Publicitatea Imobiliara (1) [631589]

Capitolul I. Istoricul legisla ției
cărții funciare
Începuturile c ărților funciare se reg ăsesc în țările din vestul Europei
încă din secolele al XI-lea – al XIV-lea și sunt legate, în principal, de
credit și garanțiile necesare acord ării acestuia.
Un rol hot ărâtor în dezvoltarea c ărților funciare l-au avut vechiul
drept german, iar ulterior dreptul roman. Din concuren ța acestor siste-
mele de drept s-a format un sistem mixt, care s-a consolidat în cadrul Codului civil francez.
De-a lungul timpului, sistemul mixt, cunoscut și sub denumirea de
„sistemul francez”, a fost reformat în mai multe rânduri.
Principiile de baz ă ale cărților funciare apar pentru prima dat ă, bine
conturate, în Codul civil austriac.
În România, mai exact în vechiul Ardeal, începuturile sistemului de
carte funciar ă se identific ă în eviden ța averilor mobiliare. Astfel, transmi-
terea între vii a acestora se f ăcea în fața unor autorit ăți denumite „ loca
credibilia ”, prin vânzare numit ă „passiones peremales ”. Tranzac ția se
desfășura în cadru solemn și i se asigura publicitate. Urma punerea în
posesie, numit ă „statutio ”. Ipotecile se f ăceau prin predarea folosin ței
averii ipotecate în favoarea creditorului pe perioade îndelungate de timp, care puteau ajunge și până la 100 de ani. În majoritatea ora șelor
din Ardeal se țineau eviden țe privind schimb ările de proprietate asupra
imobilelor, precum și eviden
țe ale ipotecilor.
Primele dispozi ții referitoare la introducerea sistemului ipotecar sunt
cuprinse în Legea XII din 1840. În anul 1849, Ministerul Justi ției a dis-
pus, prin Ordonan ța din 28 decembrie, înfiin țarea cărților funciare acolo
unde ele nu existau și conducerea eviden ței cărții funciare acolo unde
aceasta deja func ționa.
Prin ordonan țele Ministerului Justi ției din perioada cuprins ă între
anii 1850-1955 s-a dispus identificarea, la fa ța locului, a averii fiec ărui
posesor. Opera țiunea este cunoscut ă sub denumirea de „localizare”.
Pentru realizarea acesteia au fost înfiin țate comisii, denumite „comi-
siuni”, compuse din câte trei persoane: un comisar, un cancelarist și un
copist. Comisarul avea sarcina de a conduce toate ac țiunile care se des-
fășurau în leg ătură cu identificarea la fa ța locului a imobilelor. Cance-
laristul era în realitate un fel de grefier, care avea sarcina de a eviden ția
descrierea imobilelor, respectiv întinderea rezultat ă în urma m ăsu-

Publicitatea imobiliar ă. Cartea funciar ă 4
rătorilor, ramura de cultur ă a terenurilor, num ărul pe care imobilul îl
primea în harta localit ății, denumit num ăr topografic. Lucr ările efec-
tuate de aceste comisiuni purtau denumirea de „lucr ări de localizare”.
Aspectele constatate în teren de c ătre comisiunile de localizare erau
înscrise în procese-verbale denumite „protocoale”. Din acestea s-au născut ulterior colile funciare.
După finalizarea lucr ărilor de localizare în 15 decembrie 1855,
Ministerul Justi ției a emis ordonan ța care con ține Regulamentul de
procedură al Cărților Funciare. Acesta a avut rolul de a stabili regulile
referitoare la publicitatea protocoalelor și la ținerea lor sub forma c ărții
funciare. Regulamentul nu s-a aplicat în acela și timp pe întreg teritoriul
Ardealului. Astfel, pe teritorii cum sunt: Banatul, Cri șana, Maramure ș,
Satu Mare, încorporate pe atunci statului ungar, se aplicau prevederile Codului civil austriac. Prin Constitu ția provizorie din anul 1860, Codul
civil austriac a fost scos din vigoare și înlocuit cu vechiul drept cutu-
miar ungar.
Scoaterea total ă din vigoare a Codului civil austriac a pus în pericol
instituția cărților funciare, motiv pentru care, în teritoriile ar ătate mai
sus, aceasta a fost men ținută pe baza ordonan țelor emise de Ministerul
Justiției.
Prin Ordonan ța nr. 2784 din 8 noiembrie 1867, Ministerul Justi ției a
ordonat lucr ările pregătitoare pentru introducerea c ăr
ții funciare în
vechiul Ardeal (întreg teritoriu al Cur ților de Apel Cluj și Târgu-Mure ș
din perioada de dup ă 1921), iar prin Ordonan ța nr. 264 din 5 februarie
1870, Regulamentul C ărții funciare din 15 decembrie 1855 a fost pus în
aplicare și în aceste ținuturi.
Potrivit acestuia, întocmirea noilor c ărți funciare cuprinde dou ă
faze. În prima faz ă se face localizarea pe comun ă a tuturor locurilor de
casă și a parcelelor de p ământ, cu excep ția exploat ărilor miniere, care
sunt înscrise în registrele miniere. Tot în aceast ă fază se întocmesc re-
gistrele parcelelor de p ământ, hărțile și se verific ă protocoalele c ărților
funciare în care sunt înscrise drepturile de posesie asupra imobilelor identificate.
În a doua faz ă se dau publicit ății protocoalele c ărților funciare. Se
stabilesc corpurile de avere și drepturile posesorale, iar reclama țiile sau
excepțiile ridicate în leg ătură cu veridicitatea acestora se solu ționează
prin hotărâre judec ătorească. Tot aceast
ă fază presupune și operațiunea
de transtabulare. Prin aceasta se în țelege trecerea intabul ărilor din
vechile registre în protocoalele noilor c ărți funciare. Aspectele de mai
sus sunt în detaliu reglementate în prima parte a Regulamentului, în conținutul a 48 de paragrafe.

Decretul-lege nr. 115/1938 5
Partea a doua a Regulamentului este intitulat ă „Regulile cari privesc
conducerea noilor c ărți funciare”. Este tratat mai întâi, în aceast ă parte,
conținutul foilor de posesie, de proprietate și de sarcini.
Paragraful 511 stabilea urm ătoarele: „Pe foaia st ării de posesie se
expune, în forma unui tablou, corpul de avere funciar ă după semnele
sale obiective, indicând pe scurt caracterul special juridic”. Tot acest
paragraf f ăcea precizarea c ă descrierea imobilului sub aspectul întin-
derii suprafe ței de teren nu este garantat ă.
Partea a doua a colii funciare este intitulat ă „foaia de proprietate”. În
aceasta se înscriau numele, prenumele, porecla proprietarului, precum și
orice date distinctive care s ă înlăture orice îndoial ă referitoare la per-
soană. Era înscris apoi titlul pe baza c ăruia s-a dobândit proprietatea,
toate transferurile de proprietate în ordinea în care acestea au avut loc, minoritatea, curatela, pre țul de primire a corpului de avere, abno-
tațiunile și adnotațiunile.
Abnotațiunea este opera țiunea prin care este scoas ă o parcel ă
dintr-un corp de avere. Adnota țiunea este opera țiunea contrar ă abnota-
țiunii și constă în adăugarea unei parcele la un corp de avere.
A treia parte a con ținutului c ărții funciare este intitulat ă „Foaia de
sarcini”. În aceasta erau înscrise drepturile ipotecare, subipotecare, ser-
vituțile și alte sarcini care grevau corpul de avere sau o parte a acestuia.
Referitor la servitu ți, se prevedea ca acestea s ă fie menționate atât în
foaia de posesie a imobilului dominant, cât și în aceea a imobilului
dominat.
Din punct de vedere juridic, fiecare corp de anexe era considerat ca
un întreg. Asupra acestui întreg se putea înscrie dreptul de proprietate în
favoarea unei singure persoane fizice ori juridice, fie dreptul de pro-prietate al mai multor persoane fizice sau juridice. În acest ultim caz, fiecare dintre coproprietari era înscris cu cota sa parte din dreptul de
proprietate asupra imobilului.
Paragraful 56 din Regulament stabile ște condițiile în care se efec-
tuează operațiunile de abnota țiune și adnotațiune, astfel cum le-am defi-
nit mai sus. În esen ță, acestea ar fi:
a) parcelele care urmeaz ă a fi abnotate trebuie identificate și indicate
exact;
b) dacă dintr-un corp de avere urmeaz ă a fi abnotat ă numai o parte,
se va prezenta planul întregului corp de avere, iar parcela care urmeaz ă
a fi scoasă se va eviden ția corect în cadrul planului;
c) dacă parcela care urmeaz ă a fi abnotat ă este grevat ă de sarcini,
pentru efectuarea opera țiunii este necesar acordul creditorilor.
Capitolul IV al Regulamentului reglementeaz ă speciile de înscrieri
care se pot efectua în c ărțile funciare. Acestea sunt:

Publicitatea imobiliar ă. Cartea funciar ă 6
a) intabula țiunea;
b) prenota țiunea;
c) notațiunea.
Termenul de „intabulare” î și are originea în vechile registre inti-
tulate „ tabulae ”, în care creditorii erau obliga ți să își înregistreze drep-
turile de crean ță.
Prenotațiunea este acea opera țiune care const ă în înscrierea pro-
vizorie a dobândirii, transmiterii sau încet ării unui drept, sub condi ția
unei justific ări ulterioare și numai în limita acestei justific ări.
Obiectul intabula țiunii sau prenota țiunii sunt numai drepturile reale
asupra imobilelor.
Intabulațiunile și prenota țiunile se pot face numai în baza unor
documente originale care au puterea de dovad ă față de partea în contra
căreia se face înscrierea.
Nu pot fi intabulate sau prenotate documente întocmite f ără un
temei legal al dreptului, de c ătre minori ori persoane interzise, f ără a fi
reprezentate prin ordin judec ătoresc sau aprobare a autorit ăților com-
petente.
Intabulațiunea sau prenota țiunea poate fi efectuat ă numai atunci
când acela în contra c ăruia urmeaz ă a se ordona achizi ția, schimbarea
sau încetarea dreptului este el însu și intabulat sau prenotat.
Stingerea sau încetarea unui drept real înscris în cartea funciar ă se
numește radiere. Opera țiunea se efectueaz ă după regulile comune ale
intabulațiunii sau prenota țiunii.
Paragrafele 81 și 84 din Regulament indic ă condițiile n ecesare a fi
îndeplinite de documentele private și publice care urmeaz ă a fi inta-
bulate sau prenotate.
Obiectul nota țiunii de carte funciar ă îl formeaz ă raporturile și
faptele care:
a) se public ă prin nota țiune în interesul persoanelor care urm ăresc să
încheie afaceri juridice asupra imobilelor, f ără ca omiterea nota țiunii să
fie urmată de vreun efect de drept;
b) sunt impuse de dispozi țiile Codului de procedur ă civilă sau ale
Regulamentului pentru a produce efecte juridice legate de respectiva notațiune.
Din prima categorie fac parte: notarea minorit ății, tutelei, curatelei,
falimentul. Din a doua categorie fac parte: sechestrul, arenda, licita țiile
execuționale, ipotecile solidare, procesele care se poart ă asupra imo-
bilului.
Notațiunile sunt înscrise în foaia C a c ărții funciare.

Decretul-lege nr. 115/1938 7
Capitolul XII din Regulamentul este destinat instituirii regulilor
privitoare la cererile de carte funciar ă. La formularea acestor cereri erau
îndreptățite două mari categorii de persoane fizice sau juridice:
a) cei în favoarea c ărora se făcea înscrierea;
b) cei din sarcina c ărora se făcea înscrierea.
Regulamentul a stabilit con ținutul cererilor, precum și documentele
originale care, în mod obligatoriu, trebuiau anexate la cerere.
Cererile se înaintau fie tribunalelor, fie judec ătoriilor de ocol. Ele
erau soluționate de judec ător, care se pronun ța prin decizie pentru admi-
terea sau respingerea lor. Decizia era comunicat ă personal peti țio-
narului. Împotriva deciziei de carte funciar ă se putea declara recurs. În
recurs nu se puteau îndrepta gre șelile din cererile de carte funciar ă și nu
se puteau anexa documente noi care nu au fost ata șate inițial cererii.
Regulamentul de procedur ă al Cărților funciare, obiect al Ordo-
nanței Ministerului Justi ției din 15 decembrie 1855, este valoros nu
numai datorit ă clarității și calității superioare a dispozi țiilor, ci și pentru
faptul că reprezint ă temelia de inspira ție pentru toate regulamentele de
carte funciar ă ulterioare.
Un moment de referin ță al istoricului c ărții funciare este reprezentat
de Ordonan ța Ministerului Justi ției nr. 2784 din 8 noiembrie 1867
referitoare la antelucr ările necesare pentru extinderea institu ției cărții
funciare asupra Ardealului.
Prin adresa nr. 10049 din 16 octombrie 1867, Ministerul Justi ției
anunța Comisionul Regal al Ardealului urm ătoarele: „În baza auto-
rizației primite de la ambele camere ale corpurilor legiuitoare și cu
aprobarea din 5 Octombrie a.c., am ordonat ca institu ția cărții funciare
să fie extins ă și asupra Ardealului și ca antelucr ările, în scopul acesta,
să fie începute chiar în cursul acestui an. Despre aceasta avem onoare a
Vă înștiința cu observa țiunea că ordonan țele noastre referitoare la
organizarea comisiei de localizare și la reglementarea procedurii de
localizare vor ap ărea cât mai curând”.
Ordonanța din 8 noiembrie 1867 dispune înfiin țarea comisiunilor de
localizare în Ardeal și a unei direc ții provizorii de carte funciar ă,
subordonat ă Ministerului Justi ției.
Funcționarii care f ăceau parte din comisiunile de localizare erau
obligați a depune jur ământ de serviciu în fa ța direcției provizorii de
carte funciar ă.
Obiectul antelucr ărilor de carte funciar ă era următorul:
a) înscrierea imobilelor; b) formarea și denumirea corpurilor de carte funciar ă;
c) constatarea și înscrierea proprietarilor și a drepturilor lor pose-
sorale.

Publicitatea imobiliar ă. Cartea funciar ă 8
Toate lucr ările eviden țiate mai sus se realizau la fa ța locului, pe
calea oculatei.
Comisiunile de localizare conduse de comisarul de localizare se
prezentau în fiecare unitate administrativ ă cu o săptămână înainte de
ziua fixat ă pentru începerea lucr ărilor de localizare. Scopul deplas ării
era acela de a lua anumite m ăsuri prealabile începerii acestor lucr ări.
Astfel, to ți proprietarii de terenuri erau invita ți – prin scrisoare – a se
prezenta la o conferin ță la care se f ăceau cunoscute lucr ările care urmau
a se efectua, precum și scopul acestora. Se verifica dac ă numărul de
casă al locuitorilor corespundea cu num ărul eviden țiat în registrul
funciar. Se îngrijeau s ă se obțină copii dup ă hărțile comunale. Locui-
torii erau informa ți asupra importan ței instituției care se înfiin țează și li
se explicau în termeni simpli și pe înțelesul tuturor dispozi țiile cele mai
însemnate cuprinse în regulamentul c ărții funciare.
Pe măsură ce comisiunile de localizare finalizau cercetarea la fa ța
locului și dezbaterea concluziilor în cadrul comisiunii, se întocmeau
lucrările de carte funciar ă. Fiecare lucrare de carte funciar ă constă în
următoarele:
a) protocoalele c ărților funciare compuse din cele trei foi, respectiv
„foaia de posesie” notat ă cu litera A, „foaia de proprietate” notat ă cu
litera B și „foaia de sarcini” notat ă cu litera C;
b) indexul alfabetic al proprietarilor; c) registrul parcelelor de avere (parcelarul); d) hărțile postatelor.
Datele și informațiile adunate în etapa localiz ării nu permiteau șter-
sături, radieri sau îndrept ări, ci erau înscrise, astfel cum au fost culese,
în procesele-verbale de localizare (protocoale), dup ă care se cerea înre-
gistrarea în cartea funciar ă.
Indexul alfabetic al proprietarilor era întocmit în dou ă etape. În
prima etap ă se întocmeau ni ște notițe manuale, denumite „ impurum ”,
urmând ca definitivarea s ă se realizeze numai dup ă ce toate proto-
coalele de carte funciar ă erau deja gata.
În registrul parcelelor, la fiecare parcel ă este indicat num ărul pro-
tocolului c ărții funciare în care este înregistrat ă parcela de avere. Dup ă
verificarea registrului parcelelor, pe ultima foaie, sub ultima parcel ă, se
înscria: „Dup ă prealabil ă examinare strict ă, prezentul registru de par-
cele, conț
inând coli și parcele de avere, înscrise, se încheie și se certi-
fică, totdeodat ă, că invitarea fiec ărui proprietar la localizarea imobilelor
s-a făcut în regul ă”.
Hărțile postatelor erau verificate de c ătre comisarii de localizare,
dacă ele corespund cu realitatea. Fiecare hart ă era atașată la registrul
parcelelor, pentru a putea fi consultat ă separat de registru. Lucr ările

Decretul-lege nr. 115/1938 9
enumerate mai sus se depuneau la pre ședinția tribunalului fiec ărui
județ, scaun sau ținut, în loca ții care să le fereasc ă de incendii.
Urmare a regulariz ărilor de avere, în anul 1869 a avut loc transfor-
marea cărților funciare. Procedura care trebuia urmat ă a fost stabilit ă
prin Regulamentul nr. 2579 din 8 aprilie 1869. În cadrul acestei proce-duri, rolul esen țial l-au avut instan țele de carte funciar ă și conducătorii
de carte funciar ă. Instanța de carte funciar ă delega o comisie constituit ă
din referentul și conducătorul de carte funciar ă, care aveau sarcina de a
se deplasa la fa ța locului pentru a verifica concordan ța dintre vechile foi
de posesie și proiectul noii foi de posesie. În urma verific ărilor se
încheia un proces-verbal, care trebuia semnat și de către primarul
comunei și care se înainta instan ței de carte funciar ă.
Instanța de carte funciar ă era aceea care hot ăra asupra corectitudinii
lucrărilor efectuate, pronun țându-se printr-o decizie. Transformarea c ăr-
ții funciare efectuat ă cu îndeplinirea întocmai a dispozi țiilor din regu-
lament era considerat ă
definitivă. Orice preten ții izvorâte din gre șelile
intervenite în procedura de transformare nu se mai putea valida fa ță de
terții de bună-credință.
În continuare, întreaga activitate a c ărților funciare a fost regle-
mentată prin ordonan țe ale Ministerului Justi ției.
După Unirea din 1918, Statul Român a dat câteva decrete cu impact
asupra activit ății de carte funciar ă. Trebuie amintit aici Decretul nr. 1
din 24 ianuarie 1919 al Consiliului Diri gent despre func ționarea în mod
provizoriu a serviciilor publice, aplicarea legilor, despre func ționari și
întrebuințarea limbilor. În art. 1 din acest act normativ se decreta: „Le-
gile, ordonan țele, regulamentele și statutele legale de mai înainte, ema-
nate înainte de 18 octombrie nou 1918, r ămân în interesul ordinii publi-
ce și pentru a asigura continuitatea de drept, pân ă la altă dispoziție, în
vigoare în mod provizoriu, cu excep țiunile cuprinse în acest decret, cum
și în alte decrete, ce se vor da”.
În baza acestui decret a fost dat ă Ordonanța nr. 121 din 6/19 februa-
rie 1918, prin care s-a stabilit c ă limba oficial ă, care se va folosi în
justiție, procuratur ă, notariate este limba român ă.
Un alt act normativ important este Decretul nr. VII, publicat în
Gazeta Oficial ă nr. 13 din 15/28 februarie 1918. În art. 1 din decret se
prevedea sanc țiunea nulit ății absolute a oric ărui act prin care Guvernul
maghiar de la Budapesta, începând cu data de 1 decembrie 1918, a
dispus, cu orice titlu, asupra bunurilor mobile sau imobile ale statului situate în ținuturile unite cu Regatul României prin hot ărârea Adun ării
naționale din Alba-Iulia de la 1 decembrie 1918.
De la data public ării acestui decret, niciun document dat de Gu-
vernul maghiar din Budapesta sau de c ătre organele sale nu putea servi

Publicitatea imobiliar ă. Cartea funciar ă 10
drept titlu pentru înscrierea în c ărțile funciare, dac ă nu purta „clauzula”
de confirmare din partea Consiliului Dirigent.
Cei care, în perioada cuprins ă între 18 octombrie – 30 noiembrie
1918, au contractat un bun mobil sau imobil pe baza unui act emanat de
la Guvernul maghiar din Budapesta și doreau s ă îl revendice erau
obligați să prezinte titlul și documentele Consiliului Dirigent într-un
răstimp de 60 de zile de la data public ării decretului în Gazeta Oficial ă.
Pentru punerea în executare a Decretului nr. VII a fost emis ă Ordo-
nanța din 7/20 martie 1919 a Consiliului Dirigent. Prin aceasta, Tribu-
nalul din ora șul Cluj a fost desemnat ca având competen ța de a solu-
ționa toate cauzele privitoare la înstr ăinarea bunurilor statului prin
Guvernul maghiar de la Budapesta. Completul învestit cu solu ționarea
cauzelor era condus de pre ședintele tribunalului. Împotriva sentin ței
pronunțate de tribunal se putea declara apel la Curtea de Apel Cluj.
Curtea judeca în complet de 5 judec ători, iar hot ărârea curții era defini-
tivă și irevocabil ă. Calea extraordinar ă de atac a revizuirii era interzis ă.
Pentru îndeplinirea unor înscrieri în cartea funciar ă, reclamate de
dispozițiile cuprinse în Decretul nr. VII, a fost emis ă și Ordonan ța
nr. 31 din 7 aprilie 1919. Prin aceasta s-a dispus înscrierea în favorul
Statului Român a interdic ției de înstr ăinare și grevare, în toate foile
funciare care eviden țiau dreptul de proprietate sau alte drepturi ale
fostului Stat Ungar.
Decretul nr. VII a fost ratificat printr-o lege votat ă de Senat cu una-
nimitate de cincizeci și nouă de voturi, la data de 4 iulie 1921. Pream-
bulul acesteia avea urm ătorul conținut:
„FERDINAND I
Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Rege al României,
La toți de față și viitori sănătate!”
Apoi, prin art. 1 se stabilea: „Se ratific ă dispozițiunile luate de Con-
siliul Dirigent al Transilvaniei prin Decretul nr. VII din 6/19 Februarie
1919, cu modific ările aduse prin prezenta lege”.
Având în vedere faptul c ă, în urma Tratatului de pace de la Trianon,
toate propriet ățile imobiliare ale fostului Stat Austro-Ungar care se g ă-
seau pe teritoriul alipit României au trecut în proprietatea Statului Ro-mân, a fost emis ă Ordonan ța nr. 27067/1921 a Directoratului General
din Cluj al Ministerului Justi ției, prin care s-a ordonat intabularea
dreptului de proprietate al Statului Român asupra tuturor imobilelor proprietatea Statului Maghiar.
De asemenea, se ordona intabularea dreptului de proprietate în
favoarea Statului Român asupra tuturor imobilelor fostului Regat

Decretul-lege nr. 115/1938 11
Maghiar, a domeniilor Coroanei Maghiare și a averii fostei dinastii
Austro-Ungare.
Prin Decretul-lege nr. 3922/1918 a fost decretat ă reforma agrar ă din
1921. Cu aceast ă ocazie, au fost m ăsurate peste 10.000.000 hectare de
teren. Lipsa unui plan cadastral de ansamblu, necorelarea, între ele, a planurilor de parcelare a mo șiilor expropriate au f ăcut ca demersurile de
realizare a unui cadastru științific să eșueze.
La toate acestea s-a mai ad ăugat și interesul major al autorit ăților
pentru înf ăptuirea reformei agrare, fapt care a determinat o încetinire,
chiar o abandonare a lucr ărilor de cadastru. Consecin ța lipsei unui
cadastru bine pus la punct s-a resim țit și în eviden ța cărții funciare, care
nu mai oglindea situa ția reală a imobilelor.
În contextul acestor împrejur ări, Regele Carol al II-lea a adoptat
Legea nr. 93 din 12 aprilie 1933 pentru organizarea cadastrului funciar și pentru introducerea c ărților funciare în vechiul regat și Basarabia.
Pentru întocmirea și administrarea juridic ă a cărților funciare, la
judecătoriile din raza Cur ților de Apel Bucure ști, Chișinău, Constan ța,
Craiova, Gala ți și Iași au fost înfiin țate sec
țiuni de carte funduar ă.
Acestea erau conduse de un judec ător, un director de carte funduar ă, un
ajutor de director și erau prev ăzute cu scheme de personal auxiliar. Au
fost stabilite principiile generale ale cadastrului funciar și operațiunile
cadastrale care urmau a se efectua.
După terminarea opera țiunilor cadastrale pe teren, pentru fiecare
comună se întocmea registrul cadastral funciar. Potrivit art. 23 din lege,
acesta cuprindea, în esen ță, următoarele:
„a) numărul topografic al parcelelor și indicarea p ărții de hotar în
care se afla;
b) ramura de cultur ă;
c) suprafa ța parcelelor în hectare și metrii pătrați;
d) venitul net cadastral;
e) numele și prenumele posesorilor, eventual porecla și domiciliul
acestora”.
Registrul cadastral funciar, planul cadastral și indicatoarele alfa-
betice ale posesorilor erau depuse la sec țiunile de carte funduar ă în
vederea cercet ării, verific ării și ulterior redact ării inscrip țiunilor refe-
ritoare la proprietate.
Proiectele c ărții funduare erau înaintate unei comisii de control de
pe lângă tribunal care, dac ă constata c ă sunt întocmite cu respectarea
legii, le declara drept c ărți funduare legale.
Pentru teritoriile din Ardeal, Banat și Bucovina se dispuneau ac țiuni
de actualizare a planurilor topografice și de rectificare a c ărților fun-

Publicitatea imobiliar ă. Cartea funciar ă 12
duare în conformitate cu legile care erau în vigoare pe teritoriile res-
pective.
Articolul 72 din lege prevedea: „Lucr ările cadastrale existente în
ținuturile unite din fosta Monarhie Austro-Ungar ă rămân în vigoare
până când acestea vor putea fi revizuite, reambulate și rectificate con-
form principiilor stabilite prin legea de fa ță”, iar art. 75 stabilea: „Legile
și regulamentele din ținuturile unite referitoare la c ărțile funduare
rămân în vigoare pân ă la revizuirea și unificarea lor (…)”.
În urma adopt ării acestei legi, în Dobrogea au fost întocmite în parte
planurile cadastrale și s-au efectuat lucr ări cadastrale complete doar în
câteva comune din jurul capitalei.
Un pas important în demersul legislativ al epocii l-a constituit
Decretul-lege nr. 478 din 1 octombrie 1938 pentru extinderea în Bucovina a legisla ției din Vechiul Regat. Actul normativ a fost emis de
Consiliul de Mini ștri și cuprinde numai șapte articole. De departe, cel
mai relevant este art. 1, care prevedea: „Pe lâng ă dispozițiunile intro-
duse până acum în vederea unific ării, se extinde, cu începere de la 15
Octombrie 1938, în tot cuprinsul Bucovinei: Codul civil român din 4
Decembrie 1864, cu toate modific ările ce i s-au adus pân ă azi; Codul de
procedură civilă din 14 Martie 1900, cu toate modific ările aduse pân ă
azi; Codul comercial din 10 Mai 1887, cu toate modific ările aduse pân ă
azi, precum și toate legile, regulamentele și dispozițiunile civile, comer-
ciale, de procedur ă și penale de orice natur ă, așa cum sunt în vigoare azi
în Vechiul Regat, f
ără nicio excep ție”.
În privința cărților funciare, s-a decretat men ținerea acestora și con-
ducerea lor în conformitate cu dispozi țiile legisla ției române introduse.
Pe data intr ării în vigoare a decretului, se abrogau legile, regulamen-
tele și dispozițiile neunificate, precum și dispozițiile de orice natur ă
contrare actelor normative enumerate în art. 1 și extinse în Bucovina.
Acestui decret i-a urmat Decretul nr. 511/1938 pentru punerea în
aplicare în Bucovina a Legii privind unificarea dispozi țiilor privitoare la
cartea funciar ă.
Pentru provinciile din Ardeal unde se aplica Codul civil austriac,
dispozițiile referitoare la cartea funciar ă au fost unificate prin
Decretul-lege nr. 115/1938. Adoptat la data de 27 aprilie 1938, acest act normativ s-a aplicat imediat dup ă intrarea lui în vigoare numai în
Bucovina, ținut din care ast ăzi România nu mai are decât o por țiune
situată în județul Suceava.
Aplicarea imediat ă a decretului în ținutul Bucovinei a fost favorizat ă
de faptul c ă acolo, înaintea Primului R ăzboi Mondial, a existat un
cadastru tehnic complet. În timpul r ăzboiului, o bun ă parte din registre
au fost distruse, iar dup ă război nu au mai fost efectuate lucr ări de

Decretul-lege nr. 115/1938 13
completare, verificare și reambulare (opera țiune de actualizare a pla-
nurilor topografice). Existau totu și aici introduse și întocmite c ărțile
funciare, ceea ce a u șurat aplicarea actului normativ de mai sus.
În ceea ce prive ște teritoriile de peste Carpa ți, a fost adoptat ă Legea
nr. 389 din 12 iunie 1943 pentru extinderea legisla ției civile și comer-
ciale a Vechiului Regat. În art. 2 din lege se dispunea men ținerea în
aceste teritorii a legilor, regulamentelor sau ordonan țelor privind c ărțile
funciare.
Constituirea, transmiterea, modificarea sau stingerea drepturilor
reale imobiliare se face prin înscrierea în cartea funciar ă, mai puțin în
cazurile în care legea local ă permitea dobândirea drepturilor reale f ără
înscrierea în cartea funciar ă. Și în aceste cazuri se putea dispune numai
după ce dreptul a fost înscris în cartea funciar ă.
Pentru dobândirea, transmiterea, modificarea sau stingerea dreptu-
rilor reale imobiliare prin conven ții sau acte unilaterale se prevedea
încheierea acestora în form ă scrisă sau autentic ă.
În art. 4 se prevedea: „ori de câte ori legile extinse prev ăd înscrierea
sau transcrierea în registrul de inscrip ții sau transcrip țiuni a actelor
privitoare la drepturi reale imobiliare sau la anumite drepturi personale
ori a măsurilor de asigurare asupra imobilelor, se va face înscrierea
corespunz ătoare în cartea funciar ă, potrivit regulilor ce o cârmuiesc și
cu efectele acolo prev ăzute”.
Sunt în continuare reglementate aspecte privitoare la: – înscrierea în colile funciare a cl ădirilor cu mai multe etaje sau cu
mai multe apartamente, precizându-se c ă
înscrierile privitoare la întrea-
ga clădire se fac atât în cartea funciar ă colectivă, cât și în cele indi-
viduale;
– înscrierea și radierea privilegiilor;
– înscrierea ipotecilor în favoarea cesionarului;
– menținerea sarcinilor și înstrăinărilor făcute de proprietarul tabular
în cazul revoc ării donațiilor;
– menținerea înstr ăinărilor și sarcinilor consim țite de proprietar în
cazul revoc ării donațiilor pentru neîndeplinirea condi țiilor, mai pu țin în
acele situa ții când condi țiile au fost notate în cartea funciar ă.
În nordul Transilvaniei, legisla ția din vechea Românie s-a extins
numai dup ă eliberarea acestor ținuturi de sub ocupa ția maghiar ă impusă
prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940.
Un rol important în acest demers l-a avut Legea nr. 260 din 4 aprilie
1945 privitoare la legisla ția aplicabil ă în Transilvania de Nord, precum
și la drepturile dobândite în acest teritoriu în timpul ocupa țiunii ungare.
Prin aceast ă lege, Regele Mihai I a decretat extinderea legisla ției Româ-
niei pe tot teritoriul Transilvaniei, anularea actelor și drepturilor dobân-

Publicitatea imobiliar ă. Cartea funciar ă 14
dite în temeiul unor ordonan țe maghiare – enumerate în art. 3 din lege –,
a dispozi țiilor legale și regulamentelor maghiare discriminatorii. În
categoria acestora din urm ă erau cuprinse dispozi țiile și regulamentele
derogatorii de la dreptul comun ungar și care au fost aplicate numai în
Transilvania de Nord și în teritoriile ocupate de Ungaria dup ă data de
15 martie 1939.
În Capitolul al II-lea al legii erau prev ăzute efectele desfiin țării
ordonanțelor maghiare discriminatorii. În esen ță, acestea se refer ă la:
a) nulitatea de drept a transmisiunilor de drepturi efectuate în folosul
Statului Maghiar sau al persoanelor juridice maghiare;
b) înscrierile din cartea funciar ă făcute după data de 15 martie 1939,
declarate nule prin ordonan țele maghiare, cap ătă valabilitate;
c) crearea pentru cei interesa ți, ale căror drepturi de a cere înscrierea
în cartea funciar ă au fost restrânse prin ordonan țele discriminatorii, de a
solicita înscrierea dreptului lor de proprietate sau arend ă chiar împotriva
acelora care și-au înscris dreptul pe baza ordonan țelor maghiare;
d) soluționarea acelor cereri de înscriere în cartea funciar ă depuse
după 15 martie 1939 și care nu au fost rezolvate datorit ă dispozițiilor
restrictive ale ordonan țelor maghiare.
Pentru situa țiile enumerate la lit. a) și b), judec ătorul de carte fun-
ciară era obligat s ă restabileasc ă, din oficiu, starea tabular ă anterioar ă
înscrierilor anulate.
Urmare a Legii nr. 260/1945, s-a creat și pentru Transilvania posi-
bilitatea înl ăturării neajunsurilor create de legisla ția locală privitoare la
cărțile funciare. În acest context a fost edictat ă Legea nr. 241/1947 prin
care, începând cu data de 12 iulie 1947, a intrat în vigoare Decretul-lege nr. 115/1938 privind unificarea dispozi țiunilor privitoare la c ărțile fun-
ciare. Tratarea acestui act normativ va face obiect distinct al unei alte părți din prezenta lucrare.
După instaurarea regimului comunist în România, terenurile au fost
scoase din circuitul civil. Eviden ța funciară era considerat ă o evidență a
folosinței pământului, și nu o eviden ță a propriet ății funciare.
Având în vedere faptul c ă pentru o bun ă parte din teritoriul țării nu
existau m ăsurători cadastrale, iar acolo unde au fost efectuate se impu-
neau lucrări de verificare și reambulare, în anul 1954 Comitetul Central
al P.M.R. a ridicat problema întocmirii unei eviden țe cadastrale socia-
liste. Un an mai târziu a fost adoptat Decretul nr. 281 din 15 iulie 1955
privind instituirea regimului de eviden ță funciară.
Lucrările de întocmire a eviden ței funciare se executau în dou ă faze:
– în prima faz ă se efectuau lucr ări de măsurare a terenurilor și de
identificare a posesorilor;

Decretul-lege nr. 115/1938 15
– în faza a doua se întocmeau operatele de eviden ță funciară. Intrau
în categoria operatelor: registrul de eviden ță funciară, registrul indicator
alfabetic, fi șele de posesie, fi șa centralizatoare pe posesori și categorii
de folosin ță. În afara operatelor, eviden ța funciară se completa cu pla-
nurile cadastrale și registrul de muta țiuni.
Evidența funciară instituită prin Decretul nr. 281/1955 nu constituia
un mijloc pentru na șterea, modificarea sau stingerea drepturilor reale
imobiliare, ci o baz ă tehnică pentru reforma publicit ății acestor drepturi.
După căderea comunismului în urma evenimentelor din Decembrie
1989, se impuneau o serie de modific ări legislative în domeniul cadas-
trului și publicității imobiliare. Rezultatul demersurilor în acest sens s-a
materializat prin Legea nr. 7 din 13 martie 1996 a cadastrului și
publicității imobiliare.
* * *
Am făcut un periplu, de mân ă cu cartea funciar ă, de-a lungul vre-
murilor și sper din tot sufletul s ă nu vă fi plictisit.
Niciun moment nu mi-a fost greu s ă revăd vechile ordonan țe și să vă
transmit – ce-i drept pu țin cam tehnic – cât de dificil s-a n ăscut și a
evoluat aceast ă instituție.
Pe măsură ce înaintam cu prezentarea informa țiilor, în fa ța mea se
derula o întreag ă istorie a p ământului. Este departe de mine preten ția de
a fi realizat o prezentare exhaustiv ă a tuturor momentelor legislative
care au cârmuit cartea funciar ă, dar este aproape satisfac ția că, din câte
au existat, le-am ales pe cele mai importante.
Eu m-am str ăduit. Cât am reu șit, dumneavoastr ă veți cântări.