Psychological Profiler Studiu de Caz Nicolae Ceausescu
Psychological Profiler
Studiu de caz: Nicolae Ceaușescu
REZUMAT
Prezenta lucrare se dorește a fi o analiză succintă, însă echilibrată și obiectivă asupra personalității lui Nicolae Ceaușescu. Structura pe care lucrarea o abordează este bazată pe realizarea unei analize sintetice, însă cuprinzatoare, la baza căreia stau atȃtelemente informaționale de natură generală, cȃt și particularități elocvente și caracteristice domeniului de analiză. De asemenea, partea care vine în completarea informațiilor de natură teoretică este menită să susțină și să exemplifice într-o manieră practică modul în care conceptele abordate sunt transpuse și relevate în cazul lui Nicolae Ceaușescu.
Ȋn prima parte, este realizată o introducere în conceptele pe care lucrarea își propune să le abordeze, realizată fiind astfel o trecere în revistă a unor noțiuni cunoscute și utilizate frecvent în psihologie, cum ar fi noțiunea de conducere, conceptul de personalitate politică, de lider, autoritate, fiecare fiind descris în funcție de particularitățile informaționale, funcțiile, precum și implicațiile practice prezente în psihologie. Noțiunile vin într-o formă destul de sintetică, însa suficient de clar structurată pentru a realiza un tablou echilibrat asupra domeniului, astfel încat informațiile ce vin în completarea cadrului teoretic să poata fi cu usurință înțelese.
Ȋn completarea cadrului teoretic, urmează prezentarea modului ȋn care lucrarea a fost realizată, prin intermediul metodologiei folosite în cadrul creionării unui profil psihologic relevant și obiectiv al unui lider politic. Așadar, este trecută ȋn revistă literatura de specialitate și metodologiile care sunt specifice unei analize de profil psihologic, fiind aduse în discutie atat metodele calitative cȃt și cele cantitative.
Obiectivul principal al lucrării de față este scoaterea în evidență a pattern-urilor comportamentale ale lui Nicolae Ceaușescu, în vederea reliefării trăsăturilor sale, precum și o analiză realizată din punct de vedere psihologic a politicilor duse de acesta în perioada în care s-a aflat la conducerea Romaniei.
Obiectivului central i se alatură obiective secundare care au ca scop explicarea pattern-urilor pe care fostul președinte al României le-a utilizat în cadrul deciziilor pe care le-a luat pe parcursul mandatului, strategiile care au stat la baza acestor decizii, precum și comportamentele adoptate în relațiile pe care acesta le-a avut cu susținatorii regimului său, dar și cu cei care au fost oponenți ai politicilor sale de conducere. Ȋn cadrul lucrarii, se încearcă aducerea în prim-plan a legăturilor pe care președintele le-a avut cu cei apropiați, familie, soție, însa și cu poporul romȃn și modul în care s-a raportat la acesta.
Prin demersul de analiză adoptat, această lucrare oferă un punct de vedere asupra trăsăturilor psihologice, a caracteristicilor de funcționare și a stilului de conducere a liderului român.
Partea practică a lucrării, de analiză propriu-zisă, are ca scop creionarea personalității lui Nicolae Ceaușescu pornind de la analiza discursului(aici punȃndu-se accent pe partea de vocabular, gramatică, sintagme folosite), vizȃnd trasaturile remarcante ale personalității liderului comunist romȃn(stabilitate emoțională, autoritate, dominanță, relații interpersonale), caracteristicile sale de funcționare(viață politică, interese, activități comune), precum și cele de dezvoltare(viața de familie, educația, studiile, viața privată, copii). Ȋn cadrul analizei, se aduc în prim-plan i trăsături specifice manifestărilor psihoclinice ce pot fi deduse din analiza realizată anterior, argumentate si bazate pe aceasta.
Concluziile lucrării au rolul de a întregi acest tablou și de a susține întreaga analiza realizată anterior. Sub o formă sintetică, însă echilibrat structurată, ele reprezintă o subsumare a întregii lucrări. Rolul lor poate fi și de continuitate, putȃnd fi utilizate ca premise ale unei viitoare cercetari.
RESUME
This piece of work is a brief review and also objective and balanced about Nicolae Ceausescu’s personality. The structure of this piece of work is based on a synthetic analysis yet comprehensive in which you can find information of a general nature and also an eloquent analysis. The part which completes the theoretic information sustains and exemplifies in a practical manner the way addressed concepts are translated and revealed in the case of Nicolae Ceausescu.
First of all, there is an introduction about the concepts which this piece of work is analyzing, being reviewed some well-known notions which are used in the psychology, like the notion of governance, the concept of personality politics, the leading authority, each one being described depending on the informational particularities, the functions and also the practical implications from the psychology. In a synthetic and a clear way there is made a structured painting about this area so the theoretical information will be easily understood.
Completing the theoretical framework and then there is presented the way in which this piece of work was made, being used the proper methodology to create a relevant objective psychologic profile of a political leader. So, in this piece of work, you will find analysis methodologies that are specific to psychological profile, being brought into question both qualitative and quantitative methods.
The purpose of this piece of work is to highlight Nicolae Ceausescu’s “behavioral patterns” to show his features and also to analyse the political regime in his time of governance.
To the main objective there are secondary objectives which explain the patterns Nicolae Ceausescu used to take decisions, the strategies and also the behavior he had with his colleagues and with the oppenents of the communism regime. This piece of work also tries to highlight the connections with his relatives, with his wife and family, but also with Romanians.
In this review there are analyzed psychological features, operating characteristics and leadership style of the leader.
The practical part of the review, the itself analysis, outlines Nicolae Ceausescu’s personality starting from the analyse of his speech (looking at vocabulary, grammar and some phrases), the remarkable features of romanian’s communist leader's personality like emotional stability, authority, dominance, interpersonal relationships. Also there are analysed his operating characteristics (political life, interests, common activities) and the development (family life, education, privacy, children).
There are brought to the fore and psycho-clinical manifestations that can be deduced from previously conducted analysis , reasoned and based on it.
The conclusions of this piece of work complete this “painting” and supports the whole analysis, made earlier. In a synthethic way and also balanced, the conclusions are a subsumption of the whole piece of work.
The conclusions can also be used to continue a new possible future research about Nicolae Ceausescu’s life.
CUPRINS
INTRODUCERE
CADRU TEORETIC
Conceptul de conducere
Conducătorul. Stilul de conducere
Lideri politici
Definiție
Calitățile liderilor politici
Trăsăturile caracteristice ale liderilor politici
Inteligența
Autoritatea și charisma
Influența
Prestigiul
Legitimitatea
Altruismul
Loialitatea
Flexibilitatea, adaptabilitatea, arta de a negocia
Personalitatea
Perspectiva psihosocială
Tipuri de personalități implicate în politică
Caracterul
Relațiile emoționale ale liderilor politici
Tipuri de caractere ale liderilor politici
Personalitatea politică
Personalități dizarmonice
OBIECTIVELE CERCETĂRII
METODOLOGIA CERCETĂRII
Metodologie cantitativă și calitativă
Analiza de discurs
PROFILUL PSIHOLOGIC
Trăsături remarcante
Stabilitate emoțională
Autoritate și dominanță
Excelență și superioritate
Relații interpersonale și întȃlniri
Flexibilitate
Caracteristici de funcționare
Aspect fizic, sănătate și vȃrstă
Contextul de dezvoltare
Familia de origine
Mama
Tatăl
Copilăria și viața de familie
Studiile și educația
Viața privată, aventuri, relații, căsătorii și copii
Profesia
Viața politică
Personalitatea
Temperament
Complexe ale personalității
Tulburări de personalitate
CONCLUZII
ANEXE
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Unul dintre cele mai dezbătute aspecte în privința conceptului de lider politic este reprezentat de către caracteristicile pe care acesta trebuie să le întrunească. Atȃt caracteristicile de personalitate ale unui lider, cȃt și modul în care acesta influentează politicile țării pe care o conduce, dar mai ales cursul istoriei sunt cȃteva aspecte care merită să fie dezbătute atȃt din punct de vedere psihologic, cȃt și social și politic.
Dezbaterile continuă să existe privind studiul comportamentului personalităților politice dintr-un punct de vedere psihologic. Unii cercetători cred că trăsăturile psihologice ale unui lider pot influența procesul politic, în timp ce alții încearcă să schițeze un profil psihologic. Potrivit acestor critici, personalitatea umană este unică, pentru fiecare individ în parte, neexistând o explicație validă, bazată pe analiza trăsăturilor de personalitate, care să explice procesul decizional în politică. În plus, se pune problema dacă teoriile personalității sunt suficiente pentru a explica concluziile politice (Craik, 1986).
Lucrarea de față își propune prin intermediul reliefării pattern-urilor comportamentale și politice conturarea unui profil psihologic al lui Nicolae Ceaușescu, din perspectiva noțiunii de lider politic al unui regim comunist.
Lucrarea s-a bazat pe două linii mari de abordare: analiza psihologică și analiza strategică. Analiza psihologică încearcă să identifice pattern-uri de comportament, cu ajutorul cărora se vor deduce trăsăturile psihologice precum: caracteristici remarcabile, caracteristici de funcționare și stilul de conducere. În plus, lucrarea oferă informații despre caracteristicile psihologice ale dezvoltării, încercând să coreleze aceste caracteristici cu pattern-urile de comportament ale lui Nicolae Ceausescu. Analiza strategică își propune să identifice pattern-urile operaționale bazate pe acțiunile pe care președintele le-a savarsit de-a lungul timpului cat a ocupat cea mai inalta functie de conducere in Romania. În urma acestor tipuri de analize, studiul în cauză prezintă concluziile operative cu privire la percepția internațională asupra lui Nicolae Ceausescu.
CADRU TEORETIC
Conceptul de conducere.
Conducere – când vorbim despre conducere avem în vedere, de fapt, o combinare de atribute personale respectate de către ceilalți care permit unui individ să formuleze modele colective de comportament într-un grup, colectivitate sau comunitate și care să aibă un sens determinat de propriile sale valori (Plano J.C., Riggs R.E., Robin H.S., 1993. p. 40-41).
“Aspirațiile, valorile și chiar supraviețuirea societății în țările dezvoltate vor ajunge să depindă de realizările, competențele, seriozitatea și de valoarea conducătorilor”(Duker, 1973, p.17).
Printre cele mai specifice forme de activitate umană se numără conducerea. După Zlate (2004, p.17), conducerea a apărut în 3 ipostaze: ca artă, ca știință și ca practică.
Primele studii psihologice asupra conducerii și, mai ales, a conducătorilor, au fost efectuate în 1904 de către L.M. Terman. Apoi, într-un interval destul de îndelungat(1904-1927), apar studii disparate, consacrate uneia sau alteia dintre problemele presupuse de conducere. Ȋncepȃnd însă cu anul 1927, asistăm la o extindere a cercetărilor. Odata cu înmulțirea numărului de lucrări, asistăm și la dezvoltarea concepțiilor, a punctelor de vedere adoptate și promovate. Studiile introduc termenii de leader, leadership sau headship, primul făcȃnd referire persoana conducătorului, iar ultimii la însăși activitatea de conducere.
Definițiile conducerii variază în funcție de accentul pus pe abilitățile conducătorului, trasăturile de personalitate, relațiilevitate sau comunitate și care să aibă un sens determinat de propriile sale valori (Plano J.C., Riggs R.E., Robin H.S., 1993. p. 40-41).
“Aspirațiile, valorile și chiar supraviețuirea societății în țările dezvoltate vor ajunge să depindă de realizările, competențele, seriozitatea și de valoarea conducătorilor”(Duker, 1973, p.17).
Printre cele mai specifice forme de activitate umană se numără conducerea. După Zlate (2004, p.17), conducerea a apărut în 3 ipostaze: ca artă, ca știință și ca practică.
Primele studii psihologice asupra conducerii și, mai ales, a conducătorilor, au fost efectuate în 1904 de către L.M. Terman. Apoi, într-un interval destul de îndelungat(1904-1927), apar studii disparate, consacrate uneia sau alteia dintre problemele presupuse de conducere. Ȋncepȃnd însă cu anul 1927, asistăm la o extindere a cercetărilor. Odata cu înmulțirea numărului de lucrări, asistăm și la dezvoltarea concepțiilor, a punctelor de vedere adoptate și promovate. Studiile introduc termenii de leader, leadership sau headship, primul făcȃnd referire persoana conducătorului, iar ultimii la însăși activitatea de conducere.
Definițiile conducerii variază în funcție de accentul pus pe abilitățile conducătorului, trasăturile de personalitate, relațiile de influență, orientarea cognitivă versus orientarea emotională, orientarea individuală versus orientarea de grup, accentul pus pe Ego versus accentul pus pe interesele colective. De asemenea, definițiile variază prin modul în care sunt, după natura lor, descriptive sau normative și prin accentul relativ pus pe stilurile comportamentale(Den Hartog, Looperman, 2001, p. 166).
Psihologia organizatională lărgește sfera noțiunii de conducere, integrȃnd totodata în conținutul ei elemente foarte diverse. Cel care a intuit cel mai bine accepțiunea psihoorganizationala a conducerii a fost Douglas McGregor. El consideră conducerea ca fiind o formă dinamică de comportament care implică intrarea în acțiune a patru variabile de bază: trăsăturile liderului, atitudinile, nevoile și alte caracteristici personale ale subordonaților, natura organizației, scopul, structura, sarcinile pe care organizația le realizează, mediul social, economic și politic.
Prin urmare, conducerea este nu doar un simplu comportament individual al liderului, ci mai degrabă este un complex de relații între variabile diferite ca natură și structură- obiective și subiective, psihoindividuale, dar și psihosociale și psihoorganizaționale.
Conducătorul. Stilul de conducere.
Astăzi, conducătorul, indiferent că vorbim la nivel individual sau colectiv, a ajuns la un nivel de implicare în realizarea obiectivelor sociale, politice, economice etc. , încat a devenit figura centrală, activitatea sa fiind vast analizată și teoretizată, atȃt în plan social, cȃt și în plan psihologic.
Zlate definește în volumul II din Tratatul de psihologie organizațional-managerială stilul de conducere dintr-o perspectivă psihosocială. Autorul afirmă că stilul de conducere este “modul concret de jucare a unui rol, deci de transpunere efectivă în plan comportamental a exigențelor ce derivă din statutul de conducător.(Zlate, 2007, p. 169). Prin urmare, este vorba de anumite exigențe ce pot fi transpuse în maniere diferite, deci prin stiluri comportamentale diverse sau exigențe de statut diferite pot fi transpuse în practică într-o manieră relativ asemanatoare, aceasta datorită, pe de-o parte, trăsăturilor de personalitate ce diferă de la un individ la altul sau sunt asemănătoare, iar pe de altă parte, datorită altor numeroși factori diferiți sau asemănători care influențează stilul(vremea, contextul social-istoric, stadiul de dezvoltare a grupului). Prin urmare, latura atitudinal-motivatională si cea comportamentală se regăsesc reunite în stilul de conducere, care capată valențe deosebite de îndată ce este interpretat la nivel situațional.
Ȋn psihologie, s-a considerat necesară studierea îndeaproape a stilurilor de conducere, nevoie derivată în primul rȃnd din efectele deosebit de relevante pe care practicarea lui le poate avea atȃt asupra climatului psihologic, socioafectiv, relațional, cȃt și asupra productivității muncii. Zlate afirma în același Tratat de psihologie organizational-managerială că” un conducător care nu știe să primească, să zȃmbească, să strȃngă mȃna, să asculte doleanțele oamenilor, să li se adreseze, să ii încurajeze, care are atitudini superficiale sau brutale față de problemele ridicate poate traumatizeze, poate produce decepții, poate da naștere la răspȃndirea unor comentarii nefavorabile la adresa întregii conduceri, plantează neincrederea, incintă resentimentele membrilor grupurilor și organizatiei, toate acestea putȃnd afecta negativ planul relațional, moralul organizației, precum și planul productiv”.(Zlate, 2007, p. 170). Pe de altă parte, necesitatea studierii stilului de conducere derivă din faptul că el are o mare capacitate de a se difuza în rȃndul membrilor grupului, este “molipsitor” pentru întreaga organizație.
În literatura de specialitate, numărul tipologiilor stilurilor de conducere este de-a dreptul impresionant. Majoritatea autorilor care s-au ocupat cu studiul stilurilor de conducere au construit propriile lor clasificări.
După Kurt Lewin și colaboratorii săi, Lippit și White, încă din 1939 activitățile desfășurate de un conducător în cadrul grupului au fost clasificate după cum urmează: autoritar, democratic și laissez-faire, referindu-se la cine ia decizia, cum este luată decizia (decizia poate fi luată de un conducător singur, de conducător împreună cu membrii grupului sau de grup, la voia întâmplării, fără nicio asistență din partea conducătorului) (Zlate, 2004, p.172-173).
Dezacordurile dintre rezultatele cercetărilor personalităților liderilor pot rezulta din faptul că în roluri asemănătoare, stilul decizional al liderilor este diferit.
Există două genuri de „tipologie” a liderilor:
– tipologii funcționale, care se referă la progresele înregistrate ale grupului;
– tipologii caracteriale, care se referă la maniera în care conducătorul obține adeziunea grupului.
Modul de acțiune al liderului este rezultatul complex al aptitudinilor, calităților și motivărilor sale personale.
În același timp, în stilul de conducere se regăsesc unele aptitudini ale individului, de regulă însă, nu cele operațional-executive, ci acelea pe care noi le numim psihosociale, aptitudini formate, dobândite în decursul vieții individului. De asemenea, în stilul de conducere intervin, de cele mai multe ori, trăsăturile caracteriale de origine socială.
Putem concluziona că definirea cea mai productivă a stilului de conducere se poate face din perspectivă psihosocială, definind astfel stilul de conducere ca pe un mod concret de a juca un rol, deci de transpunere efectivă a exigențelor ce derivă din statutul de conducător în planul comportamental. (Zlate, 2004, p. 97)
Herseni (1969) propune următoarea tipologie de conducători:
– lideri valoroși, cu orientare bună în raport cu sarcinile lor, capabili, cultivați, bine intenționți și cu stil de conducere pozitiv (comunicativi, calmi, generoși, înțelegători, agreabili în relațiile cu ceilalți);
– lideri valoroși, dar lipsiți de stil, caz în care se ajunge la situații dramatice deoarece sunt respinși de către subordonați, între ei și subordonați se crează permanent conflicte;
– lideri mediocri sau incapabili, dar cu stil (binevoitori, politicoși, toleranți), care sunt aceptați și apărați de subordonați;
– lideri mediocri sau incapabili și lipsiți de stil – situația cea mai nefericită – respinși total de subordonați. (Herseni, 1969, p. 122-127).
Lideri politici
Definiție
Prin lider politic se înțelege, de regula, individul cu potențialul de influență și autoritate cel mai ridicat și, implicit, cu gradul de preferință și dezirabilitate cel mai înalt din cadrul organizației/comunității de interese politice. Spre el tind sau cu el se identifică sau se asociază cei mai mulți membri ai colectivității în cauza, pentru că abilitățile și calitățile sale manageriale, psihologice, morale asigură conducerea acesteia spre performanță, integrare si stabilitate. Adevăratul lider își demonstrează autoritatea și influența fără a apela la constrângere, control excesiv, manipulare, îndoctrinare. Recunoașterea puterii sale, de către cei pe care îi conduce, depinde, într-o masură mai mare sau mai mică, de unele cerințe, trăsături și principii asupra cărora ne propunem să ne oprim, pe scurt, în cele ce urmează.
Calitățile liderilor politici
În psihologie, subiectul liderului politic a fost intens dezbătut de-a lungul ultimelor decenii. S-a încercat o conturare cât mai detaliată a unui profil ideal al liderului politic. În literatura de specialitate, regăsim o varietate de teorii si descrieri specifice. Milca(2007) afirmă că cele mai importante caracteristici ale unui lider politic trebuie sa facă referire la următoarele categorii:
Psihologice;
Psihosociale;
Morale.
Printre factorii personali ai conducătorilor (Stogdill, 1973, p.72-82), cel mai des mentionati sunt:
vârsta cronologică;
caracteristici fizice;
caracteristici socioeconomice;
caracteristici intelectuale (inteligență);
caracteristici ale temperamentului;
caracteristici ale comportamentului social.
Este necesar să se menționeze că, pe lângă inteligență, trebuie amintite competențe și cunoștințe particulare, capacitatea decizională, creativitatea, intuiția, originalitatea.
In privința sferei temperamentului, trebuie să amintim: introversie, extraversie, adaptabilitate, autocontrol, încrederea în sine, puterea și integritatea convingerilor.
Caracteristicile specifice comportamentului social sunt: inițiativa, îndemnul la acțiune imediată, participarea, perseverența, ambiția, responsabilitatea, dominarea, cooperarea, sociabilitatea, diplomația, tactul, prestigiul și popularitatea.
Glad (1973) și Barber (1972) au evidențiat într-o manieră originală pattern-uri care indică modele caracteriale ale președinților:
1. Modelul formal și ierarhic – se caracterizează printr-un interes crescut față de problemele ordinii. Reprezentantul acestui model este Eisenhower, care nu acceptă să fie deranjat, detestă discuțiile și mai ales conflictele. Manifestă o tendință de izolare.
2. Modelul competitiv – reprezentat de Roosevelt care își manifestă dorința de a obține informații, fapt ce a determinat să încurajeze concurența dintre colaboratorii săi, rezultând rivalitatea.
3. Modelul colegial – se caracterizează prin existența unui colectiv unit, fidel și restrâns. Reprezentantul acestui model este președintele J.F. Kennedy. Anturajul nu dezvoltă rivalități, ci conflicte personale.
1.3.3. Trăsăturile caracteristice ale liderilor politici
Cercetările efectuate în domeniile politologiei, sociologiei politice, psihosociologiei au pus în evidență o serie de trasaturi ale comportamentului liderului, în măsură să facă din acesta o personalitate politică, care să se implice plenar și eficient în procesul dobândirii și exercitării puterii. Între acestea menționăm:
1.3.3.1. Inteligența liderilor politici
Zlate (2004, p.51) subliniază faptul că “nu atât trăsăturile de personalitate asigură succesul conducerii, cât particularitățile situației”. Și totuși, în ciuda faptului că este prezentat ca fiind unul din conceptele-cheie ale psihologiei, inteligența rămâne destul de greu de definit. În mod clar este considerată o abilitate de a răspunde la mediu, insă aici poate fi vorba de un amalgam de aspecte, cum ar fi capacitatea de a gândi logic, rațional și abstract, capacitatea de a lua decizii corecte și raportate la realitate, promptitudinea deciziilor, abilitatea de a învata și a aplica ceea ce este învățat în situații noi.
Se consideră că inteligența este corelată cu capacitatea de conducere.
Psihologia subliniaza și examinarea proceselor implicate in inteligență. Aici este vorba despre viteza de procesare, strategiile folosite în rezolvarea de diverse probleme, modalitatea de reprezentare internă a informației primite și prelucrate.
Trăsăturile de conducator ce se dovedesc eficiente în politică au o serie de cerințe: consacrarea evidentă spre idealuri înalte, loialitatea față de partidul politic și colegii de partid, o bună memorie, simțul umorului, energie, charismă, capacitatea de a fi imparțial în dispute, abilități de negociere. Eficiența unei conduceri politice depinde de însușirile personale ale conducătorului, de condițiile ambientale generale din jurul conducătorului. Se spune că un conducator are charismă dacă aptitudinile și calitățile sale personale îi aduc un sprijin larg, popular și emoțional în calitatea sa de lider.Conceptul de conducere este strâns legat de cel de autoritate, putere, influență.
Conducerea este de o importanță deosebită într-o democrație pluralistă, unde coalițiile de grupuri divergente trebuie să fie organizate sau dispuse în majorități temporale, astfel încât să poată fi întreprinse inițiative politice.
În conceptia lui D. Misin (studiul "Inteligenta politica si politicomul"), inteligența politică a liderului se materializează în: dovedirea competenței necesare pentru îndeplinirea în condiții de eficiență a sarcinilor asumate/încredintate; recunoașterea și respectarea competenței celorlalti în exercitiul actului politic; acceptarea retragerii, la momentul oportun, din poziția de frunte pe care o detine pentru a lasa locul celor mai tineri; refuzul de a transforma pozitia de lider într-o sursa de privilegii; responsabilitatea morală pentru faptele și acțiunile întreprinse, față de cei care l-au ales, dar și față de propria constiință; încrederea în valorile naționale si efortul în vederea afirmarii lor pe plan internațional.
De menționat este totuși că liderii politici de succes nu trebuie să aiba doar un coeficient de inteligență (IQ) ridicat și performanțe școlare deosebite, ci și un coeficient ridicat de inteligență emoțională (IE), care presupune autocunoaștere emoțională(conștientizarea și stapânirea propriilor emoții). Conform lui Anthony Giddens, utilizarea adecvată de către lider a limbajului emoțional are un mare efect de motivare asupra celor pe care îi conduce, ca urmare a mai bunei înțelegeri a concepțiilor și atitudinilor lor. Inteligența emoționala (la D. Goleman) sau interpersonală (la Gardner) nu este ereditară, mostenită, ci se cultivă prin educatie.
1.3.3.2. Autoritatea și charisma liderilor politici
Autoritatea conducătorului este, de fapt, influența acestuia ce provine din acceptarea voluntară din partea altora a dreptului respectivului conducător de a emite reguli sau imperative, așteptând în schimb ascultare și supunere. Autoritatea este caracterizată prin influența bazată pe legitimitate. Autoritatea este totodată voluntară în manifestare ceea ce înseamnă că o persoană se supune în mod voit deoarece consideră că acțiunea ce intenționează să o facă este justă sau adecvată. Max Weber precizează care sunt sursele de autoritate intr-un sistem politic, iar pe lângă tradiție și lege pune accentul pe calitățile charismatice ale conducătorilor (Milca, 2007).
Charisma are un rol ce nu poate fi ignorat în viata și destinul conducătorului politic, în activitatea sa orientată spre obtinerea și exercitarea puterii. Ea induce acceptarea neconditionată a acestuia, identificarea cu el, coincidența convingerilor adepților cu cele ale sale, implicarea emoționala în misiunea grupului. Focalizarea interesului mulțimii asupra liderului genereaza fidelitate, speranță, fascinație. Charisma unui lider constă în: prestigiul personal aureolat de credința într-un ideal, intuiție (percepția directă și spontană a elementelor concrete ale realității politice), inspirație, imaginație, capacitate de persuasiune, instinct de dominare, capacitate de adecvare a prezenței scenice.
1.3.3.3. Influența politică a liderilor
Influența politică este capacitatea unui conducător de a afecta comportamentul altora într-o manieră impusă.
Folosirea cu succes a influenței are rolul de a produce o serie de modificări ale atitudinilor, convingerilor, opiniilor precum și ale comportamentelor.
Această capacitate de influență depinde de următorii factori:
– resurse politice;
– tipul și amplitudinea influenței;
– domeniul în care liderii funcționează;
– încercările oponenților de a influența același grup țintă, precum și gradul de comformare la reguli.
O formă de influență caracterizată printr-un grad înalt de constrângere sau obligativitate este coerciția. Uneori, aceasta este pusă în contrast cu autoritatea, deoarece autoritatea reprezintă o influență legitimă, iar coerciția reprezintă o obligare nelegitimă (Milca, 2007).
1.3.3.4. Prestigiul liderilor politici
Prestigiul, considerat aici drept capacitatea liderului politic de a influența și determină comportamentul maselor în directia dorită, conferă acestuia o mare putere, capacitate persuasivă a discursului si relațiilor sale de comunicare cu societatea. Gustave Le Bon supralicita, fără îndoiala, rolul prestigiului atunci când arată că influența conducătorilor politici se "bazează prea puțin pe raționamentele lor și foarte mult pe prestigiul lor. Dacă prestigiul este știrbit, ei nu mai au nicio influență. Mulțimea ramâne supusă prestigiului conducătorului.". Afirmația gânditorului francez surprinde, însa, o dimensiune a realității politice ce nu poate fi ignorată.
1.3.3.5. Legitimitatea liderilor politici
Legitimitatea conducătorului se referă la calitatea de a fi justificat sau acceptat de bunăvoie de subordonați. Legitimitatea reflectă permiterea conducerii și oferă acceptarea atât pentru conducătorul individual, cât și pentru instituțiile politice pe care aceștia le reprezintă. Vorbim, de fapt, de însușirea unor norme de comportament de către cei care se subordonează în mod voluntar. Pe de alta parte, încrederea în subordonați este acea trasatură care conduce spre stabilirea de relații interpersonale bazate pe încredere reciprocă, întrucât încrederea liderului în subordonații săi implică, în mod direct, încrederea acestora în autoritatea și personalitatea sa. Capitalul de încredere câștigat, astfel de lider are efecte benefice în planul inițiativei, angajării sale în rezolvarea sarcinilor încredințate și convingerii cu care le abordează. Fără legitimitate, liderii politici ar fi obligați să recurgă la coerciție pentru a păstra puterea, dar aceasta nu se dovedește a fi suficientă pentru păstrarea stabilității sistemului.
Și totusi, legitimitatea rămâne extem de subiectivă, pentru că indivizii sau grupurile apreciază un sistem politic ca fiind legitim sau nelegitim în măsura în care acest sistem corespunde propriilor valori (Milca, 2007).
1.3.3.6. Altruismul liderilor politici
Altruismul implică sacrificarea intereselor și ambițiilor personale și angajarea plenară a liderului politic în rezolvarea și realizarea intereselor colective și performanței grupului/organizației pe care le reprezintă, dar și stabilirea, în egală masură, de relații interpersonale pozitive cu membrii acestora, destinate scopului în cauza.
1.3.3.7. Loialitatea liderilor politici
Loialitatea reprezintă sinceritatea abordării responsabilităților politice asumate /încredințate, față de superiori, față de sine și față de subalterni. Pentru o reușită deplină în atingerea scopurilor propuse, loialitatea pe care liderul o pretinde subalternilor trebuie completată cu cea manifestată de acesta față de nivele ierarhice inferioare.
1.3.3.8. Flexibilitatea, adaptabilitatea, arta de a negocia a liderilor politici
Acestea sunt tot atâtea mijloace de a realiza o bună comunicare cu cercurile puterii, opoziției politice, cu societatea civilă. Liderul trebuie să se adapteze, să se sincronizeze cu dinamica situațiilor politice concrete, să se manifeste ca o adevarată "personalitate tranzactională" prin stapânirea "artei compromisului" și "manevrarea oamenilor" în sensul atingerii obiectivelor obținerii și exercitării în condiții de eficiență a puterii.
1.3.4 Personalitatea
Personalitatea este rezultanta intersectarii diferitelor componente individuale: trăsături de temperament și caracter, reflexe, nevoi, interese, aptitudini. Toate se conjugă pentru a oferi individului motivațiile în funcție de care acesta acționează.
1.3.4.1 Perspectiva psihosocială
Aceasta are în vedere cunoașterea personalității concrete, așa cum reacționează firesc în sistemul interrelațiilor, pe baza statusurilor și rolurilor îndeplinite.
În această perspectivă, esența personalității o reprezintă ansamblul relațiilor sociale, atât cele macrosociale, aici fiind vorba despre cele economice, politice, juridice, religioase, cât și cele microsociale: familiale, scolare, profesionale, de vecinătate etc.
A.Kardiner vorbește de un nucleu de bază, iar R. Linton de personalități de statut, configurații psihologice comune membrilor dintr-un anume mediu social sau cu un anume statut.
Asadar, perspectiva psihosocială presupune o triplă interpretare a personalității:
situațională – raportarea permanentă a personalității la situația în care se află, pe care o produce, ale cărei influențe le generează, traieste, valorifică, dar le și suportă; considerarea respectivei personalități ca fiind un produs al împrejurărilor, al situațiilor sociale, dar și o autoritate asupra împrejurărilor capabile de dirijarea și depășirea lor;
relațională – scoaterea personalității politice din granițele și limitele sale proprii și confruntarea cu o altă personalitate, politică sau nu, în vederea observării acomodării în noua postură și intrepretării rezultatelor acestei confruntări;
grupală – raportarea personalității la o psihologie de grup nu doar ca la simplu context, ci ca instrument de formare a personalitatii, la obiectivele și activitățile comune ale grupului (Milca, 2007).
În urma unei analize succinte a multiplelor teorii ale personalității, se poate aduce în discuție o concluzie formulată de care Montmolin cu privire la acestea. El arată că ideile care apar cel mai frecvent în cadrul diverselor teorii asupra personalității sunt:
Ideea de totalitate, personalitatea fiind privită de majoritatea autorilor ca un ansamblu de trăsături, ca un agregat, ca un sistem de procese si funcții psihice.
Ideea de individualitate, care se referă la caracterul unic, original al personalității, pe baza căruia putem diferenția un individ de altul.
Ideea de concret, în sensul că o cunoaștere a personalității ne permite o predicție cu privire la ceea ce va face in mod concret un individ într-o anumită situație.
Ideea de unitate, personalitatea presupunând organizare, caracter sistemic.
Ideea de stabilitate, trăsăturile de personalitate reprezentând constante ale comportamentului.
1.3.4.2. Tipuri de personalități implicate în politică
Există mai multe tipologii și clasificări ale personalităților implicate in politică. După Milca (2007, p.68) tipurile de personalitate normală considerate reprezentative in acest domeniu sunt:
1. Tipul pasionat. Nota distinctă ce l-ar caracteriza constă în implicarea sa (maxima, am putea spune), având drept scop atingerea unor performanțe notabile în activitățile pe care le desfășară. În mediul politic, asemenea lideri pasionați întâlnim mai rar, întrucât nu credem că ei se pot manifesta în așa fel încât să-și neglijeze sau chiar să renunțe la propriile interese, dedicându-se întrutotul intereselor obștii.
2. Tipul „avangardist” sau “mobilizatorul” deține acea capacitate de a stimula, coaliza și direcționa acțiunile celor din jur, în vederea realizării unor scopuri immediate sau de perspectivă.
3. Tipul “diagnosticianului” și “analistul”.Dacă primul acționează rapid și exact, având capacitatea de a decela avantajele și dezavantajele acțiunilor înteprinse, celui de-al doilea îi este caracteristică capacitatea de a elabora critici asupra fazelor activitășilor la care ia parte un asemenea tip și de a surprinde detaliile unor asemenea acțiuni și activități.
4. Tipul “nonconformistului”. Reprezintă un model care, prin însușirile sale de peronalitate, ar fi recomandabile doar pațial, întrucât nu depune un efort constant, manifestându-se uneori evaziv și superficial. Este mobil și interesat de nou, preocupat mai mult însă de interesele sale personale și nu de cele collective, ceea ce îl face în mare măsură să devină containdicat pentru asemenea profesie.
5. Tipul “cerebral” (“conceptualul” sau”gânditorul”). Caută să găsească soluții la problemele survenite pe parcursul desfășurării acțiunilor întreprinse, prin descifrarea legilor și normelor aferente domeniului în care e angajat.
După Jude (2003, p. 95-97) există și alte tipologii ale personalității liderilor, a celor care conduc în general și care sunt recomandate și corespund totodată și conducătorilor politici, întrucât prezintă un grad de semnificație și importanță pentru profesia politică:
1. Guru (le gouru) – se caracterizează printr-o personalitate de conducător cu multă influență în rândul subalterilor, care se bazează mai mult pe calitățile sale carismatice și nu neapărat pe autoritatea delegată și legitimă. Caracteristicile acestui tip de conducător sunt: seducția, sugestia, persuasiunea, personalizarea funcției, coroborate cu fuziunea membrilor și a sa personal cu instituția. Acest model se caracterizează prin centralizare excesivă a conducerii, ccea ce duce la generarea unor tensiuni și atitudini discriminatorii față de unii membrii ai organizației;
2. Terapeutul – se caracterizează prin dominanta paternalistă și tendința de a nu se implica în rezolvarea problemelor, conducând mai mult prin indicații decât prin implicare și responsabilitate. Ceea ce îi conferă o notă de superioritate în actul conducerii este delegarea de responsabilități și adoptarea deciziilor în comun, abordând actul conducerii dintr-o perspectivă mai democratică și mai participativă decât modelul anterioir. Cel ce se încadrează în acest model e un bun psiholog și nu numai un conducător ce-și exercită rolul prin funcția și statusul deținut. Acest model influențează pozitiv climatul fiind generator de atitudini umaniste, sportive, de natură morală și affective. Acest tip de personalitate se recomandă organizațiilor și activităților politice de conducere;
3. Militantul – este acel conducător politic activ, eficient ce se zbate pentru interesele colectivității pe care o reprezintă, fiind un bun profesionist, dispunând de capacități și aptitudini manageriale. Este pragmatic, este omul acțiunii eficiente, deci adoptă actul conducerii de pe pozițiile pragmatismului, predominantă fiind orientarea spre acțiuni și sarcini și nu pe relații și oameni;
4. Le plumitif – este portretul conducătorului politic carecombină calitățile și capacitățile de ordin mamagerial cu cele ale tipului și stilului bazat pe autoritate excesiză, norma și legea fiind motivația și justificarea acestuia în luarea unei decizii și a responsabilității decizionale. Este acel tip de conducător care lucrează exclusiv în spiritul legii, cu acoperire, și care produce un climat glacial, “fără suflet”, lipsindu-i căldura firească, promovând mai mult relațiile și structurile formale decât pe cele informale. Acest tip de model se caracterizează prin rigiditate și prin centralizare în actul conducerii, coroborate cu un anume conservatorism și lipsa de imaginație managerială. El este recomandabil în acele colectivități, grupuri sau organizații politice în care se impune în actul conducerii un stil autoritar, o “mână de fier”, în vederea diminuării tendințelor anarhice pe fondul unui liberalism exacerbate și a unei democrații excessive;
5. Expertul în eficiență – este acel tip care se caracterizează printr-un stil de conducere autoritar și care pune un accent mai mare pe sarcină, obicective și eficiență, și nu pe satisfacțiile unipersonale, chiar dacă predominante sunt stimulentele materiale în rapot cu cele mrale;
6. Mecanicul social – acest tip de conducere se diferențiază de cel anterior prin faptul că-și fundamentează activitatea de conducere pe promovarea și stimularea motivației în elemente de ordin afectiv și moral, fiind un stil de conducere care pune accent pe comunicare și pe relațiile interpersonale, informale, ceea ce se poate constitui într-un factor favorabil unui climat deschis, destins și eficient, adică generator de performanțe în ceea ce se întreprinde;
7. Clinicianul – este acel model ce caracterizează conducătorii care își cunosc foarte bine subalternii din punct de vedere psihologic, recurgând mai mult la dimensiunea afectivă, decât la cea reațională, la ceea ce eate individual, adică potențialitatea sa și numai exclusiv la rezultatele acestuia;
8. Producătorul – este acel tip de conducător pe care îl caracterizează dorința de a obține rezultate imediate, fiind asemănător modelului “Expertul în eficiență”, dar și a “mecanicului” organizațional. Calitățile sale de bază sunt capacitatea de acțiune și implicare dublată de acea disponibilitate care ii permite sa realizeze acțiuni concrete, fiind prin excelență un tip pragmatic. Orientat spre sarcină și obiective și mai puțin pe climatul relațional si comunicațional, generează uneori o atmosferă care se caracterizează prin rigiditate și rezistență la nou;
9. Întreprinzătorul – acest tip de conducător se caracterizează prin dinamism, principalele calități fiind imaginația, creativitatea, perseverența, îndrăzneala, temeritatea în demararea unor acțiuni riscante, ceea ce îi lipsește modelului anterior. Acest model generează un climat deschis, democratic, consultative și participativ, întrucât antrenează în mai mare măsură subalternii în acțiunile întreprinse. Modelul este productiv, eficient și se recomandă în activitățile politice, de conducere în special;
10. Integratorul – este modelul cel mai eficient, întrucât prin stilul și metodele sale de conducere realizează integrarea membrilor, și implicit, o coeziune ridicată a grupului sau colectivității respective, dispunând de o capacitate de mobilizare si motivare ridicate, de sociabilitate si empatie, ceea ce-l face recomandat în actul conducerii, în general, și al celei politice, în special.
1.3.5. Caracterul
Trăsăturile definitorii ale unui lider – spun mulți autori de studii în domeniu – sunt, în primul rând, viziunea și inspirația. Adică puterea de a vedea în viitor, de a intui mersul societății, nevoia publică și schimbarea.
Pe baza viziunii, liderul stabilește obiectivul strategic, calea și mijloacele de atingere a acestuia.Un lider trebuie să aibă inspirație și trebuie să inspire. Atât prin cuvânt, cât și prin faptă, liderul este cel care seamănă energie și motivare în sufletele colaboratorilor săi.
Prin inspirație, liderul găsește soluții la situația de criză și blocaj al organizației pe care o conduce. Pe podiumul calităților, pe locul trei, specialiștii plasează abilitatea liderului de a-și face echipă. Adică, de a transforma un grup de indivizi în cel mai eficient mijloc de acțiune.
În alte lucrări, pe primul loc este plasat caracterul liderului. Adică trăsătura umană esențială care generează exemplul personal și care, alături de viziune și de inspirație, țin de spirit și de inimă. Caracterul și exemplul personal au rolul de magnet și catalizator pentru o echipă performantă, dar și pentru acceptarea liderului de către restul echipei.
1.3.5.1. Reacțiile emoționale ale liderilor politici
Potrivit lui Warren Bennis, un lider are nevoie de cinci abilități cheie:
„Abilitatea de a-i accepta pe oameni așa cum sunt, nu așa cum ți-ar plăcea să fie.” Înainte de a judeca și condamna pe cineva, încearcă să te pui în locul lui și să vezi realitatea din acel unghi.
„Capacitatea de a aborda relațiile cu ceilalți și problemele în termenii prezentului mai degrabă decât ai trecutului.” Evident, este util să ții cont de lecțiile trecutului și chiar și de trecutul unui om, însă e necesar să rămâi în prezent și îndreptat cu fața către viitor.
„Abilitatea de a-i trata pe cei care îți sunt apropiați cu aceeași atenție politicoasă cu care-i tratezi pe străini și cunoștințele întâmplătoare.” Un lider trebuie să se controleze periodic pentru a vedea dacă suferă de „sindromul surzeniei față de cei dragi” (eu), boală comportamentală nocivă, care te poate face să pierzi ce e cu adevărat important în viața ta.
„Abilitatea de a avea încredere în ceilalți, chiar dacă riscul pare a fi mare.”
„Abilitatea de a acționa fără o constantă aprobare sau recunoaștere din partea celorlalți.”
În legătură cu emotivitatea, cercetările realizate de Eysenck (1950-1967), Fraisse (1963), Cattell (1956), Povlov (1955), Berger (1967) aduc argumente atât teoretice cât și experimentale care justifică existența acestui factor. Aceste cercetări relevă o serie de concluzii care arată că în cazul subiecților emotivi, ținând seama de constituția lor sau de experiența anterioară, se realizează o puternică mobilizare a energiei, extrem de dificil de controlat și care frecvent duce la reacții emoționale, în timp ce subienții non-emotivi sau cu o emotivitate scăzută au răspunsuri adaptative.
În cazul liderilor emotivi, s-a constatat manifestarea unei tendințe accentuate de a reacționa rapid după un interval post-eroare scurt, dar numărul de decizii greșite este crescut în mod semnificativ. Acest tip de lideri manifestă o reactivitate crescută prin reacții impulsive, sunt neechilibrați și manifestă un comportament dezorganizat.
Liderii non-emotivi iau, în general, mai multe decizii corecte decât liderii emotivi, la care ponderea erorilor de calitate a deciziilor și de reacție este mult mai mare. Trebuie precizat faptul că emotivitatea nu afectează viteza deciziei, ci calitatea acesteia.
Liderii non-emotivi nu grăbesc procesul decizional, ceea ce influențează autocontrolul.
1.3.5.2. Tipuri de caractere ale liderilor politici
Există 8 tipuri ce rezultă din tipologia caracterială a lui Heymans:
– nervosul; Emotiv – nonActiv – Primar (EnAP);
– sentimentalul; Emotiv – nonActiv – Secundar (EnAS);
– colericul; Emotiv – Activ – Primar (EAP);
– pasionatul; Emotiv – Activ – Secundar (EAS);
– sanguinicul; nonEmotiv – Activ – Primar (nEAP);
– flegmaticul; nonEmotiv – Activ – Secundar (aEAS);
– amorful; nonEmotiv – nonActiv – Primar (nEnAP);
– apaticul; nonEmotin – nonActiv – Secundar (nEnAS).
Nervosul este acel lider care are o dispoziție variabilă. Vrea să uimescă și să atragă atenția asupra lui. Nu menține obiectivitatea, simte nevoia să cosmetizeze realitatea, apelând la minciună și ficțiune. Are preferință pentru ceea ce este negativ și are nevoie de excitanți pentru a termina activitățile. Valoarea dominantă este distracția.
Sentimentalul este un lider ambițios care râmâne de multe ori în stadiul aspirațiilor fiind meditativ, introvert și schizotimic. Este timid, melancolic, vulnerabil și intră mai greu în relație cu ceilalți. Valoarea dominantă este intimitatea.
Colericul este acel lider generos, cordial, plin de vitalitate și exuberanță. Optimist și bine dispus, îi lipsește adesea gustul și măsura. Desfășoară activități intense și ardente, dar de cele mai multe ori multiple. Este dotat cu aptitudini oratorice, plin de impetuozitate, antrenează și mobilizează oamenii. Valoarea dominantă este acțiunea.
Pasionatul este acel lider ambițios cu dorința de a se realiza. Își centrează activitatea către un singur scop. Este dominator, dar în același timp, capabil să-și stăpânească și folosească violența. Iubește societatea, este serviabil șii cinstit. Valoarea dominantă este munca de realizat.
Sanguinicul este acel lider extravertit care știe să facă observații exacte dând dovada unui remarcabil simț practic. Știe să mânuiască oamenii fiind un diplomat abil. Liberal și tolerant în politică, nu prea respectă marile sisteme punând bază mai mult pe experiență. Valoarea dominantă este succesul social.
Flegmaticul este acel lider adept al obișnuinței, care respectă principiile, este punctual, obiectiv, demn de încredere, ponderat. Liniar în dispoziție, în general impasibil, este răbdător, tenace și lipsit de orice afectare. E caracterizat de un profund simț civic, în care moralitatea dictează. Valoarea dominantă este legea.
Amorful este acel lider conciliant, tolerant prin indiferență, face adesea dovada unei încăpățânări pasive foarte tenace. Deseori este neglijent, înclinat către comoditate, chiar lene, lipsindu-i complet punctualitatea. Este indiferent la trecut și cu atât mai mult la viitor. Valoarea dominantă este plăcerea.
Apaticul este acel lider închis, secretos, întors către propria persoană, dar fără o viață interioară intensă. Dependent de obiceiuri este foarte conservator. Este dușmănos, vorbește puțin și îi place singurătatea. Valoarea dominantă este liniștea (Milca, 2007).
Personalitatea politică
Personalitatea reprezintă totalitatea valorilor, scopurilor, trăirilor și efectelor pe care le provoacă în ansamblu, atât fizicul, cât și intelectualul. Personalitatea face parte din conștient, alăturându-se curentului de existențialism, în cadrul căruia ființa umană învață și face concluzii în urma experienței personale, adică o experiență calitativă.
Prin abordarea problematicii conducătorilor sau a personalității în politică, trebuie să facem referire la calitățile determinate genetic sau dobândite.
Conceptul de personalitate politică presupune o serie de trăsături și însușiri distincte care trebuie valorizate în această profesie. Caracterul normal, armonica personalității politice depinde atât de factori endogeni(specifici persoanei în cauză), cât și de factori exogeni (socioculturali) – ceea ce înseamnă că personalitatea normală este o structură dinamică ce se reorganizează și se redefinește continuu, in ritm dinamic si raportat la exterior. Au fost astfel constituite diferite modele de personalitate care se bazează pe relația grup-individ.
Kardiner susține că fiecare grup social are o structură de comportament specifică (personalitatea de bază), ea fiind acea configurație psihologică specifică și proprie membrilor grupului și reprezintă, de fapt, media personalității indivizilor acelui grup (apud Allport, 1981).
Pentru a putea fi lider, personalitatea unui individ trebuie, în mod obligatoriu, să depășească media grupului, acel tip de personalitate de bază, chiar dacă ea exprimă și reprezintă expresia unei normalități la nivelul grupului.
Vorbind despre personalitatea normală, trăsăturile personalității politice vizează: sociabilitatea, capacitatea de comunicare, echilibrul afectiv, conștiinciozitatea, creativitatea și mai ales farmecul personal – charisma, care în politică este o calitate absolut necesară (Nirestean și Ardelean, 2001). Pentru un conducător politic, deosebit de important este ceea ce numea Szondy ”operotropism” – adică înclinația persoanei spre o anumită ocupație – carieră profesională, calitate care se constitue intr-o sursă generatoare de armonie și echilibru atât pentru individ, cât și pentru colectivitate. De asemenea, acestei însușiri pozitive se adaugă controlul emoțional ridicat, altruismul și alte capacități de ordin intelectual precum inteligența. Trebuie subliniate atributele de ordin moral-volitiv, cum ar fi rezistența la efort, la stres, capacitatea de a depăși situațiile limită, spiritul de inițiativă, flexibilitatea în gândire și atitudine, spiritul de răspundere și de responsabilitate, capacitatea de a influența, dar și cea de a înțelege, empatia și adaptabilitatea la situații noi. (Milca, 2007).
Personalități dizarmonice
Conform DSM IV, personalitatile dizarmonice sunt urmatoarele:
1. Personalitatea Paranoidă – neîncredere si suspiciozitate pervasivă față de alții, astfel că intențiile acestora sunt interpretate ca răuvoitoare, începând precoce în perioada adultă și prezente într-o varietate de contexte.
Această tipologie este însoțită de: grandoare, persecuție, egoism, individualism, conducând spre un stil de conducere autoritar, dur. Dintre aceștia provin “marile” personalități politice sunt racolați conducătorii și liderii de toate categoriile pretinși apărători ai dreptății sociale și ai schimbărilor sociale și politice. Fanatismul acestora îi îndreaptă spre totalitarism, dictatură.
2. Personalitatea schizotipală – un pattern pervasiv de deficite sociale si interpersonale manifestat prin disconfort acut în relații și reducerea capacității de a stabili relații intime, precum și prin distorsiuni cognitive și de percepție, si excentricități de comportament, începând precoce în perioada adultă si prezent într-o varietate de contexte.
3. Personalitatea Schizoidă – un pattern pervasiv de detașare de relațiile sociale și o gamă restrânsă de exprimare a emoțiilor în situații interpersonale, începând precoce în perioada adultă și prezente într-o varietate de contexte.
4. Personalitatea antisocială – există un pattern pervasiv de desconsiderare și violare a drepturilor altora. Ocupă poziția celui care victimizează, uneori ajungând ea însăși victimă în unele situații. Acest psihotip ignoră dorințele, sentimentele și drepturile celorlalți vizând prin orice mijloace plăcerile și profitul personal. Din păcate, acești indivizi se regăsesc tot mai mult în cadrul unor grupuri politice (organizații, partide, instituții ale puterii etc.) și nu puțini dintre ei deținând și calitatea de lider, prmovând interese personale și/sau de grup. Ca tactică de influență și manifestare a autorității, aceste personalități apelează la minciună, manipulare sau amenințare, care poate fi nu numai verbală. În caz de nereușită în acțiunile sale devine irascibil și impulsiv. Deciziile sunt instantanee sau foarte puțin elaborate, fără să țină seama de reacția celorlalți sau de consecințe, ceea ce îl face contraindicat pentru politica (Peck, 2003).
5. Personalitatea borderline – un pattern pervasiv de instabilitate a relațiilor interpersonale, imaginii de sine si afectelor, si impulsivitate marcată, începând precoce în perioada adultă și prezent într-o varietate de contexte. Acest psihotip este un model instabil în relațiile interpersonale, dar care se răsfrânge și asupra imaginii de sine și a afectivității. Personalitatea de acest tip este considerată ca aparținând unor persoane persoane cu tulburări psihotice și evident a unor persoane psihopate și, ca atare, orice tendință de “acceptare și toleranță” este contraindicată, întrucât istoria a demonstrate pe deplin efectele emergente ale unor asemenea personalități, mai bine zis a unor psihopați care au condus sau conduc lumea.
Acești așa-ziși “conducători” fac eforturi disperate de evitare a unui abandon real sau imaginar în relațiile cu cei din jur, alternând de la idealizarea extremă a acestora până la devalorizarea lor absolută. Teama de abandon este legată de faptul că ei nu doresc să fie percepuți ca persoane negative de cei din jur și, de asemnea, de faptul că nu tolerează singurătatea. Au un comportament impulsiv și, totodată, sunt satisfăcuți de acțiunile riscante ce implică decizii cu coeficint mare de risc, de cele mai multe ori cu impact negativ. Atât în viața profesională, cât și în cea politică, personalitățile de acest tip pot renunța ușor la continuarea unei activități, chiar dacă scopul inițial nu a fost atins, iar in sistemul relațiilor interpersonale distrug ceea ce au cultivat până la un moment dat. Ei se manifestă impulsive și primejdios în luarea deciziilor, traseul lor profesional sau politic fiind ori un zig-zag, ori o linie întreruptă.
6. Personalitatea histrionică – un pattern pervasiv de emotionalitate excesivă si de căutare a atenției, începând precoce în perioada adultă si prezent într-o varietate de contexte, reprezentată în politică de foarte multe personalități.
7. Personalitatea narcisistică – un pattern pervasiv de grandoare (în fantezie si comportament), necesitatea de admirație si lipsa de empatie, începând precoce în perioada adultă și prezent într-o varietate de contexte
8. Personalitatea evitantă – un pattern pervasiv de inhibiție socială, sentimente de insuficiență și hipersensibilitate la evaluare negativă, începând precoce în perioada adultă și prezent într-o varietate de contexte. Se caracterizează printr-o participare deficitară în care se stabilește și menține comunicarea și relațiile cu alți indivizi, atribuindu-le acestora o posibilă respingere, critică sau dezaprobare. Fobia socială, caracterizată prin teama de a vorbi în public, prin insuficiența stimei de sine, neîncrederea în propriile posibilități și printr-un acut sentiment de inferioritate. Sunt mai greu adaptabili și toleranți la șocul schimbării, ceea ce îi face contraindicați pentru cariera politică, plină de imprevizibili, eșec și incertitudine.
9. Personalitatea dependentă – o necesitate excesivă și pervasivă de a fi tutelat, care duce la un comportament submisiv și adeziv și la frica de separare, și care începe precoce în perioada adultă și este prezent întro varietate de contexte. Cei care se situează în această categorie au dificultăți mari în deciziile cotidiene, așteptând în permanență sfaturi sau aprobări de la cei din jur. Se autopercep ca nefiind capabili să își ducă viața fără ajutorul celorlalți, deoarece astfel de situații le consideră ca generatoare de dezaprobare și pierderea suportului social. Datorită faptului că prezintă mari dificultăți în luarea deciziilor cotidiene și cu atât mai mult în cele politice, așteptând mai mult intervenția și ajutorul, asemenea indivizi sunt contraindicați pentru orice muncă ce implică risc și incertitudine în luarea deciziei, implicit în cariera politica.
10. Personalitatea obsesiv-compulsivă – un pattern pervasiv de preocupare pentru ordine, perfecționism și control mental și interpersonal în detrimentul flexibilității, deschiderii și eficienței, începând precoce în perioada adultă și prezent într-o varietate de contexte. Trăsătura esențială a acestei tulburări de personalitate este reprezentată de așa-numitele gânduri/idei obsesive sau de acte compulsive recurente. Indivizii marcați de aceste obsesii sunt scrupuloși în acțiunile lor de teama greșelii, verifică prin repetiție ceea ce fac, iar în timpul acțiunii se risipesc în detalii colaterale, având în perspectivă un nivel de performanță tot mai ridicat, dar cu eficiență imediată scăzută. Nu sunt recomandați pentru cariera politică, atât pentru structura ideatică ce marchează gândirea acestor indivizi, cât și pentru actele compulsiv-obsesionale care el diminuează capacitatea de concentrare și chiar consecvența în planul gândirii și acțiunilor întreprinse. În acelasi timp, ei nu acceptă niciun fel de schimbare și nici nu sunt receptivi la propunerile celorlalți pe care le refuză din start, ceea ce face ca prin rigiditate să creeze unele sentimente de frustrare și neimplicare responsabilă a celorlalți colegi sau subalterni, devenind formali, sobri și preponderant autoritari în stilul de conducere promovat.
OBIECTIVELE CERCETĂRII
Conturarea unei personalități umane este una dintre cele mai complexe problematici ale psihologiei. Este un fenomen care presupune adevărate încercari în cadrul cercetării riguroase și sistematice. Acest lucru se datorează și varietății modelelor și teoriilor explicativ-descriptive dezvoltate pe maginea acestui subiect. Încercarea de realizare a unei caracterizări cât mai obiective din punct de vedere psihologic a fostului președinte al României este o adevarată provocare, avand în vedere că sursele se situează pe două direcții: pro și contra regimului ceaușist. Analiza profilului psihologic încearcă să surprindă cât mai obiectiv structura, formarea, evoluția și manifestarea personalității în special a omului Nicolae Ceaușescu, mai mult decât a personajului politic. Încă din perioada post-decembristă și chiar și în zilele noastre, informațiile au vizat cu precădere activitatea politică, iar datele legate de personalitatea sa au pendulat între concepte de idolatrizare și demonizare.
Prezenta lucrare are ca obiectiv central reliefarea trăsăturilor comportamentale, precum și a politicilor duse de președintele Nicolae Ceaușescu în perioada în care s-a aflat la conducerea României. În acest sens, se poate discuta și despre explicarea și înțelegerea deciziilor politice ale liderului comunist, atât pe plan politic, cât și în plan comportamental.
Obiectivului central i se alatură obiective secundare care au ca scop explicarea pattern-urilor pe care fostul președinte al României le-a utilizat în cadrul deciziilor pe care le-a luat pe parcursul mandatului, strategiile care au stat la baza acestor decizii, precum și comportamentele adoptate în relațiile pe care acesta le-a avut cu susținătorii regimului său, dar și cu cei care au fost oponenți ai politicilor sale de conducere. În cadrul lucrării, se încearcă aducerea în prim-plan și a legăturilor pe care președintele le-a avut cu cei apropiați, familie, soție, însă și cu poporul roman și modul în care s-a raportat la acesta.
În cadrul analizei efectuate, se va pune accent pe caracteristicile de personalitate ale liderului comunist și modul în care acestea au influențat politica României în perioada vizată. Încercarea de conturare a unui profil psihologic atât din punct de vedere politic, cât și sociologic se bazează pe informații preluate din literatura de specialitate, din carti care au încercat să creioneze obiectiv perioada în care Nicolae Ceaușescu a fost la conducerea țării, precum și din înregistrări ale diverselor discursuri din cadrul Adunărilor Naționale și Congreselor Partidului Comunist Român.
METODOLOGIA CERCETĂRII
Psihologia politică aduce în prim-plan conturarea profilelor psihologice ale liderilor. Acestea sunt create pentru a analiza diverse comportamente decizionale și nu numai ale liderilor. Se analizează cu atenție capacitatea decizională, dar și caracteristici psihologice sub formă de pattern-uri, tipuri de caractere, trăsături ale formelor de leadership, toate ajutând la conturarea unui portret psihologic.
În vederea creării unui profil psihologic pertinent, realist, echilibrat, dar mai ales obiectiv, psihologii apelează la cercetarea calitativă. Așadar, analiza psihologică este realizată prin diverse mijloace, cum ar fi analiza de informații cu conținut psihologic. Într-o oarecare măsură, s-a încercat extinderea de la nivelul interviurilor psihologice și a testelor psihologice de personalitate. Acest tip de analiză de profil presupune găsirea, adunarea, sortarea si analiza unor materiale informaționale, multe dintre acestea găsindu-se în media, cu scopul de a fi sintetizate în vederea formulării unor concluzii cu caracter psihologic.
3.1. Metodologie cantitativă și calitativă
O trecere în revistă a literaturii de specialitate care se ocupa de profilele psihologice ale liderilor politici aduce în prim plan două metodologii:
1. metodologia cantitativă: precum historiometria (Simonton, 1990), complexitatea integrată a expresiilor liderilor (Marfleet, 2000); codificarea operațională a discursurilor și expresiilor folosite de lideri (Marfleet, 2000), măsurarea obiectivă a factorilor motivației. Aceste metodologii permit alegerea aleatorie de materiale și stabilesc ratinguri cantitative. Aceste studii sunt mai puțin susceptibile la înclinațiile subiective ale cercetătorului, tinzând să furnizeze o mai mare doză de încredere pentru compararea diverșilor lideri din diferite perioade de timp. Cu toate acestea, ele acoperă doar câteva dintre caracteristicile de personalitate ale unui lider politic.
2. metodologia calitativă, în care cercetătorul schițează un profil psihologic bazat pe diverse informații (biografii, mărturii, articole și interviuri din media etc). Aceste profile sunt bazate pe analiza calitativă a conținutului și, „până la un anumit punct, pe intuiția psihologică și interpretarea subiectivă a cercetătorului.”(Zlate, 2000) Cele mai multe studii se centrează pe descrierea și analiza trăsăturilor remarcabile ale liderilor, dar fără să sublinieze teoriile specifice de personalitate. Alte studii, care se bazează pe teoriile de personalitate analitice, încearcă să explice procesele psihologice ascunse (Renshon, 1996). Alte studii atât calitative, cât și cantitative se concentrează pe identificarea și clasificarea tipurilor de personalitate ale liderilor (Lyon, 1997).
Analiza de discurs
Conform lui Chung și Pennebaker în articolul lor intitulat “Funcția psihologică a cuvintelor-funcție”, stilul lingvistic sau “felul în care oamenii își asociază cuvintele pentru a crea un mesaj” influențează înțelesul, recepționarea și percepția acelui mesaj (Chung și Pennebaker, 2007). Mai exact, autorii susțin că anumite cuvinte funcție cum ar fi pronumele personale de persoana I sunt un mijloc de explorare al proceselor sociale. În acest sens, cuvintele-funcție pot oferi o perspectivă asupra felului în care liderii politici mediază crize naționale sau globale.
Analizând discursul din 21 august 1968, când președintele României a criticat dur intervenția trupelor militare în Cehoslovacia, observăm folosirea construcțiilor de tipul”(noi)suntem alături de poporul cehoslovac”, „nimeni nu poate să spună cum se construiește socialismul. Este treaba fiecarui popor și noi(poporul român, conducerea lui) considerăm că trebuie o data pentru întotdeauna să se pună capăt amestecului altor state, altor partide…”. Este vizibilă folosirea pronumelui personal de persoana I plural, în detrimentul celui de persoana I singular. Prin acel „noi”, vorbitorul se apropie de ceilalți indivizi și încearcă să exprime legături emoționale apropiate față de ceilalți (Chung și Pennebaker, 2007). Prin folosirea acelei forme de pronume personal, presedintele se identifică cu poporul, cu națiunea pe care o reprezintă, acel „noi” fiind liantul dintre el si români, stabilindu-se o identitate comună, iar sentimentul indus este acela de unitate, echilibru.
Examinând discursul lui Ceaușescu, se poate sublinia că anumite cuvinte-funcție precum pronumele personale de personal I „poartă o mulțime de mijloace psihologice și dau tonul viitoarelor interacțiuni sociale” (Chung și Pennebaker, 2007).
Discursul lui Nicolae Ceaușescu din 21 august 1968(anexa2)
Potrivit lui Fairclough, “o analiză amănunțită a textului cu privire la vocabular, gramatică, punctuație, exprimare, poate contribui la înțelegerea relațiilor de putere și a proceselor ideologice în discurs” (p. 109). „Acest lucru se întâmplă din cauză că limba este un proces condiționat social, implicat în relațiile și lupta pentru putere (p.22). Cu alte cuvinte, limbajul este informat și informează procesele sociale și relațiile de putere.
Vor fi folosite cele trei categorii ale lui Farclough de analiză a discursului (vocabular, gramatică și structură lexicală) pentru a examina speechul lui Ceaușescu. În conținutul acestor 3 categorii, Fairclough a subliniat un număr de caracteristici ale discursului care pun în lumină relațiile de putere și procesele sociale.
A. Vocabularul
Termenii ideologici: În discursul său, fostul președinte comunist folosește numeroși termeni cu semnificative implicații ideologice. Acești termeni includ „unitate”, „putere”, „egalitate în drepturi” și „țară”.
Repetiția: O situație de repetiție apare înaintea fiecărui paragraf atunci când Ceaușescu spune „Dragi tovarași”. Aceste practici în discurs stabilesc un ton familiar pentru toți ascultătorii. Această strategie subtilă crează un sentiment de familiaritate și unitate între lider și popor.
Eufemismele: Ceaușescu folosește un număr de eufemisme pentru a înlocui fraze ce pot fi considerate dure sau negative. Aceste expresii contribuie la un ton general pozitiv în ciuda prezenței unor subiecte dificile precum invazia militara. Tonul discursului este unul pozitiv, in ideea in care se discuta despre unitate si sustinere, despre ajutorul si echilibrul pe care poporul roman il manifesta fata de evenimentele din Cehoslovacia.
Cuvintele informale: Ceausescu folosește un vocabular simplu și informal pe parcusul discursului său, pe alocuri cu greșeli gramaticale o data pentru intotdeauna. În ciuda faptului că invocă institutii importante ale tarii, el se adresează simplu și direct poporului român.
B. Gramatica
Pronumele: Pe parcusul discursului său, Ceaușescu folosește foarte des pronumele „noi”. Acesta contribuie și mai mult la percepția relației dintre el și cei cărora li se adresează, imprimand ideea de identificare cu poporul.
C. Structura lexicală
Structura la scară largă: Discursul este structurat în jurul repetiției “dragi tovarași”, fapt ce face discursul ușor de urmărit și de înțeles. Această structură lexicală accesibilă îi permite fostului presedinte să continuie să iși promoveze credintele si atitudinea fata de evenimentele vizate prin discurs.
Fiecare din practicile retorice subliniate anterior contribuie la abilitatea lui Ceausescu de a-și exercita puterea prin discurs. Caracteristici precum repetiția, limbajul informal, diateza activă, tonul pozitiv, folosirea pronumelui “noi” și structura lexicală contribuie la realizarea unui stil lingvistic informal și accesibil. Această strategie subtilă este folosită la crearea unui sentiment de unitate și familiaritate între Ceausescu și cei cărora li se adresează.
În urma stabilirii acestui tip de relație, Ceaușescu a putut folosi discursul pentru a crea o senzație de coeziune, prin prezentarea unui scop comun și a unui vis împărtășit de întreaga națiune. Acesta este un exemplu de putere exercitată prin aprobare. Ceea ce el a afirmat în cadrul discursului a sunat ca fiind vocea întregului popor, acea nevoie de unitate și susținere, de înțelegere și echilibru la nivel de conducere a fiecărei tari, nu doar a Cehoslovaciei. Prin atitudinea pe care a adoptat-o, a atras nenumărate simpatii, nu doar la nivel național, ci si la nivel internațional, pentru seriozitatea si stăpânirea de sine de care a dat dovadă.
În articolul intitulat „Infățisand Protestul: Încadrarea Vizuală a Acțiunilor Colective de către "First Nations" în Canada, Corrigal-Brown și Wilkes explorează modul în care imaginile din mass-media ale acțiunilor colective adesea manipulează realitatea oferind o anume descriere a evenimentelor. Mai exact, sugerează că imaginile încearcă să îi prezinte pe politicieni ca dominanți, iar pe opozanți ca violenți și distrugători. Cu alte cuvinte, fotografii pot modela sensul și interpretarea imaginilor utilizând diferite cadre și unghiuri de fotografiere, perspectiva și distanța. În acest sens, relatarea vizuală în mass-media a crizelor poate avea o semnificație socială și implicații politice.
PROFILUL PSIHOLOGIC
Trăsături remarcante
Stabilitate emoțională
Nicolae Ceaușescu a avut o nevoie uriașă de a controla atât activitățile pe plan intern, cât și, intr-o anumita măsură, pe cele de pe plan extern. Această nevoie a fost vizibilă in toate deciziile și activitățile pe care acesta le-a intreprins, in vizitele si legăturile pe care le-a efectuat de-a lungul perioadei cât a ocupat funcția de președinte al țării.
Liderul comunist și-a rezervat inițial, dupa care și-a insușit în totalitate dreptul de decizie, concentrând puterea în propriile sale mâini. Pe parcursul timpului, a înlăturat orice persoană care putea reprezenta un pericol pentru funcția sa și a ajuns să controleze chiar și detaliile mai puțin importante ale autorității românești.
După cum declara însuși Marin Neagoe, cel ce a fost”umbra lui Ceaușescu pentru 35 de ani” în cartea sa, „abia atunci, în 1974, la cumularea funcțiilor de secretar general al partidului si de Președinte al republicii, i se lasă deschisă calea spre plină glorificare. Este drept însă că până atunci își implantase în sol pilonii solizi de susținere ai personalității unice. La acea vreme era: comandant suprem al forțelor armate, președinte al Consiliului Național al Oamenilor Muncii, președintele Consiliului Național al Frontului Unității Socialiste, președintele Consiliului Suprem al Dezvoltării Economice și Sociale. Toată puterea era în mâinile lui.”(p. 74-75)
Nevoia de control și de stabilitate pe orice plan era implicată România s-a putut observa și în modul în care era controlată opinia publică în acea perioadă, cum la televizor, radio și în publicațiile scrise nu apăreau decât informații avizate de către conducere, cele mai multe având legătură doar cu știri de pe plan local, majoritatea având rolul de a-l venera pe președinte, putându-se afirma că cenzura era la un nivel extrem de avansat. Atât presa scrisă cât și televiziunea erau controlate de către Ceaușescu.
Autoritate și dominanță
Autoritatea și dominanța lui Nicolae Ceaușescu se pot observa cel mai bine în viața politică, prin deciziile pe care le-a luat, prin relațiile cu partenerii, dar și oponenții politici. în plus, un stil de leadership care se concentrează pe monitorizarea tuturor problemelor, pe nevoia de control absolut ajunge să fie epuizant, atât pe plan fizic, cât și pe plan psihic. Iar o perioadă atât de îndelungată cât a ocupat funcția de președinte al României a fost mai mult decât suficientă pentru trecerea de la o autoritate utilă și benefică la una tiranică si dominantă. Cu cât perioada de ocupare a unor funcții atât de înalte este mai lungă, cu atât intervine mai mult obișnuința de a se afla într-un post de comandant suprem. În timp, inflexibilitatea, precum și dominanța și autoritatea înrădăcinate prin intermediul cercurilor politice și militare în care era implicat s-au accentuat, catalizator fiind timpul.”Au dreptate cei ce afirmă pe baza unei analize asupra evoluției personalităților istoriei în general, că puterea îi modelează insesizabil pe cei ce o exercită, mai ales când e vorba de o perioadă îndelungată de timp.[…] Este deci ușor de înțeles că persoana reprezentând societatea, dar care se îndepărtează voit sau insesizabil de oameni, de tumultul vieții, izolându-se, va sfârși, fără discuție, prin a deveni prizonierul puterii pe care o exercită. Și se va comporta ca atare, distant și rece, întocmai unei ființe omenești nemaiaparținând acestei lumi, ci alteia, pe care el însuși și-o imaginează”(Neagoe, p. 88-89).
Fostul președinte al României ar putea fi încadrat în tiplogia liderului politic dominant și autoritar, cu accente de introversie, în urma unor analize de observații informale. Dacă Ceaușescu a fost într-adevăr un lider dominant introvert, după cum pare în urma unei analize succinte, următorul profil de personalitate bazat pe leadership ar fi adecvat pentru a-l descrie:
Ethredge structurează următoarele tipologii de personalitate bazate pe orientarea rolului politic al politicii externe, care localizează persoanele politice pe dimensiunile dominant-supunere și introversie-extraversie, un scor mare al axei introversie-dominanță arată tendința de a folosi forța militară, divizarea de regiuni. Tind să aibă o componetă morală puternică, aproape machiavelică asupra propriilor viziuni. Sunt descriși de către ceilalți ca fiind încăpățânați și tenace. Încercă să remodeleze regiunile pe care le conduc conform viziunilor personale, iar politicile lor externe sunt de multe ori caracterizate de tenacitatea cu care avansează spre ideea centrală. Cu toate acestea, este concentrat pe problemele de economie și securitate ale țării.
Excelență și superioritate
Nicolae Ceaușescu a fost tipul de lider care a dorit cu ardoare să i se recunoască nivelul, superioritatea, să fie primul om în stat. De-a lungul perioadei în care a ocupat funcția de președinte, în special după anul 1974, a fost fascinat de orice posibilitate de a ieși în evidență, de a-și demonstra public excelența și superioritatea. În cartea lui Neagoe este descris un astfel de moment: „Președintele știa despre existența aparaturii de amplificare a aplauzelor și a scandărilor de lozinci instalate acolo unde lua și el cuvântul, la congrese sau la adunările din piețele publice. Au fost și situații penibile. La Focșani, dacă nu mă înșală memoria. Aparatura s-a declanșat cu aproape toată intensitatea ei cum nu se putea mai în contratimp. Adică atunci când nimeni nu bătea din palme pentru că Președintele își continua discursul. Ce mai încolo și încoace, a fost o penibilă dare în vileag. Culmea este că Președintele nu a dispus scoaterea din uz a acestei aparaturi de teatru la microfon nici după această mult stânjenitoare întâmplare.”(p.88).
Relații interpersonale și întâlniri
Plecat dintr-un mediu simplu, cu probleme ce țineau de echilibru familial și financiar, Ceaușescu întâmpină dificultăți de adaptare într-un oraș mare și aglomerat cum era capitala României. Însă „Intrarea în mișcarea marginală a comuniștilor a fost soluția lui alternativă de integrare în viața socială“ – spune sociologul Pavel Câmpeanu, autorul cărții Ceaușescu – Anii numărătorii inverse.
După cum afirmă Marin Neagoe, relațiile pe care președintele reușea să le stabilească cu cei din afară îi dădeau acestuia încredere în sine, încercând în permanență să preia din modelele lor comportamentale și să adapteze acele informații cât mai bine la situația românească: ”Cele două epocale vizite la București, din 1968 și 1969, ale generalului Charles de Gaulle (anexa3) și președintelui american Richard Nixon (anexa4) l-au ridicat pe Președinte și mai mult în scări. Oare se vedea de pe atunci egalul lor? Nu de puține ori avea să vorbească emfatic despre aceste două vizite. După cum spuneam, cultul personalității s-a consolidat în anii 1970. Mai precis, în a doua jumătate a deceniului.”(p. 86-86).
Flexibilitate
Liderii care sunt considerați deținători/purtători ai unei ideologii sunt, de regulă, mai puțin flexibili în politicile naționale și internaționale spre deosebire de cei pragmatici, antidogmatici și complet interesați de urmărirea intereselor personale și gata să plătească prețul unei ideologii cu scopul de a deține puterea și beneficiile materiale ale acesteia. Ceaușescu a fost tipul liderului inflexibil, care o data ajuns în vârful ierarhiei politice, a acaparat întregul aparat al conducerii și a încercat prin folosirea unei autorități omniprezente, precum și prin monopolizarea cuvântului mass-mediei să controleze tot ce se întâmpla în plan intern și să înlăture orice posibil pericol.
Caracteristici de funcționare
Aspect fizic, sănătate și vârstă
Nicolae Ceaușescu s-a născut pe 26 ianuarie 1918 la Scornicești, jud. Olt și a decedat pe 25 decembrie 1989 la Târgoviște. A fost unul dintre cei mai cunoscuți oameni politici comuniști, a ocupat funcțiile de Secretar general al Partidului Comunist Român, de șef al Republicii Socialiste Române din anul 1967 până la căderea sistemului comunist pe 22 demebrie 1989. La această dată, în urma creării unui Tribunal Militar Excepțional, Nicolae Ceaușescu și soția sa Elena au fost judecați în cadrul unui proces sumar, condamnați la moarte și executați imediat după pronunțarea sentinței.
4.3. Contextul de dezvoltare
4.3.1. Familia de origine
Nicolae Ceaușescu s-a născut într-o familie numeroasă de țărani cu o situație materială precară, singurele lor avuții fiind o casă compusă din două camere și o prispă, unde locuiau și își duceau traiul zilnic cei doi parinți împreună cu cei 10 copii ai lor. Fostul președinte era al treilea copil și datorită lipsurilor bănești, la vârsta de 11 ani este nevoit să abandoneze școala pentru a-și câștiga existenta ca ucenic la un atelier de cizmărie din București, unde mai lucra și unul dintre frații lui mai mari.
4.3.1.1. Mama
Mama lui Nicolae Ceaușescu, Alexandrina (născută Lixandra),era o femeie simplă și muncitoare, după cum era descrisă de preotul din Scornicești și provenea din familia unui ofițer din armata lui Tudor Vladimirescu. În informațiile care există despre mama fostului președinte, aceasta este descrisă ca fiind o femeie foarte religioasă, Nicolae Ceaușescu ordonând construirea unei biserici în Scornicești, deși el era ateu și participând la înmormântarea ei, cu acest prilej având loc o slujbă oficiată de un preot.
4.3.1.2. Tatăl
Tatăl lui Nicolae, Andruță Ceaușescu (1886-1969), provenea dintr-o familie de păstori din Polovragi, Județul Gorj. Andruță Ceaușescu, susținător al lui Ion Mihalache și al Partidului Țărănesc, a fost o perioadă primar al Scorniceștiului (satul de baștină al dictatorului comunist), unde avea o casă modestă.
4.3.2. Copilăria și viața de familie
Nicolae Ceaușescu s-a născut pe 26 ianuarie 1918 în satul Scornicești, actualmente oraș, județul Olt (anexa1). Familia sa, compusă din mama, tata și încă 9 frați a avut o viață destul de grea din punct de vedere financiar. Dețineau câteva hectare de pământ și puține oi, din care își duceau traiul zilnic. Preotul din Scornicești îl descria pe tatăl dictatorului ca fiind un om ce”nu se interesa de copiii lui, bea, sărea la bătaie și înjura…”. Din cauza situației precare din perspectiva materială, la 11 ani pleacă la București pentru a-și câștiga existenta ca ucenic într-un atelier de cizmărie. Prin urmare, începe să dea piept cu greutățile vieții încă din perioada copilăriei, fiind nevoit să își abandoneze școala. Departe de casă și cu o lipsă acută de afecțiune parentală, pe acest fond viitorul președinte este posibil să fi dezvoltat un anume dezechilibru afectiv și o nevoie mai mare decât ar fi fost normal într-un context de viata obișnuită, nevoie care a putut fi împlinită o dată cu momentul în care a cunoscut-o pe cea care i-a stat alături ca parteneră de viață.
4.3.3. Studiile și educația
Lipsa educației și a școlarizării nu l-au împiedicat pe Nicolae Ceaușescu să devină ulterior primul om în stat, scrierile vremii descriindu-l ca fiind”un om cu o inteligență nativă, cu o ambiție și dorință de reușită în tot ceea ce făcea”. Însă condițiile de viată precare, precum și lipsa locurilor de muncă din perioada copilăriei și tinereții pot fi considerate motivele care au stat la baza unora dintre cele mai vizibile principii în conducerea din timpul lui Ceaușescu: sistematizarea forțată, inclusiv a satelor si industrializarea accelerată. În timpul conducerii sale, era promovată ideea conform căreia “oricare familie are nevoie de un apartament la bloc și de un loc stabil de muncă”. Aceste două lucruri păreau a fi un fel de standard al bunăstării, oferindu-le românilor oportunitatea de a-și crește copiii într-un mod educat și echilibrat, pentru a fi scutiți de lipsurile prin care președintele însuși trecuse în anii copilăriei. Lipsa educației școlare nu i-a pricinuit fostului președinte probleme intelectuale majore, deoarece a fost considerat un om caracterizat de o inteligență nativă și cu o experiență de viată complexă.
4.3.4. Viața privată, aventuri, relații, căsătorii și copii
Fostul președinte a fost căsătorit o singură dată și niciunele din scrierile vremii nu face referire la vreo relație extraconjugală a acestuia.
Nicolae Ceaușescu a cunoscut-o pe Lenuța Petrescu(viitoare Ceaușescu) în 1939, la o manifestare de la Cercul Cultural al Muncitorilor. „Se spune că a fost dragoste la prima vedere; Lenuța era tânără, frumoasă, cu doi ani mai în vârstă decât el, membră a organizației tineretului comunist – răspundea de Sectorul 2 București, sub numele conspirativ Florica. Șapte ani mai târziu, s-au căsătorit. Împreună au avut trei copii (Valentin, Zoe și Nicu) și aveau să rămână alături unul de celălalt pentru 50 de ani.”. „Erau foarte apropiați, se țineau de mână. Ceaușescu nu ieșea din cuvântul ei, dar și tovarășa se interesa mult de el, dacă a mâncat, dacă are tot ce-i trebuie, dacă e mulțumit. Luau masa în curte și se simțeau bine împreună. Lui îi plăcea mult muzica Ioanei Radu și a Miei Braia și, după ce mâncau, el cânta, jucau table și ea îl mai fura. Zicea tovarășul: «Iar m-ai furat, nu mai joc.» «Hai, Nicule, că nu te mai fur…» Și uite-așa se distrau ei în familie“ – spunea Suzana Andreiaș, șefa personalului la reședința de la Snagov a familiei Ceaușescu timp de aproape trei decenii.
4.3.5. Profesia
Înainte de a ajunge președinte al României, Nicolae Ceaușescu a ocupat funcția de Ministru al Agriculturii timp de zece ani, iar apoi funcția de ministru adjunct al Forțelor Armate, pentru patru ani. Înainte de a ajunge atât de prezent pe scena politicii românesti, fostul lider a avut destul de multe probleme cu legea, fiind încarcerat de mai multe ori, pe motive de instigare politică în timpul conducerii lui Dej. Însă funcțiile amintite anterior, coroborate cu acea latură”ilegalistă”, au avut rolul de accentuare a laturii sale temperamentale de tip coleric, deoarece Ministerul Agriculturii s-a ocupat de colectivizarea forțată din perioada anilor 50, iar Ministerul Forțelor Armate era cel care se ocupa de sprijinirea trupelor Securității în lichidarea rezistenței armate a partizanilor anticomuniști din zona munților.
Funcțiile ocupate ulterior, cea de președinte, precum și cea de Comandant Suprem al Forțelor Armate au avut rolul de a-i alimenta lui Ceaușescu sentimentul de putere, care a crescut o dată cu timpul în care acesta a continuat să fie primul om din stat. De menționat este și faptul că, în timp, a monopolizat întreaga putere, astfel încat s-a dezvoltat un așa-zis „complex de propagandă al Cultului Marelui Conducător”, acest lucru îmbinându-se cu transformarea Securității într-o formațiune cu rol represiv, utilizată pentru a îndeparta orice formă de încercare de subminare a puterii conducerii.
Un aspect important de amitit este faptul că este dificil și pentru un om educat, crescut într-un mediu afectiv echilibrat, să rămână ancorat în realitate într-un context în care toată puterea ajunge să fie concentrată în propriile mâini, iar cei mai de vază oameni ai societății încearcă să îi aducă omagii și îl venerează. Acest lucru este cu atat mai dificil de facut cu cât este vorba despre o persoană simplă, care provine dintr-un mediu obișnuit, dintr-o familie cu carențe pe multe planuri, o persoană cu o educație minimală. Toate aceste aspecte, coroborate, ajung, în timp și pe fondul înaintării în vârstă, să crească enorm sentimentul de grandomanie, dorință de preamărire, dar mai ales mania persecuției, devenind sub o formă sau alta, trăsături de bază ale personalității fostului lider comunist.
4.3.6. Viața politică
Popularitatea unui președinte contă în afecțiunea publicului pentru el și aprobarea politicilor pe care le susține. Popularitatea devine semnificativă până în punctul în care poate fi folosită de către președinte în scopul atingerii propriilor obiective politice. Mai ales în secolul XX, cercetătorii au discutat problema acceptării unui conducător și a partidului său din acest punct de vedere.
Nicolae Ceaușescu a fost un lider comunist atipic. A început prin a avea probleme cu legea în perioada lui Dej, atunci când Partidul nu era foarte bine văzut, iar el încerca să atragă simpatizanți în cadrul acestei formațiuni politice, însa reușea să instige și să agite spiritele până la punctul în care ajungea să fie încarcerat.
Ulterior, ascensiunea sa politică a fost una destul de echilibrată și întotdeauna cu pași mici și bine gândiți. A ajuns a concentra toată puterea statului în mâinile sale. La 47 de ani, a fost ales președinte al României, iar PMR a revenit la vechea denumire, PCR. După o luna, s-a schimbat și denumirea țării, din republică populară în republică socialistă. În prima parte a mandatului său, s-a concentrat pe schimbarea echipei care îi era alături, pentru a îndeparta orice”urmă”lasată de oamenii lui Dej.
Ceea ce l-a facut atât de iubit de popor a fost modul în care a interacționat cu acesta la începuturi, ca de la egal la egal. Știa bine problemele clasei muncitorești, că doar dintre ei făcuse și el parte pentru o perioadă destul de îndelungată. Un aspect important este și modul în care reușea să stabilească legături pe plan international cu președinții statelor. Momentul în care a atras cele mai multe simpatii a fost cel în care a condamnat intervenția trupelor militare în Ceholsovacia, în noaptea din 20-21 august 1968.
A reușit să fie unic în multe din aspectele vieții politice: condamnarea intervenției militare din Cehoslovacia, stabilirea unor relații strânse cu RFG(1967), menținerea relațiilor cu Israelul după încetarea Războiului celor 6 zile. A fost, deasemenea, primul președinte român care a vizitat Statele Unite într- o perioadă în care relațiile dintre URSS și SUA erau încordate, singurul președinte al unei țări din zona socialismului care era însa și membră a FMI li a Băncii Mondiale etc.
4.4. Personalitatea
4.4.1. Temperament
În ceea ce privește personalitatea lui Nicolae Ceaușescu, se poate discuta despre temperamentul său predominant, și anume cel de tip coleric. Aici este necesar a fi menționat modul său uneori vulcanic de a acționa, precum și stilul său discret de a se organiza. În prima parte a carierei sale politice, a dat dovadă de comportament specific unui coleric introvertit, acest lucru putând fi pus pe seama experiențelor de viață prin care a fost nevoit să treacă până la momentul respectiv și anume problemele din copilărie dar și, ulterior, privarea de libertate în urma diverselor incidente politice în care a fost implicat.
În literatura de specialitate, colericul este descris ca fiind acel tip de persoană care deține o foarte mare încredere în forțele proprii și este caracterizat de dinamism, capacitate creatoare, precum și un mod energic de preluare a controlului. Așadar, conform datelor istorice care vin in susținerea acestui tip de caracterizare, Nicolae Ceaușescu reușește să preia conducerea țării la 3 zile după înmormântarea fostului conducator Gheorghe Gheorghiu-Dej într-un mod caracterizat atât de tenacitate, precum și de ambiție, însa mai ales de rapiditate. Impresionant este și modul în care reușeste să preia frâiele unei țări predominant rurală și agrară pentru a reuși să o sistematizeze și industrializeze într-un ritm mai mult decat alert, iar acest lucru să aiba loc chiar și în lipsa unor indicatori socio-economici adecvați.
Unul dintre cele mai elocvente momente care vin în susținerea încadrării lui Ceaușescu în tipologia colericului este reprezentant de momentul istoric de la 21 august 1968, când a condamnat public invazia trupelor rusești în Cehoslovacia. Chiar și în condițiile în care discursul a avut greșeli gramaticale, mesajul transmis a fost unul ferm, sigur, care a exprimat încredere. La finalul lui, președintele a adaugat că „Trebuie sǎ se punǎ capǎt odatǎ pentru întotdeauna amestecului în treburile altor state, altor partide”. A fost o oportunitate foarte bună pentru a se impune ca lider al țărilor socialiste. Obișnuit să nu piardă niciun moment favorabil ascensiunii sale politice, a ales să iasă din anonimat, câstigand în acest moment admiratia poporului român, precum și respect pe plan internațional. De asemenea, în cadrul tuturor congreselor realizate de-a lungul timpului, stilul de realizare a discursurilor era similar, bazat pe aceleași idei, concentrate în jurul acelorași idei propagandiste.
Colericul are o atitudine dominatoare și este caracterizat de neîncrederea în semeni. Aceste trasaturi se regăsesc în personalitatea fostului lider prin stilul autoritar de conducere și în rotirea permanentă a cadrelor din subordine. Aici se poate aduce în discuție și pasiunea sa pentru vânătoare, încarcată de o anumita notă de agresivitate. Fostul președinte avea o preferință pentru oamenii supuși, care nu îi ieșeau din cuvânt, oameni care ii recunoșteau autoritatea, prin urmare își alegea pentru funcții de conducere oameni cu o personalitate slabă, iar cei care dovedeau calități de lider erau trecuți în funcții mai joase sau trecuți în anonimat politic.
În poziții înalte, tipul colericului este caracterizat de un spirit înnascut de lider, de un simț al lucrului bine realizat și la vreme oportună, precum și încredere în forțele proprii. Ceaușescu a dat dovadă de o dorință acerbă de deținere a controlului în momentul în care a început să acapareze majoritatea funcțiilor de conducere ale țării și a decis ca până și Securitatea să treacă sub directa sa subordonare.
În poziții de subordonare, tipul colericului este o fire muncitoare, care însă preferă să își organizeze singur activitățile, ignorând într-o anumită măsură autoritatea. Ceaușescu a luptat pentru construcția și consolidarea socialismului în România, lucrând pe subordonarea autorității interne și sfidarea celei externe, a celei de la răsărit. Din punct de vedere temperamental, una dintre cele mai mari nevoi ale lui Ceaușescu era aceea de a i se arăta supunere si recunostință în ceea ce făcea, în proiectele sale, în intențiile sale în legatură cu România.
Așadar, experiențele de viață inițiale i-au accentuat fostului președinte calitățile lideului politic de tip coleric, contribuind activ la ascensiunea acestuia, însa lipsa de pregatire intelectuală îmbinată cu complexele personalității sale au avut rolul de plusare a defectelor sale, conducând în timp catre decădere.
4.4.2. Complexele ale personalității
Personalitatea fostului președinte comunist Nicolae Ceaușescu a fost viciatǎ de existența a trei mari complexe, două dobândite în copilǎrie, respectiv complexul de inferioritate și complexul de abandon, și un altul transmis prin subconștientul colectiv, respectiv complexul de popor oropsit.
Principala cauza a complexelor sale de personalitate se regăsește în copilarie, cand a fost nevoit să renunțe la școală pentru a-și câștiga existenta pe cont propriu, ca ucenic de cizmar. De remarcat este faptul că, ulterior, tot ce venea în contradicție cu sistemul propus de el era denigrat sau pus într-o lumina nefavorabila. Spre exemplu, politica predecesorului sau Gheorghe Gheorghiu-Dej, a fost aspru criticată și condamnata, iar pe parcursul perioadei în care a fost la conducerea partidului și a țării, a evitat formarea unei elite in cadrul partidului pentru a-și asigura pozitia de lider. Chiar și denumirile pe care acesta le primea stau mărturii ale dorinței sale de satisfacere a frustrărilor pe plan intelectual. Dintre acestea, amintim „Geniul din Carpați”, „Primul miner”, „Primul ostaș” sau „Marele cârmaci”. Complexul legat de popor este relaționat cu faptul ca a provenit dintr-o familie de țărani simpli, născuți și crescuti la sat. În timpul conducerii sale a ținut cu o intensitate enormă să facă din România o țară independentă, scoasă din aria capitalismului exploatator, de sub cel sovietic. Politica sa bazată pe o industrializare accelerată, utilizată pentru a reduce considerabil din dependența economică a țării față de exterior stă dovadă a intenției sale de a conduce o țară care este capabilă să producă tot ce are nevoie pentru a supraviețui fără a fi necesare importurile.
4.4.3. Tulburǎri de personalitate
DSM IV vorbește de personalitatea paranoidă ca despre o tulburare de personalitate care este caracterizată de o puternică neîncredere si suspiciozitate pervasivă față de alții, astfel că intențiile acestora sunt interpretate ca răuvoitoare, simptomele începând precoce în perioada adultă și prezente într-o varietate de contexte.
Tot din DSM IV aflăm că această tipologie este însoțită de: grandoare, persecuție, egoism, individualism, conducând spre un stil de conducere autoritar, dur.
În literatura de specialitate se afirmă că din categoria paranoicilor provin “marile” personalități politice. Conducătorii și liderii de toate categoriile pretinși apărători ai dreptății sociale și ai schimbărilor sociale și politice sunt , de cele mai multe ori, caracterizati de trasaturi specifice personalitatii paranoide. Fanatismul acestora îi îndreaptă spre totalitarism, dictatură, in cele mai multe dintre cazuri.
Personalitatea histrionică aduce în prim-plan un pattern pervasiv de emoționalitate excesivă și de căutare a atenției, cu debutul în perioada adultă si prezent într-o varietate de contexte. Ca și paranoicii, categoria histrionicilor este bine reprezentată în politică de foarte multe personalități.
Nicolae Ceaușescu a avut o personalitate complexă, influențată de diverși factori, de la mediul din care a provenit până la personalitățile cu care a interacționat și care și-au pus amprenta asupra modului său de a fi, însa în ultima perioadă a vieții sale a manifestat trăsături specifice tulburărilor de personalitate paranoidă și histrionică. Atât în comportamentul său, cât și în deciziile pe care acesta le-a luat, se regăsesc elemente specifice acestor două personalități dizarmonice. Acest lucru s-a datorat, cel mai probabil, perioadei îndelungate de ocupare a celei mai înalte funcții de conducere din stat, precum și a complexelor existente. Accentuarea acestor trăsături de personalitate a relaționat extrem de bine atat cu caracterul său coleric, cât și cu deprecierea funcțiilor cognitive și psihice specifice înaintării în vârstă, acestea contribuind ca și cauze ale dezechilibrării personalității liderului comunist, fiind vorba, în mod special, despre scăderea percepției realității, precum și a propriei valori.
Elementele care susțin ideea conform căreia Nicolae Ceaușescu a manifestat trăsături comportamentale specifice tulburării de personalitate paranoidă sunt în special legate de evenimentele de la sfarsitul anilor ‘89, cand a manifestat o diponibilitate imediată la represalii neadecvate în situații de criză și pericol și, spre exemplu, a decis să trimită cateva unități ale armatei în Timișoara pentru a calma spiritele care începuseră să se agite pe străzi cu câteva zile înainte de revoluția propriu-zisă. De asemenea, specifică paranoicilor este și lipsa de încredere în cei din jur, în cuvântul lor, în loialitatea pe care aceștia o manifestă, indiferent dacă este vorba de persoane apropiate sau nu. La fostul lider comunist, regăsim acest aspect în decizia de trasformare a Securității statului într-un instrument care avea ca scop principal urmărirea și ținerea sub stricta observație a tututror celor care puteau reprezenta un pericol pentru conducere, a tuturor celor care puteau, într-un fel sau altul, submina puterea președintelui.
Histrionicii obișnuiesc să atragă atenția tuturor celor din jurul lor, sunt persoane cărora le face o deosebită plăcere să fie în centrul atenției și, implicit, să aibă parte de aprecierea și afecțiunea celorlalți. La Ceaușescu regăsim aceste caracteristici în amalgamul de funcții și titluri pe care acesta le-a cumulat de-a lungul vieții. Modul în care cei din subordine îl idolatrizau, atenția pe care aceștia i-o acordau, diversele titluri onorifice și medalii, distincții, onoruri internaționale pe care le-a primit de-a lungul vieții, precum și celebrele adunări pe care partidul le organiza prin mobilizarea clasei muncitorești din întreaga țară, transportarea acestora cu autocarele până la București, în vederea adulației, scandării numelui președintelui și a partidului in fruntea căruia acesta se afla, toate acestea sunt elemente care conturează trasaturi specific histrionice. Acestea erau un fel de „sursă de hrană afectivă” pentru liderul comunist.
Un aspect important al tulburării de personalitate histrionică poate fi considerat și idealizarea, dar și deprecierea excesivă a persoanelor din anturaj. Singura persoană care a reprezentat un echilibru pentru fostul președinte a fost Elena Ceaușescu, prezența permanentă alături de el încă din perioada tinereții. Faptul că aceasta apărea alături de Nicolae Ceaușescu până și pe pancartele cu rol propagandist exprimă legatura dintre cei doi și faptul ca aceasta era implicatș în orice activitate a soțului său. În ciuda faptului că Ceaușescu a resimtit lipsa unei prezențe materne, deoarece a fost nevoit să plece din casa parintească la o vârstă destul de fragedă, acest aspect a fost compensat de loialitatea cu care Elena i-a fost alături până la sfârșitul vieții, dovadă fiind și decizia acesteia de a muri împreuna cu soțul ei in ziua execuției din 1989.
În ceea ce privește trăsăturile unei personalități dizarmonice, trebuie menționată și înclinația fostului președinte către megalomanie. Elemente ale acestei tulburări sunt regasite în sentimentul patologic al grandorii propriei personalități, sentiment de neegalat, înrudit cu idei de omnisciență și omnipotență înnăscută, convingerea excesivă fiind propria superioritate.
În esență, elementele care creionează un portret al tulburărilor de personalitate ale lui Ceaușescu de pe axa a II-a propusă de DSM IV au fost strâns legate de lipsa afectivității în timpul copilăriei, întarite de conflictele de ordin ilegalist în care a fost implicat în prima parte a tinereții sale, întreținute ulterior de intreaga putere venită o data cu ocuparea funcțiilor din ce in ce mai înalte, până la punctul în care a ajuns în vârful ierarhiei și s-a situat acolo pentru o perioadă extrem de îndelungată, făcând parte dintr-un regim totalitar, ce îi permitea, dar mai ales îi incuraja excesele sub diverse forme.
CONCLUZII
Caracteristicile de personalitate ale lui Nicolae Ceaușescu și modul în care acestea au influențat politicile României au fost dezbătute atât din punct de vedere politic, dar mai ales din punct de vedere psihologic. Plecând de la obiectivele cercetării actuale, concluziile care se pot trage în urma analizelor sunt următoarele:
Nicolae Ceaușescu posedă trăsături remarcabile care stau la baza conturării profilului psihologic:
1. Nicolae Ceaușescu a fost o persoană dominantă și autoritară. Acest fapt este subliniat de nevoia crescută de a controla mediul exterior, fiecare situație, fiecare moment și de a ghida evenimentele. Această dorință se exprimă în toate activitățile pe care le-a întreprins, atât în viața personală, cât și în cea politică. A încercat să remodeleze statul la conducerea caruia s-a aflat conform viziunilor personale, iar politicile lui externe au fost de multe ori caracterizate de tenacitatea cu care a avansat spre ideea centrală.
2. Presiunea politică adunată de-a lungul timpului cât s-a aflat în fruntea țării a determinat o presiune enormă asupra fostului președinte, acesta adoptând un stil de leadership care pune preț pe monitorizarea întregii activități a țării. Ceaușescu a ținut să fie implicat în orice decizie era luată cu privire la poziția României în orice context intern sau extern, acest lucru dovedindu-se a fi, în timp , extrem de epuizant pentru el. Fiind o fire domninată și autoritară, interacțiunea dintre fostul președinte și colaboratorii săi s-a dovedit a fi destul de dificilă, deoarece acesta dorea ca întreaga putere să se afle exclusiv la el.
3. Ceaușescu a facut istorie prin faptul că a fost un lider recunoscut datorită capacităților sale și modului său unic de a interacționa. Dacă la începutul carierei sale lua decizii intr-un mod calm și calculat, o dată cu trecerea timpului, fostul președinte a devenit o fire tot mai autoritară, temperamentul său coleric devenind tot mai evident, iar personalitatea sa dominantă excelând din ce în ce mai mult.
4. Bun negociator, Ceaușescu a știut pentru o bună perioada de timp cum să fie apropiat de poporul român. Prin faptul că a dorit să facă din România o țară puternic industrializată, în care fiecare om să aiba un loc de muncă asigurat în momentul finalizării studiilor, precum și o casă, fostul președinte a câștigat multe simpatii. Declinul său a fost marcat de momentul în care a decis ca România să scape de uriașa datorie externă pe care o acumulase de-a lungul timpului prin înfometarea poporului.
5. Comunicarea lui Ceaușescu cu poporul român era stabilită în special prin adunările organizate cu diverse ocazii, în cadrul cărora președintele era adulat de popor, erau scandate lozinci și mesaje de susținere, de laudă.
6. Ceaușescu a fost prototipul liderului inflexibil. A demonstrat acest lucru prin deciziile radicale luate, prin nevoia sporită de control de care a dat dovadă, prin transformarea Securității în aparatul personal de control și reducere la tăcere a tuturor celor care puteau reprezenta un pericol pentru putere.
7. Folosind puterea pe care o avea asupra mass-mediei, precum și cenzura care a fost instalată in orice insemna mijloc de comunicare, Ceaușescu a indus ideea că România nu ar putea supraviețui fără el la conducere. Faptul că întreaga putere a ajuns să îi aparțină a implementat ideea că daca el nu ar mai fi in fruntea țării, lucrurile ar intra într-un declin major.
8. Sănătatea liderului a fost una destul de bună, activitățile sale fiind echilibrate, iar stilul de viata destul de sanatos. Problemele au crescut în intesitate în momentul în care Ceausescu s-a îmbolnăvit de diabet, acest lucru coroborând cu înaintarea în vârstă și deprecierea funcțiilor sale cognitive.
9. Procesul decizional este unul bazat pe politică, pe autoritatea președintelui în stat, dar și pe asigurarea continuității la conducerea României din acea perioadă;
10. Conform DSM IV, Ceausescu a manifestat un comportament cu elemente specifice tulburărilor de personalitate paranoidă și histrionică, caracterizat fiind de o puternică neîncredere și suspiciozitate față de cei din jur, interpretând intențiile acestora ca fiind răuvoitoare, precum și sentimente de grandoare, persecuție, stil de conducere autoritar și dur, iar dintre trăsăturile tulburării histrionice, sunt regăsite elemente care relaționează cu emoționalitate crescută, precum și căutare a atenției într-un mod exagerat.
ANEXE
Anexa1- Casa parintească din Scornicești a lui Nicolae Ceaușescu
Anexa 2- Adunarea din Piața Palatului din 21 august 1968
Anexa3- Ceausescu și Charles de Gaulle
Anexa 4- Nicolae Ceaușescu și Richard Nixon
BIBLIOGRAFIE
Allport, G.W., (1991). Structura și dezvoltarea personalității, E.D.P, București;
Burakowski, A., (2011). Dictatura lui Nicolae Ceaușescu 1965-1989, Geniul Carpaților, Ed. Polirom, Iași;
Burakowski, A., Gubrynowicz. A., Ukielski. P., (2013). 1989 Toamna națiunilor, Ed. Polirom, Iași;
Câmpeanu, P., (2002). Ceaușescu, anii numărătorii inverse , Ed. Polirom , Iași;
Chung, C., Pennebaker,J.W, (2007), Social Communication, Library of Congress Catalogigg in Publication Data;
Collett, P., (2005). Cartea gesturilor, Ed. Trei, București;
Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders IV (DSM), American Psychiatric Association (APA),
Duker, P., (1973). Management: Tasks, Responsibilities, Practices, Harper & Row, New York;
Funderburk, D., (1989). Un ambasador american între departamentul de stat și clanul Ceaușescu, Munchen;
Herseni, T., (1969). Prolegomene la teoria sociologică, Ed. Științifică, București
Lyon, J.S., (2009). Recruitment offors to reduce adverse impact: targed recruiting for personality, cognitive and diversity. Journal of Applied Psychology. Vol. 94(2), 298-317;
Milca, V., (2007). Personalitatea politică, Ed. Economică, București;
Neagoe, M., (2005). 35 de ani – Umbra lui Ceaușescu, Ed. Lumea Magazin, București;
Reiman, T. (2010). Limbajul Trupului, Ed. Curtea Veche, București
Renshon. S. A., (1996), Psychological Needs and Political Behavior, The Academy of Political Science;
Sperlea. F., (2001), De la Vlad Țepes la Ceaușescu, Ed. Corint, București;
Tismăneanu, V., (2005). Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, Ed. Polirom, Iași;
Zlate. M., (2000). Introducere în psihologie, Ed. Polirom, Iași;
Zlate, M., (2004). Leadership și management, Ed. Polirom, Iași;
Zlate. M., (2007), Tratat de psihologie organizational-managerială, Ed. Polirom, Iași;
http://anatolbasarab.ro/personalitatea/
https://stirea.wordpress.com/tag/suzana-andreias/
https://www.youtube.com/watch?v=JUfeuosbeJg
http://homepage.psy.utexas.edu/homepage/faculty/pennebaker/reprints/Chung%26JWP.pdf
http://www.geotek.or.id/Discourse/ebooksclub.org__Language_and_Power__Language_in_Social_Life_.pdf
BIBLIOGRAFIE
Allport, G.W., (1991). Structura și dezvoltarea personalității, E.D.P, București;
Burakowski, A., (2011). Dictatura lui Nicolae Ceaușescu 1965-1989, Geniul Carpaților, Ed. Polirom, Iași;
Burakowski, A., Gubrynowicz. A., Ukielski. P., (2013). 1989 Toamna națiunilor, Ed. Polirom, Iași;
Câmpeanu, P., (2002). Ceaușescu, anii numărătorii inverse , Ed. Polirom , Iași;
Chung, C., Pennebaker,J.W, (2007), Social Communication, Library of Congress Catalogigg in Publication Data;
Collett, P., (2005). Cartea gesturilor, Ed. Trei, București;
Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders IV (DSM), American Psychiatric Association (APA),
Duker, P., (1973). Management: Tasks, Responsibilities, Practices, Harper & Row, New York;
Funderburk, D., (1989). Un ambasador american între departamentul de stat și clanul Ceaușescu, Munchen;
Herseni, T., (1969). Prolegomene la teoria sociologică, Ed. Științifică, București
Lyon, J.S., (2009). Recruitment offors to reduce adverse impact: targed recruiting for personality, cognitive and diversity. Journal of Applied Psychology. Vol. 94(2), 298-317;
Milca, V., (2007). Personalitatea politică, Ed. Economică, București;
Neagoe, M., (2005). 35 de ani – Umbra lui Ceaușescu, Ed. Lumea Magazin, București;
Reiman, T. (2010). Limbajul Trupului, Ed. Curtea Veche, București
Renshon. S. A., (1996), Psychological Needs and Political Behavior, The Academy of Political Science;
Sperlea. F., (2001), De la Vlad Țepes la Ceaușescu, Ed. Corint, București;
Tismăneanu, V., (2005). Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, Ed. Polirom, Iași;
Zlate. M., (2000). Introducere în psihologie, Ed. Polirom, Iași;
Zlate, M., (2004). Leadership și management, Ed. Polirom, Iași;
Zlate. M., (2007), Tratat de psihologie organizational-managerială, Ed. Polirom, Iași;
http://anatolbasarab.ro/personalitatea/
https://stirea.wordpress.com/tag/suzana-andreias/
https://www.youtube.com/watch?v=JUfeuosbeJg
http://homepage.psy.utexas.edu/homepage/faculty/pennebaker/reprints/Chung%26JWP.pdf
http://www.geotek.or.id/Discourse/ebooksclub.org__Language_and_Power__Language_in_Social_Life_.pdf
ANEXE
Anexa1- Casa parintească din Scornicești a lui Nicolae Ceaușescu
Anexa 2- Adunarea din Piața Palatului din 21 august 1968
Anexa3- Ceausescu și Charles de Gaulle
Anexa 4- Nicolae Ceaușescu și Richard Nixon
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Psychological Profiler Studiu de Caz Nicolae Ceausescu (ID: 107744)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.