interes propriu în invocarea acestui motiv de apel; nu se poate dispune trimiterea spre rejudecare dacă partea necitată sau nelegal citată a fost prezentă în instanță personal sau prin avocat ales, ori avea termen în cunoștință, sau în ipoteza în care inculpatul nu și-a îndeplinit obligația prevăzută de art. 108 alin. (2)Noul Cod procedură penală și nu a comunicat primei instanțe noua adresă, iar aceasta nu avea posibilitatea ca din datele existente în dosar sau din verificările efectuate să constate că partea locuiește la altă adresă.
Există vreunul din cazurile de nulitate absolută de art. 281 alin. (1) lit. a), c) – f) Noul Cod de procedură penală. Cazurile de nulitate absolută prevăzute în art. 281 alin. (1) lit. e) și f) Noul Cod de procedură penală vor constitui temei de trimitere spre rejudecare numai dacă au intervenit în cursul judecății.
Să trimită cauza spre rejudecare la instanța competentă în cazurile în care judecata a fost efectuată de către o instanță ierarhic inferioară celei legal competente (material sau personal).
Nu orice încălcare a normelor de competență materială sau personală atrage trimiterea cauzei spre rejudecare, aceasta intervenind numai atunci când este incident cazul de nulitate absolută prevăzut de art. 281 alin. (1) lit. b) Noul Cod de procedură penală, așadar judecarea cauzei de către o instanță ierarhic superioarî celei legal competente nu atrage trimiterea spre rejudecare.
Subsecțiunea 3. Rămânerea definitivă a hotărârilor instanțelor de recurs
Hotărârea instanței de recurs rămâne definitivă la data pronunțării acesteia când:
recursul a fost admis și procesul a luat sfârșit în fața instanței de recurs, fără rejudecare;
cauza a fost rejudecată de către instanța de recurs, după admiterea recursului;
cuprinde obligarea la plata cheltuielilor judiciare, în cazul respingerii recursului.
Secțiunea 7. Autoritatea de lucru judecat
În noul Cod de procedură penală, referitor la principiile legii procesuale penale înscrie principiul ne bis in idem la art. 6, sub forma: ”Nici o persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni atunci când față de acea persoană s-a pronunțat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeași faptă, chiar și sub altă încadrare juridică”.
Noua reglementare menține caracterul autorității lucrului judecat de cauză ce împiedică punerea în mișcare sau continuarea exercitării acțiunii penale (art. 16 alin. 1 lit. i), iar rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești este declarată drept cauză de stingere a acțiunii penale (art. 17 alin. 2).
De asemenea, este recunoscut în continuare efectul negativ al autorității lucrului judecat în materia unor cereri speciale însă, reglementând efectele hotărârii judecătorești penale în procesul civil, acestea sunt limitate la existența faptei ilicite și la persoana făptuitorului, textul art. 28 din noul Cod de procedură penală fiind ambiguu9 , întrucât în teza a II-a a alin. 1 se prevede că instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite, deși din teza I a aceluiași articol se înțelege, aplicând raționamentul juridic per a contrario, că toate celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale, cu excepția existenței faptei ilicite și a persoanei făptuitorului se stabilesc de către instanța civilă, indiferent dacă prin hotărârea penală s-a dispus o soluție de achitare, de încetare a procesului penal sau de condamnare.
De asemenea, sunt limitate, potrivit art. 51 alin. 8 și efectele hotărârilor judecătorești definitive ale altor instanțe decât cele penale pronunțate asupra unor chestiuni prealabile; în materia căilor de atac, dispozițiile art. 426 lit. b coroborate cu dispozițiile art. 16 alin. 1 lit. i și art. 396 alin. 6 din noul Cod de procedură penală, reglementând cazurile în care se poate face contestație în anulare împotriva hotărârilor penale definitive, prevăd cazul în care inculpatul a fost condamnat deși existau probe cu privire la cauza de încetare a procesului penal constând în existența autorității de lucru judecat, iar dispozițiile art. 438 alin. 1 pct. 8 coroborate cu dispozițiile art. 16 alin. 1 lit. i și art. 396 alin. 6 din același act normativ, reglementând cazurile în care se poate promova un recurs în casație, prevăd cazul în care în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal pentru existența autorității de lucru judecat; tot în materia căilor extraordinare de atac, sub aspectul efectului pozitiv al autorității lucrului judecat, noile dispoziții procesual penale mențin puterea cu care legiuitorul înțelege să învestească hotărârile instanței supreme prin care se realizează interpretarea legii și dezlegarea problemelor de drept, respectiv hotărârile date în soluționarea recursurilor în interesul legii și hotărârile prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; o noutate de reglementare privind autoritatea de lucru judecat în noul Cod de procedură penală s-a observat în dispozițiile art. 589 alin. 6, care extind efectele autorității lucrului judecat a hotărârii penale anterioare de admitere a cererii de amânare a executării pedepsei cu închisoarea și asupra executării unei alte hotărâri judecătorești penale definitive prin care a fost aplicată o pedeapsă cu închisoarea, întrucât prevăd că cel din urmă mandat de executare a pedepsei închisorii nu poate fi executat până la expirarea termenului de amânare stabilit de instanță.
În practica Înaltei Curți de Casație și Justiție în materie penală, cu titlu de interpretare a legii, instanța superioară a făcut o analiză a instituției autorității lucrului judecat prin Decizia nr. 36 din 14 decembrie 2009, fiind învestită cu soluționarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și cu sesizarea Colegiului de conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București privind admisibilitatea cererilor de revizuire, respectiv de contestație la executare, în cazul incidenței autorității de lucru judecat.
Prin decizia citată instanța supremă a decis că sancțiunea procesuală care intervine în cazul existenței autorității lucrului judecat este inadmisibilitatea, dispozițiile art. 11 pct. 2 lit.b raportate la art. 10 lit. j din Codul de procedură penală nefiind incidente în cauzele penale care au alt obiect decât cel prevăzut la art. 9 din Codul de procedură penală.
Soluția Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea recursului în interesul legii a fost precedată de o practică divergentă a aceleiași instanțe privind aplicarea autorității lucrului judecat în procesele penale, iar în lucrare au fost redate unele dintre aceste hotărâri judecătorești divergente.
CAPITOLUL II – AUTORITĂȚILE IMPLICATE ÎN PUNEREA IÎN EXECUTARE A HOTĂRÂRILOR PENALE.
Secțiunea 1. Organele competente să pună în executare hotărârile penale definitive
Subsecțiunea 1. Instanța de executare
Potrivit Noului Cod de procedură penală:
judecătoria judecă în primă instanță sau soluționează unele cauze date în competența acesteia prin lege;
tribunalul judecă în primă instanță sau soluționează unele cauze date în competența sa prin lege;
curtea de apel judecă în primă insatanță și în apel
Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: în primă instanță, procesele și cererile date prin lege în competența de primă instanță a ÎCCJ; apelurile împotriva hotărâriloe penale pronunțate în primă instanță de curțile de apel și de Curtea Militară de Apel; contestațiile împotriva hotărârilor penale pronunțate în primă instanță de curțile de apel, de Curtea Militară de Apel și de Secția penală a ÎCCJ; apelurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice naturăm, carte nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupr în fața curților de apel; recursurile în casație împotriva hotărârilor definitive, în condițiile prevăzute de lege; sesizările în vederea pronunțării unei hotărârii prealabile pentru dezlegarea unei probleme de drept; soluționează unele cauze date în competența sa prin lege.
Potrivit Noului Cod de procedură penală instanța de executare este prima instanță de judecată, iar în cazul hotărârilor pronunțate în primă instanță de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța de executare este Tribunalul Municipiului București sau tribunalul militar teritorial cu sediul în București.
Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii s-a modificat prin lege competența de judecată în primă instanță, devine instanță de executare instanța competentă să judece cauza potrivit noii legi.
Sistemul nostru judiciar permite ca oricare dintre instanțele judecătorești să poată fi instanța de executare, deoarece toate au competența funcțională de a judeca în primă instanță.
Excepție constituie acele puține cauze în care Înalta Curte de Casație și Justiție judecă în primă instanță și care nu pune în executare hotărâri penale. Instanțele iau în cursul urmăririi sau judecății numeroase dispoziții ce trebuiesc executate și care nu se referă la raportul juridic procesual principal, neavând nimic comun cu aspectele fazei de punere în executare.
Aceste hotărâri se execută chiar de instanța care le-a pronunțat (și nu obligatoriu de cea care a judecat în primă instanță) datorită naturii lor specifice. Exemplu: hotărârea de declinare a competenței, hotărârea de admitere a recursului și dispunerea rejudecării cauzei, încheierea de soluționare a abținerii sau recuzării, hotărârea de restituire a dosarului la procuror și altele.
Atribuțiile și obligațiile funcționale ale instanței de executare sunt dezvoltate pe larg în Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea nr 387/2005 de către Consiliului Superior al Magistraturii.
Instanța de executare are obligația generală de a iniția executarea hotărârilor penale a căror executare este dată în competența sa, adică de a dispune punerea în executare a acestora, precum și de a lua măsurile ce se impun pentru efectuarea executării. Instanța de executare își îndeplinește atribuțiile în complet de judecată, deci ca organ jurisdicțional.
Punerea în executare se face pe cale grațioasă, în vreme ce incidentele la executare se rezolvă pe cale contencioasă.
Subsecțiunea 2. Judecătorul delegat
Subiecții procesuali care acționează în această fază a procesului penal pot fi oficiali și neoficiali. Subiecții oficiali sunt persoanele care îndeplinesc diferite atribuții în cadrul organelor de executare, putând fi de ordin judiciar sau extrajudiciar.
Dintre subiecții oficiali care acționează în faza de punere în executare un loc important ocupă judecătorul delegat cu executarea și judecătorii instanței de executare.
Judecătorul cu executarea conduce activitatea grefierului delegat la compartimentul executări penale care, potrivit art 118 din Regulament, va întocmi toate lucrările în legătură cu punerea în executare, cu precizarea că mandatele de executare se tehnoredactează și se expediază în aceeași zi organului de executare, iar extrasele se emit în 24 de ore de la pronunțarea deciziilor.
Dacă cu prilejul punerii în executare a hotărârii sau în cursul executării se ivește vreo nelămurire sau împiedicare, judecătorul delegat poate sesiza instanța de executare
Judecătorului delegat i se lasă latitudinea de a aprecia („poate..”) asupra nelămuririlor sau cauzelor care împiedică punerea în executare, marjă de apreciere criticată în doctrină. În acest caz judecătorul delegat poate interveni personal pentru a lămuri el însuși situațiile neclare ce se ivesc în legătură cu executarea, situații date în competența instanței de judecată competente să judece contestația la executare.
Subsecțiunea 3. Atribuțiile Ministerului Public în legătură cu executarea hotărârilor judecătorești penale
Ministerul Public este autoritatea judiciară care are calitatea de participant în procesul penal (nu este parte procesuală) și care își exercită atribuțiile în baza legii, prin magistrații, procurori, consituiți în parchete de pe lângă instanțele judecătorești. Este condus de Procurorul General al Parchetului de pe lângă ÎCCJ.
Parchetele de pe lângă curțile de apel sunt conduse de procurori generali, iar parchetele de lângă tribunale și judecătorii sunt conduse de prim – procurori.
În cadrul Parchetului de pe lângă ÎCCJ funcționează Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (DIICOT) ca structură specializată în combaterea criminalității organizate și a terorismului, precum și Direcția Națională Anticorupție (DNA) ca strutură specializată în combaterea infracțiunilor de corupție.
Ministerul Public, reprezentând interesele generale ale societății, are, potrivit art. 63 din Legea nr. 304/2004, următoarele atribuții în materia executării hotărârilor judecătorești penale:
participă, în condițiile legii, la ședințele de judecată;
exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești, în condițiile prevăzute de lege;
apără drepturile și interesele legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție, ale dispăruților și ale altor persoane, în condițiile legii;
verifică respectarea legii la locurile de deținere preventivă;
exercită orice alte atribuții prevăzute de lege.
Prin urmare Ministerului Public, ca reprezentant al intereselor generale ale societății, îi revin atribuții concrete cu privire la respectarea legii în activitatea de punere în executare a hotărârilor penale, precum și respectarea legii la locurile de detenție (art 63 lit j).
Această verificare se face asupra unor organe aparținând autorității executive și se realizează, atunci când constată nereguli, prin sesizarea comandantului locului de deținere preventivă și luarea de măsuri imediate pentru înlăturarea oricăror abuzuri sau declanșând cercetarea penală împotriva celor vinovați.
CAPITOLUL III – PUNEREA ÎN EXECUTARE A PEDEPSELOR
Secțiunea 1. Punerea în executare a pedepselor principale
Subsecțiunea 1. Punerea în executare a pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață
Pedeapsa închisorii și pedeapsa detențiunii pe viață se pun în executare prin emiterea mandatului de executare. Potrivit Noului Cod penal față de persoanele care au comis infracțiunea în minorat, nu pot fi aplicate decât măsuri educative privative sau neprivative, iar nu predepse, prin urmare, în ipoteza dispunerii prin hotărâre definitică a unei măsuri educative neprivative de libertate nu se va emite un mandat de executare.
Mandatul de executare se emite de judecătorul delegat cu executarea în ziua rămânerii definitive a hotărârii la instanța de fond sau, după caz, în ziua primirii extrasului hotărârii de la instanța de apel. Mandatul de executare se întocmește în 3 exemplare și cuprinde:denumirea instanței de executare, data emiterii, datele privitoare la persoana condamnatului, numărul și data hotărârii care se execută și denumirea instanței care a pronunțat-o, pedeapsa pronunțată și textul de lege aplicat, pedeapsa accesorie aplicată, timpul reținerii și arestării preventive ori a arestului la domiciliu, care s-a dedus din durata pedepsei, mențiunea dacă cel condamnat este recidivist, precum și, după caz, mențiunea că persoana vătămată a solicitat înștiințarea cu privire la eliberarea în orice mod a condamnatului, ordinul de arestare și de deținere, semnătura judecătorului delegat, precum și șstampila instanței de executare.
Pentru aducerea la îndeplinire a mandatului de executare se trimit două exemplare organului de poliție de la domiciliul sau rețedința condamnatului, respectiv organului de poliție în raza căruia condamnatul locuiește fără forme legale, iar în cazul în care acesta nu are domiciliul sau reședința în România, organului de poliție în raza teritorială a căruia se află instanța de executare, când condamnatul este liber, sau, după caz, când condamnatul este arestat, condamnatului la locul de deținere, al treilea exemplar este atașat dosarului cauzei.
Mandatul de executare se poate transmite organelor competente și prin fax, poștă electronică sau prin orice mijloc în măsură să producă un document scris în condiții care să permită autorităților să îi stabilească autenticitatea.
În cazul în care mandatul de executare conține erori materiale, însă permite identificare persoanei în vederea punerii în executare, în raport cu datele de identificare ale persoanei existente în evidențele organelor de poliție și hotărârea instanței de judecată, nu se va proceda la îndreptarea acesteia erori prin promovarea unei contestații la executare, ci pe calea procedurii îndreptării erorii materiale prevăzute de art. 278 Noul Cod de procedură penală. Astfel organul de poliție va executa hotărârea, solicitând în același timp instanței de judecată îndreptarea eorirlor materiale sesizate. După primirea sesizării instanței de executare va proceda la îndreptarea erorilor materiale strecurate în condițiile art. 278 Noul Cod de procedură penală.
În vederea punerii în executare a mandatului emis în executarea unei hotărâri definitive de condamnare, organul de poliție poate să pătrundă în domiciliul sau reședința unei persoane, fără învoirea acesteia, precum și la sediul unei persoane fizice fără învoirea reprezentanților legali ai acesteia și fără a fi necesară prezentarea unui mandat de percheziție domiciliară sau vreo încuviințare din partea judecătorului delegat cu executarea sau a instanței de executare. Legea nu prevede un interval orar în care organele de poliție pot să pătrundă în domiciliul sau reședința persoanei fizice, respectiv în sediul persoanei fizice, aceasta putându-se realiza oricând nu doar în intervalul orar 6:00 – 20:00.
După primirea în penitenciar, persoanele condamnate sunt repartizate în secția de carantină și observare, pentru o perioadă de 21 zile. În perioada de carantină și de observare se desfășoară activități de evaluare și intervenție inițială, se efectuează examene medicale și se dispun măsuri de informare și documentare, sub pază și supraveghere.
Când mandatul de executare a fost pus în executare față de un inculpat în a cărui ocrotire se află un minor, o persoană pusă sub interdicție, o persoană căreia i s-a insitutit tutela sau curateala ori o personaă care daotirtă vârstei, bolii sau altei cauze, are nevoie de ajutor, autoritatea competentă este încunoștiințată, de îndată, în vederea luării măsurilor legale de ocrotire pentru persoana respecitvă. Obligația de încunoștiințare revine organului de poliție ce pune în executare mandatul modul de îndeplinire a acestei obligații fiind consemnat întrun proces – verbal.
Subsecțiunea 2. Punerea în executare a pedepsei închisorii la locul de muncă
Executarea pedepsei la locul de muncă este o măsură de individualizare judiciară a executării închisorii care nu depășește o anumită durată, în libertate, prin muncă, în unitatea unde lucrează condamnatul, sau în altă unitate, cu condiția ca unitatea să-și dea acordul.
Fiind totuși o pedeapsă care impune restrângerea unor libertăți, executarea pedepsei la locul de muncă impune restrângerea unor drepturi precum și penalități de ordin pecuniar. Pentru punerea în aplicare a pedepsei competența revine instanței de executare.
Aceasta va emite mandatul de executare în patru exemplare care cuprinde, pe lângă mențiunile prevăzute de lege și care se aplică în mod corespunzător, și următoarele date:
denumirea, sediul unității unde se execută pedeapsa,
dispozițiile de executare a pedepsei către conducerea unității și de reținere și vărsare la bugetul statului a cotei de retribuție prevăzute de lege.
Pentru aducerea la îndeplinire a mandatului se trimite câte un exemplar condamnatului, unității unde se va executa pedeapsa și organului de poliție din localitatea în care își are sediul unitatea. Al patrulea exemplar se atașează la dosarul cauzei.
O copie a dispozitivului hotărârii se trimite de instanța de executare consiliului local în a cărui rază teritorială își are domiciliul condamnatul, întrucât, pe durata executării pedepsei, condamnatului i se interzice dreptul electoral de a fi ales.
De asemenea, copii ale sentinței se trimit serviciului de probațiune competent și la cazierul judiciar.
Pe timpul executării pedepsei, contractul de muncă se suspendă, iar în cazul în care pedeapsa urmează să se execute în altă unitate decât cea în care condamnatul este angajat la data aplicării pedepsei, contractul de muncă încetează și la noua unitate nu se va încheia contract de muncă.
Schimbarea locului de muncă pentru motive independente de voia condamnatului se poate face fie la sesizarea unității la care se prestează munca, fie la cererea condamnatului, pe calea contestației la executare, de către instanța de executare în a cărei circumscripție se află unitatea la care urmează a se presta munca.
Executarea pedepsei la locul de muncă poate fi revocată, anulată ori poate înceta în cazurile prevăzute de lege.
Subsecțiunea 3. Punerea în executare a amenzii penale
Persoana condamantă la pedeapsa amenzii este obligată să achite integral amenda în termne de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și să comunice judecătroului delegat cu executarea dovada plății, în termen de 15 zile de la efectuarea acesteia. Prin depunerea recipisei de plată integrală, pedeapsa amenzii este executată.
Când cel condamnat se găsește în imposibilitate de a achita integral amenda în termen de 3 luni de la rămânerea definitică a hotărârii, poate solicita judecătorului delegat cu executarea, eșalonarea plății amenții în rate lunare, pe o perioadă ce nu poate depăși 2 ani.
Cererea de eșalonare poate fi formulată atât în termenul de trei luni, cât și după expirarea acestuia, Noul Cod de procedură penală neprevăzând obligativitatea depunerii cererii de eșalonare în acest termen și nici posibilitatea respingerii cererii de eșalonare ca tardivă de judecătorul delegat cu executarea. Judecătorul delegat cu executarea, analizând cererea persoanei condamnate și documentele justificative privind imposibilitatea acesteia de achitare integrală a amenzii, se pronunță prin încheiere, care nu este supusă nicunei căi de atac. În cazul în care dispune eșalonarea, încheierea va cuprinde: cuantumul amenzii, numărul de rate lunare în cuantum egal pentru care se eșalonează amenda, precum și termenul de plată.
Judecătorul delegat cu executarea, constatând că persoana fizică condamnată nu a achitat amenda, în tot sau în parte, în termenul de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sesizează instanța de executare, care procedează după cum urmează:
când constată că neexecutarea nu este imputabilă condamnatului, dispune executarea amenzii prin muncă neremunerată în folosul comunității, în afară de cazul în care persoana nu poate presta această muncă din cauza stării de sănătate. În această situație, sesizarea instanței de executare se poate face și la cererea condamnatului, de către judecătorul delegat cu executarea, chiar înainte de expirarea termenului de plată a amenzii.
Când constată că neexecutarea nu este imputabilă condamnatului și acesta nu își dă consimțământul la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității, înlocuiește amenda cu închisoarea.
Când constată neexecutarea cu rea- credință a amenzii, înlocuiește amenda cu închisoarea.
În cazul nerespectării de persoana juridicp a termenului de achitare integrală a amenzii sau a unei rate (când plata a fost eșalonată), executarea pedepsei amenzii se face conform prevederilor O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Executorii fiscali au obligația să comunice judecătorului delegat cu executarea, la data executării integrale a amenzii, plata acesteia și să îl înștiințeze cu privire la orice împrejurare care împiedică executarea.
Secțiunea 2. Punerea în executare a pedepselor complementare.
Subsecțiunea 1. Interzicerea exercițiului unor drepturi
Executarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi începe:
De la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii;
De la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
După executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală ori a restului de pedeapsă sau după împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei;
După expirarea termenului de supraveghere al liberări condiționate, în cazul în care instanța a dispus liberarea condiționată din executarea pedepsei închisorii.
Pedeapsa interzicerii exercitării unor drepturi se pune în executare prin trimiterea de către judecătorul delegat al instanței de executare a unei copii de pe dispozitivul hotărârii, în funcție de drepturile a căror exercitare a fost interzisă, persoanei juridice de drept public sau de drept privat autorizate să supravegheze exercitarea dreptului respectiv, după cum urmează.
Pentru interzicerea dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, comunicare se face primăriei de la domiciliul, precum și, dacă este cazul, celei de la locuința persoanei condamnate și Direcției pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date;
Pentru interzicerea dreptului de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, comunicarea se face Agenției Naționale a Funcționarilor Publici, precum și, dacă este cazul, insituției în cadrul căreia cel condamnat exercită o astfel de funcție;
Pentru interzicerea dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României, comunicare se face Inspectoratului General pentru Imigrări și Inspectoratului General al Poliției de Frontieră;
Pentru interzicerea dreptului de a alege, comunicarea se face primăriei de la domiciliul, precum și dacă este cazul, celei de la locuința persoanei condamnate, Direcției pentru Evidența Persoanelor și Administrearea Bazelor de Date, iar, în cazul în care persoana locuiește în străinătate, comunicarea se face Departamentului consular al Ministerului Afacerilor Externe. În cazul cetățenilor statelor memebre ale Uniunii Europene, comunicarea se face Inspectoratului General pentru Imigrări;
Pentru interzicerea drepturilor părintești, comunicarea se face consiliului local și direcției generale de asistență socială și protecția copilului, în a căror circumscripție își are domiciliul condamnatul, precum și, dacă este cazul, celor în care își locuința condamnatul;
Pentru interzicerea dreptului de a fi tutore sau curator, comunicarea se face consiliului local, în a cărui circumspcripție își are domiciliul condamnatul, precum și, dacă este cazul, celui în a cărui circumspcripție își are locuința condamnatul.
Pentru interzicerea dreptului de a ocupa funcția, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfășura activitate de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii, comunicarea se face persoanei juridice în cadrul căreia persoana exercită respectiva funcșie, profesie, meserie sau activitate, precum și, dacă este cazul, persoanei juridice care asigură orgnaizarea și coordonarea exercitării profesiei sau activității respective ori autorității care a învestit-o cu exercitarea unui serviciu de interes public.
Pentru interzicerea dreptului de a deține, purta și folosi orice categorie de arme, comunicarea se face inspectoratului județean de poliție în a cărui circumscripție își are domiciliul, precum și, dacă este cazul, celui în a cărui circumscripție își are locuința condamnatul.
Executarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi ia sfârșit la expirarea termenului prevăzut în hotărârea de condamnare.
Subsecțiunea 2. Degradarea militară
Pedeapsa degradării militare se pune în executare prin trimiterea de către judecătorul delegat cu executarea a unei copii de pe dispozitivul hotărârii condamnatului unității militare în a cărei evidență este luată persoana condamnată, respectiv centrului militar județean sau zonal de la domiciliul condamnatului.
Secțiunea 3. Punerea în executare a pedepselor accesorii
Pedeapsa accesorie poate avea o durată mai scurtă decât pedeapsa închisorii când condamnatul a executat o parte din pedeapsă prin deținerea preventivă.
Cel mai adesea pedeapsa accesorie are o durată mai lungă decât pedeapsa închisorii, fiindcă pedeapsa accesorie începe să fie executată de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, iar executarea pedepsei închisorii poate începe mai târziu prin încarcerarea celui condamnat
Executarea pedepsei accesorii durează până la executarea pedepsei ori stingerea executării prin modalitățile prevăzute de lege; rezultă de aici că aceasta durează și în timpul liberării condiționate ca și al întreruperii executării pedepsei, al încetării condiționate a executării pedepsei închisorii la locul de muncă ori al evadării.
În cazul prescripției executării pedepsei închisorii, pedeapsa accesorie are durata termenului de prescripție.
Pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii sau a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii, se suspendă și executarea pedepselor accesorii.
Secțiunea 4. Punerea în executare a măsurilor de siguranță
Subsecțiunea 1. Obligarea la tratament medical
Măsura de siguranță a obligării la tratament medical luată printr-o hotărâre definitivă se pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv și a copiei de pe raportul medico- legal, direcției sanitare din județul pe teritoriul căruia locuiește persoana față de care s-a luat această măsură.
Măsura de siguranță a obligării la tratament medical luată printr-o hotărâre definitivă se pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv și a copiei de pe raportul de expertiză medico- legală autorității de sănătate publică din județul pe teritoriul căruia locuiește persoana față de care s-a luat această măsură, respectiv administrației locului de deținere în cazul în care obligarea la tratament medical însoțeșește pedeapsa închisorii ori a detențiunii pe viață sau privește o persoană aflată în stare de deținere.
Autoritatea de sănătate publică va comunica imediat persoanei față de care s-a luat măsura obligării la tratamnet medical unitatea sanitară la care urmează să efectueze tratamentul.
Unitatea sanitară la care făpturitorul a fost repartizat pentru efectuarea tratamentului medical este obligată să comunice instanței:
Dacă persoana obligată la tratament s-a prezentat pentru a urma tratamentul;
Dacă persoana obligată la tratament se sustrage de la efectuarea tratamentului după prezentare;
Dacă, din cauza înrăutățirii stării de sănătate față de care s-a luat măsura obligării la tratament medical, este necesară internarea medicală.
Dacă datorită ameliorării stării de sănătate a persoanei față de care s-a luat măsura de siguranță a obligării la tratament medical, efectuarea tratamentului medical nu se mai impune.
În cazul când unitatea sanitară nu se află în circumscripția instanței care a dispus executarea, comunicarea prevăzută la lit. b) – d) de mai sus se face judecătoriri în a cărei circumscripție se află unitatea sanitară.
Subsecțiunea 2. Internarea medicală
Măsura de siguranță a internării medicale luată printro hotărâre definitivă se pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv și a unei copii de pe raportul de expertiză medico- legală autorității de sănătate publică din județul pe teritoriul căruia locuiește persoana față de care s-a luat această măsură.
Judecătorul delegat cu executarea care funcționează la instanța de executare comunică judecătoriei în a cărei circumscripție se află unitatea sanitară la care s-a dispus internarea data la care aceasta s-a efectuat, în vederea luării în supraveghere.
Autoritatea de sănătate publică este obligată să asigure internarea, încunoștiințând despre aceasta instanța de executare.
În cazul în care persoana față de care s-a luat măsura internării medicale refuză să se supună internării, executarea acestei măsuri se va face cu sprijinul organelor de poliție.
În vedere executării măsurii internării medicale, organul de poliție poate pătrunde în domiciliul sau reședința unei persoane fără învoirea acesteia, precum și în sediul unei persoane fizice fără învoirea reprezentanților legali ai acesteia și fără a fi necesară prezentarea unui mandat de percheziție domiciliară sau de vreo încuviințare din partea judecătorului delegat cu executarea sau instanței de executare. Legea nu prevede un interval orar în care organele dee poliție pot pătrunde în domiciliul sau reședința persoanei fizice, respetiv în sediul persoanei juridice, aceasta putându-se realiza oricând, nu doar în intervalul orar 6:00 – 22:00.
Dacă persoana față de care s-a luat măsura internării medicale nu este găsită, autoritatea de sănătate publică sesizează organele de poliție pentru darea în urmărire, precum și pentru darea în consemn la punctele de trecere a frontierei. Un exemplar al sesizării adresate organelor de poliție este trimis instanței de executare.
Subsecțiunea 3. Măsuri de siguranță provizorii
În cazul în care măsura obligării la tratament medical sau a internării medicale a fost luată în mod provizoriu în cursul urmăririi penale sau al judecății, punerea în executare se face de către judecătorul de dreptuir și libertăți, respectiv de instanța de judecată care a luat această măsură. Aspectele procedurale descrise mai sus referitoare la obligarea la tratament medical sau internarea medicală, sunt aplicate și în acest caz în mod corespunzător.
Subsecțiunea 4. Interzicerea unei funcții sau profesii
Punerea în executare a măsurii de siguranță a interzicerii ocupării unei funcții sau a exercitării unei profesii se face prin comunicarea de către judecătorul delegat cu executarea a unei copii de pe dispozitivul hotărârii persoanei juridice în cadrul căreia persoana exercită respectiva funcție, profesie, meserie sau activitate, precum și, dacă este cazul, persoanei juridice care asigură organizarea și coordonarea exercitării profesiei sau activității respective.
De exemplu, organelor asociațiilor profesionale sau organelor de poliție din localitatea în care condamnatul nu are promisiunea de a se afla. În cazul în care interdicția are în vedere o meserie sau altă activitate, comunicarea se face inspectoratului județean de poliție în a cărui circumscripție își are domiciliul condamnatul.
Persoana cu privire la care s-a luat măsura de siguranță a interzicerii dreptului de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie ori o altă activitate poate cere, supă trecerea a cel puțin un an de la data punerii în executare, revocarea măsurii, când temeiurile care au impus aluarea măsurii au încetat.
Competența de soluționare a cererii de revocare aparține instanței de executare, procedura desfășurându-se în ședință publică, cu citarea persoanei față de care este luată măsura. Nu este obligatorie prezența acesteia, procedura putându-se desfășura și în absența persoanei supuse măsurii de siguranță, care a fost legal citată. Asistența juridică și participarea procurorului la soluționarea cererii de revocare sunt obligatorii.
Instanța poate dispune, prin sentință, admiterea sau respingerea cererii de revocare, sentința pronunțată putând fii atacată cu contestație.
Subsecțiunea 5. Interzicerea de a se afla în anumite localități
Măsura de siguranță constă în interzicerea condamnatului de a se afla pe o anumită perioadă de timp în localitatea sau localitățile stabilite prin hotărârea de condamnare și se execută după executarea pedepsei aplicată pentru faptele comise, ori după stingerea acesteia prin grațiere.
Cauza constă în starea de pericol pe care o prezintă prezența infractorului în anumite localități. Această măsură poate fi luată pe o durată până la 5 ani și poate fi prelungită dacă pericolul social subzistă. Prelungirea nu poate depăși durata măsurii luate inițial și se poate lua numai față de infractorul care a comis infracțiuni în anumite localități, lăsarea lui în voie în localitățile respective fiind o premiză pentru comiterea de noi fapte.
Funcție de natura infracțiunii comise măsura poate fi luată, oricare ar fi pedeapsa aplicată și chiar dacă făptuitorul nu a mai fost condamnat anterior. Acestea sunt infracțiuni cu pericol public sporit precum: furtul, tâlhăria, ultrajul contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice, cerșetorie, prostituție, viol, pe care legea le nominalizează concret, dar și limitativ.
În fine, o condiție sine – qua – non este aceea ca instanța să aprecieze că prezența infractorului în localitățile unde a comis infracțiuni constituie un pericol grav pentru societate, apreciere care se întemeiază pe datele și informațiile rezultate cu prilejul judecății: gravitatea faptelor, repetarea frecventă a acestora, pericolul de răzbunare, precum și condițiile socio-economice ale localității – mari aglomerări urbane, stațiuni.
Punerea în executare a hotărârilor penale se face de către instanța de executare. Aceasta, prin trimiterea unei copii de pe dispozitiv, comunică măsura organelor de poliție din localitățile nominalizate. De menționat că măsura se comunică și cazierului judiciar.
Subsecțiunea 6. Expulzarea
Noțiunea de condiție juridică a străinului ori de regim juridic al străinului implică atât un sens larg cât și unul restrâns. În sens larg, putem discutade condiția juridică a străinului, persoană fizică ori persoană juridică, iar în sens restrâns putem discuta de condiția juridică a persoanei fizice străine.
Condiția juridică a străinului constituie totalitatea normelor juridice care instituie obligațiile și drepturile acestuia într-o anumită țară. Obiectul studiului comparat de față îl face străinul ca și persoană fizică, aspectele cu privire la modalitatea în care statele lumii au reglementat intrarea, șederea și ieșirea străinilor.
România, după evenimentele din perioada decembrie 1989, s-a angajat, alături de statele Europei Centrale și de Est, în procesul de armonizare și integrare a legislației interne cu legislația UE. Modificările politice, socio – economice, care au avut loc în plan intern au dus la abandonarea vechiului sistem de drept socialist și revenirea României la sistemul de origine, cel romano – germanic.
Aderarea țării noastra la UE în ianuarie 2007, a găsit țara noastră cu o acută lipsă de forță de muncă calificcatp și necalificată în sectoare precum: industrie, construcții, agricultură și servicii.
De asemenea, tendința general de diminuare a populației din țările europene este regăsită și în țara noastra, țară a cărei populația s-a diminuat considerabil în ultima perioadă. În același timp, politicile din ultimii ani ale guvernelor țării de încurajare a exodului forței de muncă, prin încheierea unor acorduri cu țări europene, au făcut ca în prezent aproximativ 3 milioane de cetățeni români să aibă locuri de muncă în afara teritoriului țării.
Regimul juridic al străinilor în țara noastră este de OUG 194/2002 cu modificările și republicările ulterioare, care reprezintă cadrul legal cu privire la intrarea, șederea, ieșirea străinilor, drepturile și îndatoririle acestora, dar și măsurile specifice pentru controlul migrației conform obligațiilor asumate de țara noastră prin documentele internaționale la care este parte. Conform prevederilor legale, prin străin înțelegem persoana ce nu are cetățenie român. Dovada cetățeniei străine se face prin intermediul pașaportului ori cu alt document de identitate emis de statul al cărui cetățean este străinul.
Apatridul reprezintă străinul ce nu are cetățenia nici unei țări. Dovada identității și calității de apatrid este făcut cu pașaportul ori cu orice alte act emis în statul în care acesta își are domiciliul. Statutul personal al apatridului este supus legislației domiciliului, ori în lipsă a legislației reședinței.
Măsura expulzării se ia contra străinului ce a comis o infracțiune pe teritoriul țării noastre în condițiile prevăzute de legea penală și legea procesual – penal. Instanța poate dispune ca, până la dispunere expulzării, străinul să fie luat în custodia autorităților române.
Luarea în custodie autorităților române reprezintă o măsură de restrângere temporară a libertății de mișcare pe teritoriul țării noastre dispusă de magistrat contra străinului care nu a putut fi îndepărtat în termenul prevăzut de prevederile legale, precum și contra străinului care a fost declarat nedorit ori cu privire la care instanța a dispus expulzarea.
Subsecțiunea 7. Confiscarea specială
Măsura de siguranță a confiscări speciale extinse luată prin hotărârea instanței de judecată se execută după cum urmează:
Lucrurile confiscate se predau organelor în drept a le prelua sau valorifca potrivit legii,
Dacă lucrurile confiscate se află în păstrarea organelor de poliție sau a altor instituții, judecătorul delegat cu executarea trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii organului la care acestea se află. După primirea copiei de pe dispozitiv, lucrurile confiscate se predau în termen de 30 zile organelor în drept a le prelua sau valorifca confrom prevederilor legale, la cererea organelor care se ocupă de valorificare, bunurile pot rămâne în custodia poliției până la valorificare.
Atunci când confiscarea privește sume de bani ce nu au fost consemnate la unități bancare, judecătroul delegat cu executarea trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii organelor fiscale, în vederea executării congiscării conform prevederilor privind creanțele bugetare.
Când s-a dispus distrugerea lucrurilor confiscate, dacă prin lege nu se prevede altfel, aceasta se face în prezența unei comisii formate din judecătorul delegat cu executarea al instanței de executare, un reprezentant al parchetului de pe lânngă aceeași instanță, un reprezentant al inspectoratului județean de poliție, gestionarul camerei de corpuri delicte, în gestiunea căruia se aflau bunurile supuse distrugerii și, dacă este cazul, reprezentanți ai altor autorități cu competențe în domeniu desemnați de judecătorul delegat. Comia întocmește un proces- verbal care se trimite. În copie, spre a fi depus la dosarele privind cauzele în care s-a dispus confiscarea respectivelor bunuri. În cazul în care distrugerea nu are loc în circumscripția instanței de executare, din comisie face parte judecătorul delegat cu executarea de la instanța corespunzătoare în grad în circumscripția căreia are loc distrugerea. Un exemplar al procesului – verbal se trimite intanței de executare.
Subsecțiunea 8. Interdicția de a reveni în locuința familiei pe o perioadă determinată
Interdicția de a reveni în locuința familiei pe o perioadă determinată a fost introdusă în codul penal prin Legea nr. 197/2000 ca măsură de siguranță ce se poate lua pe o durată de până la 2 ani față de persoana condamnată la pedeapsa închisorii de cel puțin un an pentru loviri sau orice alte acte de violență cauzatoare de suferințe fizice și psihice, săvârșite asupra membrilor de familie, dacă instanța constată că prezența acesteia în locuința familiei constituite un pericol grav pentru ceilalți membri ai familiei.
Interdicția presu pune nu numai locuirea efectivă, ci și aflarea în trecere pe la locuința familiei, pentru a fi realizat scopul luării măsurii – înlăturarea pericolului ce ar rezulta din prezența condamnatului la locuința familiei. Executarea măsurii are loc după executarea pedepsei principale a închisorii ori după stingerea executării acesteia prin modalitățile prevăzute de lege.
Punerea în executare se face prin comunicarea unei copii de pe dispozitivul hotărârii penale definitive organului de poliție în a cărui rază teritorială se află locuința familiei. Dacă pedeapsa închisorii se va executa în penitenciar, în mandatul de executare a pedepsei se va face mențiunea ca la punerea în libertate să i se pună în vedere condamnatului măsură interdicției de a reveni în locuința familiei și perioada pentru care a fost dispusă.
Mandatul va fi însoțit și de o copie de pe dispozitivul hotărârii. Organul de poliție are îndatorirea să asigure executarea măsurii luate. În caz de nerespectarea interdicției impuse persoana în speță poate fi trasă la răspundere penală pentru nerespectarea hotărârii judecătorești.
Secțiunea 5. Punerea în executare a măsurilor educative
Subsecțiunea 1. Mustrarea
Mustrarea se va executa, prin excepție de la regula generală, de îndată în ședința în care s-a pronunțat hotărârea, în ședință publică de către președintele completului de judecată asistat de grefier și nu implică alte formalități.
La pronunțarea hotărârii părțile nu se citează. Executarea constă, în dojenirea persoanei sancționate, arătându-i-se acesteia pericolul social al faptei săvârșite, atrăgându-i-se totodată atenția că, dacă va mai săvârși din nou o infracțiune, se va lua față de ea o măsură mai severă sau i se va aplică o pedeapsă penală. Dacă, din orice împrejurări, măsura mustrării nu poate fi executată îndată după pronunțare, se fixează un termen pentru aducerea condamnatului, dojenirea neputând fi făcută în lipsă. Odată cu pronunțarea, extras de pe hotărâre se comunică părților care au lipsit.
Despre prezentarea condamnatului și executarea mustrării se întocmește un proces verbal ce va fi evidențiat în registrul de punere în executare a hotărârilor penale de către judecătorul delegat.
Mustrarea cu avertisment constă într-o dojenire mai aspră a celui condamnat, cu punerea obligatorie în vedere a faptului că, în caz de nerespectare, se vor lua măsuri mai severe, considerațiile de mai sus fiind valabile și în ce privește această măsură. Judecătorul delegat va pune în executare măsura atunci când condamnatul nu a fost adus la pronunțarea hotărârii din diverse motive și atunci când măsura a fost menținută la instanța de apel ori de recurs, iar măsura nu fusese pusă în executare.
Subsecțiunea 2. Libertatea supravegheată
Instanța de judecată trebuie să dispună ca, pe durata termenului de supraveghere, persoana față de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei să respecte următoarele cinci măsuri de supraveghere:
Să se prezinte la serviciul de probațiune, la datele fixate de acesta;
Să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;
Să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile, precum și întoarcere;
Să comunice schimbarea locului de muncă;
Să comunice informații și documente de natură să permită controlul mijloacelor sale de existență.
Consilierul de probațiune controlează nemijlocit respectarea de către persoana supravegheată a măsurilor de supraveghere pe toată durata termenului de supraveghere.
În exercitarea controlului respectării măsurilor de supraveghere, consilierul stabilește și derulează întrevederi cu persoana supravegheată la sediul serviciului de probațiune, efectuează vizite anunțate sau inopinate la locuința persoanei sau în alte locuri, în funcție de specificul situației, solicită documente privind structura familiei, a persoanelor care se află în întreținerea sa sau a căror întreținere se află, documente privind situația locativă, a locului de muncă și a mijloacelor de existență, verifică periodic datele furnizate de persoana supravegheată și îndeplinește orice alte măsuri de control adaptate cazului.
Subsecțiunea 3. Internarea într-un centru de detenție
Măsura educativă a internării întrun centru de reeducare eswte prevăzută în art. 125 Noul Cod penal și constă în internarea minorului întro instituție speciliazată în recuperarea minorilor, cu regim de pază și supraveghere, unde va urma programe intensive de reintegrare socială, precum și programe de pregătire școlară și formare progesională protrivit aptitudinilor sale. Se aplică minorilor infractori pentru fapte grave ținând cont și de periculozitatea infractorului.
Internarea se dispune pe o durată de la 2- 5 ani sau, în mod excepțional, de la 5- 15 ani doar în ipoteza unor infracțiuni foarte grave, pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii de cel puțin 20 ani.
Subsecțiunea 4. Internarea într-un institut medical educativ
Potrivit art. 124 Noul Cod penal, măsura educatică a internării întrun centru educativ constă în internarea minorului întro insituție specializată în recuperarea minorilor.
Măsura se poate dispune după caz, pe o perioadă cuprinsă între 1- 3 ani. Aceasta poate fi luată și ca măsură înlocuitoare a măsurii asistării zilnice în cazul în care minorul nu respectă, cu rea- credință, condițiile de executare sau obligațiile impuse.
În această însituție, minorul va trebui să participe la naumite programe de pregătire școlară și formare profesională în scopul conturării unor deprinderi și abilități practice pentru o viitoare ocupație. De asemenea, va fi implicat în acțiuni care au rolul de a corija comportamnetul minorului.
Dacă minorul, în perioada internării, săvârșește o nouă infracțiune sau este judecat pentru o infracțiune concurentă săvârșită anterior, instanța poate menține măsura internării întrun centru educativ, prelungind durata acesteia, fără a depăși maximul prevzut de lege, sau o poate înlocui cu măsura internării întrun centru de detenție.
CAPITOLUL IV – PUNEREA ÎN EXECUTARE A DISPOZIȚIILOR CIVILE DIN HOTĂRÂRILE PENALE ȘI A ALTOR SANCȚIUNI
Secțiunea 1. Restituirea lucrurilor și valorificarea celor neridicate
Când prin hotărârea penală s-a dispus restiruirea unor lucruri care se află în păstrarea sau la dispoziția intanței de executare, restituirea se face de către judecătorul delegat cu executarea, prin remiterea acelor lucruri persoanelor în drept. În acest scop sunt încunoștințate persoanele cărora urmează să li se restituie lucrurile prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire.
Dacă în termen de 6 luni de la primirea încunoștințării persoanele chemate nu se prezintă pentru a le primi, lucrurile trec în proprietatea statului, judecătorul delegat cu executarea constată aceasta prin încheiere și dispune predarea lucrurilor organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit prevederilor legale.
Atunci când restituirea lucrurilor nu s-a putut efectua, pentru că nu se cunosc persoanele cărora trebuie să le fie restiuite și nimeni nu le-a reclamat în termen de 6 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii, lucrurile trec în patrimoniul statului. Judecătorul delegat cu executarea constată aceasta prin încheiere și dipsune predarea lucrurilor organelor în drept a le prelua sau valorifca conform legii.
Secțiunea 2. Înscrisurile declarate false
Instanța de judecată are obligația de a se pronunța cu privire la desființarea unui înscris falsificat la cerere sau chiar din oficiu, în cazurile în care nu există consituire de parte civilă în procesul penal. În ipoteza în care procurorul dispune clasarea sau renunțarea la urmărirea penală, are obligația de a sesiza judecătorul de cameră preliminară pentru ca aceasta să dispună desființarea înscrisului falsificat.
Dispoziția hotărârii penale care declară un înscris ca fiind fals în totul sau în parte se execută sau se pune în executare de către judecătorul delegat cu executarea.
Pentru a se proceda la punerea în executare, instanța care a pronunțat hotărârea trebuie să își îndeplinească obligația procedurală pozitivă de a menționa explicit în dispozitivul hotărârii că un anumit înscris este declarat fals.
Când înscrisul declarat fals a fost anulat în totalitatea lui, se face mențiune despre aceasta pe fiecare pagină, iar în caz de anulare parțială, numai pe paginile care conțin falsul. Înscrisul declarat fals rămâne la dosarul cauzei.
Secțiunea 3. Despăgubirile civile și cheltuielile judiciare
Dispozițiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile și la cheltuielile judiciare cuvenite se execută cfonform legii civile.
Hotărârea definitivă a instanței penale constituie titlu executoriu în privința obligațiilor civile, putând fi adusă la cercetare potrivit dispozițiilor privind executarea conform Codului de procedură civilă.
Secțiunea 4. Punerea în executare a amenzii judiciare
Amenda judiciară este o sancțiune procesuală aplicabilă în cazul săvârșirii uneia din abaterile judiciare prevăzute de codul de procedură penală. Nu trebuie confundată cu sancțiunile procedurale întrucât ea reprezintă o sancțiune bănească aplicabilă persoanelor vinovate de diferite abateri și nu o invalidare a unui act procedural îndeplinit cu nerespectare legii, ca în cazul sancțiunilor procedurale.
Amenda se aplică de organul de urmărire penală, prin ordonanță, iar de instanța de judecată, prin încheiere. Împotriva ordonanței se poate face plângere, iar împotriva încheierii prin care instanța a aplicat amenda judiciară se poate face apel.
Persoana amendată poate cere scutirea de amendă ori reducerea amenzii în termen de 10 zile de la comunicarea ordonanței ori a încheierii de amendare. Asupra cererii se pronunță se pronunță organul care a aplicat amenda.
Amenda judiciară se pune în executare de către organul judiciar care a aplicat-o. Punerea în executare se face prin trimiterea unui extras de pe acea parte a dispozitivului ordonanței sau încheierii care privește aplicarea amenzii judiciare, organului financiar care, potrivit legii, execută amenda penală, iar acesta procedează la executarea amenzii. Legea nu mai prevede posibilitatea executării voluntare a amenzii judiciare.
Secțiunea 5. Punerea în executare a cheltuielilor judiciare avansate de stat
Desfășurarea procesului penal implică anumite cheltuieli participanților în această activitate. Cheltuielile efectuate în cursul procesului penal poartă denumirea generică de cheltuieli judiciare. Legea reglementează diferențiat cheltuielile făcute de către diverși participanți.
Cheltuielile avansate de stat prin intermediul organelor judiciare poartă denumirea de cheltuieli de procedură, iar cele avansate de părți se numesc cheltuieli de judecată. În cheltuielile judiciare se cuprind și sumele cuvenite martorului, expertului și interpretului, în condițiile prevăzute de lege.
Instanța care a dispus obligarea părții la cheltuieli judiciare către stat va proceda la punerea în executare a acestor cheltuieli, prin biroul de executări penale. În practică punerea în executare a cheltuielilor judiciare la care sunt obligate părțile se face nu de fiecare instanță care le-a aplicat, ci de instanța de executare prin cumularea, atunci când este cazul, a sumelor la care a fost obligată partea pe parcursul judecății în primă instanță și în căile de atac.
Punerea în executare are loc prin trimiterea unei copii de pe dispozitivul hotărârii sau ordonanței emise de procuror organului care, potrivit legii, execută amenda penală, respectiv organul finanțelor publice locale de la domiciliul sau reședința părții sancționate. Aceasta nu presupune automat executarea silită a creanței bugetare și nu exclude posibilitatea de a le achita voluntar, urmând ca, în acest caz, să depună înscrisuri doveditoare la instanța care le-e pus în executare.
Secțiunea 6. Punerea în executare a pedepselor aplicabile persoanei juridice
Subsecțiunea 1. Amenda
Punerea în executare a pedepsei principale, amenda, se efectuează potrivit regulilor aplicabile pedepsei amenzii prevăzute pentru persoanele fizice.
După rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii, instanța de executare comunică o copie de pe dispozitivul hotărârii organului care a autorizat înființarea persoanei juridice și organului care a înregistrat înființarea acesteia, în vederea efectuării mențiunilor corespunzătoare.
Persoana juridică condamnată la pedeapsa amenzii este obligată să depună recipisa de plata integrală a amenzii la instanța de executare, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. La cererea persoanei juridice condamnate se poate dispune eșalonarea plații amenzii pe cel mult 2 ani, în rate lunare.
În caz de neîndeplinire a obligației de plata a amenzii în termenul arătat în alin. 1 sau de neplata a unei rate, instanța de executare comunica un extras de pe dispozitivul hotărârii organelor competente, în vederea executării acesteia, potrivit dispozițiilor legale privind executarea silită a creanțelor fiscale și cu procedura prevăzută de aceste dispoziții.
În ce privește pedepsele complementare, acestea se pun în executare de regulă prin trimiterea unei copii după dispozitivul hotărârii definitive, cum ar fi instanței civile pentru deschiderea procedurii de lichidare, organului care a autorizat înființarea persoanei juridice, Oficiului registrului comerțului, Ministerului Justiției, Băncii Naționale a Românii, Comisiei Naționale a valorilor Mobiliare.
Aceste autorități și organe sunt obligate să încunoștințeze instanța de executare de modul cum își îndeplinește persoana juridică condamnată obligațiile stabilite.
Subsecțiunea 2. Dizolvarea persoanei juridice
Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice are ca efect deschiderea procedurii de lichidare, potrivit legii, iar o copie după dispozitivul hotărârii definitive de condamnare prin care s-a aplicat aceasta pedeapsa va fi comunicată, de îndată, instanței civile competente, care va proceda la desemnarea lichidatorului. Instanța civilă competentă deschide procedura de lichidare și desemnează lichidatorul din rândul practicienilor în insolvență autorizați potrivit legii. Remunerarea lichidatorului se face din averea persoanei juridice sau, în cazul lipsei acesteia, din fondul de lichidare constituit potrivit legii.
Subsecțiunea 3. Suspendarea activității persoanei juridice
Suspendarea activității persoanei juridice constă în interzicerea desfășurării activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice, în realizarea căreia a fost săvârșită infracțiunea.
Persoana juridică își va lua măsuri pentru încetarea activităților pentru care s-a dispus suspendarea. În caz de neexecutare, instanța dispune suspendarea activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice până la punerea în executare a pedepsei complementare, dar nu mai mult de 3 luni.
Subsecțiunea 4 . Interzicerea de a participa la procedurile de achiziții publice
Pedeapsa complementară a interzicerii de a participa la procedurile de achiziții publice constă în interzicerea de a participa, direct sau indirect, la procedurile pentru atribuirea contractelor de achiziții publice prevăzute de lege.
Această măsură constă în interzicerea de a participa la un contract încheiat de către stat, autoritățile sau instituțiile publice, colectivitățile teritoriale ori alte întreprinderi controlate de către stat. Se interzice atât participarea directă, cât și simulația prin interpunere de persoane.
Subsecțiunea 5. Închiderea unor puncte de lucru
Procedura în cazul pedepsei complementare a închiderii unor puncte de lucru ale persoanei juridice este similară suspendării sau interzicerii desfășurării uneia dintre activității și constă în închiderea unuia sau a mai multora dintre punctele de lucru aparținând persoanei juridice cu scop lucrativ, în care s-a desfășurat activitatea în realizarea căreia a fost săvârșită infracțiunea.
După rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea pedepselor aplicate persoanei juridice, nu se poate iniția fuziunea, divizarea, dizolvarea sau lichidarea acesteia.
În cazul în care instanța a hotărât pedeapsa complementară a interzicerii de a participa la procedurile de achiziții publice punerea în executare a pedepsei se face prin comunicarea unei copii de pe dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat pedeapsa la: oficiului registrului comerțului, ministerului Justiției, altor autorități care țin evidența persoanelor juridice, în vederea efectuării formalităților de publicitate.
O copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare se comunică și organului care a autorizat înființarea persoanei juridice și organului care a înregistrat persoana juridică, pentru a lua măsurile necesare.
Subsecțiunea 6. Afișarea sau difuzarea hotărârilor de condamnare
Un extras al hotărârii de condamnare se comunică, la data rămânerii definitive, persoanei juridice condamnate, pentru a-l afișa, pentru a asigura difuzarea hotărârii prin intermediul presei scrise sau audiovizuale ori prin alte mijloace de comunicare audiovizuală desemnate, în forma, locul și pentru perioada stabilite de instanța de judecată.
Persoana condamnată înaintează instanței de executare dovada începerii executării afișării sau, după caz, dovada executării publicării hotărârii de condamnare, în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dar nu mai târziu de 10 zile de la începerea executării ori, după caz, de la executare.
O copie de pe hotărârea de condamnare, în întregime, sau un extras al acesteia se comunică, la data rămânerii definitive, organului care a autorizat înființarea persoanei juridice și organului care a înregistrat persoana juridică, pentru a lua măsurile necesare.
Această activitate este supravegheată prin sistemul de urmărire a executării pedepselor de către instanța de executare, iar, în caz de neexecutare cu rea-credință, sancțiunea constă în dizolvarea persoanei juridice sau suspendarea unora din activitățile acesteia.
CAPITOLUL V – PROCEDURI DE REZOLVARE A INCIDENTELOR IVITE ÎN CURSUL EXECUTĂRII A HOTĂRÂRILOR PENALE DEFINITIVE
Secțiunea 1. Schimbări în executarea unor hotărâri
Subsecțiunea 1. Amânarea executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață
Reprezintă măsura care poate fi dispusă de instanța de judecată și constă în amânarea executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață aplicată printr-o hotărâre definitivă, în următoarele cazuri:
Când se constată, pe baza unei expertize medico – legale, că persoana condamnată suferă de o boală care nu poate fi tratată în rețeaua sanitară a Administrației Naționale a Penitenciarelor și care face imposibilă executarea imediată a pedepsei, dacă specificul bolii nu permite tratarea acesteia cu asigurarea pazei permanente în rețeaua sanitară a Ministerului Sănătății și dacă instanța apeciază fcă amânarea executării și lăsarea în libertate nu prezintă un pericol pentru ordinea publică. De exemplu atât prin cererea inițială, cât și prin cererile ulterioare, comandantul a susținut că suferă de mai multe afecțiuni cardiace – insufieciență cardiacă, anghină pectorală, cardiopatie ischemică, hipertensiune arterială – afecțiuni pentru care trebuie examinat de un medic specialist cardiolog care, în cunoștință de cauză, să se pornunțate asupra posibilități codamnatului de a executa pedeapsa. Din comisia care a întocmit reportul de expertiză medico – legală cu a făcut parte un medic cardiolog, deși participarea acestuia era necesară în raport cu natura numeroaselor afecțiuni cardiace menționate în fișa medicală a recunoscut. În consecință, se impune refacerea expertizei medico- legale prin examinarea condamantului și a actelor medicale de către un medic cardiolog, după care expertiza să concluzioneze dacă este posibilă executarea pedepsei de către condamant motiv pentru care recursul a fost admis cu trimiterea cauzei la prima intanță pentru rejudecare.
În cazul în care condamnata este o femeie gravidă sau are un copil mai mic de un an. Starea de graviditate poate fi dovedită prin orice mijloace de probă, mefiind obligatorie efectuarea unei expertize medico –legale. Existența copilului cu vârsta mai mică de un an al condamnatei poate fi dovedită cu certificatul de naștere din care să reiasă că persoana condamnată este mama copilului.
Subsecțiunea 2. Întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață.
Întreruperea executării pedepsei presupune eliberarea din penitenciar a condamnatului pentru o perioadă de timp pe care o stabilește instanța de judecată prin hotărâre definitivă, fără ca aceasta să poată fi o cauză de înlăturare a pedepsei. Întreruperea intervine în cursul executării.
Pe perioada executării întreruperii, în drept, condamnatul se află în continuare în executarea pedepsei, pedeapsa accesorie nu se întrerupe, iar în cazul în care pe timpul întreruperii comite o nouă infracțiune, el se va afla în stare de recidivă postcondamnatorie. Întreruperea privește numai executarea pedepsei închisorii (n.n. și detențiunii pe viață) indiferent dacă se efectuează intr-un loc de deținere sau în executarea pedepsei la locul de muncă și poate interveni atunci când s-a ivit una din cauzele de întrerupere prevăzute de lege.
De asemenea, întreruperea executării pedepsei nu poate fi confundată cu liberarea condiționată, nici cu învoirea din penitenciar, care este o recompensă și nici cu internarea sub pază într-o clinică din sistemul Ministerului Sănătății este nelegală. Împrejurările pe care se întemeiază cererea de întrerupere nu pot fi determinate de cei interesați. Întreruperea (ca, de altfel, și amânarea) constituie temeiuri de suspendare a prescripției executării pedepsei. >1. Cazuri de întrerupere. Întreruperea executării pedepsei închisorii sau a pedepsei detențiunii pe viață necesită un temei serios, care să justifice eliberarea temporară din penitenciar. Cazurile pentru care se poate dispune întreruperea executării pedepselor privative de libertate sunt aceleași ca cele de la amânare.
De asemenea, sunt aceleași persoanele îndreptățite a introduce cererea de întrerupere. Prin urmare, problemele tratate cu privire la amânarea executării sunt valabile, în mod corespunzător, și în situația întreruperii executării.
Cererea de întrerupere a executării pedepsei poate fi făcută de către: condamnat, reprezentantul legal al acestuia, soțul condamnatului, apărător, procuror, și de către conducerea unității. Condamnatului major trebuie întrebat dacă își însușește cererea, instanța trebuind să o examineze, chiar dacă nu a fost însușită, sub aspectul temeiniciei și nu să o respingă ca fiind făcută de o persoană fără calitate. Condamnatul poate însuși o cerere făcută de o rudă apropiată, însă numai în fața primei instanțe, nu și prin exercitarea căilor de atac. Cererea de întrerupere a executării vizează punerea în libertate a deținutului pentru rezolvarea unor situații deosebite, stringente și nu are importanță dacă se află în executarea uneia sau alteia din pedepse.
Instanța competentă să dispună asupra întreruperii executării pedepsei este: -instanța de executare sau, -instanța în a cărei circumscripție se află locul de deținere corespunzătoare în grad instanței de executare; -unitatea unde se execută pedeapsa la locul de muncă.
Prin instanța de executare, se înțelege prima instanță care l-a judecat pe condamnat, indiferent dacă pedeapsa la care se referă cererea de întrerupere a fost pronunțată de această instanța sau de instanța de apel, în urma desființării sentinței. Cererea de prelungire a întreruperii se soluționează de instanța care a acordat întreruperea executării pedepsei. Întreruperea executării pedepsei se poate dispune și în cazul executării pedepsei închisorii ce se execută la locul de muncă, după aceleiași reguli.
Instanța investită cu judecarea cererii de întrerupere a executării pedepsei, este competentă a soluționa cererea, chiar dacă, până la pronunțarea sentinței, condamnatul a fost transferat la unul sau mai multe locuri de deținere aflate în raza teritorială a altor instanțe.
Când se invocă existența unor împrejurări speciale (ex: consecințe grave pentru familia condamnatului) este necesar să se dispună efectuarea unor anchete sociale prin care să se verifice realitatea motivelor invocate în cererea de întrerupere a executării pedepsei.
Hotărârile prin care se dispune întreruperea executării pedepsei sunt executorii de la data pronunțării. Instanța care a acordat întreruperea comunică de îndată această măsura locului de deținere sau, după caz, unității unde condamnatul execută pedeapsa și organului de poliție, iar dacă întreruperea a fost acordată de instanța în a cărei rază teritorială se afla locul de deținere sau unitatea, aceasta comunică măsura luată și instanței de executare. Perioada de întrerupere începe de la data eliberării și durează până la data reîncarcerării.
Administrația locului de deținere sau unitatea în care se execută pedeapsa au obligația de a comunica instanței de executare data la care a reînceput executarea pedepsei. In executarea pedepsei nu se socotește timpul cât aceasta a fost întreruptă și, în consecință, se va adăuga termenului de prescripție a executării pedepsei.
Subsecțiunea 3. Revocarea sau anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere
Instanța de judecată trebuie să dispună revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei în cazul în care:
persoana supravegheată a săvârșit în termneul de supraveghere al suspendării o infracțiune intenționată sau praeterinenționată, descoperită în termenul de supraveghere, pentru care a fost condamnată la pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen.
Dacă pedeapsa amenzii care a însoțit pedeapsa închisorii, în condițiile art. 62 Noul Cod penal, nu a fost executată și a fost înlocuită, în termenul de supraveghere, cu pedeapsa închisorii, potrivit art. 63 alin. (2) Noul Cod penal sau art. 64 alin. (5) – (6) Noul Cod penal.
Pe parcursul termenului de supraveghere, persoana supravegheată, cu rea- credință, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligațiile impuse.
Până la expirarea termenului de supraveghere, persoana supravegheată nu îndeplinește integral obligațiile civile stabilite prin hotărâre.
Anularea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei este o măsură ce poate fi dispusă de instanța de judecată în situația în care se descoperă, înainte de expirarea termenului de supraveghere, că cel condamnat mai săvârșise o infracțiune înainte de pronunțarea hotărârii prin care s-a dispus suspendarea sub supraveghere ori până la rămânerea definitivă a acesteia, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii, chiar după expirarea termenului de încercare.
Cauza anulării suspendării sub supraveghere este anterioară rămânerii definitive a hotărârii de condamnare la pedeapsa închisorii a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere.
Asupra revocării sau anulării suspendării executării pedepsei subc supraveghere se pronunță din oficiu, la sesizarea procuroului sau a consilierului de probațiune, instanța care judecă ori a judecat în primă instanță infracțiunea ce ar putea atrage revocarea sau anulare.
Subsecțiunea 4. Revocarea măsurilor de siguranță
În situația în care instanța de executare, respectiv judecătoria în a cărei circumspcripție se află unitatea sanitară, primește comunicarea unității sanitarea cu privire la faptul că datorită ameliorării stării de sănătate a persoanei față de care s-a luat măsura de siguranță, efectuarea tratamentului medical nu se mai impune.
Atunci când măsura este jusrificată prin circumstanțe personale care sunt susceptibile de a se modifica în timp, cum ar fi existența unui pericol social datorat unor afecțiuni psihiatrice, statul are obligația de a efectua controale periodice pentru a verifica persistența motivelor care ar justifica restrângerea drepturilor conferite de art. 2 Protocolului nr. 4 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Având în vedere că întro perioadă de 1 an la 10 luni au existat 5 verificări asupra măsurii, realizate de către un judecător independent și imparțial, iar în motivele avansate de către instanțe, pentru a prleungi, de fiecare fată, durata măsurii respective, Curtea nu a găsit vreun indiciu de arbitrariu, nu există o încălcare a art. 2 Portocolul nr. 4 pentru această perioadă. Cu toate acestea, având, în vedere că de la data ultimei verificări de către judecătorul însărcinat cu executarea pedepselor, prin care acesta a revocat măsura libertății supravegheate și până la momentul revocării efective a măsurii a trecut o perioadă mai mare de 4 luni, restricțiile fiind libertatea de circulație a reclamantului au devenit disproporționate.
Este obligatorie citarea persoanei, participarea procurorului și a apărătorului, ambii prezentând concluzii. Instanța competentă este instanța în a cărei circumscripție își are domiciliul sau reședința persoana în cauză, nu instanța de executare. Ca și celelalte sancțiuni de drept penal măsura interzicerii de a se afla în anumite localități poate fi amânată, întreruptă sau revocată.
Amânarea sau întreruperea se acordă de organul care are îndatorirea de a asigura executarea, respectiv organele de poliție și se poate acorda pentru motive de boală sau orice alt motiv care justifică această măsură. Cererea se adresează organului de poliție din localitatea unde are domiciliul. În ce privește revocarea măsurii, aceasta poate fi dispusă la cerere, ori din oficiu, de către instanța de judecată în a cărei circumscripție locuiește persoana, atunci când se apreciază că au dispărut motivele care au stat la luarea acesteia, dar nu mai devreme de un an de la data când a fost luată măsura. În situația respingerii cererii, o nouă cerere nu se poate face decât după trecerea unui termen de cel puțin un an de la data respingerii cererii anterioare. Revocarea poate fi cerută și de procuror.
Subsecțiunea 5. Revocarea sau anularea suspendării la locul de muncă
Dacă, ulterior pronunțării hotărârii prin care s-a dispus executarea pedepsei la locul de muncă, condamnatul nu-și îndeplinește obligațiile prevăzute de lege, în sensul că săvârșește o infracțiune sau se sustrage de la prestarea activității, ori nu-și îndeplinește alte îndatoriri pe care legea le prevede și deci, prin comportarea sa nu justifică încrederea acordată de instanță, executarea pedepsei la locul de muncă se revocă.
Pedeapsa aplicată sau restul de pedeapsă rămas neexecutat se execută în regim de deținere neputându-se dispune suspendarea executării pedepsei revocate. Revocarea este obligatorie în următoarele cazuri:
săvârșirea unei noi infracțiuni după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus executarea pedepsei la locul de muncă
când condamnatul nu mai poate presta munca din cauza pierderii totale a capacității de muncă, instanța revocă executarea pedepsei la locul de muncă și, ținând seama de împrejurările care au determinat incapacitatea de muncă și, dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei
Revocarea este facultativă în următoarele cazuri:
dacă condamnatul se sustrage de la prestarea activității în cadrul unității
nu-și îndeplinește în mod corespunzător îndatoririle ce-i revin la locul de muncă;
nu respectă măsurile de supraveghere sau obligațiile stabilite prin hotărârea de judecată.
Anularea executării pedepsei la locul de muncă este sancțiunea care constă în desființarea hotărârii prin care s-a dispus această modalitate de executare, dacă măsura a fost luată fără îndeplinirea condițiilor prevăzute de codul penal, dacă cel condamnat mai săvârșise o infracțiune până la rămânerea definitivă a hotărârii și aceasta se descoperă mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată la locul de muncă sau considerată ca executată, instanța,, anulează executarea pedepsei la locul de muncă.
Anularea se dispune și în cazul în care hotărârea de condamnare, pentru infracțiunea descoperită anterior, se pronunță după ce pedeapsa a fost executată la locul de muncă sau considerată ca executată. Pedeapsa se stabilește, după caz, potrivit regulilor de la concursul de infracțiuni sau recidivă, fără a se ține seama dacă una din pedepse se execută la locul de muncă. Pedeapsa astfel stabilită se execută într-un loc de deținere.
Subsecțiunea 6. Încetarea executării pedepsei la locul de muncă
Este posibil ca o persoană condamnată la obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității ca urmare a neplății unei amnezi în tot sau în parte, din motive neimputabile ei, după începerea muncii în folosul comunității să dispună de suma de bani necesară plății amnezii pentru zilele rămase neexecutate.
O asemena situație își găsește reglementarea în art. 64 alin. (4) Noul Cod penal. Reiese din această reglementare că legiuitorul permite celui obligat de a presta o muncă neremunerată în folosul comunități de a executa pedeapsa amnezii chiar și atunci când inițial nu a putut-o plăti din motive neimputbaile lui, în orice moment din durata zilelor stabilite de instanță a fi prestate în folosul comunității. Plata amenzii se face pentru zilele – amendă ce au mai rămas de executat în folosul comunității.
Subsecțiunea 7. Înlocuirea pedepsei amenzii
Când cel condamnat se sustrage cu rea – credință de la executarea amenzii, instanța poate înlocui pedeapsa amenzii cu pedeapsa închisorii, în limitele prevăzute pentru infracțiunea săvârșită, ținându-se seama de partea din amendă achitată.
Înlocuirea pedepsei amenzii în caz de neexecutare a acesteia cu pedeapsa închisorii, însă, numai în anumite cazuri și cu respectarea condițiilor prevăzute de lege:
sustragerea cu rea credință de la plata amenzii;
înlocuirea să se facă în limitele amenzii neachitate și în limitele pedepsei prevăzute de lege.
Înlocuirea este posibilă numai acolo unde pedeapsa amenzii este prevăzută ca pedeapsă alternativă cu pedeapsa închisorii, sau a fost aplicată avându-se în vedere circumstanțele atenuante de care a beneficiat condamnatul.
Competența înlocuirii revine, instanței de executare a pedepsei amenzii. Sesizarea instanței se face din oficiu sau de către organul care execută amenda, potrivit legii. Participarea procurorului la judecată este obligatorie.
Nu se va reține reaua-credință în cazul în care cel condamnat nu achită amenda datorită unor cauze obiective care îl pun în imposibilitatea de a executa pedeapsa, cum ar fi lipsa mijloacelor materiale, necesare pentru acoperirea amenzii.
Subsecțiunea 8. Înlocuirea pedepsei pentru militari
Degradarea militară constituie o altă pedeapsă complementară care poate fi apicată numai condamnaților militari în activitate, în rezervă sau în retragere, constând în pierderea gredului miulitar și a dreptului de a purtea unifroma de la sata rămânerii definitive a hotărârii de condamnare potrivit art. 69 alin (1) Noul Cod penal.
Comparativ cu interzicerea unor drepturi, care constă întro intericere temporară a exercițiului unor dreptului, dar nu și pierderea lor, degradarea militară presupune tocmai pierderea drepturilor menționate, deci este o predeapsă privativă de drepturi.
Sub raportul naturii și conținutului său, degradarea militară este o pedeapsă determinată, iar sub raportul duratei sale este o pedeapsă perpetuă, în sensul că legea nu prevede limita duratei sale, condamnatul fiind scos definitv din armată și piezând gradul avut.
Subsecțiunea 9. Reducerea pedepsei pentru militari
Degradarea militară este obligatorie atunci când pedeapsa principală aplicată este închisoarea mai mare de 10 ani sau detențiunea pe viață.
Dimpotrivă, aplicarea ei este facultativă atunci când militarul în activitate, în rezervă sau în retragere a săvârșit o infracțiune intenționată, iar pedeapsa principală pe care i-a aplicat-o instanța de judecată este înshisoarea de minim 5 ani și maxim 10 ani.
Secțiunea 2. Contopirea pedepselor în caz de concurs de infracțiuni
Pedeapsa pronunțată printr-o hotărâre definitivă poate fi modificată, dacă la punerea în executare a hotărârii sau în crusul executării pedepsei se contată, pe baza unei alte hotărâri definitive, existența unui concrus real sau ideal de infracțiuni: în acest caz, modificarea pedepsei va surveni ca urmare a contopirii pedepselor în baza art. 40 Noul Cod penal.
Instanțele de control judicair nu pot dispune, direct în căole de atac, contropirea pedepsei aplicate pentru infracțiunea care a făcut obiectul judecății, cu pedepsele aplicate infrațciunilor concurente pentru care există o condamnare definitivă, în cazul în care contopirea nu a fost dispusă de către prima instanță.
Secțiunea 3. Modificarea pedepsei în caz de descoperirea recidivei
Acest caz se are în vedere situația descoperirii ulterioare a stării de recidivă, în cazul în care, la momentul pronunțării hotărârii de condamnare, instanța de judecată nu a putut cunoaște existența stării de recidivă, iar nu ipoteza în care instanța, având toate datele privind antecedența penală a inculpatului, a pareciat, eronat, că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 41 Noul Cod penal penru reținerea stării de recidivă, această dezlegare de drept, chiar greșită intrând în puterea lucrului judecat.
În acest caz, trebuie să se procedeze la reindividualizarea pedepsei, prin aplicarea tratamentului sancționator de la recidivă.
Secțiunea 4. Modificarea pedepsei în caz de descoperire ulterioară de noi acte, materiale care intră în conținutul infrațtiunii a cărei pedeapsă se execută
În situația actelor care intră în conținutul aceleiași infracțiuni, este incident atunci când: infractorul condamnat definitiv pentru o infracțiune continuată, ulterior este condamnat și pentru alte acțiuni sau inacțiuni care intră în conținutul acestei infracțiuni; cel condamnat definitiv pentru o infracțiune complexă este ulterior judecat definitiv și pentru alte acțiuni sau inacțiuni care intră în conținutul aceleiași infracțiuni; instanța de executarea a ultimei hotărâri, în ipoteza în care persoana condamnată se află în libertate, chiar dacă această instanță este ierarhic inferioară instanței de executare a primei hotărâri definitive; instanța corespunzătoare în grad instanței de executare a ultimei hotărâri în a cărei circumspcripție se află locul de deținere, chiar dacă această instanță este ierarhic inferioară instanței de executare a primei hotărâri definitive.
Un alt caz de înlăturare sau modificare a pedepsei vizează descoperirea ulterioară a pluralității intermediare, în cazul în care, la momentul pronunțării hotărârii de condamnare, instanța de judecată nu a putu cunoaște existența acesteia, iar nu ipoteza în care instanța, având toate datele privind antecedența penală a inculpatului, a apreciat eronat, că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 44 Noul Cod penal pentru reținerea pluralității intermediare, această dezlegare de drept, char greșită intrând în puterea lucrului judecat.
Secțiunea 5.Alte cazuri de înlăturare sau modificare a pedepsei
Subsecțiunea 1. Intervenirea unei legi penale noi
Organul judiciar competent să aprecieze asupra legii penale mai favorabile, este procurorul, în faza urmăririi penale și instanța de judecată, în celelalte faze ale procesului penal.
Pentru stabilirea legii penale mai favorabile, în literatura juridică s-au propus următoarele criterii: criteriul maximului, criteriul minimului, criteriul calculului proporțional și criteriul aprecierii în concret.
Conform criteriului aprecierii în concret, legea mai blândă este cea care conduce la un rezultat favorabil pentru învinuit sau inculpat.
În consecință, “legea mai favorabilă nu poate fi stabilită a priori, ci numai după calcularea pedepsei în raport cu fiecare lege în parte și ținând seama de toate împrejurările cauzei”.
Înlăturarea pedepsei se dispune numai dacă aceasta urmează să se execute sau este în curs de executare; când pedeapsa a fost executată în întregime la data intervenirii legii noi.
Modificarea pedepsei definitive poate fi cerută numai în cazul în care s-a dispus revocarea suspendării executării pedepsei, situație în care aceasta devine executabilă și, deci, prevederile legale menționate devin aplicabile.
Subsecțiunea 2. Amnistia și grațierea
Amnistia este actul de clemență al Parlamentului României (art 72 lit (g din Constituția României) prin care, din considerente de politică penală este înlăturată răspunderea penală pentru infracțiuni comise anterior adoptării legii de amnistie. Grațierea este o măsură de clemență acordată individual, potrivit art 94 lit.(d din Constituție, de Președintele României și constă în iertarea condamnatului de executarea în total sau în parte a pedepsei ori în comutarea acesteia într-una mai ușoară.
Grațierea poate fi acordată și colectiv, prin lege de către Parlament . Grațierea poate fi individuală și colectivă, necondiționată și condiționată, totală sau parțială, iar efectele pe care le produce sunt în rem sau în personam. Grațierea înlătură executarea pedepsei principale, nu și consecințele condamnării, astfel că o pedeapsă grațiată are aceleași efecte ca și o pedeapsă executată.
Aplicarea amnistiei, când intervine după rămânerea definitivă a hotărâri, precum și aplicarea grațierii se fac de către un judecător de la instanța de executare, iar dacă cel condamnat se află în executarea pedepsei, de către un judecător de la instanța corespunzătoare în a cărei circumscripție se află locul de deținere sau unitatea unde se execută pedeapsa la locul de muncă.
Reglementarea a avut în vedere numai cazul intervenirii amnistiei după rămânerea definitivă a hotărârii, întrucât actul de clemență intervenit anterior acestui moment se rezolvă, conduce la încetarea urmăririi sau a procesului penal.
Dacă amnistia intervine în timpul soluționării căii de atac, instanța nu poate respinge recursul cu motivarea că actul de clemență urmează a se constata și aplica de compartimentul de executări penale, pentru că judecătorul delegat aplică numai când aceasta intervine după rămânerea definitivă a hotărârii.
Constatarea pe cale judecătorească a amnistiei, intervenită după rămânerea definitivă a hotărârii și executarea pedepsei este inadmisibilă. Din dispozițiile privind cazierul judiciar rezultă că îndrituirea de a constata că o infracțiune a fost amnistiată aparține organelor de poliție. Împotriva comunicării copiei de pe fișa de cazier judiciar, dacă dispozițiile legii de amnistie nu au fost corect aplicate, se poate face contestație la instanțele judecătorești. La fel se produc lucrurile și atunci când grațierea intervine pe timpul procesului penal, aceasta urmând a fi operabilă numai după rămânerea definitivă a hotărârii instanței.
Aducerea la îndeplinire a dispozițiilor legale privind grațierea se face, de către judecătorul delegat de la instanța de executare sau de la instanța în a cărei circumscripție se află locul de detenție. Acesta, verifică registrele cu punerea în executare a hotărârilor penale și dosarele condamnaților și, după ce stabilește care dintre ei îndeplinesc condițiile, se pronunță prin încheiere în camera de consiliu. Pentru condamnații care au beneficiat de efectele grațierii tot judecătorul delegat comunică despre aceasta locului de detenție și cazierului judiciar. Administrația Națională a Penitenciarelor, în termen de cel mult 48 de ore de la data publicării actului de grațiere va pune în aplicare hotărârea judecătorului, respectiv va elibera deținutul beneficiar al grațierii. Încheierile judecătorului delegat sunt susceptibile de a fi atacate cu apel sau recurs, opinându-se că acestea ar trebui supuse controlului judiciar pentru a se evita eventuale erori.
Revocarea grațierii, ca instituție juridică, nu este reglementată de lege și nici în literatura de specialitate nu este lămurită. Printr-o interpretare logică, rațională, vom constata că grațierea, act administrativ (nu judiciar) de clemență, de iertare, care își produce efecte imediat prin punerea în libertate a condamnatului ori neîncarcerarea acestuia dacă actul a intervenit înaintea punerii în executare a hotărârii de condamnare, nu mai poate fi revocată. Prin extenso grațierea este un cadou făcut condamnatului (un bun comestibil !) care se consumă imediat și care nu mai poate fi cerut înapoi pentru că, pur și simplu, s-a consumat. Cum cadoul, în speță, este libertatea, actul de revocare ar produce efecte de pedepsire prin reîncarcerare a unei persoane aflate în libertate în alt mod decât pe cale judecătorească, așa cum prevede Constituția. O situație inedită, nemaiîntâlnită în practica judiciară, s-a ivit urmare a revocării decretului de grațiere, toate persoanele beneficiare au fost reîncarcerate după ce, de fapt și de drept, se aflau în stare de libertate de una sau mai multe zile, funcție de data reîncarcerării. Actul readucerii în stare de detenție a peroanelor grațiate, pentru aceeași faptă pentru care fuseseră condamnate și sub incidența aceluiași mandat de executare ale cărui efecte au încetat odată cu aplicarea grațierii, a generat numerose discuții de doctrină juridică și a ridicat o seamă de probleme dificile și cu caracter de noutate. Ca atare s-a arătat că din momentul aplicării grațierii mandatul de executare a pedepsei încetează și condamnatul grațiat dobândește dreptul la libertate.
Subsecțiunea 3. Liberarea conditionață
Liberarea condiționată este o instituție complementară a regimului de executare a pedepsei închisorii care constă în posibilitatea de liberare a condamnaților înainte de expirarea duratei pedepsei.
Ca modalitate de executare a unei părți din pedeapsa închisorii, liberarea condiționată este și un stimulent important pentru îndreptarea și recuperarea socială a acestora – pedeapsa închisorii și-a atins scopul înainte de a fi expirat durata acesteia.
Liberarea condiționată funcționează față de orice pedeapsă cu închisoarea, indiferent de durată acesteia și indiferent dacă condamnatul este major sau minor. Existența antecedentelor penale nu reprezintă, ipso facto, o cauză de respingere a cererii de liberare condiționată, ceea ce interesează nu sunt consecințele de ordin sancționator ale antecedentelor penale, ci mai degrabă un eventual potențial criminogen.
În cazul condamnatului militar a devenit inapt serviciului militar (de exemplu, a devenit invalid etc.), în lege se prevede că militarul condamnat este liberat condiționat.
Liberarea condiționată se acordă la cererea persoanei condamnate sau la propunerea comisiei pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate precum și la cerere. Odată cu cererea se trimite și procesul-verbal întocmit de comisia pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, împreună cu documentele care atestă mențiunile cuprinse în acesta. Acestea se înaintează judecătoriei în a cărei circumscripție se află locul de deținere și se comunică persoanei condamnate.
Când persoana condamnată nu întrunește condițiile pentru a fi liberată condiționat, în procesul-verbal se fixează un termen pentru reexaminarea situației acesteia, care nu poate fi mai mare de un an. Totodată, comisia comunică procesul-verbal persoanei condamnate și îi aduce la cunoștință acesteia, sub semnătură, că se poate adresa direct instanței cu cerere de liberare condiționată. În toate cazurile competența de judecată revine, judecătoriei în a cărei circumscripție se află locul de deținere unde se află condamnatul la data formulării cererii sau a emiterii procesului verbal întocmit de comisie. Instanța legal sesizată rămâne competentă să soluționeze cauza chiar dacă persoana condamnată a fost transferată într-un alt loc de deținere de comisie.
Procedura liberării condiționate are caracter jurisdicțional și se desfășoară după o ședință publică și contradictorie cu participarea obligatorie a procurorului și a apărătorului.
Dacă în intervalul de timp de la liberare și până la împlinirea duratei pedepsei, cel liberat a săvârșit din nou o infracțiune, instanța, ținând seama de gravitatea acesteia, poate dispune fie menținerea liberării condiționate, fie revocarea. Revocarea este obligatorie în cazul când fapta săvârșită este o infracțiune contra siguranței statului, o infracțiune contra păcii și omenirii, o infracțiune de omor, o infracțiune săvârșită cu intenție care a avut ca urmare moartea unei persoane sau o infracțiune prin care s-au produs consecințe deosebit de grave. Instanța competentă este aceea care l-a judecat pe condamnat pentru infracțiunea săvârșită după liberarea condiționată.
Secțiunea 6. Executarea hotărârilor privind darea în urmarire a infractorilor
Am considerat că se impune a ne opri asupra respectivei reglementări întrucât activitatea de urmărire generală se desfășoară în principal pentru prinderea și încarcerarea condamnaților care se sustrag executării pedepsei, activitate cuprinsă în faza punerii în executare a hotărârilor penale.
Intră în categoria persoanelor ce fac obiectul urmăririi generale și persoanele care se sustrag unui mandat de arestare preventivă, măsurii educative a internării intr-un centru de reeducare, măsurii internării medicale sau măsurii expulzării, persoana care a evadat din starea legală de reținere sau detenție ori a fugit dintr-un centru de reeducare sau din unitatea în care executa măsura internării medicale, precum și persoanele urmărite internațional despre care există date că se află în România, marea majoritate a acestor situații implicând existența unor hotărâri penale judecătorești definitive.
Subsecțiunea 1. Revocarea urmăririi
Solicitarea punerii în urmărire generale se face, în funcție de situație, de către organul de poliție, administrația locului de deținere, centrul de reeducare sau unitatea medicală din care a evadat ori a fugit persoana a cărei urmărire se cere, precum și de procurorul competent potrivit legii, în cazul privind persoana urmărită internațional despre care s-au obținut date că se află pe teritoriul României.
Darea în urmărire se dispune prin ordin de Inspectoratul General al Poliției Române. Ordinul de dare în urmărire se comunică în cel mai scurt timp organelor competente să elibereze pașaportul, care au obligația să refuze eliberarea pașaportului sau, după caz, să ridice provizoriu pașaportul pe durata măsurii, precum și organelor de frontieră pentru darea în consemn.
De asemenea, ordinul de dare în urmărire se comunică în copie organului sau unității în fața căreia urmează să fie adusă persoana urmărită în momentul prinderii și parchetului competent care supraveghează activitatea de urmărire a persoanei date în urmărire.
Ordinul de dare în urmărire se pune în executare de îndată de către structurile competente ale Ministerului Internelor și Reformei Administrative, care vor desfășura, la nivel național, activități de identificare, căutare, localizare și prindere a persoanei urmărite.
Revocarea urmăririi se dispune prin ordin de Inspectoratul General al Poliției Române, care se transmite în copie, de îndată parchetului competent care supraveghează activitatea de urmărire a persoanei date în urmărire, organelor competente să elibereze pașaportul și organelor de frontieră. Procurorul care supraveghează activitatea de urmărire a persoanei date în urmărire dispune, de îndată, încetarea imediată a activităților de supraveghere.
Secțiunea 7. Executarea hotărârilor penale străine
Deși controlul criminalității rămâne, în esență, de competența internă a statului, cooperarea internațională în materie penală trebuie încurajată din mai multe motive – necesitatea creșterii siguranței interne și internaționale în fața pericolului generat de criminalitatea transnațională și problematica evitării dificultăților practice care apar în acest domeniu în relațiile dintre state, fiind cele mai stringente.
Dinamica relațiilor internaționale și tot mai larga deschidere către democrațiile autentice din apusul Europei a determinat și punerea în acord a legislației în pas cu aceasta.
Astfel, prin Legea 302/2004, privind cooperarea judiciară în materie penală, modificată și completată prin Legea 224/2006 și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2006, s-a creat un cadru unitar și corespunzător de lucru în acest domeniu fiind abrogate prevederile codului de procedură penală privind asistența juridică internațională, precum și legile 296/2001 (extrădarea), 704/2001, 756/2001 și orice alte dispoziții contrare. Prin urmare, dreptul comun în materie, pentru autoritățile judiciare române îl constituie Legea 302/2004.
Din ansamblul dispozițiilor acestei legi se desprind două obiective principale:
asigurarea unei colaborări între state pentru combaterea criminalității, îndeosebi a celei transfrontaliere;
asigurarea asistenței juridice pentru realizarea unei justiții penale a fiecărui stat atunci când există elemente de extraneitate. Formele de cooperare judiciară internațională în materie penală sunt:
extrădarea;
predarea în baza unui mandat european de arestare; -transferul de proceduri în materie penală;
recunoașterea și executarea hotărârilor;
transferarea persoanelor condamnate;
asistența juridică în materie penală; -alte forme de cooperare judiciară internațională în materie penală ( art 1 din Legea 302/2004).
Secțiunea 8. Extrădarea
Extrădarea este reglementată cu caracter principial în art. 14 Noul Cod penal, care prevede că extrădare poate fi ecordată ori poate fi solicitată în baza unui tratat internațional la care țara noastră este parte sau pe bază de reciprocitate, conform prevederilor legale.
Potrivit alin. (2) al art. 14 Noul Cod penal, predarea ori extrădarea unei persoane în relația cu statele membre ale UE este acordată ori se poate solicita conform prevederilor legale. Predarea unei persoane către un tribunal penal internațional este acordată potrivit prevederilor legale.
Constituția României din 1991, revizuită în 2003 în prevederile art. 19 alin. (1) prevede că cetățeanul român nu poate să fie extrădat ori expulzat din țara noastră. Prin prevederile alin. (11) introduse prin Legea nr. 429/2003 de revizuire a Constituției s-a dispus că prin derogare de la dispozițiile alin.(1), cetățenii români pot și extrădați în baza convențiilor internaționale la care țara noastră este parte, în condițiile prevederilor legale și pe bază de reciprocitate, iar în alin. (2) cu privire tot la extrădare mai este prevăzut că cetățenii străinii și apatrizi pot să șie extrădați doar în baza convențiilor internaționale ori în condiții de reciprocitate.
Astfel că în Constituție nu mai este prevăzută expres ca temei al extrădării. Față de aceste dispoziții constituționale se pune întrebarea dacă prevederile legale interne mai pot reprezenta temei al extrădării, așa cum se prevede în dispozițiile legii penale?
Răspunsul la această întrebare se desprinde din prevederile Legii nr. 302/2004 cu privire la cooperarea juridică internațională în materie penală, care consacră preeminența dreptului internațional în acest domeniu care sunt prevăzute prin dispozițiile art. 4 alin. (1).
Pentru a se da un sens intențiilor clare ale țării noastre cu privire la instituția extrădării, Constituția dispune că ,, cetățenii români pot să fie extrădați în baza convențiilor internaționale la care țara noastră este parte, în condițiile prevederilor legale și în bază de receiprocitate.
Cu privire la competența instituțiilor statului ce acordă extrădarea, legea fundamentală dispune că:,, expulzarea ori extrădarea este hotărâtă de justiție".
Legea nr. 302/2004 care reglementează instituția extrădării face distincție între două tipuri de extrădare, și anume:
extrădarea activă
extrădarea pasivă.
Extrădarea este activă atunci când România înaintează o cerere de extrădare către un alt stat la propunerea procurorului competent în faza de cercetare penală, iar în faza de judecată sau de a pune în executare hotărârea la propunerea președintelui instanței competente.
În cazul extrădării pasive, România primește o cerere de extrădare, din partea unui stat solicitant prin intermediul Ministerului Justiției. Extrădarea este pasivă dacă este realizată atunci când țara noastră în baza convențiilor și tratatelor internaționale la care este parte, precum și a legilor interne proprii, la solicitarea unui stat străin , acceptă să predea acestuia o persoană cercetată penal ori trimisă în judecată pentru comiterea unei fapte penale, ori pentru executarea unei pedepse ori a unei măsuri privative de libertate.
Subsecțiunea 1. Exceptarea unor hotărări judecatoresti de la procedura recunoașterii
Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă, intervine o lege care nu mai prevede ca infracțiune fapta pentru care s-a pronunțat condamndarea, instanța de executare sau dacă cel condamnat se află în executarea pedepsei sau a unei măsuri educative, instanța corespunzătoare în grad în a cărei rază teritorială se află locul de deținere sau, după caz, centrul educativ ori centrul de detenție va face aplicarea art. 4 Noul cod penal, din oficiu sau la cererea procurorului ori a persoanei condamnate pe cale de contestație la executare.
Secțiunea 9. Mandatul European de arestare
Mandatul european de arestare reprezintă o decizie judiciară emisă de un stat membru al Uniunii Europene în vederea arestării și predării de către un alt stat membru al Uniunii Europene a unei persoane căutate sau arestate, pentru efectuarea cercetării penale ori cu obiectivul executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranță privative de libertate.
Condițiile,cerințele și provedura de mitere și de executare a mandatului european de arestare sunt cele stabilit prin dispozițiile Deciziei – cadru nr. 2002/584/JAI a Consilului Uniunii Europene, modificată prin Decizia – cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009.
Mandatul European de Arestare este o hotărâre judiciară luată într-un Stat Membru cu scopul de a reține și preda o persoană căutată de un alt stat pentru a fi urmărită penal sau pentru a se aplica o pedeapsă privativă de libertate sau pentru a se lua o măsură privativă de libertate.
Mandatul European de arestare se poate aplica și emite pentru faptele incriminate de legislația penală a statului membru emitent, cu o măsură de siguranță privativă de libertate sau cu o pedeapsă privativă de libertate, a căror durată maximă este de minim 12 luni, ori în situațiile în care se dispune o condamnare la o măsură de siguranță ori pedeapsă pentru o condamnare pronunțată ce are o durată minimă de 4 luni.
Infracțiunile următoare, în situația în care sunt prevăzute în statul membru emitent cu o pedeapsă ori măsură privativă de libertate a căror maximă durată este de minim 3 ani, conduc la aplicarea și emiterea unui mandate de arestare European. Astfel de infracțiuni sunt:
Apartenența la una/mai multe organizații criminale;
Terrorism
Trafic de persoane
Exploatare sexuală a minorilor și pornografie infantilă
Trafic illicit de stupefiante și de substanțe psihotrope
Trafic illicit de arme și material explosive
Fapte de corupție sau assimilate corupției
Fapte de fraudare ce aduc atingere intereselor financiare ale CE
Criminalitatea infromatică
Fapte de omucidere voluntară și de vătămări corporale grave
Trafic de organe și de țesuturi umane
Traffic de bunuri cultural
Fapte de falsificare a monedei unice Euro
Infracțiuni contra mediului, traffic de specii de animale și soiuri de plante ce sunt pe cale de dispariție
Rasism și xenofibie etc.
Autoritatea judiciară emitentă a statului de executare este autoritatea competentă cu emiterea mandatului European de arestate, potrivit dispozițiilor legale ale statului emitent.
Autoritate judiciară de executare o reprezintă autoritate judiciară din statul de executare ce are compența de executare a mandatului, potrivit dispozițiilor legale ale statului respectiv.
Fiecare dintre cele două state are obligația de a informa Secretaritul General al Consiliului Uniunii Europene cu privire la autoritatea competentă din fiecare din cele două state membre parte ale mandatului European de arestare.
Mandatul european de arestare este emis de către o autoritate judiciară competent (autoritatea emitentă) care este abilitată să emită acest mandat de către legea internă.
Mandatul cuprinde solicitarea de a reține și preda o anumită persoană în vederea urmăririi penale sau executării unei pedepse privative de libertate sau aplicării unei măsuri de arrest preventiv.
Mandatul European de arestare poate fi anulat în cazul faptelor care sunt sancționabile, conform prevederilor de drept ale statului membru emitent, cu o pedeapsă privativă de libertate sau o măsură privativă de libertate de minim 12 luni sau, în cazul unei condamnări, la o pedeapsă de cel puțin patru luni, același lucru fiind valabil și pentru o măsură preventivă.
În situația în care se cunoaște locul unde se află persoana căutată, autoritatea emitentă poate să transmită direct autorități de executare mandatul european de arestare. Autoritatea judiciară emitentă poate să decidă, în toate situațiile, dacă semnalează persoana căutată în Sistemul de informații Schengen (SIS).
O semnalare de acest tip este realizată potrivit prevederilor art. 95 din Convenția din 14 iunie 1985. O semnalare de tip SIS are valoare de mandat european de arestat, dacă este însoțită de prevederile art. 8 alin. (1) Decizia– cadru nr. 2002/584/JAI a Consilului Uniunii Europene.
În situația în care autoritate emitentă nu cunoaște autoritate de executare, această realizează cercetările necesare, mai ales prin intermediul Rețelei Judiciare Europene, în vederea obținerii acestor informații de la statul de executare.
Prin Legea nr. 302/2004 s-au transpus în legislația internă dispozițiile Deciziei – Cadru nr. 2002/584/JAI a Consiliul UE din 13/07/2002 cu privire la mandatul european de arestare și procedurile între state membre.
Secțiunea 10. Contestația la executare
Contestația la executare este procedeu jurisdicțional de rezolvare a plângerilor îndreptate împotriva actelor de executare, respectiv o activitate contencioasă privitoare la incidentele de executare care necesită intervenția organelor jurisdicționale, sau, în alți termeni, un mijloc procesual de rezolvare a incidentelor ivite în cursul executării hotărârii, prin care se asigură punerea în executare și executarea propriu – zisă a hotărârii penale definitive în strictă conformitate cu legea.
Deși îndreptată contra executării și nu hotărârii, contestația nu poate fi folosită decât în cazul executării unor hotărâri judecătorești definitive.
Contestația la executare are un regim diferențiat de contestația în anulare; prin contestația la executare nu se invocă nelegalitatea sau netemeinicia hotărârii penale definitive, ci nelegalitatea ce s-ar constata prin punerea în executare a hotărârii.
Pentru ca un incident să poată fi considerat drept caz de contestație la executare se cer îndeplinite două condiții:
incidentul să se ivească în cursul executării hotărârii sau a executării pedepsei, deci o împrejurare care nu poate fi avută în vedere la pronunțarea hotărârii de condamnare;
incidentul să se refere la executarea hotărârii penale definitive, fără să atragă schimbări în dispozitivul acesteia, respectiv să respecte autoritatea lucrului judecat.
CAPITOLUL VI – DISPOZIȚII FINALE ȘI PUNCTE DE VEDERE PERSONALE ÎN CEEA CE PRIVEȘTE PUNEREA ÎN EXECUTARE A HOTĂRÂRILOR JUDECATOREȘTI PENALE
Punerea în executare a hotărârilor judecătorești penale reprezintă activitatea procesuală, efectuată din oficiu, prin care sunt executate dispozițiile hotărârii penale definitive. Nu este nevoie ca Ministerul Public, în calitate de subiect activ al acțiunii penale, să solicite instanței de executare sau judecătorului delegat cu executarea punerea în executare a hotărârii penale executorii.
Hotărârea penală prin care se dispune achitarea sau încetarea procesului penal, fără ca inculpatul să fi fost supus unei măsuri de siguranță ori obligat la plata de despăgubiri nu este susceptibilă a fi pusă în executare.
Competența punerii în executare a hotărârilor penale definitive aparține instanței de executare; hotărârea instanței penale, rămasă definitivă la prima instanță de judecată sau la instanța ierarhic superioară ori la instanța de apel, se pune în executare de către prima instanță de judecată (judecătorie, tribunal sau curte de aoel). Ca excepție, hotprîrile pronunțate în primă instanță de către ICCJ se pun în executare, după caz, de Tribunalul București sau de tribunalul militar.
Când hotârârea rămâne definitivă în fața instanței ierarhic superioare, sau la instanța de apel, aceasta prin biroul de executări penale, trimite instanței de executare un extras din aceea hotărâre, cu datele necesare punerii în executare, în ziua pronunțării hotărârii de către instanța de apel sau, după caz, de către instanța ierarhic superioară.
Potrivit Noului Cod de procedură penală instanța de executare este prima instanță de judecată, iar în cazul hotărârilor pronunțate în primă instanță de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța de executare este Tribunalul Municipiului București sau tribunalul militar teritorial cu sediul în București.
Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii s-a modificat prin lege competența de judecată în primă instanță, devine instanță de executare instanța competentă să judece cauza potrivit noii legi.
Sistemul nostru judiciar permite ca oricare dintre instanțele judecătorești să poată fi instanța de executare, deoarece toate au competența funcțională de a judeca în primă instanță.
Excepție constituie acele puține cauze în care Înalta Curte de Casație și Justiție judecă în primă instanță și care nu pune în executare hotărâri penale. Instanțele iau în cursul urmăririi sau judecății numeroase dispoziții ce trebuiesc executate și care nu se referă la raportul juridic procesual principal, neavând nimic comun cu aspectele fazei de punere în executare.
Aceste hotărâri se execută chiar de instanța care le-a pronunțat (și nu obligatoriu de cea care a judecat în primă instanță) datorită naturii lor specifice. Exemplu: hotărârea de declinare a competenței, hotărârea de admitere a recursului și dispunerea rejudecării cauzei, încheierea de soluționare a abținerii sau recuzării, hotărârea de restituire a dosarului la procuror și altele.
Atribuțiile și obligațiile funcționale ale instanței de executare sunt dezvoltate pe larg în Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea nr 387/2005 de către Consiliului Superior al Magistraturii.
Instanța de executare are obligația generală de a iniția executarea hotărârilor penale a căror executare este dată în competența sa, adică de a dispune punerea în executare a acestora, precum și de a lua măsurile ce se impun pentru efectuarea executării. Instanța de executare își îndeplinește atribuțiile în complet de judecată, deci ca organ jurisdicțional.
Punerea în executare se face pe cale grațioasă, în vreme ce incidentele la executare se rezolvă pe cale contencioasă.
Bibliografie
A.Fuerea, Manualul Uniunii Europene, Ed- Universul Juridic, București, 2011
Al. Boroi, Drept penal. Partea generală,Ed. C.H. Beck,București,2008
Al.Boroi, I.Rusu, Cooperarea judiciară internațională în materie penală, Ed. C.H.Beck, București, 2008
Alexandru Boroi, Drept penal, Partea generală, Ed. C.H.Beck, București, 2014
Anca L. Lorincz, Drept procesual penal., Ed. Universul Juridic, București, 2015
Andrei Zarafiu, Procedură penală, Ed. C.H.Beck, București, 2014
Bas van Bockel, The „ne bis in idem” principle in EU law, Wolters Kluwer, 2010
Bârsan C., Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I., Drepturi și libertăți, Ed. C.H.Beck, București, 2006
Blakxtoon R., Handbook on the European Arrest Warrant, TMC Asser Press, 2005
Bogdan Micu, Procedură penală, Ed. Hamangiu, București, 2014
Bogdan Micu, Procedură penală, Ed. Hamangiu, București, 2015
C.Mitrache,Drept penal român,. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București,2010
Cristi V. Dănilet, Citarea învinuitului/inculpatului care locuiește în străinătate, Revista Dreptul nr. 3/2003
Crișu, Anastasiu, (coord.), Cooperarea judiciară internațională în materie penală. Aspecte teoretice și practice,Ed. Universității din București, 2011
Damaschin M. , Dreptul la un proces echitabil în materie penală, Ed. Universul Juridic, București, 2009
Decizia– cadru nr. 2002/584/JAI a Consilului Uniunii Europene
Decretul nr. 1561/1864 și publicat în M. Of. din 2 decembrie 1864, pus în aplicare la 30 aprilie 1868, odată cu Codul penal
Decretul nr. 1561/1864 și publicat în M. Of. din 2 decembrie 1864, pus în aplicare la 30 aprilie 1868, odată cu Codul penal
Dragomir E., Niță D., Tratatul de la Lisabona, Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene, partea a III-a, Titlul V, Capitolul IV, Cooperarea judiciară în materie penală, Ed. Nomina Lex, București, 2009
Drăguț E., Sancțiunile aplicabile persoanei juridice în lumina Noului Cod penal, în Dreptul nr. 12/2005
Fl. Răzvan Radu, Cooperare judiciară internațională și europeană în materie penală, Ed. C.h.Beck, București, 2008
Fl. Răzvan Radu, Drept european si international penal, Ed. C.h.Beck, București, 2013
Fletcher M. , Loof R., Gilmore B., EU criminal law and justice, Elgar European Law, 2008
Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Ed. Hamangiu, București, 2007
integration et coopération, Ed. PUF, 1995
Ioana Cristina Morar, Mandatul european de arestare. Context european și intern , Revista „Curierul Judiciar nr.4/2005”,
Ion Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de procedură penală.Partea specială, Ed. Universul Juridic, București 2015
Jurisprudența CEDO în cauzele contra României, Ed. Hamangiu, București, 2012
Legea nr. 252/2013 privind executarea pedepselor privative de libertate
Lorincz A.L, Drept procesual penal, Editura Universul Juridic, București, 2005.
Lorincz A.L, Drept procesual penal, Partea generală. Editura Pro Universitaria , București, 2006.
Lorincz A.L, Drept procesual penal, Partea specială. Editura Pro Universitaria , București, 2007.
M. Iordache, Judecata în primă instanță în procesul penal. Aspecte privind limitele judecății și extinderea acestora, Ed. Hamanagiu, București, 2008
M. Udroiu, Procedură penală.generală, Ed. C.H.Beck, București, 2014
M. Udroiu, Procedură penală.Partea specială, Ed. C.H.Beck, București, 2014
Magdalena Iordache, Camera preliminară în noul Cod de procedură penală, Ed. Universul Juridic, București, 2014
Magdalena Iordache, Judecata în primă instanță în Noul Cod de procedură penală, Ed. Universul Juridic, București, 2014
Manolache O., Tratat de drept comunitar, ediția a V-a, Editura CH Beck, București, 2006
Mateuț, Gh., Tratat de procedură penală, Partea specială, vol. I, Ed. C.H. Beck, București, 2007
Mihai Jiganie – Șerban (colectiv), Noul Cod de procedură penală. Note.Corelații.Explicații, Ed. C.H.Beck, București, 2014
Mihail Udroiu, Procedură penală. Partea generală, Ed. C.H.Beck, București, 2015
N. Neagu, Cooperarea judiciară internațională în materie penală., Ed. Universul Juridic, București, 2012
N. Volonciu, Andreea S. Uzlău, R. Moroșan (colectiv), Noul Cod de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu, București, 2014,
Neagu I. , Tratat de procedură penală. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2010
Neagu I., Drept procesual penal, Tratat, Ed. Academiei Române, București, 1988,
Neagu I., Drept Procesual Penal. Tratat. Partea generală; Editura Global Lex, București, 1997.
Neagu I., Lucia Moldovan, Drept procesual penal. Îndreptar de practică judiciară, București, Editura didactică și pedagogică, 1982
Neagu I., Tratat de drept procesual penal.Partea specială, Editura Universul Juridic 2011, București
Neagu I., Tratat de procedură penală. Partea generală, Ed Universul Juridic, București, 2008
Neagu I., Tratat de procedură penală. Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucureșri 2011
Nicolae Volonciu, Andreea S. Uzlău, R. Moroșan (colectiv), Noul Cod de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu, București, 2014
Noul Cod de procedură penală
Noul Cod penal
Pop Tr., Propuneri de lege ferenda privind sfera noțiunii de parte în procesul penal, R. R. D. nr.8 , 1980.
Răileanu R.P., Elemente de noutate în desfășurarea procesului penal aduse prin Noul Cod de procedură penală – Legea nr. 135/2010, Școala Națională de grefieri, București, 2013
Rămureanu V., Instituția procesuală a extinderii procesului penal, în RRD NR. 1/1970, p. 26
Sinay Cytermann A., La cooperation judiciaire en Europe, în Union Européenne,
Tanoviceanu, Tratat de drept și procedură penală, ed. a 2‐a, Tipografia Curierul Judiciar, București, 1928
Tănăsescu, G. Tănăsescu, T. Tănăsescu, Probleme privind starea de evadare și extrădare, în Revista Dreptul nr. 7/2000
Theodoru G. ., Drept procesual penal, Ed. Didactică și Pedagogică, București 1979
Udroiu M., Predescu O., Protecția europeană a drepturilor omului și procesul penal roman, Ed. CH Beck, București,2008
Udroiu M., Procedură penală. Partea specială, Ed. Universul Juridic, București 2011
V. Rămureanu, Instituția procesuală a extinderii procesului penal, în RRD NR. 1/1970
Vintilă Dongoroz, Explicațiile teoretice al codului de procedură penală român, Ed. C.H.Beck, București, 2003
Vintilă Dongoroz, S.Kahane, C.Bulai (colectiv), Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea generală, Ed. Academiei, București, 1975, vol. I.
Vlăsceanu A., Legea nr. 302/2004 privind cooperareqa judiciară internațională în materie penală, Ed.Hamangiu, București,2010
Voicu C., Activitatea de cooperare judiciară în materie penală și cooperarea polițienească în reglementarea Tratatului de la Lisabona, Revista de investigare a criminalității, nr.1/2008, Ed. Sitech,Craiova, 2008
Volonciu N., Drept procesual penal, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1972
www.legalis.ro.
Bibliografie
A.Fuerea, Manualul Uniunii Europene, Ed- Universul Juridic, București, 2011
Al. Boroi, Drept penal. Partea generală,Ed. C.H. Beck,București,2008
Al.Boroi, I.Rusu, Cooperarea judiciară internațională în materie penală, Ed. C.H.Beck, București, 2008
Alexandru Boroi, Drept penal, Partea generală, Ed. C.H.Beck, București, 2014
Anca L. Lorincz, Drept procesual penal., Ed. Universul Juridic, București, 2015
Andrei Zarafiu, Procedură penală, Ed. C.H.Beck, București, 2014
Bas van Bockel, The „ne bis in idem” principle in EU law, Wolters Kluwer, 2010
Bârsan C., Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I., Drepturi și libertăți, Ed. C.H.Beck, București, 2006
Blakxtoon R., Handbook on the European Arrest Warrant, TMC Asser Press, 2005
Bogdan Micu, Procedură penală, Ed. Hamangiu, București, 2014
Bogdan Micu, Procedură penală, Ed. Hamangiu, București, 2015
C.Mitrache,Drept penal român,. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București,2010
Cristi V. Dănilet, Citarea învinuitului/inculpatului care locuiește în străinătate, Revista Dreptul nr. 3/2003
Crișu, Anastasiu, (coord.), Cooperarea judiciară internațională în materie penală. Aspecte teoretice și practice,Ed. Universității din București, 2011
Damaschin M. , Dreptul la un proces echitabil în materie penală, Ed. Universul Juridic, București, 2009
Decizia– cadru nr. 2002/584/JAI a Consilului Uniunii Europene
Decretul nr. 1561/1864 și publicat în M. Of. din 2 decembrie 1864, pus în aplicare la 30 aprilie 1868, odată cu Codul penal
Decretul nr. 1561/1864 și publicat în M. Of. din 2 decembrie 1864, pus în aplicare la 30 aprilie 1868, odată cu Codul penal
Dragomir E., Niță D., Tratatul de la Lisabona, Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene, partea a III-a, Titlul V, Capitolul IV, Cooperarea judiciară în materie penală, Ed. Nomina Lex, București, 2009
Drăguț E., Sancțiunile aplicabile persoanei juridice în lumina Noului Cod penal, în Dreptul nr. 12/2005
Fl. Răzvan Radu, Cooperare judiciară internațională și europeană în materie penală, Ed. C.h.Beck, București, 2008
Fl. Răzvan Radu, Drept european si international penal, Ed. C.h.Beck, București, 2013
Fletcher M. , Loof R., Gilmore B., EU criminal law and justice, Elgar European Law, 2008
Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Ed. Hamangiu, București, 2007
integration et coopération, Ed. PUF, 1995
Ioana Cristina Morar, Mandatul european de arestare. Context european și intern , Revista „Curierul Judiciar nr.4/2005”,
Ion Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de procedură penală.Partea specială, Ed. Universul Juridic, București 2015
Jurisprudența CEDO în cauzele contra României, Ed. Hamangiu, București, 2012
Legea nr. 252/2013 privind executarea pedepselor privative de libertate
Lorincz A.L, Drept procesual penal, Editura Universul Juridic, București, 2005.
Lorincz A.L, Drept procesual penal, Partea generală. Editura Pro Universitaria , București, 2006.
Lorincz A.L, Drept procesual penal, Partea specială. Editura Pro Universitaria , București, 2007.
M. Iordache, Judecata în primă instanță în procesul penal. Aspecte privind limitele judecății și extinderea acestora, Ed. Hamanagiu, București, 2008
M. Udroiu, Procedură penală.generală, Ed. C.H.Beck, București, 2014
M. Udroiu, Procedură penală.Partea specială, Ed. C.H.Beck, București, 2014
Magdalena Iordache, Camera preliminară în noul Cod de procedură penală, Ed. Universul Juridic, București, 2014
Magdalena Iordache, Judecata în primă instanță în Noul Cod de procedură penală, Ed. Universul Juridic, București, 2014
Manolache O., Tratat de drept comunitar, ediția a V-a, Editura CH Beck, București, 2006
Mateuț, Gh., Tratat de procedură penală, Partea specială, vol. I, Ed. C.H. Beck, București, 2007
Mihai Jiganie – Șerban (colectiv), Noul Cod de procedură penală. Note.Corelații.Explicații, Ed. C.H.Beck, București, 2014
Mihail Udroiu, Procedură penală. Partea generală, Ed. C.H.Beck, București, 2015
N. Neagu, Cooperarea judiciară internațională în materie penală., Ed. Universul Juridic, București, 2012
N. Volonciu, Andreea S. Uzlău, R. Moroșan (colectiv), Noul Cod de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu, București, 2014,
Neagu I. , Tratat de procedură penală. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2010
Neagu I., Drept procesual penal, Tratat, Ed. Academiei Române, București, 1988,
Neagu I., Drept Procesual Penal. Tratat. Partea generală; Editura Global Lex, București, 1997.
Neagu I., Lucia Moldovan, Drept procesual penal. Îndreptar de practică judiciară, București, Editura didactică și pedagogică, 1982
Neagu I., Tratat de drept procesual penal.Partea specială, Editura Universul Juridic 2011, București
Neagu I., Tratat de procedură penală. Partea generală, Ed Universul Juridic, București, 2008
Neagu I., Tratat de procedură penală. Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucureșri 2011
Nicolae Volonciu, Andreea S. Uzlău, R. Moroșan (colectiv), Noul Cod de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu, București, 2014
Noul Cod de procedură penală
Noul Cod penal
Pop Tr., Propuneri de lege ferenda privind sfera noțiunii de parte în procesul penal, R. R. D. nr.8 , 1980.
Răileanu R.P., Elemente de noutate în desfășurarea procesului penal aduse prin Noul Cod de procedură penală – Legea nr. 135/2010, Școala Națională de grefieri, București, 2013
Rămureanu V., Instituția procesuală a extinderii procesului penal, în RRD NR. 1/1970, p. 26
Sinay Cytermann A., La cooperation judiciaire en Europe, în Union Européenne,
Tanoviceanu, Tratat de drept și procedură penală, ed. a 2‐a, Tipografia Curierul Judiciar, București, 1928
Tănăsescu, G. Tănăsescu, T. Tănăsescu, Probleme privind starea de evadare și extrădare, în Revista Dreptul nr. 7/2000
Theodoru G. ., Drept procesual penal, Ed. Didactică și Pedagogică, București 1979
Udroiu M., Predescu O., Protecția europeană a drepturilor omului și procesul penal roman, Ed. CH Beck, București,2008
Udroiu M., Procedură penală. Partea specială, Ed. Universul Juridic, București 2011
V. Rămureanu, Instituția procesuală a extinderii procesului penal, în RRD NR. 1/1970
Vintilă Dongoroz, Explicațiile teoretice al codului de procedură penală român, Ed. C.H.Beck, București, 2003
Vintilă Dongoroz, S.Kahane, C.Bulai (colectiv), Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea generală, Ed. Academiei, București, 1975, vol. I.
Vlăsceanu A., Legea nr. 302/2004 privind cooperareqa judiciară internațională în materie penală, Ed.Hamangiu, București,2010
Voicu C., Activitatea de cooperare judiciară în materie penală și cooperarea polițienească în reglementarea Tratatului de la Lisabona, Revista de investigare a criminalității, nr.1/2008, Ed. Sitech,Craiova, 2008
Volonciu N., Drept procesual penal, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1972
www.legalis.ro.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Punerea In Executare a Hotararilor Judecatoresti (ID: 129337)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.