Psychological Profiler – Studiu DE Caz Printesa Diana

PSYCHOLOGICAL PROFILER –

STUDIU DE CAZ

PRINȚESA DIANA

CUPRINS

Introducere

Capitoul I: Cadrul Teoretic

1.1 Obiectivele Cercetării

1.2 Metodologia. Analiza Comportamentală

Capitolul II: Profilul Psihologic

Copilăria

Educația

Nunta și căsnicia

Capitolul III: Diagnostic prezumtiv

Capitolul IV: Gesturi caracteristice

Capitolul V: Profilul psihologic. Identificarea vulnerabilităților psihologice

Capitolul VI: Concluzii operative

Bibliografie

REZUMAT

Una dintre cele mai importante figuri ale secolului trecut, Prințesa Diana a constutit un model de stil, feminitate și empatie. Acestea sunt doar câteva dintre motivele care au transformat-o într-un simbol al Casei Regale Britanice și una din cele mai iubite personalități din istorie. Aprecierea pe care i-o port pentru curajul de a ignora reguli sociale vechi și a impune unele noi constituie motivul pentru care am ales această temă.

Obiectivul cercetării constă în trasarea profilului psihologic al Prințesei Diana, cu scopul de a înțelege mai bine diferențele care s-au ascuns între viața ei publică (trăită mai mult după cum a cerut presa) și trăirile ei adevărate, din spatele ușilor închise.

Metoda de cercetare aleasă este cea calitativă, și se bazează atât pe lucrările biografice ce au avut la bază interviuri ale Dianei, cât și pe lucări ale persoanelor din anturajul ei. O altă sursă în cercetarea calitativă au constituit-o numersoasele fotografii și înregistrări video, din care se pot interpreta mai multe trăsături de caracter.

Pe baza analizei efectuate, pot susține că Diana a suferit de bulimie nervoasă (deși mânca necontrolat avea perioade cât a slăbit extrem de mult, în special în timpul episoadelor depresive), o depresie severă, tulburare de personalitate de tip bordelian, tulburări ale stărilor emoționale (starea ei emoțională se poate schimba de la un moment la altul), tulburări emoționale (îi este greu să aibă o relație timp îndelungat și își găsește refugiul în mai multe aventuri), sindromul copilului abandonat (apărut o dată cu divorțul părinților și lungile momente de singurătate) și de un sever complex de inferioritate (care provenea în special din lipsa performanțelor ei intelectuale, comparativ cu surorile mai mari).

Acestora li se adaugă însă trăsăturile definitorii ale personalității ei: blândețea, feminitatea, energia, efervescența, stilul, carisma și adaptabilitatea.

O fire sensibilă, Prințesa Diana a suferit de pe urma ignoranței celor din jur dar mai ales de pe urma atenției exagerate a mass-mediei. Incapabilă să se izoleze de lumea tabloidelor, a încercat să fie pe placul tuturor, ajungând după cum chiar ea declara să trăiască viața impusă de alții. A încercat să se rupă de dogmele impuse de alții (conștientizând problema), dar nu a reușit niciodată.

SUMMARY

One of the most important figures of last century, Princess Diana represented a model of still, feminity and emphaty. These are just a few of the reasons that turned her into an icon of the Royal British House and one of the most beloved personalities in history. My appreciation for her for having the courage to ignore old social rules and impose new ones represents the reason she is the subject of this paper.

The main objective of this reaserch is to figure our psyhological profile of Princess Diana, in an effort to understand the differences between her public life (lived by mass-media demands) and her real feelings, the one expressed behind closed doors.

Methodology consist in qualitative research and is based on byographic papers documented on Diana’s interviews, as well as books written by persons close to her. Another source of thi qualitative reasearch is the huge amount of photos and videos, from which can be interpretated some character traits.

From the completed analysis, I can support that Diana sufferd by bullimia nervosa (despite eating disorderly, she would keep loosing weight, especially during depressive periods), a severe depression, borderline personality disorder, mood disorder (sharp mood, that could change from one moment to another), emotional disorder (it is hard for her to have a long time relanshiop and find her retreat in multiple affairs), abandoned child syndrome (since her parents divorced and she has many moments of loneliness) and a sever complex of inferiority (especially based on her lower intelectual performances, compared with the one of her sisters).

We should add definig characteristics of her personality: gentleness, feminity, energy, effervescene, her still, her charisma and addaptability.

A sensitive nature, Princess Diana suffered from the ignorance of the loved ones but especially from the mass – media over attention. Unable to isolate from tabloids world, she tried to be loved by everyone, finding herslef living the life imposed by others. She try to get away from the dogma asked by the others (understanding her problem), but never succed.

Introducere

De-a lungul istoriei sale, umanitatea a conturat portrele a numeroase personalități iconice, personalități ce au inspirat milioane de oameni și care vor contiun să consituie sursă de inspirație pentru multe generații ce vor veni. Nu de puține ori însă s-a demonstrat că există o discrepanță mare între portretul conturat de presă (sau transmis direct) și profilul real al persoanei în cauză. O parte din aceste portretizări pozitive le putem pune pe necesitatea creării unor „eroi” care să servească nevoilor vremii (sunt cunoscute exagerile privind portretizările domnitorilor pentru încurajarea armatei pe câmpul de luptă și nu numai). De asemenea, este bine știut faptul că multe din benzile desenate celebre au apărut ca o încarnare a unui simbol dintr-o anumită perioadă (Captain America simbolizează soldatul american din timpul celui De-al Doilea Război Mondial, Wonderwoman este simbolul revoluției feminine, etc). Dacă acestor din urmă personaje le putem atribui exact calitățile date de autor, nu putem să nu ne întrebăm cât este realitate și cât este ficțiune în cazul personalităților din viața reală (și mai ales ce a rămas nespus).

Una dintre personalitățile marcante a secolului trecut este fără doar și poate Diana Spencer, cunoscută în lumea întreagă drept Prințesa Diana (titlu pe care nu l-a deținut însă niciodată). Prin stilul independent și îndrăzneț, a spart numeroase bariere și a schimbat definitiv modul în care este privită egalitatea între oameni. Dar cât din acțiunile sale constituie un impuls al eului și cât se pot înscrie într-o amplă campanie de mediatizare? Posedăm multe cercetări valoroase, teoretice si clinice ( calitative si cantitative ) consacrate exploării personalității și comportamentului unui lider politic, precum și a relatiei dintre acestea.

Studiul de față analizează tipul de comportament al Prințesei Diana dintr-o abordare psihologică. Această analiză încearcă să identifice tiparele comportamentale ale sale si de a le deduce din trăsăturile sale de personalitate: caracteristici deosebite, caracteristici funcționale, precum si din convingerile dovedite de-a lungul vieții. În plus, studiul analizează caracteristicile psihologice ale dezvoltarii sale și încercările de a lega aceste caracteristici cu modelele sale curente de comportament. Analiza strategică se desprinde din stilul sau de viață și încearcă să identifice modele tipice operaționale ale Prințesei Diana bazându-se pe acțiunile și modul in care reacționează în diferite situații (în special evenimentele care s-au conturat în jurul divorțului său). Alegerea temei este motivată de simbolul de feminitate pe care Diana încă îl constituie, dar și pentru exemplul de curaj.

Capitolul I: Cadrul teoretic

O analiză a comportamentului Prințesei Diana, din punct de vedere psihologic, arată că aceasta suferă de instabilitate emoțională. Acest lucru se poate observa din informațiile privind amanții săi precum și din presupusele amenințări cu moartea la adresa Camiilei, amanta lui Charles. Diana este un om de acțiune, care necesită o stimulare constantă prin implicări în proiecte cât mai diverse. Datorita nevoii de libertate pe care o resimte, nu este gata să accepte autoritatea altora și nu tolerează aventurile soțului său. A dovedit un atașament deosebit față de cei doi copii, în jurul cărora și-a organizat întreaga viață. Atașamentul s-a extins asupra copiiilor de pretutindeni, implicând-o în numeroase programe ale Crucii Roșii.

Insistența și înverșunarea de care a dat dovadă în cadrul campaniilor anti mine pe care le-a susținut au dus, se pare, la semnarea tratatului de la Ottawa, prin care minele anti-persoană au fost interzise defitiv. De-a lungul luptei împotriva utilizării minelor, a dat dovadă de curaj și putere de sacrificiu, atribute ce se regăsesc și în comportamentul celor doi copii.

Fig 1.1. Prințesa Diana în timpul unei vizite în Angola

Implicarea sa în viața publică și politică din Marea Britanie au condus la un record al popularității Casei Regale în ultimul secol. De departe cea mai carismatică membră a Curții, a adus o notă de modernism în structură monarhală tradițională. Îi place atenția celor din jur, devenind, la scurt timp după căsătorie probabil cea mai fotografiată și cea mai cunoscută femeie din lume.

Deși aparent fericită, afișând în permanență un zâmet larg, natural, Prințesa Diana a suferit de depresie, ceea ce a împins-o spre bulimie. În ciuda zvonurilor privind viața sa extraconjugală, nu și-a asumat niciodată vina pentru eșecul mariajului, mutând întreaga răspundere asupra Prințului Charles.

Firea independentă s-a conturat timpuriu, Diana alegând să locuiască singură încă de la vârsta de 16 ani. De la 18 ani începe să lucreze ca instructor de dans iar ulterior ca educatoare.

1.1 Obiectivele cercetarii

Una din problemele fundamentale ale omenirii, dacă nu cea mai veche, a fost și rămâne descifrarea enigmei personalității umane și a legăturilor dintre aceasta și tipul de comportament. Complexitatea fenomenului constituie o veritabilă piatră de încercare în calea cercetării riguroase și sistematice a personalității, precum și cauza diversității și a opoziției, mai mult sau mai puțin evidente, dintre diferitele teorii și modelele descriptiv-explicative elaborate până în prezent.

Prințesa Diana de Wales a fost o personalitate marcantă pentru sfarșitul anilor ’80, în principal datorită mariajului avut cu Prințul Charles de Wales, dar și zvonurilor care au circulat, în presa locală și cea internațională, cu privire la o posibilă instabilitate emoțională. Totuși, trebuie avut în vedere că întotdeauna restructurările profunde de la nivelul societății, schimbările politice, sociale și economice detemină modificari esențiale la nivelul personalității, atunci se pune problema dacă există structuri de personalitate care facilitează adaptarea sau adoptarea unor noi valori sociale, etice și morale. În ipoteza existenței unor asemenea trăsături se poate vorbi de faptul că manifestarea și valorificarea lor este limitată de predominanța comportamentului în detrimetul personalității sau invers. O personalitate foarte puternică împiedică exprimarea comportamentului, având drept consecință imediată apariția fenomenului de inadaptare socială.

Având în vedere acest fapt, este necesar identificarea caracteristicilor funcționării, stucturii de personalitate și stilului de conducere al celei mai iubite membre a familiei regale britanice, astfel încât să se poate determina dacă viața tumultoasă a acesteia se datorează încercării disperate să depășească acest „capitol traumatizant” din viața sa și să se adapteze noului statut social.

1.2 Metodologia. Analiza comportamentală.

O scurtă incursiune în metodologia de specialitate scoate la suprafață două metodologii cheie prin care se poate realiza profilul psihologic al oricărei persoane publice:

Metoda cantitativă: cum ar fi complexele integrate în expresiile liderilor (Suedfeld, 1994; Suedfeld si Bluck, 1993; Suedfeld și Granatstviața sa și să se adapteze noului statut social.

1.2 Metodologia. Analiza comportamentală.

O scurtă incursiune în metodologia de specialitate scoate la suprafață două metodologii cheie prin care se poate realiza profilul psihologic al oricărei persoane publice:

Metoda cantitativă: cum ar fi complexele integrate în expresiile liderilor (Suedfeld, 1994; Suedfeld si Bluck, 1993; Suedfeld și Granatstein, 1995; Suedfeld, Tetlock si Thachuk, 1996; Marfleet, 2000; Schafer si Crichlow, 2000; Wallace, Suedfeld, and Thachuk, 1996; Wallace, Suedfeld, and Thachuk, 1993); codificarea operațională a discursurilorși expresiilor (Marfleet, 2000; Schaefer si Crichlow, 2000; Walker si Schaefer, 2000). Aceste metodologii permit alegerea aleatorie de probe de material și stabilirea ratingului cantitativ.Sunt mai puțin sensibile la înclinațiile subiective ale cercetătorului,tinzând să furnizeze o mai mare dozăde încredere pentru compararea diferitilor personalități emblematice pentru diferite perioade de timp. Prezintă însă dezavantajul de a acoperi doar o parte din caracteristicile de personalitate definitorii.

Metoda calitativă, în care anchetatorii schițează un profil psihologic bazat pe diverse informații (biografii, mărturii, articole de ziar, interviuri în mass-media, etc.) Aceste profile se bazează pe analiza calitativă a conținutului și, într-o anumită măsură, pe intuiția psihologică și interpretarea investigatorului. Unele dintre studii se focusează pe descrierea și analiza caracteristicilor remarcabile de lider, fără a sublinia teoriile specifice de personalitate (Choiniere si Keirsey, 1992; Dekleva si Post, 1997; Greenstein, 1994; Heifetz, 1994; Kofodimos, 1990). Alte studii se bazează pe teorii de personalitate șiîncearcăsă explice procesele psihologice ascunse (Renshon, 1996; Swansbrough, 1994). Dar mai sunt și studii calitative și cantitative care se concentrează pe identificarea și clasificarea tipurilor de personalitate ale subiectului (Barber, 1972; Hermann, 1994; Hermann și Preston, 1994; Lyon, 1997).

În 1988, Lamneck a formulat ipotezele cercetării calitative, anume:

Principiul deschiderii: cercetarea calitativă nu are o structură predominantă, prin ipoteze și proceduri care să îi limiteze evoluția. Ipotezele reprezintă un scop al cercetării, nu o condiție.

Principiul comunicării: Studiile calitative presupun întotdeauna participarea directă a cercetătorului și implicit comunicarea face – to – face între acesta și participanți. Participarea cercetătorului, implicarea directă, nu trebuie înțeleasă ca o dependență a acestuia de respondent, ci ca un travaliu comun pentru a obține un maxim de informații despre realitate.

Principiul realității sociale ca proces: scopul cercetărilor este acela de a identifica modul de construire a pattern-urilor comportamentale (individuale sau sociale) și de a defini sensul acțiunii umane.

Principiul reflexivității și analizei. În cercetarea calitativă, fiecare simbol sau sens este considerat a fi reflexul contextului în care a luat naștere. Analiza acestora presupune o metodă flexibilă care să surprindă schimbările contextuale.

Principiul explicației: Cercetătorul explică în amănunt participanților la cercetare ce se așteaptă de la ei și care este procedura de lucru. Analiza datelor are sensul de a descrie și de a teoretiza un proces social.

Principiul flexibilității. Metodologia calitativă este flexibilă din multe puncte de vedere (spre exemplu, în alegerea metodelor și a procedelor), iar designul se poate schimba pe parcursul cercetării în funcție de cerințele contextului.

Trăsăturile caracteristice metodologiei calitative sunt următoarele:

Se ocupă de cercetarea situațiilor reale, nu de experimente de laborator;

Utilizează analiza inductivă, care presupune selecția datelor dintr-un număr mare de elemente de amănunt;

Se ocupă de elemente holistice, în sensul în care fenomenul social este înțeles și analizat ca un sistem complex, care în totalitate are o semnificație diferită de suma părților componente;

Colecționează date calitative, detaliate, descrieri de “amănunte sociale”;

Presupune particpare personală și raționamente de tip insight, ceea ce înseamnă că cerceătorul nu poate apela la operatori de interviu;

Abordarea calitativă a socialului este o abordare dinamică a fenomenelor, care presupune abilitatea de adaptare la schimbările care intervin. Se consideră că nu se poate lucra conform unui plan antestabilit, structurat, ordonat și “bătut în cuie“, căci societatea este evolutivă și tocmai această evoluție trebuie descrisă;

Orientată spre unicitate, presupune acceptarea de la debut a ideii că fiecare caz este unic și ca urmare trebuie cercetat ca atare;

Utilizează analiza contextuală, ceea ce înseamnă plasarea fiecărui eveniment social într-un cadru istoric și temporal bine definit;

Obligă cercetătorul la neutralitate empatetică, presupune capacitatea de a rămâne neutru și în același timp de a percepe empatic trăirile subiecților studiați:

Cercetarea calitativă are un design de cercetare flexibil, în care cercetătorul să se poată mișca independent.

Avantajul relativ al studiilor calitative constăîn capacitatea acestora de a expune o viziune amplă asupra personalității liderului, precum și de a prezenta teoriile psihologice și comentariile care permit o înțelegere mai profundă.

Acest articol descrie în mod obiectiv profilul psihologic al Prințesei Diana folosind metodologia calitativă de analiza de comportament, bazata pe analiza de conținut (Kimhi, 2001). Analiza comportamentală se bazează in principal pe un esantion larg din comportamentul Dianei, fără noțiuni preconcepute derivate din teorii specifice de dezvoltare a personalitatii.

Abordarea teoretică se bazează pe metoda analizei de comportament descris de Madi (1989). El vede în personalitate un set de tendinte și caracteristici care determină comportamentul comun precum și fluctuatiile de comportament la persoane diferite (ganduri, emotii, actiuni) care au o continuitate de-a lungul timpului dar care nu pot fi intelese ca rezultat al presiunilor biologice sau sociale.

Analiza comportamentală prezintă o mare varietate de comportamente pe diferite niveluri, așa cum sunt raportate în mass-media și se referă la expresii, gânduri, sentimente șiacțiuni care au o continuitate de-a lungul timpului și care se petrec doar în anumite condiții. În plus, metodologia distinge între ipotezele psihologice șiconstatările reale din datele care au fost colectate.

Capitolul II: Profilul Psihologic

2.1 Copilăria

Diana a fost mezina familiei Spencer, fiica John Spencer, Vicontele Althorp și a primei lui soții, Frances. S-a născut la Park House, pe 1 iulie 1961, într-o casă de pe moșia reginei Elisabeta a II-a. Botezul a venit peste aproape 2 luni, pe 30 august, și a avut loc la Biserica Sfânta Maria Magadalena, fiind lipsit de fastul  evenimentelor ce au celebrat nașterea celor două surori mai mari. În afara celor trei fete, cuplul a mai avut un băiat, John Spencer, născut și decedat cu doar un an înainte de nașterea Dianei, iar ulterior pe Charles Spencer, născut trei ani mai târziu.

Încă de la naștere pentru Diana se poate prevesti o copilărie nefericită. Născută la un an după moartea fratelui său (acesta suferea de grave deformații încă de la naștere, ceea ce a dus la decesul său după doar 10 ore de la naștere), Diana constituie un motiv de ceartă între părinții săi. Tatăl său face constant referiri la sănătatea de “fier” a noii născute, punând o presiune constantă pe soția sa (pe care o consideră oarecum răspunzătoare de modul în care primul lor băiat s-a născut). Mai mult, bătrânii familiei o consideră vinovată pe Frances de faptul că aceasta nu poate avea băieți (la acel moment nu se sția că bărbatul este cel ce determină sexul copilului), astfel că o trimit la mai multe cabinete ginecologice. Fire mândră, cu o voință foarte puternică și combativă, aceasta se simte umilită și se îndepărtează treptat de soțul său, dar și de Diana (preferata tatăului dintre cei 3 copii).

Deși prea mică pentru a înțelege ce se întâmplă, Diana își asumă oarecum vina pentru a-și fi dezamăgit familia, precum și pentru frustrările apărute între soți. Mai mult, după cum ea singură rememorează, se consdieră o pacoste pentru familia Spencer. (Morton, A. 2003)

Peste alți trei ani se naște în sfârșit și mult doritul băiat, botezat Charles. Ardoarea cu care Charles a fost dorit în familia Spencer se vede încă din modul în care a fost botezat. Dacă în cazul Dianei părinții au optat pentru biserica Sandringham, iar invitații au fost oameni de rând, în cazul lui Charles botezul a avut loc chiar la Westminster Abbey, iar nașă a fost însuși Regina.

Diana și-a indrăgit fratele mai mic încă de la nașterea acestuia, pe care îl descrie drept un “mic băiețel introspectiv și timid” (Smith, S. 2012, pag. 65). Deși dragostea pentru acesta s-a menținut permanent, faptul că Charles era mult mai inteligent decât Diana îi creează acesteia un sentiment de inferiorate de-a lungul anilor. Deși declară că nu este geloasă pe rezultatele academice ale acestuia, tânjește să performeze la fel de bine ca și Charles.

Relația cu cele două surori a fost mult mai distantă. “Maturizarea lor s-a făcut în afara vederii mele”, menționează Diana, deoarece singurele momente în care se vedeau era în cadrul vacanțelor iar cele două erau văzute drept foarte independente de tânara Diana. Afinitatea pentru Charles provenea și din faptul că vedea în el un spriti înrudit, spre deosebire de Sarah și de Jane. Dacă despre cele două menționează că erau complet detașate de problemele familiei, Charles “simțea întotdeauna exact ca mine”. Totuși, mulți apropiați ai familiei au asociat mai mult temperamentul Dianei cu cel al surorii mai mari, Sarah, cea mai încăpățânată dintre cei patru frați. Diana avea un temperament vulcanic, care a șocat membrii Familei Regale în cadrul primelor întâlniri. În tinerețe, Diana a reușit într-o oarecare măsură să își controleze furia.

Deși distantă de surorile sale, Diana o idolatriza pe Sarah, căci aceasta avea o anumită ușurință în a învăța limbi străine, a cânta la pian sau la a juca jocuri de societate (toate domenii în care Diana se străduia să aibă rezultate). De fiecare dată când Sarah venea de la școală, sora mai mică o aștepta asemeni unei servitoare – îi spăla hainele, îi făcea patul, îi aranja cada, îi ambala valiza, etc. Deși față de Jane nu se simțea subordonată, Diana aprecia inteligența acesteia ieșită din comun. Toti acești factori au dus la o încredere în sine foarte scăzută a Dianei, care simțea că opinia ei nici măcar nu contează. Acest sentiment se schimba însă radical în domeniile în care Diana se simțea bine cu abilitățile pe care le poseda – în particular la dans și înot – unde devenea foarte sigură pe eleganța sa.

Faptul că s-a născut într-o familie cu puternice rădăcinii nobiliare nu a constituit pentru Diana atât un motiv de bucurie cât mai ales o sursă de spaimă. Așa cum menționează fratele său, vizitele la casa strămoșească din Althorp erau “precum casa unui bătrân cu o grămadă de ceasuri ticăind. Pentru un copil ușor de impresionat constituiau un coșmar. Nu ne-am fi dorit niciodată să ne întoarcem acolo.” (Moron, A. 2003, pag. 101) Această atmosferă era data de numeroasele colțuri înfiorătoare, prost luminate, pline de portrete ale unor strămoși de mult morți ai căror ochi păreau că o privesc mereu, enervant. Este ușor să ne imaginăm ce fel de spaimă poate produce în imaginația unui copil de doar câțiva ani o astfel de imagine.

Sentimental de abandanoare trait nu era ajutat nici de temperamental nărăvaș al asprului său bunic din partea tatăului, Jack. Deși înfricoșată de bunicul său, Diana o adoră pe bunica sa, Contensa Spencer. “Era dulce, minunată și cu adevărat specială” (Morton, A. 2003, pag. 103), amintește Diana despre bunica sa. Contesa era recunoscută pentru implicarea sa în ajutatarea bolnavilor și a celor infirmi, fie prin gesturi fie și doar prin cuvinte. Vizitele frecvente făcute la astfel de categorii îi imprimă Dianei în subconștient dorința de a face la fel, data fiind și admirația față de bunica sa.

Nevoia de atenție a fost oarecum satisfăcută prin ceea ce numim “obiecte tranziționale”, folosite ca un înlocuitor al mamei. Păstra mereu 20 de animale de plus pe patul său, pe care le numea familia ei. Între aceste animăluțe era lăsat doar un mic spațiu, cel în care stătea ea. La școală avea voie să ia un singur animăluț. Alegerea acestuia este interesantă, căci Diana optează pentru “hipo cel verde”, un mic hipopotam cu ochii vopsiți florescent, la care Diana se uita atunci când era întuneric pentru a-și alunga temerile. Se știe că Diana a păstrat această obsesie a animalelor de pluș de-a lungul întregii vieți. Fostul ei iubit, James Hewitt, amintește de nu mai puțin de 30 de astfel de animale aflate pe patul Dianei, pe care le-a ascuns inclusiv în patul din Park House și care îi ofereau un anumit grad de confort și de siguranță.

Această timorare din copilărie se regăsește pe deplin într-un discurs al Dianei din 1991 adresat în cadrul unei convenții pentru psihiatrii specializați pe copii și adolscenți: “Uneori părinții își abandonează familia, lăsându-și copiii dezorientați și lipsiți de orice explicații…Mulți dintre acești copii ajung chiar să treacă prin viață simțindu-se responsabili în anumite moduri de separarea părinților lor… Să treci prin viață cu emoții dezechilibrate se poate resimți ca și când ai umbla cu un rucsac plin de gunoaie” (Smith, S. 2012, pag. 44)

Astrologul său, Penny Thorton, amintește că Diana rememora frecvent copilăria ei ca fiind de-a dreptul îngrozitoare. Vorbea despre singurătatea pe care o simțea în mod frecvent, despre faptul că nimeni nu își aloca timpul pentru a o asculta cu adevărat și pentru a o înțelege, și nimeni nu i-a oferit atenția de care avea nevoie.

După divorțul părinților, în 1969 (cauzat de aventura extra-conjugală a mamei), Dianei și Charles s-au mutat alături de Francis într-un apartament din Londra, unde Diana a fost și mutată la o nouă școală. Copiii au petrecut sărăbtorile de iarnă la tatăl lor, care nu le-a mai dat voie să se întoarcă la mama lor. Aceasta a cerut custodia copiilor în Tribunal, dar mărturia mamei ei, total potrivnică fiicei, a dus la verdictul irevocabil al curții: copiii aveau să rămână în custodia tatăului.

În încercarea de a se maturiza prematur și-a înecat propriile nevoi, specifice copilărie, și a încercat să aibă grijă de tatăl său. Tânjea după cineva de care să aibă grijă și se pare că a găsit o consolare în rolul maternal. Conform unui ziar din acea perioadă, era deseori văzută alături de tatăl său, căruia se oferea să îi facă cesti de ceai sau să îi gătească. Deși acesta o ruga să se ducă și să alerge cu surorile sale, Diana era de neînduplecat. Grija pentru tatăl său a constituit probabil principala sarcină a copilăriei sale. Alături de empatia moștenită de la bunica sa, va consitui un element definitoriu în viața sa.

Nu putem încheia acestă parte a lucrării fără câteva citate scrise chiar de Diana în jurnalul său: “Cea mai mare ruptură s-a produs atunci când mama a decis să plece. Aceasta este amintirea încă vie pe care toți patru o avem. Toți avem opiniile noastre despre ce ar fi trebuit să se întâmple și ce s-a întâmplat. Oamenii au ales câte o tabără. Diverși oameni nu își vorbeau unul altuia. Pentru mine și fratele meu a fost o experiență insipidă și foarte dureroasă. Charles mi-a spus că nu a realizat cât de mult l-a afecat divorțul până când nu s-a căsătorit și a constatat apoi că a pornit o viață doar a lui. Dar surorile mele s-au maturizat fără ca eu să le văd. Le vedeam de sărbători. Nu îmi amintesc însă să fi fost mare lucru… Am schimbat atât de multe bone. Eu și fratele meu, atunci când nu le plăceam, le puneam pioneze în scaune sau le aruncam hainele pe fereastră. Întotdeauna am considerat că sunt o amenințare căci încercau să ocupe locul lăsat liber de mama. Toate erau destul de tinere și frumoase. Erau alese de tata. Era dureros să vii de la școală într-o zi și să găsești o nouă bonă.

M-am simțit mereu diferită de oricine altcivena, foarte izolată. Știam că voi merge undeva diferit, dar nu știam unde. I-am spus tatălui meu, când aveam doar 13 ani, că mă voi căsători cu cineva aflat în atenția publică, gândidu-mă însă că voi fi soția unui ambasador și nu numărul unu, ca să zic așa. Am avut o copilărie foarte nefericită. Părinții erau mereu ocupați să își împartă nemulțumirile lor. O vedeam mereu pe mama plângând. Tata nu a vorbit niciodată cu noi despre asta. Noi nu am pus niciodată întrebări. Prea multe bone schimbate și prea multă insabilitate, în toate. De cele mai multe ori nefericită și complet izolată de toți ceilalți.

La vârsta de 14 ani mă gândeam că nu sunt prea bună la nimic, că nu am nici o speranță.”

Toate aceste relatări trădează o depresie destul de severă, depresie care a degenerate ulterior în bulimie și în anorexism (chiar dacă pentru o periodă mai scurtă de timp).

Încă copilărie a fost înconjurată de membri ai familiei regale, jucându-se cu cei doi fii mai mici ai Regine, Andrew și Edward. Capătă titlul de Lady în 1975, o dată cu dobândirea de către tatăl său a titlului de Conte.

În 1976 tatăl său s-a căsătorit cu Raine, Contesă de Dartmouth, pe care nici Diana nici vreunul din frații ei nu au agreat-o. Drept urmare, a călătorit prin țară, locuind când la reședința din Northamptonshire a tatălui, când pe coasta de vest a Scoției, alături de mama ei.

Ca o concluzie a celor enumerate mai sus, putem conclude, din perspectiva psihoanalitică:

Trecerea prin experiențe traumatizante:

Divorțul părinților, care a avut loc la doar 6 ani după nașterea Dianei, i-a creat acesteia un sentiment de anxietate privind abaondonul și respingerea. În plus, au condus la o dependență obsesivă în toate relațiile tânărei Spencer.

Stima de sine redusă, încă de la vârste fragede, care a codus la numeroase schimbări ale stării emoționale atât în adolescență cât și de-a lungul vieții de adult.

Utilizarea mecanismelor defensive:

A încercat în permanență să fie cât mai ocupată (grija purtată tatălui și surorii mai mari);

Nu suporta tăcerea;

Reprezentare de sine inconsisentă și lipsită de încredere.

Gândurile și sentimentele legate de traumele copilăriei, de tip Freud – Inconsțient au condus la dezvoltarea tulburării de personalitate borderline. În susținerea acestei afirmații amintim caracterul impulsiv, imaginea de sine negativă și emoțiile puternice în relațiile cu familia, prietenii, etc.

Din perspectiva biologică, merită menționat temperamentul, caracterizat prin energie, afectivitate, sociabilitate și impulsivitate. Timidă de-a lungul copilăriei, devine instabilă și impulsivă ca adult.

O altă tulburare manifestată din copilărie este legată de stereotipul aspectului fizic: se aștepta c oamenii frumoși (caracterizați prin par blond, ochi albaștrii, slabi, blonzi, etc) să fie buni și să facă fapte bune.

2.2 Educația

După divorțul părinților, tatăl său decide să o trimită la un internat. În clasele superioare ale Marii Britanii internatele erau un ritual traditional. Băieții le urmau de regulă până la 8 ani , în timp ce fetele petreceau câțiva ani în plus. Dacă în cazul băieților internatul reprezenta începutul unei educații riguroase, pentru fete conținutul academic era mai puțin semnificativ și se punea mai mult accent pe educația socială. Acestea învățau doar bazele limbii engleze, patină matematică, istorie și știiințe. În schimb, erau învățate cum să conviețuiască, să dezvolte obiceiuri de responsabilitate, bune maniere, îngrijire, disciplină și toleranță.

La prima școală, Sielfield, Diana își amintea că se simțea stânjenită, fiind singura elevă ai cărei părinți erau divorțați, fapt ce o făcea să se simtă “îngrozitor de diferită”. Din acest motiv, educatorii săi se așteptau ca purtarea veselă a Dianei să cedeze, dar acest lucru nu s-a întâmplat. Este o dovadă timpurie a nucleului său puternic de reziliență.

La vârsta de 9 ani Diana a ajuns la Riddlesworth Hall. Cu peste 120 de eleve, dintre care destul de multe provenite din familii divorțate, noua școală a constituit un mediu protector. În plus, aici învățau deja o verișoară și câteva prietene, ceea cce a dus la crearea unui mediu familiar. În scurt timp, profesorii au observat că aceasta începe să capete încredere în munca sa. După doi ani, “este foarte bună, dar trebuie să fie atentă unde pune majusculele”(Smith, S. 2012), după cum observa una din profesoarele sale. La scurt timp însă, evaluarea sa trăgea un semnal de alaramă: Diana are o atitudine defetistă în domeniile unde are slăbiciuni, atitudine ce trebuie să se schimbe dacă urmărește să obțină o îmbuătățire generală.

Riddlesworth a constituit o etapă pozitivă în copilăria Dianei, cu atât mai mult cu cât filosofia școlii era aceeași cu a ei: “o atmosferă stabilă de familie, în cadrul căreia un copil se poate dezvolta natural și fericit, unde liberatea individuală și disciplina unei comunități sunt în echilibru, unde poate fi atins un nivel al sentimentului de securitate și unde fiecare copil va avea șansa să fie bun la ceva.” Cu toate acestea, înainte de începerea școlii a încercat să își convingă tatăl să nu o trimită de acasă, amintindu-I mereu că “dacă mă iubești, nu mă vei părăsi”, după cum ea însăși își amintea. Mai târziu, va folosi același tip de discurs în preajma divorțului de Charles.

De-a lungul perioadei petrecute la Riddlesworth, Diana a reușit să își facă numeroși prieteni, în special datorită generozității sale și a inimii deschise. Este probabil singurul loc din copilărie despre care își amintește că îl adora, talentele și atuurile sale fiind puse în valoare aici. A câștigat un concurs de înot, a luat lecții suplimentare de dans, a primit un premiu pentru cel mai frumos porcușor de Guineea, precum și cupa Legatt (acordată de școală elevului care se remarca în ajutorarea celorlalți).

După trei ani petrecuți în acest mediu plăcut, este acceptată la West Heath (școală urmată și de cele două surori mai mari), în 1973. Admiterea în sine nu constituie însă o realizare, căci singurul criteriu era un scris de mână curat, lizibil. Aflată la doar o oră de Londra, West Heath era considerat un loc ideal pentru o tânără ce trecea prin adolescent sub povara unor circumstanțe dificile. Jane, sora mijlocie, era un lider al școlii și o elevă remarcabilă, având trecute 11 examene de nivel O (scopul acestor teste este de a identifica materiile la care elevii trebuie să se concentreze pe parcursul ultimilor ani de școală, astfel încât să fie admiși la colegiu). Deși o elevă bună, Sarah a fost exmatriculată datorită problemelor cu alcoolul. “Obișnuiam să beau pentru că eram plictisită. Aș fi băut orice: whiskey, gin, dar mai ales vodcă, pentru că personalul nu o putea mirosi”.

Datorită puterii surorii sale, Jane, Diana a căpătat, pentru o scurtă perioadă de timp, un comportament bătăuș. După ce câteva fete au ripostat împotriva acestui comportament, atitudinea sa s-a schimbat. Mamele uneia dintre colegele sale rememora faptul că Diana se temea de oameni până când ajungea să îi cunoască și să aibă încredere în ei. Deși încă puternic afectată de divorțul părinților, Diana nu a fost niciodată plângând în timpul școlii, acumulând în sine toată nefericirea cauzată de acest eveniment. Una din supervizoarele Dianei își amintește de ddeterminarea de care aceasta dădea dovadă: “Era un carcater puternic. Putea să se apere doar verbal foarte bine”. În ciuda mediului favorabil, performanțele academice ale Dianei au lăsat de dorit. După ce a picat de două ori examenele de nivel O a fost nevoită să părăsească școala, conform regulamentului intern.

În 1977, la 16 ani, a fost nevoită să plece de la West Heath, ceea ce a îndreptat-o spre cursurile Institutului Alpin Videmanette, o școală particulară exclusivistă din Elveția. Institutul nu constituia însă altceva decât o școală de finisare, căci aici fetele principalele cursuri erau cele de croitorie și de gătit, pregătindu-le să devină soții și ulterior mame. De menționat că accederea la această instituție a constituit pentru Diana doar al doilea prilej de a depăși granițele Angliei. Toate cursurile se țineau în franceză, ceea ce a dus la o și mai mare scădere a încrederii în sine a Dianei, după ce picase de două ori examenul de treaptă. O presiune suplimentară venea din faptul că Sarah învățase și stăpânea la perfecție franceza, astfel că acum se aștepta același lucru și de la ea. Din totalul de 60 de cursante, Diana era doar una din cele 9 fete vorbitoare de limba engleză. Mai mult, la momentul începerii cursurilor, cunoștințele sale de franceză erau atât de precare încât nu putea vorbi decât în engleză. Coraborat cu singurătatea pe care o resimțea fiind departe de casă, primele luni în Elveția au constituit un nou episod depresiv semnificativ. Conform unui apropiat al familiei, depresia cauzată de dorul de casă a fost într-atât de severă încât în doar prima lună la noua școală Diana a trimis familiei 120 de scrisori (câte 4 pe zi). Tot în acest interval de timp devine și obsedată de modă.

Pe baza insistențelor, părinții Dianei cedează și o retrag și de la această școală. În numai câteva săptămâni, cât a durat “plimbarea” în Alpi, a slăbit un număr considerabil de kilograme. Privind retrospectiv, eșecul său de a termina școala demonstrează modul în care acestea reacționa în situațiile în care se simțea nesingură și expusă.

În perioadă petrecută în Elveția l-a cunoscut pe viitorul ei soț, care ieșea cu sora ei, Sarah. Diana s-a remarcat la scufundări și înot, dar cea mai mare dorință era aceea de fi balerină. Practică baletul o scurtă perioadă de timp, dar înălțimea de 1.8 m a împiedicat-o să facă performanță în acest sport.

Înainte de a împlini șaptesprezeci ani, a hotărât să se mute în apartamentul din Londra al mamei sale, plecată să trăiască în Scoția. La 18 ani, primește cadou din partea tatălui un aparatament de 50.000 de lire în zona cartierului Chelsea, în care locuiește alături de alte trei fete până în 1981.

O dată stabilită la Londra, a urmat un curs de gătit pentru avansați iar în același timp a început să lucreze ca instructor de dans pentru copii, până când un accident de schi, ce i-a și lăsat o rană permanentă, a îndepărtat-o de la locul de muncă preț de treu luni. S-a reprofilat în așa fel încât să rămână aproape de copii, astfel că a devenit educatoare. În paralel, s-a ocupat de menajul caselor câtorva prieteni și chiar a surorii mai mari, și s-a ocupat de organizarea petrecilor.

Nunta și căsnicia

Chiar la petrecerea organizată înaintea nunții, Charles o cunoaște pe Susan Hussey, cu care discută toată noaptea. A doua zi, acesta nu doar îi recunoaște Dianei că a petrecut noaptea cu femeia pe care tocmai o cunoscuse, dar adaugă că în mod cert nu o iubește, afirmația pe care Diana nu o acceptă.

Deși alături de Jane, Diana a intrat în panică în noaptea dinaintea nunții, ceea ce i-a cauzat un atac sever de bulimie, ceea ce “m-a făcut să mănânc orice puteam găsi, spre amuzamentul surorii mele”, după cum ea însăși nota. Nici Jane nici altă persoană din anturajul prințesei nu putea înțelege problemele pe care le avea.

Ziua nunții a fost cel puțin la fel de emoționantă. Descrierea făcută de Diana despre acest moment este de asemenea echivocă: la un moment exprimă bucuria și adorarea din partea mulțimii adunate, pentru care în momentul următor să declare: “Nu cred că eram fericită”. Și-a descris sentimental de teamă trait asemeni cu cel al unui miel care merge la tăiere, dar era “atât de îndrăgostită de soțul meu încât cu greu îmi puteam lua ochii de pe el. Efectiv simțeam că sunt cea mai norocoasă femeie din lume.” O altă amintire legată de nuntă este ajutorarea tatălui său, afectat de un atac cerebral, și că în același timp se uita după Camilla. Imaginea acesteia era, în viziunea Dianei, ștearsă, gri. A putut să o observe o singură dată pe durata zilei evenimentului, căci la cererea Dianei Camilla a fost scoasă de pe lista invitaților pentru masa nunții, care a urmat ceremonia.

Peste ani, întrebată care a fost cel mai rău moment din viața sa, Diana a făcut un comentariu tăios asupra acestei zile: “În ziua în care am coborât treptele Catedralei St. Paul, am simțit că personalitatea mi-a fost luată, și am fost preluată de mecanismul regal.” Dintr-un moment despre care ar fi trebuit să își amintească de trăirea dragostei, a fericirii, a exaltării față de poziția pe care o ocupa acum la nivel mondial, singurele retrăiri sunt cele ale sentimentului de lipsă completă de apărare.

Pentru presă și familie, Diana a arătat de-a lungul evenimentului o seninătate debordantă. Fratele ei remarca că este “foarte … fericită și calmă”. Mama ei nota despre propria fiică că era “incredibil de calmă și neperturbată de nimic. Chiar nu cred că suferă din cauza vreunei supărări”. Totuși, un ochi mai ager, ar fi putut observa elemente de comportament maniacal. Spre exemplu, Lady Hassan, soția prim-ministrului din Gibraltar, spunea despre Diana că era atât de emoționată încât aproape era în lacrimi.

De multe ori, când luau masa împreună seara, Charles și Diana se uitatu la înregistrări video ale nunții lor. În momentele petrecute singură alături de Charles, trecea constant și repede prin diferite stări emoționale – de la o agonie extremă la o furie extremă, etc. Depresiile sale sporadice au devenit cronice, și, fără ca măcar Charles să își dea seama, bulimia ei a devenit îngrozitoare. În mod ironic, Diana a cedat în momentul în care se afla sub o presiune externă minimă – trebuia rar să apară în fața unei mulțimi, iar stafful familiei regale îi ținea pe curioși la distanță (într-un interviu acordat mai târziu, Diana remomera faptul că ura tensiunea de a întreține discuții cu ofițerii vaselor la cină. Contrastul ascuțit dintre sinele său public și cel privat care a apărut în perioada logodnei se transforma acum într-un pattern deranjant.

Pentru Charles era greu să își dea seama ce anume o deranjează pe soția sa. Aproape complet ignorant, el a adus o serie de cărți pentru propria lectură în timpul lunii de miere. Se aștepta ca, așa cum se întâmplase în cazul preocupărilor sportive, Diana să fie atrasă și de lecturile îndrăgite de el. Mai mult, în fiecare zi, la prânz, acesta insista să discute cu Diana ultimele lucruri citite.

Fără a fi neapărat inteligent, Charles și-a dezvoltat o inteligență a căutării. Se avânta în discuții pshihologice și îi plăceau dezbaterile pe teme de mediu și de politică socială. Era un gânditor fundamentalist, în timp ce Diana avea interese superficiale și nici o înclinație spre a explora subiecte de amploare. Avea încă din copilărie un complex de inferiorate privind propria inteligență și se simțea intimidată de oamenii sclipitori. Dacă ideile abstracte o îndepărtau imediat de la discuție, subiectele legate de oameni sau de personalități o încurajau.

În ciuda discrepanțelor intelectuale, căsnicia lor ar fi putut fi una de succes dacă cei doi ar fi reușit să acopere restul problemelor. Amândoi și-ar fi dorit o relație de succes – Diana nu dorea să treacă printr-un divorț pe care îl intuia traumatic, iar Charles dorea să își ducă la capăt datoria – “Căsnicia este ceva pe care trebuie să îl faci să meargă” – spusese acesta cu câțiva ani înaintea căsătoriei. “Intenționez să lucrez asupra ei atunci când voi fi căsătorit”. Totuși, nici unul dintre cei doi nu a avut temperamentul necesar pentru a se acomoda nevoilor celuilalt. Ea nu îl înțelegea pe el, iar el nu o înțelegea pe ea. Mai mult, fiecare din cei doi era mai mult interesat să fie înțeles, decât să îl înțeleagă pe celălalt.

Încă din timpul școlii, Charles a fost genul de persoană ce îndrăgește singurătatea și intimitatea. Avea nevoie de o anumită doză de liniște în viața sa, lucru pe care Diana nu l-a putut înțelege. A încercat să îl urmeze în toate activitățile – spre exemplu la pescuit de somon. Nici una din activitățile sale nu i-a trezit însă interesul, astfel că treptat a renunțat la toate acestea.

Diana dorea întreaga atenție a lui Charles și percepea preocupările acestuia ca pe un act de respingere. Aceste temeri denotă o anxietate comună, dar numai cei cu perturbări severe și-ar exprima temerile în modul în care a făcut-o Diana: “M-aș fi îndopat cu orice găseam și aș fi fost bolnavă la două minute după. Puțin la început, schimbările stării emotive au ajuns atât de rapide încât într-un moment eram fericită, iar în minutul imediat următor simțeam că îmi ies ochii din orbite. Îmi amintesc că am plâns enorm în timpul lunii de miere”. Charles, deși s-a declarat intrigat de schimbările de atitudine ale soției sale, a pus toate problemele pe seama stresului post – mariaj și se aștepta ca aceasta să își revină.

Mai mult ca niciodată, Camilla devine punctul central al anxietății Dianei, după două momente de puternică gelozie în timpul croazierei: prima oară atunci când lui Charles îi cad din calendar două poze ale “rivalei” sale, iar a doua oară când observă că acesta poartă butoni cu inițialele Camillei. Criza sa este amplificată și de simplitatea cu care Charles recunoaște că butonii sunt un cadou din partea amantei sale.

Trăirile emotive se amplifică o dată cu sosirea la Balmoral, unde percepe cu adevărat ce înseamnă să faci parte din cuplul regal. Atenția continuă a mass-mediei, pozele care i se fac pe durata întregii zile, îi amplifică starea de anxietate și Diana ajunge să aibă coșmaruri permanente legate de Camilla. După cum Charles îi povestea unui prieten, ajunge să fie “complet obsedată de Camilla”. Își pierde complet încrederea în soțul său, chiar și atunci când acesta o suna la fiecare cinci minute pentru a o întreba ce ar putea salva căsnicia lor.

Deși certurile dintre ei deveniseră tot mai dese, pentru Diana cele mai grele momente erau când Charles pleca la pescuit sau la vânătoare și o lăsa singură, o retrăire permanentă a sentimentului de abandonare pe care îl trăisă în copilărie.

Își păstrează problemele cu bulimia ascunse, dar scăderea greutății cu încă 17 kg. Devine alarmantă (cântărea mai puțin de 50 kg la o înălțime de peste 1.77 m). “Deja toată lumea observase că devin din ce în ce mai slabă și sunt din ce în ce mai bolanvă”, povestea Diana. Ajunge să doarmă din ce în ce mai puțin, și plânge ore în șir, de cele mai multe ori stând pe scaun și cu capul pe genunchi. Deși o parte din apropiații săi sesizaseră problemele Dianei și încercau să o ajute, acest lucru era foarte greu deoarece era închisă în sine.

O mare problemă ce apărea în încercările de a o ajuta pe Diana era combinația sa de fragilitate și mecanism defensiv. Ar fi vrut să se poată odihni, dar respingea orice încercare de alinare, mai ales dacă aceasta venea din partea lui Charles. Tăcerea ei, care de multe ori era un reproș, era cu atât mai greu de cititi cu cât Diana era incapabilă să exprime clar ce anume o tulbura. În principal datorită comportamentului ei atât de inprevizibil, răspunsurile lui Charles erau nu doar incosistente, ci chiar contraproductive.

“Din ziua în care m-am alăturat familiei regale, am constant că nimic nu poate fi făcut natural”, spunea Diana în ultimul său interviu.Familia regală presupunea obiceiuri devenite rutină. Nu de puține ori se întâmpla ca regele și regina, după ce luau micul dejun împreuna, să descopere că aveau de vizitat aceeași partea a Londrei în același timp. Chiar la întrunirile de familie nu se discutau lucruri personale sau pe teme sensibile, ci doar subiecte cotidiene.

Deși nu avea mari probleme în a comunica cu restul familiei regale, se simțea o puternică discrepanță între ea și restul membrilor. Dacă Diana era o fire sensibilă, pentru familia regală nu exista decât “noi” și ”restul”, fără a face vreo diferență între un măcelar și un duce. De asemenea, membrii familiei regale erau cunoscuți drept foarte zgârciți, în timp ce Diana era extrem de generoasă. Un lucru ce a șocat-o a fost schimbul de cadouri la primul Crăciun petrecut împreună. Dacă ceilalți membrii erau mândri să își ofere cadouri ieftine, cele ale Dianei păreau, prin comparație, nepotrivit de generoase.

Penru familia regală era greu să înțeleagă o fată dificilă, foarte tânără și care înerca să se adapteze. Mai mult, aceștia își creaseră un fel de mecanism de a-i ignora pe cei cu probleme, pe care îi considerau neplăcuți. Aveau chiar un termen pentru asta, “struțește”. “Trebuie să fi fost prima persoană din familia asta are a suferit de o depresie sau care era plângăcioasă”, spunea Diana. “Desigur, pentru ei trebuie să fi fost descurajator, pentru că dacă nu ai mai văzut așa ceva, cum o să suporți?”.

Dar eșecul lor în a îi percepe durerea, cu atât mai puțin în a simpatiza cu ea sau a o consola, au făcut-o pe Diana să se simtă mai izolată și mai rănită ca oricând. În una din reacțiile sale însuma toate memoriile de respingere adunate: “Mi-a spus că nu eram dorită. Ei își doreau un băiat. M-am măritat cu Charles și nu eram dorită, iar apoi nici familia regală nu mă vroia.” Lesne de înțeles, Diana a văzut cum sentimentele ei sunt lăsate în voia sorții de familia regală, așa cum se întâmplase și după divorțul părinților.

În octombrie 1981, după mai multe zile ploioase, Diana era “la un pas să îmi tai venele”, după ce Charles o convisese în sfârșit să meargă la Londra pentru tratament de specialitate – un pas totuși important, mai ales dat fiind disconfortul familiei regale cu bolile mentale. Tratamentul nu a avut însă nici un efet, căci Diana nu a putut fi diagnosticată corect. Aceasta nu a admis că are bulimie, nici schimbările stărilor emotive și nici perioadele de depresie. În loc să îi prescrie un antidepresiv, aceștia îi oferă un tranchilizant, pe care Diana îl refuză, crezând că aceștia vor să scape de ea sedând-o. Ca o revărsare a furiei și a negării, începe să vorbească despre ea la persoana a treia.

Diana se întoarce la fel de tulburată precum plecase, dar la scurt timp află că este gravidă în prima lună. Vede în acest copil un semn din cer, căci acum avea ceva care să îi țină mintea ocupată. Un sentiment asemnător a pus stăpânire și pe Charles, care se gândea că Diana va începe să își stabilizeze sentimentele, iar în plus avea să le consolideze căsnicia. Totuși, din punct de vedere psihologic, o sarcină venită atât de repede și de neașteptat, poate să tulbure și mai mult o femeie ce se luptă să se înțeleagă pe sine. În cadrul vizitei din Țara Galilor, deși cu un program foarte încărcat și pe o vreme rece și ploioasă, Diana face față cu brio mulțimii uriașe ce dorea să o vadă. Gradul ei de popularitate crescuse deja atât de mult, încât fotografii prezenți îi cerea lui Charles să se dea din fața camerelor, astfel încât să o poată surprinde în poza doar pe soția sa.

În ciuda calmului aparent, Diana se lupta din greu cu tulburările de bulimie, dar și cu gândul că tot ce face în spațiul public este greșit (o anxietate socială). Era de asemenea înspăimântată de fiecare dată când urma să dea ochii cu o mulțime de oameni, chiar dacă nu a trădat niciodată acest sentiment în public. Anxietatea socială nu îi permitea să iasă singură în public. Simplul gând de a apărea în fața oamenilor îi provoca fibrilații. Găsește totuși curajul să apară neînsoțită la aprinderea luminițelor de Crcăciun pe strada Regent, din Londra. Deși în cadrul ceremoniei a avut de spus doar trei propoziții, întreaga manifestație a făcut-o să îi fie “frică ca de moarte”, după cum avea să declare ulterior.

Cu trecerea anilor, aparițiile ei publice au devenit mult mai lipsite de stres. Pe chipul ei se citea încrederea, iar relația cu Charles se îmbunătățise de asemenea. Apăreau de regulă cu brațele unul în jurul celuilalt, și nu de puține ori Charles îi săruta mâna în public. Atenția publică de care se bucura tânărul cuplu regal a dus la o cursă între principalele ziare. Acestea ofereau sume considerabile celor din jurul curții regale (cameriste, majordomi, etc) în schimbul divulgării oricor informații. Vestea sarcinii, precum și imaginea de cuplu fericit pe care Diana o întreținea, au indus tabloidelor ideea că totul merge bine în căsnicia celor doi, astfel că pentru o perioadă de timp interesul lor în micile informații de la curte a scăzut.

Atenția cu care ea era tratată în continuare de presă, o întristează și mai mult pe Diana, care acum se vede în imposibilitatea de a ieși în fața casei fără să fie fotografiată de o întreagă armată de fotografi. Barrey Askew, editorul News of the World, a fost unul din puținii jurnaliști care au realizat că Prințesa se află la limita unei cedări nervoase. Dacă în cadrul unor apariții publice, Diana părea chiar încântată de toată atenția primită, în altele refuza să apară în fața reporterilor și a fotografilor, chiar dacă face partea dintr-un program deja stabilit. Nivelul de celebritate la care ajunsese începe să o deranjeze tot mai mult. Datorită nivelului scăzut de stimă de sine, Diana nu putea înțelege ce anume vede presa la o “o fată grăsuță de 20 – 21 ani”. În plus, conștientiza discrepanța uriașă care apăruse între aparențele prezentate publicului larg și viața ei reală, de acasă.

După nașterea lui William (și lunile premergătoare), a existat o stare de calm în relația dintre Charles și Diana. Lucrurile se schimbă însă rapid, căci la doar o lună după naștere, Diana intră într-o depresie mult mai severă decât cele experimentate până în acel moment. Zi după zi, se trezea cu sentimental că nu dorește să se dea jos din pat, că este complet neînțelesă de cei din jur și chiar ea însăși nu reușește să se accepte decât într-o foarte mica măsură. Tot acum, teama Diana de a nu fi abandonată escaladează noi culmi. O întârziere a lui Charles la cină o aruncă într-un atac de panică, gândidu-se ce lucruri îngrozitoare ar fi putut să i se întâmple soțului ei.

Lunile următoare situația continuă se se înrăutățească: insomniile devin atât de severe încât are și câte trei nopți în care nu doarme deloc, iar greutatea ei scade alarmant. Trăiește și cu sentimentul că ceilalți membrii ai familiei, deși conștienți de problemele ei cu bulimia, râd de consumul mare de alimente pe care îl face fără a pune însă nici un kilogram. Conform mai multor apropiați, bulimia Dianei era ținută secretă la acel moment și nici o altă persoană în afară de ea nu cunoștea problema. O dată cu aceste probleme, continua să se acutizeze și obsesia Dianei în ceea ce o privește pe Camilla. Putem chiar afirma că suspiciunile ei au închis orice șansă de reapropiere între cei doi soți. Suspiciunile se transformă însă în certitudini atunci când, accidental, îl aude pe Charles spunându-i la telefon amantei sale “te voi iubi mereu, orice s-ar întâmpla”. Evenimentul constituie punctul de răscruce în relația Dianei cu soțul ei. Interesant este că acest lucru se petrece la mai bine de cinci ani de când Charles și Camilla nu își mai vorbiseră.

Distanța dintre cei doi crește, iar Diana devine preocupată aproape exclusiv de munca ei de caritate. Ajunge să patronize, numai în Norvegia, 12 asociații umanitare. O dată cu această depăratare, Diana începe prima sa aventură, alături de James Hewitt, profesorul de echitație. Deși mariajul lor continuă, ea și Charles se despart oficial în 1992. În anii următori aventura ei devine publică, astfel că orice cale de împăcare cu Charles este compromisă. În 1995 începe divorțul lor oficial, care se finalizează un an mai târziu. La doar un an distanță moare într-un groaznic de accident de mașină, urmărită de papparazi.

Astfel se încheie povestea uneia dintre cele mai importante personalități ale secolului trecut.

CAPITOLUL III: DIAGNOSTIC PREZUMTIV

După o analiză atentă a bibliografiei ei, putem concluziona că Diana Spencer și Prințesa Diana sunt două persoane diferite.Așa cum afirma la începutul lucrării, de multe ori persoanele publice sunt foarte diferite în viața lor privată față de cea publică. Spre exemplu, un exemplu al familiei regale nu ar putea fi văzut niciodată petrecând timp într-un pub, chiar dacă poate ideea i-ar surâde. Oamenii au tendința de a confunda persoana cu persoanjul pe care îl joacă atunci când sunt în atenția presei.

Pe axa I, conform DSM IV, putem vorbi de bulimie nervoasă cu elemente specifice unei tulburări depresiv majore , îndeplinind criteriile și pentru anorexie nervoasă din grupul tulburărilor alimentare. Comportamentale alimentare anormale în cazul bulimiei nervoase sunt datorate de obicei de o combinație de factori , ce includ:

norme sociale care favorizează caractere delicate;

personalitate vulnerabilă;

-distorsiuni ale percepției;

supraevaluarea beneficiilor creșterii sau scăderii în greutate;

regimul alimentar.

Bulimia nervoasă se caracterizează prin momente dese în care, în intervale scurte de timp (de exemplu 2 ore), persoana în cauză mănâncă mai mult decât ar face-o o persoană normală.

Un mâncat compulsiv excesiv este în schimb definit ca mâncatul, într-o anumită perioadă de timp, a unei anumite cantități de mâncare care este în mod evident mai mare decât cea pe care ar mânca-o cei mai mulți indivizi în circumstanțe similare (conform criteriului A1, DSM IV, pg 589).

Un alt element de luat în calul despre bulimia nervoasă în cazul Dianei îl constituie uzul recurent de comportamente compesatorii inadecvate pentru a preveni luatul în greutate (criteriul B) – provocări de vărsături după episoade de mâncat compulsiv. Susține că nu îi place cum arată și i se pare că este prea grasă, si recunoaște într-un interviu că datorită stresului în care traia ajunsese să vomite zilnic provocat, considerând că este un mecanism compesator de eliberare. Deși a negat foarte mulți ani aceste tulburări, ele s-au manifestat încă din copilărie și au prezentat diverse forme datorate pierderii respectului față de sine, singurătății și privării de afecțiune .

Prințesa Diana, una dintre cele mai îndrăgite personaje ale Marii Britanii, a avut de suferit de pe urma bulimiei nervoase, așa cum descriu în diverse interviuri apropiați din anturajul său. Medicii și terapeuții săi au dus o luptă secretă cu această boală, ce a condus mai târziu la conștientizare publică precum și la o mai bună înțelegere a bulimiei.

Bulimia sa a fost relevată ca „boala secretă” a Prințesei Diana în 1992, în cartea lui Andrew Morton: Diana a luptat cu bulimia nervoasă încă din 1981, atunci când s-a hotărât să ceară ajutor, dar boala s-a declanșat cu mult înaintea anilor ′80.

Dupa ce povestea sa a devenit publică, la începutul anilor 1990, a existat o creștere bruscă a numărului de cazuri de bulimie raportate. Datorită curajului său de a recunoaște public tulburările alimentare, s-a ajuns la o mai mare conștientizare în rândul publicului asupra efectelor acestei tulburări. Această mișcare a ajuns să fie astfel cunoscută sub numele de „Efectul Diana”.

Prințesa Diana a recunoscută că a început să urmeze un regim alimentar strict atunci când, în mai multe rânduri, oamenii au făcut aluzii și comentarii după mai multe apariții, în public, la televizor cât și în reviste, că este cam „îndesată”. După ce a început dieta, nu s-a mai putut opri. Problemele ei alimentare s-au agravat și mai mult în timpul căsătoriei, când s-a simțit neglijată și lipsită de afecțiune, ca un răsăuns la golul perceput.

Datorită deschiderii sale către oameni și a dorinței de a comunica, Diana a ajutat la o înțelegere mai bună a acestei boli și i-a determinat pe mulți să lupte cu această tulburare. Bulimia nervoasă, în cazul său, a apărut în urma unui stres semnificativ, mai ales pentru că a fost o perfecționistă ce nu vroia să înșele așteptările celor din jur. Diana se simțea singură și neajutorată, dar în același timp vinovată și rușinată că problemele sale alimentare vor fi depistate.

Când Diana s-a hotărât să vorbească despre bulimie, a vrut să tragă un semnal de alarmă că cei cu tulburări de alimentație sunt, de multe ori, neînțeleși. În timp ce mass-media a indus publicului ideea că bulimia ei a fost o problemă, ea a considerat-o doar un simptom, în timp ce adevărata sa problemă a fost golul simțit în timpul căsătoriei. A utilizat produsele alimentare ca pe o strategie de adaptare, pentru a-și gestiona sentimentele de furie și angoasă.

Problemele alimentare frecvente și lupta cu bulimia au dus în timp la răcirea unor relații de prietenie. Sarah, Ducesa de York, declara: „Să fi prieten cu Prințesa era un lucru destul de obositor din punct de vedere emoțional; nu era pentru cei slabi de inimă sau care nu puteau da dovadă de răbadare (Burrell, P. Diana, așa cum a fost. pg 41).

Sunt găsite și elemnte de anorexie nervoasă, atunci când se angasează în negarea problemelor referitoare la greutatea sa. Preocupată de a nu se face de rușine, se simte vinovată, iar eforturile de a ascunde problemele alimentare sunt dureroase și de cele mai multe ori fără succes de pe o zi pe alta.

Tot pe axa I regăsim elementele unui tulburări depresive majore, caracterizată prin unul sau mai multe episoade depresiv majore.

Tulburarea depresiv majoră este o tulburare afectivă ce conduce la o slabă funcționare a individului în toate planurile sale: profesional, social și personal. În cazul Dianei au existat o serie de factori declanșatori. În 1987, Barry Mannakee, confidentul și amantul său, moare într-un accident de motocicletă (ai căror vinovați nu au fost găsiți), ceea ce îi întipărește convingerea că accidentul a fost unul intenționat, traumatizând-o puternic. Sentimentele pentru acesta erau atât de puternice încât, în cadrul unui interviu la NBC, a declarat: „Aș fi fost fericită să renunț la tot…doar să fug și să trăiesc cu el. Vă vine să credeți?”. În 1992, alte două traume se abat asupra sa: tatăl ei moare la finalul lunii martie, iar la scurt timp ea și Charles se despart în mod oficial, deși rămân căsătoriți legal. Cu toate acestea, cel mai puternic factor declanșator rămâne modelul dezaprobativ asumat din copilărie: Diana este un copil nedorit (deși tatăl său o iubea teribil de mult), este lipsită de calități și incapabilă să facă ceva bine.

Nu în ultimul rând, pe axa I, în cadrul tulburărilor de anxietate, găsimm elemente ale fobiei sociale. Anxietatea socială se caracterizează printr-o anxietate semnificativă produsă de expunera la situațiile sociale, care se transformă în evitare. Îi este teamă mereu de expunerea publică (fie directă fie numai prin intermediul articolelor sau imaginilor) și există momente în care apariția publică o blochează (spre exemplu, la primul discurs împotriva drogurilor a suferit un atac de panică ce a făcut-o să nu poată spune nimic). A trăit cu teama permanentă a ceea ce restul gândesc despre ea și a încercat să le facă pe plac, dar acest lucru nu i-a crescut nivelul de încredere în sine. Mecanismele compesatorii au fost găsite prin angajarea unui consilier ce o pregătea pentru discursuri și apariții publice, reușind astfel să țină anxietatea în frâu.

Pe axa II din DSM IV regăsim tulburarea de personalitate borderline, descrisă de Sally Smith în cele două best-selleruri ale sale: “Diana: în căutarea propriei personalități„ și „Portait of troubled Princess”. Acceeași tulburare fusese descrisă de Susanna Kaysen în „Girl, interruped”, publicată în 1993. Recunoașterea publică a unor personalități de notorietatea Dianei a ridicat personajul prezentat biografic pe cele mai înalte trepte în lupta cu destigmatizarea socială a acestor bolnavi.

Tulburarea de personalitate borderline, în cazul ei, este mult disfuncțională, datorită celebrității, fiind prea jenată în a-și dezvălui trăirile și eșecurile care i-au creat atâtea dureri sufletești și dezamăgiri crunte, soldate cu tentative nereușite de autosuprimare.

În acest concept stres\vulnerabilitate putem găsi factorii genetici ce fac distincție în efortul său disperat de a face față abandonului imaginar declanșat prin deprivarea și lipsa de afecțiune primite de la mamă. Perceperea separării sau rejecției iminente poate duce la modificări profunde ale imaginei de sine și a comportamentului.

Tulburarea de personalitate apare concomitent cu tulburările de afectivitate, fiind satisfăcute toate criteriile prin: impulsivitatea sa destul de accentuată și stilul manipulativ utilizat pentru a obține atenția celor din jur. Prinsă într-o căsnicie nefericită și superficială din fire, Diana nu își poate găsi alinarea alături de un singur bărbat. În plus, are în permanență nevoie de atenție, ce nu poate veni de la aceeași persoană.

Suferința sa acută și fluctuația stărilor sale emoționale se agravează pe parcursul relației cu Oliver Hoare. Se simte din nou neglijată ceea ce îi accentuează stările de iritabilitate. Va percepe dorința de separe a acestuia și va recurge la automutilare prin tăieturi. Conform unui terapeut specializat în relații amoroase, ea se comportă de aceiași manieră ca multe femei care trec printr-un proces de separare: “Se bucură de relația cu un bărbat care nu este disponibil , de regulă unul căsătorit, așa încât să savureze sau să sufere de vârfurile și căderile emoționale ale unei aventuri romantice fără să se dedice irevocabil” (Morton, A. Diana, în căutarea iubirii. pg 133).

În absenta unei relații satisfăcătoare, borderline-ul se simte fără suport și dezvoltă un sentiment de vid interor. Frica de abandon este prezentă în tulburarea de personalitate borderline prin accese de furie și sentimentul de gol interior, vidul emoțional fiind mai intens prin dependența permanentă de celălalt, supunerea față de acesta pentru a nu fi abandonat, iar în cazul în care abandonul s-a produs, își va căuta imediat o altă relație în care să se ancoreze.

Principalele elemente caracteristice acestei tulburări ar fi:

efortul intens de a evita abandonul, chiar dacă acest abandon este doar imaginar;

Relații interpersonale instabile, sentiment de vid interior;

Comportament automutilant și frecvente amenințări de suicid;

Manifestări frecvente de furie, dificultate în a stăpâni furia;

Instabilitate afectivă.

Pe axa IV, putem vorbi de probleme cu grupul de suport primar (Diana a fost foarte afectată de divorțul părinților ei, eveniment ce a încărcat-o cu un sentiment de vină și a urmat-o inclusiv de-a lungul căsniciei). Nici comportamentul celor două surori mai mari nu au adus un plus de confort în viața ei, creeându-i sentimentul de singurătate.

Fiecare din aceste tulburări a pornit în cazul Dianei încă din copilărie (pe când era doar un copil se temea mereu că una din guvernante va deveni noua soție a tatălui său și le va înlocui mama, se simțea părăsită, etc). În capitolele anterioare am detaliatt, cu amănunte din viața ei, fiecare din aceste tulburări și cauzele care au dus la apariția lor.

Pe axa V notăm scorul GAF de 74, datorat instabilității din timpul căsniciei și depresiei postpartum (acest scor este calculat pentru vârsta 20 – 23 ani).

Capitolul IV: GESTURI CARACTERISTICE

Majoritatea oamenilor recunosc gesturile caracteristice ale unor personalități contemporane — ca de exemplu, „înclinarea capului într-o parte" a Prințesei Diana. Dacă ar exista o scală de măsură a atingerii regale, Regina și Prințul Philip ar fi la un capăt iar Prințesa Diana ar fi fost la capătul opus. Latura tactilă a personalității Dianei era evidentă, atât în felul în care și-a crescut ea copiii — îi atingea și îi strângea în brațe mereu pe William și pe Harry — cât și în felul în care stabilea relații cu publicul. Dacă membrii mai vechi ai familiei regale aveau foarte multă grijă să cultive o imagine a detașării regești, instinctul Dianei era dimpotrivă de a stabili contacte cu oamenii. Când era așteptată de mulțime, deseori se grăbea să se ducă să dea mâna cu oamenii. În loc să păstreze distanța, ea intra în spațiul lor fizic, creând impresia că le iese în întâmpinare în condițiile176 Peter Collett impuse de ei și nu de ea. Stilul Dianei în public era unul de „spontaneitate". Apropiindu-se de oameni, fiind deschisă și receptivă și acordându-le întreaga atenție, a creat o atmosferă informală de căldură sufletească ce a lăsat o impresie de neuitat asupra celor care au cunoscut-o — o atmosferă care din multe puncte de vedere era foarte asemănătoare cu cea pe care o crease Regina Mamă în timpul celui de-al doilea război mondial.

Oamenii care au cunoscut-o pe Diana s-au simțit mișcați de prezența ei — toți au simțit amprenta ei. Când Diana a deschis o clinică specială pentru persoanele bolnave de SIDA la spitalul din Middlesex în 1987, a fost fotografiată ținând de mână o femeie care avea SIDA. Această imagine a avut un impact enorm asupra felului în care publicul percepea boala. Pe vremea aceea erau foarte multe prejudecăți față de persoanele bolnave de SIDA. Așezându-se lângă un pacient care suferea de SIDA și ținându-l de mână, Diana a respins în întregime aceste prejudecăți. Cu o simplă atingere ea a arătat că persoanele care suferă de SIDA nu sunt cu nimic diferite de alți pacienți care suferă de boli mortale.

Se spune deseori că Diana a fost adorată pentru operele ei de caritate, pentru că era vulnerabilă și pentru că era atât de frumoasă. Fără îndoială că toți acești factori au avut rolul lor dar lucrul cel mai important care a făcut-o să fie iubită de public a fost faptul că atingea oamenii. Atingerea este cea mai primitivă expresie a iubirii și prieteniei. Orientându-se spre oameni, Diana a atins în sufletul lor o coardă foarte profundă.

De asemenea, ea nu se sfia să își arate sentimentele — lucru pe care familia regală îl face rareori. Când trăia Diana, Charles părea mulțumit de restricțiile de afecțiune impuse de convențiile regale. Pe de altă parte, Diana se ridica deasupra acestor restricții spre a stabili contacte cu oamenii și aceștia o iubeau pentru asta. De la moartea Dianei, Charles a devenit mult mai tactil în relația sa cu William și Harry, a fost văzut îmbrățișându-i și chiar sărutându-i — făcând lucruri pe care le făcea Diana cu băieții dar pe care el nu le primise când era copil.

Diana avea câteva gesturi distincte, majoritatea asociate cu timiditatea. De exemplu, avea obiceiul de a se uita în pământ când vorbea cu oamenii și uneori se înroșea brusc. Aceste semne

exterioare au început să dispară cu vârsta dar sentimentul de stângăcie nu a fost niciodată departe de a ieși la iveală. Diana avea șase expresii faciale proprii:

OCHII MĂRIȚI. Diana avea ochi foarte mari pe care îi accentua adoptând o expresie facială care îi mărea și mai mult. Unul din lucrurile pe care oamenii le găsesc irezistibile la bebeluși sunt ochii lor foarte mari comparativ cu restul feței — ochii lor uriași acționează ca un „calmant înnăscut" făcând oamenii să se simtă protectori. Femeile mature pot părea mai vulnerabile determinând reacții similare dacă își măresc ochii. Diana făcea acest lucru — își mărea ochii și îi făcea pe oameni să simtă că trebuiau să îi poarte de grijă.

ZÂMBETUL SPENCER. Diana era renumită pentru surâsul ei radiant. Nu era un zâmbet artificial — era unul autentic, un zâmbet din inimă cu toate caracteristicile autenticității, ca simetria și activarea mușchilor din jurul ochilor.

ZÂMBETUL CU BUZELE STRÂNSE. Diana avea obiceiul rar de a își strânge buzele și a le împinge într-o parte când zâmbea. De fapt era un zâmbet reținut și îl folosea ori de câte ori se simțea timidă sau jenată. Controlându-și zâmbetul în acest fel arăta că este amuzată dar că i se pare nepotrivit să își arate amuzamentul.

Fig. 4.1. Poză de la un eveniment caritabil

ZÂMBETUL COBORÂT. Acest fel de zâmbet este realizat coborând bărbia și lăsând capul în jos în timp ce ochii privesc în sus și persoana zâmbește. Seamănă cu privirea pe care o aruncă un copil când ochii privesc în sus spre adult. Când Diana adopta această expresie părea mai tânără decât în realitate și mai vulnerabilă. Așa cum vom vedea în discuția despre indicatorii cu tentă sexuală zâmbetul coborât este și o încurajare, un semn de atracție și acesta este și motivul pentru care Diana părea atât de seducătoare când folosea acest zâmbet.

ZÂMBETUL CU CAPUL ÎNCLINAT. Ocazional Diana își lăsa capul într-o parte în timp ce zâmbea. După cum am văzut mai devreme înclinarea capului dă și impresia de vulnerabilitate și sumisivitate. Înclinând capul într-o parte Diana apărea complet neamenințătoare.

Fig 4.2. Fotografie din timpul unui eveniment

ZÂMBETUL DIN LATERAL. Acesta apărea când Diana întorcea capul în altă direcție dar privea spre persoana cu care stătea de vorbă și îi zâmbea. Astfel ia nașterea ceea ce Charles Darwin a numit o „expresie hibridă", făcută din acțiuniGesturi regale care exprimă două mesaje diferite — zâmbetul care indică apropierea și întoarcerea capului care indică evitarea.

Tensiunea dintre aceste două mesaje duce la expresia hibridă de atracție irezistibilă — asemenea unui aliaj de metale, este mai puternic decât elementele sale constituente

Când oamenii vorbesc despre zâmbetul Dianei, de obicei își amintesc tocmai zâmbetul din lateral. În multe feluri acesta era gestul ei caracteristic pentru că includea atât deschidereacât și timiditatea ei și îi sublinia indecizia. Zâmbetul din lateral nu este ceva foarte clar definit — nici o încercare de a pleca, nici un zâmbet din toată inima. Din acest punct de vedere seamănă mult cu Diana însăși — o persoană obișnuită care își împărtășea sentimentele dar era în același timp un important membru al familiei regale.

Fig. 4.3 Diana în ziua nunții

Fig. 4.4 Diana alături de cei doi copii

Capitolul IV: Profilul psihologic. Identificarea vulnerabilitățilot psihologice

Imaginea Casei Regale

Voluntar sau nu, Diana a devenit un simbol al Casei Regale Britanice, depășind cu mult popularitatea Reginei. A dorit să schimbe mentalitatea familiei regale, ce se caracteriza în primul rând prin aroganță și autoimportanță dusă la extrem (ei erau singurii care contau, iar toți ceilalți oameni, indiferent de statutul lor, le erau simpli inferiori sociali). În plus, a dorit să schimbe chiar comportamentul pe care aceștia îl manifestau între ei, căci fiecare era interesat aproape exclusiv de propria persoană, fără a conta problemele sau sentimentele celorlalți.

Independentă, a ales să sfideze normele legate de îmbrăcăminte și a purtat ținute ce au devenit un etalon al modei. De altfel, ținuta este un element pe care Diana devenise extrem de sigură, oferindu-i încredere în cadrul aparițiilor publice. Tot o sfidare a normelor o constituie și vizitele sale în Angola și focalizarea atenției globale asupra minelor antipersonal.

Empatia de care a dat dovadă, căldura discursului și importanța cu care a tratat fiecare om, indiferent de statut, i-au câștigat dragostea și suportul englezilor. Nu încerc să mă ghidez după o carte de reguli, ci conduc după cum îmi spune inima, nu mintea.

CARISMA

Cu siguranță, o parte din popularitatea Dianei se datora carismei sale. Aceasta provenea din simțul umorului ce includea înțelegerea absurdului dar și capacitatea instictivă de a răspunde energic ripostelor. În timpul unei licitații la celebra casă Christie, unul din apropiați îi spune: Doamne, ești maro!, iar răspunsul acestia vine imediat: W-8!. Aparent fără sens, acesta însemna de fapt că ea stătuse la bronzat în curtea Palatului Kensigton, al cărui cod poștal era W-8.

Conform multor apropiați, era un adevărat cameleon conversațional, capabilă să poate vorbi cu oricine despre ceva. În ciuda dezinteresului față de lucruri strict intelectuale, avea o inuiție remarcabilă ce îi permitea să facă raționamente rapizi și să sustragă ideile cu substrat emoțional.

Acestora li se adaugă lipsa completă a aroganței și faptul că putea discuta cu oricine, indiferent de statutul social. Din acest motiv era deschisă și sinceră, astfel că de fiecare dată când îi erau adresate întrebări personale, relata mici amănunte despre ea sau despre familia regală. Chiar dacă informațiile erau mărunte și relativ lipsite de importanță, oamenii trăiau cu impresia că au primit foarte mult, căci până atunci ce se întâmpla între zidurile palatului le era complet interzis.

SINGURĂTATEA

Apreciată de milioane de oameni, Diana avea totuși foarte puțini prieteni, iar de multe ori se trezea singură în apartamentul ei din Palatul Kensington. Acei, reflecta asupra nepotrivirii cu lumea, așa cum ea o percepea, cugeta asupra trădărilor din trecutul și din prezentul său, și se gândea obsesiv la dușmanii ei, reali sau doar imaginari. Aceste gânduri o aruncau de multe ori în lacrimi iar uneori în conceperea unor scheme de răzbunare. În momentele de singurătate a luat cele mai proaste decizii, căci mintea ei era profund tulburată. Mintea intuitivă a Dianei ar fi avut nevoie și de capacitatea de analiză, pentru a nu se rătăci.

MASCAREA EMOȚIILOR

Fosta ei dădacă, Mary Clarke, spunea: "Întotdeauna am crezut că Diana ar fi fost o actriță grozavă, pentru că ar fi jucat orice rol ar fi ales". Într-adevăr, Diana a lăsat să se întrevadă foarte puțin din furtunile emoționale care o măcinau. Nici măcar membrii familiei și prietenii apropiați nu știau ce simte și ce o macină, fiind o maestră în mascarea emoțiilor.

Temperamentul ei schimbător, care o făcea să treacă de la o stare emoțională la alta în doar câteva momente, i-a indus în eroare și mai mult pe cei apropiați. Totuși, era parolistă, iar atunci când spunea că va face ceva, o făcea. Era sinceră, chiar dacă era oarecum greu să afli adevărul de la Diana, căci îi plăcea să înfrumusețeze faptele. Acest obicei de alterare a adevărului provenea, pe de o parte, din dorința ei de a se proteja, iar pe de altă parte din nevoia de a atrage atenția celor din jur. Ca adult, această libertate pe care și-o lua în distorsionarea adevărului i-a cauzat inclusiv probleme.

Chiar și atunci când mințea, reușea să își mascheze foarte bine emoțiile, fiind capabilă chiar să mențină contactul vizual fără a da de bănuit că minte. Stilul copilăresc era însă cel care o dădea de gol, căci nu putea pune prea bine informațiile cap la cap. Acceptarea de care se bucura din partea apropiaților a încurajat-o să mintă tot mai mult.

ADAPATABILITATEA

Deși este înfricoșată de aparițiile publice, Diana reușește să își stăpânească treptat această teamă și ajunge să facă față asaltului a milioane de curioși, chiar dacă asta o priva complet de intimitate. Datorită celebrității, fiecare gest, acțiune sau trăsătură de caracter era intens analizată, și se așteptau doar cele mai înalte standare în comportamentul său.

Cu toate că reușea să îndrepte tot ceea ce presa expunea negativ despre ea, era extrem de afecatată de articolele critice. Au existat chiar momente când, în urma unor astfel de articole, a vrut să se sinucidă aruncându-se de pe stănci. Dacă Charles, la fel ca restul familei regale, își construisă un scut și nu mai dădea nici un fel de importanță acestor articole, Diana s-a lăsat prinsă într-un joc pe cât de fascinant pe atât de terifiant. În timp, confuzia dintre realitate și percepție a crescut, astfel că și insecuritatea Dianei a atins noi limite. A ajuns să se privească doar prin ochii presei, fiind cuprinsă treptat de principiul insecurității lui Heisenberg.

În momentul în care a început să își spună singură povestea, prin lucrarea biografică începută în 1991, Prințesa Diana a declarat: "Din acest moment, am de gând să mă dețin și să fiu sinceră cu mine. Nu mai vreau să trăiesc ideea altcuiva despre ce și cum ar trebui să fiu. Voi fi eu." În ciuda acestei declarații de curaj, a rămas la fel de obsedată privind așteptările celorlalți. Spre sfârștiul vieții, înțele însă că "Orice aș face, nu este niciodată îndeajuns de bun pentru unii oameni".

Familia regală i-a impus o nouă identitate, căreia presa i-a dat un farmec aparte. S-a așteptat de la ea să fie o soție și o mamă model, dar în același timp un etalon al stilului și un purtător de cuvânt al casei regale. S-a adaptat perfect asupra a trei dintre aceste sarcini. Toată această adaptabilitate, față de presă și de oameni, i-au distrus însă complet identitatea.

TRĂSĂTURI DE CARACTER

Diana a avut o serie de trăsături frumoase de caracter, ce s-au manifestat atât în viața privată cât și în cea publică. Amintim feminitatea, naturalețea, căldura, afectivitatea, smerenia, eleganța, generozitatea, energia, auto-disciplina, curajul, exuberanța și elasticitatea.

Ca orice om însă, Diana a avut și o latură negativă, care a fost însă bine ascunsă lumii. Prietena ei, Rosa Monckton, spunea: "Partea ei întunecată era asemeni cu cea a unui animal capturat și rănit, iar partea ei strălucitoare era ca cea a unui obiect luminos." Incapacitatea ei de a vedea dincolo de emoțiile puternice și eșecul de a înțelege consecințele au sufocat de multe ori partea frumoasă a naturii ei. "Avea un caracter frumos perfect, dar temperamentul a preluat-o", spunea una din rudele sale.

Temperamentul instabil a stat la baza celei mai evazive tulburări psihologice, personalitatea bordeliană. Aceasta se caracterizează cel mai bine printr-o imagine de sine instabilă, schimbări rapide ale stărilor emotive, frica și refuzul abandonului, depresia, precum și incapacitatea de a menține o relație. Mai ales în perioada vieții adulte, Diana a experimentat aceste simptome atât la nivel cronic cât și sever.

Capitolul V: Concluzii operative

Copilăria a fost probabil perioada cea mai dificilă din viața Dianei. Suferind de sindromul copilului abandonat, și-a creat o imagine de sine denaturată, considerând că este nedorită, inutilă și incapabilă de a realiza ceva în viață. Dezvoltă un puternic sentiment de inferioritate și servitism, ajungând să îi facă menajul propriei surori. De altfel, prin prisma perioadei copilăriei o putem identifica drept o Cenușăreasă modernă. Tot din perioada copilăriei descifrăm problemele de adaptabilitate, căci nu se poate integra în școli noi, alături de copii pe care nu îi cunoaște. Are și probleme educațioanle, nefiind capabilă să își finalizeze studiile la nici una din școlile unde a fost înscrisă.

Și-a dezvoltat empatia, stilul și feminitatea (prin lecții de balet, înot și interacționând cu copiii), ceea ce au ajutat-o ulterior să comunice foarte ușor cu oameni din orice categorie socială și să poată găsi subiecte de discuție chiar dacă nu era pregătită din punct de vedere academic. Aceste însușiri s-au transformat într-o carismă ieșită din comun, ce a făcut-o iubită de milioane de oameni.

Cu ajutorul consilierilor, a trecut peste problemele de adaptabilitate, devedind chiar prea asertivă și ghidându-și viața după dorințele celor din jur. Acest lucru i-a sufocat eul interior și a dus la episoade depresive, care s-au cumulat într-o tulburare depresivă majoră.

Lipsa de atenție, așa cum a resimțit-o ea, s-a transformat în posesivitate și dorință de control absolut, comportament ce nu a făcut decât să îi alunge și mai mult pe cei pe care i-ar fi dorit aproape. A dat dovadă și de mult curaj, având puterea să se opună regulilor sociale atunci când a considerat că acestea sunt nedrepte. A refuzat să fie doar un privilegiat membru al familiei regale britanice și a dorit să arate că este egală oricărui om de pe această lume, indiferent de culoarea, religia sau averea acestuia. Suportul acordat celor cu nevoie i-au adus aprecierea unanimă a oamenilor, mai puțin însă a celor ce contau cel mai mult pentru ea – membrii familiei.

Numeroasele organizații caritabile pe care le-a patronat au reprezentat totodată o evadare într-o lume a ei, unde deținea controlul și unde era apreciată, sentimentul pe care l-a căutat întreaga viață. Această izolare a dus însă și la deteriorarea contiună a relațiilor cu soțul ei. Discretă din fire, a încercat să țină secrete problemele de cuplu pe care ea și Charles le-au avut. A refuzat mereu să vorbească despre propriile probleme, și a avut curajul să le expună doar după ce acesteau erau deja prea evidente. Tocmai din această cauză nu a acceptat nici un fel de ajutor, iar chiar când acesta i-a fost oferit l-a îndepărtat.

Neinteresată de temele politice și economice (pe care nici nu putea să le înțeleagă), nu a jucat un rol important în dezvoltarea relațiilor internaționale ale Marii Britane, așa cum s-a fi așteptat de la ea. Complexurile de inferiorate probabil nici nu ar fi ajutat-o vreodată să fie un bun negociator. Deși și-a învins fobia socială, este greu de imaginat cum ar fi reacționat în cadrul unor întâlniri la nivel înalt unde ar fi trebuit să facă față și atacurilor din partea interlocutorilor, și nu doar a aplauzelor așa cum se întâmpla în cazul discursurilor. În plus, alternarea rapidă a stărilor emoționale ar fi cu atât mai greu de controlat cu cât mediul i-ar fi fost unul ostil.

Chiar dacă educația nu a fost punctul ei forte, a apreciat mereu necesitatea acesteia și a susținut dezvoltarea culturii în toate colțurile lumii. De altfel, era cunoscută aprecierea pe care Diana o purta oamenilor inteligenți, chiar dacă o făceau să se simtă inferioară.

De asemenea, problemele de alimentație avute și ulterior acutizate au avut un impact major asupra imaginii sale de sine. Conform ultimelor studii de specialitate, bulimia este o consecință a stresului și depresiei, iar acest fapt s-a putut observa și la Diana, care prezenta atât elemente specifice tulburării anxioase bipolare de tip I cât și mai multe episoade depresive.

Impulsivitatea, stilul manipulativ, excesele de furie și sentimentul de gol interior au trasat tulburarea sa de personalitate borderliană. Aceasta a fost observată și documentată încă din 1993, dar doar spre sfârșitul vieții putem spune că au existat momente în care situația ei clinică s-ar fi îmbunătățit.

Sentimentul de abandon și izolare, alături de incompatibilitatea cu soțul ei, au dus la o serie de aventuri amoroase, Diana demonstrând o mare instabilitate emoțională. Fiecare despărțire reprezenta simbolic, pentru ea, același abandon familiar resimțit în copilărie, fapt ce-i amplifica starea de anxietate și-i acutiza depresia. Aceste treceri, de la o stare la alta, au reprezentat principalul mod de adaptare la disonanța dintre viața intimă visată și cea reală. Chiar și la atâția ani după moartea ei persită întrebarea dacă și-a găsit vreodată un suflet pereche.

BIBLIOGRAFIE

CĂRȚI

1. Smith, S. (2000). Diana in search of herself: Portrait of a Troubled Princess. Times Books.

2. Brown, T. (2007). The Diana Chronicles.Broadway Books.

3. Burrell, P. (2003). A royal duty. Signet Book.

4. Morton, A. (1992).Diana. Her True Story.In her own words. New York: Poket.

5. Levchuck, C. (1999). Learning about charity from the life of Princess Diana.The Rosen Publishing Group.

6. Lecca, E. (2012). Princess Diana: the haunting story of the English Rose. Xlibris Corporation.

7. Woodstang, C., Guest, G., Namey, E., et al. (2005). Qualitative Research Methods.Family Health International.

8. Scârneci, F. (2006). Îndrumar de cercetare calitativă în științele socioumane. Brașov: Ed. Universității Transilvania.

9. Mucchielii, A. (2002). Dicționar al metodelor calitative în științele umane și sociale.Humanitas.

10. King, J. & Beveridge, J. (2001). Princess Diana. The hidden evidence.New York: S.P.I. Books.

11. Licata, R. (1993). Princess Diana: Royal Ambassador. Blackbirch Press.

12. Mattern, J. (2008). Princess Diana. Paw Prints.

13. Roberts, B. (2002). Biographical Research. Buckingam: Open University Press.

14. Mitchell, C. (2011).Doing visual research. London: Sage Publications.

15. Gergen, K. J. (2001). Social Construction in Context. London: Sage Publications.

16. (1994). Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders. Washington DC: American Psyhiatric Association.

ARTICOLE ȘTIINȚTIFICE

17. Biggerstaff, D. (2012). Qualitative Research Methods in Psychology.Selected Papers, Dr. Gina Rossi. (http://cdn.intechopen.com/pdfs-wm/36452.pdf)

18. DSM IV. Asociația Psihiatrilor Liberi din România.

INTERNET

19. Miiler, D. (2011). Lady Diana, Bipolar and Borderline Personality Disorder. (http://counselorssoapbox.com/2012/08/11/lady-diana-bipolar-and-borderline-personality-disorder/).

20. Noonan, D. (1999). Di Struglled with mental demons. New biography reveals personality disorders. (http://www.nydailynews.com/archives/news/di-struggled-mental-demons-new-biography-reveals-personality-disorder-article-1.842916)

21. Princess Diana walks throw mine filed. (https://www.youtube.com/watch?v=YqA0FPXrsXY).

22. Princess Diana visiting landmine victims in 1997.(http://www.dailymail.co.uk/video/news/ video-1004584/Princess-Diana-visiting-landmine-victims-Angola-1997.html).

23. Panorama Princess Diana interview with Martin Bashir. (https://www.youtube.com/ watch?v=WsXOnp6KsRQ).

24. Diana – Her True Story (https://www.youtube.com/watch?v=mz2IDFFiE_A).

25. The Princess Diana Interview that made history. (http://time.com/3583780/princess-diana-history/).

26. Photos: Princess Diana, in honor of her 50th birthday. (http://content.time.com/time/ photogallery/0,29307,2080375,00.html).

27. Robbins, J. (2010). The People’s Princess. http://leadershiptheory3450.blogspot.ro/2010/11 /peoples-princess.html

28. Crowther, L. (2012). Princess Diana: Style and Substance. http://www.legacy.com/news/legends-and-legacies/princess-diana-style-and-substance/835/

BIBLIOGRAFIE

CĂRȚI

1. Smith, S. (2000). Diana in search of herself: Portrait of a Troubled Princess. Times Books.

2. Brown, T. (2007). The Diana Chronicles.Broadway Books.

3. Burrell, P. (2003). A royal duty. Signet Book.

4. Morton, A. (1992).Diana. Her True Story.In her own words. New York: Poket.

5. Levchuck, C. (1999). Learning about charity from the life of Princess Diana.The Rosen Publishing Group.

6. Lecca, E. (2012). Princess Diana: the haunting story of the English Rose. Xlibris Corporation.

7. Woodstang, C., Guest, G., Namey, E., et al. (2005). Qualitative Research Methods.Family Health International.

8. Scârneci, F. (2006). Îndrumar de cercetare calitativă în științele socioumane. Brașov: Ed. Universității Transilvania.

9. Mucchielii, A. (2002). Dicționar al metodelor calitative în științele umane și sociale.Humanitas.

10. King, J. & Beveridge, J. (2001). Princess Diana. The hidden evidence.New York: S.P.I. Books.

11. Licata, R. (1993). Princess Diana: Royal Ambassador. Blackbirch Press.

12. Mattern, J. (2008). Princess Diana. Paw Prints.

13. Roberts, B. (2002). Biographical Research. Buckingam: Open University Press.

14. Mitchell, C. (2011).Doing visual research. London: Sage Publications.

15. Gergen, K. J. (2001). Social Construction in Context. London: Sage Publications.

16. (1994). Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders. Washington DC: American Psyhiatric Association.

ARTICOLE ȘTIINȚTIFICE

17. Biggerstaff, D. (2012). Qualitative Research Methods in Psychology.Selected Papers, Dr. Gina Rossi. (http://cdn.intechopen.com/pdfs-wm/36452.pdf)

18. DSM IV. Asociația Psihiatrilor Liberi din România.

INTERNET

19. Miiler, D. (2011). Lady Diana, Bipolar and Borderline Personality Disorder. (http://counselorssoapbox.com/2012/08/11/lady-diana-bipolar-and-borderline-personality-disorder/).

20. Noonan, D. (1999). Di Struglled with mental demons. New biography reveals personality disorders. (http://www.nydailynews.com/archives/news/di-struggled-mental-demons-new-biography-reveals-personality-disorder-article-1.842916)

21. Princess Diana walks throw mine filed. (https://www.youtube.com/watch?v=YqA0FPXrsXY).

22. Princess Diana visiting landmine victims in 1997.(http://www.dailymail.co.uk/video/news/ video-1004584/Princess-Diana-visiting-landmine-victims-Angola-1997.html).

23. Panorama Princess Diana interview with Martin Bashir. (https://www.youtube.com/ watch?v=WsXOnp6KsRQ).

24. Diana – Her True Story (https://www.youtube.com/watch?v=mz2IDFFiE_A).

25. The Princess Diana Interview that made history. (http://time.com/3583780/princess-diana-history/).

26. Photos: Princess Diana, in honor of her 50th birthday. (http://content.time.com/time/ photogallery/0,29307,2080375,00.html).

27. Robbins, J. (2010). The People’s Princess. http://leadershiptheory3450.blogspot.ro/2010/11 /peoples-princess.html

28. Crowther, L. (2012). Princess Diana: Style and Substance. http://www.legacy.com/news/legends-and-legacies/princess-diana-style-and-substance/835/