Psychological Profiler Vladimir Vladimirovici Putin

Introducere

Societatea actuală este caracterizată de schimbare atât la nivel tehnologic cât și la nivel politic și geopolitic. De la încheierea celui de al doilea război mondial au avut loc o serie de transformări. Pe plan internațional au existat două mari blocuri politice: Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) și Statele Unite ale Americii (SUA).

Introducerea unor reforme în cadrul URSS de către Mihail Gorbaciov, cunoscute sub numele de glasnost și perestroika au avut drept consecință destrămarea Uniunii.Astfel harta Europei s-a modificat apărând Comunitatea Statelor Independente ce era formată din fostele state sovietice, dar și Federația Rusă.

Aceasta din urmă a fost cea care a înlocuit URSS în cadrul Organizației Națiunilor Unite. Odată cu apariția ei a început și procesul de democratizare prin alegerea în mod direct a primului predeședinte rus Boris Elțin.

Însă Federația Rusă nu mai deținea statutul de superputere, iar pierderile teritoriale suferite impuneau reforme interne pentru a redeveni o forță la nivel mondial. În acest context global în anul 2000 Vladimir Vladimirovici Putin devine al doilea președine democratic al Federației Ruse.

Pe plan internațional Organizația Tratatului Atlanticului de Nord promova o politică a cooperării cu noile state formate. Atât Alianța cât și Uniunea Europeană își extindeau treptat granițele către spațiul fost sovietic. Această extindere fiind privită de Federația Rusă ca o amenințare la securitatea ei națională.

Având în vedere toate schimbările menționate mai sus, deciziile liderilor statelor cu putere nucleară printre care se numără și Statele Unite ale Americii și Federația Rusă pot determina escaladarea unor conflicte și modificarea hărților teritoriale.

Primul obiectiv al acestui studiu de caz este de a reliefa având la bază evenimente și/sau comportamente trăsăturile de personalitate ale președintelui Federației Ruse,Vladimir Vladimirovici Putin. Al doilea obiectiv este realizarea unui profil psihologic în concordanță cu trăsăturile identificate.Pentru aceasta trebuie identificate motivele din spatele comportamentului politic, deoarece pot constitui o premisă pentru a determina evoluția acestuia într-un anumit interval de timp.

Prin realizarea profilului psihologic se va lărgi și câmpul cunoașterii în domeniul profilingului și poate reprezenta o bază pentru viitoare cercetări.

Motivul alegerii alcătuirii acestui profil psihologic este acela de a înțelege rolul pe care Putin îl deține în contextul politic al acestor zile. Un context ce poate fi caracterizat drept unul tensionat datorită alipirii Crimeei la Federația Rusă, scuturilor antirachetă amplasate de americani în apropierea teritoriului rus, conflictelor civile ce au loc în Ucraina și a sancțiunilor impuse Federației Ruse.

CAPITOLUL I CADRUL TEORETIC

Aspecte definitorii și caracteristici ale leadership-ului

Liderii politici sunt în centrul atenției oamenilor pe care îi reprezintă. Unii dintre aceștia îi admiră în timp ce alții sunt critici.

Conceptul de leadership este unul complex, de aceea nu există o definiție universal acceptată. Complexitatea lui are două părți componente:prima este asocierea cu alte concepte precum autoritate, putere, iar a doua este dată de faptul că poate exista în medii diferite din punct de vedere politic și totodată simultan. Mai mult, în încercarea de a defini leadership-ul politic trebuie avut în vedere felul în care liderii reușesc să îl transpună în practică. Astfel că există mai multe stiluri de leadership.

Yulk (2002) considera că multe definiții acordate leadership-ului implică un proces de influență socială, adică fie o persoană fie un grup exercită această influență asupra altor persoane sau grupuri după caz cu scopul de a structura activitățiile și relațiile într-un grup sau organizație.

Beare, Caldwell and Millikan (1989) evidențiază leadership-ul din perspectiva viziunii. Potrivit lor lideri au o viziune asupra viitorului pe care o împărtășesc cu oamenii pe care îi conduc. Mai mult, autorii fac și câteva precizări cu privire la viziune:

liderii au o viziune asupra organizației (statului) lor;

viziunea trebuie să fie comunicată în așa fel încât să aibă loc angajamentul oamenilor;

pentru comunicarea viziunii accentul este pus pe rolul, înțelesul ei;

pentru un leadership de succes atenția trebuie centrată pe viziunea de tip instituțional.

Este important să se sublinieze diferența dintre leadership și lider. Leadershipul se referă la un proces în sine pe când liderul este cel care îl realizează.

Chelcea și Petru în Enciclopedia de psihosociologie acordă o definiție liderului: „persoana care, datorită statutului său formal și/sau informal (putere, prestigiu, influență), mobilizează, organizează și conduce membrii și activitățile grupurilor înspre fixarea și atingerea scopurilor acestora” ( Chelcea, Petru, 2003, p. 207).

Baltasar Gracián y Morales considera că un lider trebuie să aibă inteligență, șarm, discreție și vigilență, iar Weber enumeră alte calități: pasiune, responsabilitate și intuiție. ( Blidaru, 2007).

1.2. Taxonomia liderilor

Una dintre cele mai cunoscute clasificări de lideri politici este cea realizată de Weber. n lucrarea Le savant et la politique. Criteriul care a stat la baza ei a fost tipul de dominație: traditională (baza acesteia fiind datina), legală (regulile sunt de tip rațional și există o putere birocratică) și carismatică (se bazează pe calitățile pe care le deține conducătorul).

J. Burs a considerat că liderii sunt de două feluri: transformator și tranzacțional. Lideriul transformator este la rândul lui de trei feluri: intelectual, reformator și revoluționar.

R.G. Schwartzenberg în Statul spectacol. Eseu asupra și împotriva star-sistemului în politică a clasificat liderii astfel: „liderul care fascinează”, „liderul-om obișnuit” și „liderul-tată”. „Liderul-om obișnuit” este convențional, „ca și cum electoratul l-ar fi creat după propria înfățișare” și prezintă: „bucuria identității”, „bucuria conformismului” și „bucuria egalității”. (Schwartzenberg, 1995, p.46-47). „Liderul care fascinează” este cel care are drept trăsătură principală solidaritatea și promovează o politică a mișcării. În ceea ce privește ultimul tip de lider: „tatăl este simbolul ordinii care poate să constrângă, al statului care domină, care conduce, care stăpânește”.( Schwartzenberg, 1995, p. 89).

De asemenea o altă clasificare posibilă este cea în funcție de regimul politic astfel că liderii pot fi: democrati, autoritari și totalitari.

Charles-Louis de Secondat, baron de Montesquieu a considerat că există trei mari forme de guvernare: monarhia (conducerea este obținută ereditar de către rege sau regină), republica ( lideri sunt aleși prin vot), guvernarea de tip despotic (liderii sunt dictatori).

1.3. Teorii ale conducerii

Există patru teorii ale conducerii. Primul tip definește conducerea drept o trăsătură a liderului. Al doilea tip pune accentul pe comportamentul liderului, aceste două teorii nu iau în calcul contextul situațional. A treia și a patra teorie evidențiază trăsăturile și comportamentele liderului având însă în vedere și specificul situațional. (Zlate, 2004).

După criteriul istoric teoriile pot fi împărțite în clasice și moderne.

Mielu Zlate realizează în cartea Leadership și management o clasificare a teoriilor conducerii: teorii personologice (teoria conducerii carismatice și teoria trăsăturilor), comportamentaliste (teoria celor două dimensiuni comportamentale și teoriile continuumului comportamental), situaționale primare (teoria supunerii față de legea situației), ale contingenței (teoria favorabilă situației de conducere și teoria maturității subordonaților), cognitive (teoria normativă a luării deciziei, teoria cale-scop și teoria atribuirii) și cele ale interacțiunii sociale (teoria legăturilor diadice verticale și teoria conducerii tranzacționale).

Teoria conducerii carismatice evidențiază caracterul ereditar al unor calități ce asigură succesul individului în ipostaza conducerii.

Teoria trăsăturilor postulează faptul că un lider trebuie să întrunească anumite trăsături de personalitate, dar studiile efectuate ulterior nu au demonstat că există o corelație puternică între anumite trăsături de personalitate și succesul pe care îl are un lider.

Teoria celor două dimensiuni comportamentale pune accentul pe considerație și inițiativa structurării. Considerația este conceptualizată ca fiind felul în care liderul construiește relații bazate pe încredere și respect cu subordonații, iar structura face referire la efortul depus de lider pentru a atinge scopurile fixate. Critica adusă acestei teorii este că nu ia în considerare felul în care pot fi influențate cele două componente.

Teoriile continuumului comportamental împarte liderii în două categorii: cei care conduc grupuri productive respectiv grupuri neproductive, astfel că autorul acestei teorii, Likert, a arătat că liderii care se centrează pe subordonații au o productivitate mai mare față de cei care pun accentul pe realizarea sarcinii. Centrarea pe subordonați și cea pe sarcină nu sunt văzute ca fiind componente independente (asemenea teoriei anterioare) ci reprezintă extremele aceluiași continuum.

Teoria supunerii față de legea situației pune accentul exclusiv pe rolul situației pentru ca o conducere să fie eficientă neluând în considerare trăsăturile de personalitate ale liderului, astfel că se acordă importanță ordinelor care pot fi foarte stricte sau pot lipsi.

Teoria favorabilă situației de conducere este teoria conform căreia conducerea depinde de contextul situațional și stilul de conducere rezultând două categorii de lideri: cei centrați pe relații și cei centrați pe sarcină sau activitate în sine. În urma combinării tuturor variabilelor situaționale (favorabile/nefavorabile, relație șef-subordonat bună/rea, structura sarcinii înală/slabă, puterea poziției conducătorului mică/mare) posibile se obțin 8 tipuri de conducere.

Teoria maturității subordonaților introduce drept variabila situațională gradul de maturitate al subordonaților. Subordonații sunt grupați în patru categorii: maturitate scăzută (neimplicare în sarcină, lipsă de motivație), medie-moderată 1(nu au capacitatea de a realiza sarcinile, dar sunt motivați), medie moderată 2 (au capacitatea de a realiza sarcinile, dar nu sunt motivați), înaltă (au capacităti de a realiza sarcinile, dar și motivația necesară). Aceste grupuri combinate cu stilurile de conducere determină existența a patru stiluri: centrat pe sarcină sau dirijist, centrat și pe sarcină și pe subordonați sau cvasi negociat, stilul centrat mai mult pe relațiile cu subordonații decât pe sarcină sau participativ, stilul în care liderul se implică minim astfel că subordonații au grad mare de autonomie sau stilul delegativ.

Potrivit teoriei normative a luării deciziei există două stiluri autocratice, două stiluri consultative și unul care pune accentul pe grup. Primul stil autocratic este caracteristic liderului care ia decizia singur pe baza informațiilor de care dispune în acel moment, în vreme ce al doilea stil autocratic este tipic pentru liderul care obține informații de la subalterni, ia decizia singur după care aceasta este comunicată și subordonaților. Stilul consultativ I este acel stil în care liderul comunică problema subordonaților, se consultă individual cu acești, după care ia o decizie, iar stilul consultativ II este stilul preferat de liderul care se consultă colectiv cu grupul cu privire la o problemă, iar mai apoi decide. Ultimul tip de stil este potrivit liderului care caută soluții cu grupul, nu vrea să impună neapărat perspectiva sa și nu are o problemă în a adopta o soluție dată de grup.

Teoria cale-scop împarte stilurile de conducere în funcție de caracteristicile subordonaților și a factorilor ambientali. Stilul directiv (subordonații află singuri ce trebuie să facă), suportiv (subordonații sunt tratați ca egali), participativ (subordonații sunt consultați, înaintea luării unei decizii) și stilul centrat pe realizare (se fixează scopuri, se pune accentul pe performanța subordonaților și se are în vedere îmbunătățirea acesteia).

Teoria atribuirii dă un rol nou liderului: este cel care caută explicații de tip cauză- efect cu privire la comportamentele subordonaților. Aceste explicații sunt găsite în funcție de distincție (comportamentul a fost distinct sau nu de altele), frecvența apariției comportamentului și a consensului (comportamentul este sau nu este prezent la mai multe persoane). Explicațiile pot fi atribuite unor cauze fie de tip intern fie de tip extern.

Teoria legăturilor diadice verticale pune accentul pe calitatea interacțiunii lider-subordonați. Liderul este cel care îi identifică pe subordonații care sunt motivați, au grad mare de autonomie și pot îndeplini sarcinile. Acești subordonați au libertate mare de mișcare, iar împreună cu ei liderul formează o diadă verticală. Interacțiunea celor două părți are la bază o varietate largă de diade.

Ultima teorie, cea a conducerii tranzacționale, redă cel mai bine componenta interactivă a conducerii. Aceasta este văzută drept o tranzacție ce are loc între lider și subordonați și are la bază atât influența cât și contrainfluența.

CAPITOLUL II METODOLOGIA CERCETĂRII

2.1. Obiective

Identificarea trăsăturilor de personalitate definitorii ale lui Vladimir Putin în contextul evenimentelor sale de viață;

Alcătuirea profilului psihologic pe baza trăsăturilor de personalitate enumerate.

2.2. Metodă

Metoda biografică se referă la analiza atentă a trecutului unei anumite persoane în vederea obținerii unor informații cu semnificație psihologică ce pot sta la baza comportamentelor actuale ale acelei persoane. În principal, prin intermediul acestei metode se pot identifica și înțelege experiențele majore ale persoanei în cauză. Importanța acestei metode este dată de faptul că în cadrul familiei și perioada copilăriei se pun bazele caracterului și personalității adultului. Astfel că studierea biografiei poate conferi diverse explicații pentru comportamentele ulterioare. Prin această metodă se pot evidenția motivele, interesele, frustrările, se pot investiga diverse aspecte ale comunității în care persoana și-a petrecut copilăria, adolescența și maturitatea, persoanele considerate a fi importante, grupurile de prieteni și interacțiunea cu acestea, dar și felul în care s-a integrat în ele.Mai mult, această metodă este compusă din două părți. Prima este identificarea informațiilor sau evenimentelor relevante, ia a doua este interpretarea acestora.

Metoda analizei produselor activității presupune cercetarea minuțioasă a unor produse realizate de persoana în cauză. Aceste produse pot fi sub formă de jurnale, autobiografii, creații literare sau științifice, reforme realizate;

Metoda observației constă în consemnarea detaliată a comportamentului, a felului în care gesticulează, a modului în care vorbește persoana supusă analizei în vederea extragerii de informații relevante despre acea persoană. Informațiile astfel obținute vor fi supuse la patru etape: de explicare, de interpretare, de clasificare și de sistematizare. În literatura de specialitate sunt enumerate și câteva condiții pentru ca observația să dea rezultate cât mai bună și anume: obiectivele să fie clare iar scopul final bine precizat, de asemenea trebuie să existe o fundamentare de tip teoretic și metodologic.

Capitolul III REZULTATELE CERCETĂRII

3.1.Context de dezvoltare

3.1.1. Familia de origine

Vladimir V. Putin s-a născut pe data de 7 octombrie 1952 în Leningrad care este Sankt Petersburg-ul de astăzi într-o familie de muncitori, mama lui fiind Maria Ivanova Selomova, iar tatăl Vladimir Spiridonovici Putin.

Este important de menționat că bunicul din partea tatălui a fost bucătar pentru Lenin și Stalin, dar în familia lui nu se vorbea despre bunici. Tatăl era o fire foarte tăcută.

În timpul asediului Leningradului (1941-1944) mama lui a fost înfometată, iar al doilea copil al ei a murit atunci de difterie, tatăl era pe front de unde s-a întors cu un defect la picior. A fost internat mai multe luni, iar tatăl împărțea cu soția mâncarea de la spital, până când medicii i-au interzis acesteia vizitele.

A avut doi frați mai mari pe care însă nu i-a cunoscut pentru că au murit înainte de nașterea lui.

Copilăria și-a petrecut-o într-un apartament comun, într-o cameră de 24-25 metrii pătrați. În același apartament mai stăteau două familii, una formată din trei persoane (familie de evrei), iar cealaltă din două.

În cartea autobiografică Putin relatează că atunci când lucra la Consilul din Leningrad a trebuit să plece într-o delegație oficială, mama i-a dăruit crucea de botez pentru a o binecuvânta, iar din acel moment el nu a mai dat-o jos.

Mama lui lucra la o fabrică, iar tatăl era militar la o unitate submarină.

3.1.2. Copilăria și viața de familie

Începuturile vieții de elev nu au fost unele dintre cele mai bune pentru Putin. În cartea autobiografică „ La persoana întâi ” una dintre profesoarele lui Putin descrie un copil care întârzia frecvent la școală și care nu intrase în rândul pionierilor. Masha Gessen în cartea The Man Without a Face, precizează că băiețelul de atunci, Putin, sărea la bătaie dacă cineva încerca să îl insulte în vreun fel.Ceea ce denotă un comportament rebel și neaderarea la normele sociale.

Artele marțiale le-a descoperit la 10 ani. Până în clasa a șasea a fost un elev mediocru, după care a început să învețe pentru a-și menține statutul social. În aceeași carte autobiografică se menționează că nu participa la evenimentele organizate de școală, el prefera sporturile, astfel că avea câte patru ore pe săptămână. Prima dată a început cu boxul, dar nu a continuat mult, după care a făcut sambo care este o combinație de tip sovietic între judo și wrestling, iar după sambo a făcut judo. La acest ultim sport a câștigat și câteva competiții.

Putin declară că a făcut sport pentru a își meține poziția în rândul prietenilor de atunci. Ceea ce poate sugera un posibil complex de inferioritate și toleranță scăzută la frustrare.

După terminarea clasei a opta alege o scoală cu specializare în chimie. Studia bine și învăța de asemenea și germana.

După terminarea școlii a dorit să studieze dreptul fiindu-i încă de pe atunci clar că voia să lucreze în KGB.

În cartea Vladimir Putin and the Russian Statecraft, Allen C. Lynch relatează că în copilărie, viitorul președinte, avea o energie fizică explozivă astfel că în pauze parcurgea casa scărilor în sus și jos. De asemenea se precizează și că Putin a fost judecat pentru acte de mică violență, iar decizia înstanței a fost aceea de a-l lăsa în custodia deplină a tatălui.

La vârsta de 16 ani Putin s-a dus la sediul KGB din Leningrad cu scopul de a fi recrutat. Acolo a fost informat că voluntarii nu sunt recrutați, iar pentru a ajunge în KGB ar trebui să facă serviciul militar sau să absolve o facultate de Drept.

În anul 1973 deținea rangul de maestru în sambo, doi ani mai târziu are același rang si la judo. De asemenea el deține și centura neagră la karate.

În timpul facultății își făcea timp și pentru turneele de judo, astfel că în 1976 a devenit campion al Leningradului. În KGB a fost recrutat în ultimul an de facultate.

Masha Gessen (2012) precizează că în perioada de vacanță a studenției, Vladimir lucra pe șantierele de construcție, iar plata era una bună, astfel a reușit să călătorească, să își ia o haină și de asemenea a luat și o prăjitură pentru mama sa.

În cartea La persoana întâi (2000) Putin afirmă că a fost un produs de succes al educației sovietice de tip patriotic și că a început sa lucreze pentru KGB având o imagine ideală despre sistem. Cele spune de el denotă că este un naționalist convins. Până să o întâlnească pe cea care avea să îi devină soție Putin a părăsit o fată la altar, iar prietenul lui, Serghei Roldugin, a afirmat că tânărul Putin nu își putea exterioriza sentimentele.

Armand Goșu, profesor universitar, în cadrul unei emisiuni la Digi 24, atrage atenția că atunci când se face referire la educația primită de Putin trebuie avut în vedere că a urmat și cursurile școlii de ofițeri unde i-a fost insuflat naționalismul și valorile specifice mediului militar de cinste și onoare.

Roxburgh (2012) remarcă faptul că dorința de a pătrunde în KGB a apărut aproximativ în jurul vârstei de 12 ani, adică în perioada lui Leonid Brejnev, perioadă în care militarismul a crescut, au existat diverse confruntări cu Occidentul. Ca atare în spațiul sovietic de atunci a fost permanent promovată o ideologie anti-occidentală.

După ce se căsătoreste Putin este repartizat la Dresden, în Germania de Est. Unul dintre antrenamentele lui Putin este acela de la Institutul Andropov care acum este sediul Academiei de Informații Externe. Mikhail Frelov, instructor al acestui institut, efectuând o evaluare scrisă a lui Putin, preciza că este o fire care nu comunică, retrasă, dar că are o minte ascuțită. La Dresden a lucrat între anii 1985-1990 adică până la căderea zidului Berlinului. Munca presupunea obținerea de informații despre figurile politice și despre planurile oponenților, iar principalul oponent era Organizația Tratatului Atlanticului de Nord.

Căderea zidului Berlinului este un moment care este posibil să își fi lăsat amprenta asupra lui Putin. O mulțime de oameni după ce au luat cu asalt birourile Stasi se îndreptau către birourile KGB-ului. La acel moment el îl substituia pe director, astfel că mulțimea fiind înarmată a cerut întăriri de la Moscova, întăriri care nu au venit. În acele circumstanțe Putin a ieșit în fața mulțimii, adresându-se în germană și identificându-se ca interpret. În acele momente Putin a realizat că URSS se destrăma/era „într-o stare de boală, acea de paralizie fatală și incurabilă: paralizia puterii”.(Lynch,2011,p. 23). Posibilele consecințele ale acestui eveniment evidențiate de Lynch sunt că în calitate de președinte va dori să nu se ajungă încă o dată la această paralizie, iar dacă va avea de ales între libertățile individuale și puterea statului, cel mai probabil va alege ultima variantă. Boris Reitschuster, un observator german pentru Rusia a afirmat: „s-a simțit ca fiind o victimă a slăbiciunii și incapacității statului, astfel că Putin a considerat că puterea statului trebuie întărită”.( Lynch,2011,p. 25).

După revenirea din Dresden, Putin a lucrat alături de Anatoly Sobchack care era președintele Consiliului local al Petersburgului, astfel că a fost implicat în reconstrucția economică și politică a orașului și l-a ajutat și pe Sobchack în campania electorală pentru primărie. Alegerile sunt pierdute, iar Putin își dă demisia din Consiliu.

În anul 1990 a devenit asistentul decanului și a fost însărcinat să se ocupe de relațiile internaționale, iar în 1991 Sobchack a înființat Comitetul pentru Relații Externe la Consiliul local Leningrad care va fi condus de Putin. Secretara lui Putin, Marina Yentalseva, îl caracteriza ca o persoană emotivă, care știe să își ascundă sentimentele, dar știe și să se relaxeze.

Pe vremea când lucra la Consiliu, Putin relatează că a fost șantajat de un membru al Consiliului că îl va expune publicității ca fiind ofițer KGB. Acest eveniment l-a determinat să demisioneze, dar KGB a pierdut cererea acestuia de demisie astfel că a rămas ofițer până în 1991. (Gessen, 2012).

În 1994 Lydmila a avut un accident de mașină în urma căruia a fost operată la șira spinării și a avut și o fractură la craniu. În 1996 casa pe care tocmai o terminaseră de construit (începută în 1991) a ars, Putin reușind să își salveze cele două fete.

În 1996 a devenit adjunctul șefului de Departament al Afacerilor Generale ale președintelui, iar în 1998 a fost numit director al Serviciului Federal de Securitate. În 1999 Putin era secretarul Consiliului de Securitate, ca mai apoi în același an să fie numit în funcția de prim-ministru. A fost propus ca succesor al lui Elțîn. Pe 14 martie 2000 devine președintele Federației Ruse.

În 2004 este reales peședinte până în 2008, iar în perioada 2008-2012 ocupă funcția de prim-ministru. În 2012 este reales președinte pentru un mandat de șase ani.

Armand Goșu, profesor universitar și analist specializat în spațiul ex-sovietic, în cadrul emisiunii Digipedia de la Digi 24 afirmă că Putin nu a trăit copilăria la vremea potrivită. Ca atare, faptul că apare în presă cum se duce la vânătoare, cum joacă hochei este o manifestare specifică unui om care își trăiește tardiv copilăria.

Psihiatrul Florin Tudose a afirmat la aceeași emisiune menționată mai sus că la Putin poate fi observat complexul puterii, ceea ce în timp duce la supracompensare. Cu alte cuvinte, când Putin crede că i se termină sursele de deținere a puterii, caută alte instrumente prin care puterea să fie mărită: practicarea judo-ului, intrarea în KGB, creearea diverselor alianțe. Tot el afirmă că Putin încearcă un mecanism de seducție al publicului prin aparițiile în media în care pilotează, este la vânătoare etc.

3.1.3. Politica internă

Una dintre primele legi promulgate a permis vânzarea și cumpărarea de pământ în condițiile pieței. De asemenea a fost redusă și impozitarea capitalului obținut din investiții străine, directe.

A avut loc și o reorganizare generală a codului de taxe cu scopul reducerii și simplificării lor în domeniul afacerilor, iar impozitul forfetar a devenit unul unic, de 13%, pentru venitul personal.

Mai mult, guvernul a instituit o serie de bănci agricole, a intervenit la echilibrarea prețurilor, dar și asupra piețelor de mărfuri și tarifelor de export.

Toate măsurile enumerate mai sus au determinat creșterea producției agricole care a atins 78% din nivelul la care era în anii 1990.

Timp de 8 ani consecutiv Rusia a înregistrat o creștere medie de 7 procente pe an. Standardul mediu de trai s-a dublat în comparație cu cel din 1998.

O măsură importantă este așa numita „verticală a puterii” adoptată la data de 13 mai 2000. Regiunile țării (89 la număr) vor fi controlate de 7 guvernatori desemnați de către președinte, iar un detaliu interesant este că cinci dintre ei sunt „siloviki”,termen care în cultura rusă desemnează oameni ce au cariere fie militare fie în serviciile secrete. Importanța unei astfel de informații este că denotă nevoia de control al lui Putin.
Thierry Wolton, specialist în relații internaționale, lansează o altă ipoteză cu privire la această reglementare: „La origine, Putin nu a fost inițiatorul acestei reorganizări, ci executantul unui plan elaborat de colectivul de siloviki care îl înconjura. Ceea ce nu înseamnă că el ar fi o simplă marionetă. El este mai degrabă acela care a fost scos în față pentru a personifica puterea. Odată instalat acolo, pentru a se impune, a știut să profite de starea de spirit a populației, de lehamitea, de dezamăgirea ei chiar, cu privire la politică, după ani de schimbări de macaz elțînieni”. (Wolton, 2014, p. 151).

O altă reformă a avut loc imediat după cea amintită mai sus. Aceasta a vizat Camera Superioară a Parlamentului denumit și Consiliul Federației Ruse. Putin a propus modificarea felului în care sunt aleși reprezentanții acesteia. Anterior acestei măsuri reprezentanții erau conducători regionali, după ce măsura a fost adoptată în iulie 2000, reprezentanții au fost înlocuiți cu alții ce puteau fi nominalizați dând astfel șansa Kremlinului să nominalizeze senatorii doriți. Prin urmare această măsură este o nouă manifestare a nevoii de control a lui Putin. El avea astfel ocazia să fie la curent cu discuțiile, propunerile din interiorul Consiliului.

De asemenea a fost creat un fond de stabilizare unde a fost depozitat surplusul de lichidități al statului. Aceasta reprezenta o măsură împotriva unei eventuale crize economice sau a scăderii prețului petrolului. În primele luni ale lui 2005, acest fond deținea 18,5 miliarde de dolari, astfel că Federația Rusă a achitat datoria integral către Fondul Monetar Internațional în valoare de 3,3 miliarde de dolari, iar în anul 2006 a achitat-o pe cea dobândită în era sovietică, creditorilor guvernamentali străini ai Clubului de la Paris. (Roxburgh, 2012). Această informație regăsindu-se și în trustul Mediafax din România.

Deși se plătiseră datoriile, fondul continua să se mărească datorită prețului petrolului, drept urmare criza din 2008 nu a avut un impact foarte mare asupra Rusiei.

În anul 2000 un submarin cu propulsie nucleară s-a scufundat în Marea Barents sau Marea Albă, Putin nu a recționat pe moment, presa a criticat această atitudine. Allen C. Lynch în cartea Vladimir Putin and the Russian Statecraft precizează că acest eveniment este posibil să îl fi determinat pe Putin să controleze presa, pentru a nu mai pierde controlul. Ceea ce denotă că frica pierderii controlului este un element central al profilului psihologic al lui Putin. Alte evenimente interne care l-ar fi putut determina să dețină controlul menționate în carte sunt: atacurile teroriste din 2002 și 2004, războaiele duse cu Cecenia, prăbușirea guvernelor pro-ruse din Ucraina și Georgia și insecuritatea dată de contestarea alegerilor.

În anul 2004 mai mulți teroriști au pătruns într-o școala din Beslan și au luat ostateci copii. A avut loc o intervenție a autorităților care a dus la uciderea a o parte din teroriști, dar au fost și multe victime în rândul copiilor.

Jurnalista Anna Politkovskaia spunea următoarele: „Sloganul favorit al lui Putin după Beslan a fost: „Războiul e război”. Autoritarismul lui ierarhizat trebuia întărit. El știa cel mai bine cine stătea în spatele fiecărui lucru și, numai ținând el însuși frâiele, Rusia ar fi putut fi ferită în viitor de acte teroriste. Kremlinul a introdus o ordonanță în Dumă prin care suspenda alegerea directă a guvernatorilor regionali. În opinia lui Putin, această prevedere nu dusese decât la un comportament iresponsabil din partea lor.” (Politkovskaia, 2014, p. 289-290).

Belkovski are însă o cu totul ală părere: „Putin nu a construit niciodată în Rusia acea legendară „verticală a puterii” despre care se vorbește și se scrie atât de mult. În timpul lui a apărut, dimpotrivă, o orizontală a puterii care este formată dintr-o mulțime nenumărată, infinită de centre de putere”. (Belkovski, 2014, p. 13).

Potrivit unor statistici ( documentar „Adevăratul Putin) costurile anuale ale corupției din Rusia sunt de aproximativ trei sute miliarde dolari. În același documentar se argumentează că membrii cooperativei Ozera împart între ei petrolul, gazul și resursele energetice. Transparency International redă analiza datelor anului 2010 din care reiese că Rusia este aproape cea mai coruptă țară.

3.1.4. Politica externă

Atunci când este tratat cadrul politicii externe atenția este centrată cel mai mult asupra relațiilor Rusiei cu cele două blocuri: Uniunea Europeană și Alianța Nord-Atlantică, iar când se face referire la relațiile cu Alianța în general accentul cade pe relațiile cu Statele Unite ale Americii în particular.

Practic relațiile diplomatice încep din momentul încetării Pactului de la Varșovia. Între anii 1991-1999 Organizația Tratatului Atlanticului de Nord a creat o serie de organisme care aveau drept obiectiv stabilirea unor relații cu fostele state membre ale Pactului și cu noile state apărute după prăbușirea URSS printre care și Rusia care avea același statutut ca foste state comuniste: Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic (1991), Parteneritul pentru Pace (1994), în 1997 Consilul de Cooperare Nord-Atlantic a devenit Consiliul de Parteneriat Euro-Atlantic, iar în 1999 s-a semnat un alt Parteneriat pentru Pace în care Alianța a stabilit că se va consulta cu Rusia înainte de a lua decizii. La data de 27 mai 1997 a fost semnat "Actul Fondator Asupra Relațiilor, Cooperării și Securității Mutuale dintre Alianță și Federația Rusă și a fost înființat Consiliul Comun Permanent astfel că Federația Rusă nu mai era tratată ca fiind egală cu celelalte state ex-comuniste.

În teza de doctorat: „Relațiile NATO-Rusia în primul deceniu al secolului XXI”, Raluca Iulia Iulian menționează că un pas important între colaborarea dintre Alianță și Rusia a avut loc în data de 28 mai 2002, cu ocazia summitului desfășurat la Roma. Acolo a fost semnată declarația „Relațiile NATO-Rusia: O nouă calitate” și a fost înființat „Consiliul NATO-Rusia” (la propunerea lui Tony Blair), astfel încât Rusia avea drepturi și responsabilități egale cu ceilalți membrii ai Alianței, dar nu avea drept de veto asupra deciziilor acesteia. Colaborarea dintre cele două părți a urmat de-a lungul timpului același model: apropiere-criză-înghețare/calmare-apropiere din nou. Astfel între 1991-1993 a existat colaborare. Crizele au fost constituite de: aderarea la alianța politico-militară în data de 12 martie 1999 a Ungariei, Poloniei și Cehiei, de decizia Alianței din 24 martie 1999 de a începe o operațiune militară împotriva Republicii Federale Iugoslavia, războiul din Irak început în 2003, aderarea din 29 martie 2004 a Bulgariei, Slovaciei, Sloveniei, Letoniei, Estoniei, Lituaniei și României, războiul din Georgia din 2008 și summitul Alianței de la București din 2008 unde liderii ei au afirmat în declarația finală că Ucraina și Georgia vor deveni membre ale Alianței, alipirea Crimeei la Federația Rusă în 2014, conflictele civile care au loc în prezent în Ucraina.

Politica prooccidentală a început în perioada mandatului lui Gorbaciov prin introducerea perestroikăi și glasnostului și a fost continuată și de Elțîn, dovadă a acestui fapt fiind retragerea forțelor militare din Europa Centrală și de Est și semnarea acordurilor pentru controlul armelor nucleare. Consecința acestor acorduri a fost o reducere de armanent mai mare din partea Rusiei decât din partea Statelor Unite. Astfel Rusia a fost de părere că nu a lezat interesele americanilor, mai mult a redus și capacitatea de armament, dar Statele Unite și Vestul nu au luat în considerare interesele Rusiei prin deciziile de extindere a Alianței Nord-Atlantice în fostul spațiu sovietic. Această părere a fost împărtășită și de Putin care odată cu începerea celui de al doilea mandat prezidențial a avut o poziție mult mai critică față de blocul politico-militar și Statele Unite.

Perioada anilor 2000-2004 este o perioadă în mare parte de colaborare între Organizația Tratatului Atlanticului de Nord și Federația Rusă. În documentul nesecretizat al Centrului de Studii Strategice de Apărare și Securitate:„NATO, între certitudini și așteptări” se menționează că Rusia dorea colaborarea cu Alianța în operațiunile ce vizau menținerea păcii în Afghanistan prin oferirea de sprijin logistic și de informații, dar și prin sprijinirea operațiunilor de căutare-salvare de la granița de nord cu Tadjikistan. Mai mult, după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 Putin a declarat că Federația Rusă este alături de Statele Unite ale Americii în lupta împotriva terorismului.

În discursul pe care V. Putin l-a ținut în 2001 în parlamentul german au fost exprimate nemulțumirile referitoare la Occident: „Uneori deciziile se iau fără noi și ni se cere apoi să le susținem. S-a spus des că aceste decizii nu pot fi implementate fără Rusia. Vi se pare firesc așa? Este acesta un parteneriat real? În ciuda vorbelor mieroase n-avem încă încredere unii în alții. Continuăm să ne opunem în secret. Uneori cerem loialitate de la NATO, alteori ne întrebăm care e scopul expansiunii sale. Încă nu am căzut de acord asupra sistemului antirachetă. Sunt multe probleme de acest gen.”

Practic Putin spune pe o cale diplomatică faptul că Alianța Nord Atlantică nu tratează Rusia la adevărata ei valoare, nu se consultă ci doar are anumite pretenții de la ea.

Declarație din care reiese toleranța scăzută la frustrare deoarece nu îi place să nu fie considerat cel puțin un egal al alianței politico-militare.

Angus Roxburgh în cartea The Strongman Vladimir Putin and the Struggle for Russia, precizează că pentru a porni o ofensivă în Afghanistan Statele Unite aveau nevoie de existența unor baze militare în Uzbekistan, Kârgâzstan și Tadjikistan, state care deși erau independente Moscova avea încă influență asupra lor. Putin a fost de acord să discute cu liderii celor trei state pentru a amplasa bazele cu condiția ca acestea să fie unele temporare. Faptele ulterioare au demonstrat că Statele Unite ale Americii nu a ținut cont de dorința Rusiei, deși Rusia ceruse în 2009 retragerea bazei militare Manas Air din Kârgâstan, acest fapt nu s-a întâmplat. Criza a apărut în anul 2003 cu ocazia intervenției americanilor în Irak, intervenție cu care Federația Rusă nu a fost de acord.

Perioada celui de al doilea mandat al lui Vladimir Putin a fost una bogată în evenimente la scară internațională. Revoluțiile ce au avut loc în Georgia (noiembrie 2003) și Ucraina (noiembrie 2004) al căror rezultat a fost câștigarea alegerilor de către candidații prooccidentali, Miheil Saakașvili, respectiv Victor Iușcenko au fost privite de Federația Rusă ca fiind o amenințare la adresa securității ei. În anul 2004 aderarea la Alianță a unor state din fosta sferă de influență a fost considerată o apropiere periculoasă de granițele ruse.

În 2007 la Conferința de Securitate de la München discursul lui Putin a fost unul dur. Roxburgh, în cartea The Strongman Vladimir Putin and the Struggle for Russia menționează cauza acestui discurs, frustrarea resimțită de Putin la decizia Washington-ului de a contiuna cu planurile pentru sistemul defensiv antirachetă din Europa. La acea vreme se purtau deja discuții cu Polonia pentru amplasarea pe teritoriul ei a 10 rachete de interceptare și cu Republica Cehă pentru construirea unei stații radar.

Discursul lui a constituit un atac la adresa Statelor Unite ale Americii: „Asistăm la un dispreț din ce în ce mai mare pentru principiile de bază ale dreptului internațional. Și normele legale independente sunt, ca o chestiune de fapt, tot mai aproape de sistemul juridic al unui stat. Un stat, desigur, primul rând Statele Unite – a depășit granițele naționale cu orice ocazie. Acest fapt este vizibil în politicile economice, politice, culturale și educaționale pe care le impune altor națiuni. Cui îi place acest fapt? Cine poate fi fericit?”

În documentarul „Eu, Putin-Povestea unei vieți”, realizat de către jurnalistul german Hubert Seipel în 2012 candidatul de atunci la președenție își exprimă părerea cu privire la sistemul antirachetă astfel: „De ce suntem îngrijorați? Radarele și sistemele defensive acoperă teritoriul nostru până la Urali. Ne neutralizează o parte din armele nucleare, baza capacității noastre de apărare. Toți experții știu acest lucru. Și voi veniți și ne spuneți să nu ne facem griji, că nu veți folosi aceste sisteme împotriva noastră: noi suntem băieții buni, ni se citește sinceritatea în ochi. Nu așa merge treaba. De-aia m-a bufnit râsul.” (Seipel, 2012) (nu știu dacă există reguli de scriere a notelor de subsol, e bine să redau și minutele la care m-am referit?)

Tot la Conferința de la München, Putin face referire și la expansiunea Organizației Atlanticului de Nord: „Se dovedește că NATO își pune forțele la granițele noastre, noi continuâm să îndeplinim obligațiile tratatului și să nu reacționăm la nicio acțiune de acest fel. Cred că este evident că expansiunea NATO nu are nicio legătură nici cu modernizarea în sine a Alianței, nici cu asigurarea securității în Europa. Din contră, reprezintă o serioasă provocare care reduce nivelul de încredere mutual și avem dreptul să întrebăm: împotriva cui este realizată această expansiune? Și ce s-a întâmplat cu asigurările partenerilor noștri occidentali făcute după dizolvarea Pactului de la Varșovia? Unde sunt acele declarații azi? Nimeni nu și le amintește, dar imi voi permite să amintesc audienței ce s-a spus. Aș vrea să citez discursul Secretarului General al NATO, domnul Woerner, la Bruxelles din 17 mai 1990. A spus la acea vreme următoarele: „faptul că nu suntem pregătiți să plasăm o armată NATO în afara teritoriului Germaniei, conferă Uniunii Sovietice o garanție fermă de securitate.” Unde sunt aceste garanții?”

Aceste secvențe redau clar părerea lui Putin cu privire la acțiunile Statelor Unite fie singulare, fie sub egida alianței politico-militare. Ele constituie o amenințare și o provocare asupra securității naționale ruse și totodată duce la scăderea încrederii mutuale ceea ce poate determina crize la nivel diplomatic. Practic acest discurs denotă o atitudine fermă și hotărâtă, un fel de avertisment. Putin precizează că nu va accepta expansiuni viitoare și nici amplasarea sistemului defensiv antirachetă al Statelor Unite ale Americii.

La aceeași reuniune Putin precizează că nu este de acord cu folosirea forței armate și că o alternativă mai bună este rezolvarea conflictelor pe cale diplomatică. Însă un an mai tâziu, el va apela la forța armată pentru a pătrunde în Georgia. Mai mult, în 2003 s-a împotrivit pătrunderii forțelor americane în Irak, motivul adus fiind posibilitatea de escaladare a conflictului, însă la intervenția din Georgia nu a acordat importanță acestei posibilități. Aceste fapte redau încălcarea unor declarații făcute chiar de el, dacă interesele naționale ruse o cer. Cele menționate anterior pot fi dovedite și de evenimentele recente: alipirea Crimeei și conflictele interne din Ucraina.

Armand Goșu, în Emisiunea Digipedia a lui Emil Hurezeanu consideră că evenimentele actuale era într-o anumită măsură predictibile. Putin și-a manisfestat public nemulțumirile încă din 2001, după care o manifestare mai virulentă a avut loc în anul 2007. Ceea ce înseamnă că perioada 2001-2007 este caracterizată de o escaladare în plan intern a frustrării rezultate în urma acțiunilor întreprinse de Alianță, Statele Unite. Astfel are loc răbufnirea acestei frustrări, răbufnire care ia forma alipirii Crimeei la Federația Rusă care a cauzat o nouă criză de ordin diplomatic.

În documentarul Eu-Putin, un documentar realizat de o echipă de jurnaliști ruși, a fost intervievat însuși Putin. Acesta spunea că el nu trebuie să se supună regulilor Occidentului ci trebuie să îndeplinească așteptările pe care poporul de are. Asta poate fi un argument că el nu este o persoană care să adere la norme, mai degrabe el este dispus să le încalce când interesele naționale îi cer acest lucru.

3.1.5. Studii

Pentagon-ul a studiat limbajul non-verbal al lui Putin încă din anul 2009, iar cercetătoarea Brenda Connors îl caracteriza pe Putin pe baza limbajului non-verbal investigat în 2004 ca fiind blocat în timp și spațiu și îl prezenta ca fiind extrem de sensibil la critici. Această prezentare a Brendei Connors arată faptul că Putin are toleranță scăzută la frustrare.

De asemenea a fost realizat un profil psihologic al lui Putin plecând de la tipologia lui Lloyd Etheredge care descrie patru clustere de tipologii bazate pe orientarea politicii externe și pe dimensiunile dominanță-submisivitate și introversiune-extraversiune. Potrivit acest tipologii Putin se încadrează în clusterul cu dominanță mare și cu introversiune. Ceea ce înseamnă că potrivit tipologiei Putin este dispus să folosească forța armată și să împartă lumea în două: partea de lume care au valorile morale considerate de el de urmat și cealaltă parte de lume care se opune celei de întâi. Persoanele din acest cluster sunt descrise ca fiind încăpățânate și tenace, caută să remodeleze lumea în acord cu părerea lor personală. Acest tip de lideri împart lumea în două: cei care sunt alături de ei și cei care sunt împotriva lor, iar conflictul este privit ca fiind inevitabil în contextul internațional. Sunt firi directive orientate spre control. Politica externă a acestor lideri este orientată spre probleme de securitate și de statut internațional, sunt favorizate acțiunile ce au un angajament scăzut și pe termen scurt. Acest tip de lideri pot folosi oponentul ca pe un țap ispășitor, iar discurile pot fi de cele mai multe ori ostile.

Conceptualizarea/ integrarea în trăsături de personalitate sau simptome

Pe baza celor detaliate mai sus am putut identifica următoarele simptome:

Toleranță scăzută la frustrare( în 2001 declară în Bundestag că nu îî place când Alianța Nord-Atlantică nu se consultă și cu Federația Rusă, dar se așteaptă ca aceasta din urmă să adopte acele decizii);

Fire necomunicativă și introvertă (apariții sociale puține, nu s-a dus la deschiderea Teatrului Bolșoi, își ține viața privată departe de ochii presei);

Neaderare la norme( declară că nu trebuie să se supună la regulile făcute de Occident);

Există proba unor tulburări de conduită ( în copilărie, când întârzia la școală);

Un anumit grad de agresivitate acceptată social ( practică sambo, este campion local la judo)

Nu are remușcări pentru consecințele deciziilor sale (în ceea ce privește conflictele din Caucaz a declarat în documentarele mai sus menționate că dacă nu intervenea direct direct creea precedentul, astfel că a luat cea mai bunăp decizie pentru a menține integritatea teritorială a Federației Ruse);

Prezintă elemente de narcisism prin diversele poze la vânătoare, conducând elicoptere;

Fire dominantă

Diagnostic prezumtiv

Având în vedere caracteristicile enumerate mai sus, prezintă elemente specifice tulburării de personalitate de tip antisocial: neaderarea la norme, prezența unui anumit grad de agresivitate acceptată social, lipsa remușcărilor pentru deciziile luate. Mai mult are și elemente specifice narcisismului și elemente caracteristice delirului paranoid deoarece vede Statele Unite ale Americii ca pe un adversar permanent.

Diagnostic diferențial

Comportamentul antisocial poate fi asociat cu tulburarea în legătură cu o subbstanță. În cazul de față această asociere este exclusă pentru că nu există dovezi ale vreunui consum de substanțe și este greu de crezut că ar putea consuma dat fiind faptul că Putin este un fost campion la judo, care încă practică acest sport în timpul liber. De asemenea, îî place și înotul și hocheiul.

Comportamentul antisocial care survine exclusiv în timpul schizofreniei ori al episodului maniacal nu trebuie să fie diagnosticat ca tulburare de personalitate antisocială. Nu a fost găsită niciun fel de informație cu privire la un episod schizofrenic, dovada vreunui tratament medicamentos pentru schizofrenie sau dovada vreunei internări psihiatrice. În ceea ce privește episodul maniacal, nu sunt prezente criteriile pentru a putea argumenta prezența acestuia: nu există dovezi ale unei scăderi a necesității somnului, nu avem dovada unei fugi de idei, a tendinței de a vorbii continuu, sau a tendinșei subiective că gândurile sunt accelerate. Din contră discursul lui Putin este clar, precis și la obiect. De asemenea nu sunt dovezi ale distractibilității, sau a agitației psihomotorii sau a implicării excesive în activități plăcute cu un înalt potențial de consecințe nedorite.

Tulburarea de personalitate antisocială are elemente în comun cu tulburarea de personalitate narcisistică. Tulburarea de personalitate narcisistică nu include însă caracteristica de agresivitate, care în cazul lui Putin sunt dovezi că există și include caracteristica de tulburare de conduită care se manifestă în perioada copilăriei. Nu avem dovezi ale nevoii de a fi admirați și dovezi ale invidiei față de alte persoane.

Tulburarea de personalitate histrionică: nu am găsit dovezi ale exagerării emoțiilor lui Putin, despre viața lui privată se știe doar cât este nevoie să se știe.

Tulburarea de personalitate borderline: prin alipirea Crimeei, scopul lui Putin nu este acela de a obține atenție pentru că atenție are de la primul mandat de președinte din 2000 ci de a obține putere mai mare pe plan internațional.

Tulburarea de personalitate paranoidă: comportamentul antisocial trebuie să fie motivat de dorința de răzbunare.Nu a fost găsită nicio dovadă în acest sens. Putin nu aderă la toate regulile dorite de Occident nu din dorința de a se răzbuna ci din dorința de a arăta că este încă o mare putere la nivel internațional ce trebuie consultată atunci când se iau decizii importante.

Diagnostic axial

Axa I: nu au fost găsite dovezi ale prezenței vreunei tulburări afective sau anxioase;

Axa II: au fost găsite simptome specifice tulburării de personalitate de tip antisocial;

Axa III: au existat zvonuri ale existenței unui cancer la pancreas, zvonuri ce au fost dezmințite de Kremlin. De asemenea au existat tot zvonuri ale unei agravări a unei leziuni mai vechi la coloană, dar și acestea au fost dezmințite de Kremlin.

Axa IV: a divorțaț în 2013 de soția sa, în 1994 soția sa a suferit un accident la coloană și a fost operată la șira spinării, în 1996 casa în care locuiau luase foc, iar fetele erau în interiorul casei, momentul reîntoarcerii în țară din Germania când a trebuit să lucreze cu Anatoli Sobchack pentru a-și întreține familia. O reprofilare față de ceea ce făcuse până în acel moment.

Axa V: 90 ceea ce înseamnă simptome absente sau minine, funcționare bună în toate domeniile, interes și implicare într-o gamă largă de activități.

Identificarea vulnerabilităților psihologice

Toleranță scăzută la frustrare sau cum a denumit-o cercetătoare Brenda Connors sensibilitate extremă la critici.

Elaborarea profilului psihologic perceput

Putin are o fire dominantă, dar totodată introvertă, neplăcându-i să își afișeze viața privată. De cele mai multe ori apare singur, rareori a apărut în societate alături de soție și mai rar a apărut alături de fiice. Are un caracter puternic naționalist, caracter dezvoltat și în perioada când lucra în KGB. Prezintă caracteristica de neaderare la norme, deoarece declară că nu trebuie să urmeze regulile Occidentului ci să îndeplinească așteptările rușilor. De asemenea, prezintă un anumit grad de agresivitate, dar care a știut să o orienteze în așa fel încât să fie acceptată social, manifestând-o prin intermediul judo-ului. Putin are și o toleranță destul de scăzută la frustrare, în numeroase declarații afirmând că marile puteri ar trebui să trateze Federația Rusă ca un egal, și să fie consultată atunci când este cazul ( referindu-se la alianța politico-militară) . Fiind un fost agent KGB își controlează foarte bine limbajul corpului, iar fața lui nu trădează neintenționat emoții.

Recomandări operaționale/Strategii de intervenție

Având în vedere că Putin prezintă o toleranță scăzută la frustrare este un negociator foarte dur și destul de inflexibil, deoarece nu este dispus la foarte multe conpromisuri, iar atunci când le face înseamnă că are avantaje importante. La negocieri va aborda problemele din perspectiva totul sau nimic, soluțiile de mijloc nefiind luate în calcul, Fiind și o fire dominantă și care nu își exprimă facial și corporal emoțiile, va știi foarte bine să își mențină și să își argumenteze poziția în timpul negocierilor și va încerca să dețină controlul asupra discuțiilor din timpul acestora.

Ținând cont că are un puternic caracter naționalist va pune interesele țării înainte de orice (ceea ce poate fi argumentat de ceea ce se întâmplă în acest moment la scară internațională: alipirea Crimeei, pe cale democratică, la Rusia deși în contextul internațional nimeni nu a aprobat, dar nici nu s-a opus acestei alipirii). Faptul că nu exprimă corporal și facial decât ceea ce vrea, pentru el, constituie un puncte forte, deoarece nu va transmite celeilalte părți mesaje adiționale. Gradul de dominanță și de agresivitate pe care Putin îl posedă este benefic pentru poziția de șef de stat. Este important pentru un șef de stat să transmită mesajele într-o manieră dominantă și cu un anumit grad de agresivitate, mai ales la nivel mondial.

În termeni de strategii de intervenție, ar fi benefic să se maximizeze pe cât este posibil toleranța la frustrare, pentru că este posibil ca având o poziție mai puțin rigidă internațional, Occidentul să nu mai privească Federația Rusă ca un inamic (SUA a semnat cu Rusia un tratat prin care își inspectează una alteia bazele și armele nucleare și a amplasat la granițele cu Rusia scuturi antirachetă al căror scop este de a neutraliza armele Rusiei până la Urali).