Psychological Profiler Nicolae Ceausescu

Psychological Profiler: Nicolae Ceaușescu

Cuprins

Introducere 3

1. Cadrul teoretic general 5

1.1 Definirea totalitarismului și aspecte comune ale regimurilor totalitare 5

1.2 Regimurile totalitare de extremă dreaptă 10

1.2.1 Fascismul 10

1.2.2 Nazismul 11

1.3 Regimurile totalitare de extremă stângă 15

1.3.1 Specificul regimului comunist 15

1.3.2 Caracteristici ale regimului comunist în România 16

1.4 Liderul politic 23

1.4.1 Conceptul de leadership 27

1.4.2 Trăsături ale comportamentului și ale personalității liderului politic 29

1.4.3 Liderul totalitar 29

1.5 Profiling politic 23

2. Obiectivele și metode ale cercetării 33

2.1 Obiectivele cercetării și motivarea lor 33

2.2.Definirea câmpului de cunoaștere psihologică 33

2.3.Metode utilizate pentru extragerea informațiilor cu semnificație psihologică 33

2.3.1 Metoda observației 29

2.3.2 Analiza discursului 29

2.3.3 Metoda biografică 29

2.3.4 Analiza documentelor istorice 29

3. Studiu de caz 36

Concluzii 41

Bibliografie 43

Introducere

Domeniul psiho-politicii este destul de slab conturat și abordat de către cercetătorii români, studiile psihologice care privesc liderii comuniști fiind relativ limitate. În cele mai multe situații, oamenii de știință au analizat faptele și mai puțin personalitățile liderilor. O explicație pentru acest lucru poate fi lipsa documentelor, a arhivelor în a doua jumătate a secolului XX cât și dificultatea de a identifica corect credibilitatea surselor. Studiul nostru este structurat interdisciplinar, încercând să îmbine date istorice, cunoștințe din psihologia politică și psihopatologie. Pornind de la istorie, prin această parte teoretică dorim să surprindem cele mai importante caracteristici ale regimurilor totalitare, în special ale comunismului, pentru a înțelege și a contura cât mai corect profilul psihologic al liderului politic, Nicolae Ceaușescu. Regimurile totalitare au avut un mare impact asupra istoriei mondiale, impunând o formă de organizare și de funcționare a societății în care toate aspectele vieții sociale și individuale sunt controlate de către stat (Enciu, 2010). Regimurile totalitare apar și sunt acceptate ca urmare a scăderii încrederii poporului în cele deja existente, nivelul de trai fiind foarte scăzut și lipsurile foarte mari. Noul regim comunist instaurat în România după cel de-Al Doilea Război Mondial are o ideologie de stat unică și obligatorie, un singur partid politic, o conducere care deține monopolul asupra culturii, economiei și informației, liderul comunist fiind considerat un erou sau „părinte al poporului”. Astfel, studiul își propune să investigheze, într-o manieră cât mai obiectivă, ce anume, din ecuația personală îl face pe fostul lider comunist, Nicolae Ceaușescu, un personaj care și-a pus amprenta asupra istoriei României. Mai exact, ce înzestrări îl recomandau ca om politic și care au fost principalele motive pentru care oamenii au decis să renunțe la “părintele poporului”, prin Revoluția din anul 1989. Studiile în domeniu nu au putut stabili dacă particularitățile regimului au determinat personalitatea accentuată a liderului politic sau anumite caracteristici patologice ale acestuia s-au concretizat în tipul de conducere exercitată. De aceea, prin studiul nostru dorim să creăm o legătură între personalitatea liderului Nicolae Ceaușescu, comportamentul acestuia și tipul de regim pe care l-a promovat.

Informațiile ultimilor 20 de ani i-au vizat mai mult activitatea politicǎ, iar în ceea ce privește datele despre personalitatea sa, acestea pendulează între idolatrizare și demonizare. Având în vedere ambele viziuni, putem să ne construim o imagine obiectivǎ despre Nicolae Ceaușescu, omul din spatele funcției de conducǎtor al Partidului Comunist și de Președinte al Republicii Socialiste România. Nicolae Ceaușescu este o figură misterioasă, o personalitate emblematică și dificil de studiat și de înțeles, fiind singurul român în acea perioadă cunoscut la nivel internațional. Acesta și-a pus amprenta asupra comunismului internațional și s-a făcut remarcat prin faptul că, deși sprijinea ideologia comunistă, a adoptat o atitudine independentă față de sovietici, eliberând România de sub controlul Rusiei. Structura sa de personalitate este foarte complexă și poate fi analizată din diverse unghiuri, lucru pe care ne-am propus să îl surprindem și in acest studiu. Diagnoza realizată în universul politic are scopul de a conduce către prescripții în activitatea politică. Justificarea realizării unui profiling politic este similară cu argumentele standard pentru construirea unui profil rasial, necesar combaterii crimelor și a terorismului (Somin, 2013). Pentru realizarea acestui profil de personalitate am avut în vedere informații din domeniul psihologiei, psihopatologiei, psihologiei politice, informații biografice, informații din aria științelor politice cu accent pe tipul de regim promovat, ideologia și principiile politice. Pentru ca profilul psihologic să fie cât mai fiabil, am utilizat mai multe metode și am analizat o multitudine de surse diferite. La realizarea acestui studiu au fost analizate informații din materialele audio-video disponibile (ex.: „Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu” (2010)), interpretǎri, cărți și materiale istorice („Mărturia unei istorii trăite”, Curticeanu; Pacepo, „Orizonturi roșii”; Câmpeanu, „Ceaușescu, anii numărătorii inverse” etc.), mărturii ale cunoscuților (bazându-ne în special pe mărturiile lui Silviu Curticeanu, fostul șef al Cancelariei CC, care îl descrie într-un stil „rece” pe Nicolae Ceaușescu), documente memorialistice pro și contra dictaturii ceaușiste (ex.„Personalitatea lui Nicolae Ceaușescu în memorialistica postdecembristă”, Sima). Pentru a extrage elemente din comportamentul nonverbal, am utilizat metoda observației, iar ca material am analizat filmulețe cu discursuri politice, apariții televizate, documentare istorice. Pentru a stabili un psihodiagnostic, ne-am ghidat după informațiile din Manualul Statistic de Diagnostic a Tulburărilor Mentale al Asociației de Psihiatrie Americane (DSM-IV). Principalele inconveniențe în realizarea studiului au constat în dificultatea de a alege sursele și de a selecta teoria, astfel încât să servească cât mai bine obiectivelor cercetării. Fiind numeroase, a fost necesară o atentă verificare a credibilității lor surselor. Credibilitatea a fost verificată prin comparații obiective ale informațiilor obținute din diverse materiale. De asemenea, deși metoda observației este eficientă, depinde foarte mult de pregătirea observatorului și de cunoștințele lui, acest lucru asigurând unicitate studiului dar în același timp poate fi considerat o limită a acestuia.

În concluzie, cercetarea de față își propune să aducă puțină lumină pe scena politică românească, prin a investiga, într-o manieră cât mai obiectivă ce anume din personalitatea lui Nicolae Ceaușescu l-a recomandat ca om politic și cum s-a ajuns la pierderea controlului acestuia, asupra poporului. Pe parcursul lucrării, urmărim conturarea personalității acestuia prin raportare la mai multe surse, dintre care biografia sa și viața politică fiind cele mai încărcate informațional.

Cadrul teoretic general

Definirea totalitarismului și aspecte comune ale regimurilor totalitare

Situația după Primul și al Doilea Război Mondial a condus către dezamăgirea generală a oamenilor față de sistemul democratic, pe care nu îl mai considerau util în rezolvarea celor mai mari dificultăți cu care se confruntau: șomajul și sărăcia. Totalitarismul promite astfel că va șterge efectele acelor tratate de pace după Primul Război Mondial și că va controla Europa. Regimurile totalitare au avut un mare impact asupra istoriei mondiale, impact ce se menține în tări cum sunt Rusia sau China. Ele se bazau în principal pe aplicarea forței, pe violență și dictatură. În linii mari, totalitarismul este o formă de organizare și de funcționare a societății în care toate aspectele vieții sociale și individuale sunt controlate de către stat (Enciu, 2010). Conceptul de totalitarism a fost dezvoltat pentru prima dată, cu conotație pozitivă, în anul 1920 de către fasciștii italieni. Acest concept a fost des utilizat în discursurile politice anti-comuniste în timpul Războiului Rece cu scopul de a sublinia similaritățile percepute dintre regimul nazist și alte regimuri fasciste, pe de-o parte și regimul comunist sovietic, pe de altă parte. Se consideră că Benito Mussolini este cel care a utilizat pentru prima dată acest termen, în anii 1923-1925 pentru a defini o stare a societății considerată a fi ideală pentru a îndeplini obiectivele fascismului. O societate totalitară constituie „un regim cu o ideologie de stat oficială și obligatorie, cu un singur partid politic, cu o poliție secretă omniprezentă și cu o conducere care deține monopolul asupra economiei, culturii și informației” (Enciu, 2010, p. 36).

Axându-se pe faptul că un singur om deține toată puterea, totalitarismul s-a concretizat prin reducerea libertății cetățeanului aproape de zero. Acest lucru a condus încă de la început către creșterea susiciunii printre cetățeni și chiar printre membrii aceleeași familii. După cel de-al Doilea Război Mondial, conceptul a fost folosit în abordarea conflictului Est-Vest. Acest tip de regim este opusul lberalismului și democrației. Prin liberalism se încearcă a se limita puterea statului respective și sepune accentual pe promovarea drepturilor omului. În schimb, la baza totalitarismului se află liderul și partidul unic, ce dețin toată puterea și impun respect prin utilizarea forței. Totalitarismul este o formă extremă de autoritarism. Există anumite diferențe între aceste două regimuri (Judt, 2011): în regimul autoritar, instituțiile sociale și economice nu sunt sub control guvernamental; spre deosebire de celelalte regimuri, dictatorii totalitariști dezvoltă o carismă susținută prim mass-media, manipulând poporul prin acea imagine profetică; dictatorii autoritariști se considerau ființe unice, având o auto-concepție teleologică asupra propriei persoane și considerau că rolul lor este acela de a fi o funcție indispensabilă, care ghidează și remodelează universul (Arendt, 1994)..Astfel utilizarea puterii în scop personal este mai evidentă la liderul autoritar decât la cel totalitar. Comparativ cu sistemele totalitare, cele autoritare pot oferi o libertate mai mare în viața privată, nu au o ideologie clară de ghidare, unele pot tolera pluralismul în anumite organizații sociale și uneori lipsește puterea de a mobiliza întreaga populație în vederea atingerii obiectivelor naționale, exercitându-și puterea în limite relativ previzibile.

Conform literaturii de specialitate (Arendt, 1994; Andreescu, 2000; Colas, 2003), într-o societate caracterizată drept totalitară, se regăsesc următoarele elemente:

– existența unei singure ideologii, cu caracter doctrinar, la care aderă toți cetățenii;

– existența unui partid unic, care este devotat ideologiei oficiale, este foarte bine structurat ierarhic, cu un singur conducător, dominator și care face ca ideologia să fie acceptată de toată lumea;

– monopol care controlează toate mijloacele de luptă armată dar și mijloacele de comunicare în masă și care este foarte strict; se realizează propagande numeroase prin care sunt promovate ideologia partidului și imaginea îmbunătățită a realizărilor liderului și ale regimului;

– întreprinderile sunt conduse birocratic, conducerea întregii economii și culturi fiind centralizată;

– sistemele din domeniul securității naționale se focalizează pe înlăturarea dușmanilor regimului și reprimarea oricărui protest împotriva lui;

– nu se respectă drepturile și libertățile cetățenești.

Atffel, unii teoreticieni precum Frederich August von Hayek (apud Caldwell, 2008) explică totalitarismul prin importanța unui factor principal și anume stratificarea economiei. Pe de altă parte, se insistă asupra importanței conducătorului în regimul totalitar sau pe evidențierea funcției ideologiei sau pe importanșa existeței unui partid unic. În orice caz, cert este faptul că regimul totalitarist apare ca urmare a efectelor războaielor, pentru a câștiga încrederea populației atât din punct de vedere ideologic, economic cât și militar, pentru a construi o societate unică fie în numele clasei (regimul comunist sovietic), fie în numele rasei (regimul nazist).

Ca urmare a scăderii nivelului de trai, a efectelor instabilității din primii ani ai perioadei interbelice, a reacțiilor față de modalitățile în care s-a instaurat pacea, au condus la apariția unor mișcări extremiste și la instaurarea, în multe state euopene a unor regimuri dictatoriale. Având în vedere condițiile specifice fiecărei națiuni si sursele teoretice pe care acestea s-au fundamentat, totalitarismul s-a manifestat sub mai multe forme. Prin urmare, în context își fac apariția două tipuri de regimuri totalitare: regimuri de extremă stângă (denumite și comuniste) și de extremă dreaptă (fascismul și nazismul). Cele mai cunoscute și pronunțate regimuri totalitare au fost în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, Germania și Italia. Aceste țări urmau ideologii unice, communism în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, fascism în Italia și respectiv Nazism, în Germania. Ca și prezentare generală, regimurile de extremă stângă au avut ca ideologie central marxismul, pe care l-au interpretat într-un mod abuziv. Principala caracteristică a acestor regimuri a fost desființarea proprietății private, prin trecerea, băncilor și terenurilor agricole, a industriilor în proprietatea statului. Spre deosebire de regimurile de extremă stângă, cele de extremă dreaptă au ca ideologie naționalismul extremist ce promovează dragostea față de poporul dar în același timp și ura față de alte naționalități. Toate aceste regimuri aveau în comun următorii factori: regim cu o ideologie de stat unică și obligatorie, cu un singur partid politic, o conducere care deține monopolul asupra culturii, economiei și informației, sistem de aparare națională orietnat către neutraizarea și pedepsirea comportamentelor împotriva regimului respectiv.

Regimurile totalitare de extremă dreaptă

Fascismul

După Primul Război Mondial, Italia se regăsea într-o criză profundă și viața politică era dominată de Partidul Liberal, îmbrăcând o formă corporatistă, fiind organizată în grupuri profesionale numite corporații. Aceste corporații se formau prin asocierea muncitorilor în opoziție cu sindicatele și prin conducerea economiei cu metode ce implică dirijarea activităților. Ulterior, s-a format Partidul Popular Catolic. Primele bande de fasciști s-au creat în anul 1919 (Payne, 1995), din foști veterani ai Primului Război Mondial. Poetul Gabriel d’Annuzio este unul dintre ideologii mișcării și liderul acestui regim este Benitto Mussolini. Astfel că, odată cu activarea forțelor de stânga este activată și activitatea fasciștilor, care se transformă într-o mișcare de masă, iar în noiembrie 1921 este fondat Partidul Național Fascist. Prin împuternicirea lui Mussolini de către regele Italiei la momentul respectiv, Victor Emanuel al III-lea, să formeze guvernul, acesta modifică și o lege electorală prin care obține, după vot, dreptul la mandat în Parlament. Regele Victor Emanuel al III lea și clasa conducătoare au cedat guvernarea în condițiile creșterii influenței grupărilor fasciste. Începând cu anul început instaurarea dictaturii fasciste. Odată cu aceasta a fost permisă doar activitatea sindicatelor fasciste, fiind interzise celelalte partide politice. Brigăzile fasciste erau formate în principal din grupuri de tineri care s-au remarcat prin agresarea și torturarea muncitorilor care făceau grevă și a socialiștilor. Principiul de bază al fasciștilor era supunerea totală față de liderul partidului pentru care faptele sunt mai importante decât vorbele. În anul 1929, Mussolini a încheiat un tratat cu Papa, prin care se asigura că va primi și sprijinul Vaticanului. Prin acel tratat, îi era recunoscută puterea Papei asupra Vaticanului, acesta având dreptul să ia decizii și să conducă Vaticanul în Italia, fără amestecul statului și al partidului fascist (Tacchi, 2006). Astfel, catolicismul are un rol de actor activ între cele două regimuri instaurate, fascismul și comunismul, acționând în funcție de propriul interes (Nelis et al., 2015). Regimul economic din Italia, în acea perioadă, se focaliza pe asigurarea resurselor, a necesarului de producție numai din economia internă.

Ca și caracteristici ale fascismului, conform lui Britt (2003), pot fi considerate următoarele:

– naționalism intens (erau foarte des utilizate sloganuri, cântece, patriotice, motto-uri);

– nu erau respectate Drepturile Omului (oamenii erau manipulate și ajunseseră chiar să aprobe comportamentele violente, execuțiile, tortura);

– împărtășirea aceluiași scop și înlăturarea celor care sunt considerați periculoși sau inamici;

– serviciul militar este idealizat;

– cenzura mass-mediei;

– guvernul și religia au aceleași scopuri (religia joacă un rol în manipularea oamenilor, fiind des utilizată în discursirile politice);

– nu este permisă exprimarea liberă și nici în scris, nu se promovează arta, studiile superioare;

– poliția deține puterea de a impune legi și de a apela la forță fizică, ori de câte ori considerau că este necesar;

– abuzul de putere pentru a se proteja era transformat într-o formă de corupție;

– alegerile erau de cele mai multe ori aranjate, prin uz al legislației, manipulare prin campanii necorespunzătoare sau chiar uciderea adversarilor.

Mussolini și Adolf Hitler își modifică politica și formează o alianță după ce Germania sprijină atacul Italian împotriva Etiopiei, în anul 1936, invazie în urma căreia Victor Emmanuel III este proclamat împărat al Etiopiei. În anul 1938 fascismul se apropie tot mai mult de nazism. „Il Duce”, cum era numit liderul fascist, a adoptat o serie de măsuri care s-au bucurat de susținere populară: de exemplu, a încercat să reducă cât mai mult corupția, luând măsuri împotriva Mafiei. Antrenarea Italiei în agresiuni externe și participarea în Al DOilea Război Mondial a condus către diminuarea popularității lui Mussolini și a determinat retragerea sprijinului poporului. Acesta a fost înlăturat de la putere în iulie 1943.

Nazismul

În Germania, regimul totalitar este reprezentat de regimul nazist în frunte cu Adolf Hitler, care vine la putere în 1933 în urma unor alegeri libere, pe cale democratică. Cuvântul „nazism” provine de la o prescurtare a național-socialismului (nazi, îl limba germană). Simbol al nazismului era considerată svastica, în sens dextrogir. Aceasta este de milenii considerată simbol al prosperității și al norocului. Învinsă în Primul Război Mondial, Germania trece printr-o perioadă dificilă, fiind considerată vinovată de declanșarea primei conflagrații mondiale, conform Tratatului de la Versailles (Hacken, Plotke, 1998). Acest tratat stipula că Germania trebuia să își asume responsabilitatea declanșării războiului și să plătească compensații aliaților săi. De asemenea, Germania pierdea teritorii și forțele armate erau limitate, fiind deposedată de truopele de coloniile de dincolo de ocean și de cele africane. Reprezentanții puterii au semnat acest tratat pentru ca luptele să nu se reia. Hermann Muller, Ministrul de Externe al Germaniei, este cel care a semnat tratatul, tratat care a cauzat un șoc.

Trecerea rapidă de la democrația parlamentară la un regim totalitar s-a realizat în anul 1933, odată cu numirea în Funcția de Cancelar a lui Adolf Hitler. Odată cu venirea la putere, naziștii au vrut să schimbe toată structura socială în conformitate cu viziunea lor. Astfel, concepția naziștilor avea la bază ideea conform căreia germanii, ca rasă, limbă și cultură erau superiori celorlalte naționalități. Hitler urmărea crearea unei națiuni care să cuprindă toți germanii. Deosebirea dintre Mussolini și Hitler este aceea că Hitler folosește rarismul și antisemismul ca și componentă principală în programul său. Politica externă se focaliza pe integrarea tuturor popoarelor germane și cea internă pe eliminarea evreilor, considerați oile negre ale societății. Pentru ca toate acestea să se întâmple, conform concepției lui lui Hitler, Germania trebuia să poarte un adevărat război. Criza economică mondială este un factor care a contribuit la ascensiunea naziștilor la putere. În timpul acestei crize, producția industrială a scăzut de două ori, s-au redus salariile și pensiile, a crescut foarte mult numărul șomerilor. Odată ajuns la putere, Hitler i-a înlăturat pe cei care nu promovau politica sa, interzicând activitatea Partidului Social Democrat, a sindicatelor și a Partidului Comunist. În anul 1934, pe 1 august, președintele și funcția de cancelar au devenit unul și același lucru. Germania a depășit criza economică odată cu venirea la putere a naziștilor. Noul regim încuraja creșterea natalității la germani dar în același timp erau aplicate și alte măsuri drastice prin care bolnavii incurabili, bătrânii erau eliminați iar cei cu handicap fizic erau sterilizați. Hitler considera democrația ineficientă, se opunea tradițiilor germane bazate pe absolutism și încuraja răspândirea comunismului. Naționalismul lui Hitler avea în vedere mai mult decât recuperarea teritoriilor pierdute prin semnarea Tratatului de Pace. Acesta voia ca prin unirea tuturor culturilor germanice să se extindă astfel încât Germania să devină o supraputere capabilă să rivalizeze cu Statele Unite ale Americii și cu Marea Britanie. Pentru ca acest lucru să fie posibil, Hitler dorea cucerirea Poloniei, a Ucrainei și a Rusiei (Hitler, 1999). Naziștii au folosit teroarea pentru a-și intimida dușmanii și adversarii politici. Construirea unor lagăre de concentrare pentru persoanele considerate vinovate de relele societății germane și pentru prizonierii politici este soluția extremistă găsită de Hitler pentru a curăța poporul german. Lagărele au devenit modalități de exploatare a prizonierilor prin forțarea lor să muncească. Folosirea violenței instituționalizate este una dintre trăsăturile distincte ale acestui regim. Toată cultura a fost subordonată viziunii acestui regim, astfel încât tinerii erau educați pentru a fi devotați lui. Biserica era controlată și supusă persecuțiilor din cauza valorilor promovate de către aceasta și care erau contrare credințelor regimului nou instaurat. Bibliotecile, presa, cinematografia, radioul erau utilizate ca mijloace de informare în masă, pentru a manipula, mobiliza și fanatiza populația. Naziștii au intervenit și în programele de educație, revizuind manualele școlare. Metodele utilizate împotriva dușmanilor regimului erau foarte brutale și constau în torturi, asasinate în masă prin deportările în lagărele de concentrare. Tot la nivelul politicii externe, în anul 1939 Austria a fost anexată Germaniei, Cehoslovacia a încetat să existe ca stat ca urmare a semnării acordului de la Munchen, orașul-port Memel, ce a aparținut Lituaniei, a fost anexat Germaniei. Prin semnarea Tratatului de Neagresiune cu Rusia, cele două state împărțeau Europa de la Marea Neagră la Marea Baltică, Polonia fiind înpărțită între Germania și Uniunea Sovietică. Acest eveniment a declanșat cel de-Al Doilea Razboi Mondial (Williamson, 2013). După cel de-Al Doilea Razboi Mondial, mulți naziști au fost judecați și condamnați în Procesul de la Nürnberg, unii dintre ei find chiar executați pentru crime împotriva umanității și crime de război. În concluzie, naziștii au dus o politică dură de cucerire și exploatare a teritoriilor recuperate de la Uniunea Sovietică și de la Polonia. În iunie 1944, sovieticii au reuși să întoarcă războiul împotriva naziștilor. În data de 30 aprilie 1945, Hitler s-a sinucis, după ce sovieticii au pătruns până în centrul capitalei Berlin. După cel de-Al Doilea Razboi Mondial, mulți naziști au fost judecați și condamnați în Procesul de la Nürnberg, unii dintre ei find chiar executați pentru crime împotriva umanității și crime de război. Acest regim este total interzis acum, în Germania (Kershaw, 2013).

Regimurile totalitare de extremă stângă

Specificul regimului comunist

Comunismul este un termen care se poate referi fie la un sistem social, la o ideologie ce promovează acest sistem social, sau la o mișcare politică prin care se dorește implementarea sistemului. Este considerat cel mai eficace sistem totalitar, care a fost instaurat în data de 7 noiembrie 1917, în Rusia, în frunte cu Lenin. Comunismul își are originea în operele lui Marx, fiind cel care a fundamental teoria "luptei de clasă" (Marx, 2007, p. 93). El susținea că societatea comunistă se va edifica mai întâi în țările dezvoltate. În concepția comuniștilor, capitalismul, prin faptul că punea accent pe proprietatea privată, pe motivație și inițiativă personală în a realiza profit, era sursa tuturor relelor. Lenin este cel care se afla la conducerea Partidului Bolșevic, creat din anul 1903. La scurt timp după ce au ajuns la putere, comuniștii și-au impus controlul asupra întregii populații ruse. Din anul 1922 Rusia s-a numit Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS). Ca și sistem social, comunismul nu permite existent proprietății private și nici a claselor sociale. Toate bunurile populației aparțin societății și toți membrii populației se ucură de același statut economic, încercându-se să se promoveze egalitatea. Membrii partidului erau recrutați pe baza loialității față de communism. În realizarea propagandei se avea în vedere în principal manipularea și îndoctrinarea maselor cu ideologii politice leniste. Teroarea era la ordinea zilei și instrumentul de teroare era de celemai multe ori poliția. Membrii partidului erau adesea recompensați prin promovarea în funcții sau prin asigurarea unor avantaje financiare, în funcție de meritele deținute în partid. Din anul 1922, odată cu îmbolnăvirea lui Lenin, Stalin este declarat Secretar General al Partidului Comunist. În timpul regimului comunist sub conducerea lui Stalin, teroarea a fost extremă. Cele mai importante principiile și practici comuniste din perioada 1917-1953 sunt (Grama, 2011):

– cenzura presei, desființarea libertății de exprimare;

– toate instituțiile, fabricile, băncile sunt trecute în proprietatea statului și sunt conduse de comuniști;

– crearea poliției cu scopul inducerii terorii;

– cei care se supuneau și promovau principiile regimului, aveau anumite drepturi și libertăți respectate prin Constituția din 1936;

– prin construirea lagărelor de concentrare erau uciși toți cei considerați dușmani ai poporului și adversari politici;

Colectivizarea forțată, introducerea unor planuri care stabileau producția pentru următorii cinci ani, tipul de organizare politică ce nu permite separarea puterilor în stat, inducerea controlului suprem asupra populației și limitarea drepturilor și libertăților acestora, inducerea terorii în rândurile populației și utilizarea forței și a unor modalități extreme de pedepsire a dușmanilor regimului sunt din mare câteva trăsături generale comune tuturor regimurilor totalitare.

1.3.2 Caracteristici ale regimului comunist în România

Totalitarismul de dreapta în Romania, spre deosebire de celelalte țări, nu este cu caracter unic, fiind reprezentat de regimul carlist, continuând cu cel national legionar și având punctul culminant în regimul de dictatură militară, sub conducerea mareșalului Ion Antonescu. După cel de-Al Doilea Război Mondial, România încheie tratate de colaborare și de asistență mutuală, în cazul oricărei amenințări, cu Moscova. Acest Tratat a fost semnat în anul 1948 de dr. Petru Groza și Vladimir Molotov, fiind primul document de acest fel încheiat de Uniunea Sovietică cu un fost stat inamic. În această perioadă de stăpânire sovietică, România pierde ca și teritorii Basarabia și Nordul Bucovinei. Regimul comunist a fost impus în România de către Rusia, prin intermediul partidului comunist local. Conducerea din București lua toate deciziile semnificative doar cu aprobare a sovieticilor. În România, instaurarea comunismului s-a realizat în patru etape (Pacepa, 2013):

Petru Groza ajunge la conducerea guvernului, regale Mihai fiind obligat de către sovietici să numească un govern procomunist;

Comuniștii având puțini simpatizanți, au apelat la intimidarea adversarilor și la fraudarea alegerilor;

Celelalte partide politice au fost dizolvate, unicul rămas fiind cel comunist;

În anul 1947, regale Mihai I este forțat să abdice, în urma amenințării cu moartea și că vor ucide un număr mare de deținuți politic ice se aflau în penitenciare.

În perioada 1947-1964, România s-a aflat sub teroare comunistă, transformându-se într-o închisoare, odată cu înființarea Securității. Penitenciarele (cum ar fi cele de la Gherla, Aiud, Sighet etc.) au devenit loc de tortură a celor mai mulți intelectuali ai țării, adversari politici, foști ofițeri, preoți, țărani, studenți care erau considerați oponenți ai regimului (Scurtu, et al., 1996). Securitatea a sporit neîncrederea în rândul oamenilor, având informatory pretutindeni. Dacă se opuneau regulilor comuniste, oamenii puteau fi împușcați pe loc. Începând cu anul 1948, toate instituțiile statului, băncile, fabricile, restaurantele etc. erau trecute în patrimoniul statului. Liderii comuniști și membrii de bază ai partidului aveau locuințe luxoase și erau recompensați în funcție de devotamentul față de partid. Pe plan educațional, copiii de muncitori și de tărani săraci erau sprijiniți să meargă la școli și la facultate. Ca și în celelalte regimuri totalitare, relația cu Biserica nu era încurajată: mersul la biserică nu era încurajat și religia în școli era interzisă. Orice formă de manifestare liberă era pedepsită.

Totalitarismul de dreapta este reprezentat în România de Garda de Fier (înființată în 1930), Partidul Național Creștin, Mișcarea Legionară și Partidul Național Agrar (condus de poetul Octavia Goga). Regimul de dictatură militară, condus de Mareșalul Antonescu, reprezuntă culmea totalitarismului, adoptând o politică dură antisemită, deportând în Transnistria evrei și țigani (Heinen, 2006). Ca și caracteristici comune cu regimurile totalitare de extremă dreaptă, se regăsesc: distorsionarea creștinismului, antisemitismul, antidemocratismul, controlul vieții economice, sociale și politice (Scurtu, 2010). Gheorghe Gheorghiu Dej este liderul comunist ce a eliberat deținuții politici, contribuind la schimbarea regimului, începând cu anul 1964, urmărind liberalizarea față de controlul sovietic. Nicolae Ceaușescu este cel care continua politica lui Gheorghe Gheorghiu Dej, începând cu anul 1965. În anul 1968, în frunte cu Ceaușescu, Guvernul refuză participarea la intervenția din Cehoslovacia, refuzând, în același timp, controlul sovietic. Adoptând regimul de “comunism national” al lui Tito, România devine în următorii ani o țară a investițiilor occidentale. În perioada 1964-1971, optimismul românilor crește, valorile românești sunt recuperate, nivelul de trai crescând semnificativ (Goșu, Cobuz, 2004). Sunt construite fabrici (Pepsi-Cola, Dacia etc.), întreprinderi, clădiri de locuințe, aducându-se puțin din spiritual occidental. Pentru a nu scăpa de sub control, literatura, arta, știința erau atent ținute sub observație, televiziunea și presa erau cenzurate. Odată ales președinte, începând cu anul 1974, Securitatea era peste tot, prin informatorii săi (chiar și elevi de liceu). Toți opozanții acestui regim erau înlăturați, fiind închiși fie în spitale de psihiatrie fie în penitenciare. Ceaușescu a început un process de industrializare masivă, deloc eficient și care a adus multe datorii României. Pentru a plăti aceste datorii, regimul nu a mai ținut seama de nevoile cetățenilor români. Astfel, au fost stabilite rații de mâncare ce se vindea doar pe bază de cartelă. Cozile la alimente erau immense și populație era din ce în ce mai înfometată. Condițiile de bază, necesare supraviețuirii (mancare, căldură, apă) erau restricționate atât de mult încât au condus către nemulțumirea generală a poporului și mai târziu, la ceea ce avea să rămână în Istoria României ca Revoluția de la 1989, concretizată prin lupte stradale, protestații și demonstrații, care au dus la căderea regimului communist din România (Ofrim, 2011).

Liderul politic

1.4.1 Conceptul de leadership

Leadershipul este un proces prin care o persoană influențează un individ sau un grup de persoane cu scopul atingerii unui obiectiv comun (Northhouse, 2007). Acest concept a apărut în secolul al XIX-lea, după revoluția industrială și s-a dezvoltat pe parcursul secolului XX. Cea mai cunoscută teorie despre leadership îi aparține lui Bass (1990) care susține faptul că există trei modalități de bază prin care poate fi explicat modul prin care oamenii devin lideri: primele două căi explică cum doar anumiți oameni pot să devină lideri; astfel, deținând anumite trăsături de personalitate unele persoane pot fi orientate în mod natural către o funcție de conducere (Teoria Trăsăturilor); a doua teorie, cea a Marilor Evenimente, se consideră că un eveniment important poate provoca o persoană cu calități de lider să se ridice deasupra unei situații. În cea de-a treia teorie, Teoria Transformării Leadership-ului, oamenii pot alege să devină lideri prin dezvoltarea unor aptitudini. Aceasta este teoria cea mai acceptată în zilele noastre. Eficiența conducerii depinde foarte mult de interacțiunea dintre lideri, cei care îi urmează și de situație. Cea din urmă vizează utilizarea capacității de a lua decizii corecte în orice situație.

Ca și stiluri de leadership, pot fi considerate următoarele: participativ, carismatic, situațional, tranzacțional, transformațional. Leadershipul transformațional și cel carismatic au cele mai vizibile efecte asupra persoanelor care le urmează (Shamir et al., 2003). Potrivit unui studiu realizat de Grupul Hay (Afzal et al., 2010), firmă de consultanță privind managementul global, factori importanți pentru un management eficient pot fi considerați: încrederea în leadership, comunicare eficientă, împărtășirea informației cu angajații. Funcțiile liderului pot fi următoarele: coordonarea acțiunilor indivizilor, asigurarea stabilității într-unmediu problematic, luarea de decizii strategice, administrarea corespunzătoare a structurilor existente, satisfacerea membrilor grupului, managementul conflictelor, asigurarea coeziunii grupului.

Indiferent de tipul de organizație, liderul acționează ca mediator între nevoile organizației și nevoile angajaților. Astfel, liderul trebuie să fie competent, responsabil, credibil, integru, vizionar (Egry, Herman, 2000).

1.4.2. Trăsături ale comportamentului și ale personalității liderului politic

Liderul politic este acel individ cu autoritate, cu potențial de influență și cu gradul de preferință cel mai mare în cadrul comunității de interese politice. Pe scena politică, un individ dobândește statutul de lider pe baza unor calități naturale: inteligență, vocație, curaj (Thacher, Rain, 2004), unii fiind de părere că trebuie să dețină ceva suprauman (Mazower, 2008), sau o latură artistică (Thedoulou, 2013). Trebuie să fie un om specializat în arta manipulării, care elaborează strategii politice care corespund așteptărilor grupurilor dar și necesotăților de moment. Liderul politic a fost considerat încă din cele mai vechi timpuri, o componentă de bază a elitelor mai ales prin rezultatele în practica socială (Nazare, 2004). Este un animator al poporului, un vizionar, un creator de valori Speranția (apud Nazare, 2004). Emil Cioran (1990) susține că liderii politici au anumite trăsături comune, care apar indifferent de perioada în care aceștia se află la conducere: dorința de a domina utilizând chiar și agresivitatea, pentru putere sacrifică totul, nu au prejudecăți religioase și etice, manifestă ură față de unii și dragoste față de alții, consideră că trebuie să reușească mereu. Ca și trăsături de personalitate, următoarele sunt comune și relevante: – la conducere sunt oameni cu motivație și scopuri bine definite, capabili să stimuleze așteptările susținătorilor, prin utilizarea puterii coercitive, utilitare sau legitime; – este nevoie ca liderul să fie competent politic, să cunoască foarte bine fenomenul politicii, slăbiciunile și punctele forte ale acestuia; – să aibă capacitatea de a influența comportamentul maselor prin prestigiu (Ortega, 2007); – să fie responsabil, să aibă clarviziune și discernământ pentru a înțelege cât mai bine fenomenul politic, să fie perseverenți, disciplinați și cu încredere în reușită (Sfez, 2000);- flexibilitate și capacitate de negociere; – să aibă carismă.

1.4.3. Liderul totalitar

De cele mai multe ori, liderul acestui regim politic perceput ca fiind un erou sau părinte al poporului, este cel care exercită puterea cea mai mare, insuflând o încredere fără margini maselor. Mussolini, Hitler, Lenin, Stalin sau Ceaușescu au în comun acea autoritate carismatică. Anii petrecuți în închisoare, rezistența în fața dușmanilor, aparițiile publice pentru a câștiga popularitate și în acest fel și putere, utilizarea terorii psihologice și politice, impunerea controlului total și pedepsirea celor care se opun regimului sunt caracteristici întâlnite și la Ceaușescu, fiind comune tuturor liderilor totalitariști. În opinia lui Ficeac (2014), scopul liderului totalitar nu este acela de a-și distruge dușmanii sau de a-și impune puterea prin utilizarea violenței sau a forței, ci este acela de a-și convinge supușii să gândească asemeni lui. De cele mai multe ori, supușilor le lipsesc convingerile și sunt creduli.

Liderul comunist este conducătorul unui partid unic, care acționează pentru a-și atinge obiectivele politice, folosindu-se de popularitate și prestigiu, în primul rând și de forță fizică în cazul adversarilor. Gheorghe Gheorghiu Dej este unul dintre conducătorii comuniști care deși urmează sfaturile sovieticilor, își păstrează o linie proprie în politica externă și în cea internă, modalitate care conduce la eliberarea poporului de sub conducerea sovietică. Ceaușescu este liderul comunist care preia conducerea de la Gheorghe Gheorghiu Dej și păstrează modelul acestuia, dar se afirmă prin calități unice, demonstrate în propriul stil de conducere. Ceaușescu era considerat un comunist naționalist, care spre deosebire de ceilalți, își extindea puterea și dorea să câștige încrederea celorlalți lideri, urmărind păstrarea independenței poporului. Liderul comunist conduce o politică în care spionajul, dezinformarea, crimele politice sunt la putere. Nicolae Ceaușescu este unul dintre liderii politici a cărui imagine de părinte al poporului este cunoscută la nivel internațional și care devine simbol al tiraniei, odată cu publicarea faptelor sale, de către Ion Pacepa (2010), fost general și consilier personal al lui Nicolae Ceaușescu.

Profiling politic

Profiling-ul este o modalitate de a integra caracteristici particulare, informații existente în vederea formării unui profil complex, necesar prezicerii unui comportament sau permite generalizări despre persoana respectivă (Post, 2003). Diagnoza realizată în universul politic are scopul de a conduce către prescripții în activitatea politică. Justificarea realizării unui profiling politic este similară cu argumentele standard pentru construirea unui profil rasial, necesar combaterii crimelor și a terorismului (Somin, 2013). Pentru realizarea unui profil de personalitate al unui lider politic, trebuie să deținem informații din domeniul științelor politice, psihologiei, psihologiei politice, să cunoaștem istoricul de viață al persoanei pentru care vrem să realizăm profilul, tipul de regim promovat, ideologia și principiile politice (Feldman, Valenty, 2001). Una dintre cele mai mari piedici în realizarea corectă a unui profil psihologic al unui lider politic este chiar ceea ce ar trebui să reprezinte un punct forte: existența a numeroase surse, date și astfel apare dificultatea stabilirii credibilității lor. De asemenea, imaginea omului politic este una ideală, îmbunătățită, cu scopul de a atrage simpatia poporului, câștigând putere în acest fel. O modalitate de verificare a credibilității surselor se face prin analiza detaliată a surselor pro și contra persoanei respective. Diplomați, strategi militari, președinți se folosesc de profilurile politice pentru a se informa a lua decizii politice de multe ori pentru beneficii proprii. Post și Schneider (2003) consideră că un profil psihologic este cu atât mai important când este al unui lider care domină societatea și care acționează fără nicio constrângere.

Psihologii folosesc multe tehnici pentru a extrage informații cu semnificație psihologică, despre un anumit lider: analiza de discurs, analiza scrierilor din perioada respectivă, analiza de discurs, analiza comportamentelor observate. Tetlock (2006) susține este important să fie analizate motivația liderilor, nevoia de putere, nevoia de realizare și ce se află la baza acestora. Carey (2011) pune accent și pe importanța contextului social, în a influența atitudinea liderului. Studiile în domeniu nu au putut stabili cu acuratețe în ce măsură situațiile excepționale, regimul politic pot conduce către formarea unei personalități accentuate sau dacă liderul politic deține anumite trăsături patologice prin care își exercită rolul de conducător. Analiza biografiei, a relației cu familia ne ajută să înțelegem cultivarea anumitor seturi de caracteristici, precum: intoleranța la frustrare, megalomania, tendințele paranoide, tendințele tiranice, tendințele depresive, tendințele schizoide, comportamentul sexual (Rothbart et al., 2000). De asemenea, profilerii in domeniu sunt interesați și de studiul microexpresiilor, pentru a stabili gradul de sinceritate al subiectului studiat. Damasio și Meyer (2008) punctează asupra rolului pe care pot să îl aibă emoțiile în procedul de luare a deciziilor. Astfel, conform lor, sunt șapte tipuri de pasiuni pentru care un profiler trebuie să repereze emoțiile negative și emoții pozitive care pot declanșa mobilul decizional al liderilor: pasiunea de a distruge, de a convinge, de a seduce, pasiunea datoriei, de a dura și a supraviețui, de a se bucura. În concluzie, pentru a contura un profil psihologic al unui lider politic, trebuie să avem în vedere cât mai multe surse.

Obiective și metode ale cercetării

Obiectivele cercetării și motivarea lor

Studiul își propune să investigheze, într-o manieră cât mai obiectivă, ce anume, din ecuația personală îl face pe fostul lider comunist, Nicolae Ceaușescu, un personaj care și-a pus amprenta asupra istoriei României. Construind profilul psihologic într-o manieră cât mai obiectivă, putem surprinde ce înzestrări îl recomandau ca om politic și care au fost principalele motive care au influențat mecanismele decizionale ale acestuia. De asemenea, urmărim să identificăm tipul de legătură dintre personalitatea liderului Nicolae Ceaușescu, comportamentul lui și tipul de regim pe care l-a promovat. Un al treilea obiectiv este să demonstrăm utilitatea cercetării calitative și a profiling-ului politic, pentru înțelegea în profunzime a atitudinilor, credințelor, comportamentelor unei persoane în vederea generalizării și prezicerii unor comportamente viitoare, în contexte cu caracteristici asemănătoare.

Definirea câmpului de cunoaștere psihologică și a surselor de obținere a informațiilor cu semnificație psihologică

Pornind de la întrebarea „Cine a fost cu adevărat Nicolae Ceaușescu?”, studiul surprinde structura, formarea, evoluția și manifestarea personalitǎții omului Nicolae Ceaușescu, în primul rând dar și a personajului politic. Informațiile din ultimii 20 de ani au avut în vedere mai mult viața și activitatea sa politicǎ, iar în ceea ce privește datele despre personalitatea lui Nicolae Ceaușescu, acestea pendulează între idolatrizare și demonizare. Luând în considerare ambele viziuni, putem să construim o imagine complexă a personajului istoric Nicolae Ceaușescu, în care să surprindem cine era omul din spatele conducerii Partidului Comunist și al funcției de Președinte al Republicii Socialiste România. La realizarea acestui studiu au fost analizate informații din materialele audio-video disponibile (ex.: „Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu” (2010), discursuri politice ale acestuia), interpretǎri, cărți și materiale istorice („Mărturia unei istorii trăite”, Curticeanu; Pacepo, „Orizonturi roșii”; Câmpeanu, „Ceaușescu, anii numărătorii inverse”, cărți de istorie a românilor etc.), mărturii ale cunoscuților (mărturiile lui Silviu Curticeanu, fostul șef al Cancelariei CC, care îl descrie într-un stil „rece” pe Nicolae Ceaușescu, mărturiile lui Ștefan Andrei, fost politician comunist și Ministru de Externe român, mărturii ale scriitorului Radu Negrescu, care a trăit în perioada acelui regim comunist etc.), documente memorialistice pro și contra dictaturii ceaușiste („Personalitatea lui Nicolae Ceaușescu în memorialistica postdecembristă”, Sima). Credibilitatea surselor a fost verificată prin comparații obiective ale informațiilor obținute din diverse materiale, incluzând analize ale scriitorilor străini. De o importanță majoră, în special pentru analiza comportamentului nonverbal, este documentarul istoric „Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu” care cuprinde diverse momente, evenimente la care a participat acesta, discursuri de-ale sale. De asemenea, mărturiile aparțin persoanelor care l-au cunoscut, au lucrat și au petrecut mult timp alături de acest personaj istoric, Nicolae Ceaușescu. În cazul mărturiilor, în principal, se poate pune problema mizei etice interne, care putea fi manipulate sau controlată de puterea politică. Având în vedere faptul că acestea au fost înregistrate după eliberarea de sub controlul comunist, scade din probabilitatea acestui risc, dar poate să rămână o limită.

Pentru a contura o imagine cât mai clară, obiectivă și complexă a lui Nicolae Ceaușescu, au fost analizate atât surse pro dictaturii ceaușiste cât și surse contra dictaturii ceaușiste. În vederea documentării aprofundate asupra perioadei comuniste pentru a înțelege încadrarea lui Ceaușescu în această „imagine politică”, am utilizat informații din cărți de istorie a comunismului din România (ex. „O istorie a comunismului din România", Stamatescu et al, 2008 etc.). Stabilirea credibilității surselor a reprezentat o provocare pentru noi deoarece a trebuit să selectăm dintr-o varietate de informații, pe cele mai relevante scopului nostru. Comparând informații extrase prin metode diverse, am scos în evidență trăsături definitorii personalității lui Nicolae Ceaușescu.

Metode utilizate pentru extragerea informațiilor cu semnificație psihologică

Sursele din care am extras informații semnificative pentru conturarea profilului psihologic al liderului politic, Nicolae Ceaușescu, sunt vaste. Metodele calitative se deosebesc de cele cantitative tocmai pentu utilitatea lor în identificare fină a unor trăsături, ale unui fenomen, ale unei persoane sau grup de persoane de inters. De aceea, pentru acuratețea informațiilor, am utilizat ca și metode următoarele:

– metoda observației;

– analiza discursului;

– biografia;

– analiza documentelor istorice.

Metoda observației

Observația este o metodă folosită în cercetarea psihologică și constă în urmărirea sistematică și atentă a manifestărilor unor trăsături psihice, cu scopul de a extrage concluzii pertinente. Pentru studiul nostru, am analizat aparițiile video ale lui Nicolae Ceaușescu Observația trebuie să aibă un scop bine definit, în cazul nostru, am urmărit să identificăm atitutinea lui în timpul discursurilor și a aparițiilor publice (cât de încrezător sau neîcrezător este, iritabil, cordiabil, etc.), elemente de activitate motorie (dacă e agitat, pasiv, modul cum de seplasează etc.), expresia facială când transmite anumite mesaje, expresia verbală (dacă pot fi identificate tulburări de vorbire, ce tonalitate folosește), ce comportamente adoptă și cum interacționează cu oamenii, ce tip de vestimentație are și alte elemente care să ne ajute să extragem concluzii semnificative. Ca și limite ale metodei, putem să considerăm că existența anumitor doze de subiectivitate, nivelul de pregătire al observatorului, posibilitatea ca acele comportamente și atitudini să fie lucrate în scopul manipulării persoanelor cărora li se adresa (propaganda politică fiind o caracteristică a regimului) să facă parte din această categorie. Cu toate acestea, datele obținute pe baza observației sunt comparate cu cele obținute din alte surse, prin alte metode, contribuind la formarea unui profil cât mai complex.

Analiza discursului

Analiza discursului este o tehnică ce se află la intersecția dintre mai multe discipline: lingvistică, psihologie, sociologie, fiecare dintre acestea având o metodologie specifică de analiză (Davies, Elder, 2004). Într-o accepțiune larg acceptată, analiza discursului este echivalentă cu analiza conversațională (Widdowson, 2007). Analiștii discursului observă tipare ale limbajului ce este utilizat și circumstanțele în care este folosit (situațiile, ce participanți sunt, intențiile și explicațiile). În cercetarea noastră, am utilizat analiza de discurs politic pentru a urmări următoarele trăsături: care sunt strategiile utilizate în discurs, mesajul pe care se pune accent, care este scopul discursului, prin ce argumente își susține ideologia. La fel ca în cazul observației, informațiile au fost corelate cu cele din alte surse, pentru a completa imaginea lui Ceaușescu.

Metoda biografică

Este o metodă des utilizată în cercetarea calitativă, în special în studiile de caz. Prin această metodă este reconstruită istoria de viață a individului, strângând informații despre evenimente importante din viața acestuia cu scopul de a se crea o relație între acele evenimente și comportamentul persoanei în anumite situații. Am utilizat metoda biografică pentru a înțelege bazele formării personalității lui Nicolae Ceaușescu, mediul în care acesta s-a dezvoltat, persoanele semnificative din viața lui, vulnerabilitățile pe care le-a avut încă din perioada copilăriei și cum s-au dezvoltat pe parcurs, sub acțiunea ideologiei comuniste.

Analiza documentelor istorice

Este o metodă des utilizată în sociologie, documentele analizate fiind de fapt produse ale activității întreprinse de om, conținând informații despre fapte sau fenomene sociale din anumite perioade, în care ele au fost produse. Pentru realizarea studiului nostru, am analizat documente publice, din perioada dictaturii ceaușiste, ce ne-a ajutat să înțelegem mai bine contextul vremurilor respective, a particularităților regimului comunist, a caracteristicilor și rolului liderului politic. Informațiile obținute prin această metodă le-am utilizat pentru a sabili care este legătura dintre contextul istoric și accentuarea personalității lui Nicolae Ceaușescu sau dacă personalitatea acestuia „a creat istoria”.

Ca și concluzie, utilizate împreună, aceste metode aduc un aport valoros în construirea unui profil psihologic cât mai complex, prin raportarea la condițiile vremurilor respective. Faptul că analiza se realizează post-mortem, poate să fie sensibilă la interpretare, dar tocmai îmbinarea acestor metode îi aduc autenticitate și credibilitate.

Studiu de caz: Nicolae Ceaușescu

Informații cu semnificație psihologică

Nicolae Ceaușescu s-a născut în data de 26 ianuarie 1918, în comuna Scornicești, județul Olt, ca fiu al lui Andruță și a Mariei. Băiat micuț ca structură, făcea parte dintr-o familie numeroasă de 10 copii și locuiau într-o casă cu două camere. Sărăcia este motivul principal pentru care acesta părăsește satul natal, Scornicești și familia, la vârsta de numai 11 ani. Ca și nivel de studii, acesta a terminat 4 clase, în satul natal. Tatăl lui Nicolae Ceaușescu era cunoscut ca fiind un om care fura, bea, nu se interesa de copiii lui și vorbea urât. Mama era o femeie muncitoare, harnică și supusă. Familia era foarte săracă, mămăliga fiind mâncarea de bază a lor. Agresivitatea tatălui, submisivitatea mamei, sărăcia și lipsa de comunicare din familie și-au pus amprenta asupra lui Nicolae Ceaușescu. Acesta era un copil fără prieteni, „nervos și imprevizibil”, ciudat și introvertit (mărturii ale rudelor-verișor, din analiza surselor video). Prin urmare, Nicolae Ceaușescu a plecat de acasă la vârsta de 11 ani pentru a-și construi un rost în București. Era primul oraș pe care îl vedea. Acolo a stat o perioadă la sora lui, Niculina Rusescu. A început să lucreze în atelierul de cizmărie al lui Alexandru Săndulescu, membru activ în Partidul Comunist Român. Acesta a fost inițiatorul lui Nicolae Ceaușescu, în diferite misiuni conspirative de mai târziu. În cele din urmă, acesta s-a adaptat greu vieții din București. Vulnerabil din punct de vedere afectiv, a ascultat de persoanele mai mari decât el, până a căpătat o anumită independență. A fost arestat pentru prima dată la vârsta de 15 ani și până la vârsta de 26 ani, acesta avea deja 7 ani de închisoare. Pentru Nicolae, băiatul din acea vreme, o alternativă de integrare într-o nouă viață socială era chiar intrarea în „mișcarea marginală a comuniștilor”(Câmpeanu, 2002). La început, era „doar un puști neprevăzător și ageamiu” și era implicat în misiuni minore comuniste. Spre exemplu, distribuia materiale de propagandă comunistă și împotriva fascismului, era implicat în diferite manifeste, unele fiind răspândite chiar de el și devine cunoscut ca „agitator comunist periculos“ (Kunze, 2002). Nicolae a călătorit în misiuni prin Râmnicu Sărat, București, Craiova, Câmpulung, până în a doua jumătate a anilor ’30, fiind arestat de mai mule ori. În închisori, a fost martor la mai multe violențe, fiind agresat, torturat, alături de alte persoane, colegi de-ai săi. Conform caracterizării colegilor din închisoare (Betea, Andrei, 2011) deținutul Ceaușescu era un om răzbunător, dur, invidios, dar știa să câștige simpatia unora. După ieșirea din închisoare, numele lui Ceaușescu devenise deja cunoscut. A continuat seria arestărilor, fiind închis și la Jilava pentru că a conspirat împotriva ordinii sociale. În timpul războiului, Ceaușescu și-a petrecut anii în lagăre și închisori: Caransebeș (1942), Jilava (1940), Văcărești (1943), Târgu Jiu (1943). Anii de închisoare și-au pus amprenta asupra personalității viitorului om politic, trezindu-i instinctul pentru putere dar și neîncrederea în ceilalți. Nicolae Ceaușescu s-a remarcat prin inteligența sa nativă, deoarece bagajul de cunoștințe acumulat pe bǎncile școlii nu a fost suficient. Inteligența sa a fost recunoscutǎ inclusiv de adversarii săi (Burakowski, 2011). Avea spirit autodidact și asimila imediat informații de interes, inclusiv doctrina marxist-leninistă. Plecarea la o vârstă fragedă de acasă, inițierea în ideologia comunistă și identificarea cu aceasta, anii petrecuți în închisoare au contribuit la formarea personajului Nicolae Ceaușescu, contribuind la perfecționarea ambiției, a vicleniei și a intuiției acestuia.

Odată cu eliberarea lui, în august 1944, a început urcușul său, lucru ce avea să influențeze și destinul României. Gheorghe Gheorghiu Dej este un personaj cunoscut în istorie și este cel care l-a luat sub protecția sa pe Nicolae Ceaușescu. Dezvoltarea cultului personalității liderului s-a realizat în strânsă legătură cu lupta pentru putere și ca urmare a interacțiunilor cu persoanele din partid. Devenise preferatul lui Gheorghe Gheorghiu Dej încă din închisoare și s-a afirmat în continuare, sub conducerea acestuia. Nicolae Ceaușescu are o ascensiune liniară, pornind de jos, muncește și se ridică la un nivel la care, după moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej, doar la vârsta de 47 de ani, devine cel mai tânăr conducător politic din Europa. Nicolae Ceaușescu este cel care continuă politica lui Gheorghe Gheorghiu Dej, începând cu anul 1965. În anul 1968, în frunte cu Ceaușescu, Guvernul refuză participarea la intervenția din Cehoslovacia, refuzând, în același timp, controlul sovietic. Adoptând regimul de “comunism național” al lui Tito, România devine în următorii ani o țară a investițiilor occidentale. A fost o decizie prin care și-a dovedit curajul, în ochii poporului cât și în ochii unor adversari politici. Iese din tiparul comunist general, în care supunerea față de putere era totală, dând dovadă de independență. Ceaușescu s-a adresat prima data societății românești în momentul intervenției sovietice, în anul 1968, când a simțit cu adevărat pericolul. A făcut acest lucru pentru a câștiga încrederea populației, în acest mod și putere. A exploatat, timp de mai mulți ani entuziasmul românilor de atunci, pentru propaganda. A încercat să utilizeze aceeași strategie, într-un alt moment critic, dar care a dus la decesul său-Revoluția din anul 1989.

Conform observațiilor lui Câmpeanu (2002), utilitatea cultului lui Ceaușescu nu are o utilitate politică ci este util doar pentru satisfacția proprie. Acesta considera că Ceaușescu a început să-și instaureze propriul cult invers față de epocă. Mai exact, după moartea lui Stalin, se renunță la practicile comuniste care au indus cea mai mare teroare însă la noi, Ceaușescu utilizează tehnici de personificare-a puterii recunoscute ca fiind extreme, la nivel internațional. Astfel, și-a început mandatul în forță, pornind de la schimbarea denumirii partidului unic de la Partidul Muncitoresc Român la Partidul Comunist Român, ajungând la schimbarea denumirii țării: din Republică Populară a devenit Republică Socialistă. La început, obiectivele lui Ceaușescu s-au focalizat pe următoarele aspecte: asigurarea bunăstării la români și realizarea liberalizării politicii interne a României; pe încercarea de a acapara cât mai multă putere în interes peronal, având ca pretext reabilitarea situației după conducerea lui Dej, prin reabilitarea victimelor și prin înlocuirea persoanelor care l-au sprijinit și l-au promovat, cu care trebuia să împartă puterea, cu tineri ce aparțineau gărzii lui; căuta modalități prin care să atragă beneficii din partea Occidentului, jucând un rol, cel de fiu rebel al familiei, în cazul Pactului de la Varșovia; căuta modalități prin care să nu supere prea tare URSS-ul. La început, nivelul de trai al românilor crescuse foarte mult, Ceaușescu fiind văzut ca un „părinte al poporului”. Considerau că Ceaușescu este unul de-al lor, dar care poate stabili relații de egalitate între el și ceilalți lideri ai lumii. Din analiza discursurilor sale, Ceaușescu știa cum să ridice entuziasmul românilor, folosind texte prin care scotea în evidență lucrurile pozitive realizate până atunci: a dezvoltat toate sectoarele de activitate, a ridicat nivelul de trai, a asigurat fericire și bunăstare poporului. Prin discursul său, nu își asuma direct toate meritele, mulțumea poporului pentru eforturi, mai exact clasei muncitorești. De asemenea, repetarea unor cuvinte („întregul popor”, „un singur popor”, „Partidul și țara-o singură voință” etc.- ideea de unitate, aflată sub o singură conducere; corupția: lipsa de perspective, sărăcia, corupție, control, slăbiciune etc.) sau expresii erau lucruri des întâlnite în discursul său și accentuau o idee. Pledoaria sa conține numeroase propoziții exclamative și verbe, dinamizând discursul politic și având tot scop de manipulare.

Aura de lider atipic a fost cultivată cu consecvență de către Ceaușescu, fiind singurul care după războiul celor șase zile (iunie 1967; Bulei, 2012), nu a rupt relațiile cu Israel și a permis cetățenilor evrei să plece în Israel contra-cost, după cum dezvăluie Pacepa (2010); a fost primul președinte din România care a vizitat America etc. În politica internă, era considerat cu adevărat fanatic, prin toate deciziile pe care le lua. Spre deosebire de politica internă, în cea externă era considerat un înnăscut mediator, destul de tolerant. Ceaușescu a fost considerat un tiran din punct de vedere politic, aducând dezastru economic dar în politica externă se consideră că a avut anumite sclipiri de geniu, după cum susținea și Silviu Brucan (Curticeanu, 2007), unul dintre actorii evenimentelor din 1989, fost redactor-șef la Ziarul Scânteia. Era considerat deștept și viclean, deși era incult (Curticeanu, 2008). Ceaușescu dorea să cunoască cât mai multe din exterior, pentru a-și construi propriu lui „regat”. În acest sens, făcea numeroase vizite în străinătate și dorea să fie și cunoscut. Oamenii care erau alături de el îi recunoșteau puterea și superioritatea iar cei cu calități de lider ocupau adesea funcții secundare sau erau îndepărtați. Tot pe plan politic, Ceaușescu a primit un număr considerabil de medalii, titluri academice, premii și ordine, ceea ce i-a întărit ideea de supremație. La întruniri era aplaudat, la radio și TV era slăvit („Ceaușescu România, stima noastră dar și mândria”, Ceaușescu și poporul! etc.), imaginile cu acesta aveau o importanță majoră, de aceea se asigura mereu că pozele în care va ieși să nu îl dezavantajeze sau să scoată în evidență faptul că era scund. Astfel, ascensiunea sa ca om politic este bine întipărită, bine cunoscută și mult discutată de-a lungul celor două decenii de la moartea sa.

Un rol important în viața lui Nicolae Ceaușescu o are soția sa, Lenuța Petrescu, pe care a cunoscut-o la cercul Cultural al Muncitorilor, o manifestare. Aceștia s-au căsătorit, sapte ani mai târziu, având ulterior trei copii (Zoe, Nicu și Valentin). Au rămas împreună vreme de 50 ani. Se consideră că aveau o relație apropiată. Este interesant de studiat profilul soției acestuia, deoarece Lenuța a avut un rol extrem de important în viața lui și o influență pe măsură. Mărturii ale cunoscuților susțin că ea era de fapt cea care conducea, el fiind doar o expresie doar a ceea ce gândea ea. De asemenea, informația era mereu selectată de către soție, înainte să ajungă la Ceaușescu (Andrei, 2011). Ceaușescu nu ieșea, de cele mai multe ori, din cuvântul ei, dar și soția se preocupa dacă acesta are tot ce îî trebuie, dacă a mâncat corespunzător, dacă este mulțumit. -mărturie a Suzanei Andreiaș, șefă de personal la reședința familiei Ceaușescu, de la Snagov, timp de aproape 30 ani (Gruia, 2014). Elena Ceaușescu, cum i se spunea adesea, era persoana care îl sprijinea cel mai mult, care îl cunoștea cel mai bine și care avea cea mai mare influență asupra lui. Între cei doi era o relație de dependență, reciprocă. Ea îndeplinea și rolul unei mame, pe care Ceaușescu nu a avut-o de la vârsta de 11 ani. Avea o personalitate puternică dar o inteligență „rudimentară”. Atunci când au existat momente în care Ceaușescu dorea să se retragă, Elena Ceaușescu era cea care îl întorcea din drum: „El asculta întotdeauna prea mult de mama“ – (mărturii ale fiului, Valentin Ceaușescu, în scrieri ale lui Bob Wylie și George Galloway, 2009).

Nicolae Ceaușescu și-a justificat și și-a construit ascensiunea, valorificând imaginea salvatorului, a eroului, a omului care poate contamina mulțimea, care promite să le confere siguranță, care le anulează incertitudinile și care le garantează un viitor prosper. Acesta reprezintă un lider totalitar, un conducător unic, suprem ce personifică rațiunea, un individ care nu greșeste, care își stabilește singur țelurile și își conduce poporul prin teroare. El era conștient de faptul că trebuia să fie cât mai popular, pentru a câștiga putere iar în cazul liderului autoritar, puterea este nelimitată. Pentru același scop, de a căpăta putere, Ceaușescu dorea să creeze un stat independent, care să se dezvolte și să supraviețuiască din resurse proprii. În acest fel a început procesul de industrializare, prin reducerea importurilor. Pentru o perioadă de timp, România era o țară în curs de dezvoltare, progresând de la o țară agrară la una care avea producție din toate zonele industriale. Ceea ce consideră mulți care au trăit în vremurile respective, Ceaușescu nu a mizat pe calitate ci cantitate. Obsesia lui era legată de a găsi metode de investiție, pentru a contribui la dezvoltarea țării. Industrializarea era în concepția lui o modalitate de a păstra independența țării, la fel și suveranitatea. Faptele lui au condus către datorii foarte mari și mai apoi la ceea ce avea să inflluențeze decisiv comportamentul viitor al românilor-Revoluția de la 1989. Întreprinderile de stat, multe supradimensionate, produceau sărăcie, dezorganizare, nepotism, corupție, neglijență, furt. Acesta a ignorat nevoile reale ale populației, ceea ce inevitabil a condus către catastrofă. Având încredere în statului pe care îl deținea, în puterea de a controla, manipula, Ceaușescu devenise orb față de realitatea care era în desfășurare. Nu admitea faptul că „ai lui copii” se puteau răzvrăti.

Teama cea mai mare a lui Nicolae Ceaușescu era de trădare. În acest sens, lucra foarte mult cu familia, care aveau roluri importante în lumea politică. După trădarea lui Pacepa, neîncrederea în cei mai apropiați colaboratori a crescut din ce în ce mai mult, depășind normalitatea. Cu timpul, oamenii săi de încredere încercau să îl protejeze, ferindu-l de informații mai puțin plăcute. Au rămas puțini alături de el. Soția era cea care filtra toată informația, astfel încât nu ajungeau toate veștile la el. Încet-încet, erau tot mai puțini cei care îi spuneau tot adevărul. Pacepa și trădarea sa și-au pus amprenta asupra comportamentului conducătorului țării, care a dat ordin de schimbare a Securității și a rolului ei, aceasta având ca principal scop protejarea președintelui și realizarea unui plan de fugă în străinătate, în situație de urgență. Nu a putut să înțeleagă și să accepte, până în ultimul moment, faptul că românii nu îl mai doreau la „cârma” țării. În momentul judecării sale, acesta nu a dat dovadă de remușcări pentru faptele sale ba chiar s-a considerat neîndreptățit. A acceptat umilințele și a murit fără a cere îndurare și fără a se împotrivi, spre deosebire de soția lui. A fost ridicat în slăvi timp de 24 ani, s-a făcut cunoscut la nivel internațional, a fost iubit de unii și aclamat de alții dar și-a pus amprenta asupra istoriei noastre. Între cele două extreme, cine putem considera că a fost Nicolae Ceaușescu, cu adevărat?

Personalitatea lui Nicolae Ceaușescu

Bibliografie

Afzal, B., Fasih ur Rehman, S., & Mehboob, A. (2010, September). Role of Leadership in Training and Development. Global Journal of Management and Business Research, 10(7), pg. 75-81.

Andreescu, M. M. (2000). Regimuri totalitare din Europa. Studii și articole de istorie, pg. 61-64.

Arendt, H. (1994). The Origins of Totalitarianism. (I. Dur, & M. Ivănescu, Trad.) București: Humanitas.

Bass, B. (1990). From transactional to transformational leadership: learning to share the vision. Organizational Dynamics, 18(3), pg. 19-31.

Betea, L., & Andrei, Ș. (2011). I se spunea Machiavelli. Stefan Andrei in dialog cu Lavinia Betea. București: Adevărul.

Britt, L. (2003). Fascism Anyone? Free Inquiry, p. 20.

Caldwell, B. (2008, Iunie). Hayek, Friedrich August von (1899–1992). The New Palgrave Dictionary of Economics. Second Edition.

Carey, B. (2011). Teasing Out Policy Insight From a Character Profile. Preluat pe Mai 20, 2015, de pe http://www.nytimes.com/2011/03/29/science/29psych.html?_r=0

Cioran, E. (1990). Schimbarea la față a României,. București: Editura Humanitas.

Colas, D. (2003). Larousse. Dicționar de gândire politică. Autori. Opere. Noțiuni. (D. Purnichescu, Trad.) București: Univers Enciclopedic.

Davies, A., & Elder, C. (2004). Handbook of Applied Linguistics. Oxford: Blackwell.

Egry, C., & Herman, S. (2000). Leadership in the North American Environmental Sector: Values, Leadership Styles, and Contexts of Environmental Leaders and their Organizations. Academy of Management, 43(4), pg. 571-604.

Enciu, N. (2005, Decembrie 10). Considerații privind particularitățile regimului totalitar comunist din Moldova sovietică (1924-1991). Revistă de Știință, Inovare, Cultură și Artă, 4(19), pg. 35-47.

Feldman, O., & Valenty, L. (2001). Profiling Political Leaders: Cross-Cultural Studies of Personality and Behavior .

Ficeac, B. (2014). Tehnici de manipulare editia VII. București: C.H.Beck.

Goșu, A., & Cobuz, A. (2004). Politică externă comunistă și exil anticomunist. Iași: Editura Polirom.

Grama, D. (2011, Aprilie 16). Drepturile și libertățile omului în URSS în perioada dictaturii staliniste: de jure și de facto. Studii Juridice Universitare, 1-2.

Hacken, R., & Plotke, J. (1998, November 11). Peace Treaty of Versailles. Preluat pe April 22, 2015, de pe World War I Document Archive: http://net.lib.byu.edu/~rdh7/wwi/versa/versa7.html

Heinen, A. (2006). Legiunea Arhanghelul Mihail. București: Humanitas.

Hitler, A. (1999). Mein Kampf. (C. Iosua, Trad.) Craiova: Beladi.

Judt, T. (2011). Reflecții asupra unui secol XX uitat. Reevaluări. (L. Dos, & D. Mironescu, Trad.) Iași: Polirom.

Kershaw, I. (2013). Sfarsitul. Rezistenta sfidatoare si infrangerea Germaniei lui Hitler, 1944-1945. (C. Ispas, Trad.) București: Corint.

Kunze, T. (2002). Nicolae Ceaușescu.O biografie. București: Vremea.

Marx, K. (2007). Luptele de clasă în Franța 1848-1850. (L. Iacob, Trad.) Bcurești: Editura Politică.

Mazower, M. (2008). Hitler's Empire: Nazi Rule in Occupied Europe. London: Penguin.

Nazare, V. (2004). Liderul politic. Note de personalitate și tipologie. (F. S. Civilã, Ed.) Sfera politicii, pg. 70-81.

Nelis, J., Morelli, A., & Praet, D. (2015). Catholicism and Fascism in Europe 1918-1945. Hildesheim-Zürich-New York.

Northhouse, P. G. (2007). Leadership theory and practice (Vol. 3). Thousand Oaks, Calif Sage Publications.

Ofrim, A. (2011). Străzi vechi din Bucureștiul de azi. București: Editura Humanitas.

Ortega y Gasset, J. (2007). Revolta maselor. (C. Lupu, Trad.) București: Editura Humanitas.

Pacepa, I. M. (2010). Orizonturi roșii. Crimele, corupția și moștenirea Ceaușeștilor. (H. Gănescu, & A. Ștefănescu, Trad.) București: Editura Humanitas.

Pacepa, I. M. (2013). Mostenirea Kremlinului. Romul spionajului în sistemul comunist de guvernare. București: Editura Humanitas.

Payne, S. G. (1995). A History of Fascism, 1914–1945. UCL Press Ltd.

Post, J. (2003). The Psychological Assessment of Political Leaders. United States of America: The University of Michigan Press.

Post, J., & Schneider, B. (2003). KNOW THY ENEMY. Profiles of Adversary Leaders and Their Strategic Cultures. Alabama: Maxwell Air Force Base.

Rothbart, M. K., Ahadi, S. A., & Evans, D. A. (2000). Temperament and personality: Origins and outcomes. Journal of Personality and Social Psychology, 78, pg. 122-135.

Scurtu , I., Troncota, C., Tampa, N., Zamfirescu, D., & Bucur, I. (1996). Totalitarismul de dreapta în România : origini, manifestări, evoluție : 1919-1927. București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului.

Sfez, L. (2000). Simbolistica politică. (D. Sălceanu, Trad.) Institutul European.

Shamir, B., House, R., & Arthur, M. (2003). The Motivational Effects of Charismatic Leadership: A Self-Concept Based Theory. Organization science, 4(4), pg. 577-594.

Somin, I. (2013). Democracy and Political Ignorance: Why Smaller Government is Smarter. Stanford: Stanford University Press.

Surtu, I. (2010). Istoria României 1918-1940. Iași: Tipo Moldova.

Tacchi, F. (2006). Istoria ilistrata a fascismului. București: Enciclopedia RAO.

Tetlock, P. M. (2006). Expert Political Judgment: How Good Is It? How Can We Know? Princeton University Press.

Thacher, D., & Rein, M. (2004). Managing Value Conflict in Public Policy. Governance, 17(4), pg. 457-486.

Thedoulou, S. (2013). The Contemporary Language of Public Policy: Starting to Understand. (Pearson, Ed.) Public Policy: The Essential Readings, pg. 1-11.

Widdowson, H. G. (2007). Discourse Analysis. Oxford: Oxford University Press.

Williamson, D. G. (2012). „Al Treilea Reich”. (I. M. Gîtlan Anghel, Trad.) București: ALL.