Psychological Profiler

CUPRINS

ABSTRACT

Sinuciderea unei persoane îi ia uneori prin surprindere pe cei apropiați, care nu pot găsi un motiv întemeiat pe care aceasta ar fi putut să îl aibă. Cioran, în schimb, nu ar fi surprins pe nimeni dacă s-ar fi sinucis, de vreme ce a afirmat, în repetate rânduri că sinuciderea este actul fundamental, singurul care ne poate elibera. Dacă motivele pentru care oamenii hotărăsc să-și curme viața rămân un mister, chiar având în vedere posibile cauze (ex. depresia), la fel de misterios este și faptul că Cioran a trăit cu gândul la sinucidere, fără a comite actul final. Această lucrare își propune să ofere un diagnostic al scriitorului, care să scoată în evidență posibilele tulburări clinice și/sau de personalitate de care a suferit, ca mai apoi să explice modul în care Cioran a înțeles sinuciderea, posibilele motive pentru care a teoretizat-o și evoluția relației lui cu această idee.

ABSTRACT

Suicide often take by surprise their families and friends, who cannot understand the reasons behind the suicide act. The Romanian born writer, Cioran would have surprised no one if he had decided to take his life, as he constantly alleged that suicide is the only fundamental act that can set men free. Possible causes for suicide commitment (ex. depression) can explain some but not all about the reasons what drive individuals into suicide. Cioran, on the other hand, theorized suicide without committing it. This paper offers a diagnosis of the writer, revealing the clinical and personality disorders that marked his life, necessary to explain the way Cioran understood the act of suicide, the reasons why he theorized it all his life and ultimately the evolution of his relationship with the idea of suicide.

INTRODUCERE

Remarcabila trăsătură a psihologiei este nu că te ajută să te cunoști pe tine însuți, după prețiosul sfat al lui Cicero, „Nosce te ipsum”, ci că îți oferă posibilitatea de a-i înțelege pe ceilalți, și în acest fel, de a ajunge mai aproape de idealul cunoașterii sinelui. Realizarea unui profil psihologic presupune colectarea de date din surse cât mai variate, de la memorii, la înregistrări video, de la cărți, la interviuri. Orice are legătură cu subiectul spune o poveste, constituie un detaliu care nu trebuie dat la o parte înainte de a fi trecut prin filtrul psihologic.

Atunci când vine vorba despre Cioran, informațiile sunt aparent oferite cu zgârcenie, atât de Cioran însuși, cât și de Simone Boué, partenera sa de viață. Aparent doar, pentru că în fond, Cioran ne oferă suficiente date cât să putem creiona un profil psihologic destul de elocvent. Întrebarea care se pune este dacă Cioran ne prezintă, tacit, adevăratul său portret sau unul care să îi aducă o „glorie cosmică”, așa cum mărturisește că și-ar fi dorit; dacă portretul lui seamănă cu cel realizat de prieteni sau colegi, de partenera sa Simone; dacă trăsăturile care rezultă din profilul pe care singur și-l face în Caietele sale este congruent cu modul în care se comportă; dacă Cioran este sincer, așa cum mulți dintre prietenii săi spun.

Actualitatea acestui demers rezidă în ceea ce Cioran însuși a afirmat în repetate rânduri, cu convingere, și anume efectul pe care scrisul îl are asupra simptomelor unor tulburări nedefinite de scriitorul și filozoful român, dar resimțite cu o intensitate declarată clinică. Dacă Cioran a suferit de tulburări clinice care l-ar fi putut duce la sinucidere și s-a tratat singur prin exprimarea senzațiilor, emoțiilor și stărilor prin care trecea, atunci această metodă ar putea fi folosită și în alte cazuri asemănătoare.

Astfel, această cercetare are menirea de a afla, cu ajutorul mecanismelor psihologice, răspunsul la câteva întrebări: Care este adevăratul Cioran, „scepticul de serviciu al unei lumi în declin”, așa cum reiese din opera sa, sau omul plin de viață, preocupat de cotidian, căruia îi place să râdă și să vorbească? Ce trăsături psihologice are autorul aflat „pe culmile disperării”, astfel încât ziua poate fi senin, însă noaptea obligatoriu cuprins de un dezgust total pentru lume, de gânduri sumbre și urmărit îndeaproape de ideea sinuciderii, pe care a ridicat-o la rang de ideal? Primul obiectiv este creionarea unui profil psihologic din care să reiasă tulburările clinice sau de personalitate ale lui Cioran. Al doilea obiectiv este legat de ideea recurentă a sinuciderii și dorește explicarea faptului că Cioran nu s-a sinucis, nici chiar după ce a fost atins de boala Alzheimer, deși a teoretizat toată viața ideea sinuciderii, explicație ce va lua în calcul posibilitatea terapiei prin scris.

CAPITOLUL I

CADRUL TEORETIC

1.1. Definirea profiling-ului

Profilingul este încercarea de a prezice, post-zice sau peri-zice, înțelege și influența evenimente de interes prin legătura pe care acestea o au cu alte evenimente mai puțin importante. Prezicerea se referă la înțelegerea și influențarea evenimentelor de interes înainte ca acestea să aibă loc, în timp ce post-zicerea realizează conexiunile între evenimentele ajutătoare și evenimentul de interes după desfășurarea evenimentului central, prin răspunsul la întrebări ca: Cine? Ce? Unde? Când? De ce? Se vorbește despre peri-zicere atunci când evenimentul de interes (un atac terorist, spre exemplu) este înțeles și influențat în timpul desfășurării lui. Evenimentele ajutătoare pot fi interne (gândurile, emoțiile, intențiile, dorințele etc) și nu pot fi observate direct, ci trebuie deduse, sau sunt observabile, fiind exterioare persoanei (activități zilnice, purtatul anumitor haine, tunsoarea, felul de a se machia etc), dar și despre acestea se fac deduceri referitor la motivele care se ascund în spatele lor (Bloom, 2013).

Dicționarul Oxford explicativ al limbii engleze (2012) definește profilingul ca înregistrarea și analizarea caracteristicilor psihologice și comportamentale ale unei persoane cu scopul de a evalua sau prezice capacitățile sale în anumite arii de activitate sau interes ori cu scopul de a identifica anumite categorii de persoane. Această definiție este similară cu cea existentă la 1951, însă primul exemplu cu trimitere la activitatea de profiling așa cum este ea înțeleasă azi apare abia în 1989, deși Biroul Federal de Investigații s-a angajat în anumite tipuri de profiling încă de la începutul anilor 1970 (Bloom, 2013, p.9).

Geberth (1981) definește profilingul psihologic ca “o încercare menită să ofere agențiilor de investigare informații specifice despre tipul individului care a comis o infracțiune” (p.46). Douglas, Ressler, Burgess și Hartman (1986) au definit analiza de profiling ca “identificarea trăsăturilor de personalitate și caracteristicilor comportamentale ale unui individ pe baza infracțiunilor pe care le-a comis”(p.405). Jackson și Bekerian (1997) sunt de părere că profilingul are la bază premisa că identificarea corectă a evidențelor de la locul infracțiunii poate indica tipul de personalitate a individului care a comis infracțiunea.

1.2.Istoricul profiling-ului

Pentru o mai bună înțelegere a noțiunii de profiling, a utilității în investigarea infracțiunilor, precum și a rolului de potențial instrument de investigare, este necesară o incursiune în originile profilingului psihologic.

Prima utilizare datată a profilingului psihologic are loc în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, atunci când Biroul Serviciilor Strategice îi cere psihiatrului W.C. Langer să facă profilul psihologic al lui Hitler. Langer are o abordare psihodinamică, punând accentul pe deciziile pe care Hitler le-ar putea lua în anumite condiții, schițate de scenarii posibile, incluzând sinuciderea acestuia în cazul în care ar fi fost capturat. Profilul lui Langer se dovedește a fi extrem de precis.

După folosirea sa în cel de-al Doilea Război Mondial, profilingul a fost documentat de psihiatrul James Brussels, în 1957, la cerința Departamentului de Poliție din New York de a-i spijini în identificarea “bombardierului nebun”(Mad Bomber), responsabil pentru mai mult de treizeci de bombarbări în cincisprezece ani. Brussels a studiat locul crimei și a analizat scrisorile pe care infractorul le trimisese ziarelor. Pe baza acestor analize, le-a spus polițiștilor să caute o persoană bine făcută, de vârstă mijlocie, străin prin naștere, romano-catolic, celibatar, care locuiește cu un frate sau o soră. A menționat și că e foarte posibil ca atunci când va fi găsit să poarte un costum la două rânduri de nasturi (Douglas, 1995). Infractorul a fost prins și arestat. Brussels a explicat acuratețea profilului indicând că în mod normal el exminează un individ și apoi încearcă să facă predicții referitor la modul în care persoana se va comporta în anumite situații. În acest caz nu a făcut decît să inverseze procesul de gândire. După eforturile lui Brussels și a altor câțiva cercetători, Biroul Federal de Investigații se implică în profilingul psihologic pe la 1972, însă abia în 1978 stabilește un Program de Profiling Psihologic în cadrul Unității de Științe Comportamentale.

În 1985, psihologul David Carter realizează profilul unui criminal-violator neidentificat, care ar fi fost numit Violatorul Feroviar de presă. Profilul se dovedește a fi extrem de precis și folositor pentru prinderea criminalului-violator John Duffy. Profilul Violatorului Feroviar a fost urmat de nouă ani de cercetare, timp în care conceptele teoretice și majoritatea teoriilor au apărut. El a postulat un număr de concepte referitor la profilingul infracțional, dintre care cele mai proeminente sunt modelul celor cinci factori și teoria cercului (Canter, 1994). Modelul celor cinci factori urmează logica lui Canter potrivit căreia modelul comportamentului delincvent este un pas necesar în stabilirea relației dintre locul crimei și caracteristicile infractorului. Teoria cercului pleacă de principiile psihologiei mediului și creează formule pentru predicția rezidenței infractorului pe baza distribuției spațiale a infracțiunilor seriale. Pentru această teorie, două modele ipotetice ale comportamentului spațial al infractorului sunt critice: modelul jefuitorului, în care spectrul spațial al infracțiunilor este în relație cauzală cu teritoriul casei infractorului și modelul navetistului, în care nu există nicio relație de acest gen. În studiul lui Canter pe 45 de violatori, 39 se pliază pe modelul jefuitorului. Astfel, rata de precizie este de 87% atunci când se folosește modelul jefuitorului pentru predicția locației de bază (Canter, 1993).

În 1985, dr. Milton Newton prezintă o analiză preliminară a cercetării ce are ca scop determinarea casei sau punctului operativ al unui infractor în serie. Cercetarea este urmată în 1987 de o lucrare ce cuprinde o metodă de analiză post-hoc pentru localizarea cadavrelor.

1.3.Validitatea profiling-ului

Popularitatea profilingului, judecată după numărul forțelor de poliție care consultă Biroul Federal de Investigații sau alți profileri, este văzută ca o măsură a succesului său. La fel ca sustenabilitatea, popularitatea și dezvoltarea în alte arii ale pliției este văzută ca un lucru pozitiv.

Câteva studii examinează acuratețea profilelor generate de profileri profesionali. Designul general folosit în aceste studii a fost să compare profilele generate de profileri cu cele generate de non-profileri (studenți, psihologi, detectivi de poliție). O limitare importantă a acestor studii este numărul extrem de mic de profileri care au acceptat să participe, mai puțin de cinci (Kocsis, 2004). Totuși, din studiile existente rezultă că profilerii scriu rapoarte mai detaliate, care conțin mai multe informații și predicții (Kocsis, 2003a).

Din studiile de acuratețe reiese că profilerii sunt mai exacți decât non-profilerii, deși rezultatele se bazează pe un număr restrâns de studii și profileri. Kocsis (2003b) face un rezumat al celor trei studii conduse de echipa sa de cercetare cu scopul de a compara acuratețea profilerilor cu cea a psihologilor, studenților, ofițerilor și persoanelor auto-declarate medium. Profilerii au avut cea mai mare rată de acuratețe, notându-se faptul că a existat o variabilitate în grupul acestora, unii având rezultate mai bune decât alții, diferență pusă pe seama deprinderilor sau aspectelor particulare ale cazurilor prezentate.

Întrebarea crucială care trebuie pusă se referă la scopul activității de profiling. Doar delimitând variabilele implicate putem măsura succesul sau eșecul empiric al acestui demers. Wilson și Soothill (1996) consideră că următoarele aspecte creionează importanța profilingului:

Instrument de investigare atunci când informațiile sunt limitate:

Determinarea infracțiunilor singulare de cele seriale;

Oferirea de direcții unei investigații care nu are puncte noi de plecare;

Asistență psihologică pentru realizarea tehnicilor de intervievare;

Asistența psihologică a martorilor sau juraților;

Înregistrarea sistematică a infracțiuni grave nerezolvate la nivel național;

Încurajarea comunicării între cei cu jurisdicție asupra cazurilor de infracțiuni grave;

Oferirea de feedback pentru procedurile investigative;

Asistarea cu dovezi coroborate după ce infractorul a fost identificat.

Profilingul este folositor în infracțiunile în care există dovezi ale elementelor psihopatologice la infractor (Holmes, 1989). Contactul infractorului cu locul crimei este esențial pentru colectarea ulterioară de probe. Astfel, infracțiuni în care agresorul rămâne puțin timp la locul comiterii infracțiunii, cum este cazul furtului din locuință, care are loc foarte repede, oferă puține informații și profilingul nu este cea mai plauzibilă metodă. În schimb, în cazul infracțiunilor seriale, în care există mai multe locuri ale crimei de unde se pot preleva probe, compara și extrapola informații, profilingul este o metodă folositoare.

Utilitatea profilingului se remarcă și în cazul deprinderilor de efectuare a intervievărilor odată ce infractorul este prins (Gudjonsson, 1992).

Referitor la admiterea profilingului ca dovadă la tribunal, atât apărarea, cât și acuzarea pot încerca să aducă profilerul ca martor expert. Dovezile rezultate în urma profilingului au fost acceptate și respinse la tribunal. Mai mulți profileri cred că probabilitatea ca dovezile să fie acceptate crește dacă nu este menționată denumirea de profiling (Cooley și Turvey, 2002). Se folosesc termeni ca analiza comportamentală, analiza legăturilor, analiza semnăturilor sau analiza investigativă. Biroul Federal de Investigații, care a denumit activitatea de profiling, folosește noțiunea de analiza infracțională investigativă (Turvey, 2002). Discrepanța aceasta apare din cauza faptului că nu există suficientă documentație referitor la acceptarea profilingului ca tehnică investigativă.

Cât despre utilizarea profilingului pentru rezolvarea infracțiunilor, concluziile rămân ambigue.experții în profiling susțin că profilele infractorilor nu sunt menite să ducă la prinderea acestora, ci reprezintă un ajutor în investigare (Ressler și Schactman, 1992).

1.4.Etica profiling-ului

Câteva studii recente desfășurate în Marea Britanie arată că profilele pot fi înțelese greșit și apoi folosite în mod eronat pentru prinderea suspecților.Wilson și Soothill (1996) ridică semne de întrebare referitor la adecvarea sau valoarea procedurii, referindu-se la cazul Colin Stagg. În acest caz, Paul Britton a realizat un profil care îl descria perfect pe Colin Stagg. Totuși, pentru a obține suficiente dovezi, poliția, cu sprijinul lui Britton, acționează ca agent provocator, o femeie agent de poliție inițiind o corespondență sugestivă cu suspectul (Wilson și Soothill, 1996).

Un alt caz în care profilul psihologic nu a coincis cu realitatea este cazul “Criminalului de bunici” (Granny Killer) din Australia, în care șase femei în vârstă au fost ucise în Sydney. Mai multe profile ale criminalului au fost realizate, însă toate au preconizat greșit vârsta autorului (profilele specificau adolescență târziu sau 20 și ceva de ani, în timp ce autorul trecuse bine de 50 de ani). Chiar dacă criminalul a fost prins, îngrijorarea privind pericolul profilelor eronate a fost clar evidențiată.

1.5.Perspectiva psihodinamică

Din perspectiva psihodinamică, indivizii se schimbă în timp, se schimbă tot timpul sau, prin prisma forțelor care acționează asupra lor, se schimbă continuu în conținut și intensitate (Bloom, 2013, p.39). Freud, referindu-se la relații, introduce noțiunea de transfer, ca mod de relatare la oamenii pe care îi întâlnim pe baza similarităților și diferențelor cu oamenii pe care i-am întâlnit în trecut și care au fost importanți pentru noi din punct de vedere emoțional. Transferăm astfel trecutul în prezent, pentru ca prezentul să semene cu trecutul, astfel prezentul devenind cheia trecutului. Din perspectiva profilingului, acest lucru poate fi folosit pentru prezicerea, post-zicerea sau peri-zicerea unor situații care tind să se repete. Spre exemplu, criminalul în serie Ted Bundy omora doar femei brunete care îi aminteau de o fostă iubită care îl părăsise. Erikson (1993) identifică sursele comportamentului social deviant în cazul teroriștilor-satisfacerea nevoii unei identități de sine stabile și de ordine; spionilor-nevoia de reușită individuală și de mulțumire (a sinelui și din partea celorlalți); escrocilor-satisfacerea nevoii de intimitate cu ceilalți prin respingerea acesteia, astfel prefigurând orice dezamăgire în cazul în care cineva nu îndeplinește această nevoie așa cum se asteaptă. Ainsworth și colab.(1978) găsesc trei modele care explică atașamentul copilului de părinte, cu rol în viitoarele relații emoționale ale copilului. Primul model este cel anxios-ambivalent, în care părintele este văzut ca inconsecvent în satisfacerea nevoilor copilului. Relațiile emoționale ale copilului în viața adultă vor fi, conform acestui model, caracterizate de gelozie, obsesie pentru partener, comportament „agățător”. Al doilea model, etichetat evitant, reflectă o imagine a părintelui de respingere, copilul având mereu nevoie de contact fizic, afecțiune și încurajare. Adultul se va implica cu greutate în relații și va fi perceput drept o persoană rece, distantă, neinteresată. Cel de al treilea model, securizant, implică o relație în care părintele este perceput ca fiind previzibil și satisfăcând nevoile copilului. În viața adultă, indivizii care au avut o relație securizantă, vor lega ușor prietenii trainice, pentru ei relațiile emoționale constituind un aspect important al vieții.

1.6.Perspectiva umanistă

Perspectiva umanistă asociază idealurile oamenilor (ex. libertate, egalitate) cu evenimentul de interes, asociere validată de ideea că cei asupriți își merită soarta. Implicarea tinerilor în atacuri teroriste au la bază dorința acestora de a se răzbuna sau de a face dreptate, fiind capabili de sacrificiul suprem pentru cauza lor. Profilerul trebuie să țină cont de diferențele culturale, care pot oferi informații prețioase legate de motivele care îi determină pe oameni să acționeze într-un fel sau altul. Înțelegerea idealurilor culturale, precum și a limitelor impuse de apartenența la o etnie, religie etc sunt mijloace prin care se pot prezice, post-zice sau peri-zice evenimente de interes sau evenimente care au legătură cu evenimentele de interes. Turvey (2011) conchide că motivele, definite ca nevoi emoționale, psihologice și materiale care determină sau sunt satisfăcute prin comportament, sunt semnificative în înțelegerea evenimentului de interes. Intențiile, comportamente pe care individul le dorește și le anticipează, sunt de asemenea esențiale pentru înțelegerea evenimentului de interes.

STABILIREA OBIECTIVULUI CERCETĂRII

“Arta de a fi psiholog nu se învață, ci se trăiește și se experimentează ”, scrie Cioran în prima sa carte, “Pe culmile disperării”, publicată în 1934 la editura Fundației pentru Literatură și Artă Regele Carol al II-lea. Atras de tot ceea ce depășește limitele, în special pe cele ale cunoașterii directe, Cioran a rămas o enigmă chiar și pentru prietenii săi cei mai apropiați (ex. Constantin Noica, Mircea Eliade), care nu puteau afirma cu certitudine dacă filozoful român stabilit la Paris încă din 1937 era într-adevăr un sceptic, un nihilist, un pesimist convins, sau dacă acesta era doar un rol pe care și l-a însușit și l-a jucat până la capăt. Cioran este descris de prieteni ca fiind o persoană veselă, chiar foarte veselă, cu un râs contagios și care este fermecător de fiecare dată când îl întâlnești. La polul opus, cărțile sale prezintă o concepție pesimistă asupra lumii, un spirit dezamăgit, neconsolat, resemnat pe alocuri, atacând constant viața și calomniind universul, un împătimit al ideei de sinucidere, considerată cea mai bună soluție și singurul mod prin care omul se poate elibera de sub jugul unei vieți care i-a fost oferită fără să și-o dorească.

Importanța lui Cioran în lumea filozofiei românești rămâne necontestată. Însă în spatele cuvintelor meșteșugite se ascunde o personalitate enigmatică, contradictorie, care își dorește să rămână neînțeleasă, dar care încearcă să se înțeleagă. Studiază cărți de psihanaliză și psihiatrie, în căutarea diagnosticelor care se potrivesc cu simptomele pe care le are, se autodiagnostichează ca având o personalitate histrionică și găsește o modalitate de a diminua efectele crizelor de tristețe sau furie care îl cuprind adesea: exprimarea emoțiilor prin scris.

De ce nu s-a sinucis Cioran? Este o întrebare pe care mulți i-au adresat-o încă din timpul vieții și pentru care Cioran găsea mereu câte un răspuns, fiind totodată uimit și el, în timpul crizelor de disperare, că a rezistat atâta timp. Cititori cu gânduri de sinucidere îi scriu pentru a-i cere sfatul, iar Cioran, de fiecare dată, îi sfătuiește să nu se grăbească, dar să nu renunțe niciodată la ideea de sinucidere, considerată singura consolare pe care o poate avea omul, un ajutor atât de necesar încât ar trebui predată în școli. La fel ca în cazul bolilor fiziologice pentru care găsește un remediu pe care îl împărtășește celor care, crede el, ar avea nevoie, și în cazul problemelor de natură psihică sau metafizică, Cioran este la fel de darnic. Îi place să îi ajute de cei aflați pe culmile disperării, indicându-le metodele folosite de el pentru a diminua sau elimina gândurile și emoțiile negative.

Cioran a rămas pentru mulți un personaj contradictoriu, a fost acuzat de falsitate, de ascunderea adevăratului eu sau exagerarea unui eu care să se plieze perfect pe temele abordate în cărțile sale, a căror veridicitate a fost pusă și ea la îndoială. Unii au încercat să îl explice prin prisma lecturilor sale, alții credeau că pur și simplu joacă un rol bine ales, însă întrebarea rămânea: „Cine este de fapt Cioran?” Realizarea profilului psihologic al lui Cioran va oferi, pe de o parte, o înțelegere a tulburărilor psihice care i-au marcat existența, iar pe de altă parte, va explica faptul că deși a teoretizat ideea de sinucidere toată viața, Cioran a murit la 85 de ani, suferind de boala Alzheimer.

METODOLOGIA DE CERCETARE

3.1.Cercetarea calitativă

3.1.1.Definirea cercetării calitative

Atunci când vorbim despre activitatea de cercetare, luăm în calcul două tipuri de tehnici: cantitative – care vizează obținerea unor date statistice, procentuale sau numerice, deci măsurabile – și calitative, care se bazează pe interpretarea diferitelor tipuri de conținut. Alegerea unei anumite tehnici de cercetare trebuie să fie adecvată subiectului investigat și scopurilor urmărite (Patton, 1987).

Având rădăcini în sociologie, antropologie și filozofie, cercetarea calitativă a început să câștige teren în față cercetării cantitative, fiind utilizată în special atunci când cercetarea cantitativă nu oferă suficiente informații. Prin cercetare calitativă se înțelege orice fel de cercetare ce produce rezultate la care nu se ajunge printr-o metodă statistică sau alt mijloc de cuantificare. Poate fi vorba despre cercetarea vieții oamenilor, comportamentelor, emoțiilor, la fel de bine ca despre mișcări sociale, fenomene culturale etc.

Cercetarea calitativă oferă o înțelegere a sensului comportamentelor umane, a modului în care ei relaționează cu mediul înconjurător (Merriam, 2009). După Denzin și Lincoln (2005), cercetarea calitativă este o activitate care îl localizează pe cel care efectuează observația, în lume, constând într-un set de practici de interpretare care deslușesc lucruri care printr-o metodă cantitativă ar rămâne neînțelese, transformând astfel realitatea într-o serie de reprezentări, incluzând adnotări, interviuri, conversații, fotografii, înregistrări etc. La acest nivel, cercetarea calitativă presupune o abordare interpretativă, naturală a lumii, studiind fenomene care sunt înțelese prin sensul pe care oamenii îl dau lucrurilor.

Nkwi, Nyamongo și Ryan oferă o definiție funcțională, mai simplă, având drept criteriu tipul informațiilor generate și/sau folosite. Pe scurt, cercetarea calitativă este orice cercetare care folosește informații ce nu indică valori ordinale (Nkwi, Nyamongo și Ryan , 2001, p.1).

Cercetarea calitativă cuprinde trei componente majore: informația – obținută din surse diverse; procedurile de interpretare și organizare a informațiilor – conceptualizarea și reducerea informațiilor, elaborarea categoriilor și realizarea corelațiilor; rapoartele scrise sau verbale.( Corbin și Strauss, 1990, p.12). Ryan și Bernard (2000) împart informațiile calitative în cele trei forme preponderente: texte, imagini și sunete. Analiza textului este mai departe divizată în două componente principale: textul ca obiect de analiză și textul ca dovadă a experiențelor.

3.1.2.Avantajul cercetării calitative

Avantajul cercetării calitative rezidă în faptul că are capacitatea de a oferi o descriere textuală complexă referitor la modul în care oamenii experimentează o problemă de cercetare, venind cu informații legate de partea umană a problemei, adică opiniile, părerile contradictorii, emoțiile și relațiile dintre indivizi. Metodele calitative sunt de asemenea eficiente în identificarea factorilor intangibili, cum sunt normele sociale, rolul sexelor, religia. Folosită în combinație cu metodele cantitative, cercetarea calitativă oferă posibilitatea interpretării și unei mai bune înțelegeri a realității unei situații date.

Diferența majoră dintre metodele cantitative și cele calitative ține de flexibilitate. În general, metodele cantitative sunt inflexibile, iar cele calitative flexibile, existând avantaje și de o parte și de cealaltă. În cercetarea calitativă nu apare constrângerea de a răspunde la întrebări cu răspunsuri prestabilite și orice informație, inclusiv elemente ale comunicării non-verbale, observate pe parcursul cercetării sunt supuse interpretării și analizei. În colectarea datelor se folosește studiul de caz, interviul în profunzime, introspecția, povestea de viață, și analiza unor texte și producții culturale ori unor texte observaționale, istorice, interacționale sau vizuale, care descriu întâmplări zilnice și momente semnificative din viața indivizilor (Denzin și Lincoln, 2005).

3.1.3.Etica cercetării calitative

În 18 aprilie 1979, Comisia Națională pentru Protejarea Subiecților Umani ai Cercetării Biomedicale și Comprtamentale din Statele Unite ale Americii de Nord elaborează „Raportul Belmont” care cuprinde „Principiile etice și ghidurile pentru protecția subiecților umani ai cercetării”. Etica cercetării se aplică și în cazul cercetării calitative, cele trei principii de bază fiind:

Principiul respectului datorat persoanei: asigurarea autonomiei participanților sau protejarea exploatării vulnerabilităților acestora; respectarea demnității tuturor participanților;

Principiul beneficienței: minimalizarea riscurilor asociate cu cercetarea, inclusiv a riscurilor psihice și sociale și maximizarea beneficiilor pentru participanți;

Principiul justiției: o distribuție corectă a riscurilor și beneficiilor rezultate ca urmare a cercetării; cei care se preconizează că vor beneficia de pe urma cercetării vor fi invitați să participe la cercetare.

3.1.4.Colectarea informațiilor calitative

Informațiile pot fi obținute prin interviuri, observații, filme sau înregistrări video etc. Unii cercetători obțin datele prin metoda interviului sau a observației, dar le codifică ulterior pentru a le putea analiza statistic. Este vorba aici despre cuantificarea datelor calitative. Atunci când vorbim despre analiza calitativă, nu ne referim la cuantificarea datelor calitative, ci la un proces de interpretare non-matematic, realizat cu scopul descoperirii unor concepte și relații care să poată fi ulterior organizate într-o schemă teoretică. În cadrul cercetării calitative, cercetătorul trebuie să interpreteze informația, să vadă dincolo de cuvinte, pentru a putea înțelege ideile, atitudinile, dorințele și nevoile persoanelor investigate.

Există mai multe abordări de colectare și folosire a informațiilor calitative. Cele mai comune sunt: studiile fenomenologice, studiile etnografice, metoda inductivă, studiul de caz, analiza discursului, analiza narativă și metodele mixte.

Studiile fenomenologice apar la începutul secolului 20 și au în centrul atenției experiențele conștiente, fiind adesea folosite în psihologia clinică și având un set unic de metode și proceduri (Moustakas, 1994).

Etnografia, studierea unui grup de oameni, își are originile în antropologie și s-a axat la început pe dimensiunea culturală a vieții și comportamentului, cum ar fi practicile folosite și sistemul de credințe. În mod tradițional, studiile etnografice presupuneau imersiunea cercetătorului într-o comunitate pentru cel puțin un an, fluidizând astfel cercetarea. Un alt avantaj al studiilor etnografice era abordarea in site, observarea comportamentului indivizilor și grupului în contextul lor natural și participarea la acel context, ceea ce oferea noi perspective, inexistente în alte forme de cercetare.

Metoda inductivă este poate cea mai comună formă de analiză de informații calitative folosită de științele sociale, comportamentale și de sănătate. Procesul constă în citirea informațiilor textuale, identificarea temelor, codificarea lor, interpretarea structurii și conținutului temelor (Guest, MacQueen și Namey, 2012). Teoria întemeiată empiric este un tip de analiză inductivă dezvoltată de Galser și Strauss în 1967 și cuprinde un set de tehnici iterative desemnate a identifica concepte și categorii din text, legate apoi în modele teoretice formale (Corbin și Strauss, 2008). O trăsătură definitorie pentru teoria întemeiată empiric este metoda comparației constante, prin care toate segmentele de text sunt în mod sistematic comparate unele cu celelalte. Modelele teoretice sunt create și revizuite constant, pe măsură ce noi informații sunt colectate și analizate.

Studiul de caz calitativ examinează un fenomen în contextul său real. Informațiile colectate se referă la un singur individ, grup sau eveniment. În unele cazuri, mai multe evenimente pot fi studiate. Scopul principal al studiului de caz este înțelegerea unui lucru ce apare în mod unic la cazul studiat, pentru ca mai apoi, cunoștințele dobândite să fie aplicate la cazuri și în contexte diferite. Metoda studiului de caz calitativ implică de obicei mai multe interviuri în profunzime, desfășurate într-o anumită perioadă de timp, pentru explorarea aspectelor unice, de detaliu ale cazului ales.

Analiza discursului ia în calcul structura specifică a discursului, interacțiunea dintre doi sau mai mulți interlocutori pentru înțelegerea modului în care sensurile împărtășite devin constructe sociale. Sunt studiate înregistrări audio sau video și se extrag sensurile culturale și sociale existente în discurs.

Analiza narativă se bazează pe studiul discursului și reprezentarea textuală a discursului. Scopurile pot fi numeroase: cercetare formativă pentru un studiu subsecvent, analiză comparativă între grupuri, înțelegerea fenomenelor sociale sau istorice, diagnosticarea condițiilor medicale sau psihologice.

3.1.5.Analiza de conținut

Printre cele mai importante metode și tehnici de cercetare calitativă se numără: interviul, focus-grupul și analiza de conținut calitativă.

Analiza de conținut reprezintă o parte complexă și contestată a cercetării calitative, primind puțină atenție în mediul teoretic. Cercetătorii simt adesea nevoia de instrucțiuni care să-i ghideze în analizarea informațiilor calitative și întâmpină greutăți în a găsi răspunsuri clare referitor la metodele pe care ar fi preferabil să le utilizeze (de Casterlé și colab., 2011, apud. Savage, 2000). Analiza de conținut calitativă este constituită dintr-o suită de tehnici de analiză sistematică a textului. La început, analiza de conținut se efectua manual, pe bucăți de hârtie, ca mai apoi, la începutul anilor 1980 să apară primele programe computerizate pentru analizarea textelor. Interpretarea datelor nu se realizează, însă, de software, ci de cercetător, care trebuie să dețină cunoștințele necesare de analiză de conținut calitativă.(Denzin și Lincoln, 1994).

David Silverman (2001) identifică o serie de probleme ce pot să apară în timpul efectuării analizei de conținut calitativă: alegerea unor topici prea generale – e de preferat să spui multe despre puțin, decât puțin despre multe; sub-teoretizarea; supra-teoretizarea; prea multe date; date inaccesibile; alegerea metodelor nepotrivite; prea multe metode folosite.

3.2.Identificarea surselor de obținere a informațiilor cu semnificație psihologică

3.2.1.Interviuri

Interviul, ca metodă de colectare a informațiilor calitative, este una dintre cele mai utilizate tehnici, ce permite înțelegerea unor aspecte nuanțate despre om și relațiile cu ceilalți. Deși pare o metodă simplă, ce nu presupune abilități speciale, pregătirea și conducerea unui interviu este o sarcină complexă.

Emil Cioran a refuzat participarea la interviuri și, în general, la orice formă de expunere publică, acceptând într-un final, (la o vîrstă înaintată și cu mari presiuni din partea prietenilor) să-și împărtășească gândurile în această formă. În 1973 îi acordă un interviu lui Christian Bussy, la începutul căruia ascultătorului i se aduce la cunoștință accentul franco-român și stilul sacadat de a vorbi, chiar de a repeta sunete, caracteristice lui Cioran, care însă, după două-trei minute sunt complet ignorate. Întrebările sunt legate de venirea la Paris, trecerea la limba franceză, justificarea pesimismului din cărțile sale, despre prieteni, despre credință, despre responsabilitatea de a scrie cărți cu un impact emoțional puternic, despre ideea sinuciderii și justificarea faptului că nu s-a sinucis. Interviul răspunde la câteva întrebări esențiale, iar mimica, gestica, râsul și felul de a vorbi adaugă informații suplimentare pentru înțelegerea caracteristicilor definitorii ale lui Cioran.

În 1983, intervievat de Jason Weiss, Cioran vorbește despre debutul insomniilor, despre tentația sinuciderii, despre coșmarurile cauzate de somnifere, despre relația cu scrisul, despre renunțarea la alcool, tutun și cafea, despre cititori pe care i-a întors din calea sinuciderii, despre motivele care l-au împiedicat să se sinucidă, despre interesul pentru biografii, despre religie. Trei ani mai târziu, într-un interviu realizat de Anca Visdei și publicat în Les Nouvelles Littéraires, Cioran susține ideea valorii terapeutice a cărților, combate ideea de a avea o slujbă care nu-ți place, considerând că viața nu merită trăită în acest mod. La sfîrșitul anului următor acceptă interviul Josefinei Casado, iar apoi, în 1990 cel al lui Fernando Savater și Gabriel Liiceanu, ultimul devenind parte dintr-un film documentar intitulat Apocalipsa după Cioran.

Pe lângă interviurile oferite de Cioran, informații prețioase sunt oferite și de cele la care participă Simone Boué, partenera sa, în 1994 (acordat lui Gabriel Liiceanu, Cioran fiind internat la spitalul Broca) și 1997 (realizat de Norbert Dodille). În 1995, la puțin timp de la moartea fratelui său, Claudio Mutti îi adresează câteva întrebări lui Aurel Cioran din care reiese dorința lui Cioran de a reveni în România. În 2001, respectiv 2006, este rândul lui Friedgard Schulte-Thoma să vorbească de modul în care l-a perceput pe Cioran, într-un interviu acordat Rodicăi Binder, respectiv lui Octavian Buda și Valentin Protopopescu.

3.2.2.Filme documentare

Gabriel Liiceanu realizează două filme documentare al căror protagonist principal este Emil Cioran: Apocalipsa după Cioran și Exercițiu de admirație. Filmele conțin, pe lângă partea narativă, biografică, părți din interviul realizat în 1990. Exercițiul de admirație îl prezintă pe unul dintre bunii prieteni ai lui Cioran: Petre Țuțea. Patrice Bollon și Bernard Jourdain realizează pentru France 3 un documentar intitulat Emil Cioran – A Century of Writers, reluând fragmente din interviul acordat de Cioran lui Christian Bussy în 1973. Filmul a fost difuzat în Franța, în perioada 1995-2001.

3.2.3.Cărți

Despre cărțile sale, Cioran spune că exprimă gânduri sincere, scrise în febra senzațiilor și simptomelor resimțite, el fiind nu un scriitor, ci mai degrabă un “secretar al propriilor senzații”. Dintre acestea, cele mai multe informații sunt condensate în Caietele sale, prefațate de Simone Boué, care conțin adnotări din perioada 1957-1972. Caietele prezintă atât idei, istorioare, întâmplări, cât și simptome fizice și psihice, dintre care unele sunt datate, altele nu. Timp de cincisprezece ani, Cioran a ținut o evidență detaliată a bolilor de care suferea, a senzațiilor pe care nu și le putea explica, a simptomelor pentru care doctorii nu au găsit nici un diagnostic. O parte din aceste simptome se regăsesc și în Scrisorile către cei de-acasă, care reprezintă sursa principală privind relațiile cu familia, cu prietenii, evidențiind grija pe care le-o poartă celor dragi.

Cartea Sandei Stolojan, Nori peste balcoane. Jurnal din exilul parisian, prezintă câteva dintre vizite sale la Cioran și descrie stilului său amabil, care îi fermeca pe cei care-l vizitau.

3.2.4.Articole de ziar/revistă

Articolele publicate în ziare sau reviste oferă o perspectivă nouă de înțelegere a celui de se autointitulează, la 23 de ani, “specialist în problema morții”. Alina Diaconu relatează întâlnirea dintre Ernesto Sábato și Emil Cioran, așa cum i-a fost prezentată de primul, o întâlnire care îl prezintă pe Cioran ca pe opusul personajului principal din cărțile sale. Articolul intitulat Ziua în care Sábato l-a cunoscut pe Cioran a fost publicat în "El Cronista", Buenos Aires, în februarie 1997. Ovidiu Pecican scrie în 2008 un articol intitulat Cioran înainte de Cioran. O cheie eliadescã ce cuprinde fragmente dintr-un text scris de Mircea Eliade în 1927, despre snobul tânăr din București, care pleacă la Paris pentru a se realiza și “nu se sinucide nici din dragoste, nici din pesimism.” Textul ironic face trimitere la Emil Cioran, invocând o perioadă de început care îl pune într-o lumină total diferită de cea pe care Cioran ne-o prezintă ulterior.

3.2.5.Scrisori

Pe lângă scrisorile adresate părinților și prietenilor aflați în România, Cioran corespondează cu mulți prieteni, scrisorile reprezentând la un moment dat singura sa ocupație. Un Cioran diferit de cel reprezentat în cărți și interviuri deopotrivă este redat de scrisorile pe care acesta i le trimite lui Friedgard Thoma, cea care îi cucerește inima în anii senectuții. Valoarea acestor scrisori, publicate de Friedgard în cartea sa Pentru nimic în lume, este dată de faptul că ni-l prezintă pe Cioran îndrăgostit, suferind mult din dragoste și mai puțin din pricina obișnuitelor “beteșuguri”, suportând mai ușor chiar și insomniile. Scrisorile trimise lui Elizabeth Antébi în 1974, Linde Birk-Schlesak și Dieter Schlesak vin doar să nuanțeze imaginea politeții de care dădea dovadă Cioran, considerat de către unul dintre prietenii săi „politețea întruchipată”.

4.ELABORAREA PROFILULUI PSIHOLOGIC PERCEPUT

4.1.Analiza informațiilor cu semnificație psihologică

4.1.1.Informațiile cu semnificație psihologică

În prefața la Caiete, Simone Boué relatează că unele dintre evenimentele notate de Cioran îi sunt familiare, sunt scene la care a asistat și pe care și le amintește, dar care “diferă uneori sensibil” de modul în care sunt mărturisite de Cioran. Cioran apare ca suferind frecvent de gripă, guturai, reumatism, furnicături în picioare, dureri de cap, de gât, de urechi, are nevrită, catar tubar, sinuzită, rinită, amigdalită, gastrită, hipertensiune arterială, miopie, hipertrofia prostatei, hipertensiune arterială, hipertrofia ficatului. Printre simptomele tulburărilor psihice apar: insomnii, dispoziție depresivă, eclipse de memorie, angoasă, nervozitate, neatenție, oboseală, nemulțumire de sine, senzația de vid, melancolie, ideație suicidară, crize de lacrimi, crize de furie de dimineața până seara, catastrofare, nostalgie, frici subite, ruminație, anxietate. Mai jos sunt prezentate acele adnotări din care reies trăsăturile remarcante ale filozofului român, dar și simptomele afecțiunilor fizice și psihice, ordonate cronologic:

De la 16-17 ani până la 25 de ani – Insomnii, depresii, reumatism.

1937-1958 – Le scrie părinților că o duce bine cu sănătatea, îl mai chinuie doar reumatismul din când în când.

1958 – Suferă pe rând de gripă, furnicături în picioare, febră insuportabilă, are simptomele unui „epileptic fără epilepsie”. Pe plan psihic notează următoarele, în ordine cronologică: „fondul disperării este îndoiala de sine”, „fericire insuportabilă”, ideea sinuciderii, creier bolnav, nemulțumire de sine pe care nimeni nu ar putea să o simtă cu aceeași intensitate, puteri infinite, noapte albă, „o viață de ratat cu tristeți inutile”, sentimentul de vid, „senzația unei fericiri nemaiștiute”, „în mine melancolia curge în valuri”, lene supranaturală, ura fără obiect, încheind cu ideea că a învins „pofta, nu ideea sinuciderii”.

1959 – Două gripe în trei luni, răcit șase luni pe an. Criză de lacrimi, născut neputincios, crize de furie de dimineața până seara. Însă una peste alta, „viața e un lucru extraordinar”.

1960 – „Slăbiciune vecină cu lacrimile”, sentiment de neapartenență, crize de spaimă fără motiv. Nu-și recunoaște numele scris pe un formular. Bâlbâiala și obsesia umilitoare a accentului, felul sacadat de a vorbi. Febră continuă pe care termometrul nu o înregistrează, nostalgie acută, „regretând totul, fixând cerul ore în șir”, „zi măcinată de milă”, catastrofare. De zece ani visează un apartament. Ceața ce i se „lasă pe creier”, obsesia pentru țara sa.

1961 – Voința bolnavă, torturat de îndoiala de sine, „spaima de fața omenească”, nevoia de tristețe, nu poate dormi din cauza durerilor, scârbă subită când iese afară, ruminație după dineu.

1962 – Ideea sinuciderii vine ca un „cadou aniversar”, nostalgie, neatenție permanentă, oboseală, nemulțumire de sine, gripă. Bach îi provoacă o imensă împăcare și dorință de a plânge. Pleacă de la piață fără a se putea hotărî ce să cumpere, după ce îi dă ocol de trei ori. Se simte în vervă, plin de idei, de pasiune. Insomnii, criză de furie fără motiv, reumatism, „oroare de carne” care nu îl lasă să adoarmă, crize de oboseală, revoltă împotriva timpului pierdut fără a scrie. Teama de a deranja, de a nu-i putea distra pe ceilalți îl împiedică să meargă în vizită.

1963 – Incapacitatea de a le spune oamenilor adevărul în față, din teama de a nu-i răni și de a nu fi rănit la rândul său. Nevoia de a plânge, nemulțumire de sine. Nu e capabil să-și dea demisia din funcția de director de colecție la Plon. Nervozitate apocaliptică, frici subite, așteptare să se întâmple ceva. Deprimare vecină cu sinuciderea după ce o conduce pe Simone la gară. Se teme pentru viitorul creierului său, nervi stând să plesnească atunci când așteaptă pe cineva, oboseala concentrată mai ales în creier, sinuzită, dureri neîntrerupte de picioare. După trei luni de abstinență se apucă din nou de fumat, ideea de sinucidere revine. Gripă, guturai, accese de ură incredibile, nopți albe, obsesie a scugerii timpului, catar tubar însoțit de atrofia mucoaselor nazale.

1964 – Crize de urât, este ca „acele babe nebune care văd în orice necunoscut un asasin”, acces de melancolie, nevoia de singurătate, „eclipse zilnice ale memoriei”, furie, tristețe care-i macină spiritul, senzația că tot ce face e sortit eșecului, nervozitate de sfârșit de lume.

1965 – Teamă bolnăvicioasă de oameni, crize de furie, este amabil în lume, sinistru când e singur, obsesia neîmplinirii. În cele patru zile în Sologne “umblă ca vrăjit”. Insomnie, apelează la „neprețuitul somnifer” pentru a putea dormi. Noapte infernală, frică subită, nevoia de a plânge, frică înnăscută, criză de urât, insomnie, criză de furie la gara Austerlitz, o lună minunată la Talamanca, nopți albe la Talamanca. Prezența unui câine, în miezul nopții, pe drumul singuratic, când se gândea că toată lumea doarme, mai puțin el, îl împacă cu sine și cu lucrurile. Senzație de fericire, accese de violență cotidiene, angoasă imensă, frica de moarte, “teama de a-i dezamăgi pe cei ce ne admiră ne face să ne dorim anonimatul”, „sufocat de nostalgie”, guturai, gastrită, deprimare. După operația la picior, îi mărturisește doctorului că se teme de o infecție, înainte de a i se scoate bandajul. Slăbește mult, la spitalul Cochin este văzut de un renumit reumatolog, ce nu-i pune nici un diagnostic, explicându-le studenților că este o problemă subiectivă.

1966 – Refuză să participe la un congres la Hamburg, pentru că ideea de a cunoaște oameni „îi face greață.” Se teme de umilință și acest lucru îl face să stea deoparte, simte nevoia de a plânge, își amintește că în copilărie „mânca singur cât toată familia”, devine nervos atunci când trebuie să stea locului, răbufnire de ură, rușine, tensiune nervoasă, fumează hașiș pentru prima dată în viață, rușine de fiecare dată când abandonează un proiect, se simte incapabil să vorbească în public, considerând că „se pierde înaintea chipului omenesc”, tristețe, „superstițios până la ridicol”, crize de melancolie, „dispoziție cum nu se poate mai sumbră”, uimit de „resursele sale de tristețe”, nervozitate, „plâns fără lacrimi”, se pierde în fața autorităților. Criză de nervi provocată de radioul vecinei care locuiește dedesubt, eliberate printr-un urlet ce îl înspăimântă și pe el, urmată de palpitații, dureri de stomac, de ficat. Suferă pe rând de rinită cronică, guturai, simte o nevoie acută de singurătate. Se întoarce acasă beat criță, explozie de furie într-un magazin pe a cărei patroană o urăște de luni de zile, jenat atunci când este întrebat la ce lucrează. În timpul plimbării prin Grădina Luxembourg fredonează refrene spaniole, destul de tare încât să atragă atenția. Vrea să scrie pe ușa de la intrare: „Orice vizită este o agresiune” sau „Nu intrați, fie-vă milă!” sau „Orice chip mă deranjează” sau „Nu sunt acasă niciodată” sau „Blestemat fie cel ce sună” sau „Nu cunosc pe nimeni” sau „Nebun periculos”. Se înfurie pentru orice fleac. La piață o doamnă îi reproșează că a trecut înaintea ei, ceea ce îl înfurie teribil, provocându-i apoi un rău fizic. Primește telegrama care anunță moartea mameni, dar pentru că avea musafiri, continuă să fie vesel.

1967 – Îl menționează pe L.G. (Lucien Goldmann), dușmanul său de o viață, din vina căruia criticii îl detestă, nicio revistă nu-i propune să colaboreze, a pierdut o mulțime de prieteni. Nu e zi în care să nu-și amintească o vorbă rea ce i-a fost adresată. De luni de zile îl frământă problema sinuciderii. Rușine pentru că nu face nimic, dureri de nas, de urechi. Eugen Ionescu îi telefonează des. Conversațiile îl deprimă, nevoia de plâns, își respectă angajamentele chiar cu prețul unor mari eforturi, eclipse de memorie, incapacitate de concentrare, crize de furie, nervozitate extraordinară. Săptămână extraordinară la Londra. Nu-și poate aminti numărul de cont bancar, spre uimirea funcționarei. Furie cumplită la piață când o femeie se așează la rând în fața lui, fără să-i ceară voie, poftă de plâns fără tristețe, insomnie. Sinuciderea este pentru el o idee, nu un impuls.

1968 – Preocupat de starea de sănătate a prietenului său, Gabriel Marcel. Își amintește că de multe ori și-a pus pălăria pentru a ieși să se sinucidă. Se răzbună pe J. trimițând scrisori pietenilor comuni, în care îi adresează injurii. Crize de furie pentru că nu mai scrie nimic de luni de zile, coșmaruri.

1969 – Disperare fără motiv. Cea mai nefericită epocă a vieții este de la nouăsprezece la douăzeci și cinci de ani, marcată de insomnii. Merge la clinica de pe strada Assas să-și desfunde urechea. După două săptămâni de angoasă insuportabilă, o ciudată euforie. Furnicături în picioare, zile de sterilitate cumplită, guturai. Veselia e masca lui. Toată viața, de frică să nu se trădeze, a refuzat toate șansele care i s-au oferit. Crede că a trăit toată viața ca un cerșetor căruia i s-a dat fără să ceară. “Sunt un om pătimaș, simt o pornire viscerală să-i judec, adică să-i urăsc pe semenii mei.” Violența îl definește. A fost o vreme când îi plăcea să insulte oamenii. În tinerețe simțea o nevoie organică de a-și face dușmani.

1970 – Tensiune mărită, dureri de stomac, noapte cumplită, sciatică. Nu îl mai interesează sinuciderea. Scrisorile sunt singura sa activitate. Sunt ani de când ia calmante, dureri peste tot și disperare permanentă, trupul îl lasă baltă. Face tot mai multe greșeli de neatenție, în special după o noapte cu insomnie. Nervozitate, frenezie, crize de nervi pe stradă. Încearcă să-și provoace tristețea într-o zi destul de euforică.

1971 – Are dureri de stomac atunci când se înfurie în magazinul de alimente pe care îl frecventa. Deznădejde, oboseală, dureri de cap, angoasă insuportabilă, rinită, insomnii cumplite.

1972 – Violență insuportabilă, hipertrofia prostatei, hipertensiune arterială, hipertrofia ficatului, insomnii, dureri de picioare, sinuzită.

1973 – În ciuda vaccinului homeopatic face gripă. Amigdalită infecțioasă.

1974 – Gastrită, gripă. Își aduce aminte perfect de copilărie, dar amintirile care i-au marcat vârsta de mijloc se șterg treptat” (Scrisori către cei de-acasă, p.216)

1975-1980 – Sinuzită, gripă, exces de acid uric.

1981 – În anul în care o cunoaște pe Friedgard Thoma scrie, într-o scrisoare către Relu, fratele său, că “sănătatea lui nu e tocmai rea”, chiar și insomniile sunt mai ușor de dus: “Mă plimb în toiul nopții ca o fantomă, pe jumătate fericit, pe jumătate uluit” (Scrisori către cei de-acasă, p.190).

4.1.2.Caracteristici remarcabile

Informațiile folosite în creionarea profilului psihologic al lui Cioran au fost extrase din interviurile la care acesta a participat, din Caietele sale, în care a notat timp de cincisprezece ani gânduri, emoții, idei, unele datate, altele înșiruite în ordine cronologică. Scrisorile către cei de acasă reliefează un Cioran preocupat de starea familiei sale, de sănătatea fratelui și îngrijorat atunci când nepoții rămân fără un sprijin material sigur. O altă sursă de informații sunt interviurile acordate de Simone Boué, cele acordate de fratele său, Aurel Cioran sau de prieteni ai lui Cioran. În cărțile sale, Cioran nu face decât să se descrie, să-și analizeze trăirile, să caute o explicație pentru propriile simptome, pentru propriile temeri. Astfel, acestea capătă o importanță semnificație psihologică, asemănându-se cu un eseu de tipul „Cine sunt eu?” Din interviuri se desprinde un scurt istoric al vieții lui Cioran, faptul că a suferit de insomnie încă de la douăzeci de ani, moment crucial pentru evoluția sa ulterioară, crizele de plictiseală din copilărie și adolescență, urmate de crize de furie la maturitate.

Nemulțumire de sine

Se simte incomod atunci când prietenii își anunță noile cărți, iar el nu are nimic de anunțat. Insatisfacția este un termen pe care Cioran îl asociază cu viața sa. Mai tot timpul nemulțumit de sine și de realizările sale, de bolile care l-au însoțit din adolescență, de traiul de la Paris, de anotimp, de soare, de felul în care este tratat de doctori, vânzători etc, de faptul că nu i se vând cărțile, de faptul că trebuie să trăiască din cărți. Nu există critic care să-l judece mai aspru decât o face el însuși. Stima de sine este oscilantă, Cioran fiind când total nemulțumit de sine, când lovit de un acces de megalomanie, mai ales în tinerețe.

Fondul disperării sale este nemulțumirea de sine cauzată de îndoiala de sine, care îl torturează, îl împiedică să-și împlinească destinul și duce la obsesia neîmplinirii despre care Cioran vorbește în cărțile sale și pe care o consemnează în Caiete. “Născut neputincios”, este formula pe care o folosește pentru a exprima intensitatea îndoielii, crede uneori că are o viață de ratat, că tristețile lui sunt inutile.

Nemulțumirea este determinată și tendința lui către perfecțiune. I se părea că are un prenume de coafor, așa că preia inițialele prenumelui unei colege a lui Simone, E.M. Forster. Este obsedat de accentul său, de felul sacadat de a vorbi, de felul în care pronunță litera R: “Un defect de vorbire, bâlbâiala, felul sacadat de a vorbi, arta de a înghiți cuvintele și mai ales obsesia umilitoare a accentului meu, toate astea m-au împins, prin reacție, să mă fac cât de cât demn de o limbă pe care-o masacrez, prin cuvânt, zi de zi”( Caiete I, Editura Humanitas, 1995, p. 55). Neîmpăcat cu sine, Cioran rememorează orice întâmplare care l-a deranjat timp de ore bune sau chiar zile, ruminația împiedicându-l să desfășoare activitățile curente.

Sentimentul de nemulțumire de sine este atât de profund, încât lui Cioran i se pare că nimic nu-l va putea schimba vreodată: „Nu în neliniște, ci în insatisfacție am trăit totdeauna; o insatisfacție esențială, pe care nimic nu putea, nici nu va putea să o învingă vreodată.”(Caiete I, Ed. Humanitas, 1995, p.65). Suferința este cauzată de stima de sine scăzută, de insatisfacția resimțită pentru propria persoană: „Să te îndoiești de lucruri nu înseamnă nimic; să te îndoiești însă de tine însuți – asta înseamnă să suferi cu adevărat. Doar atunci te înalți, prin scepticism, la delir.”(Caiete I, Ed. Humanitas, 1995, p. 62).

Caracter contradictoriu

Cioran se simte un impostor, care joacă mereu un rol de dragul aparențelor, care se arată interesat de lucruri care nu-l interesează cu adevărat. Se simte prins între dorința de a fi un om de lume, sociabil, și senzația că se află în locul nepotrivit. De fiecare dată când simte această neapartenență, își amintește de paradisul copilăriei. Gândul de a găsi un loc care să fie acasă îl macină frecvent, uneori însă se bucură de faptul că nu a prins rădăcini nicăieri. Îi povestește unui prieten că a stat treizeci de ani prin hoteluri și se simte mândru că nu a fost atins de setea posesiunii, altădată însă, mărturisește chiar el că s-a străduit mult să-și cumpere un apartament, lucru care nu i-a adus satisfacția așteptată.

Prieteni și critici deopotrivă îi reproșează că ceea ce scrie nu este autentic, că se contrazice adesea, indiciu al faptului că scriitorul nu-și descrie adevăratele trăiri, așa cum susține. În realitate, însă, Cioran nu se contrazice doar în scris, întreaga sa activitate este un lanț de răzgândiri, mărturisește că nehotărârea este unul din marile lui defecte, cel care i-a pus piedici de fiecare dată când a vrut să întreprindă ceva. Ar fi vrut o patrie și n-ar fi vrut, îi făcea plăcere să se vorbească despre el și ura acest lucru deopotrivă, i-ar fi plăcut să trăiască singur, dar s-a înconjurat de prieteni. Un prieten îi trimite o scrisoare în care îi spune că nu crede nimic din ce a scris, pentru că îl știe de o viață și este o persoană veselă.

Pentru Cioran paradisul înseamnă să privești fără să înțelegi, iar pe el suferința l-a făcut să înțeleagă. Deși a susținut mai tot timpul că este un nihilist, că nimic nu-l impresionează, că nu crede în nimic și nimic nu-l poate bucura, Cioran nu a rămas nepăsător în fața vieții, dimpotrivă, lui Cioran i-a păsat, s-a frământat, a încercat să înțeleagă, și nu doar în momentele sale de tristețe. Orice întâmplare, orice persoană întâlnită, îi provoacă o stare pe care o verbalizează în Caietele sale. Cioran trăiește intens chiar și sentimentul plictisului: “Plictisul meu este exploziv.”

Contradictoriu este și faptul că îi dau lacrimile atunci când Constantin Tacou îi prezintă ediția reeditată a primei sale cărți, Pe culmile disperării (L’autre Cioran, p.2), mai ales pentru că susține cu vehemență că publicarea cărților este o umilință pe care a fost nevoit să o accepte din considerente materiale.

Pe de altă parte, Cioran și- a acceptat de la început contradicțiile. Nu a încercat niciodată să fie consecvent cu sine însuși. Nu scrie pentru a scăpa de obsesiile sale, ci pentru a le atenua (interviu Josefina Casado, 1987). Încearcă să fie ceea ce ar trebui să fie, acesta este motivul pentru care apar contradicții între ce spune și ce face de fapt. Toată viața, trăind cu sentimentul de nimicnicie, a avut și dorința de a se detașa, care a rămas la acest nivel, de dorință: „Pentru că am în sânge contrazicerea, toate elanurile mele se anulează reciproc. Chiar în momentul când iau o hotărâre, o hotărâre contrară o abolește. Uneori, din fericire, o furie subită vine să tranșeze disputa și mă silește să trec la faptă. Fără această izbucnite neprevăzută, aș fi condamnat la o veșnică nemișcare.”(Caiete I, Editura Humanitas, 1995, p. 71).

Suferința

Citind, într-o librărie din București, o carte despre viața lui Pascal, Cioran găsește o relatare făcută de sora acestuia, care povestește că fratele său îi spusese că de la șaptesprezece ani nu a avut nicio zi lipsită de suferință. Acest lucru l-a afectat atât pe Cioran, că a fost nevoie să-și oprească plânsul punându-și mâna în gură. (interviu Jason Weiss, 1983).

Cioran este conștient de faptul că există în lume suferințe mai groaznice decât cea resimțită de el, însă chiar și așa sentimentul care predomină, descris în prima sa carte, Pe culmile disperării, este că „toată suferința din lume s-a concentrat în el”, făcându-l să-și piardă curajul, tocmai pentru că nu poate înțelege care este rostul suferinței. Cioran acceptă suferința ca pe un instrument de cunoaștere, considerând că în lipsa acestui rol, sinuciderea ar fi obligatorie.

Într-o scrisoare către Mircea Eliade, de pe vremea când era profesor la Brașov, se observă intensitatea trăirilor negative ale lui Cioran, viața părându-i-se „o hrană pentru o tristețe nemăsurată”. Tristețea este simțită ca o nevoie, în 1970 Cioran notează că încearcă să-și provoace tristețea atunci când are o zi euforică. Pe lângă nevoia de tristețe, apar, chiar mai frecvent, nevoia de a plânge, crizele de plâns, incapacitatea de a plânge.

Orgoliul

Nota informatorului V. Bologa susține ipoteza orgoliului: „Trebuie știut că Cioran este foarte orgolios. Dar trebuie accentuat că natura orgoliului său se deosebește profund de orgoliul celor mai mulți. Astfel, de pildă, pe Cioran nu-l preocupă ascensiunea sa socială, ci numai cea intelectuală. Cioran ține să ajungă un mare filozof, un mare scriitor, dar nu știu să fi dorit să ajungă, de pildă, ministru. […] tocmai anarhismul l-a apropiat de legionari“( Nota informatorului V. Bologa, 1954).

Orgoliul este considerat de Cioran un defect al omenirii, strâns legat de dorința de răzbunare. Orgolios ca mama sa, de la care a preluat, conform spuselor lui, majoritatea defectelor, Cioran afirmă în repetate rânduri că nopțile cu insomnie au dus la exacerbarea orgoliului, ce venea din înțelegerea faptului că soarta lui era diferită de cea a majorității.

Indecizia

Cioran pune pe seama indeciziei chiar faptul de a nu se fi sinucis, scriindu-i lui Gabriel Liiceanu că tendința sa de a tergiversa, de a se răzgândi, l-a făcut incapabil să ia o decizie definitivă. În viața de zi cu zi, indecizia se reflectă în faptul că face de trei ori turul pieței fără a se putea hotărî ce să cumpere.

Eșecul sau semieșecul pe plan profesional este pus pe seama incapacității de a se hotărî ce vrea de la sine și de la viață. Va consemna în Silogismele amărăciunii: „Ai năzuit să dai foc universului întreg și n-ai izbutit nici măcar să aprinzi, de la flacăra ta, cuvintele, să faci ca măcar unul singur să ardă.”

Scepticul de serviciu al unei lumi în declin se îndoiește chiar de scepticismul său: „Câtă îngrijorare, când nu ești sigur de propriile-ți îndoieli și te întrebi: sunt îndoieli cu adevărat?”

Singurătatea

La începutul vieții sale în Paris, Cioran trăiește retras, însă nu pentru mult timp. Din dorința sa de a-și face un nume, dar și grație harului de a vorbi, își va face ușor prieteni, care îl vor ajuta să pătrundă în lumea marilor scriitori. Într-o scrisoare adresată părinților, le mărturisește că dacă ar fi fost tăcut, de mult ar fi murit de foame, ca mai apoi să-i anunțe, fericit, că frecventează cele mai bune medii din Paris. Mai târziu, însă, își va dori să trăiască retras și se va bucura de fiecare dată când va pleca din oraș: “Trăiesc foarte retras.”( Scrisori către cei de-acasă, Ed. Humanitas, 1995, p. 17) „Nu mai pot să sufăr oamenii.”( Scrisori către cei de-acasă, Editura Humanitas, 1995, p. 185) „Eu, care altădată eram atât de sociabil, azi am un rău fizic numai la idea de a vedea pe indiferent cine.”( Scrisori către cei de-acasă, Editura Humanitas, 1995, p. 213).

Singurătatea este un cuvânt care pentru Simone Boué marchează viața lui Cioran și despre care Cioran însuși spune că simte o senzație de voluptate de fiecare dată când îl scrie sau rostește. A fost Cioran singur? În prefața la Caiete, amica sa de o viață, Simone spune că Cioran a trăit și a murit singur. Deși înconjurat de prieteni, asaltat de compatrioți și de admiratori care-l sunau să stabilească vizite, dorindu-și singurătatea dar nesimțindu-se capabil de ea, admirându-i pe pustnici, Cioran nu poate trăi prea multă vreme departe de lume. Ideile sale legate de glorie și efectele ei negative asupra oamenilor l-au făcut să respingă premiile ce i se acordau, să nu dorească să se vorbească despre el. Însă tot el îi mărturisește fratelui într-o scrisoare că la Paris e uitat. apare din nou contradicția. Cioran ar fi vrut să fie singur, dar și acompaniat, respinge gloria, dar se bucură atunci când cărțile sale au succes; îi admiră pe pustnici, dar și pe oamenii plini de viață, care găsesc motiv de bucurie în orice; se izolează de lume, apoi participă din nou la dineuri.

Suferința este resimțită cu o intensitate ce atinge limitele paroxismului: “Suferința are rezerve infinite care niciodată nu lasă pe om prea puțin singur, ca el să mai aibă nevoie de alții”, spune Cioran în Cartea amăgirilor. În Lacrimi și sfinți, Cioran scrie: “N-am întâlnit pe nimeni niciodată.”, frază ce arată nevoia de singurătate, presiunea pe care vizitele nesfârșite o exercită asupra lui, faptul că rezervele de suferință sunt atât de mari încât societatea nu-și mai găsește locul în viața sa.

Pesimism

Încă din tinerețe, Cioran a fost urmărit de sentimentul că nu va reuși în viață, că va eșua la un moment dat, chiar dacă are nesfârșite planuri, cunoscându-și îndoiala și obsesiile: „În ochii mei, negația se bucură de un asemenea prestigiu, încât, separându-mă de restul lucrurilor, ea a făcut din mine o ființă mărginită, încăpățânată, infirmă. La fel cum unii trăiesc sub vraja “progresului”, eu trăiesc sub vraja lui Nu. Și totuși înțeleg că se poate spune da, consimți la orice, deși o asemenea ispravă, pe care o admit la ceilalți, cere din partea-mi un elan de care nu mă simt capabil acum. Căci Nu mi-a intrat în sânge, după ce mi-a pervertit spiritul.”( Caiete I, Ed. Humanitas, 1995, p. 48). În tinerețe, la începutul șederii în Franța, Cioran are numeroase planuri pentru care, însă, nu are mari speranțe, obsesiile și îndoielile risipindu-i-le în trecut: „Am nesfârșite planuri, din care se vor realiza desigur puține, fiindcă îndoielile, ura și obsesiile au învins totdeauna elanurile mele trecătoare.”( Scrisori către cei de-acasă, Ed. Humanitas, 1995, p. 426).

Comportament excentric, cărți violente

În 1983, intervievat de Jason Weiss, Cioran relatează o istorioară din perioada în care citea mult Shakespeare și ajunge la concluzia că doar cu el mai merită să vorbească. Atunci când un coleg îi cere să se așeze lângă el, îl întreabă dacă este Shakespeare. Primind un răspuns negativ, Cioran refuză să stea la masă cu colegul său, spre stupefacția acestuia.

În 1933 obține o bursă de studii în Germania. Studiază prima dată la Berlin, apoi la Dresden, apoi la Munich. În acea perioadă îl admiră pe Hitler și stilul de viață nazist, eroismul și misticismul lor. Cartea pe care Cioran o scrie despre destinul României este, după spusele lui, cea mai violentă carte pe care a scris-o cineva despre țara sa. El se consideră un patriot fără patrie (film documentar Emil Cioran- A Century of Writers).

Timid în adolescență, sociabil la maturitate

Timid în adolescență, Cioran nu îndrăznește să-i vorbească Cellei, o fată de care era îndrăgostit de doi ani de zile. Pe când era student la București, singurele lui prietene erau cărțile, apoi începe să frecventeze cafenelele, povestind mai târziu, în interviul acordat lui Gabriel Liiceanu că la București a întâlnit cei mai interesanți oameni. În primii ani petrecuți în Paris nu cunoștea foarte multă lume, tot din cauza timidității. Cunoștea doar câțiva refugiați, niciunul scriitor (interviu Jason Weiss, 1983).

În perioada 1946-1950 cunoaște multă lume, mai mult din considerente materiale, nerefuzând nicio masă la care era invitat. Într-o scrisoare adresată părinților, în 1946, recunoaște că dacă ar fi fost tăcut din fire nu ar fi reușit să subziste. În perioada 1960-1970 și chiar mai târziu, Cioran este obosit de numeroasele vizite pe care le primește, oboseală pusă pe seama faptului că este vorbăreț. Lui Cioran nu îi place doar să vorbească, ci și să asculte, de aceea conversațiile cu el sunt plăcute. În Convorbiri cu Cioran ne este prezentată imaginea unui individ curios, dornic să afle lucruri despre care nu știe nimic sau știe prea puține, care ascultă cu atenție și are un farmec special, povestind anecdote și întâmplări amuzante din timpul școlii sau stagiului de soldat.

Veselia socială

În Convorbiri cu Cioran, prietenii îl descriu ca pe o persoană veselă, plăcută, o gazdă primitoare, un om fermecător, cu un râs contagios. Îi plăcea să glumească și să povestească anecdote amuzante din timpul școlii, armatei etc. Cioran scrie în Caiete că simte nevoia de a-i distra pe ceilalți și nu merge des în vizite de teamă să nu deranjeze.

Lui Cioran nu i-a scăpat frumusețea vieții, așa consideră Simone Boué. Râsul este pentru el terapie, prin anii 1970, când vizitatorii îi ocupau deja prea mult timpul și devenise extrem de critic în privința lor, Cioran ar fi preferat să vorbească doar cu oamenii veseli, lipsiți de griji metafizice sau preocupări literare, cu oameni simpli dar care știu să trăiască viața. Pe de altă parte, lui Cioran îi plăcea să vorbească, iar ceilalți îl ascultau cu plăcere, pentru că avea haz și un simț ironic foarte fin.

Cioran a reușit mereu să-și ascundă adevărata stare de spirit, spune el, printr-un comportament histrionic. Este sclavul propriilor nervi, însă îi vine ușor să disimuleze, putând ieși la cină într-o stare de disperare cumplită și să povestească anecdote savuroase (Conversaciones con Cioran, p.2).

Rezistența la presiune

În timpul ocupației germane din Franța, Cioran a fost chemat la ambasadă și forțat să se întoarcă în România, însă a rezistat, insistând că războiul este pierdut, că nu este nevoie de el, că nu știe să țină în mână o armă și amenințând că se va sinucide dacă va fi trimis în țară (interviu Jason Weiss, 1983).

După ce publică Istorie și utopie, îi trimite cartea unei prietene, care se ocupa de piața imobiliară, iar trei zile mai târziu i se oferă apartamentul în care rămâne până la sfârșitul vieții, cu o chirie înghețată, extrem de mică. În 1976 riscă să piardă acest apartament, presiunile erau foarte mari și Simone se gândește să se mute, însă Cioran nu cedează, iar până la urmă lucrurile se aranjează benefic pentru ei (interviu Gabriel Liiceanu, 1990).

Relația cu Divinitatea

Extrem de ambițios în tinerețe, chiar arogant, Cioran a vrut să înțeleagă, să nu se lase păcălit, de aceea orice fel de credință i se pare înșelătoare (interviu Jason Weiss, 1983). Toată viața Cioran și-o petrece într-o luptă continuă între necesitatea de a crede și imposibilitatea de a crede (Conversaciones con Cioran, p.8).

A citit mult viețile sfinților, crezând la un moment dat că va ajunge el însuși la sfințenie. Dar pentru că acest lucru nu s-a întâmplat, a considerat că îi este imposibil să creadă, spunând despre el că este religios, fără a fi credincios.

Tatăl său, fiind preot, spunea rugăciunea înainte de masă, moment în care Cioran se ascundea, mergea la baie, se folosea de orice fel de motiv pentru a nu participa la rugăciune. Pe la paisprezece ani, când a început să citească despre acest subiect al religiilor și credinței, totul i se părea ilogic, ca mai apoi, la optsprezece ani să fie interesat de mistici, de excesul, pasiunea și violența lor interioară, impresionat de intensitatea cu care aceștia trăiau și de mândria de a se situa la același nivel cu Dumnezeu (interviu Jason Weiss, 1983).

Dumnezeu este, pentru Cioran, ultima companie în singurătate. Cioran nu se consideră ateu, nici credincios, ci un fals ateu și un fals credincios. I se pare absurd să afirmi că Dumnezeu nu există, de vreme de conceptul de Dumnezeu este dificil de explicat. Pentru Cioran, Dumnezeu este un partener de dialog în momentele de extremă singurătate, atunci când totul dispare și, rămânând singur, în imposibilitatea de a dialoga cu tine însuți, simți nevoia unui interlocutor (interviu Jason Weiss, 1983, p.135). Un religios fără credință, Cioran participă adesea la slujba de duminică, citește Biblia, în special în perioada războiului.

Atunci când Relu le spune celor din familie că vrea să devină călugăr, Cioran încearcă prin toate mijloacele să îl convingă să renunțe la această idee, religia fiind o imensă iluzie. Mai târziu, regretă faptul că l-a descurajat, considerând că cei șapte ani petrecuți în închisoare l-au marcat mult mai profund negativ decât ar fi putut-o face credința. (Conversaciones con Cioran, p.9).

Budismul, singura religie pe care ar fi acceptat-o, dacă ar fi putut alege, îl atrage prin ideea că nimic nu e real, că totul e o iluzie (interviu Jason Weiss, 1983, p.135). Se consideră un „budist dubios”, din cauza iritabilității care este mai puternică decât el și a incapacității de a se detașa.

Relația cu familia

Cioran are o relație foarte strânsă cu familia, în special cu fratele său Aurel, cu care corespondează des, trimițându-i pachete cu medicamente, haine, dar și sfaturi legate de sănătate. Despre tatăl său Cioran spune că era o fire blândă, că îi plăcea să-i ajute pe ceilalți, dar era nehotărât, incapabil să ia o decizie, având nevoie de doi ani pentru a accepta funcția care i s-a oferit în Sibiu. Mama, în schimb, era foarte energică, singură din familie cu această calitate, dar extrem de capricioasă, orgolioasă, melancolică, defecte pe care i le-a transmis și lui. În interviul acordat lui Jason Weiss în 1983, Cioran mărturisește că o considera pe mama sa superficială până în momentul când aceasta a spus că pentru ea nu există decât Bach. Va asculta și el toată viața acest compozitor, declarându-l preferatul său.

După moartea surorii sale își ia responsabilitatea de a-i îngriji pe cei doi nepoți ai săi, rămași fără mamă, trimițându-le haine și bani și interesându-se constant de soarta lor. Va fi dezamăgit să afle că aceștia nu prețuiesc sprijinul acordat, sunt neserioși în privința școlii și ulterior nu-și caută un loc de muncă, se implică în scandaluri și relații nesănătoase și conchide că le-a făcut mai mult rău decât bine ajutându-i.

Relația cu prietenii

Era o persoană plăcută, prietenii apreciau sinceritatea și veselia lui, dar și inteligența, compasiunea și grija pe care Cioran le-o purta. După interviul acordat lui Fernando Savater în 1990, insistă să-l însoțească pe acesta până în piața Odeon, pentru că „Parisul noaptea este periculos”. Savater ar fi vrut să-i spună cât de mult apreciază prietenia lor, însă a renunțat la această idee, conchizând că sunt lucruri pe care e mai bine să nu le spui, cel puțin lui Cioran (interviu Fernando Savater, 1990, p.10).

Întrebat de Paul Barbăneagră cine este prietenul vieții sale, Mircea Eliade răspunde: „Emil, dragă Paul!” (interviu Dan Petroi, 1992, p.2).

Cioran le povestea adesea prietenilor întâmplări din școală, din armată, unele foarte amuzante. Prietenii îi sugerează să-și scrie memoriile, însă Cioran răspunde de fiecare dată că nu are calitățile necesare pentru a scrie narațiuni. Această idee apare și în Caietele sale, Cioran spune că are trăiri profunde, dar nu și capacitatea de a le descrie.

Roland Jaccard spune despre el că avea puterea de seducție și dibăcia marilor escroci și o inteligență socială extraordinar de dezvoltată: „Nu am mai întâlnit în viața mea vreo persoană care să aibă un asemenea umor. Din faptele mărunte ale vieții cotidiene, întâlnirile în cafenele ori pe stradă, diverse povești, problemele cu plata chiriei, cu portarii, plata impozitelor etc. scotea tot felul de epopei comice. Era o adevărată fericire, iar el, un actor formidabil. Acesta constituia unul dintre aspectele care mă seduceau teribil: o gândire care era dintre cele mai pesimiste, dintre cele mai negre, mai suicidare, mai apocaliptice imaginabile și care, în același timp, când îl cunoșteai pe Cioran, devenea un balon de săpun.” Jaccard crede că Cioran avea și un mic fond de escrocherie, înțelegând, odată ajuns în Franța, că sunt lucruri care nu trebuie spuse sau făcute. Scriitorul consideră că Cioran a jucat rolul ratatului absolut, dar în același timp își publica cărțile rând pe rând. O expresie pe care Jaccard o asociază cu Cioran, pentru că acesta o repeta tot timpul, este: ”Totul se duce dracului!”, completând că este extraordinar că totul se duce dracului (L’autre Cioran, p.6), Cioran era extrem de tonic, foarte vesel, iubea viața. Asta crede despre el Sanda Stolojan, cea care traduce în franceză Lacrimi și sfinți, o carte scrisă de Cioran în perioada când se afla la Brașov și despre care Jeni Acterian spune că este cea mai tristă carte pe care a citit-o vreodată. Atunci când se întâlneau, vorbeau despre creștinism, despre trecut, despre sfinți, dar mai ales despre România, Cioran fiind foarte atașat de originile sale, de fiecare dată Cioran fiind “încântător, omul cel mai fermecător”. Citea zilnic ziarele și chiar dacă spunea adesea că nu mai citește decât presa americană, în special The New Yorker, citea ziare franceze, germane și făcea mereu comentarii, era mereu la curent cu actualitatea. Nu-l putea înțelege pe Mircea Eliade, care nu citea niciodată ziarele (L’autre Cioran, p.9).

Francois Bot a fost fermecat de râsul lui Cioran și l-au uimit căldura și prietenia de care dădea dovadă și care erau total opuse disperării din cărțile sale. Cel mai bun terapeut în caz de deprimare era Cioran, care aveau un „râs extraordinar, care te împăca cu viața.” Relația dintre Cioran și Simone este descrisă de Francois Bot ca una devotată, Simone îl înțelegea foarte bine pe Cioran și îi acorda multă atenție, îl adora (L’autre Cioran, p.10).

Petre Țuțea, referindu-se la Emil Cioran, vorbește despre o sinceritate absolută, de care nu mulți intelectuali sunt capabili, dar și despre o inteligență impresionantă: “Era deștept de pleznea.” Tot el afirmă că Cioran se trăiește pe sine cu o intensitate cosmică, este individualist. Fiecare frază e ca un fulger și arată o neliniște.

Gabriel Liiceanu îl consideră un om afectiv, un sentimental, o persoană care suferă pentru prietenii lui când îi încearcă un necaz.

Simone Boué spune despre Cioran că era o persoană “veselă, foarte veselă”, că nu i-a scăpat frumusețea lumii, așa cum ar putea părea din cărțile sale. Scria doar atunci când era trist, în momentele de disperare.

Printre prietenii săi sunt atât persoane intrinseci, care nu căutau gloria saloanelor, cât și oameni plini de viață, expansivi. Becket și Michaux sunt doi dintre prietenii foarte buni ai lui Cioran. Michaux îi lasă, prin testament, dreptul de proprietate asupra operei sale literare, dar Cioran refuză această responsabilitate, chiar dacă financiar era vorba de sume importante.

Preocuparea lui Cioran pentru oameni și dorința lui de a afla situația curentă a foștilor sau actualilor prieteni este redată de o scrisoare trimisă lui Bucur Țincu: „Trimite-mi mai multe știri, căci ideile sunt prea impersonale” sau „Ce te rog eu este să-mi scrii mai mult despre oameni.”

Grija pentru ceilalți

Atent cu ceea ce mânca, Cioran era bine documentat și le dădea sfaturi celor din familie, prietenilor, cunoscuților: „Ce idee să gătești în ulei! E dăunător pentru artere, pentru inimă, pentru tot, ca și untul de altminteri. Eu nu mai suport nici un fel de grăsimi” (Scrisoarea 447, Scrisori către cei de-acasă).

Fiind sprijin pentru fratele său, Cioran uita de propriile probleme și dădea sfaturi pe care el nu le respecta, îl încuraja și încerca să găsească soluții pentru ca Aurel să poată depăși momentele de depresie: „Va trebui să-ți impui o viziune mai senină asupra lucrurilor și să uiți trecutul. Nu merită să te frămânți din cauza unuia sau a altuia” (Scrisoarea 84, Scrisori către cei de-acasă).

Insomniile i-au marcat viața, dar și pentru ele Cioran are un tratament la îndemână. Nu putem ști cu certitudine dacă sfaturile oferite erau și probate pe propria piele: „Dacă dormi prost, te sfătuiesc să faci exerciții de respirație înainte de culcare: în picioare, faci mișcările înotului! Continui mișcarea asta cu brațele până ce simți un fel de apăsare în cap. Alt sfat: nu citi în pat. Eu m-am obișnuit să fac o plimbare în fiecare seară, cu un ceas înainte de culcare. În sfârșit: ia cât mai puține somnifere. Eu am abuzat de ele la tinerețe și ăsta a fost dezastrul vieții mele” (Scrisoarea 103, Scrisori către cei de-acasă).

Rolul scrisului

De nenumărate ori, Cioran afirmă că este un scriitor atipic, din întâmplare, de obicei noaptea, că scrie doar atunci când ar vrea să-și tragă un glonț în cap, lucru menționat și de partenera sa Simone. Ziua, rareori găsește inspirația să scrie. Scrisul este o mască, un mod de a se refula. Cioran nu poate scrie dacă nu atacă.

Nu de puține ori, Cioran afirmă că printre cititorii săi vom găsi mai ales femei și tineri deprimați. Unii dintre aceștia îi trimit scrisori în care îi mărturisesc gândurile suicidare, cerându-i apoi părerea celui care ridică sinuciderea la rang de supremă înțelepciune. De fiecare dată, însă, Cioran își sfătuiește cititorii să nu se grăbească, să nu ia decizii pripite. Astfel, pe lângă dilema referitoare la numărul de sinucideri inspirate de Cioran, avem o numărătoare opusă, a vieților salvate de scriitor, prin simple răspunsuri la scrisorile primite. un cuvânt potrivit, spus în momentul oportun unei persoane care trece printr-un episod depresiv, poate fi decisiv pentru viața persoanei respective. Cioran nu a vrut să ia asupra sa povara vieților cititorilor. problemele abordate în cărțile și articolele sale sunt alese astfel încât să șocheze, să fie auzite, să iasă în evidență, la fel și titlurile cărților; doar rostindu-le titlul, cititorul dorește să cunoască mai multe amănunte, să le răsfoiască. Pe cât este de reținut cu cititorii sau prietenii aflați în momente sensibile, pe care simte nevoia de a-i încuraja, de a-i salva, pe atât este de direct cu ceilalți, spunându-le franc și fără remușcări că ar fi mai bine pentru ei dacă și-ar lua zilele.

Nu scria niciodată mai mult de o pagină pe zi și nu era niciodată mulțumit de ce scria. O ruga frecvent pe Simone să-i citească textul cu voce tare, pentru ca mai apoi acesta să i se pară bun.

Singura certitudine pe care o are Cioran este că destinul său este de a se tortura singur. Dacă s-ar identifica întru totul cu ceea ce a scris, nu ar mai fi fost nevoie să scrie, dar pentru că nu a putut deveni înțelept, deși ar fi vrut, a început să scrie cărți (interviu Jason Weiss, 1983, p.136).

4.1.3.Simptome

Sentimentul de vid

În interviul acordat lui Gabriel Liiceanu în anul 1990, cu puțin timp înainte de declanșarea bolii care îi va curma viața, Alzheimer, Cioran își amintește exact momentul în care, la cinci ani, a simțit prima dată scurgerea timpului, un sentiment pe care insomnia l-a accentuat. La douăzeci și doi de ani, rămânând acasă doar cu mama sa, Cioran, cuprins de un sentiment de disperare, se prăbușește pe canapea și spune că nu mai suportă. Mama îi răspunde, spunând: “Dacă aș fi știut, aș fi avortat.” Acest lucru nu îl deranjează pe Cioran, însă are un efect puternic asupra sa, acela fiind momentul în care își dă seama că el este un accident și că nimic nu are substanță (interviu Jason Weiss, 1983).

Sentimentul de vid poate avea drept cauză creșterea într-un mediu lipsit de emoții și este resimțit ca un gol interior, lipsa unui element vital. În DSM IV criteriul de vid interior apare în trei condiții psihice:

Tulburarea de depresie: sentimentul de vid este legat de senzația de neputință, pierderea plăcerii, stimă de sine scăzută.

Tulburarea de personalitatea borderline: sentimente cronice de vid interior sunt asociate cu impulsivitatea, eul instabil, ideație suicidară.

Dependența de alcool: indivizii pot încerca să-și atenueze sentimentul de vid interior sau depresie prin auto-medicație. Încercarea de a renunța la alcool poate produce sentimente de vid interior.

Anxietatea

Frica de moarte, iritabilitatea, exacerbarea evenimentelor minore, teama de a vorbi în public, iar mai târziu de a cunoaște oameni noi, sunt toate exprimate cu regret, cu revoltă, dar și cu neputință de Cioran, în Caietele sale sau în scrisorile trimise acasă. Descrie întâmplări ce par a surprinde atacuri de panică: „Acele crize de spaimă fără motiv, fără temei, fără nici o justificare aparentă, ce ne sugrumă, ne paralizează și ne cufundă într-o prostrație umilitoare. – Astfel, deunăzi, urcând scara, în întunericul deplin, am fost oprit ca de o forță nevăzută, ce venea deopotrivă din afară și dinlăuntrul meu; fiindu-mi cu neputință să înaintez, am rămas acolo mai multe minute, încremenit, țintuit în loc, îngrozit și rușinat. Nu-i prima dată că mi se întâmplă, însă de fiecare dată mă-nfurie și mă deprimă. Al cui simptom poate fi soiul acesta de fenomen?”(Caiete I, Editura Humanitas, 1995, p. 46) “Senzație de a fi înghițit, de a te scufunda pentru vecie, de a atinge fundul nimicului; infinit negativ, ce sfârșește mereu la el însuși, extaz al neantului, fundătură într-un …deșert.”(Caiete I, Editura Humanitas, 1995, p. 66).

Neliniștile, iritabilitatea, oboseala, insomniile, sunt toate criterii de diagnostic, conform DSM IV, pentru anxietate, aceasta urmărindu-l pe Cioran toată viața: „Anxietatea mi-a fost tovarăș fidel de când m-am născut.”(Scrisori către cei de-acasă, Editura Humanitas, 1995, p. 437).

Insomniile

În nopțile cu insomnie ieșea adesea să se plimbe preț de câteva ore prin oraș, chiar și prin Paris, și asta ani la rând, până când plimbatul la patru dimineața a devenit periculos. Somniferele îl ajutau să doarmă două-trei ore, însă din cauza lor avea coșmaruri groaznice, care îl făceau să se trezească cu palpitații (interviu Jason Weiss, 1983). Despre insomnie, Cioran spune că transformă fiecare zi într-o luptă, într-un act de eroism. Orgoliul acestei catastrofe este singurul lucru care îi dădea curaj, pentru că știa că nu are destinul celorlalți (interviu Gabriel Liiceanu, 1990). Orgoliul îl ajută să-și accepte condiția specială de a rămâne treaz atunci când ceilalți dorm, dar efectele asupra sănătății nu întârzie să apară.

Insomnia cronică este legată de funcționarea precară a sistemului imunitar (Carpenter, 2013), Cioran fiind gripat “șase luni pe an”, având frecvente viroze respiratorii, dureri de cap, de urechi, de picioare etc. Igiena somnului (evitarea consumului de cafeină, fumatului, mai ales în apropierea orei de somn, alcoolului după ora mesei, somniferelor, siestelor) poate avea efecte benefice, uneori chiar înlătură problema lipsei somnului (Riedler, 2000). Cioran însă era un înrăit fumător, consumator de cafea, uneori chiar de alcool, venind acasă târziu, „beat criță”, lua somnifere și își făcea siesta în fiecare zi, sfătuind-o și pe Simone să procedeze la fel. Sanchez-Ortuno și Edinger (2010) concluzionează că persoanele care suferă de insomnie au tendința de a-și duce anxietățile și grijile în pat cu ei, ceea ce ridică nivelul de excitare, prevenind astfel somnul natural.

Ideație suicidară

Cioran crede că aproximativ 90% dintre sinucideri se datorează insomniilor (interviu Jason Weiss, 1983). Cei care se sinucid nu sunt predispuși la sinucidere, sunt predestinați să se sinucidă (Rencontre avec le suicide, p.1). Pe cei care i se confesau spunându-i că intenționează să se sinucidă, Cioran îi sfătuiește să amâne acest act, însă să nu renunțe la el definitiv. Pentru el ideea de sinucidere este o ancoră care îi permite să suporte viața, știind că va putea oricând să se nimicească. Astfel Cioran a simțit de multe ori că i-a salvat pe cei care se gândeau să se sinucidă, în special femei. (interviu Jason Weiss, 1983). Pentru Cioran, a trăi cu gândul sinuciderii este un lucru foarte interesant, chiar stimulant. Petrece ore în șir încercând să-l convingă pe un domn care voia să se sinucidă că ideea de sinucidere este vitală și ar fi mai bine să amâne actul propriu-zis (interviu Josefina Casado, 1987, p.2). Unui funcționar tânăr, bântuit de gândul de a se sinucide, îi spune că are nevoie nu să se sinucidă, ci de ideea sinuciderii. Să suporte cât poate suporta, și când nu mai poate, când ideea sinuciderii nu îl va mai ajuta, să o facă. Ideea sinuciderii, crede Cioran, este ceva pozitiv, pentru că te poți sinucide oricând, dispui de viața ta, nu ești o victimă. Crede că ideea sinuciderii este singura care face viața suportabilă, însă trebuie să știi cum să o exploatezi, să nu te grăbești (interviu Fernando Savater, 1990, p.9).

Mulți l-au criticat pentru că oferă o scuză celor care se sinucid, însă el nu a făcut-o. Cioran neagă acest lucru, susținând că în cărțile sale prezintă ideea de sinucidere ca o ultimă resursă pe care o au oamenii și care îi ajută să supraviețuiască. Cioran s-a gândit toată viața la sinucidere, a trăit ca un parazit al ei, și explicația faptului că nu a comis actul final este dată de dorința de a exista, care era la fel de mare (interviu Jason Weiss, 1983).

La douăzeci de ani a fost cel mai aproape de sinucidere, astfel că dacă cineva i-ar fi spus că va trece de treizeci ani, l-ar fi pălmuit pe loc (interviu Josefina Casado, 1987, p.2). Pe la 21, 22 de ani nu se gândea decât la sinucidere. Avea insomnii, petrecea nopțile cutreierând Sibiul. A scris Pe culmile disperării pentru a nu se sinucide, iar scrisul l-a ajutat un pic. Dar cea mai mare influență a avut-o plecarea din țară. Dorința lui era de a se stabili la Paris, unde să nu facă nimic, lucru pe care l-a reușit timp de câțiva ani (interviu Fernando Savater, 1990, p.8).

Gândul sinuciderii îl însoțește de-a lungul anilor. Conform Caietelor sale, acesta apare în 1958, 1962; în 1966, aflându-se la Talamanca, este cel mai aproape de comiterea actului; în 1967 gândul de a se sinucide îl frământă câteva luni. În 1970 pe Cioran nu îl mai interesează sinuciderea, deși este în continuare chinuit de insomnii, de dureri pe care le combate cu calmante. În același an notează că greșelile de neatenție sunt tot mai frecvente.

Sentimentul eșecului

Cioran este cel mai mare critic al său, exagerându-și defectele, catastrofând situația în care se află: „Lașitatea m-a împiedicat să fiu eu însumi. Nu am avut curajul nici să trăiesc, nici să mă nimicesc. Mereu la jumătatea drumului între cvasi existența și neantul meu.”(Caiete I, Ed. Humanitas, 1995, p.22). „Să trăiesc ca un etern cerșetor, să cerșesc la ușa fiecărei clipe, să mă umilesc pentru a respira. Un milog al respirației.”(Caiete I, Ed. Humanitas, 1995, p.29). „Din criză în criză, din boală în boală; încotro mă îndrept? Sentiment de neputință radicală în fața oricărui lucru. Născut neputincios.”(Caiete I, Ed. Humanitas, 1995, p.34).

Lipsa unui loc de muncă, dar mai ales a unei profesii, faptul că este dependent de bunătatea prietenilor, care îl ajută financiar, constituie un factor stresant pentru Cioran, acesta scriindu-i fratelui că orice om care are o meserie câștiga mai bine decât un intelectual la Paris, chiar și un pantofar: „Nu știu să fac nimic, am trăit totdeauna fără meserie, fără slujbă, fără nici o ocupație serioasă. Am fost liber până la nerușinare. Și asta se plătește”.

În 1946 îi scria lui Jeni Acterian: „Despre ceea ce fac n-am nici o idee. Cred că nu fac nimic. Locuiesc într-o mansardă, mănânc într-o cantină studențească, n-am profesie – și natural că nu câștig nimic. Nu pot considera nemiloasă soarta ce mi-a permis să trăiesc până la 35 de ani liber și în marginea societății. Raționamentul meu e simplu: când nu va mai merge mă împușc. Socoteala n-a fost proastă, căci mi-a îngăduit – contrar turmei din jur – să perseverez… în ființă fără teroarea viitorului” (Scrisoare nr.484, Scrisori către cei de-acasă).

Situația financiară care îl împinge să împrumute an de an apartamentul prietenului de la Dieppe și semieșecul pe care simte că îl au cărțile sale accentuează, dacă nu determină sentimentul de culpă : “Mereu la alții! Duc o existență de parazit, din motive lesne de înțeles. Marfa mea n-are căutare. În Franța sunt complet izolat.”(Scrisori către cei de-acasă, Ed. Humanitas, 1995, p.188). „…apartamentul e frumos. Mă plictisește să-l cer an de an prietenului meu. Ce viață de parazit mai duc și eu!”(Scrisori către cei de-acasă, Ed. Humanitas, 1995, p.212).

Insatisfacția

Insatisfacția față de propria persoană întrece în anumite momente orgoliul scriitorului a cărui marfă n-are trecere, făcându-l să se critice foarte dur: „Reproșurile, furiile, amărăciunile mele provin, toate, dintr-o nemulțumire de mine însumi pe care nimeni nu v-a putea vreodată s-o simtă cu aceeași intensitate. Silă de mine însumi, silă de lume.”(Caiete I, Ed. Humanitas, 1995, p.17). „O viață de ratat, de târâtură, cu tristeți inutile și istovitoare, cu nostalgii fără obiect și fără direcție; un nimic ce rătăcește pe drumuri, ce se complace cu durerile și grimasele lui…”(Caiete I, Ed. Humanitas, 1995, p.22).

Obsesia morții

Familiarizat cu cadavrele de mic, Cioran joacă fotbal cu cranii pe care le primea de la groparul satului, cu care era prieten bun. Mai târziu devine obsedat de schelete și problema morții (interviu Gabriel Liiceanu, 1990). În Caietele sale, Cioran notează gânduri legate de obsesia morții și descompunerii materiei: “7 iunie 1958: Găsit într-un colț o coajă de brânză, aruncată acolo mai de mult. În jurul ei, o armată de insecte negre. Aceleași insecte ți le imaginezi devorând ultimele rămășițe ale unui creier. Să te gândești la propriul cadavru, la metamorfozele oribile ce-l așteaptă, are ceva liniștitor: te apără de mâhniri și de spaime; o frică ce distruge alte mii de frici.”(Caiete I, Ed. Humanitas, 1995, p.20).

Trecerea timpului este resimțită de Cioran într-un mod inedit: privind ceasul, își dă seama că minutul care tocmai a trecut nu se va mai întoarce niciodată, iar acest lucru îi învie groaza trecerii vieții. Bătrânețea îl îngrozește pe Cioran, neputința de asemenea, ideea că după moarte corpul se descompune sau este mâncat de viermi, sunt preocupări permanente, care se iscă din orice (în metrou vede oamenii ca pe niște schelete îmbrăcate în carne; la operă își imaginează schelete cântând la instrumente; atunci când o tânără fată îi trezește interesul, încearcă să-și imagineze corpul său în putrefacție): „Am o nevoie viscerală de oribil”(Caiete I, Ed. Humanitas, 1995, p.276).

Preocupat de bolile pe care le-ar putea avea

Așa cum reiese din notările sale în Caiete, dar și în Scrisorile către cei de acasă, Cioran merge frecvent la controale medicale, așteptând ore în șir pe holurile spitalelor și are păreri contradictorii despre medici, considerându-i când incompetenți, când mari specialiști. Renunță la fumat și cafea, apoi la alcool și are un stil de viață sănătos, mâncând doar legume la aburi, pe care Simone i le prepară zilnic. Cu toate acestea, este veșnic gripat, suferă de dureri de picioare, guturai, gastrită, dureri de cap, sinuzită, amigdalită, diagnostice care reies din însemnările în Caietele sale. Durerile de stomac apar atunci când se înfurie, cât despre celelalte afecțiuni, sunt aproape uitate când se îndrăgostește de Friedgard Thoma.

În februarie 1960, Cioran nu-și recunoaște numele scris pe un formular. Mărturisește că uneori nu-și recunoaște nici propria figură, fiind nevoie de un efort de acomodare a privirii. După fiecare astfel de criză, simte un sentiment de jenă, de umilință.

În 1992, atunci când televiziunea germană realizează documentarul Mircea Eliade and The New Tour of Babel, Cioran pare emoționat, face pauze lungi, răspunsurile vin greu, ideile sunt formulate cu dificultate, atât în română, cât și în franceză (interviu Dan Petroi, 1992). Boala debutase în 1990, când aflându-se la Gallimard, uită drumul spre casă. Va fi internat în 1993 la spitalul Broca din Paris.

Frica de zbor

Simone Boué povestește, în interviul acordat lui Gabriel Liiceanu în anul 1994, că lui Cioran îi era frică să călătorească cu avionul și chiar a încercat să o convingă să nu plece în America, tot din acest motiv. Călătoria cu trenul era un coșmar, Cioran schimbând locul de nenumărate ori, în încercarea de a evita orice curent de aer. Cioran se mulțumește să spună că nu-i place să călătorească, fără a da detalii referitor la motivele acestui fapt.

Furia

Furia durează la Cioran ore bune, uneori toată ziua. Atunci când cineva îl înfurie, simte nevoia să îl atace, să îl insulte: .„Crize de furie de dimineața până seara. Mă cert cu vânzătorii, cu toată lumea. După fiecare izbucnire, sentiment de rușine. Reacții de individ “odios”, și, drept urmare, silă de mine însumi. Toți cei care vând ceva mă scot din minți.”(Caiete I, Ed. Humanitas, 1995, p.35). Povestește că într-o zi, atunci când o echipă de la televiziune a venit să-i ia un interviu, doamna care se ocupa de administrarea clădirii i-a cerut să nu le permită oaspeților să facă fotografii în interiorul curții clădirii, pe un ton care l-a deranjat pe Cioran. Imediat s-a așezat la masa de lucru, înșirând injurii la adresa respectivei doamne.

4.2.Diagnosticarea

4.2.1.Diagnostic prezumtiv

Simptomelor prezentate au fost extrase din scrisorile trimise de Cioran în țară familiei și prietenilor apropiați, din Caietele sale, care conțin însemnări scurte, de cele mai multe ori nedatate, unele având forma unor mărturisiri și oferind o imagine de ansamblu asupra afecțiunilor care i-au marcat existența. Nu se poate spune, cu certitudine, dacă Cioran nota simptomele de fiecare dată când acestea erau prezente. În ceea ce privește funcționarea socială și profesională, după mărturisirile Simonei Boué, care, deși conștientă de dispozițiile schimbătoare ale lui Cioran, a fost surprinsă de tristețea exprimată de Caietele sale, dar și după spusele prietenilor, care vedeau în Cioran o persoană veselă, plină de farmec, putem concluziona că nu a existat o detresă pe plan social. Cu toate acestea, sunt simptome care nu apar în cazul persoanelor care se încadrează doar la nivel subclinic, și aici este vorba despre ideația suicidară și despre tentativa de sinucidere de la Talamanca, din 31 iulie 1966.

O simplă enumerare a simptomelor, așa cum au fost ele mărturisite de scriitor, coroborate cu declarațiile prietenilor și cunoscuților deopotrivă, creionează tabloul afecțiunilor psihice care l-au marcat pe Cioran:

criterii de diagnostic pentru episodul depresiv major: dispoziție depresivă (tristețe, sentiment de inutilitate, simte nevoia de a plânge), insomniile, agitație psihomotorie (nu poate sta locului), sentimente de culpabilitate excesivă, indecizie, gânduri de moarte/ideație suicidară, tentativa de suicid, fatigabilitate;

criterii de diagnostic pentru tulburarea de personalitate borderline: manifestări frecvente de furie, dificultăți în a-și controla mânia, instabilitate emoțională, sentimentul cronic de vid; imagine de sine instabilă (este când neîncrezător în forțele proprii, când cuprins de sentimente de megalomanie), instabilitate afectivă (iritabilitate, anxietate);

criterii de diagnostic pentru hipocondrie: preocuparea excesivă în legătură cu bolile pe care le-ar putea avea (merge des la vizite medicale, cheltuind uneori sume mari de bani; are simptome pentru care nici un doctor nu a putut să-i pună un diagnostic, în afară de acela de „emotivitate”), preocuparea persistă în disprețul evaluării medicale, frica de îmbătrânire și de moarte.

criterii de diagnostic pentru anxietate generalizată: nervozitate, fatigabilitate, dificultăți de concentrare, iritabilitate, tensiune musculară, tulburări de somn.

4.2.2.Diagnostic diferențial

Temerile excesive referitoare la sănătate sunt prezente atât în tulburările anxioase, cât și în episoadele depresive majore. Nu putem afirma cu certitudine dacă aceste temeri au apărut doar în timpul episoadelor depresive majore, însă urmărind frecvența adnotărilor și senzațiile exprimate în Caietele sale, putem conchide că teama de moarte, teama de descompunere și frica de a nu avea vreo boală incurabilă erau o preocupare constantă în cazul lui Cioran.

Tulburarea distimică are simptome asemănătoare cu tulburarea depresivă majoră. Frecvența și intensitatea simptomelor nu reies clar din adnotările lui Cioran. Insomniile, unul dintre simptomele specifice celor două tulburări, debutează pe la 17-18 ani și durează pentru 2-3 ani, după care vor apărea periodic. La maturitate Cioran afirmă că nu mai suferă de insomnii așa cum o făcea în tinerețe, chiar dacă nu a scăpat definitiv de ele. Avem astfel unul dintre simptome care s-ar încadra la tulburare distimică dacă ne referim la periodicitate, nu însă și la intensitate. În cazul tulburării distimice, apare în timpul dispoziției depresive, insomnia, fatigabilitatea, stima e sine scăzută, dificultatea de a lua decizii, sentimentul de disperare. Autocritica este prezentă de asemenea, Cioran văzându-se ca neputincios. Simptomele sunt parte din existența cotidiană a individului, acesta confundându-și personalitatea cu simptomele, și nu vorbește despre ele decât dacă este întrebat. Existența sau nu a unui episod depresiv major în timpul primilor doi ani de tulburare distimică modifică diagnosticul în tulburare depresivă majoră, cronică.

În general, tulburarea dsitimică este asociată cu tulburarea de pesonalitate borderline, histrionică, dependentă.

Câteva dintre simptomele prevăzute în cazul tulburării de personalitate de tip borderline sunt prezente și în cazul personalității histrionice, Cioran însuși punându-și acest diagnostic, mai mult cu scopul de a explica veselia socială pe fondul dispoziției depresive. Totuși, simptome prezente la Cioran, cum ar fi sentimentul cronic de vid și de singurătate sunt specifice doar personalității borderline.

4.2.3.Diagnostic multiaxial

Axa I: Tulburare depresivă majoră cronică sau tulburare distimică, cu elemente atipice; Hipocondrie, elemente anxioase.

Axa II: Tulburare de personalitate borderline

Axa III: Alzheimer;

Simptomele mentale nu sunt consecința directă a unei condiții medicale;

Axa IV: Probleme profesionale: lipsa unui loc de muncă, a unei profesii. Cioran consideră că este mai înțelept să înveți o meserie decât să devii intelectual și suferă din cauza faptului că nu știe să facă nimic.

Probleme economice: neavând un loc de muncă stabil, Cioran trăiește din cărțile sale, care nu se vând pentru că nu se adresează marelui public, obligându-l pe acesta să se împrumute de la prieteni, astfel simțind că duce o viață de parazit, de ratat.

Axa V: GAF (în 1990, anul în care debutează demența de tip Alzheimer): 58

4.3.Analiza strategică

Născut în 1911 la Rășinari, Cioran a copilărit sub îndrumarea tatălui, preotul satului și a mamei, despre care spune că avea tendințe depresive. Suferind de insomnie încă din adolescență, studiază filozofia la București, devenind cunoscut în rândurile intelectualilor vremii, alături de Mircea Eliade, Constantin Noica sau Eugen Ionesco.

Influențat de romanticii germani, Shopenhauer, Nietzsche, Schelling, Bergson, de scriitorii ruși Chestov, Rozanov și mai ales Dostoievski, Cioran scrie meditații lirice și expansive, metafizice în conținut și a căror teme recurente sunt moartea, disperarea, singurătatea, istoria, muzica, sfințenie și mistica. În 1936 apare controversata carte Schimbarea la față a României, în care Cioran visează o Românie fanatică și care cuprinde profunde idei antisemite, o carte care îl va urmări pe scriitor și pe care o renegă mai târziu, punând-o pe seama tinereții.

Lipsa banilor îl obligă la o existență solitară, la fel și timiditatea. Cioran găsește refugiu în cărți, la care nu va renunța toată viața. Mărturisește chiar el că cititul este un fel de evadare din propria existență nesatisfăcătoare.

Factorul care a dus la declanșarea insomniilor nu este clar evidențiat, însă având în vedere perioada, cuprinsă între 17 și 22 de ani, putem spune următoarele: Cioran era student la facultate de filozofie; căminul în care dormea nu era încălzit, așa că își petrecea toată ziua la bibliotecă; citea foarte mult și lua notițe din autorii preferați; tot în acea perioadă îi scrie lui Arșavir Acterian că pasiunea pentru cărți a rezultat din anumite decepții de ordin erotic. Ruminația este o trăsătură ce este evidențiată mai târziu și poate fi o cauză a insomniilor din tinerețe.

Destul de robust și de rezistent în copilărie, Cioran îi povestește lui Fernando Savater că în copilărie „avea mult din felul de a fi al unui țăran”, trăind mai mult în aer liber, intrând cu picioarele goale în apa înghețată a râului ce curgea lângă casa lor din Rășinari. Fondul de veselie a fost apoi distrus de starea proastă a sănătății. Reumatismul apare odată cu insomniile, principalul factor ce declanșează dispoziția depresivă.

Istoricul medical al familiei, așa cum este el relatat de Cioran, ne prezintă un tată „anxios, temându-se de toate, incredibil de onest, modest și fără anvergură; mama – ambițioasă, cabotină, veselă și amară după împrejurări, activă, încăpățânată, de o rară vanitate și extrem de capabilă, cu un spirit mult mai fin decât al tatei, în fond însă, răvășită lăuntric și dezamăgită”(Caiete III, p.254). Conform unui studiu efectuat în 2015 de Thalia Eley, Thomas McAdams și Fruhling Rijsdijk, copiii care au părinți anxioși vor deveni și ei anxioși, de obicei simptomele manifestându-se la adolescență. Pe de altă parte, mai multe studii (Weissman, M., Leckman, J. F., 1984; Kathleen R., Downey, G; Coyne, J. C., 1990) susțin ideea că depresia se transmite de la părinte la copil. Mama depresivă are dificultăți în a relaționa cu copilul, este mult mai puțin sensibilă la nevoile acestuia și inconsecventă în răspunsurile la comportamentele copilului.

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

Interviuri

Interviul acordat de Emil Cioran lui Christian Bussy în 1973. Găsit pe https://www.youtube.com/watch?v=LhR536ao_cg

Interviul acordat de Emil Cioran lui Jason Weiss în 1983. Găsit pe file:///D:/Downloads/30276-30996-1-PB.pdf

Interviu acordat de Emil Cioran, Ancăi Visdei, în 1986, publicat în Les Nouvelles Littéraires. Fragmente găsite pe http://planetcioran.blogspot.ro/2006/11/cioran-parle.html

Interviu acordat de Emil Cioran, în 1987, Josefinei Casado. Găsit pe http://serbal.pntic.mec.es/AParteRei/cioran67.pdf

Interviul acordat de Emil Cioran lui Fernando Savater în 1990. Găsit pe http://serbal.pntic.mec.es/AParteRei/cioran67.pdf

Emil Cioran despre Mircea Eliade, interviu acordat lui Dan Petroi în 1992. Găsit pe http://www.romaniaculturala.ro/images/articole/Orizont_p.%204-5.pdf

Interviul acordat de Simone Boué lui Gabriel Liiceanu în 1994. Găsit pe https://maskirovka.wordpress.com/2011/05/07/interviu-inedit-cu-simone-Boué-prietenaiubita-niciodata-sotie-de-o-viata-a-lui-emil-cioran/

Interviul acordat de Simone Boué lui Norbert Dodille în 1997. Găsit pe https://emcioranbr.wordpress.com/2012/09/14/interview-de-simone-Boué-par-norbert-dodille-sur-cioran/

Interviu acordat de Aurel Cioran luiClaudio Mutti în 1995. Găsit pe http://www.voxnr.com/cc/d_pays_est/EpuukpVlFEmYJWHnRB.shtml

Interviu cu Friedgard Schulte-Thoma despre Emil Cioran. Rodica Binder, 2001. Găsit pe http://planetcioran.blogspot.ro/2006/11/interviu-n-exclusivitate-cu-friedgard.html

Interviu cu Friedgard Schulte-Thoma despre Emil Cioran. Octavian Buda și Valentin Protopopescu, 2006. Găsit pe http://planetcioran.blogspot.ro/2006/11/interviu-cu-friedgard-schulte-thoma.html

Interviu cu Andrei Codrescu despre Cioran. Fragment găsit pe http://planetcioran.blogspot.ro/2007/04/interview-with-andrei-codrescu.html

Filme documentare

Apocalipsa după Cioran. Găsit pe https://www.youtube.com/watch?v=78y06QkpnC8

Emil Cioran – A Century of Writers. Găsit pe https://www.youtube.com/watch?v=cBmy34jbZG0

Exercițiu de admirație. Găsit pe http://www.tvrplus.ro/editie-exercitiu-de-admiratie-97845

Selectie din emisiunea L’autre Cioran. Găsit pe https://ro.scribd.com/doc/245344422/Dialog-Cu-Cioran-L-autre-Cioran#scribd

Cărți

Cioran, E., Pe culmile disperării, Ed. Humanitas, 1934

Cioran, E., Lacrimi și sfinți, Ed. Humanitas, 2008

Cioran, E., Despre neajunsul de a te fi născut, Ed. Humanitas, 2011

Cioran, E., Scrisori către cei de-acasă, Ed. Humanitas, 2014

Cioran, E., Caiete I 1957-1965, Ed. Humanitas, 2010

Cioran, E., Caiete II 1966-1968, Ed. Humanitas, 2010

Cioran, E., Caiete III 1969-1972, Ed. Humanitas, 2010

Sanda Stolojan, Nori peste balcoane. Jurnal din exilul parisian, 1996. Fragmente – Găsite pe https://istoriiregasite.wordpress.com/tag/sanda-stolojan/

Marta Petreu, Despre bolile filozofilor, Ed. Polirom, 2008

Stéphane Barsacq, Cioran. Ejaculări mistice, Ed. Philobia, 2011

Articole de ziar/revistă

Cioran înainte de Cioran O cheie eliadescã. Ovidiu Pecican. Tribuna, nr. 208 1-15 mai, 2011, p.13. Găsit pe http://www.revistatribuna.ro/wp-content/uploads/2013/12/208.pdf

Ziua în care Sábato l-a cunoscut pe Cioran. Alina Diaconu. "El Cronista" Buenos Aires, 7 februarie 1997. Găsit pe http://www.memoria.ro/marturii/domenii/diaspora/ziua_in_care_sabato_l-a_cunoscut_pe_cioran/1157/

Scrisori

Fragmente din scrisorile lui Cioran către Friedgard Thoma. Găsite pe http://adevarul.ro/locale/sibiu/emil-cioran-1_52684ef5c7b855ff56720902/index.html

Scrisoare către Elizabeth Antébi – Paris, 21 ianuarie 1974. Găsită pe http://www.antebiel.com/EN/roman/C12_D1.html

Scrisori către Linde Birk-Schlesak și Dieter Schlesak. Găsite pe http://asalt.tripod.com/a_019_cioran.htm

Alte articole/cărți de pe internet

Ainsworth, M., Blehar, M., Waters, E., & Wall, S. (1978). Patterns of attachment: Assessed in the strange situation and at home. Hillsdale, NJ: Erlbaum.

Almira, J.L., Conversaciones con Emil M. Cioran. Găsit pe http://serbal.pntic.mec.es/~cmunoz11/concioran.pdf

Bloom, R. W. (2013). Foundations of Psychological Profiling. Terrorism, Espionage and Deception: CRC Press, Taylor & Francis Group. Găsit pe https://www.scribd.com/doc/246151310/Richard-Bloom-Foundations-of-Psychological-Profiling-Terrorism-Espionage-And-Deception-2013

Bretherton, I. (1992). The origins of attachment theory: John Bowlby and Mary Ainsworth. Developmental Psychology, 28, 759-775. Găsit pe http://www.psychology.sunysb.edu/attachment/online/inge_origins.pdf

Carpenter, S. (2013). Awakening to sleep. Monitor on Psychology, 44, pp. 40–45.

Cioran, E., Rencontre avec le suicide. Găsit pe https://drive.google.com/file/d/0B0xb4crOvCgTTHRHY3Eybjg4ZlU/edit?pli=1

Corbin, J., Strauss, A. (2008). Basics of qualitative research: Techniques and procedures for developing grounded theory. Thousand Oaks, CA: Sage

Denzin, N. K. și Lincoln, Y. S. (1994). Handbook of qualitative research, London: Sage. Găsit pe file:///D:/Downloads/ereserve%201.pdf

Denzin, N.K., Lincoln, Y.S. (2005). Introduction: The discipline and practice of qualitative research. In N.K. Denzin & Y.S. Lincoln (Eds.), The sage handbook of qualitative research (2nd ed.). Thousand Oaks, CA: Sage. Găsit pe https://books.google.ro/books?hl=ro&lr=&id=AIRpMHgBYqIC&oi=fnd&pg=PR1&dq=Denzin,+N.K.,+%26+Lincoln,+Y.S.+(2005).+Introduction:+The+discipline+and+practice+of+qualitative+research.&ots=knCOvKjBga&sig=351mY3woQH7PTNqc-_66–91SHQ&redir_esc=y#v=onepage&q=Denzin%2C%20N.K.%2C%20%26%20Lincoln%2C%20Y.S.%20(2005).%20Introduction%3A%20The%20discipline%20and%20practice%20of%20qualitative%20research.&f=false

Dierckx de Casterle, B., Gastmans, C., Bryon, E., Denier, Y., (2011). QUAGOL: A guide for qualitative data analysis. International Journal of Nursing Studies. Găsit pe https://lirias.kuleuven.be/bitstream/123456789/319491/2/Dierckx+de+Casterle+et+al+Quagol.pdf

Douglas, J. (1995). Mindhunter: Inside the FBI's elite serial crime unit. New York: Scribner

Douglas, J., Ressler, R.K., Burgess, A.W., și Hartman, C.R. (1986). Criminal profiling from crime scene analysis. Bahavioral Sciences and the Law.

Downey, G., Coyne, J. C., (1990). Children of depressed parents: An integrative review. Psychological Bulletin, Vol 108(1).

Erikson, E. (1993/1950). Childhood and society. W.W. Norton & Company. Găsit pe https://www.scribd.com/doc/233043028/Erik-H-Erikson-Childhood-and-Society-1993#

Geberth, V.J. (1981). Psychological profiling. Law and Order.

Gudjonsson, G. (I992). The Psychology of lnterrogations, Confessions and Testimony, John Wiley & Sons, London

Guest, G., MacQueen, K., & Namey, E. (2012). Applied thematic analysis. Thousand Oaks, CA: Sage

Holmes, R.M. (1989) Profiling Violent Crimes: An Investigative Tool, Sage, Beverly Hills.

http://ctrl-d.ro/digital/resurse-digital/tehnici-de-cercetare-calitativa/

Jackson, J.L., Bekerian, D.A. (1997). Offender profiling: Theory, research and practice. Chicester, UK: John Wiley&Sons.

Kocsis, R. N. (2003a). Criminal psychological profiling: Validities and abilities. International Journal of Offender Therapy and Comparative Criminology, 47, 126 –144.

Kocsis, R. N. (2003b). An empirical assessment of content in criminal psychological profiles. International Journal of Offender Therapy and Comparative Criminology, 47, 37– 46.

Kocsis, R. N. (2004). Psychological profiling of serial arson offenses: An assessment of skills and accuracy. Criminal Justice and Behavior, 31, 341–361.

Liiceanu, G., Moartea lui Cioran. Găsit pe http://www.scritub.com/literatura-romana/Moartea-lui-Cioran821524246.php

Merriam, S. (2009). Qualitative research: A guide to design and implementation. San Francisco, CA: Jossey-Bass

Moustakas, C. (1994). Phenomenological research methods. Thousand Oaks, CA: Sage

Nkwi, P., Nyamongo, I., & Ryan, G. (2001). Field research into socio-cultural issues: Methodological guidelines. Yaounde, Cameroon, Africa: International Center for Applied Social Sciences, Research, and Training/UNFPA.

Patton, M. (1987). How to use qualitative methods in evaluation. London: Sage Publications.

Pătrașcu, H., (2014). Terapia prin Cioran: forța gândirii negative. Găsit pe http://cdn4.libris.ro/userdocspdf/459/TERAPIA%20PRIN%20CIORAN.pdf

Ressler, R.K., Schactman, R. (1992) Whoever Fights Monsters, Simon & Schuster, London

Riedel, B. W. (2000). Sleep hygiene. In K. L. Lichstein & C. M. Morin (Eds.), Treatment of late-life insomnia (pp. 125–146). Thousand Oaks, CA: Sage.

Ryan, G., Bernard, R. (2000). Data management and analysis methods. In N. Denzin & Y. Lincoln (Eds.), Handbook of Qualitative Research (pp. 769–802). Thousand Oaks, CA: Sage

Silverman, D., Interpreting qualitative data: Methods for analysing talk, text and interaction: 2nd edition, London: Sage, 2001 Găsit pe https://books.google.ro/books?hl=ro&lr=&id=uooz4p82sDgC&oi=fnd&pg=PP1&dq=Silverman,+D.,+Interpreting+qualitative+data:+Methods+for+analysing+talk,+text+and+interaction:+2nd+edition,+London:+Sage,+2001&ots=uPTIQqrgER&sig=b66KSf3M4C5jJAAzAe8PZgvfYyY&redir_esc=y#v=onepage&q&f=false

Strauss, A., Corbin, J. (1998). Basics of qualitative research: Techniques and procedures for developing grounded theory (2nd ed.). Thousand Oaks, CA: Sage. Găsit pe http://www.li.suu.edu/library/circulation/Stein/Comm%206020ksStraussCorbinBasicsQualitativeFall07.pdf

Stubbs, P., Toward a vegetal wisdom – An essay on the writings of E.M. Cioran. Găsit pe https://paulstubbspoet.wordpress.com/2013/11/09/toward-a-vegetal-wisdom-an-essay-on-the-writings-of-e-m-cioran/

The Belmont Report.Ethical Principles and Guidelines For The Protection of Human Subjects of Research. The National Commission for the Protection of Human Subjects of Biomedical and Behavioral Research. April 18, 1979 Găsit pe http://www.fda.gov/ohrms/dockets/ac/05/briefing/2005-4178b_09_02_Belmont%20Report.pdf

Turvey, B. E. (2011). Criminal profiling: An introduction to behavioral evidence analysis, 4th ed. New York: Academic Press. Găsit pe https://books.google.ro/books?hl=ro&lr=&id=GSJ7Ja95oegC&oi=fnd&pg=PP2&dq=psychological+profiling+of+criminals&ots=uoy79U2MgV&sig=hFGTzaZDmLg7gd-yQ_lGt5Dq3_4&redir_esc=y#v=onepage&q=psychological%20profiling%20of%20criminals&f=false

Weissman, M., Leckman, J. F., (1984). Depression and Anxiety Disorders in Parents and Children. Arch Gen Psychiatry

Wilson, P., Soothill, K. (1996). Psychological profiling: red, green or amber? The Police Journal, January, 12-20

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Psychological Profiler (ID: 166041)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Psychological Profiler

Copyright Notice

Profilul Psihologic al Lui Mihail Gorbaciov

Particularitatile Psihofizilogice ale Presolarului

Impactul Migratiei Parintilor Asupra Adolescentilor Ramasi Singuri Acasa

Influente ale Tulburarilor Limbajului Oral Si Scris Asupra Insusirii Scris Cititului la Scolarul Mic

Tulburari Psihice la Copii Si Adolescenti Tulburari de Conduita de Tip Socializat Si Nesocializat Implicatiile Medico Legale ale Infractionalitatii

Temeiul Angoasei In Filosofia Europeana Contemporana

Copyright Notice

Similar Posts