Publicitatea In Bucuresti In Perioada Interbelica

PUBLICITATEA ÎN

BUCUREȘTI ÎN PERIOADA

INTERBELICĂ

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1 – România în perioada interbelică

1.1. – Situația politică internațională a României în perioada interbelică

1.2. – Situația economică a Romaniei în perioada interbelică

1.3. – O istorie a Bucureștiului

1.4. – Publicitatea în spațiul românesc

CAPITOLUL 2 – Din suburbii pe Calea Victoriei

2.1. – De la prăvăliile suburbiilor în centrul Bucureștiului

2.2. – Publicitatea interbelică pe strada Lipscani

2.3. – Publicitatea interbelică pe Calea Victoriei

CAPITOLUL 3 – De la „strigători” la publicitatea audio-difuzată

3.1. – „Strigătorii”, pionieri ai publicității

3.2. – Ziarul – un mijloc eficient de publicitate

3.3. – Afișul

3.4. – Publicitatea radio-difuzată

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ILUSTRATE

INTRODUCERE

Publicitatea este, fără îndoială, aproape la fel de veche ca și comerțul. Dacă un produs este de vânzare, prima condiție a supraviețuirii lui pe piață este ca acest lucru să fie cunoscut. În vremurile de demult, era îndeajuns să ai o firmă deasupra prăvăliei. Atunci un atelier de reparat încălțăminte își facea reclamă agațând, într-un lanț, deasupra intrarii, o cizmă, un atelier de potcovărie, o potcoavă sau un atelier de metalurgie, fierărie, un ciocan și o nicovală. Astăzi, în fața unei concurențe înverșunate a producătorilor, imaginea de firmă a reușit să conteze mai mult decât produsul în sine.

Reclamele din perioada interbelică scot în evidență calitățile produselor, ascunzând defectele, iar limbajul era de așa manieră încât potențialul client să nu mai caute defectele produsului. Și bine am zis produs, pentru că acestea sunt reclame la produse, nu la niște branduri. Nu se observă nici măcar o încercare timida de a-l identifica pe cumpărător cu brandul și cu siguranță nu aveai impresia că ești o persoana mai de success, mai dezirabilă dacă ai cumpara unul din acele produse.

Ceea ce era valabil pentru reclamele din perioada interbelică este faptul că “reclama este sufletul comerțului”.

Multe dintre reclamele interbelice pot fi identificate cu cele din zilele noastre. Și ele prezinta cosmeticele ca „ultimă descoperire a științei", iar rimele erau folosite și atunci ca și astăzi.

În perioada interbelică reclamele erau „la superlativ". Atunci se promova cel mai bun săpun, cea mai buna cremă, cele mai artistice fotografii.

Reclama din perioada interbelică ar fi chiar visul companiilor din zilele noastre: mesajul care spune tot, care nu lasă loc interpretărilor, care se concentrează pe produs, care țintește eficiența. Multe dintre reclamele de la acea vreme nici nu puteau fi considerate creative. Erau, de fapt, fotografii ale produsului însoțite de înșiruiri cu detalii tehnice.

Cele mai multe reclame de dinainte de anii 1940 se adresau doamnelor.

Așa cum în ziua de astăzi ceea ce atrage este femeia cosmetizată până la ireală, penibil sau vulgar, pentru că și penibilul și vulgarul îți dau o curiozitate obsedantă, la începutul secolului XX atenția era atrasă de femeie purtând acel aer nobil. În acele vremuri nimeni nu se chinuia să facă ceva extraordinar din cauza concurenței mici. Afișele vorbesc exact de cultura și naivitatea societății de atunci, rolul acestora fiind acela de a informa și atât.

Lucrarea de față este structurată pe trei capitole mari.

În primul capitol, “România în perioada interbelică”, am căutat să creez situația politică și economică a României la sfârșitul primului război mondial și a perioadei la care face referire lucrarea de față. Ca în orice altă țară, întreaga economie se învârte în jurul celui mai important oraș, în jurul capitalei. Iar pentru a putea realiza acest cadru era nevoie să fac și o scurtă istorie a acestui oraș, a Bucureștiului, pentru a arăta importanța lui în istoria zonei.

Odată cu Marea Unire de la 1918, Bucureștiul devine capitala unui nou stat cu o suprafață mai mult decat dublă, întreaga economie a țării învârtindu-se din această clipă în jurul său. Statutul de capitală a noului stat face să asistăm la o afluență de populație către București, numarul locuitorilor săi crescând cu mai mult de 100% până în momentul izbucnirii celui de-al doilea război mondial.

În încheierea acestui capitol am tratat dezvoltarea publicității românești. Nu prea impresionantă, cu multe lipsuri, publicitatea româneasca se dezvoltă în aproximativ 100 de ani foarte mult, ajungând de la simplele „anunciuri” la reclame bine gândite, cu prezentări ale produselor prin poze și desene, sloganuri în rime și care atrag atenția consumatorilor, acest lucru ducând la o dezvoltare a economiei românești și la un profit destul de bun pentru comerciant.

În perioada interbelică asistăm la o cosmetizare impresionantă a Bucureștiului. Dar cea mai mare afluență de nou se realizează pe strazile din centrul Bucureștiului, Lipscani și Calea Victoriei. Acest lucru am încercat să îl prezint în cel de-al doilea capitol al lucrarii, „Din suburbii pe Calea Victoriei”. Dar înainte de a ajunge în centrul Bucureștiului, pentru un vizitator străin, primul impact era cu suburbiile, cu mahalalele sale. Și aici exista un comerț care trebuia întreținut prin reclamă, mai puțin originală, în dese rânduri reprezentată doar printr-un panou pe care era trecut numele prăvăliei. Din suburbiile cu drumuri prăfuite și zarvă mare, strainul își îndreaptă pașii în cautarea străzilor pavate pentru a ajunge în centrul Bucureștiului. Și urmându-le ajunge pe Calea Victoriei, numită așa în urma intrării triumfale a armatei române după succesul obținut în războiul ruso-turc din 1877-1878, intitulat atât de frumos pentru noi, Războiul de Independență. Atât Calea Victoriei cât și Lipscaniul duc călătorul într-o altă lume, foarte diferită de cea a suburbiilor, nu în dese rânduri aceștia fiind surprinși de grandoarea, diversitatea și calitatea produselor scoase la vânzare aici.

Capitolul al treilea se ocupă exclusiv de tipurile de reclamă care au circulat în Bucureștiul interbelică.

Dacă lucururile merg bine pentru comerciant atunci el are interesul să meargă și mai bine și recurge la diferite tipuri de reclame pentru a atrage clientela. Astfel asistăm la reclama făcută direct în stradă, fie prin „strigarea” produselor care le au la vanzare, fie prin panouri publicitare din ce în ce mai pompoase și mai voluminoase, dar și prin vitrinele magazinelor tot mai aranjate, mai grandioase, uneori aranjate de firme specializate in acest domeniu.

O altă metodă de a atrage atenția cumpărătorilor era reclama în ziare. În perioada interbelică asistăm la o explozie a acestui tip de reclamă, uneori existând ziare care erau ocupate pe jumătate cu acestea. Regăsim aici de la mici anunțuri până la reclame pe pagini întregi, cu poze sau desene care să stimuleze clientul.

Spre sfârșitul perioadei interbelice asistam la dezvoltarea unei noi ramuri în publicistica românească, și anume, publicitatea radiofonică. Prin aceast tip de reclamă, comerciantul prindea mult mai ușor în plasa sa mai multi clienți cu ajutorul unei singure reclame. Spun acest lucru pentru că la programele de știri se strângeau în dese rânduri, în curtea celui care deținea un aparat radio, chiar și întreaga stradă, nu doar vecinii apropiați.

În concluzie, reclama în sine determină consumatorul să cumpere produsul respectiv, tocmai prin imaginea reclamei. Dacă reclama atrage atenția consumatorului, dacă consumatorul devine interesat de reclamă, și implicit de produsul pe care îl prezintă reclama, atunci reclama și-a atins scopul.

CAPITOLUL 1 – România în perioada interbelică

1.1. – Situatia politica internațională a Romaniei în perioada interbelică

În anul 1918, românii aflați sub dominație străină din Transilvania, Bucovina și Basarabia, s-au pronunțat, prin adunări plebiscitare, conform principiului autodeterminării popoarelor, pentru unirea cu România. Ideea autodeterminării naționale punea astfel bazele juridice indestructibile ale noului stat român unitar.

La 1 decembrie 1918, are loc la Alba Iulia, Marea Adunare Națională, cu participarea a peste 100.000 de români veniți din toate ținuturile Transilvaniei și Banatului. Marea Adunare Națională de la Alba Iulia întregea dorința de unitate a românilor din regiunile aflate sub stăpânire străină.

Sensul istoric și de drept public al acestor Adunarilor Naționale din provinciile aflate sub dominație străină până atunci, Sfatul Țării de la Chișinău, Congresul Național al Bucovinei de la Cernăuți și Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, a fost acela de a fi concretizat voința colectivă, considerată în drept ca un fundament al principiului naționalităților, cu aspirațiile sale la desăvârșirea unității naționale.

Juridic, Adunarile Naționale, care au adoptat Deciziile de Unire din 1918, se prezentau plebiscite spontane ale națiunii române, nepărevăzute în vreun tratat internațional și superior ca valoare de drept plebiscitului organizat.

Deciziile exprimau de fapt, clar și definitiv, voința colectivă a națiunii în vederea unirii provinciilor istorice cu Vechiul Regat. Grație sacrificiului din timpul războiului pentru triumful ideii de drept și a principiului naționalităților, noul stat unitar român își dobândea fizionomia sa juridico-politică.

La 29 decembrie 1919, în ședința solemnă, desfașurată sub prezidența lui Nicolae Iorga, Parlamentul a votat legile prin care se ratifica unirea Transilvaniei, Basarabiei, și Bucovinei cu patria-mama.

Dar acesta a fost cel mai simplu lucru de realizat. Greul abia venea și asta pentru că trebuia ca unirea teritoriilor românești să fie recunoscută de marile puteri ale lumii.

Când la 10 – 11 noiembrie 1918, trupele franceze din corpul expediționar, comandate de generalul Franchet d’Esperey, forțau Dunărea pe la Giurgiu, iar armata germană comandată de mareșalul von Mackensen începe retragerea spre Transilvania, România încheiase deja o pace separată cu Puterile Centrale. Acest lucru ar fi fost evitat dacă marile puteri, care garantaseră, în 1916, sprijin și ajutor României, s-ar fi ținut de cuvant și nu ar fi întârziat. Dar abia în momentul în care România capitulează acestea își dau seama de importanta strategică a menținerii unui front deschis în estul Europei, front pe care îl pierduseră prin această capitulare și prin faptul că Rusia se confrunta cu revoluția bolșevică și nu mai era interesată de războiul ce se purta în Europa. Astfel, cu o întârziere de aproximativ șase luni, ajunge și ajutorul promis, înca din 1916 chiar.

Retragerea armatei germană comandată de mareșalul von Mackensen duce ca la 11 noiembrie 1918 să se semneze la Compiegne armistițiul dintre Puterile Aliate și Germania, marcând încetarea ostilităților în primul război mondial. Două zile mai târziu, la 13 noiembrie, se semnează la Belgrad armistițiul dintre Puterile Aliate și Ungaria, prin care se fixează o linie arbitrară de demarcație între Ungaria și Transilvania.

Conferința de Pace, care s-a ținut la Paris în perioada 12 ianuarie – 28 iunie 1919, era destinată să sancționeze juridic noua situație politico-teritorială din Europa. Imperiul Rus si cel Austro-Ungar se destrămaseră, pe ruinele lor au apărut noi state, iar altele, cum a fost cazul României, s-au întregit.

Noua configurație politico-teritorială și complicatele probleme economico-financiare rezultate din primul război mondial au fost dezbătute la conferința de pace deschisă la Paris care a dus la semnarea tratatelor de pace. „Primul a fost încheiat cu Germania, la Versailles (28 iunie 1919), urmat de tratatul cu Austria, la Saint-Germain en Laye (10 septembrie), pe care România, din cauză că se impuneau anumite clauze referitoare la minorități, clauze care au determinat demisiile succesive ale guvernelor Ion I.C. Brătianu și Generalul Artur Vaitoianu, nu la semnat decât la 10 decembrie, prim ministru fiind Generalul Constantin Coandă. Pacea cu Bulgaria s-a semnat la Neuilly (27 noiembrie) cu Romania fiind menținut hotarul din 1916”.

Delomâniei, s-au întregit.

Noua configurație politico-teritorială și complicatele probleme economico-financiare rezultate din primul război mondial au fost dezbătute la conferința de pace deschisă la Paris care a dus la semnarea tratatelor de pace. „Primul a fost încheiat cu Germania, la Versailles (28 iunie 1919), urmat de tratatul cu Austria, la Saint-Germain en Laye (10 septembrie), pe care România, din cauză că se impuneau anumite clauze referitoare la minorități, clauze care au determinat demisiile succesive ale guvernelor Ion I.C. Brătianu și Generalul Artur Vaitoianu, nu la semnat decât la 10 decembrie, prim ministru fiind Generalul Constantin Coandă. Pacea cu Bulgaria s-a semnat la Neuilly (27 noiembrie) cu Romania fiind menținut hotarul din 1916”.

Delegația româna condusa de Ion I.C. Brătianu. Dar Brătianu, a rămas , înmărmurit de ostilitatea pe care a avut-o de înfruntat din partea Aliaților occidentali. Și asta pentru că politicienii francezi și britanici au interpretat pacea separată a României cu Puterile Centrale ca o abrogare a tratatului din 1916 și s-au considerat, ca atare, exonerați de orice responsabilitate de a-și ține promisiunile pe care le făcuseră pentru a dobândi intrarea României în război.

La 28 iunie 1919, se semnează la Versailles, Tratatul de Pace dintre Puterile Aliate și Germania. Programul de pace, în 14 puncte, „promova dreptul popoarelor la autodeterminare, abandonarea diplomației secrete, libertatea mărilor, dezarmarea etc”. Prin acest tratat Germania pierde toate coloniile, înapoia o serie de teritorii Franței (Alsacia și Lorena), Belgiei (Eupen și Malmedy), Poloniei (Poznania și Prusia Occidentală). De asemenea recunoaștea Polonia ca stat independent. Era obligată să desființeze serviciului militar obligatoriu, să limiteze forțele armate la 100.000 de oameni, să demilitarizeze zona Rinului și Prusia Occidentală și să platească reparațiile de război, a căror valoare urma să fie stabilită.

Tratatul de la Versailles, 28 iunie 1919 cu Germania , prevedea referindu-ne stric la România:

a) – articolul 244 – „încetarea drepturilor, a titlurilor și a privilegiilor de orice natura ale Germaniei asupra cablului Constanța-Constantinopol, preconizat să aparțină României;

b) – articolul 259 – Germania este obligată să renunțe la stipulațiile prevăzute în tratatul de la București.”

Dar România se confruntă și cu sarcini înspăimântătoare. Mai întâi trebuiau înlăturate pagubele de război, apoi trebuia să se asigure integrarea în structurile existente a noilor provincii și a noilor cetățeni și redefinirea instituțiilor unui stat național modern.

La 16 iulie 1920, se semnează la Spa acordul privind reparațiile datorate de Germania puterilor învingatoare în primul război mondial. „României i se atribuie numai cota de 1% din totalul reparațiilor germane și 10,55 % din cele orientale, de la Ungaria, Austria și Bulgaria. Procentul oferit la Spa nu corespunde nici din punct de vedere material și nici din punct de vedere moral eforturilor României din timpul războiului.”

În mare parte problema cu Germania era rezolvată, dar această problemă era cea mai mică dintre cele care interesau România. Pentru că România era interesată de recunoașterea noilor teritorii ce solicitau unirea cu patria mama. Și salvarea a venit de la mai vechii noștrii prieteni, francezii.

În octombrie 1918, Clive Day (șeful comisiei Inquiry) a recomandat să se acorde României regiuni din Austro-Ungaria, populate de majorități române. Bucureștiul își asuma obligația să garanteze drepturile minorităților. Recomandările Comisiei vizau ca „Transilvania să fie încorporată României, cu excepția a trei orașe în care se considera că populația era predominant maghiară Szatmar, Nemeti Nagy Varad și Arad. De asemenea unele parți etnice românești din Crișana urmau să fie atribuite României”.

Guvernul francez organizează un grup care să formuleze un program de pace, grup condus de Andre Tardieu și Emmanuel de Martonne, un mare specialist în geografia Europei est-centrale si de sud.

De Martonne aprecia că Romania intrase în război pentru Transilvania. Astfel, în studiul „La Transylvannie”, realizat în august 1917, de Martonne sublinia că poporul român din această provincie este „incontestabil, elementul cel mai vechi și cel mai viabil al populației” și că el dorește „unirea cu românia, care a făcut, pentru a realiza acest ideal, cele mai mari sacrificii”.

Totuși Puterile Aliate nu au vrut să recunoască noile teritorii până când România nu a garantat rezolvarea problemei minorităților. Astfel, la 10 decembrie 1919, orele 18, generalul Constantin Coandă a semnat tratatul cu Austria și cel al minorităților.

În Tratatul naționalităților s-au înscris și o serie de prevederi referitoare la „liberul tranzit, pentru persoanele, mărfurile, vasele, trăsurile, vagoanele și convoaie” . România urma să le acorde același regim ca și cetățenilor săi.

La 4 iunie 1920, se încheie, la Trianon, Tratatul de pace între Puterile Aliate și Ungaria. Recunoașterea pe plan internațional a unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, a Slovaciei și Ucrainei Subcarpatice cu Chehoslovacia, a Croației, Sloveniei și părții de vest a Banatului cu Serbia.

Articolul 22, din Tratatul de la Trianon, se referea la traseul frontierei româno-ungare, iar articolele 45, 46, 47 vizau aceiași problematică a raporturilor bilateral.

„Articolul 45 prevedea că Ungaria renunța, în ceea ce o privește, în favoarea României, la toate drepturile și titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare situate dincolo de frontierele Ungariei, astfel cum sunt fixate la articolul 27, partea a II-a și recunoștea prin prezentul tratat sau prin orice tratate, încheiate în scop de a regla afacerile actuale, ca facând parte din Romania”.

Tratatul de la Trianon recunoștea unirea Transilvaniei, Banatului și Maramureșului cu vechiul Regat al României.

Prin tratatul de pace de la Trianon (4 iunie 1920), hotarele Ungariei au fost puse în concordanță cu cele etnice. Teritoriile din Ungaria și Austria, locuite de alte naționalități, se atribuiseră acestor naționalități prin tratatul de la Sevres, semnat la 10 august 1920. României îi revenea Bucovina, o parte a Maramureșului cu orașul Sighet, Transilvania, o parte a Crișanei și o parte din Banat. În sfârșit, patru mari puteri: Anglia, Franța, Italia și Japonia, au semnat tratatul prin care recunoșteau intrarea în componența României a teritoriului dintre Prut și Nistru (28 octombrie 1920).

Pacea cu Bulgaria s-a semnat la Neuilly, la 27 noiembrie 1919, fiind menținut hotarul din 1916 între cele două țări.

Prin semnarea tuturor tratatelor, României îi sunt recunoascute noile teritorii.

Pentru aș întări poziția și noile teritorii atașate, România recurge la o serie de alianțe zonale cum au fost Mica Înțelegere și Înțelegerea Balcanică.

Mica Înțelegere s-a constituit în 1921, prin convențiile bilaterale de alianță defensivă semnată de România, Cehoslovacia și Iugoslavia, convenții reînnoite în 1929, și a căpătat posibilități superioare de funcționare prin Pactul de Organizare a Micii Înțelegeri (Geneva, 16 februarie 1933). Țelul fundamental al acestei organizații de securitate regională a fost menținerea și intărirea configurației teritoriale S-E europene, consemnată în tratatele de pace. Același caracter și țel l-a avut și Pactul de Înțelegere Balcanică care a adunat România, Turcia, Iugoslavia și Grecia (Atena, 9 februarie 1934).

1.2. – Situatia economica a Romaniei în perioada interbelică

Încheierea operațiunilor militare ale primei conflagrații mondiale și suita celor trei acte de unire din 1918, încununate prin Marea Unire de la 1 Decembrie, reprezintă și, totodată, creau pentru România începutul unei epoci noi în dezvoltarea sa istorică. Cei 22 de ani care vor urma constituie perioada dinstinctă de existență a României interbelice sub raport statal.

La 29 decembrie 1919, într-o ședința solemnă, desfașurată sub prezidența lui Nicolae Iorga, Parlamentul a votat legile prin care se ratifica unirea Transilvaniei, Basarabiei și Bucovinei cu patria-mama.

Desăvârșirea unității naționale, în 1918, a avut consecințe din cele mai importante asupra dezvoltării Bucureștilor. Devenit capitala unei țări cu suprafața și populația mai mult decât dublată, avantajat apoi de faptul că organizarea centralizată a statului, cu atribuțiunile din ce în ce mai sporite și mai complexe, impunea crearea la centru a unui număr tot mai mare de instituții, cu preambulul aferent, Bucureștii au cunoscut o creștere excepțională, nemaiîntâlnită niciodată în decursul istoriei sale.

Bucureștii aveau un loc aparte în procesul de urbanizare fiind un centru administrativ, economic și cultural complex, orașul a crescut într-un ritm mai intens și a exercitat în treburile publice o influență categoric mai mare decât ori care alt oraș.

Realitatea istorică arată că, după 1918, prin noul cadru creat ca urmare a unirii Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei, România a cunoscut o evoluție pozitivă, fiind una din țările cu puternică dezvoltare economică, politică și culturală din Europa. Avem în vedere mai ales rolul unor mari întreprinderi industriale precum Malaxa – București și I.A.R. – Brașov.

Legăturile economice, generate de diviziunea naturală, ca și de cea socială a muncii, erau vechi între provinciile istorice românești, îmbrăcând dintre cele mai diverse forme. După Marea Unire din 1918, aceste legături au putut să se desfășoare în toată plenitudinea lor. Ele nu mai erau stânjenite de piedicile artificiale reprezentate de stăpânirile străine, de granițele politice care fragmentaseră unitatea firească a spațiului etnic românesc.

Pe plan intern, apar noi partide, ofertele electorale s-au diversificat: Liga (Partidul) Poporului, Partidul Țărănesc, Partidul Naționalist-Democrat, Partidul Social-Democrat ceea ce a dus la o concurență mai acerba pentru putere și implicit la o dezvoltare a economiei mult mai bună pentru că întâlnim de acuma toate formele de politică existente.

România întregită a cunoscut creșteri însemnate în ce privește suprafața totală, terenul cultivat și cel acoperit cu păduri, resursele de materii prime și energie, forța motrică.

De asemenea și populația este pe o panta ascendentă. Astfel în 1919 populația Românie era de 14,5 milioane locuitori, ajunge la 18 milioane în 1930 și la 20 milioane în 1939

În 1930 „numai 15% din locuitorii Bucureștiului se născuseră în acest oraș, restul îl alcătuiau oameni născuți la țară sau în alte orașe. O mare parte a celor nou veniți a fost atrasă de posibilitatea de angajare și de salariile mai bune, oferite în industrie. Mulți țărani erau, de asemenea, atrași spre oraș de comerț, transporturi și chiar de meșteșuguri”.

Asistăm la o creștere a populației semnificativă in perioada interbelică. Astfel in 1918, Bucureștiul numara aproximativ 382.000 de locuitori. În 1930 numarul locuitorilor aproape se dublează ajungând la 631.000 locuitori, pentru ca în 1939 să atinga cifra de 870.000 locuitori. Asistam astfel la cea mai susținută creștere în istoria orașului.

Dacă privim și la Bursa de valori din București, volumul tranzacțiilor a crescut de la 2,8 miliarde lei în 1925 la 5,5 miliarde lei în 1929 și apoi la 7,8 miliarde lei în 1939.

Dar dezvoltarea excelentă a Romaniei pe plan economic a avut loc și datorită prevederilor impuse de către Marile Puteri, în 1919 – 1920, în tratatele de pace.

Astfel în Tratatul naționalităților s-au înscris și o serie de prevederi referitoare la „liberul tranzit, pentru persoanele, mărfurile, vasele, trăsurile, vagoanele și convoaie … România urma să le acorde același regim ca și cetățenilor săi”.

Dar totuși, România se confruntă și cu sarcini înspăimântătoare. Mai întâi trebuiau înlăturate pagubele de război, apoi trebuia să se asigure integrarea în structurile existente a noilor provincii și a noilor cetățeni și redefinirea instituțiilor unui stat național modern.

Condițiile generale ale dezvoltării României, sub toate aspectele, implicit sub raport economic, vor purta amprenta acestor două împrejurări decisive:

1) – bilanțul primului război mondial, cu întreaga povară a consecințelor lui imediate, dar și cu schimbările majore pe care le-a prilejuit sau le-a declanșat pentru o lungă perioadă următoare;

2) – înfăptuirea statului național unitar și întregit, în cuprinsul căruia evoluția economică a dispus de resurse și posibilități mult mai însemnate, iar politica economică s-a acomodat în chip corespunzător acestei situații net superioare celei din România veche.

După întregire, ideologia indestrofobă a câtorva sau perinata pledoarie pentru o țară „eminamente agricolo” n-a izbutit să împiedice, în nici un fel, avantul și continuarea progresului organic de industrializare a țării.

În 1921, Nicolae Titulescu declara: „Punerea în valoare de către națiunea română și în profitul ei real a imenselor avuții naționale ale României e scăparea noastră de greutățile prezente și chemarea pe care generațiunea actuală e menită să o îndeplinească. Punerea în valoare a disponibiliăților noastre trebuie făcută conform unui întreg program de naționalizare și, deocamdată, prin colaborarea statului cu inițiativa românească … România nu e xenofobă. România nu respinge ajutorul capitalismului străin … Refacerea noastră trebuie să fie însă, înainte de toate, opera noastră însăși”.

Tot în același an, Virgil Madgearu, unul din fruntașii țărăniști dorea, prin reforma agrară, crearea unui compact sector de mici gospodării țărăniste.

De asemenea, în noiembrie 1918 este votat decretul lege pentru reforma electorală, votul universal, egal, secret și obligatoriu la toți bărbații majori (21 ani) fapt ce deschide larg porțile politice și spre nou, spre tineret.

Reforma agrară lichidase puterea economică a marii moșierimi, cea electorală spărgea monopolul ei politic

Statisticile vremii arată că între 1920 și 1940 România ocupa locul al patrulea în Europa din punct de vedere al suprafețelor cultivate și locul 5 în lume sub raportul producției agricole totale

„Fazele conjuncturale parcurse de economia românească în cele două decenii interbelice au fost :

1) – perioada de refacere postbelică, situată înspre sfârșitul războiului și anii 1923-1924;

2) – perioada de avant economică din 1924 până în prima jumătate din 1929;

3) – perioada marii crize economice, atât mondiale, cât și românești, din 1929 până în 1933;

4) – perioada de redresare și nou avânt economic cuprinsă în perioada 1934-1938”.

Sub raportul economic și financiar, primii ani ai României întregite, perioada 1919-1922, se caracterizează prin mari greutăți, provocate, pe de o parte, de urmările războiului, distrugeri de bogății, inflație, deci nestabilitate monetară, și al exproprierii, scăderea cantitativă și calitativă a producției agricole, țărănimea neputând, din lipsă de utilaje, lucra pământul în condiții bune, pe de altă parte, și de o politică economică nu întotdeauna bine inspirată.

„După primii ani de mari greutăți, se pot distinge în dezvoltarea economică a țării până la cel de-al doilea război mondial trei perioade:

1) – o primă perioadă (1923-1929), aceea a stabilizării relative a capitalismului, când se creează sau se măresc multe întreprinderi, când treptat-treptat, situația se îmbunătățește, comunicațiile se îndreaptă, bogăția sporește;

2) – aceea a crizei economice, care începe prin krach-ul de la bursa din New York, cu repercusiuni pe întreg globul (1929-1933); e o perioadă, în multe privințe, de regres, prețurile produselor, în special ale celor agricole, scad catastrofal, doar construcțiile urbane sunt mai active;

3) – din 1933, înainte, care înseamnă o reluare a procesului de industrializare, determinată atât de politica de înarmare și echipare cât și de o legislație încurajând industria autohtonă.”.

La 29 octombrie 1929, are loc Mare krack la Bursa din New York care reprezintă începutul marii crize economice mondiale (1929-1933) care a cuprins și România.

„Paralizate de desfașurarea războiului, cu un numar mare de oameni aflate sub arme, puterile europene și-au văzut producția agricolă considerabil redusă, fiind nevoite să importe din cele două Americi. După aceea însă, țările europene și-au menținut suprafețele agricole cultivabile, astfel încât piața mondială se confruntă cu o supraproducție agricolă crescândă. Această ruptură în echilibrul agricol-mondial, existentă până la război, a fost una din cauzele principale ale noii crize agrare mondiale ce se vor declanșa din a doua jumătate ale anului 1929”.

Evoluția principalelor produse ale industriei românești puneau în evidență tendințele de creștere a majorității lor și a realizarii nivelurilor de producție ridicate în 1938 dupa scăderea din anii crizei economice.

În perioada interbelică, Bucureștii au devenit un adevărat centru industrial, producând aproape orice tip de bunuri manufacturate. Aici erau plasate câteva din marile conglomerate industriale, precum Uzinele „Malaxa”, care produceau, printre altele, motoare Diesel, locomotive și altele.

Avem acum o întreagă gamă de industrii : de la industria grea, metalurgică, până la aceea electrică și a aparatelor de precizie, de la industria alimentară, cu numeroasele ei ramuri, până la aceea a materialelor de construcție, de la industria textilă și a pielăriei până la cea chimică și grafică.

În domeniul industriei grele, metalurgice, avem Uzinele „Malaxa” viitoarea „23 August”, care au început ca ateliere pentru reparat locomotive, spre a ajunge vaste întreprinderi de construit locomotive și automotoare inclusiv motoare Diesel necesare. Ele dispun și de mai multe cuptoare electrice pentru turnarea oțelului de calitate și a oțelului de scule. Alături, în aceiași parte de răsărit a Bucureștilor, regăsim Uzinele pentru fabricarea țevilor fără sudură, viitoarea Uzină „Republica”. Ele s-au înființat în urma legii din 1 august 1936.

În cealaltă extremitate a orașului, lângă Bucureștii-Noi, s-a înființat o altă uzină metalurgică, de produse laminate, sub numele „Laromet”. Un laminor poseda și „Industria fierului”, instalat la Floreasca, monta, carosa și repara automobilele cunoscutei fabrici americane „Ford”, iar „Fidat” construia case de bani, instalațiuni de safe-uri și mobile de oțel. În domeniul industriei textile trebuie semnalată înființarea primelor fabrici de țesut fire de mătase. Din această categorie fac parte țesătoriile „Jacquard” și „Adesgo”, cu ciorapii binecunoscuti. Din 1935 înainte, încep să se producă și fibrele artificiale de „mătase”. Ele poartă numele de „rayon” sau „vâscoză”. O mare fabrica de asemenea fire artificiale, numită „Visofil”, se instalează la Popești-Leordeni, la sud de oraș. Filaturi și țesături moderne se instalează în diferite părți ale Bucureștilor: „Coddington-Lamb”, cu capital exclusiv englezesc în cartierul Colentina, „Dacia” în Bucureștii-Noi, „Dîmbovița” în Dudești, „Balkan” în Tei. Spre nord de oraș, în comuna Balotești, ia ființă în 1938 filatura de in, cânepă și sizol numită „Secerătoarea”. Sunt apoi postăvăriile sau fabricile de postav și stofe : „Postăvăria română” pe Șoseaua Pantelimon, „Saturn” între „gropile” Ouatu și Cuțarida și „Mioara” pe Șoseaua Iancului.

Interesantă e dezvoltarea pe care o ia ramura industriei electrotehnice producând o serie de articole care până acum nu se fabricaseră în București: becuri electrice în fabricile „Lumen” și „Tungsrom”, telefoane și aparate electrice de semnalizare și transmisiuni la „Standard Electrica Româna” și „Elnor”, mașini electrice de călcat la „Industria electrică română.”, aparataj electric la „Korber și Mann”,

În ce pricește acumulatorii și pilele electrice, pe lângă mai vechea întreprindere „Cuda”, existentă din 1911, se înființează, în intervalul amintit alte trei: „Rova”, „Eol” și „Crypton”.

O industrie nouă este și aceea de avioane. Există două întreprinderi de acest fel : S.E.T. a inginerului Zamfirescu, producând în subsidiar aparate de radio, și I.C.A.R. Ele nu iau însă o dezvoltare deosebită, rămân într-un stadiu incipient. Tot nouă este și industria de articole de cauciuc de la Jilava. În industria uleiurilor vegetale, Bucureștii, au acuma patru mari fabrici: „Phonix”, cea mai modernă, pe Soseaua Viilor, „Assan”, „Zimmer” și „Hermes” din cele 6 câte existau în întreaga țară.

În industria grafică se adaugă, în 1920, excelenta întreprindere „Cultura națională”, pe Calea Șerban-Vodă, cu întreaga instalație tipografică și de legătorie adusă de la Viena. În 1930 ea este vândută statului și își schimbă numele în „Imprimeria națională”.

„Dintre diferitele ramuri de comerț, aceea alimentară este cea mai bine și variat reprezentată. Bucureștii rămân în continuare orașul în care cei cu mijloace mănâncă și beau bine, în contrast cu cei nevoiași, care abia își țin zilele … Nu mai puțin de cincisprezece categorii de localuri și magazine îmbie pe trecători. Băcăniile sunt răspândite în tot orașul. Unele foarte mari, ca „Dragomir Niculescu”, pe Calea Victoriei, în colțul din N-E al Pieței Teatrului unde sunt mai târziu magazinele „Romarta”, sau „Dinischiotu”, la începutul străzii „Decebal”, oferă protipendadei politice și economice a orașului tot soiul de „coloniale” și „delicatese”, de la fructe și mirodenii exotice până la nesfârșita gamă a produselor pământului nostru. Alături de un morun sau nisetru uriaș, vezi în vitrină cutii de icre negre, lângă ele homari sau „stacoji” de Constantinopol, alaturi, vânat de tot felul, într-un alt compartinent sunt brânzeturile, românești și străine, în altul băuturile în sticle, de o varietate impresionantă, într-un al treilea conservele de tot felul, de la sardele până la compoturi și gemuri. Poți să zăbovești într-o asemenea visterie a bunătăților ceasuri întregi. Ai impresia că produsele alimentare nu numai ale țării, dar ale lumii întregi și-au dat întâlnire aici”.

Dacă numarul berăriilor crește, el nu poate însă nici pe departe concura numărului cârciumilor sau, cu pretențiosul termen tehnic, al „debitelor de băuturi spirtoase”.

În ultimii ani înainte de cel de-al doilea război mondial, în perioada 1935 – 1939, comerțul bucureștean atinge punctul său culminant. Numărul magazinelor e maxim. Pe străzi întregi, ele formează un șir neîntrerupt. Afluența e așa de mare pe Lipscani, încât „se interzice circulația vehiculelor pe porțiunea dintre Smârdan și Piața Sfântul Gheorghe. Dar nu numai în centru e plin de prăvălii, același spectacol oferă Calea Griviței, de la întretăierea cu strada Buzești, până departe dincolo de gară, Dudeștii, de dincoace de Traian până la începutul Vitanului, Calea Moșilor, de la bulevard până la Obor. Oborul însuși e plin de prăvalii și depozite cu mărfuri necesare țăranilor, de la căciuli, haine, articole de botez și nuntă până la cherestea, butoaie, văsărie, sticlărie, fierărie, recipiente de tinichea și aramă”.

Factorul principal a fost cel economic întradevăr, dacă s-ar fi avut loc o însemnată dezvoltare economică, se putea ca Bucureștiul să rămână numai centrul politic și administrativ, așa cum a rămas de pildă Ankara față de Istambul, Washington față de New York sau Camberra față de Sydney.

1.3. – O istorie a Bucureștiului

Prima atestare istorică a Bucureștiului, apare la 20 septembrie 1459 într-un hrisov din vremea lui Vlad Țepeș fiind menționat faptul că este reședință domnească.

Totuși Ion P.Licherdopol susține ideea că Bucureștii ar fi fost reședința de iarnă a lui Mircea cel Bătrân doar că nu este întâlnită denumirea în nici un document oficial. Bucureștii erau, se pare, o cetățuie în sudul țării, cu o pozitie strategică în apărarea invaziilor otomane din sud. Ea a rămas tare cât timp ocupase o poziție strategică, dar „când deveni un oraș, pierdu caracterul său”.

Dealungul timpului apar, mai multe variante, legate de fondarea Bucureștiului. Astfel cea mai des întâlnită variantă este cea pe care o susține și Dimitrie Berindei : „se zice că în timpuri depărtate, un păstor, numit Bucur, ce păștea aci turma sa, ar fi ridicat o colibă pe delulețul pe care e situată bisericuța lui Bucur și ar fi dat orașului numele său.”

Alexandru Peliman susține că Laiotă Vodă avea un fiu „care se numea Bucur! Acesta fu fundatorul noii capitale și de la dânsul se trage numele Bucureștiului!”. Despre acest Bucur, sau altminteri Radu, pe slavonește, aflam ca el a fost „luptător în contra barbarilor și fondatorul orașului București”. Aceasta este o variantă pozitivă a legendarului Bucur dar la Paul Cernovodeanu întâlnim si varianta conform căreia Bucur ar fi fost un „tâlhar vestit … care … săvârșea și tâlhării”

Referindu-ne la perioada care interesează cercetarea noastră, desăvârșirea unității naționale, în 1918, a avut consecințe din cele mai importante asupra dezvoltării Bucureștilor. Devenit capitala unei țări cu suprafața și populația mai mult decât dublată, și avantajat apoi de faptul că organizarea centralizată a noului stat format, cu atribuțiunile din ce în ce mai sporite și mai complexe, impunea crearea la centru a unui număr tot mai mare de instituții, cu preambulul aferent, Bucureștii au cunoscut o creștere excepțională, nemaiîntâlnită în decursul istoriei sale.

Bucureștii aveau un loc aparte în procesul de urbanizare fiind centru administrativ, economic și cultural complex. Orașul a crescut într-un ritm mai intens decat oricare alt oraș al țării și a exercitat în treburile publice o influență categoric mai mare.

Astfel, urmarind progresul demografic al Bucureștiului, care, în 1918, avea 382.000 locuitori, în 1930 ajunge la 640.000 locuitori pentru ca în pragul celui de-al doilea război mondial, în 1939, să atingă 870.000 de locuitori. Aceasta este cea mai susținută creștere demografică în istoria orașului. Așadar, în 21 de ani, populația Bucureștilor a crescut cu 127%, fiind cea mai mare creștere înregistrată în decursul istoriei sale.

Aceasta creștere demografică este direct proporțională cu cea înregistrată de România însăși. Populația României era de 14,5 milioane de locuitori în 1919, de 18 milioane în 1930, ajungând în 1939 la 20 milioane de locuitori.

În 1930, Bucureștii numărau 640.000 locuitori fiind cel mai mare oraș din zona S-E Europeana și era considerat „micul Paris”, datorită clădirilor, stilului arhitectural, bulevardelor largi și luminoase, vitrinelor atrăgătoare, dar și instituțiilor sale de învățământ și cultură. Era un oraș apreciat nu numai de români, dar și de alte popoare, mai ales sud – dunărene (bulgari, albanezi, greci, sârbi).

Totuși la această dată, numai 15% din locuitorii Bucureștiului se născuseră aici, restul îl alcătuiau oameni născuți la țară sau în alte orașe. O mare parte a celor nou veniți pare să fi fost atrasă de posibilitatea de angajare și de salariile mai bune, oferite în industrie. Mulți țărani erau, de asemenea, atrași spre oraș de comerț, transporturi și chiar de meșteșuguri.

Asemeni altor așezari urbane, și Bucureștiul aveau patru zone funcționale: „zona centrală, zona mahalalelor, zona industrială și zona agricolă”.

În zona centrală, existau case înghesuite, înalte și bine îngrijite. În cea a mahalalelor, casele erau joase, având curți și grădini. În zona industrială se aflau fabrici și antrepozite. Aici s-au construit case pentru muncitori, dar și unele vile ale personalului tehnic superior. Zona agricolă aparținea persoanelor particulare, cât și primăriei.

Strada, în zona centrală a orașului, oferă un adevărat spectacol, mai ales că s-au introdus firme luminoase dintre care cele mai atrăgatoare „Luvru”, „Postăvăria”, „Lafayette”, „La cronometrul precis”, „La briciul lui Cuza”, „Vițelul de Aur”, „Cerbul înfuriat”, „Doi porumbei”, „Vadul Concordiei”, „La băieții veseli”, „La calul alb”.

Din 1926, s-a introdus, în București, iluminatul cu reflectoare a fațadelor unor clădiri publice, statui, fântâni, pentru a putea fi admirate și în timpul nopții.

Scriitorii și artiștii frecventau cafenelele, unde purtau discuții prelungite privind ultimele apariții editoriale, expoziții și spectacole. Renumite erau cafenelele „Capșa” și „Corso” de pe Calea Victoriei din București.

În această perioada iau naștere o serie de cartiere noi datorita puternicului afluent de populație. Dintre cartierele noi care iau naștere prin popularea terenurilor virane în cuprinsul vechiului perimetru al orașului, întâlnim în partea de nord, așa-zisele „parcuri” în stânga șoselei Kisselef, a drumului spre Băneasa. Astfel se completează „parcul” Delavrancea și se înființează „parcul” Domeniilor pe un fost teren al Ministerului de Agricultură și Domenii. Aici întâlnim case tip vilă, construite pe parcele date în principal funcționarilor zisului minister, dar și altora. Pe partea dreaptă a șoselei găsim „parcul” Filipescu, unde își ridică locuințe somptuoase bogătașii capitalei și ia naștere „parcul” Bonaparte. Mai spre miazănoapte, între Șoseaua Jianu, azi Aviatorilor, și lacul Herăstrău, un al treilea „parc” ia naștere, în care o parte era formată de parcelarea Uzinelor Comunale București (UCB), parcelare inaccesibilă însă slujbașilor mărunți și lucrătorilor acestei instituții. La nord de Șoseaua Ștefan cel Mare, între velodrom și hipodromul Floreasca, ia naștere „parcul” Tunari, mărginit spre est, de Bulevardul Barbu Văcărescu. În locul „gropii” lui Ouatu, după numele lui Constantin Ouatu, propietar de terenuri de aici, se ridică, între Bulevardul Filantropiei, azi 1 Mai, și Calea Griviței, un cartier întreg, unde a fost „groapa”, umplută și nivelată, se amenajează o grădină publică, iar lângă ea se înalță școala și biserica. Mai în spre nord, întâlnim, în preajma fostei „gropi” a lui Cuțarida, cel cu fabrica de cărămidă, un nou „parc”. Aici s-au construit și case tip „locuințe ieftine”. Groapa însăși, umplută și ea, s-a transformat, ca și aceea a lui Ouatu, într-o grădină publică. Este pusă în valoare, prin instalații, amenajări pentru copii și printr-un stadion.

În partea de vest a orașului semnalăm mai întâi cartierul inginerilor ceferiști, în dreapta Căii Griviței, chiar în fața Gării de Nord. În preajma Cotrocenilor întâlnim cartiere noi. Unul jos, în lunca Dîmboviței, format din vile, multe din ele aparținând ofițerilor, altul sus, pe marginea platoului, în coasta Școalei de război (azi Academia Militară generală). Între Calea Plevnei și Splaiul Independenței, pe o parcelare a domeniului militar, un cartier nou i-a naștere. Se completează și cartierul Sfântul Elefterie, trasându-se străzi noi, cu nume de medici, și construindu-se, ca pretutindeni în parcuri. Casele în formă de vilă, cu parter și etaj, sunt înconjurate de verdeață, ele aparținând burgheziei, în timp ce lucrătorii locuiesc în case sărăcăcioase, „la mahala”. Între Cimitirul Ghencea și Drumul Sării regăsim parcelarea Ivănescu. Și în partea de miazăzi a orașului între sanatoriul de tuberculoși și strada Pieptănari întâlnim o asemenea parcelare. Ea se datorează fostei instituții ceferiste, „Casa muncii”. Pe terenul fostului sanatoriu Sutzei, reîntâlnim o a treia, de mai mici proporții, la întretăierea străzilor Mântuleasa și Dimitrie Racovița, în partea de răsărit a orașului. În aceiași parte sunt „parcurile” Raderin și Berindei, între Calea Dudești și Șoseaua Vitanului, dar și Parcul Mihai Bravu, între Șoseaua Mihai Bravu și Șoseaua Vergului.

În sfârșit, la sud de întretăierea Șoselei Iancului cu Șoseaua Pantelimon, la Vatra Luminoasă, se înființează un nou cartier de locuințe tip. Acestea sunt construite de fosta instituție a Asigurărilor Sociale. Alături de aceste cartiere și parcuri noi, iau ființă o serie de mici parcelări pe diferite terenuri particulare.

Pe lângă faptul că treptat, terenurile virane din interior se parcelează și se acoperă de construcții noi, subliniem înființarea a o sumă de cartiere mărginașe, dincolo de limita orașului. Acestea iau naștere fie prin împropietărirea demobilizaților din război, dar și prin cumpărarea de parcele de către oameni cu venituri modeste, muncitori din fabrici, funcționari mărunți, ceferiști, reangajați militari, setebiști. Astfel se întemeiază Dămăroaia, la sud-est-est de Bucureștii-Noi, Cetatea Voluntărească, spre Afumați și Apărătorii Patriei, între Șoseaua Olteniței și Șoseaua Berceni.

Începând de prin anul 1922, dincolo de groapa Floreasca se formează o nouă aglomerație, cu școala respectivă. Cartierul Balta Albă se dezvoltă în preajma fabricii de ciment „Titan” și apoi a marilor uzine „23 August” și „Republica”, cu muncitori de la aceste întreprinderi și mici funcționari. Comuna Grivița este formată de ceferiștii care se așează în special în unghiul cuprins între căile ferate ce duc spre Chitila și Mogoșoaia,.

În partea de miazăzi, pe Șoseaua Giurgiului ia ființă o altă aglomerare suburbană, Progresul.

Începaând din 1924, dincolo de podul Colentinei, unde era limita orașului, se formează, de-a lungul șoselei spre Fierbinți, o nouă aglomerare numită Andronache.

Paralel cu aceste noi așezări suburbane, cresc și cele existente dinainte de 1916. În această categorie intră Militari, unde sunt mulți subofițeri, Giulești, cu populația ceferistă și de muncitori și slujbași de la Regie. Băneasa veche are zona de lângă lacuri, cu restaurantele ei având pește proaspăt, scos din lacul vecin, Colentina.

Dupa cum se observa, în perioada care face obiectul studiului nostru, asistăm la o creștere demografică a Bucureștiului, fapt ce duce la întinderea acestuia, la formarea de noi cartiere. Acest lucru a dus la un progres economic și comercial al orașului, plasând Bucureștiul pe primul loc ca mărime și importanță între orașele din sud-estul Europei. Noile construcții atrag vizitatori atât din țările sud-est europene, dar și din centrul și vestul Europei, „Micul Paris”, așa cum va fi numit de catre vizitatori, câștigându-și pe buna dreptate acest apelativ.

1.4. – Publicitatea în spațiul românesc

Publicitatea care derivă din latinescul „publicare” (a aduce la cunoștință publicului) sau „publicatio” (actiunea de a se adresa publicului prin orice mijloc sau mai frecvent acțiunea de a publica), poate să nu conțină deloc reclamă, care are un sens pur economic.

Reclama este deci noțiunea care are ca scop numai comercial, după cum v-a rezulta imediat din definițiile ce urmează. Profesorul Louis Ange o definește astfel: „Arta de a vinde și dezvolta vânzarea prin toate mijloacele ce se pot imagina”.

J.Arran prin reclamă înțelege : „Totalitatea mijloacelor care înlesnesc distribuirea în public și sporirea consumului produselor, mărfurilor, plăcerilor și avantajelor de tot felul care se oferă în schimbul banilor”.

Roger Mouduit dă reclamei următoarea definiție : „Reclama este ansamblul mijloacelor care ajută activitatea comercială pur și simplu, pentru a stimula consumatorul și a-i sugera cumpărarea acelui produs”.

Vivarello Leonardi îi dă următoarea definiție reclamei: „Întrebuințarea mijloacelor să răspândească numele obiectelor sau serviciilor, să stimuleze și să convingă publicul să le cumpere sau să le întrebuințeze”.

În Enciclopedia României găsim următoarea definiție : „Reclama este un mijloc de acțiune psihologică prin care se urmărește captarea sau mărirea interesului colectiv față de conținutul unei oferte”.

Miliardarul Vanderbild avea urmatoarea părere despre reclamă: „Cum ar știi lumea că undeva se găsește ceva bun dacă nu faceți reclamă? Reclama este o referință permanentă pentru o întreprindere, ea este pentru o firmă ceea ce este hrana pentru corp. Cerneala tipografiei este sângele comerțului”.

Scopurile reclamei se deduc cu destulă ușurință din însăși definițiile ei. Pentru o mai buna memorizare le vom rezuma. Astfel ele sunt:

a) – mărirea cifrei de afaceri prin cucerirea, păstrarea și sporirea clientelei, în funcție de acestea fiind posibilă sporirea producției consumului general și ameliorarea calității produselor;

b) – lansarea produselor noi;

c) – lupta contra concurenței;

d) – regularizarea prețurilor pe timp de pace.

Ca reclama să poată da rezultatele urmărite ea cere să i se asigure mai întâi o condiție de dezvoltare politică. Nu se poate face reclamă decât într-un regim de libertate comercială completă. Fără libertate nu mai există concurență. Nemaiexistând concurență, nu mai este nevoie de reclamă.

Reclama în formă foarte modestă a apărut odată cu primele manifestări comerciale. Chiar la troc, prima formă de comerț, faptul că se arătau calitățile mărfurilor schimbate, poate fi considerat ca origine a reclamei.

În România, primele reclame au fost făcute de către strigători. Acestui gen de reclamă i-au urmat formele al căror litere erau tăiate direct în piatră, lemn sau fier, iar deasupra lor se atârnau diferite obiecte exagerate ca mărime care indicau genul comerțului.

Exemple ar fi o gheată mare de lemn care indica magazinul de vânzarea încălțămintei sau atelierul de cizmărie, un ciocan sau o cheie, magazinele de fierărie sau atelierele de lăcătușerie.

Referindu-ne la teritoriul României, reclama scrisă a apărut abia în anul 1840 la Galați, primul anunț fiind publicat în ziarul Mercur care apărea în acest oraș și care anunța sosirea vapoarelor cu mărfuri străine și numele importatorilor, spre a fi la îndemâna negustorilor din alte centre comerciale, care veneau la Figura 7 aprovizionare.

Informațiile despre marfă erau sub forma unor scurte texte numite fie „anunciuri”sau fie „înștiințări”.

Figura 8 Figura 9

Primele „anunciuri” sau „înștiințări”, cum au mai fost numite, erau redactate de o manieră concisă : cine vinde, ce, unde, în ce condiții, uneori fiind vorba de închirieri, arende ori „prenumerații” pentru diverse cărți ori reviste. Primele „media” purtătoare de mesaje publicitare pot fi considerate „prenumerațiile”, afișe, foi volante sau gazete de format mic prin care se prezenta proiectul de editare a unei publicații și se solicitau înscrieri/abonamente.

Apar de asemenea și ziare special tipărite pentru anunțuri.

Figura 10

Firmele și emblemele cu caracter permanent sunt scrise sau pictate direct pe tablă, sticlă sau lemn și așezate deasupra intrării în magazin, pe pereții fațadei și cei laterali ai magazinului. Textul poate să fie cu sau fără desen. Trebuie să cuprindă cel puțin denumirea prăvăliei, numele și prenumele proprietarului, adresa și numărul de înregistrare a firmei la Camera de Comerț.

Dar acesta nu era singurul tip de reclame. Mai existau și cele cu prime. Reclama cu prime este de mare efect. Constă în acordarea de prime, clienților, sub forma de daruri, rabaturi la cumpărături sau eșantioane de mârfuri. Ca daruri obișnuite la acest sistem de reclamă se indică: scrumiere, bricege, creioane, cuțite de tăiat hârtia, calendare, agende, block-notes-uri, portofele care au scris pe ele marca produsului căruia i se face reclamă și adresa fabricantului lui.

În perioada 1919-1923 în București au fost fondate 5 agenții de publicitate : Agenția de Presă LUX (care avea o secție de publicitate), Agenția I. Brănișteanu, Anuarul General al României Mari (fost Anuarul General România, proprietar fiind Nicolae I. Anastasescu), Mercur S.N.C. și Victoria.

În anul 1924, la București își deschideau filiale câteva agenții internaționale de publicitate : Rudolf Mosse din Berlin, John Walter Thompson din New York și Siegfried Wagner.

Figura 11

Dacă Agenția J.W. Thompson se remarca prin aceea că „nu primește reclama a două mărci concurente și, odată un ordin primit, execută absolut tot lucrul, nelăsând nimic în seama clienților săi”, Agenția S. Wagner era specializată în promovarea stațiunilor balneare și climaterice din țară și străinatate și reprezenta la București ziarul „Czetnowitzer Allgemeine Zeitung”.

Anul 1924 este un moment important din istoria publicității. La invitația agenției americane J.W. Thompson, Regina Maria a României v-a accepta să apară într-o reclamă, în care să laude calitățile cremei „Ponce Cold”. A fost un eveniment de două ori remarcabil : era primul cap încoronat care accepta un asemenea gest și, în acest mod, se inaungura „testimonialul” cu o celebritate, care a devenit un tip de reclamă utilizat în toată lumea.

Un alt element de noutate, în ceea ce privește structura de capital a agențiilor, de altă dată, constă în prezența statului pe piața publicității, prin Secția de Publicitate a Agenției de Presă RADOR (1926) și prin oficiul Român de Publicitate (1929).

Anul 1929 aduce pe piața agențiilor alți patru competitori: Călăuza, Reclama & Co. specializată în „placarea de reclame în toate gările din țară”, precum și „Concesionarea exclusivă a afișajului în comuna Băneasa și la Șosea”, care fusese fondată la 1923, dar abia acum se afirma cu oferte impresionante, Teodor Ștefănescu și Vera.

Acestora li se vor adăuga, în perioada 1930-1936, agențiile T.Atanasiu, Biroul Central de Publicitate pentru ziarele minoritare, Orizontul, Culanța, Jean From, Jean Gerard, Havas, Reclama Românească, Figura 12 Apreco, Epro, Agenția Internațională de Presă și Publicitate „Serviciile Gazetelor”, Spib și Iulian Argani (reclamă pentru cinema si radio).

Între anii 1937-1938, are loc o importantă dezvoltare a activității agențiilor de publicitate, fapt vizibil atat în densitatea și varietatea mesajelor publicate, cât și în apariția unui grup de noi agenții: Arta Reclamei, AXA București, Compreco, Lumina Românească, Unirea și altele. Ambalajele și articolele pentru reclamă vor fi realizate și puse în vânzare de companiile Noralit, Hauptman M., Filigraful, Biruința și Radeco, iar reclamele luminoase vor fi făcute de Neon Braun și Neolux.

Unele firme editau „publicații publicitare deghizate”. Reviste ca „Filmul” (1923), „Cinema” (1924), „Clipa cinematografică” (1926) spre exemplu se specializaseră în reclamă pentru cinematografe sub forma unor reportaje, portrete ale unor vedete de film, interviuri cu actori și realizatori etc.

În anii premergători declanșării celui de-al doilea război mondial, activitatea a numeroase agenții de publicitate a fost blocată datorită faptului că proprietarii erau evrei sau din țări cu care România nu avea relații politico-diplomatice dintre cele mai bune.

CAPITOLUL 2 – Din suburbii pe Calea Victorie

2.1. – De la prăvăliile suburbiilor în centrul Bucureștiului

În perioada interbelică se observa o diferență enormă între prăvăliile care funcționau la marginea orașului, în așa zisele mahalale și marile magazine, restaurante și cofetării din centrul Bucureștiului, care constituiau loc de promenadă pentru lumea buna a orașului. Diferențele se vedeau atât în alegerea numelui, în calitatea produselor avute spre vânzare, cât mai ales în mărimea și grandoarea construcțiilor.

Fapt și mai vizibil din 1926, când în București s-a introdus iluminatul cu reflectoare a fațadelor unor cladiri publice, statui, fântâni, pentru a putea fi admirate și în timpul nopții.

Pornind dinspre mahalale spre centrul orașului se văd diferențele cu ochiul liber. Astfel casele (dar pot fi oare numite case aceste colibe de chirpici, zidite prost cu mâna, sau, cum se spune acolo, „lipite”) se împodobesc, pe măsură ce te apropii de drumurile pavate, cu firme medievale cu zugrăveli de primitivi, cu figuri naive: ele se numesc pretențios : „La visul lui Năstase”, „La tribunul poporului”, „La vulturul de mare” care afirma că aici e Alexandru de la abatoare. Cele mai frumoase sunt firmele de cârciumi: unul care vinde chiftele foarte picante, cu piper roșu, se intitulează „La chifteaua furioasă”. Un cârnățar care e chior îți recomandă cărnățăria sub numele „La trei ochi sub plapumă”, pentru că în tablou îl înfățișază în pat cu nevasta. Un frizer poarta drept firmă „La Pompa-Dor”, o cârciumă numnită „La Regina Nopții”, o alta „La Leul și Cârnatul”.

Strada, în zona centrală a orașului, oferă un adevărat spectacol, mai ales că s-au introdus firme luminoase dintre care cele mai atrăgatoare „Luvru”, „Postăvăria”, „La Fayette”, „La cronometrul precis”, „La briciul lui Cuza”, „Vițelul de Aur”, „Cerbul înfuriat”, „Doi porumbei”, „Vadul Concordiei”, „La băieții veseli”, „La calul alb”.

Scriitoarea britanică Olivia Manning era contrariată de eleganța vitrinelor din centrul Bucureștilor „în vitrinele strălucitoare se vedeau mânuși și mici bijuterii franțuzești, îmbrăcăminte englezească din cașmir și pielărie italienească, cu etichete ciudate, ca pulover chic, golf și five-o’clock. Magazinele erau deschise până noaptea târziu”.

Sunt apoi magazinele specializate, care au numai anumite categorii de comestibile : astfel, mezelăriile, dintre care trebuie relevată seria de magazine ale firmei „Rochus”, magazinele de cafea și ceai, multe din ele ținute de oameni, specialiști în materie, în această categorie intră șirul de magazine standard al firmei „Iuliu Meinl”, cu centrala la Viena, adăugând celor două produse amintite ciocolata și diferite dulciuri.

O caracteristică a centrului Bucureștilor sunt cofetăriile, cu prăjituri excelente, a căror faimă a depașit, pe drept cuvânt, hotarele și în această ramură găsim acum o rețea de localuri ale uneia și aceleiași firmi „Zamfirescu”, de pildă sau „Angelescu”.

Doar restaurantele, cu variata lor gamă, de la localurile de lux din centru și de la Șosea: „Cina”, „Mon Jardin”, „Colonnade”, la mai puțin pretențioasele grădini de pe strada 11 Iunie, de pe diferitele șosele și căi : un „Roșianu”, un „Rucăr”, „Roata Lunii”, „Coana Victorița”, și până la puzderia de ospătării, consumuri, locuințe și birturi populare pot să se apropie de ele ca număr.

N-au prins și nu s-au înmulțit automatele, adică localurile în care, introducând o fisă în aparat, primești sandvișul sau preparatul dorit. Se vede că bucureșteanului îi place să vadă pe cel ce-l servește, îi trebuie o ambianță vie, iar nu un sistem mecanic impersonal, pe care nu-l poți consulta și, eventual, interpela.

Exista și un local ieftin dar preferat de multă lume. Avea pe firmă zugrăvit un camion încărcat cu butoaie de bere, tras de doi cai și cu inscripția „La Carul cu bere”, locul căruia umoristul scriitor Vasile Pop îi zicea: „la berea cu caru’”.

Grădina „La Leul și cârnatul”, un fel de grătar național cu un taraf renumit de lăutari, era frecventată și ea mai mult seara, cu prelungiri până spre ziuă.

Dacă numarul berăriilor crește, el nu poate însă nici pe departe concura numărului cârciumilor sau, cu pretențiosul termen tehnic, al „debitelor de băuturi spirtoase”.

O categorie de localuri care se dezvoltă mult în primul deceniu după război sunt bodegile sau localurile de aperitive. Speța existase și mai înainte și avusese în „Tipcovici” un exemplar de soi, bine cunoscut și apreciat în capitală.

2.2. – Publicitatea interbelică pe strada Lipscani

Dacă pornești din Piața Sfântul Gheorghe înspre Calea Victoriei ești obligat să treci printr-o stradă îngustă și nu prea lungă, care se termină în fața magazinului „Victoria”. Este strada Lipscani, una dintre cele mai importante artere ale orașului București de altă dată și de astăzi. Forfota oamenilor alergând de la o vitrină la alta, dintr-un magazin în altul, nu se potolea decât după ce obloanele erau trase și cheile se învârtiseră în broaștele ușilor, zăvorând până a doua zi mărfurile dinăuntrul prăvăliilor. Este singura stradă din București, poate, care nu are apartamente de locuit ci numai prăvălii și instituții bancare de la parter până la etajul întâi sau doi. Și această careacteristică cred că a avut-o și altădată, acum o sută sau doua sute de ani în urmă. Era strada negoțului și numai a negoțului, și așa a fost dintru început și până în prezent.

Strada Lipscani era strada negustorilor din Leipzig. Leipzig-ul însă nu mai trimite mare lucru aici în perioada interbelică. Blănurile sunt mult mai puțin frumoase și mai puțin avantajoase decât la Paris.

„Strada Lipscani nu se afla numai în Centrul Bucureștilor, ci chiar al țării, dat fiind că de aici porneau drumurile comerciale spre județele Țării Românești, dar și către Orientul și Occidentul Europei. Încă din primele secole de existență ale orașului, "ulița", care va deveni strada Lipscani, a fost unul din cele mai importante artere ale orașului”.

Astăzi, aceste galatoane de pe strada Lipscani nu se mai aprovizionează doar la Leipzig, ci câte puțin peste tot. Ele se aprovizionează mai ales din provinciile românești din care obiectele sosesc, cel mai adesea, sub o etichetă franțuzească. Prăvăliile se intitulează „La șicul de Paris”, „La Orașul Paris”, „La Parizianca”. Altele au păstrat nume amintind oarecum de epoca lui Ludovic Filip : „Lumea elegantă”. Dar întâlnim și denumiri ciudate cum ar fi : „Pomul de aur” și „Papagalul”. În sfarșit, într-o beție de loialism dinastic, unele denumiri au fost dedicate „La Principesa Elisabeta” sau „La Carmen Sylva”.

Galantorele din Lipscani, ale căror firme atârnă în mod periculos în gol. Ceea ce caracterizează străzile grecești, armene sau evreiești din lumea întreagă este o lipsă totală de respect pentru trotoar. „Prăvălia nu e decât centrul foarte mic al unor vaste operațiuni comerciale care înaintează până în stradă ca să facă din pieton un cumpărător și nu se opresc, cu părere de rău, decât în fața mașinilor. Nu-l veți vedea niciodată aici pe negustor la tejgheaua lui, ci în ușă, gata să sară și să-și apuce prada de braț. Toată familia e de față : fiica „face” galantarul cu ochii ei muiați de cadână, iar fiul agață oamenii, santinelă avansată, în plină mulțime”.

Atunci când nu mai e loc pe orizontală, publicitatea devine verticală. Obiectele de vânzare, daca nu mai au loc în partea de jos urcă până în partea de sus a vitrinelor. Regulamentele privitoare la drumuri obligă uneori firmele să se turtească de pereți. Începând cu a doua zi, ele vor câștiga terenul. Mai există încă strategia ingenioasă prin care un negustor își agăța deasupra porții, la capătul unui stâlp, o sârma ce coboară, gata să cadă pe capul trecătorilor.

Tarabele sunt cu totul lipsite de gust. E stilul Village Suisse sau Marche Saint-Pierre, și sunt de altfel aceleași familii israeliene care vând la Paris și la București, rude sărace ale Chișinăului și Cernăuților,

cu o valiză fără capac prinsă de gât cu sfori, vând cu

amănuntul bretele sau cravate, cu șosetele ridicate

Figura 1 peste pantaloni, ca sa evite curenții de aer.

Cine nu i-a văzut, pe un frig de -20 de grade, străduindu-se să vândă, stringându-și mărfurile cu o voce speriată, coagulată de mizerie ca de un ger, cu mâinile palide, cu nasul de culoarea vinului, terminat ca o stalactită, hotărâți să moară acolo mai degrabă decât să nu-și lichideze marfa proastă, hotărâți mai ales să nu moară, ci să câștige cât le trebuie ca să cumpere un bilet pentru Paris.

Printre magazinele și pravăliile înghesuite într-un lanț continuu pe străzile din Lipscani, alături de cele ale românilor erau și unele franțuzești ca : „Madamme Valoys” pentru pălării, „A la ville de Lyon” sau „Lux villes de France” pentru mătăsuri, librăria „Galeries Lafayette” (viitorul magazin „Victoria”) și „Hachette”.

Paul Morand face o mica descriere a prăvăliilor de pe strada Lipscani. Astfel conform lui „cofetăriilor li se spune bombonerie, cabinetelor particulare, separeu. „Haine de dame” nu e firma unui comerciant misogin ci vrea să spună „îmbrăcăminte pentru femei”. „La Blanche Camelie”, nume fermecător, făcut pentru poezie, era pur și simplu „Au Camelia blanc”, în franceza moldo-valahă galanterie înseamnă magazin de bonete și ciorapi. Cur, sunând foarte rău în românește, terminațiile în „cure” sunt proscrise: nu se spune manecure, ci manicurist, nu pedicure ci operator”.

În ultimii ani înainte de cel de-al doilea război mondial, în perioada 1935-1939, comerțul bucureștean atinge punctul său culminant. Numărul magazinelor e maxim. Pe străzi întregi, ele formează un șir neîntrerupt și enervant.

Afluența e așa de mare pe Lipscani, încât se interzice circulația vehiculelor pe porțiunea dintre Smârdan și Piața Sfântul Gheorghe.

Figura 2

2.3. – Publicitatea interbelică pe Calea Victoriei

Înainte de perioada în care a domnit Constantin Brâncoveanu, strada nu făcea parte din București, numele ei fiind Drumul Brașovului. După ce la 8 octombrie 1878, armata română își face intrarea triumfală în Capitală, în urma victoriei din Războiul de Independență, Podul Mogoșoaiei primește numele de Calea Victoriei, nume păstrat până în prezent.

Calea Victoriei iluminată „a giorno” și străbătută de cele mai moderne taxiuri ale Europei din acea vreme, cu restaurantele și cafenelele sale pline, cu forfota unei mulțimi elegante inundând trotoarele, cu vitrinele cofetăriilor „Nestor” sau „Anghelescu” etalând bomboanele și figurinele de ciocolată poleite în staniol de toate culorile reprezinta în perioada interbelică centrul comercial al Bucureștiului.

Cel mai mare „magazin universal” bucureștean în această perioadă, pe Calea Victoriei, este „Galeries Lafayette”, ocupând localul, mult mărit, al vechii firme „Socec”, care rămâne de altfel, cu cărțile și papetăria ei, ca un raion sau despărtământ în noua întreprindere.

Vitrina este spațiul din fața magazinului închis cu geam, în care se expun mostre din mărfurile destinate vânzării. Etalarea în vitrină este cel mai eficient mijloc de reclamă, căci cumpărătorul poate vedea în același timp și marfa expusă. Vitrina trebuie să fie cochetă, construită în stil simplu fără decorați accesorii, rame, garnituri. Se recomandă ca ea să fie

Figura 3 închisă în spate să nu se vadă în interiorul magazinului căci în acest caz diminuează eficacitatea ei.

Galeriile Lafayette și Cartea Românească, aveau unele dintre cele mai reușite vitrine. Acest lucru se datora îndeosebi aranjamentelor specializate.

De un nivel mai puțin pretențios, cu articole mai ieftine, sunt, pe Calea Victoriei, în fața Poștei centrale, și pe Calea Griviței, în fața Gării de Nord, magazinele universale „Sora”.

Unul din reperele istoriei și vieții elitei bucureștene de pe Calea Victoriei este „Casa Capșa”. Paul Morand în a sa carte „Bucarest”, apărută în 1935, scrie „Capșa este inima orașului, din punct de vedere topografic și moral. Capșa înseamnă patru lucruri în același timp: un hotel, o cofetărie, un restaurant și o cafenea. Imaginați-vă, reunite într-o casă cu înfățișare modestă și de șuetă, patru vechi glorii europene: restaurantul Foyet, cofetăria Rumpelmayer, cafeneaua Florian din Veneția și hotelul Sandner din Viena. E un stil, o tradiție, un obicei, un organ, un dar, o solă a Pașilor Pierduți, un monument și o cocardă, acest Capșa. Întreg Bucureștiul se regăsește aici către ora unu după-amiază”.

Hotelul Capșa a fost inaugurat în anul 1886, Bourdell, primul sau director, funcționând anterior ca manager al hotelului parizian “Cafe Anglais”.

În 1908, revista britanica “John Bull” descria Capșa drept unul dintre cele mai bune hoteluri din Europa, putând fi comparat cu Hotelul “Douglas” din Madrid, “Cappelo Nero” din Veneția, “Giappone” din Verona și “Hungaria” de la Budapesta.

Multa vreme a fost considerat singura locuință de către artiști, diplomați și politicieni, familiile aristocrate străine pe

perioada vizitării României. Aici ei găsind Figura 4 acea ambianță aristocrată occidentală.

Familia Capșa a fost activă la București de multe generații, făcând cojoace și negoț cu blănuri. La 14 ani, unul din cei 12 frați, Vasile, a intrat ucenic la cel mai renumit cofetar, Constantin Lefteriu. În 1852, după 10 ani, deja cumpăra o cofetarie peste drum de biserica Zlătari. Anton, fratele său mai mare, care lucra la Departamentul Visteriei, intră și el în afacere și, împreună, deschid cofetaria „La doi frați”. În 1856, cofetaria s-a mutat într-un local mai mare, tot pe Podul Mogoșoaiei. Înainte de a merge la Viena, Paris și “Lipsca”, să aducă noutăți în domeniu el i-a inițiat, în aceasta afacere, pe fratii săi Constantin și Grigore.

Grigore face un an de practică la Paris, ajungând să-și prezinte produsele împărătesei Eugenia. Curând, pravalia bucureșteana, care deja concura cele mai rafinate localuri europene, se muta în fosta Casa Slatineanu, tot pe Calea Victoriei, colț cu Strada Edgar Quinet, unde se gasește și azi. În 1873, cofetăria este medaliata la Viena și organizează primul dineu de gală dat de Carol I la Palatul Domnesc. Nu mai e recepție, bal sau serată în lumea bună fără delicatesele Capșa. În 1889 și 1900, la Expozitiile Universale de la Paris, cofeturile bucureștenilor primesc medalia de aur. Hotelul și Restaurantul au fost deschise în 1881.

Pentru prima data un hotel oferea deopotriva sevicii de cazare și restaurație. Modelul avea să fie adoptat apoi pe Coasta de Azur.

„Neue Freie Presse” din Viena spunea: „Terasa Capșei constituie un punct de vedere asupra universului”.

Familia Brătianu, care a dat politicieni liberali, închiriase un separeu pentru 30 de ani,

în timp ce țărăniștii lui Maniu se adunau sub același acoperiș. Aceasta a adus Capșei porecla

de „Parlamentul Bicameral”, căci adesea găzduia facerea și desfacerea guvernelor.

Scriitorii și artiștii, de altfel, frecventau cafenelele, unde purtau discuții prelungite privind ultimele apariții editoriale, expoziții și spectacole. Printre preferințele lor se numarau și cafenelele „Capșa” și „Corso” de pe Calea Victoriei din București. Dupa spectacolele de la Teatrul Național, luxosul local se umplea de mușterii, iar finele războiului i-a adus Figura 5 aici și pe artiști. Unii au atacat frivolitatea scriitorilor bucureșteni, dar poetul Tudor Arghezi le-a raspuns: „daca ești prost la Capșa, este imposibil … să fii inteligent altundeva”.

Mai există în București câteva cofetării celebre: „Nestor”, cu frișca și cu pateurile ei mărunte, „Zamfirescu” și fructele sale zaharisite. „La Palat” și uriașele sale cornuri îndopate cu migdale calde, însă tot ce poate fi mai bun, adevaratul mister, este Capșa.

Figura 6

În perioada 1935-1939, comerțul bucureștean atinge punctul său culminant. Numărul magazinelor maxim. Dar nu numai în centru e plin de prăvălii, același spectacol oferă Calea Griviței, de la întretăierea cu strada Buzești, până departe dincolo de gară, Dudeștii, de dincoace de Traian până la începutul Vitanului, Calea moșilor, de la bulevard până la Obor.

CAPITOLUL 3 – De la „strigători” la publicitatea audio-difuzată

3.1. – „Strigătorii”, pionieri ai publicității

Reclama vorbită, deși este cea mai veche, a rămas, și astăzi, ca și in perioada interbelică, unul dintre cele mai importante mijloace. Ea poate fi făcută direct de către personalul care stă în fața magazinelor și îndeamnă trecătorii să intre înăuntru, recomandându-le anumite calități ale mărfurilor, de către vânzătorii magazinelor când clienții au intrat înăuntru și de către voiajorii și reprezentanții de comerț care merg acasă la clienți și le vorbesc despre calitățile mărfurilor.

În România, primele reclame au fost făcute de către strigători.

Vânzătorii ambulanți ofereau un spectacol aparte, amuzându-i pe unii, supărându-i pe alții. Un ziarist scria în 1931: „În nici un oraș din lume vânzătorii ambulanți nu abuzează atâta de stradă ca in capitală. Urletele sălbatice și zbierete de pădure sparg văzduhul de cum se luminează de ziuă. Nici într-o casă de nebuni furioși nu e atâta zgomot ca pe străzile bucureștene. Olteni, zarzavagii și cei care desfac produsele pescăriilor, spoitorii, florăresele și cei cu haine vechi se întrec care mai de care să ne asurzească pe toate registrele de fiare înfuriate, hămesite de foame, la care se adaugă clopotele neîntrerupte ale tramvaielor și autobuzelor, claxoanele automobilelor, uruitul camioanelor, automobilelor, birjelor și al celorlalte vehicule și veți avea un tablou înfiorător de balamuc cu mii de nebuni și zevzeci”.

De la Paul Morand, din a sa carte „Bucarest” aflam că : „vânzătorii oferă crapi din Deltă cu solzi de aur, cu aripioare de coral, creveți, capete de miel vopsite cu sânge negru, sau mai au castroane pline cu iaurt … ori pui vii captivi sub o plasă de rafie. Alții transportă oribile bucăți de ficat violaceu cu răsfrângeri verzi … Fără să se preocupe sa fie pitorești, ei vor ajunge astfel, fiecare cu strigătul lui, până în cartierele bogate”.

Majoritatea dintre aceștia locuiau în zonele periferice ale orașului. Ei purtau haine vechi cumpărate de la târg, renumit fiind târgul „Taica Lazăr” din București, salopete sau haine confecționate în casă.

Prăvălia nu e decât centrul foarte mic al unor vaste operațiuni comerciale care înaintează până în stradă ca să facă din pieton un cumpărător și nu se opresc, cu părere de rău, decât în fața mașinilor. „Nu-l veți vedea niciodată aici pe negustor la tejgheaua lui, ci în ușă, gata să sară și să-și apuce prada de braț. Toată familia e de față : fiica „face” galantarul cu ochii ei muiați de cadână, iar fiul, agață oamenii, santinelă avansată, în plină mulțime”.

3.2. – Ziarul – un mijloc eficient de publicitate

În perioada interbelică, ziarul cu apariții zilnice era cea mai buna și eficientă metoda de ați face o reclamă rapidă. Întradevăr existau și acele „Anunciare”, dar acestea apareau săptămânal, bilunar sau chiar lunar, iar pentru cineva care dorea să își facă cât mai rapid cunoscute produsele, un ziar cu apariții zilnice era cea mai eficientă cale.

Figura 13

După primul război mondial, observând amploarea pe care au luat-o anunțurile, unele ziare au început să dedice anumite spații special pentru publicitate, pe care le-au intitulat „mica publicitate”. Prețul unui anunț era în funcție de tipul anunțului și taxat la cuvânt : cererile de servici 3 lei/cuvânt, oferte servicii 4 lei/cuvânt, lecții și meditații 3 lei/cuvînt, vânzări 4 lei/cuvânt, cumpărări 4 lei/cuvânt, închirieri apartamente și case 5 lei/cuvânt, diverse 4 lei/cuvânt.

Figura 14

Dar brand-urile care aveau un buget mai mare sau doreau să își facă cunoscute produsele mai bine apelau la varianta unor anunțuri mai evidențiatoare, pe paginile mai importante și mai citite de către cumpărătorii ziarelor respective. Aceste anunțuri erau mai scumpe, taxate la cuvant, și prețul lor în continuă creștere.

Astfel, de obicei în paginile principale regăsim anunțurile marilor teatre, grădini sau cinematografe. Acestea erau locul de distracție al oamenilor în perioada interbelică, având un mare succes. Anunțurile acestora erau plasate de obicei, fie în susul paginii, fie pe lateral în stanga sau în dreapta paginii, ocupând cam o treime Figura 15 din aceasta.

Piese de teatru, celebre, au parte de o publicitate exclusivă. Unerori aceasta publicitate este dusa la extrem, ajungându-se ca până și faptul că titlurile sunt în limba română să constituie un avantaj pe care publicitatea încearcă să îl scoată în evidență. Figura 16

Figura 17 Figura 18

Odată cu apariția cinematografelor, care în București ia o amploare foarte mare, apar și un numar din ce în ce mai mare de reclame la ecranizările care umpleau în perioada interbelică sălile de cinema. Astfel personaje haioase ca Zigoto, interpretat de Luciene Bataille, Fatty sau Charlot ( Charlie Chaplin) fac ca sălile de cinema sa fie neîncăpătoare spre bucuria patronilor acestora care ajung sa își facă reclamă la ecranizările lor chiar și pe o pagină întreagă de ziar.

Figura 19

Dar nu numai comediile au succes în perioada interbelica. Și ecranizarea unor opere celebre ca „Othello” a lui William Shakespeare sau povestea celei mai cunoscute regine a Franței, Maria Antoaneta, fac furori în Bucureștiul interbelic.

Figura 20 Figura 21

Cofetarul italian Giovanni a introdus pentru prima oară în țară înghețata în formă, iar în București a adus moda ca protipendada care se întorcea după plimbarea de la Șosea, să fie servită cu înghețată chiar în trăsurile care se înșirau în fața prăvăliei sale. În anunțurile ce publica Giovanni în ziarul „Românul” spune: „Ne-a sosit un bogat sortiment de cartonaje, bomboane franceze de primă calitate de la casele celel mai renumite”. În anunțul lui Fialkowski (avea o prăvălie la Hotelul Metropol peste drum de palat) care vestea că aduce bomboane, de la Paris și ciocolată de la cele mai renumite fabrici din Franța, găsim că importa și vinuri și lichioruri străine, articole premergătoare renumitei cafenele de mai târziu.

Dar ei nu sunt singurii care fac astfel de anunțuri. Mica publicitate este plina de astfel de anuțuri, pentru ca daca nu îți faci cunoscută marfa, cumpărătorii nu au de unde să știe ce marfă ai la vânzare și cât de bună este din punct de vedere calitativ, decât într-o mică măsură. Astfel întâlnim reclame și anunțuri care merg de la ciocolată, în diverse Figura 22 sortimente, până la găleți și ligheane.

Figura 23 Figura 24

Și ca să fie siguri că nu vor rămâne cu marfa în stoc, unii comercianți sau cooperative chiar își roagă membri să se înscrie din timp pe liste pentru a face o distribuire cât mai exactă a mărfurilor ce au sosit.

Spre ce erau ademeniți cumpărătorii la 1929, așa cum se poate observa în paginile revistei „Realitatea ilustrată” (18/27 aprilie): produsele magazinului de cafea Elita, jucării din expoziția Schiffer, gramofoane și plăci produse de Odeon, Columbia și Polydor, crema de frumusețe Batot, frizeria Beer, încălțăminte marca Royal Shoe, corsete de la salonul Mimy Charlotte ori alte produse de la salonul de mode Lisette, mătăsuri Trias, produsele drogheriei Sfântul Anton, batistele Pyramid, crema Novabella, laptele pentru față Provita, mașinile de gătit R. Klaper, medicamentul Figura 25 Assanferratore, produsele magazinului Mme. F. Grigoriu, tabletele Nevrolgin Jerist, cartea „Scrisori de curtezane” etc.

Un produs pe care comercianții îl tratează cu maximă atenție este vinul. Astfel întâlnim numeroase reclame la vin, știut fiind faptul că românul este un mare consumator al acestei bauturi, indiferent că este motiv de bucurie sau de tristețe.

Figura 26 Figura 27

După primul război mondial, societatea devine mai permisivă. Vestimentația femeilor se schimbă, în sensul că se trece de la fusta lungă, la cea care nu mai acoperea genunchii. Astfel încep să apară tot mai des reclamele la ciorapi, cât mai fini și cât mai eleganți, mărcile existente fiind destul de numeroase : Adesgo, Areca, Ady 75 etc.

Figura 28 Figura 29

Figura 30

Publicitatea va generaliza rapid noua modă, utilizând silueta feminină sumar îmbrăcată ori nudă în diferite ipostaze, însă întotdeauna singură. Perfecțiunea industriei confecțiilor, lenjeriei și a ciorapilor, îndeosebi, v-a oferi ocazii noi de expunere progresivă, tot mai îndrăzneață a picioarelor femeii, până când pe la 1935 – 1940, apare shortul, care nu mai acoperea decât sumar coapsele.

Și daca femeia are un picior frumos cu un ciorap fin și elegant imediat vine și reversul, acest ciorap trebuie și el intreținut și spălat cu un produs care să nu îi atace textura, rexistența și mai ales strălucirea. Iar produsul minune se numeste, soluția de spalat „Emsa”.

Figura 31

In grafica publicitară a anilor ’30 apar și perechile, el și ea, mai apropiați, discutând, dansând, plimbându-se, atingându-se uneori, cu apropos erotic.

Figura 32

Poți fi „frumoasă prin Elida”, adică săpun, creme, șampon, pudră (1927). Apoi dacă dorești să ai un păr perfect trebuie să respecți „cele 10 porunci” Elida (1929).

La 1935 piața oferă Komilflor și Brunetoflor, ambele șampoane Elida, pentru „părul admirat de toți”.

Figura 33

Figura 34

Mâinile gospodinelor devin mai fine cu crema Nivea și sunt protejate mult mai bine folosindu-se săpunul de rufe Schicht marca Cerb.

Figura 35

„Tonul viu al gingășiei” se menține cu apă de colonie Diavolo, creație a D’Argy, sau Mascarade, silueta cu „U-WA-MASSA” care „topește grăsimea ca soarele zăpada” (1928), un ras de calitate, cu crema franțuzească Razvite (1934).

Figura 36 Figura 37

Marile magazine de haine își fac continuu reclamă, fiind o concurență acerbă între ele, laudându-și produsele și prețurile scazute. Astfel asistam la lupta pe piața concurenței dintre doi mari patroni de astfel de magazine ale vremii, Theodor Atanasiu si Luca P. Niculescu.

Figura 38 Figura 39

În aceasta luptă mai apare un concurent. Este vorba de așa numita „Prima fabrică Cehoslovacă”, care avea la vânzare diverse sortimente de haine printre care : costume smoching, pantaloni separați, costume fine, paltoane, kimonouri, pardesiuri, pijamale, haine scurte etc. Faptul că această fabrică cehoslovacă are un succes extraordinar este vizibil și prin regăsirea de reclame ale brand-ului pe întreaga perioada interbelică.

Figura 40 Figura 41 Figura 42

O altă luptă acerbă are loc între constructorii de autoturisme, fiind foarte numeroase marcile care încearcă sa acapareze piața românească. Astfel avem de a face cu marci care ajung să își facă reclamă chiar și pe câte o pagină întreagă doar, doar vor reuși să introducă un monopol în noul și înfloritorul stat din Estul Europei cum ar fi : Citroen, Hupmobile, Chrysler, Buick, Chevrolet, Fiat, Opel, etc.

Astfel Chrysler prezintă noul sau model Sedan, o mașină silențioasă, rezistentă, economică, rapidă și elegantă, la un preț de excepție.

Figura 43

Într-o reclamă a firmei de autoturisme Citroen din 1928 aflăm că acesta este un automobil de persoane și transport și care ofera confort, siguranță, eleganță.

Figura 44 Figura 45

Chevrolet prezintă „O trăsura mare” care este „totuși redusă ca dimensiune și preț, pentru a deveni una din cele mai puțin costisitoare, atât ca preț, cât și ca întreținere”.

Figura 46

O marcă mai puțin cunoscută, cu un renume mai mic, are parte și de o reclamă mai modestă. Este vorba de Hupmobile care își prezintă caracteristicile autoturismului ca fiind doar în 6 și 8 cilindri.

Figura 47

Buick își prezintă autoturismul ca fiind „atât de conform gustului zilei cât și ultima modă. Liniile sale delicate și grațioase … atrag toate privirile”. La modelul din 1938 aflam că „este, ca și predecerorii săi, un automobil care dă satisfacție deplină” și că atunci „când automobilele vor fi mai bune – Buick le va fabrica”.

Figura 48 Figura 49

Pentru a atrage atentia asupra automobilului produs de ei, firma italiană, Fiat, ne dezvăluie faptul că „Domnul Jacques Bignan pe un Fiat 509 7 HP … cu patru pasageri și 300 kg, bagaje” a câștigat „cea mai importantă probă de rezistență, efectuând parcursul București – Monte Carlope timpul cel mai defavorabil și pe drumuri impracticabile”.

Figura 50

O alta firma care produce automobile și încearcă să monopolizeze piața românească este cea germană, Opel. Constructorii de aici afima că „Într-un an s-au vandut 30.000 de Opel Kadett – această cifra, plus faptul că Opel Kadetteste un produs General Motors, constituie cea mai bună garanție pentru dumneavoastră”.

Figura 51

Marea criza financiară dintre anii 1929-1933 face ca și reclamele să se împuțineze, aparițiile lor în ziarele vremii ajungând să fie chiar și doar săptămânale. O singură ramură economică continuă să progreseze, continuă să aibă apariții destul de dese prin reclamele sale. Este vorba despre construcția de apartamente, și asta pentru ca Bucureștiul este un oraș în plină expansiune.

Figura 52

Unele ziare „îndrăznesc”, datorită bugetelor ridicate, să își facă reclamă până și in ziare concurente. Este cazul ziarului „Curentul” care își anunță lansarea pe piață în ziarul „Universul”.

Figura 53

De asemenea cu ocazia sărbătorilor de iarnă sau a celor pascale, cele mai importante magazine, brand-uri sau comercianți, urează clienților săi prin intermediul reclamei din ziare, cele mai bune urări, reamintindu-le să le folosească în continuare produsele.

Figura 54

Între 1930 – 1940, mișcarile politice de dreapta, sincronizate cu cele similare din alte țări europene, au promovat excese naționaliste vizibile inclusiv la nivelul comunicării comerciale. În această perioadă se caută romanizarea cu orice preț a economiei și a comerțului autohton, dominat de cetățeni români de altă etnie ori de străini : „Români! Nu uitați că magazinul de coloniale dein bulevardul Regele Ferdinand No.7 este al unul bun român, al domnului Dumitru Cetean, venit pe aceste plaiuri înstrăinatecu scopul de a ne servi cu prețuri moderate. Pentru serbările Paștilor ne rezervă mari surprize. Deci, banii noștrii să-i cheltuim, pe cât posibil, numai la magazinele românești”.

Aceleași mișcări politice de dreapta duc la asasinarea primului ministru român Ion G. Duca, pe peronul gării din Sinaia, la 29 decembrie 1933. La mica publicitate, secțiunea decese întâlnim în zilele de 30 si 31 decembrie o serie de anunțuri comemorative sau de sincere regrete ale mai multor instituții de presă.

Figura 55 Figura 56

3.3. – Afișul

Afișul este un alt mijloc de reclamă făcut într-una sau mai multe culori, cu sau fără desene. El este un tablou pe care îl poate admira oricine fără să-l coste nimic în special.

Când el este făcut în culori, desenul trebuie să fie cât mai sugestiv, atrăgător și clar pentru a putea fi reținut cu ușurință. O condiție primordială a lui este aceea de a fi înțeles de toată lumea, căci pe el îl văd nu numai persoanele cu o cultură specială.

După război, ”afișul capătă o arie mai largă de manifestări. Pe lângă reclamele comerciale sau de librărie apar mai frecvent afișe pentru târguri, expoziții, sport, presă, teatru, pentru unele acțiuni sociale și politice”.

De asemenea apar reviste profilate pe probleme de artă și tehnică grafică, începând cu „Revista artelorgrafice”, „Grafica română”, „Boabe de grâu”, „Grafica română și publicitatea”, „Arta și omul”, „Almanahul grafiei române”, și încheind cu cea mai importantă, „Arta și tehnica grafică” care cultiva gustul pentru carte, imaginea vizuală, ilustrație”.

Figura 57

Principalele realizări în afișul comercial au loc în capitală, unde cerințele publicitare devin tot mai mari prin fenomenul de centralizare și concentrare a vieții industriale : „Bucureștii absorb forțele creatoare ca o mare pompă aspiratoare, spre paguba celorlalte centre” observa istoricul Constantin C. Giurescu.

Firmele și emblemele cu caracter permanent sunt pictate sau scrise direct pe tablă, lemn sau sticlă și așezate deasupra intrării în magazin și pe pereții fațadei și cei laterali ai magazinului. Textul poate să fie cu sau fără desen. Trebuie să cuprindă cel puțin denumirea prăvăliei, numele și prenumele proprietarului, adresa și numărul de înregistrare a firmei la Camera de Comerț.

„Luna Bucureștilor”, sărbătorită anual între 9 mai – 9 iunie, prin diverse manifestări populare și sportive, prilejuiește realizarea unor interesante afișe prin care artiștii popularizează frumusețile parcurilor și grădinilor bucureștene, bogate în lacuri și vegetație, manifestările culturale și sportive sau evocă legendara figură a ciobanului Bucur, considerat fondator al primei așezări pe aceste meleaguri.

Figura 58

3.4. – Publicitatea radio-difuzată

Radiofuziunea publica se înființează în 1926. La 1 noiembrie 1928 ia naștere postul național de radio.

În 1938 România are deja 4 posturi de emisie și peste 300.000 de abonați . Însă numarul ascultătorilor era cu mult mai mare și asta deoarece în cele mai dese cazuri cei care achiziționasera un aparat de radio îl scoteau în strada sau în curte unde, ca la o mare minune, se adunau, uneori, chiar și zeci de ascultători.

Programul de radio cuprindea muzică variată, de la cântecele populare românești până la concertele simfonice și operă, apoi conferințele, informațiile și reclamele comerciale.

De obicei știrile acaparau pe ascultători, iar vecinii celor care achiziționaseră un aparat de radio veneau la ora difuzării acestora, în vizita.

Apariția și extinderea radioului au oferit posibilitatea difuzării reclamei radio, sub forma unor creații muzicale cu dialoguri și efecte sonore, de durate incomparabil mai mari decât cele din zilele noastre.

Unele restaurante, hoteluri sau cofetării prindeau reclamele lor din ziare și informații legate de posibilitatea ascultării programului de radio în timpul servirii meselor. Și pentru a avea posibilitatea ascultării programelor de radio aveai nevoie de un radio. Așa că ziarele vremii sunt pline de anunțuri care te îndeamnă să îți achiziționezi un aparat radio.

Figura 59 Figura 60

Astfel avem reclame la marci diferite de radio cum ar fi Philips, Orion sau Nordic

Figura 61 Figura 62

Reclama radio-difuzată este un mijloc modern de reclamă introdus de câțiva ani în mondenul lumii interbelice având însă avantajul că poate fi adusă în același timp la cunoștința unui mare număr de public. Ea se face prin radio, hautparleururi, megafoane așezate în puncte fixe cu aglomerații mari sau montate pe autovehicule care circulă pe străzile cele mai populate.

CONCLUZII

Comerțul din perioada interbelică s-a bazat foarte mult pe publicitate. Chiar dacă România abia ieșise dintr-un război greu, chiar dacă teritoriul său aproape se dublase, economia țării și-a revenit foarte repede ajungând într-un timp foarte scurt să concureze cu cea a marilor puteri europene sau chiar ale lumii.

Independentă din punct de vedere energetic, România începe să producă și locomotive, autobuze, avioane, articole electro-tehnice diverse. Acest lucru aduce marii patroni români față în față cu concurența străină. Și ca să poată face față pe piața comercială aceștia se vad nevoiți să își promoveze produsele pentru a le putea vinde.

România interbelică a devenit apoi un mit, un ideal al dezvoltării și al libertății, reprezentând pentru mulți perioada în care s-a arătat adevăratul potențial al țării noastre. Dezvoltarea economică extraordinară, modernizarea societăii și mai ales îmbogățirea ”prin noi înșine”, au făcut ca noi să visăm la această perioadă, ca la un trecut îndepărtat, idealizat.

În 1938 s-a înregistrat momentul de vârf al economiei interbelice românești. După acest an, România a avut locul 1 în Europa la producția de petrol, locul 2 la producția de gaze naturale și aur, și locul 4 la producția de grâu. Deasemenea, am avut, în perioada dintre anul amintit mai sus și al doilea rãzboi mondial, locul 6 în lume pentru nivelul economiei în general.

Economia românească din perioada interbelică, este strâns legată de viața de zi cu zi a fiecărui cetățean. Vorbim aici de o interdependeță evidentă și logică între societate și economie. Astfel, cei realizați din punct de vedere economic (industiași, bancheri și oameni de afaceri, cum ar fi Nicolae Malaxa) au fost realizați și din punct de vedere social, iar cei nerealizați economic (cei fără avere și fără nume: țăranii, muncitorii, ș.a.m.d.) nu au fost realizați nici social. 

Reclamele, indiferent de tipul lor, cele scrise, radio, de stradă, au dus la însuflețirea comerțului, a economiei românești. Reclamele au atras atenția cumpărătorilor. Ori dacă există cerere atunci trebuie să existe și ofertă. Iar oferta trebuie să fie pe masură. Pentru a exista ofertă este nevoie o producție pe măsură, de o paletă de noi produse care sa atragă clientul și mai ales de forță de muncă. Iar forța de muncă nu putea veni în București decât prin angajări masive. Ori în 1918 Bucureștiul putea acoperi doar cererea de produse de la acea vreme. După 1918, odată cu Marea Unire, populația țării aproape se dublează, iar o parte a țărănimii caută o șansă mai bună de câștig la orașe. Astfel avem de a face cu un flux de populație spre București, locurile de muncă nou create se ocupă rapid, iar produsele pentru care există cerere ajung la clienți mai repede.

În domeniul publicității asistăm la o înflorire masivă. Dacă la începutul perioadei avem de a face pe teritoriul României doar cu agenții de publicitate străine, în pragul celui de-al doilea război mondial asistam la o naționalizare a acestora, căci agențiile de publicitate străine nu mai sunt primite pe piața românească sau li se pun piedici pentru a nu se realiza.

Primul razboi mondial a însemnat secătuirea industriilor, asemănător majorității celorlalte state beligerante, dar, în același timp, rezultatul luptelor a fost favorabil românilor, asigurând Marea Unire, și creând o mai mare piață internă, devenită premiza dezvoltării de mai târziu.

Un factor important în dezvoltarea economică a României l-a avut și deznodământul primului război mondial. Pentru că România, cu toate că încheiase pace separată cu Puterile Centrale, înainte de finele războiului și își anunțase capitularea, a fost primită la masa negocierilor de la Paris, ca țară învingătoare. Întradevăr, nu cu același beneficii ca ale țărilor care rezistaseră până la sfâșitul războiului, dar totuși, în mare cererile pretinse de negociatorii trimiși de România au fost atinse, despagubiri de răboi de la statele învinse, teritoriile cucerite alipite statului român și cel mai important recunoașterea acestora, pentru prima oara, de către patru mari puteri, Anglia, Franța, Italia și Japonia.

Între cele două războaie mondiale, România a prezentat contrastul izbitor dintr-o înapoiere adânc înrădăcinată, pe de o parte, și înflorire, chiar dacă inegală, a industrializării și urbanizării, pe de altă parte.

BIBLIOGRAFIE

1) – Arcadiu, N., Enciclopedia României, 3, București, 1938;

2) – Bilciurescu, V., București și bucureșteni de ieri și de azi, București, Ed.Paideia, 2003;

3) – Cosma, Gh., Afișul românesc, București, Ed.Meridiane, 1980;

4) – Hitchins, K., România, 1866-1947, Ed.a II-a, traducere din engleză de Potra, G. G. și Răzdolescu, D., București, Ed.Humanitas, 1998;

5) – Georgescu, V., Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Ed a III-a, București, Ed.Humanitas, 1992;

6) – Giurescu, C. C., Istoria Bucurestilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, București, Ed.Pentru literatură, 1966;

7) – Giurescu, C. C., Giurescu, Dinu C., Istoria Romanilor din cele mai vechi timpuri și până astazi, București, Ed. Albatros, 1971;

8) – Gusti, D., (coord), Orghidan, C., Vulcănescu, M., Enciclopedia României 1937-1943, vol. IV, București, Ed.Imprimeria națională, 1939;

9) – Leahu, Gh., Bucureștiul dispărut, București, Ed.Arta grafică, 1995;

10) – Leahu, Gh., București – Micul Paris, București, Ed.Regia Autonomă, Monitorul Oficial, 2003;

11) – Matei, H. C., Istoria României în date, București, Ed.Enciclopedică română, 1971;

12) – Mihailescu, V., Orașul ca fenomen antropogeografic, București, 1941;

13) – Morand, P., traducere de Papahagi, M. și Pop, I., București, Cluj, Ed.Echinox, 2000;

14) – Peliman, A., Bukur. Istoria fundării Bukureștilor, București, 1858;

15) – Petcu, M., O istorie ilustrată a publicității românești, București, Ed. Tritonic, 2002;

16) – Potra, G., Din Bucureștii de ieri, vol.I, București, Ed.Științifică și Enciclopedică, 1990;

17) – Scurtu, I.,(coord), Buzatu, Gh., Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), București, Ed.Paideia, 1999;

18) – Scurtu, I., (coord), Otu, P., secretar, Istoria românilor : România intregita (1918-1940), vol.VIII, Academia romana, București, Ed.Enciclopedică,2003;

20) – Speteanu, V. Gh.., Primii istoriografi ai Bucureștilor: Iosif Genilie, Alexandru Peliman, Dimitrie Berindei, Ion P. Licherdopol, București, Ed. Fundației Culturale, 2008;

21) – Tudorică, G., Reclama: importanță, evoluție, rezultate, București, Ed.Cartea Românească,1945;

22) – „Universul”, Bucuresti, anul XXXVII, 1919;

23) – „Universul”, Bucuresti, anul XLII, 1924;

24) – „Universul”, Bucuresti, anul XLVI, 1928;

25) – „Universul”, Bucuresti, anul 51, 1934;

26) – „Universul”, Bucuresti, anul 55, 1938.

27) – http://ro.wikipedia.org/wiki/Calea_Victoriei

28)-http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/strazile-bucurestilor-mica-istorie-sentimentala-in-imagini-xiii-lipscani-9422751/

29) – http://www.capsa.ro/ro/about/hystory/

ILUSTRATE

Figura 1 – Strada Lipscani

Figura 2 – Aglomerație pe strada Lipscani

Figura 3 – Reclamă a Galeriilor „La Fayette” în „Universul” din anul 1934

Figura 4 – Casa Capșa în anul 1918

Figura 5 – Casa Capșa în anul 1930

Figura 6 – Reclamă pentru Casa Capșa în „Universul” din anul 1924

Figura 7 – Prima pagină a Anunciatorului român din anul 1886

Figura 8 – Prima pagină a Anunciatorului român din anul1857

Figura 9 – Prima pagină a Anunciatorului comercial din anul 1888

Figura 10 – Prima pagină a Anunciatorului comercial din anul1895

Figura 11 – Diverse reclame ale Agenției de publicitate Rudolf Mosse

Figura 12 – Reclama a Agentiei de publicitate Reclama & Co.

Figura 13 – Mica publictate în „Universul” din anul 1919

Figura 14 – Mica publicitate în „Universul” din anul 1919

Figura 15 – Reclamă la piesa de teatru „O frunză…în vijelie…” în „Universul” din anul 1919

Figura 16 – Reclamă la piesa de teatru „Aventurile unei femei frumoase” în „Universul” din anul 1919

Figura 17 – Reclamă la piesa de teatru „Singură pe lume” în „Universul” din anul 1919

Figura 18 – Reclamă la piesa de teatru „Roata vieții” în „Universul” din anul 1919

Figura 19 – Reclamă la producțiile cinematografice cu Zigoto, Fatty și Charlot în „Universul” din anul 1924

Figura 20 – Reclamă la producțiile cinematografice „Othello” și „Maria Antoaneta” în „Universul” din anul 1924

Figura 21 – Reclamă la producția cinematografică „Maria Antoaneta” în „Universul” din anul 1924

Figura 22 – Reclamă la diverse sortimente de ciocolata în „Universul” din anul 1919

Figura 23 – Reclamă la diverse produse în „Universul” din anul 1919

Figura 24 – Reclama „Magasinului Universal” în „Universul” din anul 1928

Figura 25 – Reclamă la diverse sortimente în „Universul” din anul 1919

Figura 26 – Reclamă la vinuri în „Universul”din anul 1919

Figura 27 – Reclamă la vinuri în „Universul” din anul 1919

Figura 28 – Reclamă la ciorapii de damă „Ady”

Figura 29 – Reclamă la ciorapii de damă „Adesgo” în „Universul” din anul 1938

Figura 30 – Reclamă la ciorapii de damă „Areca” în „Universul” din anul 1938

Figura 31 – Reclamă la soluția de spălat „Emsa” în „Universul” din anul 1928

Figura 32 – Reclamă la parfumul „Royale Ambree”

Figura 33 – Reclama la șamponul „Elita”

Figura 34 – Reclamă la „Nivea” în „Universul” din anul 1934

Figura 35 – Reclamă la sapunul de rufe Schicht marca „Cerb” în „Universul” din anul 1924

Figura 36 – Reclamă la parfumul „Diavolo”

Figura 37 – Reclamă la parfumul „Mascarade” în „Universul” din anul 1938

Figura 38 – Reclamă a firmei „Theodor Atanasiu & Co.” în „Universul” din anul 1928

Figura 39 – Reclamă a firmei „Luca P. Niculescu” în „Universul” din anul 1928

Figura 40 – Reclamă a firmei „Cehoslovaca” în „Universul” din anul 1924

Figura 41 – Reclamă a firmei „Cehoslovaca” în „Universul” din anul 1928

Figura 42 – Reclamă a firmei „Cehoslovaca” în „Universul” din anul 1928

Figura 43 – Reclamă a marcii de automobile „Chrysler” în „Universul” din anul 1928

Figura 44 – Reclamă a marcii de automobile „Citroen” în „Universul” din anul 1928

Figura 45 – Reclamă a marcii de automobile „Citroen” în „Universul” din anul 1928

Figura 46 – Reclamă a marcii de automobile „Chevrolet” în „Universul” din anul 1928

Figura 47 – Reclamă a marcii de automobile „Hupmobile” în „Universul” din anul 1928

Figura 48 – Reclamă a marcii de automobile „Buick” în „Universul” din anul 1928

Figura 49 – Reclamă a marcii de automobile „Buick” în „Universul” din anul 1938

Figura 50 – Reclamă a marcii de automobile „Fiat” în „Universul” din anul 1928

Figura 51 – Reclamă a marcii de automobile „Opel” în „Universul” din anul 1938

Figura 52 – Reclamă la vânzări de apartamente în „Universul” din anul 1934

Figura 53 – Reclamă la ziarul „Curentul” în „Universul” din anul 1928

Figura 54 – Reclamă a Galeriilor „La Fayette” în „Universul” din anul 1934

Figura 55 – Anunț funerar privind moartea prim-ministrului Ion G. Duca din 1933 în „Universul” din 1933

Figura 56 – Anunț funerar privind moartea prim-ministrului Ion G. Duca din 1933 în „Universul” din 1933

Figura 57 – Afiș publicitar privind „Targul Moșilor” din 1930

Figura 58 – Afiș publicitar privind „Luna Bucureștilor”

Figura 59 – Reclamă la aparatele radio „Philips”

Figura 60 – Reclamă la aparatele radio „Philips” în „Universul” din 1928

Figura 61 – Reclamă la aparatele radio „Orion” în „Universul” din 1934

Figura 62 – Reclamă la aparatele radio „Nordic”

BIBLIOGRAFIE

1) – Arcadiu, N., Enciclopedia României, 3, București, 1938;

2) – Bilciurescu, V., București și bucureșteni de ieri și de azi, București, Ed.Paideia, 2003;

3) – Cosma, Gh., Afișul românesc, București, Ed.Meridiane, 1980;

4) – Hitchins, K., România, 1866-1947, Ed.a II-a, traducere din engleză de Potra, G. G. și Răzdolescu, D., București, Ed.Humanitas, 1998;

5) – Georgescu, V., Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Ed a III-a, București, Ed.Humanitas, 1992;

6) – Giurescu, C. C., Istoria Bucurestilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, București, Ed.Pentru literatură, 1966;

7) – Giurescu, C. C., Giurescu, Dinu C., Istoria Romanilor din cele mai vechi timpuri și până astazi, București, Ed. Albatros, 1971;

8) – Gusti, D., (coord), Orghidan, C., Vulcănescu, M., Enciclopedia României 1937-1943, vol. IV, București, Ed.Imprimeria națională, 1939;

9) – Leahu, Gh., Bucureștiul dispărut, București, Ed.Arta grafică, 1995;

10) – Leahu, Gh., București – Micul Paris, București, Ed.Regia Autonomă, Monitorul Oficial, 2003;

11) – Matei, H. C., Istoria României în date, București, Ed.Enciclopedică română, 1971;

12) – Mihailescu, V., Orașul ca fenomen antropogeografic, București, 1941;

13) – Morand, P., traducere de Papahagi, M. și Pop, I., București, Cluj, Ed.Echinox, 2000;

14) – Peliman, A., Bukur. Istoria fundării Bukureștilor, București, 1858;

15) – Petcu, M., O istorie ilustrată a publicității românești, București, Ed. Tritonic, 2002;

16) – Potra, G., Din Bucureștii de ieri, vol.I, București, Ed.Științifică și Enciclopedică, 1990;

17) – Scurtu, I.,(coord), Buzatu, Gh., Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), București, Ed.Paideia, 1999;

18) – Scurtu, I., (coord), Otu, P., secretar, Istoria românilor : România intregita (1918-1940), vol.VIII, Academia romana, București, Ed.Enciclopedică,2003;

20) – Speteanu, V. Gh.., Primii istoriografi ai Bucureștilor: Iosif Genilie, Alexandru Peliman, Dimitrie Berindei, Ion P. Licherdopol, București, Ed. Fundației Culturale, 2008;

21) – Tudorică, G., Reclama: importanță, evoluție, rezultate, București, Ed.Cartea Românească,1945;

22) – „Universul”, Bucuresti, anul XXXVII, 1919;

23) – „Universul”, Bucuresti, anul XLII, 1924;

24) – „Universul”, Bucuresti, anul XLVI, 1928;

25) – „Universul”, Bucuresti, anul 51, 1934;

26) – „Universul”, Bucuresti, anul 55, 1938.

27) – http://ro.wikipedia.org/wiki/Calea_Victoriei

28)-http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/strazile-bucurestilor-mica-istorie-sentimentala-in-imagini-xiii-lipscani-9422751/

29) – http://www.capsa.ro/ro/about/hystory/