Psychological Profile. Studiu de Caz John Forbes Nash
Istoric
Familie și copilărie
John Forbes Nash se naște la data de 13 iunie 1928, la un sanatoriu din Bluefield, un mic orășel din Virginia de Vest, după patru ani de căsnicie a părinților săi. Tatăl său, după care a primit și numele, inginer de profesie, a fost descris de fiica sa, Martha, ca un om „curat, meticulos și foarte serios; un priceput conservator în toate privințele” (Nasar (2002), p. 30). Acesta a avut o copilărie nefericită, găsindu-și refugiul ca și copil în știință și tehnologie, pasiune concretizată mai târziu prin absolvirea în 1912 a Facultății de Mecanică și Agricultură din Texas așa cum relatează autoarea Sylvia Nasar. John Nash Sr. a servit țara în război și, după întoarcerea din armată, a lucrat la compania Appalachian Power, timp de 38 de ani. În declarațiile sale Nash vorbea despre tatăl său pe un ton din care reiese respectul profund purtat acestuia, precum și relația ușor mai rece, față de cea pe care a avut-o cu mama sa. Sylvia Nasar (2002) relatează că tatăl său avea unele temeri legate de imaturitatea fiului său, care i-ar fi putut afecta decursul educațional și profesional și că, „oricare ar fi fost fanteziile lui de a deveni om de știință, când i s-a cerut să-și descrie aspirațiile profesionale într-un eseu…a scris că vrea să devină inginer ca și tatăl său” (p. 50)- cei doi au publicat și un articol împreună-, ceea ce denotă că acesta, din punct de vedere intelectual și ca orientare profesională, ar fi putut constitui un model de urmat pentru Nash. Conversațiile lui Nash Sr. cu copii săi, așa cum relatează și un vecin, nu erau ca cele purtate cu un copil, ci „le vorbea ca unor adulți” (p. 38), fapt care subliniază importanța acordată dezvoltării intelectuale, mai mult decât a celei emoționale, în familia Nash.
Nash Sr. s-a căsătorit pe 6 septembrie 1924 cu mama lui Johnny, așa cum era alintat de apropiați. Margaret Virginia Martin, apare descrisă ca „o femeie zâmbitoare și plină de viață, stilată și foarte subtire…prietenoasă și energică…un spirit mult mai liber și mai puțin rigid decât soțul ei taciturn și rezervat” (Nasar (2002), p. 33). Atmosfera din familia acesteia fiind mult mai fericită, Virginia a studiat la Colegiul Martha Washington limbi străine (engleza, franceza, germana și latina) și apoi la Universitatea din Virginia de Vest. Talentul și harul său pedagogic, puse în slujba de șapte ani ca și profesor, s-au reversat mai apoi asupra educației fiului său, în viața căruia a avut un rol activ. Nash vorbea mereu cu emoție și afecțiune de mama sa, chiar și în interviurile date ulterior, când a devenit celebru, iar vestea că ea avusese o cădere nervoasă, în urma diagnosticării și internării lui foțate („Virginia care fusese foarte deprimată la întoarcerea de la Boston, începuse să bea foarte mult și se îndrepta și ea către o cădere nervoasă…” , Nasar (2002), p. 373), a considerat-o ridicolă, iar atunci când a aflat că aceasta decedase, fusese chiar suspicios.
Despre nașterea lui John Nash nu se cunosc prea multe date: dacă Virginia avusese complicații la naștere, „nu se știe dacă a avut gripă…dacă s-a folosit forcepsul…mai târziu i-a spus fiicei ei că nu a avut nevoie de anestezie” (Nasar (2002), p. 37).
Încă din copilărie, a fost descris ca un „băiat deosebit, singuratic și introvertit” (Nasar (2002), p.37), „când împlinise doar șapte sau opt ani, mătușile erau de părere că îl interesau prea mult cărțile și că are un comportament bizar” (Nasar (2002), p. 38). Nu a fost niciodata interesat de activități specifice vârstei, prefera să-și petreacă timpul citind, făcând experimente, ignorând interacțiunile cu ceilalți, preferând să se joace singur.
Din relatările persoanelor care i-au cercetat viața, acesta a avut parte de o copilărie fericită, având o mama iubitoare și un tată care găsea mereu timp să petreacă cu copii săi, ba chiar îi lua la servici, atunci când verifica firele de înaltă tensiune. Acest aspect dezminte rezultatele cercetărilor anterioare din care reiese că originile schizofreniei s-ar putea afla într-o copilărie nefericită, cu o familie dezorganizată, abuzivă, neglijența familiei, abandonul, etc.
La vârsta de 12 ani, din pasiune pentru experimente, își transformă cameră într-un laborator. În acea perioadă, singurii prieteni pe care și i-a facut și cu care petrecea timpul, erau doi vecini cu aceleași pasiuni ca și el, Donald Reynolds și Herman Kirchner. Începuse, împreună cu aceștia să umble cu explozibile, ceea ce a avut repercusiuni negative și cu impact puternic asupra psihicului lui Nash: unuia dintre copii, Herman, în timp ce era singur acasă, i-a explodat bomba în brațe, murind în ambulanță din cauza hemoragiei. Datorită evenimentului tragic, celălalt băiat, fusese trimis de părinții săi la o școală cu internat, Nash pierzându-și astfel, în scurt timp, doi dintre cei mai apropiați prieteni pe care poate i-a avut vreodată. Însă, deși această experință a fost una traumatizantă, l-a adus cumva pe Nash „cu picioarele pe pământ și l-a făcut să-și de-a seama cât de periculoase erau aceste experimente” (Nasar (2002), p. 47).
Faptul că nu avea prieteni, i-a îngrijorat chiar și pe părinții acestuia, care făceau mereu eforturi de a-l determina să socializeze, eforturi din păcate fără rezultat, pentru că acesta s-a dovedit încă de mic independent și că nu îi plăcea să facă ce și cum vor ceilalți.
Însă, așa cum este redat și în biografiile altor genii cunoscute (René Descartes, Ludwig Wittgenstein, Immanuel Kant, Thorstein Veblen, Isaac Newton și Albert Einstein), care în copilărie obișnuiau să se izoleze social și să aibe comportamente catalogate ca și stranii, am putea deduce că temperamentul lui Nash a fost unul înnăscut.
Educație și cariera profesională
„Deși nu era un copil-minune, Johnny era foarte inteligent și curios” (Nasar (2002), p. 38). Mama sa a fost cea care a avut cea mai mare contribuție la dezvoltarea sa intelectuală timpurie: „l-a învățat să citească la patru ani, l-a înscris la o grădiniță particulară și a făcut în așa fel încât să sară peste un semestru în școala primară, meditându-l de acasă și, mai târziu, în perioada liceului, l-a înscris la cursurile de engleză, matematică și științe de la Colegiul din Bluefield” (Nasar (2002), p. 38).
Mai puțin evidentă, contribuția tatălui la educația lui Johnny a constat în satisfacerea curiozității legate de domeniile: electricitate, geologie, meteorologie, astronomie, natură și tehnologie. Așa cum relatează și Nash în autobiografia sa, primise de mic o Enciclopedie de care fusese foarte atașat și care l-a ajutat la dezvoltarea intelectuală.
Cu toate că tatăl se comporta cu ei ca și cu niște adulți, pe parcursul vieții, Nash a dat dovadă de o maturitate scăzută, iar această, împreună cu neintegrarea socială, s-au făcut mai evidente decât inteligența sa.
În scoală, profesorii „l-au catalogat drept mediocru…în raportul de activitate din clasa a patra, în care cele mai mici note erau la muzică și matematică, apărea remarca: trebuie să depună eforturi mai mari, să-și îmbunătățească stilul de studiu și să manifeste mai mult respect pentru reguli” (Nasar (2002), p. 39).
Și mai târziu, s-a susținut despre el, iar apoi a confirmat însuși Nash în autobiografia sa, că nu obișnuia să studieze sau să meargă la cursuri („nimeni nu-și amintește să-l fi văzut cu o carte în mână. Într-adevăr citea extrem de puțin”, Nasar (2002), p. 92), teoriile și realizările sale ulterioare fiind bazate în mare parte pe intuiție și un geniu de neegalat.
Pentru a-i corecta scrisul indescifrabil, Virginia l-a înscris la un curs de caligrafie unde a învățat să folosească și mașina de scris; în ciuda insistențelor tatălui de a folosi mâna dreaptă pentru scris, John folosea mâna stângă, o dovadă în plus a încăpățânării sale și autonomiei.
Primul indiciu că John avea predilecții spre matematică a fost „o notă de opt luată în clasa a patra, la aritmetică” (Nasar (2002), p. 44), deși, în ceea ce privește o genealogie a orientărilor profesionale, nu există dovezi că ar mai fi fost cineva pasionat de matematică din familie.
Adesea considerată „ca fiind cea mai solitară ocupație” (Nasar (2002), p. 227), s-a dovedit pe parcursul anilor că acest domeniu, privit multă vreme cu suspiciune, mulți considerând că nu se putea face carieră din matematică, avea să-i caracterizeze stilul personal, de introvertit și excentric a lui Nash.
Nasar (2002), precizează că “Nash a mușcat prima oară din mărul matematicii pe la vârsta de treisprezece sau paisprezece ani, când a citit extraordinara carte a lui E. T. Bell, Men of Mathematics…i-a atras atenția eseul lui Bell despre Fermat, unul dintre cei mai mari matematicieni ai tutror timpurilor…Nash a avut o revelație când a reușit să demonstreze teorema lui Fermat despre numerele prime.” (p. 44).
Duffin spune despre Nash că „la nouăsprezece ani, Nash avea deja stilul unui matematician matur. Încerca să reducă totul la ceva tangibil. Încerca să stabilească relații între lucruri în funcție de ceea ce știa. Încerca să simtă lucrurile înainte de a găsi o modalitate de rezolvare…lui Nash îi plăceau probleme foarte generale. Nu își bătea capul cu cele restrânse” (Nasar (2002), p. 59).
Însă nici măcar aceste semne nu au fost de ajuns pentru a se orienta spre o carieră de matematician, motiv pentru care a ales altă specializare atunci când a intrat la liceu și la facultate.
A urmat studiile La Institul de Tehnologie Carnegie din Westinghouse și a primit atât diploma de licență, cât și pe cea de master în 1948. Din Pittsburg, a mers la Universitatea Princeton, unde a lucrat la teoria sa despre echilibru. Și-a obținut doctoratul în 1950 cu teza în jocurile non-cooperative, scrisă sub supervizarea lui Albert W. Tucker și care conținea definiția și proprietățile a ceea ce mai târziu va fi numit “Echilibru Nash”. Nash are contribuții semnificative și în geometria diferențială ("Real algebraic manifolds", 1952), matematică pură, ș.a..
Cariera profesională a lui Nash a constat în posturi de profesor pe care nu prea le aprecia și nici nu le onora decât din obligație (i se părea o covoardă de nesuportat-ca orice care îi stânjenea munca de cercetare sau care avea un iz de rutină), el considerând că poate aduce mult mai multe contribuții la dezvoltarea științei prin cercetare. A fost refuzat însă de catedra de la Princeton, situație pe care a pus-o pe seama personalității sale, mai mult decât pe seama motivelor profesionale. Constrâns de motive economice și de o piață a locurilor de muncă restrânsă, ca urmare a repercursiunilor războiului din Coreea, Nash „a înteles că va fi norocos dacă va putea primi un post de preparator la o catedră cât de cât respectabilă” (Nasar (2002), p. 186). Astfel, Nash a ales postul de preparator oferit de MIT, când nu avea decât douăzeci și cinci de ani, astfel că, pe lângă faptul că era cel mai tânăr cadru didactic din facultate, era mult mai tânăr decât majoritatea studenților postuniversitari. Simțind că nu este compatibil cu meseria de profesor, interesul lui era scăzut în a face cursuri cu adevărat profesionale, așa cum de altfel subliniază și Nasar (2002), „cursurile lui semănau mai degrabă a asocieri libere decât a expunere…nu îi păsa dacă studenții învață sau nu, avea cerințe absurde și vorbea despre subiecte care erau ori irelevante ori prea avansate. și mai dădea și note mici…uneori concepțiile lui despre orele de curs se reduceau la jocuri ale minții, fără nici o legătură cu pedagogia”- „mai târziu având să devină unul dintre puținii cercetători activi ai facultății care refuzau să țină cursuri despre propriul domeniu de activitate” (Nasar (2002), p. 196).
La treizeci de ani, Nash devenise unul dintre cei mai promițători matematicieni tineri, așa cum fusese catalogat și de revista Fortune; obținuse un adevărat succes, era admirat și respectat.
Însă, odată cu decăderea sa, cu diagnosticarea și cu internarea forțată, tot succesul său începea să se destrame. Furios că MIT-ul contribuise, în alianță cu Alicia, la spitalizarea sa involuntară, era decis să demisioneze.
Confuziile de identitate și creativitatea fără limite a lui Nash, precum și geniul său incontestabil, l-au făcut pe Nash să navigheze printre mai multe domenii ale matematicii, inginerie, economie, precum, poate în perioadele sale deliroase, în domenii total diferite de pregătirea și specializarea sa, fapt relatat de Sylvia Nasar (2002): „la puțin timp după demisie, s-a întâlnit cu unul dintre foștii săi studenți la cursul de teorie a jocului, Henry Wan, și i-a spus că acum se ocupa de un studiu lingvistic. Când Wan și-a exprimat surprinderea, Nash i-a răspuns că matematicienii au o capacitate unică de a „abstractiza esența unui domeniu. De aceea putem să plecăm de la un domeniu la altul”(p. 365).
În ciuda decalajului pe care l-a luat viața sa odată cu descoperirea bolii, Nash s-a bucurat de apreciere și sprijin din partea persoanelor din jurul său, aceștia făcând eforturi mari să-l ajute să-și revină, dar și să aibă grijă ca Nash să primească recunoașterea pe care o merita. În ciuda eșecului cu premiul Fields și cu alte evenimente ce i-au cauzat dezamăgire și stres lui Nash, în 1978, acesta a primit Premiul John Neumann Theory Prize pentru invenția sa în echilibru non-cooperativ, iar 1994 a primit Premiul Băncii Suediei în Stiințe Economice (Premiul Nobel) pentru rezultatele sale în teoria jocului.
Între 1945-1996 a publicat 23 de studii științifice și a avut contribuții în teoria scufundării, varietăți diferențiale, teoria jocului sau echilibrul lui Nash-cea mai mare și semnificativă contribuție a sa, ș.a.
Relații interpersonale
„Johnny Nash crescuse fără să fi avut vreodată un prieten apropiat..învățase să nu se lase afectat de faptul că ceilalți îl respingeau adoptând o atitudine indiferentă și folosindu-și inteligența superioară pentru a riposta..” (p. 48)-acesta pare a fi parcursul social al lui John Forbes Nash pe tot parcursul vieții sale solitari și izolate, în care matematica i-a fost refugiu și prietenă.
Izbucnirile emoționale erau frecvente la Nash, ținand cont de temperamentul său aprig și de impulsivitatea sa emoțională. Nash se exprima foarte direct și sincer și nimeni nu putea să ghicească care îi erau adevăratele sentimente; îi displăcea să arate vreo slăbiciune personală sau nevoie de suport, de ajutor, de comfort sau de cultivare intelectuală. A investit cea mai mare cantitate de energie emoțională în cariera și viața sa publică decât în viața privată, însă sentimentele de singurătate, timiditatea extremă și teama de a fi respins l-au afectat în timp pe Nash și i-ar fi putut inhiba tendințele de a exprima căldură afectivă într-un mod mai deschis.
„Nash era respectat dar nu și agreat…nu era un om pe care să vrei să îl ai ca și prieten apropiat” (Nasar (2002), p. 99), pare a declara Calebi, un contemporan de-al lui Nash. Spiritul său competitiv, ambiția extremă, l-a făcut să aibe puțini prieteni și apropiați, iar de la cei pe care într-adevăr i-a admirat și respectat, a împrumutat unele ticuri, semne distinctive. De exemplu, de la Wiener, pe care il privea ca pe „un geniu adulat și izolat în același timp, ca pe un spirit înrudit și un camarad de exil” (Nasar (2002), p. 192), a copiat unele ticuri caracteristice, asta ca pe o manifestare de respect și omagiu.
Deși îi trata pe toți cu superioritate, au existat unele persoane pe care le-a considerat cu adevărat demne de a intra în cercul său de persoane semnificative, Norman Levinson fiind unul dintre aceștia, un model pe care ulterior Nash l-a urmat, „un matematician de primă mână….care a jucat în cariera lui Nash un rol asemănător cu cel jucat de Steenrod și Tucker la Princeton, o combinație între placa de rezonanță ți tată”, cum apare relatat de Nasar (2002).
Și Donald Newman, s-a numărat printre persoanele apropiate ale lui Nash, cei doi simțind că sunt suflete înrudite („ne tachinam unul pe celălalt… eram foarte buni prieteni”, Nasar, 2002).
Au existat și persoane care i-au influențat deciziile în carieră și cu care nu a avut o relație apropiată, precum John von Neumann de la care a împrumutat teoria ce avea să îi aducă celebritatea, teorie pe care a contrazis-o apoi. Ajuns în audiență la acesta pentru a-și prezenta ideea, a fost respins într-un mod academic, eveniment ce în loc să-l descurajeze, l-a motivat să ajungă la rezultatul denumit ulterior „echilibrul lui Nash” („Am preferat să mă joc de-a neecooperarea cu von Neumann decât să caut pur și simplu să mă coalizez cu el”, John Nash în autobiografia sa)
Când a început să se facă remarcat în comunitatea matematicienilor, câștigase simpatia profesorilor, însă excentricitatea și zidul de rezistență erau în continuare active pentru colegi, „relațiile sale cu majoritatea persoanelor de aceeași vârstă cu el păreau dictate de o competitivitate agresivă și de cele mai reci considerații egoiste” (Nasar (2002), p. 137).
În relațiile cu ceilalți, afișa adesea un comportament defensiv, o atitudine de superioritate, folosite ca și arme de apărare împotriva eventualelor dezamăgiri. Tindea să evite adevărul despre sine și relațiile sale, tocmai ca acest lucru să nu îl afecteze în demersul său profesional și scopului obsesiv de realizare.
În relațiile amoroase, John Nash Jr. era interesat mai mult de simțul umorului și inteligența acelei persoane, decât de psihicul lor, preferând un partener activ din punct de vedere mental și care l-ar fi ținut în mister puțin, devenind obosit și plictisit cu cineva care nu adresa nicioadă întrebări, care niciodată nu îl surprindea cu ceva. Nash avea nevoie de multă stimulare socială și a preferat să aibă prieteni și apropiați din ambele categorii sexuale.
Homosexualitate
De-a lungul vieții sale, au existat unele zvonuri și chiar dovezi clare că Nash avea tendințe homosexuale, acest lucru putând fi influențat și de mediul în care trăia, unul înconjurat numai de bărbați în cea mai mare parte. Se pare chiar că primele lui sentimente și schimbări afective se datorează unor bărbați, majoritatea tot matematicieni, ce au avut un puternic impact asupra lui și a psihicului lui. Însă, datorită caracterului său excentric și arogant, majoritatea relațiilor se construiau pe admirație sinceră și reciprocă, schimburi de idei și se sfârșeau după o perioadă scurtă de timp, prin respingere.
Încă din perioada studenției, departe de normele impuse de familie și de constrângerile acestora de a avea o viață socială, Nash a manifestat primele semne ale sexualității sale contradictorie. Un astfel de episod este relatat de Nasar (2002), care povestește că „în bezna totală a labirintului subteran de sub Carnegie, Nash s-a întors către ceilalți doi și a spus: „cred că dacă rămânem închiși aici o să trebuiască să devenim homo”…în vacanța de Ziua Recunoștinței, în timp ce dormitorul era pustiu, Nash s-a urcat în patul lui Zweifel, care dormea, și a început să-i facă avansuri…Nash a descoperi ca era atras de băieți. Vorbea și se comporta într-o manieră care lui i se părea naturală, dar care îi atrăgea distrețul colegilor care au început să-l poreclească „Homo” și „Nash-Mo” (p. 55).
Biografa sa, menționează unele persoane semnificative pentru Nash, unii dintre aceștia având ulterior și un rol în declanșarea simptomelor bolii sale.
Se pare că, în ciuda detașării emoționale de care dădea dovadă, Nash ascundea în interior un bărbat romantic, capabil să iubească și temător că va fi respins și că va suferi. Una dintre persoanele care susțin că Nash i-a făcut avansuri este John Milnor, căruia îi scrie după aproape doisprezece ani de la ruperea relației: „în ceea ce privește dragostea, știu o conjugare” amo, amas, amat, amamus, amatis, amant. Poate că amas este și imperativul, iubește! Poate că trebuie să fii foarte bărbat ca să folosești imperativul” (Nasar (2002), p. 214).
Prima experiență de dragoste reciprocă și ceea ce el va numi ulterior în scrisorile adresate surorii sale, „prietenii deosebite”, a fost cu Ervin Thorson, relație secretă și de scurtă durată însă, care a reprezentat primul pas afară din carapacea de protecție asupra afectelor și relațiilor, primul pas afară din izolarea, prima experiență intimă. Singurele declarații ale prieteniei lui cu Ervin Thorson care s-au păstrat, sunt descrierea acestuia drept prieten „deosebit” și o serie de referiri vagi la „T”.
O altă persoană ce a trezit sentimente contradictorii și a avut o puternică influență asupra lui Nash, a fost Jack Bricker. Contemporanii susțin că acesta era „copleșit de inteligența lui Nash…fascinat…hipnotizat…înamorat…îl venera ca pe un erou”. Prietenia cu Bricker a durat cinci ani, timp în care cei doi nu se fereau să-și afișeze afecțiunea unul față de altul (”erau foarte interesați unul de celălalt”, spunea Donald Newman; nu-și ascundeau afecțiunea și se sărutau în fața altor oameni…”). Pentru un izolat social, cu probleme de adaptare și de comunicare, ce a fost mereu respins datorită excentricității, experiența unei iubiri reciproce îi schimbau viziunea despre sine și despre lume, „nu mai era un spectator la piesa vieții, ci un participant activ; nu mai era o mașină care gândește și ale cărei singure bucurii se situau la nivel intelectual” (Nasar, 2002). Însă, Nash nu se considera homosexual, motiv pentru care își dorea în continuare o familie, urmași, iar spiritul său competitiv, ambiția lui, îl determinau să respecte unele norme sociale care se impuneau pentu a putea reuși, factori c emai târziu vor contribui la probleme sale de identitate.
Nevoia de control și egoismul se manifestau prin gelozia ce o manifesta cu Bricker, afișând în continuare reacții defensive, comportamente de umilire și de afișare a superiorității ca și mecanisme de autoapărare. Bricker s-a dovedit cauza dezvoltării unor resentimente și dezamagiri ce l-au afectat ulterior pe Nash. Când acesta era în anul sabatic, Bricker a renunțat la studii și a abandonat facultatea. Într-o scrisoare adresată ulterior lui Mattuck, Nash declară: „domnul B, a fost fără îndoială persoana care mi-a provocat cea mai adâncă rană în suflet (Nasar (2002), p. 253)
O altă persoană semnificativă menționată în cartea Sylviei Nasar (2002), este Paul Cohen, matematician a cărei personalitate pare a fi trasă la indigo cu cea a lui Nash („Cohen era pe rând obsedat de sine, suspicios, agresiv și încântător…ambițiile lui păreau să nu aibă limită…ceea ce îl împingea pe Cohen de la spate era dorința de a-i depăși pe toți ceilalți….era competitiv, se pricepea de minune să desființeze oameni, declara Adriano Garsia”, p. 326). Este posibil ca Nash să se fi simțit atras de Cohen, tocmai pentru că în acea perioadă nimic nu îi mergea bine, având parte de o serie de eșecuri ce l-au afectat emoțional și psihic mai târziu. Cohen își amintește: „Poate că îl plăceam pentru că mă plăcea”. Spre deosebire de alte relații anterioare în care Nash și-a afișat afecțiunile, în cazul lui Cohen, s-a arătat mai rezervat, nu i-a făcut în mod direct avansuri, relația dintre ei părând a se desfășura la nivel profesional, ca ântre doi matematicieni brilianți, care se provocau unul pe altul și se stimulau intelectual. Cum bârfele nu încetau să apară, s-ar fi zvonit că Nash este îndrăgostit de Cohen și chiar după internarea lui John, unii au pus simptomele și căderea sa „pe seama dragostei neîmpărtășite și pe rivalitatea intensă dintre ei” (Nasar (2002), p. 328). Surprinzător, evoluția carierei lui Cohen pare a fi asemănătoare cu cea a lui Nash, după o perioadă de expansiune, urmând una de stagnare în care nu a mai reușit să se facă remarcat.
Eleanor și John David
Asistenta neîncrezătoare și timidă în compania bărbaților, dezarmată de șarmul și prestigiul unui geniu cu cinci ani mai tânăr, Eleanor Stier a fost, dacă e să luăm în considerare rolul ei, una din victimele narcisismului și aroganței profesorului John Nash. Lui Eleanor i s-a părut „drăguț și blând…foarte atrăgător…de o inocență irezistibilă”. Ea a reprezentat prima experiență a lui John Nash cu o femeie și se părea că îi făcea plăcere prezența ei și grija cu care îl trata (îi gătea și îl răsfăța), însă o trata cu aerul său specific de superioritate și nu pierdea nici o ocazie să o umilească (Nash o tachina făcând-o proastă și ignorantă…își bătea joc de accentul ei, că era cu cinci ani mai în vârstă, de dorința ei de căsătorie..”mă umilea tot timpul”…Nasar (2002), p. 243).
La aflarea veștii că aceasta era însărcinată, Nash a părut chiar mîndru că va fi tată și spera că vor avea un băiat. Cu toate acestea, relația lor s-a destrămat ușor iar Nash nu părea să dea semne că e dispus să își asupe responsabilitatea pentru copil și mama acestuia, nici că lua în calcul ideea unei căsătorii. Când probleme de identitate sexuală au început să-și facă simțite efectele, el începuse să ia în calcul ideea unei relații oficiale cu aceasta, însă Alicia apăruse la momentul potrivit.
În ciuda refuzului lui Nash să aibă grijă de ei și a faptului că Eleanor a fost nevoită să-și dea copilul temporar în adopție, ea a continuat relația vicioasă cu Nash. Se pare că încă mai avea speranțe și că exista și un oarecare interes material din partea acesteia; Mattuck își amintește: „Eleanor își dădea seama că Nash este un egoist, dar era copleșită de inteligența lui..Ea se culca cu unul dintre cei mai inteligenți oameni din America…”… (Nasar (2002), p. 245).
Un motiv al refuzului de a o lua de soție pe Eleanor era snobismul lui Nash, care nu o considera potrivită de soție, însăși Eleanor declarând că:”voia să ia de soție o fată cu adevărat intelectuală.voia să aibă alături pe cineva cu aceleași calități ca și ale lui” (Nasar (2002), p. 247).
Sugestia lui Nash de a-l da pe John David spre adopție a făcut-o pe Eleanor să se îndepărteze de acesta, însă resentimentele ei si-au făcut apariția ulterior, când l-a amenințat pe acesta cu divulgarea secretului dacă nu plătește pensie alimentară, când le-a dezvălui familiei lui existența unui fiu nelegitim, ș.a..
Se pare totuși că John Nash a avut unele mustrări de conștiință cu privire la comportamentul lui, dovadă fiind încercarea lui ulterioară de a se apropia de primul lui născut și de a-i ajuta financiar pe cei doi, victime ale caracterului său crud („Nash îi spunea Marthei să-i trimită bani lui Eleanor și îl ruga pe Warren Ambrose să-l viziteze pe John David sau poate că se oferea acesta”, Nasar (2002), p. 387).
John David Stier s-a născut la 19 iunie 1953, când Nash avea vârsta de douăzeci și cinci de ani. Deși emoționat că avea un prim moștenitor, acesta a refuzat să îi de-a numele fiului său. David nu s-a putut bucura de dragostea paternală și a avut o copilărie nu tocmai fericită, fiind nevoită să se mute dintr-o casă în alta, la diverse familii, fiind separat de mama sa iubitoare și având un tată indiferent. Nasar (2002) relatează că, „în 1959, când Nash a dispărut pe neașteptate și pentru totdeauna din viața lui John David, a sosit într-o zi un pachet rupt și prost împachetat care conținea un avion din lemn fărâmat, dar frumos. „un lucru minunat….nu avea adresa expeditorului, nu am găsit nici o scrisoare, dar am știut că e de la tatăl meu” (p. 248). Nici apropierile ulteriore ale lui Nash de acesta nu au avut rezultate pozitive, existând tensiuni rezultate din anii copilăriei și din indiferența și răceala afectivă de care a dat dovadă Nash.
Alicia și John Charles
La Institutul de Tehnologie Massachusetts, a întâlnit-o pe Alicia Lopez-Harrison, o studentă la fizică din El Salvador. Se pare că Alicia a fost puternic atrasă fizic de John, „Alicia îl găsea superb…spunea că are picioare frumoase”, relatează Emma Duchane, o altă studentă la fizică. Atracția aceasta a determinat-o pe Alicia să-l studieze așa cum face orice admirator, să-l venereze și să fie decisă să-l cucerească cu orice preț (s-a angajat la bibliotecă, locul preferat a lui Nash).
John Nash, se pare că nu s-a remarcat numai prin talentele sale intelectuale, prin geniul său, ci avea și un aspect fizic ce atrăgea invidia multora dintre cei din jurul lui și care se pare că ar fi contribuit semnificativ la trăsăturile sale narcisiste. Aranjat, îngrijit, adopta o atitudine de răceală afectivă și indiferență („Nash nu era dezordonat ca ceilalți matematicieni. Era întotdeauna bine pieptănat, cu hainele călcate și pantofii lustruiți. Manierele elegante și indiferența rece arătau că știe că place. Numele său, două monosilabe care îi dezvăluiau trecutul anglo-saxon, se adăuga la înfățisarea sa atrăgătoare.” Nasar (2002), p. 271), ceea ce îl făcea și mai atrăgător în ochii Aliciei, care spunea că „era foarte, foarte arătos…foarte inteligent. era ca și cum ai venera un erou” (Nasar (2002), p. 272).
Se pare că nici lui Nash nu îi era indiferentă Alicia, trăsăturile sale, aspectul fizic și calitățile intelectuale fiind principalii factori care au condus la o relație între cei doi. În conversațiile cu Mattuck, pomenea uneori de „fata de la bibliotecă”. Aflat într-o perioadă de confuzie de identitate, unde experiențele sale homosexuale se îmbinau cu o relație secretă cu Eleanor, ideea unei stabilități relaționale se ivea tot mai mult în planurile lui Nash, iar dacă până la apariția Aliciei lua în calcul căsătoria cu Eleanor care îi dăruise un fiu, odată ce aceasta s-a încadrat tiparului său, Eleanor începea să iasă din peisaj.
Convingerea lui Nash că avea o proveniență aristocratică, nevoia permanentă pe care o resimțea pentru a fi stimulat intelectual și a ieși din rutină, fiind o persoană care se plictisea usor și snobismul lui deloc simulat și imaginea unei mame frumoase, toate acestea corelau pozitiv cu originea Aliciei, simetria trăsăturilor sale, naturalețea manierelor sale.
„A văzut în hotărârea ei de a-l avea un indiciu al caracterului ei, sugerând că știe după ce aleargă și nu se așteaptă la mai mult…aveau multe în comun…erau apropiați de mamele lor, aveau tați distanți sentimental dar stimulativi intelectual, crescuseră în case în care împlinirea intelectuală erau monede de schimb mai degrabă decât intimitatea afectivă…amândoi avuseseră o adolescență întârziată…acțiunile lor erau ghidate de un calcul rece…” (Nasar (2002), p. 271-272).
Alicia se potrivea trăsăturilor sale narcisiste, îi satisfăcea sentimentul de grandoare prin faptul că era conștient de invidia și surprinderea celor din jur în legătură cu relația lor. Cu toate acestea însă, apropiații, mai ales Emma, spuneau că el „nu era îndrăgostit de ea…era îndrăgostit de el însuși…Alicia făcea parte din decor, încântătoare și decorativă…” (Nasar (2002), p. 277)
Pe parcursul relației lor, Alicia a fost supusă multor încercări în care a dat dovadă de tărie de caracter și de o încredere de nestrămutat în forțele proprii. Când a sesizat încercarea Eleanorei de a o îndepărta, a studiat-o și și-a dat seama de șansele pe care le avea aceasta cu Nash („bărbații au amante…au și copii cu ele, dar se căsătoresc cu femei din clasa lor…, părea ea să zică).
Forța, vitalitatea ei s-au făcut remarcate și în perioada diagnosticării lui John, recurgând la acestea și la capacitățile ei de autocontrol și organizare, la convingerea că Nash era bărbatul ei și că viitorul ei depindea de el, pentru a-l aduce pe Nash pe o linie de plutire, având grijă în permanență să nu îi fie afectat geniul. S-a dedicat întru totul soțului ei, ignorându-și sarcina și chiar abandonându-și fiul nou-născut pentru a-i fi alături acestuia („nu vorbea niciodata despre copil, ci numai despre Nash” „Privea sarcina ca pe o problemă. Un pericol pentru Nash. Era îngrijorată că o va împiedica să aibă grijă de el
”, Nasar (2002), p. 361).
Probleme însă și-au făcut simțite efectele, ducând la acumularea de resentimente și de răceală în cuplul John-Alicia iar temele conflictuale cu privire la situația financiară, creșterea copilului și boala lui Nash a dus la ușor ușor la destrămarea familiei. Alicia, așa cum declară într-o scrisoare adresată Marthei și Virginiei, considera că relația oficială are un efect negativ asupra lui John, astfel că, „epuizată și deprimată că Nash nu avea nici o scăpare…că se măritase cu un bărbat despre care crezuse că va avea grijă de ea, dar dimpotrivă o ura și o acuza de intenții rău voitoare…”(Nasar (2002), p. 415), cu ajutorul unui avocat, cuplul a divorțat la 1 mai 1963 și s-au împăcat în 1970, Alicia primindu-l pe acesta, după moartea Virginiei, doar ca pe un „coleg” de apartament, fiind implicați într-o relație non-amoroasă. După câștigarea premiului Nobel în 1994, relația dintre cei doi a luat o întorsătură romantică, astfel că s-au recăsătorit în 2001.
În ciuda divorțului iminent, Alicia a continuat să se ocupe o vreme de Nash pentru că înă se simțea răspunzătoare pentru el și se pare că ea fost femeia primordială pentru supraviețuirea lui Nash, ea fiindu-i aproape până la moarte (cei doi au murit impreună, în accidentul de mașină de pe 23 mai 2015).
Fiul lor, John Charles Martin, s-a născut imediat după internarea lui Nash într-un spital de psihiatrie în 1959 și vreme de un an a fost numit „baby Epsilon” (referire la o anecdotă despre un matematician renumit care credea că toții copiii se nasc cunoscând demonstrația Ipotezei Riemann, dar o uită la șase luni), asta pentru că Alicia vroia ca tatăl lui să aibă un cuvânt de spus în alegerea numelui. John Charles, spre deosebire de fratele său vitreg, s-a putut bucura de atenția și dragostea paternală și a devenit matematician, la fel ca tatăl său, fiind și el diagnosticat târziu cu schizofrenie paranoidă.
I-a inspirat pe alții să ia decizii pozitive în viața lor prin propriul său entuziasm și agilitate în a accepta provocările vieții și era atras de oameni cu spirit de aventură, curajoși și independenți. Mai degrabă autoritar, John nu prefera însă persoanele prea slabe cu care ar fi putut fi mai autoritar decât era cazul. Îi plăceau unele lupte, competiții uneori; ideale pentru Nash erau relațiile construite sub tutela unui respect mutual și a unei libertăți emoționale.
Prezentarea cazului
Particularitățile sale au existat dinainte să fie diagnostic și au fost evidente încă de la o vârstă fragedă, conform surorii sale, Martha (Nasar, 2002). Întotdeauna a fost inteligent, însă nu a fost interesat de lucruri normale legate de copilărie. În schimb, ar fi preferat ca mai degrabă să facă experimente cu produse chimice și electronice. Ca și adolescent, el de asemenea a afișat un nivel ridicat de inteligență (Nasar, 2002).
Au existat multe teorii dezvoltate în legătură cu apariția acestor probleme în viața lui Nash, cazul său fiind analizat de numeroase persoane din domeniu (de exemplu, Capps, 2005; Fink, 2003; Funaki, 2009; Weiden, 2002). Nash a fost întotdeauna cunoscut ca fiind un pic excentric sau ciudat, fiind văzut, de asemenea, ca narcisist, chiar înainte de a experimenta boala psihică (Capps, 2004; Nasar, 2001). Lui Nash îi plăcea să fie lăudat pentru realizările sale și vroia ca lumea să știe cât de inteligent este. În ciuda acestor lucruri, el a avut într-adevăr parte de multe realizări până să fie diagnosticat în 1959. Si-a luat doctoratul în 1950, la vârsta de 23 de ani, fiind mult mai tânăr decât majoritatea indivizilor care primesc această diplomă (Capps, 2003). Este inteligent și aproape întotdeauna etichetat ca și „geniu” (Nasar, 2002). Este interesant de notat că delirul și halucinațiile lui Nash din perioada critică a bolii sale, adesea implică matematica, numerele și alți matematicieni care se opun ideilor lui. Aceste teme apar în cadrul tulburării sale puternic observabile înainte să fie diagnosticat cu schizofrenie, datorită faptului că a fost un matematician ce a lucrat cu numere și a concurat cu alții din acest domeniu.
Agravarea simptomelor sale pare a fi început din 1958, când „a apărut îmbrăcat la petrecerea de Revelion îmbrăcat ca un bebeluș, aproape în întregime dezbrăcat, având doar un scutec si o eșarfă la gât. Purta după el un biberon cu lapte și și-a petrecut marea majoritatea a timpului așezat cu capul în brațele soției sale” (Nasar,2002).
Imediat după această întâmplare, a început să le povestească colegilor săi din departamentul de matematică de la MIT că a primit mesaje de la personaje din spatial cosmic sau de la guvernuri straine prn intermediul ziarului “The New York Times” și că aceste mesaje codate îi erau adresate doar lui și nu ar fi putut fi decodate de nimeni altcineva. Nash a început să scrie scrisori diverșilor ambasadori din întreaga lume. I-a povestit unui prieten, Martin, că a format un guvern mondial și că ar fi reunit o comisie care să îl ajute să evadeze. A spus că odată ce va reuși acest lucru, va deveni împăratul Antarcticii (Capps, 2004). Nash, de asemenea, a început să stea până târziu în fiecare noapte și să scrie scrisori către ONU, Papă și FBI (Nasar, 2002), crezând că urmează să descopere un complot internațional. Într-o manieră paranoidă de editare a mesajelor, folosind diverse culori de cerneală, nu a scris doar acestor persoane din instituții guvernamentale și organizațiilor, ci și colegilor și prietenilor, menționând cel puțin odată că el crede că începe să îi fie ruinată cariera de către extratereștri.
Pe durata primei sale spitalizări i s-a dat Thorazine și părea că starea sa se ameliorează. Totuși, se spune că în realitate nu îsi revenise mai deloc, dar prefera ca mai degrabă să-și controleze delirule suficient cât să-l externeze. După externare, continuă să aibă halucinații grandioase și paranoide, ce încep să crească în gravitate.
A încercat să conducă până la Washington D. C. Pentru a înmâna personal scrisori ambasadorilor din diverse țări și să zboare până în Europa pentru a încerca să renunțe la cetățenia sa americană.
A fost spitalizat încă de vreo trei ori, administrându-i-se ICT (terapia de comă cu insulina), timp de 6 săptămâni-terapie ce părea a avea efecte-, Stelazine și Thorazine.
Din iulie 1961 până în vara anului 1962 părea a fi în remisie, dar din nou se întorc gîndurile sale halucinante, fiind din nou spitalizat.
După revenirea în viața sa a Aliciei, acesta începe treptat, cu sprijinul ei și a altor colegi de la Princeton, să își revină.
Nu a mai luat niciodată antipsihotice (așa cum declară Nasar (2002), el ar fi spus unui prieten că a stopat administrarea medicamentelor pentru că nu mai putea auzi vocile din această cauză) și nici nu a mai fost internat, Alicia crezând că aceste modalități nu reprezintă un tratament corect pentru Nash. De fapt, ea credea că el are nevoie de prietenie, siguranță și libertate, că are nevoie să se vindece într-un mediu „normal”, nu într-un spital de psihiatrie. În cele din urmă acesta a început să pară din nou normal, iar primul semn al remisiunii sale in afara unui spital și administrarii de medicamente a fost in 1983 și până în 1994 când a primit premiul Nobel.
Factori
Sunt multi factori care ar fi putut contribui la dezvoltarea tulburării sale mentale și la fluctuațiile observate pe parcursul bolii
Într-un documentariu realizat de PBS în 2002, soția lui John, Alicia, susține că personalitatea sa părea a se schimba după o perioadă de o săptămână. Prin urmare, condiția sa pare a se fi deteriorat treptat, de-a lungul timpului, în cele mai subtile moduri. (Widen, 2002). Nasar (2002), descrie un tânăr bărbat ce este deja puțin ciudat, jenat, excentric și posibil prea ambițios. Așa cum s-a menționat anterior, aceste trăsături de personalitate și acești stresori posibil să fi contribuit la dezvoltarea tulburarii mentale.
predispozanți
„Predispoziția la schizofrenie era probabil parte integrantă a stilului exotic al lui Nash de a gândi ca matematician..” (Nasar (2002), p. 22)
Antisocial
Cercetările din domeniu psihiatriei, în special asupra schizofreniei, au indicat că un comportament antisocial este o componentă semnificativă a schizofreniei, cu atât mai mult a celei de tip paranoid.
De multe ori s-a spus că matematica este o meserie solitară, ce predispune la izolare și competiție, pentru a ajunge în vârf. În decursul vieții sale, John Nash a manifestat unele compotamente de detașare emoțională și socială, uneori agresive, ca răspuns la glumele răutăcioase ale celor din jur sau la poreclele care i se puneau, agresivitate folosită și ca mecanism de apărare.
În copilărie, există unele relatări ce evidențiază un comportament introvert, însă ci tendințe spre agresivitate. Părea a-i face plăcere să provoace celorlalți rău, asta probabil pentru a se răzbuna pe cei slabi, asupra cărora putea avea putere și autoritate.
Nasar (2002), relatează unele evenimente ce vin în susținerea unui comportament antisocial: „colegilor de clasă pe care nu îi avea la suflet le făcea caricaturi stranii. Mai târziu avea să îi spună unui coleg matematician de la MIT că, în adolescență, îi plăcea să chinuie animale. O dată a construit un balansoar, l-a conectat la curent electric și a încercat să o facă pe Martha să se așeze în el. O farsă asemănătoare i-a făcut și unui copil din vecini: „M-a chemat și mi-a zis să-i ating mâinile…m-am curentat îngrozitor. Nu știu cum făcuse, dar își legase la spate baterii și fire electrice care pe el nu îl curentau. Însă când l-am atins, mi-am curentat și sufletul. După aceea mi-a zâmbit și eu mi-am văzut de drum” (p. 47).
Dacă aceste comportamente pot fi puse pe seama caracteristicile noncomformiste și manifestărilor de rebeliune ale unui copil, Nash însă, și mai târziu a dat dovadă de o lipsă de maturitate, fiind chiar precizat că maturitatea sa a rămas la stadiul vârstei de cincisprezece ani.
Prin lipsa de socializare cu copiii de vârsta lui, Nash a pierdut”simțul poziției sale reale în ierarhia umană”, care îi ferește pe copiii sociabili să se simtă ori nerealist de slabi, ori nerealist de puternici” (Anthony Starr, 1998). Nefiind în stare să creadă că poate fi iubit, a recurs la surogatul de a se simți puternic. Atâta vreme cât avea succes, respectul lui de sine rîmânea intact.” (Nasar, 2002). Retragerea socială și lipsa interesului de a avea prieteni, de a desfășura activități specifice vârstei unui copil, au devenit treptat motive de preocupare pentru părinții săi, care și-au făcut un scop din a încerca să-l integreze social. Era total dezinteresat de activități sportive sau de relaționare.
Comportamentul său, deși izolat, era unul excentric ce a atras de multe ori glume din partea celorlalți, porecle, provocări, la toate acestea răzpunzând într-o manieră sălbatică („când era provocat, reacționa înfricoșător; tachinarea și împunsăturile provocau câteodată ieșiri bruște de violență…a luat o scrumieră metalică cu picior cu care l-a izbit pe Melvin Peisakoff atât de tare peste gambe, încât a suferit timp de câteva săptămâni…”, Nasar (2002)) uneori, provocându-le celor din jur teamă și respingere („când i se făceau farse, răspundea cu violență”… Nash parcă înnebunise de furie. „S-a năpustit afară din cameră, l-a înfășcat pe Jack și l-a trântit în pat. I-a smuls cămașa și l-a mușcat pe spate…”, Nasar (2002), p. 54).
Comportamentul său antisocial se manifesta și mai intens odată cu trecerea timpului li accentuarea narcisismului său, iar efectele acestuia erau observabile prin cuvintele umilitoare pe care le adresa celorlalți, prin aerele de superioritate pe care le prelua fașă de cei pe care îi considera ierarhic social, educațional sau intelectual mai inferiori. Nasar (2002) relatează: „nu știa să înjure, să ridiculizeze sau să fie sarcastic-folosea doar modalități verbale caraghioase când voia să-și manifeste disprețul față de cineva: „ignorant nefericit”,…”Era disprețuitor față de cei pe care îi socotea inferiori din punct de vedere intelectual, deci față de noi toți…Era o celebritate dar în același timp un paria”.
Având un fizic impunător, mulți se fereau să-l provoace sau de foarte puține ori glumele degenerau în agresiune fizică, tocmai pentru că multora le era teamă de el. Cu toate acestea, agresiunea manifestată de el, era de natură psihică, având ca arme vorbele și apelativele jignitoare și umilitoare.
Comportamental, un alt manifest antisocial era plimbatul compulsiv și fluieratul deranjant al aceleiași piese a lui Bach, Mica Fugă, sunet care de multe ori deranja pe cei din jurul său, dar care pe el pare a-l ajuta să se concentreze și poate chiar să se izoleze.
Am putea explica aceste manifestări comportamentale prin prisma diagnosticului său ulterior de schizofrenie paranoidă și am putea considera că acestea erau premanifestări ale paranoiei sale, având conduite defensive față de cei care i-ar fi vrut răul sau față de cei care nu i se „supuneau” (conform manifestărilor de grandoare caracteristice).
În ciuda celor prezentate, cu timpul, agresivitatea sa s-a diminuat, chiar dacă a rămas la stadiul de retragere și izolare socială.
Narcisist
De mic, John Nash, în ciuda lipsei sale de interes în a-și face prieteni, nu rata nici o ocazie să iasă în evudență, să-și manifeste inteligența, la început cu mici experimente și demonstrații în jurul celorlalți copii, apoi prin munca sa de cercetare și prin ambiția s-a de nestrămutat în a fi recunoscut.
Nasar (2002), precizează în acest sens: „Nash ținea foarte mult ca toată lumea să-i recunoască valoarea, nu pentru că ar fi avut mare nevoie de admirația lor, ci pentru că i se părea normal ca toți să fie la curent cu faptul că e cel mai bun…voia cu orice preț să fie remarcat…nu rata nici o ocazie să se laude cu realizările lui”.
Într-un grup de oameni, Nash atrăgea atenția fie prin izolarea sa, prin demonstrațiile sale de superficialitate și superioritate („noul cerc de prieteni îi oferea lui Nash ocazia de a-și demonstra unicitatea, superioritatea și suficiența. „Eu sunt Nash cu N mare!” părea să strige mereu. Spunea tot timpul că doar unul sau doi dintre ei, se ridicau la nivelul lui…Remarcele umilitoare ale lui erau legendare:”ești copil!” era una din expresiile lui preferate,”știi pe dracu!ce meschin ce prostesc!n-o să faci niciodata nimic!”, obișnuia să le spună celor pe care vroia să-i desființeze”, Nasar (2002), p. 205).
Un actor desăvîrșit, accepta provocări doar pentru a ieși în evidență și a-și demonstra calitățile, dar și pentru a câștiga prestigiu și recunoaștere materială. Contradictoriu cu lipsa sa de comunicare și relaționare, e plăcerea manifestată de a se da în spectacol, de a fi în centrul atenției („îi plăcea să se dea în spectacol. la petreceri, mai degrabă juca teatru decât conversa…”Am băut”, a spus el, „Vreau să văd dacă capacitatea mea de a gândi a crescut sau a scăzut după ce am băut” , Nasar, 2002, p. 205).
Îi plăcea să dețină controlul asupra celor din jur și să manifeste autoritate, glumele sale de cele mai multe ori fiind nu numai copilărești, ci și stranii, un exemplu în acest sens, relatat de Nasar (2002), fiind manifestarea sa publică a masculinității și posesiunii unei femei frumoase și dorite de multe persoane (a zis „că era stăpânul superbei Alicia și că ea era sclava lui. La un moment dat, în cursul după-amiezei, a trântit-o pe Alicia pe pământ și și-a pus piciorul pe gâtul ei” (p. 279)).
Tendințele sale narcisiste au avut repercursiuni și asupra relației sale cu fiul său cel mare, John David („fiul său, ca și alții, a atribuit mai târziu recunoașterea paternității și dorința de a menține legătura, chiar fără a-și proteja copilul de sărăcie și de despărțirea periodică de mama lui, narcisismului lui”p. 248), iar încercările sale ulterioare de a reînnoda relația ar putea fi puse tot pe seama caracteristicilor sale, acțiunile acestea având ca scop perpetuarea geniului său și ieșirea în evidență.
Narcisismul său ar fi putut fi alimentat și de aspectul său fizic, deloc neglijabil. Deși John Nash s-a remarcat pe parcursul vieții sale, mai mult din punct de vedere intelectual, există și unele relatări cu privire la aspectul său fizic, deloc neglijabil. Îngâmfarea de care dădea dovadă ar fi putut avea rădăcini și în faptul că era conștient de modul cum arăta. Nasar (2002) spune: “la douăzeci de ani, Nash arăta tânăr, poate mai tânăr decât era…La înălțimea de un metru optzeci și doi, cântărea aproape opzeci și trei de kilograme. Era lat în umeri, cu pieptul musculos și talia subțire. Avea statura, chiar dacă nu ținuta, unui atlet, „un trup foarte puternic, foarte masculin” își amintesc colegii. Un alt student spune că era „chipeș ca un zeu”. Fruntea lui înaltă, urechile ușor dezlipite de cap, nasul ferm și buzele cărnoase îl făceau să pară un aristocrat englez. Părul îi cădea pe frunte și și-l dădea tot timpul într-o parte. Unghile lăsate lungi atrăgeau atenția asupra mâinilor lui frumoase dar cam neîndemânatice și a degetelor prelungi și fine. Avea o voce destul de subțire și unduitoare, cu accent sudic și inflexiuni ironice. Felul său de a vorbi, elevat și cu înflorituri, li se părea celorlalți puțin căutat și artificial. Avea un aer de îngâmfat și afișa un zâmbet superior.”
-introvertit
Melvin Haussner declară despre John Nash că: „era tot timpul pierdut în gânduri. Puteai să treci pe lângă el fără să te vadă. Vorbea singur, pe șoptite…Nash se gândea tot timpul”(Nasar, 2002)
cauzatori
Evenimente semnificative
Devreme în copilăria sa, Nash a trăit cel puțin un incident care pare a fi avut un puternic impact în mintea și viața sa (Nasar, 2002).
În copilăria sa, singurii prieteni pe care i-a avut, i-a pierdut din cauza nechibzuinței lor și a dorinței de a realiza ceva ce nu ținea de capacitățile lor, încă slab dezvoltate. Nash, Kirchner și Reynolds făceau explozibil împreună, iar unul din aceste dispozitive, i-a explodat în brațe lui Kirchner iar după o zi a murit (Capps, 2003). Acest incident a condus la trimiterea unuia dintre prietenii săi la o școală privată departe, astfel că Nash pierde doi dintre prietenii apropiați în cel mai scurt timp posibil, ceea ce are un impact negativ asupra sa chiar în perioada în care era adolescent.
Capps (2005) discută de asemenea de alte evenimente trăite de Nash care precipită boala mentală a acestuia. Înainte ca Nash să se căsătorească cu Alice, a avut o relație cu o altă femeie, Eleanor Stier, în perioada 1952-1953, din relația cărora se naște un fiu ilegitim, născut în 1953. Nash a ținut acest lucru secret de-a lungul multor ani, dar într-o zi, din disperarea de a-l constrânge pe Nash să o ia de nevastă, Eleanor le divulgă părinților acestuia vestea cu privire la fiul lor ilegitim, eveniment ce se presupune că a dus ulterior la decesul lui John Nash Sr spre sfârsitului anului 1956. În baza acestor întâmplări există speculații conform cărora John Nash se considera vinovat de această întâmplare, însă nimeni nu știe cu certitudine aceste lucruri.
Alimentat de pornirile narcisiste și de ambiție, Nash nu era mulțumit de poziția sa la MIT și ar fi preferat mai degrabă să predea la Harvard, „datorită prestigiului său” (Nasar, 2002, p.235). După căsătoria sa cu Alice, ea rămâne însărcinată și dă naștere unui alt băiat, în 1959. Conform lui Capps (2005), unii dintre colegii lui Nash din acea perioadă susțin că sarcina l-a facut pe Nash să se simtă îndepartat, gândindu-se că nu mai este pe primul plan în viața soției sale.
Un alt eveniment marcant a fost legat de premiul Fields, cea mai înaltă distincție pe care o poate primi un matematician, neexistând premiul Nobel în acest domeniu, și care se acordă doar persoanelor sub patruzeci de ani. După ce a câștigat Premiul Nobel, Nash a scris în eseul autobiografic despre felul cum i s-au spulberat speranțele: „pare probabil că dacă ori De Giorgi ori Nash ar fi eșuat în cercetarea de rezolvare a acestei probleme…atunci alpinistului singuratic care ar fi cucerit vârful i s-ar fi acordat medalia Fields…”. Este foarte clar însă că încrâncenarea cu care a încercat el să escaladeze vârful cel mai dificil și periculos a jucat un rol important în declanșarea bolii. (Nasar, 2002). Deși a declarat că a avut alte premii și distincții, evenimentul a reprezentat pentru el un eșec cu repercursiuni ulterioare asupra stabilității sale psihice, considerând la acea vreme, că nu și-a atins standardele înalte de ambiție (PBS, 2002). Asemănător cu acest eveniment marcant, o davadă în plus a ambiției sale clintite, a fost și dezamăgirea legată de premiul Putnam, punct de referință folosit și mai târziu de Nash în relațiile sale și în interviurile acordate.
Spirit independent, cu o putere remarcabilă de concentrare pe ceea ce avea de făcut și de realizat, amenințarea cu războiul și recrutarea a constituit o adevărată aventură pentru Nash („era hotărât să facă tot ce i-ar sta în putere pentru a scăpa de recrutare…orice întrerupere a cercetărilor de care se ocupa îi putea periclita visul de a obține un post la o universitate de prestigiu…în plus, nu dorea să facă parte din planul mai larg al cuiva iar gândul vieții cazone îl îngrozea-instictele lui de uliu și originalitatea sa sudistă se împotriveau”, Nasar (2002), p. 174). Nu se știe dacă era vorba de teamă de războiul în sine și de moartea iminentă, sau se temea că drumul spre împlinire profesională îi poate fi întrerupt într-un mod abuziv și abrupt. Teama de a fi recrutat a scos la iveală un John Nash capabil să pună la cale strategii și să se folosească de relații. „ Înregimentarea, pierderea autonomiei și contactul direct cu străinii erau pentru personalitatea lui nu numai neplăcute, dar și grav amenințătoare” (Nasar (2002), p. 177), eforturile susținute de Nash pentru a-și păstra libertatea sugerând existența unei anxietăți mult mai profunde ce la un moment dat încetează a mai avea legătură cu cariera profesională, teama lui de a fi recrutat fiind prezentă cu aceeași intensitate mult timp după terminarea războiului din Coreea și după ce împlinise douăzeci și șase de ani (vârstă la care nu se mai făceau recrutări), determinându-l ca în pragul delirurilor sale să ceară azil politic (Nasar, 2002).
Toți acești factori și evenimente ar fi putut juca un rol în dezvoltarea schizofreniei sale din cauza stresului cauzat. În scurt timp după aceste evenimente stresante, spre finalul anilor 1950, Nash a fost diagnosticat oficial cu schizofrenie paranoidă.
Analiza cazului
Obiective
Analiza factorilor favorizanți în lupta cu tulburarea mentală de tip schizofrenie paranoidă, cazul John Nash;
Analiza și interpretarea luptei dintre geniul (inteligența) lui Nash și gândirea irațională, delirantă.
Ipoteze
Trei faze ale carierei unei minți strălucitoare
De ce a căzut Nash în boala mentală?
Care a fost natura delirurilor?
Cum a reușit să câștige control asupra delirurilor sale (astfel încât să poată zice că și-a reușit „vindecarea”)?
Metodologia cercetării
Obiective
Analiza factorilor favorizanți în lupta cu tulburarea mentală de tip schizofrenie paranoidă, cazul John Nash;
Analiza și interpretarea luptei dintre geniul (inteligența) lui Nash și gândirea irațională, delirantă.
Ipoteze
Trei faze ale carierei unei minți strălucitoare
De ce a căzut Nash în boala mentală?
Care a fost natura delirurilor?
Cum a reușit să câștige control asupra delirurilor sale (astfel încât să poată zice că și-a reușit „vindecarea”)?
Metodologia cercetării
S-au folosit, pentru acest studiu, metode de cercetare calitativă, precum analiza materialelor audio-video (intreviuri), analiza produselor activității (publicații și contribuții în știință), analiza materialelor biografice și a declarațiilor persoanelor cu care a interacționat, analiza mimicii și a comportamentului non-verbal. Ca și material important de analiză și interpretarea a simptomatologiei, s-a folosit DSM-ul varianta IV-TR.
Analiza surselor de informații cu semnificație psihologică
Așa cum am precizat și anterior, sursele de obținere a informațiilor sunt materialele biografice și autobiografice (declarațiile lui Nash, cartea biografică a lui Nasar (2001), ș.a), interviurile pe care le-a dat Nash și a analiza materialelor de pe PBS, produsele activității (articolele științifice publicate, teoriile care l-au consacrat), DSM-ul, ș.a..
Din toate materialele adunate, s-au extras informațiile relevante cu semnificație psihologică, precum elementele caracteristice diagnosticului și simptomatologiei de schizofrenie paranoidă și narcisism, manifestările acesteia, delirurile, declarațiile lui Nash din perioada critică a schizofreniei sale, acțiunile și comportamentele acestuia, multe dintre acestea fiind în afara convingerilor sale și a normalității definite și acceptate.
Au fost comparate informațiile din mai multe surse, pentru a verifica relevanța acestora, iar acestea în mare parte coincideau.
Aceste informații au fost conceptualizate și integrate în trăsăturile de personalitate și simptomatologia specifică, folosind și DSM-ul ca punct de referință.
Teoria jocului
Jocurile au reprezentat dintotdeauna un domeniu de interes pentru lumea matematicienilor. Părintele acestui domeniu, John von Neumann, a fost primul care a dat unui joc o descriere completă din punct de vedere matematic. În lucrarea publicată în 1928, „Zur Theorie der Gesellshaftspiele”, von Neumann propune aplicarea teoriei jocului în științe economice: „orice eveniment-date fiind condițiile externe și participanții la situație-poate fi privit ca un joc de strategie dacă ne gândim la efectul pe care îl are asupra participanților”. Legătura jocurilor cu știința economică nu s-a concretizat decât după întâlnirea din 1938 a lui von Neumann și Morgenstern. Nash a abordat problema negocierii într-o manieră total nouă, folosind metoda axiomatică, lucrarea sa fiind una dintre primele care foloseau această tehnică în științele sociale. În teoria lui Nash se postulează că așteptările ambelor părți cu privire la comportamentul reciproc se bazează pe trăsăturile intrinseci ale situației de negociere, esența unei situații care să ducă la încheierea unei afaceri fiind „doi indivizi care au ocazia să colaboreze în scopul avantajului reciproc mai mult decât pe o singură cale”, felul în care se împarte ulterior câștigul reflectând importanța pe care o are pentru fiecare afacerea (Nasar, 2002).
Strategii militari au fost primii care au sesizat ideile teoriei jocului, aceasta fiind deja folosită în războiul pentru dezvoltarea tacticilor antisubmarin. Teoria echilibrului Nash a contribuit la crearea celui mai celebru joc de strategie din aria științelor sociale: Dilema deținutului, care contrazice metafora Mâinii invizibile a lui Adam Smith, în care se consideră că atunci când fiecare participant la joc își urmărește propriul interes, promovează un interes al colectivului.
Însă întrebarea care se cere a fi analizată aici este ce l-a condus pe Nash, din punct de vedere al personalității sale, la această teorie? Am putea considera că spiritul său ludic și imaturitatea de care a dat dovadă pe parcursul anilor ar putea constitui o cauza, împreună cu spiritul său creativ și o intuiție rară. Pe parcursul vieții sale, Nash a dat dovadă de multă capacitate strategică, în ciuda tumultului de idei ce îi invada mintea. Fiind într-o permanență stare conflictuală, percepută, cu lumea, poate teoria aceasta a venit ca și strigăt de ajutor în a găsi un echilibrul în viața sa dezechilibrată și furtunoasă, în a găsi cea mai bună strategie care să-l ajute pe el și pe ceilalți să încheie „pacea”.
Se pare că în viața de zi cu zi, conștient sau nu, a aplicat această teorie. Astfel, expert fiind în teoria jocurilor, l-a chemat de multe ori pe Jack Bricker când era cu Eleanor pentru a-i studia comportamentul în prezența acesteia, pentru a-i pune la încercare și a găsi cea mai bună variantă pentru el. A încercat și cu Alicia același joc, de aceasta dată un al treilea pion fiind Paul Cohen, însă aceasta i-a stricat strategia și a avut grijă să mute piese astfel încât să nu se creeze un nou triunghi amoros, așa cum se întâmplase cu Eleanor. Prin urmare, odată ce Nash a văzut că jocul său a luat sfârșit, el fusese deprivat de una din strategiile sale de adaptare, aceea de a menține echilibrul prin păstrarea pionilor ce îl făceau câștigător și îi ofereau controlul absolut asupra situației. Această dejugare inconștientă a planurilor sale, ar putea fi etichetată ca o situație de luare forțată a unei decizii (menite să clarifice identitatea sexuală a lui Nash în cea mai mare parte). Pe de altă parte, jocul descris de el în care cooperarea și competiția sunt intercorelate, aici pare a fi înlocuit de cel originar, postulat de von Neumann, în care există un câștigător și un pierzător. O dovadă în acest sens ar fi situația în care Eleanor a descoperit relația lui cu Alicia și îl amenința cu distrugerea carierei; atunci, el s-a prezentat la Mattuck, care descrie că „s-a așezat pe scaun, și-a luat capul în mâini și repeta obsesiv „mica mea lume perfectă s-a destrămat” (Nasar, 2002).
*analiza interviurilor-analiza facială, gestică (deși în majoritatea este în vârstă și afectat de tratamente și electroșocuri,am observat unele caracteristici usor ieșite din comun)
*analiza scrisului (am făcut rost de scrisorile lui de la NSA)
De-a lungul timpului, pe lângă analiza gesticii, posturii, a mimicii, s-a dezvoltat și grafologia, analiza scrisului și corelarea acestuia cu trăsăturile de personalitate. Scrisul de mână este un act reflex inconștient, care se formează, cel mai frecvent, în jurul vârstei de 4-8 ani. Scrisul de mână ar fi o expresie a unor mișcări musculare complexe și fine, cu ajutorul căruia se pot determina unele trăsături de personalitate. Analiza grafologică este adesea folosită și în expertizele criminologice și ține atât de medicină, cât și de psihologie. Aspectele ce trebuie urmărite în analiza unui text ar fi: mărimea scrisului, stilul liniilor de bază, spațierea, forma literelor, unchiul și panta scrisului.
Luând concret scrisorile lui John Nash (Anexa 1), în ceea ce privește mărimea scrisului, am putea considera că are un scris ce nu apare constant, trecând de la unul mare, la unul mediu, indicator al unei minți active, a unei persoane care se concentrează mai mult asupra propriilor acțiuni, dar și al unei persoane dezechilibrate, cu anumite deficiențe.. Faptul că literele păstrează cam aceleași mărimi, indică o minte metodică.
Liniile de bază urmează o pantă crescătoare, ceea ce înseamnă că astfel de oameni sunt ambițioși, pantă care pe alocuri este abruptă („avea un scris aproape ilizibil..trebuia să folosească foi dictando chiar și atunci când scria scrisori fiindcă scrisul lui pe o coală albă formează o linie foarte curbă și neregulată”, Nasar (2002)), acesta fiind un indicator al unor calități ce pot fi exagerate (dovadă a narcisismului și a manifestării de grandoare). În unele din aceste scrisori, apar linii drepte ale scrisului, dovadă a voinței, iar faptul că pe alocuri sunt neregulate denotă existența unor aptitudini în mai multe domenii.
Analiza spațierii dintre cuvinte este un aspect esențial și demonstrează importanța pentru analist a existenței mai multor mostre de scris. În cazul scrisorilor către NSA ale lui Nash, se evidențiază o spațiere mare, aspect caracteristic personalităților care sunt metodice, grijulii și inteligente, cu un caracter puternic per total. Scrisul cursiv reprezintă marca unui sceptic, a unei persoane ferme, care iese în evidență și este perfecționistă.
Literele par a fi ascuțite, ceea ce subliniază o personalitate cu tendințe de lider, agresivă, care dorește rezultate imediate și nu suportă criticile. Și interesul financiar al lui Nash, evidențiat prin obsesia pe care o dezvoltase la un moment dat pentru bursa de valori, se face remarcat prin scrisul prea ascuțit pe alocuri. Literele inegale, care se micșorează pe alocuri, aratî că persoana poate fi indecisă, dar și o personalitate cu taxt, care știe să-și folosească relațiile și care e onestă în afaceri și activități.
Panta scrisului pare a fi cam de 90 de grade, ceea ce evidențiază natura egoistă a lui Nash, personalitatea sa analitică și inexpresivă, iar prin unele părți, unghiul de aproximativ 120 de grade evidențiază tocmai narcisismul lui, persoana cu un astfel de unghi de scriere fiind rece și plină de sine, fărăr respect față de ceilalți.
În ceea ce privește preferința pentru utilizarea mâinii stângi în a scrie (Nasar (2002) relatează că John Nash Sr. a încercat să-l oblige să scrie cu mâna dreaptă, însă acesta și-a folosit tot mâna stângă)- „Johny ținea creionul ca pe un băț, scria îngrozitor și tindea să folosească mâna stângă..Virginia l-a înscris în cele din urmă la un curs de caligrafie din oraș unde a învățat să bată și la mașină.” (Nasar (2002), p. 42)-, persoanele acestea funcționează la nivel cerebral pe emisfera stângă, caracteristică unei gândiri algoritmice, raționalității, logicii și analogiei. Se pare că stângacii gândesc în imagini, pot realiza conexiuni foarte rapide, uimitoare, originale, dovadă în acest sens fiind declarațiile persoanelor ce au intrat în contact cu Nash care declară că acesta crea conexiuni nebănuite de alții și rezolva repede și original chiar și cele mai complexe probleme ce puteau pune în dificultate și un profesor. Copiii stângaci par a avea predispoziții native pentru a fi creativi în orice domeniu, artistic sau științific, putând avea înclinații spre poezie, fizică, matematică.
Unii cercetători susțin că stângacii ar fi diferiți într-un sens bun: organizarea diferită a creierului lor le-ar conferi o gamă mai largă de abilități, iar stângacii ar fi, istoric vorbind, un grup în care se găsește un număr peste medie de indivizi care au reușit performanțe deosebite și au obținut mari succese în viață (printre argumentele frecvent citate se numără acela că Leonardo da Vinci a fost stângaci și acela că, dintre ultimii 7 președinți ai SUA, patru – inclusiv actualul președinte, Barack Obama – erau stângaci.) Ideea că stângacii ar fi, în general, mai inteligenți decât dreptacii este azi respinsă de majoritatea oamenilor de știință, iar marea creativitate a stângacilor comparativ cu dreptacii este și ea subiect de dispută, dar există încă specialiști care susțin că stângacii au, în mai mare măsură decât dreptacii (statistic vorbind), anumite talente, înzestrări, daruri care le conferă o aură specială.
Un cercetător britanic, Chris McManus, de la University College London, este unul dintre adepții acestei poziții. El a publicat o carte (Right-Hand, Left-Hand) dedicată acestui subiect și susține că stângacii sunt persoane cu un potențial deosebit: creierele lor structurate diferit de ale dreptacilor le permit să proceseze limbajul, emoțiile, relațiile spațiale în moduri mai diverse și mai creative, iar printre stângaci s-ar găsi mai mulți oameni cu talent muzical și matematic.
*comparații între biografiile cunoscute, ale Sylviei Nasar și Capps cu declarațiile altor persoane (din documentarul despre viața lui) și autobiografia lui pentru Premiul Nobel
Rezultatele analizei
Diagnostic multiaxial
Axa I: Schizofrenie paranoidă
Axa II: Tendințe paranoide
Axa III: fără diagnostic
Axa IV: decesul tatălui, căsătoria, sarcina soției, stresul relaționat cu locul de muncă, nemulțumirea de la job, mandatul în curs, nefericirea legată de nivelul de realizare
Axa V: GAF=51
Nash se potrivește destul de bine unui diagnostic de schizofrenie paranoidă. Pentru mai bine de 10 ani, acesta a experiementat nu doar un delir, ci și halucinații (APA, 2000; Nasar, 2001). Nash a experimentat bizarerii, deliruri grandioase și persecutorii, precum cea în care extratereștrii i-au ruinat cariera; conspirații guvernamentale; creația sa în legătură cu un singur guvern al lumii; încoronarea sa ca și împărat al Antarcticii; a fi piciorul stîng a lui Dumnezeu și o figură secretă, importantă, mesianică (Nasar, 2001). În mod clar acestea sunt bizarerii pentru ca nu reprezintă lucruri normale care se întâmplă în viața sa reală, iar experiența sa cu aceste deliruri de grandoare și de persecuție reprezintă o parte cheie a diagnosticului său de tip paranoid (APA,2001). DSM-ul explică faptul că schizofrenia paranoidă este caracterizată adesea de deliruri de grandoare sau persecutorii, iar uneori ambele sunt evidente, ca în cazul lui Nash. Pe parcursul perioadei critice a tulburării sale, el a experimentat o tema constantă ce implica matematica si numerele (Nasar, 2001). Delirurile de grandoare pot afecta comportamentul și să conducă individul să acționeze în afara convingerilor sale șă să se comporte într-un mod periculos sau iresponsabil (Lindenmayer & Khan, 2006), acest lucru fiind evident în cazul lui Nash în momentul în care el a condus către Washiongton D. C. pentru a înmâna personal scrisori ambasadorilor în legătură cu intenția sa de a crea un guvern mondial (Nasar, 2001) și atunci când a mers în Europa de câteva ori pentru a acționa contrar convingerilor sale. Tot în legătură cu acest lucru, el a renunțat la job-ul său de la MIT chiar înainte de a primi titulatura și apoi a refuzat un loc de muncă la Universitatea din Chicago deoarece urma să devină împărat al Antarcticii. Acestea au fost comportamente iresponsabile și unele din ele ar fi putut să conducă la situații periculoase.
În cele din urmă, pe durată celei de-a doua parte a perioadei critice a tulburării, a început să aibă halucinații auditive și gânduri în legătură cu inserarea unor informații în capul său, acest lucru manifestându-se sub forma unor voci persecutorii al altor matematicieni care se opun ideilor sale (Nasar, 2001). Nash explică că în timp ce era în Roma, el credea că o mașinărie i-a inserat gânduri în minte. Aceste halucinații auditive și gândul în legătură cu inserțiile sunt caracteristice schizofreniei, în special celei paranoide (APA, 2000), la fel ca și delirurile de persecuție ce se învârteau în jurul numerologiei, morții și fricii (Nasar, 2001). El credea că evreii sunt cauza tuturor problemelor sale personale și îi era teamă de moartea prin Armageddon, de exemplu, ceea ce demonstrează faptul că aici există și o temă religioasă, care este specifică schizofreniei, conform DSM-ului.
Tot conform cu DSM-ul, manifestările asociate cu schizofrenia paranoidă ar fi anxietatea, furia, detașarea și discursul argumentativ (APA, 2000). Indivizii de cele mai multe ori experimentează probleme în interacțiunile lor interpersonale și ar putea acționa într-o manieră superioară sau dominatoare. Nash a fost descris ca și singuratic, ciudat și ca acționând într-un mod superior pe o perioadă de 10 ani, chiar înainte de a fi diagnosticat (Nasar, 2001). Cu toate acestea, după o perioadă de timp distanțarea sa a crescut, a devenit anxios, relațiile sale interpersonale s-au înstrăinat în mod intens, iar el credea, cel puțin la începutul tulburării, că el reprezintă o figură importantă și uneori se simte cumva superior altora datorită acestei imagini.
S-a speculat că Nash credea că „…îndepărtându-i delirurile și halucinațiile ar însemna să i se ia geniul, cel mai pretios har al sau” (Weiden, 2002). Acest lucru este semnificativ deoarece sugerează faptul că Nash crede că vocile sunt reale și că reprezintă ceva important. Acest lucru este demonstrat și de ceea ce a zis el odată, atunci când un coleg l-a întrebat cum se face că el, ca un geniu matematician care folosește gândirea logică și rezonabilă, poate crede toate delirurile bizare, iar Nash îi spune: „deoarece…ideile pe care le am despre existența supernaturală, vin la mine în același mod în care vin și cele matematiceș astfel că le iau in serios” (Nasar, 2001, p. 11).
Mai există încă 2 factori care îi confirmă diagnosticul. Primul este acela că Nash a fost diagnosticat la vârsta de 31 de ani, și conform autorilor Sue, Sue și Sue (2005), vîrsta medie la care se dezvoltă această tulburare ar fi cea de 30 de ani. Cel de-al doilea factor este reprezentat de faptul că cercetările au demonstrat faptul că persoanele cu deliruri paranoide tind să-și exteriorizeze problemele (Sue, Sue și Sue, 2005), lucru ce probabil s-a întâmplat și la Nash în perioada critică a tulburării sale.
Delirurile de grandoare și paranoide
Pe parcursul perioadei sale delirante, când era în sau afara mai multpr spitale psihiatrice, a scris o serie de scrisori către colegi și prieteni, scrisori ciudate și bizare ca și conținut. Dar conform punctului de vedere a lui Freud în care delirurile sunt predispuse vindecării, am putea considera că acele scrisori erau o formă de auto-terapie. Ca și teme importante în acest sens ar fi: înlocuirea Papei ca și suveran al întregii creștinătăți. Cu siguranță aici e vorba de o psihodinamică tată-fiu și se relaționează direct cu refuzul său de a-și asculta tatăl să se căsătorească cu Eleanor și vina resimțită ulterior decesului acestuia. Tot relaționat cu acest fapt e refuzul de a se căsători într-o biserică catolică cu Alicia care era romano-catolică, pe motiv că era ateu.
În al doilea rând, ar fi vorba de utilizarea poveștii dintre Iacob și Esau din Biblioe pentru a-și justifica emoțiile cu privire la relația cu Jack Bricker. Numele lui Bricker fiind IAcob, Nash s-a văzut pe sine în rolul lui Esau, al cărui frate l-a păcălit pentru a-i lua moștenirea. Ruminațiile sale în aceste povești biblice au avut loc pe perioada războiului dintre arabi și israelieni din 1967, când Nash avea impresia că este un palestinian persecutat de guvernul Israelului, ceea ce explică parțial identificarea sa cu fratele ostracizat. De asemenea, avea și un joc de cuvinte cu nume, autointitulându-se Johannes von Nassau, Nassau fiind strada principală în Princeton, unde el, Alicia și fiul lor au locuit după ce Nash a fost eliberat din spitalul McLean. DAcă ar fi să notam similaritatea dintre „Nash” și „Nassau”, de la „Nassau” este relativ o scurtă săritură spre „Essau”. Prin intermediul poveștii Iacob-Esau, Nash a fost capabil să-și exprime sentimentul de trădare din partea lui Jack Bricker-alianța cu Eleanor împotriva lui și apoi renunțarea la programul doctoral, în vreme ce el era în concediu sabatic. El de asemena și-a imaginat o „curte de justiție” care i-ar fi investigat „poveștile vieții” și „interacțiunile” dinre Jacob și Esau.Și-a imaginat că era deja la proces „suficient de complet în absență” și simțea că „e ca și cum acuzatul este propriul lui șef acuzator” și „drumul spre auto-acuzare este drumul care duce spre moarte și nu răscumpărare”.
Un indiciu că-și utiliza delirurile pentru a-și depăși probleme nerezolvate ale „confuziei sale de identitate acută”, este că în acea perioadă, energiile sale intelectuale au început să se schimbe mai mult către preocupări mistice ce implică valori numerice ale literelor în alfabet. În termeni psihanalitici, precuparea sa cu numerologia (ea însăși o parodie a matematicii) semnalează faptul că delirurile sale erau mai puțin percepute emoțional decât ar fi putut fi (de exemplu, când se imagina o figură mesianică aflată în competiție cu Papa sau când s-a transpus în rolul lui Esau ce a fost deprivat de dreptul său de prim născut de către înșelătoria fratelui său) și mai mult precum niște jocuri de inteligență. Schimbarea a avut loc când a părăsit apartamentul mamei sale din Roanoke, Virginia, unde ar fi trebuit să locuiască la mijlocul anilor 1960 și s-a reîntors la Princeton după moartea acesteia. La acea vreme, Alicia l-a acceptat ca și intern în casa sa modestă.
În eseul său despre Daniel Schreber, Freud a argumentat faptul că cele mai familiare forme de paranoia ar putea fi reprezentate ca și contradicții ale simplei propoziții „eu (bărbat) îl iubesc pe el (bărbat)”. Astfel:
delirurile afirmației de persecuție, „nu îl iubesc pe el, îl urăsc”. Deoarece „îl urăsc” nu poate fi recunoscut, se transformă prin proiecție în „el mă urăște (persecută), ceea ce mă justifică să-l urăsc”
deliruri ale afirmației de erotomanie, „nu îl iubesc pe el, o iubesc pe ea. Proiecția aici este „ea mă iubeste pe mine, prin urmare eu o iubesc pe ea”.
delirurile afirmației de gelozie, „nu îl iubesc pe el, ea îl iubește”
deliruri ale afirmației de megalomanie, „nu iubesc deloc. nu iubesc pe nimeni”.
Așa cum Freud punctează, sensul delirului de a fi o figură mesianică este o formă de megalomanie. The messianic figure has relinquished all claims on those he formerly loved. There are, for him, no more emotional entanglements, and his renunciation of all such entanglements enables him to focus his thoughts and energies on the salvation of the world.
Cred că Nash a experimentat toate aceste deliruri și că unii ar putea spune că acestea au fost, la bază, reprezentări simptomatice ale dorinței homoerotice. Însă asta nu înseamnă că dorința homosexuală este o cauză a bolii mentale, ci înseamnă că boala este un efect al respingerii dorinței homoerotice. Nash a fost conștient, până la un anumit punct de conexiunea dintre statutul delirurilor sale și dorințele sale reprimate, pentru care a scris despre “superego-ul nemilos” ia altă dată (într-o scrisoare către Eleanor Stier) despre dorința sa pentru eliberarea de sub castrare” și din propria sa formă de “eliberare gay”.
Diagnostic diferențial
Distingem schizofrenia sa de tulburarea delirantă, care implică deliruri, însă în acest caz acestea nu sunt bizare, putând a fi regăsite și în viața reală (APA, 2000).
Conform lui Max Fink (2003), John Nash a fost impropriu diagnosticat cu schizofrenie paranoidă și ar fi trebuit în schimb să fie diagnosticat cu boala manico-depresivă cu tulburare de gândire de tip paranoid, însă această descriere a lui Fink pare a semăna mai mult cu tulburarea schizoafectivă sau tulburarea de dispoziție cu manifestări psihotice, așa cum DSM-ul explică în cazul în care “simptomele psihotice apar în mod exclusiv pe perioada schimbărilor de dispoziție” (APA, 2000, p. 310). Episoadele maniacale ale lui Nash, precum cele în care călptorește în Europa (Fink, 2003), par a apărea în timpul simptomelor sale psihotice. Se mai face distincția și cu episoadele maniacale sau hipomaniacale, deoarece nu sunt dovezi în legătură cu scăderea nevoii de somn, logoree, neatenție, implicare excesivă în activități plăcute, etc. (APA, 2000; Nasar, 2001).
Un alt studiu ce a folosit Lista Criteriilor Operaționale pentru Boli Psihotice (OPCRIT), sugerează faptul că diagnostic ce i-a fost pus lui Nash a fost unul corect, mai degrabă decât cel de tulburare de dispoziție (MArtins, Gil, Belmonte de Abdreu, & Lobato, 2004), deoarece, după examinarea cazului, nu s-au identificat dovezi pentru fuga de gânduri sau creșterea sociabilității, ci că simptomele psihotice predomină, chiar dacă uneori apar “perturbări afective” (MArtins, et al., 2004, Method section, p. 10).
Delirurile și halucinațiile lui Nash au rămas constante cu sau fără simptome relaționate cu dispoziția, ceea ce se încadrează la criteriile tulburării schizoafective (APA, 2000; Nasar, 2001), însă Nash nu a experimentat episoade depresive, maniacale sau mixte, iar delirurile îl făceau să piardă contactul cu realitatea, criteriu specific schizofreniei, mai degrabă decât schzoafectivității (Nasar, 2001, p. 323-331).
Componentele schizofreniei
biologic: se poate specula doar contribuția factorilor de mediu, precum viruși, toxine și factori prenatali și postnatali, neexistând dovezi pentru rolul geneticii;
emoțional: Capps (2003), urmând și teoria lui Freud, explorează conexiunea dintre delirul lui Nash și experimentarea tendințelor sale legate de confuzia bisexuală, însă aceste aspecte rămân la nivel de speculație generală.
cognitiv: Nash a reușit să își controleze cognitiv delirule și halucinațiile, iar conform lui Hansell și Damour (2008), indivizii cu simptome de schizofrenie nu sunt capabili să blocheze stimulii pentru a controla aceste manifestări.
comportamental: Conform paradigmei comportamentale, focusarea se face pe învățarea modului de a răspunde și acționa normal, conform scopului normelor sociale și spectrului de comportamentele acceptate și așteptate, astfel că, Nash și-a modificat comportamentul înțelegând și adaptându-și delirurile
Analiza multinivelară
Nu există foarte multe date în cazuistica lui Nash care ar sugera existența de cauze biologice sau genetice pentru boala sa („Nu se știe dacă Virginia a avut gripă în timpul sarcinii, dacă au existat complicații la naștere sau dacă s-a folosit forcepsul-informații care ar fi putu explica o asemenea boală. Mai târziu, Virginia i-a spus fiicei ei că nu a avut nevoie de anestezie”, Nasar (1998), p. 30). Unul din semnele ce ar avea legătură că baza biologică a tulburării sale, ar putea fi faptul că temperament său introvertit și solitar este unul înnăscut („În timp ce alți copii făceau activități specifice vârstei, Johny putea fi găsit în salon cu nasul într-o carte sau într-o revistă. Acasă, în ciuda îndemnurilor mamei, ignora copiii vecinilor, preferând să stea singur în casă. Se juca cu avioane și mașini.”, Nasar (1998), p. 37).
A fost descris ca ciudat, excentric, solitar și alte caracteristici de genu de către sora sa, colegi și prieteni. Prin urmare, poate că aceste tendințe au reprezezentat stagiile de început ale schizofreniei..
Fiul lui Nash, John Charles, a fost diagnosticat de asemena cu schizofrenie în 1970, ceea ce e conform cu cercetările care au sugerat că indivizii care au persoane aproape genetic cu schizofrenie, prezintă un grad mai ridicat de risc în a dezvola și ei înșiși tulburarea (Sue, Sue, & Sue, 2005). Deși acest lucru dovedește transmisia ereditară a tulburării, nu se cunosc foarte multe detalii despre istoricul mental și genetic al familiei.
Tendințele narcisistice. Își dorea să fie observat de alții, să-i fie cunoscute realizările, să primească atenția pe care considera că o merită. Este posibil ca aceste pattern-uri narcisistice să fi constituit o sursă de stres pentru el. Așa cum s-a observat, Nash era fără discuții inteligent li a avut parte de multe realizări până la vârsta de 30 de ani. Și-a luat doctoratul când avea vârsta de 23 de ani, a predat la MIT și în iunie 1958 a apărut pe coperta revistei Forbes, ca unul din cei mai străluciți tineri matematicieni ai timpului (Nasar, 2001; PBS, 2002). Cu toate acestea, patternul narcisistic a avut parte de două inconveniente: pe de-o parte , dezamăgirea sa în legătură cu realizările avute, crezând că nu a reușit suficient în vremea când lucra la MIT și când nu a primit medalia Fields în 1958. Credința că nu nu este suficient de bun și cognițiile negative au constituit o sursă de stres în viața sa, ceea ce ar fi putut contribui la dezvoltarea schizofreniei. Cel de-al doilea factor perturbator îl constituie sarcina Aliciei. Când aceasta era însărcinată cu John Charles, alții spun despre Nash că se considera pe planul doi ca și importanță pentru Alicia. Nash își dorea să fie în centrul atenției, iar când nu și-a mai găsit locul în câmpul matematicii sau în cel al soției, a devenit o sursă de stres ce ar fi putut contribui la dezvoltarea tulburării sale mentale.
În general însă, Nash era de asemena ciudat și excentric. Nasar (2001) sugerează că Nash ar fi avut unele moduri de a gândi straniu, înainte de diagnostic. Capps (2003) a sugerat că “puterea de a crea jocul și de a manipula probabil au contribui la grandoarea sa” (p. 374). Cu siguranță Nash avea idei stranii cu privire la relaționare și socializare. S-a susținut că nu s-ar uita la oameni și că ar fi fost foarte ciudat , însă unele persoane considerau că sub aspectul său excentric, Nash se precupa pentru ceilalți și aprecia persoanele ( Nasar , 2001 , p . 73 ) . Dar , în cele din urmă tiparele sale de gândire și convingerile au deviat de la normă.
Narcisismul transformat a lui Nash
În final, este vorba de “recuperarea” lui Nash, la care se referă ca o decizie a sa de a nu lăsa delirurile să-l controleze. Într-un interviu din cadrul emisiuni “60 Minutes”, a comparat acest lucru cu decizia de a ține dietă, explicând că acele gânduri delirante sunt atractive (pentru că îi oferă un sentiment de conectare la un ridicat ținut de trai), dar îndrăznește să nu-și permită să le ia în serios.
Sylvia Nasar este de părere că recuperarea sa are legătură cu reîntoarcerea sa la Princeton din Roanoke și cu faptul că Princeton-ul i-a asigurat un fel de comunitate terapeutică. Însă, conform părerii lui Freud în cazul lui Schreber, recuperarea sa nu ar fi putut avea nici o legătură cu ceva “obișnuit”, precum o schimbare a locuinței.
On the other hand, I doubt that Nash could have begun his recovery when he did had his mother not have died. By this time, this well-educated and genteel woman from a prominent family in Bluefield had become an alcoholic, and she and her grown son were living together in common misery. Her death, plus the fact that his sister's efforts to have him recommitted were thwarted by the psychiatric team who reviewed his case, afforded him the chance to return to Princeton, and to Uve in the same house with Alicia and their son, John Charles.
În timp ce Nash făcea paradă cu al său corp la 20 de ani, narcisismul său s-a centrat mai mult pe mintea sa, fiind identificat ca un “geniu matematic”.
În discuția sa despre etiologia personalității narcisiste, Otto Kernberg sugerează că istoricul vieții pacienților din această categorie arată că unii „posedă unele calități moștenite ce ar putea trezi în mod obiectiv invidia sau admirația din partea altora. De exemplu, o atractivitate fizică neobișnuită sau un talent special devin refugii împotriva sentimentului central că nu e iubit sau că e obiectul unei uri răzbunătoare. Această observație a lui Kernberg sugerează faptul că sub un exterior narcisistic există un miez adânc de paranoia, care e, conform cu punctul de vedere a lui Freud din eseul despre Daniel Schreber. Kernberg subliniază de asemenea că „acești pacienți adesea ocupă un punct pivot în structura familiei, precum a fi unicul copil, sau singurul copil „strălucit” sau singurul care ar trebui să îndeplinească aspirațiile familiei; un număr semnificativ dintre ei au un istoric în care au jocut un rol de „geniu” în familie pe perioada copilăriei.
Relatarea Sylviei Nasar despre cariera de matematician a lui Nash la cei douăzeci de ani ar putea fi citită ca p poveste a unui tânăr cu o mare conștiință cu privire la darurile sale mentale ce trebuie să se confrunte cu realitățile lumii academice. A râvnit o poziție la Princeton însă mentorii săi erau dezamăgiți de el din cauză că alesesesă scrie despre teoria jocului decât despre o problemă cu adevărat importantă dintr-o arie a matematicii abstracte. A câștigat o poziție la MIT dar proximitatea geografică de Harvard era o reamintire continuă că nu era, în acea vreme în departamentul de top al matematicienilor. Eșecul de a nu luaMedalia Fields în 1958 a fost o grea lovitură pentru el. Următoarea sa decizie de a se axa pe ipoteza Riemann, unde nimeni nu a mai avut succes înainte, a condus la o prezentare dezastruoasă la conferința din februarie 1959 la Academia Societății de Matematică de la Universitatea Colombia, unde a fost luat în derâdere de către audiență, unii dintre aceștia realizând că era cu adevărat bolnav atunci.
Pe scurt, o serie de „leziuni narcisiste” au avut loc înainte de căderea sa. Așa cum Kohut și alții au punctat, nu doar una ci mai multe astfel de leziuni, sunt cele ce conduc o persoană cu tulburare de personalitate narcisistică să meargă la terapie. Nash, bineînțeles, nu a făcut acest lucru și chiar internarea sa la spitalul McLean a fost involuntară și a contactat imediat un avocat să-l ajute să-și câștige externarea.
În articolul său cu privire la formele și transformările narcisismului, Kohut identifică cinci moduri în care ego-ul poate „valorifica energiile narcisiste” și să „transforme constelațiile narcisiste în noi configurații psihologice mai puternic diferențiate”. Acestea sunt: creativitatea, abilitatea de a fi empatic, capacitatea de contemplare a propriei importanțe, simțul umorului, înțelepciunea. Înainte de căderea sa mentală. transformările narcisismului primar a lui NAsh au fost limitate aproape exclusiv la creativitatea sa (așa cum reflectă abordările intuitive a problemelor matematice). În decursul bolii sale, cu toate acestea, alte transformări au început să se dezvolte, și erau îndelung responsabile de recuperarea sa, precum abilitatea sa de a învinge controlul delirurilor.
În ceea ce privește creativitatea, investiția lui Nash în aceasta, ca și geniu matematic, a fost, deloc surprinzător, una narcisistă și prin urmare dezamăgirea a venit după-eșecul cu Medalia Fields, sarcasmul lui Paul Cohen cu privire la abordarea sa intuitivă de a rezolva probleme matematice (abordare în mod special bolnăvicioasă a fost cea legată de ipoteza Riemann) și performanța dezastruoasă a conferinței din 1959-și a cauza leziuni în narcisismul său. Deja sub un stres emoțional considerabil legat de „confuzia sa acută de identitate”, a fost incapabil să găsească resursele necesare pentru a face față acestor asalturi. Astfel, „mintea sa briliantă” a încept să se dezintegreze în fracțiuni caracteristice schizofreniei paranoide și creativitatea sa este acum consumată în proiecții delirante legate de rolul său mesianic ca salvator al lumii. Precum se relatează în biografia sa, Nash a declarat mai târziu că a luat aceste deliruri în serios deoarece veneau pe aceeași cale cum veneau și ideile sale matematice, ceea ce confirmă faptul că, creativitatea sa a fost adânc inclusă în pornirile sale narcisiste (a declarat, de asemenea, în interviul acordat în emisiunea „60 minutes” că știe că delirurile sale proveneau din subconștient, din același loc din care proveneau și intuițiile sale matematice).
Nash începuse să manifeste și alte transformări în personalitatea sa narcisistică. În ceea ce privește capacitatea empatică, începuse să se apropie de fiul său John David, împărțind unele confidențe cu acesta. A sperat ca acestea să joace „un rol esențial și personal” în propria sa „eliberare homosexuală personală și îndelung așteptată”. Acest lucru indică faptul că apropierea sa de John David intră încă în sfera narcisismului (și nu e motivat de iubire și altruism dezinteresat). Cu toate acestea, această apropiere cu fiul său reflectă ă expresie a sentimentului pentru fiul său care era pe atunci cam de aceeași vârstă pe care o avea Nash atunci când i-au ieșit la suprafață problemele de identitate; și pentru ce a îndurat fiul său în toți acei ani neglijarea paternă. Nash a făcut de asemenea eforturi, încununate mai cu succes să se apropie de fiul său John Charles, la întoarcerea sa la Princeton, din Roanoke.
În ceea ce privește capacitatea de contemplare a propriei importanțe , cea mai bună evidență în acest sens o reprezintă autobiografia sa scrisă cu ocazia primirii Premiului Nobel în 1994. Precizează ca revenire dintr-o existență iluzorie are „puține aspecte de bucurie”, atunci când persoană redescoperă „raționalitatea gândirii ce impune o limită în conceptul persoanei a relației sale cu cosmosul”. Spre deosebire de Zarathustra, care a câștigat importalitatea prin intermediul milioanelor de urmați, Nash, la 66 de ani, recunoaște perspectiva ca cea mai bună muncă a sa ca și matematician este cea rămasă în urmă, dar încă păstrează speranțe „că va fi capabil sp producă ceva de valoareprin intermediul studiilor curente sau vreunei idei ce va veni în viitor”. Aceste comentarii par a reflecta ceea ce Kohut a numit „asigurare mutuală” a unui om care a ajuns în punctul efemerității vieții sale și unul care realizează că nu va da lovitura (de exemplu să rezolve problema teoriei lui Riemann).
Discutând despre problema „simțului umorului”, Nash, pe perioada delirurilor sale, a avut unele jocuri de cuvinte sugestive pentru o minte umoristică. Dar contextul emoțional era întunecat și patologic. Odată ce a început să-și revină, s-a angajat într-un umor auto-ironizant (și performantă de la interviul pentru „60 minutes” este o reflecție bună a acestui aspect). Nash chiar a precizat că „auto-ironizarea sa sugerează o puternică auto-conștientizare”. În după-amiaza anunțului Premiului Nobel, Nash a avut o mică conferință la mica petrecere din Fine Hall, de la Princeton University. A spus că „nu e înclinat să țină discurs” dar are trei lucruri de spus: 1)speră ca premiul să îi îmbunătățească scorarea la credit deoarece chiar vrea să-și ia un card de credit; 2)ar trebui să spună că i-ar face plăcere să împartă premiul cu alții, dar și-ar fi dorit să câștige toate premiile pentru că are mare nevoie de bani; 3)a câștigat din teoria jocului, un subiect de un interes intelectual mare, de care „lumea își imagineză că ar fi de mare utilitate”. Nasar adaugă, „a zis acest lucru cu suficient sceptis în voce pentru a părea amuzant”.
Simțul umorului s-a evidențiat din plin în interviul „60 minutes”. Când a fost întrebat dacă s-a gândit că va juca Russell Crowe în filmul despre viața lui a răspuns că nu, iar când i s-a sugerat dacă Tom Cruise ar fi fost mai potrivit, a spus că aceasta a fost ideea soției sale, însă el consideră că Tom e „un om de acțiune” (ceea ce presupune, după cum se pare, că el este un om al gândirii) și mai mult, Cruise, spre deosebire de el, e mic de statură. Când s-a menționat faptul că a fost trimis un reprezentat din partea comitetului Premiului Nobel, la Princeton, pentru a determina în ce măsură Nash era capabil să se comporte anormal la ceremonie, Nash a chicotit și a zis că aceasta ar fi fost „o posibilitate nedorită”. În loc să exprime furie sau dispreț față de comitetul de premiere pentru că-l verifică înainte de festivitate, Nash și-a tratat într-un mod umoristic preocupările și i-a lăsat pe observatori să se preocupe dacă el ar fi putut să se facă de rușine pe el sau pe ei.
Luând în considerare cea de-a cincea transformare a narcisismului, Kohut sugerează că înțelepciunea, precum informația și cunoștința, este localizată în sfera cognitivă dar, spre deosebire de acestea, merge dincolo de sfera aceasta în timp ce continuă să o includă. Ceea ce înțelepciunea face, este să combine întregul proces al cogniției cu mai multe procese psihologice sau emoționale ale acceptării efemerității și umorului unei persoane. Într-un sens cu adevărat real, este transformarea finală ale celorlaltor transformări ale narcisismului, despre care Kohut a scris: „un adevărat înțelept este capabilla final să transforme umorul anilor maturității sale într-un sens al proporției, o atingere a ironiei peste achizițiile existenței individuale, incluzând propria înțelepciune. Opera ultimă a ego-ului peste sinele narcisist, controlul final al călărețului asupra calului, este în cele din urmă asistat decisiv de faptul că acel cal, de asemenea, va îmbătrâni”.
În penultimul paragraf din cartea sa, Nasar spune: „discuțiile sincere cu prietenii despre tristețe, plăcere și atașament, sugerează o sferă mai largă de experiențe afective. Efortul zilnic de a da altora ceea ce merită și acceptarea dreptului lor de a-i cere acest lucru înfățișează un om foarte diferit de tânărul adeseori rece și arogant. Iar prăpastia dintre gânduri și sentimente care caracteriza personalitatea lui Nash, nu numai când era bolnav, dar chiar și înainte, este mult mai puțin evidentă astăzi. Într-adevăr, deși nu întotdeauna exprima în cuvinte, viața lui Nash devenise una în care gândurile și sentimentele sunt mult mai strâns legate, în care a da și a primi sunt primordiale, iar relațiile reciproce. Poate că din punct de vedere intelectual a stat pe loc, s-ar putea să nu mai facă vreo descoperire științifică, dar a devenit mai mult decât a fost vreodată-o „persoană foarte bună”, cum a spus Alicia odată” (p.535).
Aceasta e înțelepciunea de care vorbea Kohut, atunci când sugera că acest factor este cel mai important, pentru că este cel mai integrativ aspect din toate transformările narcisismului.
În concluzie, experiențele considerate a fi majoritar negative-statutul delirant și procesul de îmbătrânire-sunt cele responsabile de „recuperarea” lui Nash. Nu se poate spune însă că nu au jucat un rol și factorii de mediu. Dar, în final, „recuperarea” a fost una internă și din această cauză Nash însuși prezintă o imagine a ceea ce Kohut a numit „un triumf intern mutual” cu un adaos de melancolii recunoscute, o melancolie asociată cu gânduri despre ceea ce el ar putea îndeplini, asigurarea că nu a cedat sau nu s-a refugiat în rolul de „pacient” când a fost în topul „geniilor matematicii”. Prin urmare procesul de îmbătrânire poate aduce unele cadouri neașteptate.
Nash a avut parte de multe probleme interpersonale, poate din cauza idelor sale stranii și a credințelor sale, precum și a tendințelor narcisistice. Nash nu a avut parte de mulți prieteni pe parcusul vieții sale. În copilărie, și-a pierdut doi dintre prieteni pe care îi avea, unul pentru că decedase, iar celălalt pentru ca a fost mutat de părinți la o școală cu internat din pricina evenimentului. Acesta a fost un eveniment stresant pentru John și se spune că el se învinuia pentru moartea prietenului său. Era văzut ca visător și narcisist, astfel că mulți îl ignorau.
Pe plan interpersonal, Nash mereu a dus o luptă: a avut relații atât cu femei, cât și cu bărbați în același timp, astfel că unii sugerează că s-ar fi putut crea o confuzie cu privire la identitatea sa sexuală (Capps, 2003; Nasar, 2001). Conform cu Nasar (2001), Nash fugea de implicații și de relații stabile, fapt dovedit de relația sa cu Eleanor Stier, în urma căreia a rezultat un fiu ilegitim, ceea ce nu a condus însă la o căsătorie cu aceasta sau la un angajament din partea lui de a recunoaște copilul și a avea grijă de el. Ba chiar, așa cum este relatat în cartea Sylviei Nasar (2001), el i-ar fi sugerat Eleanorei să dea copilul spre adopție. Nash a tinut în secret existența fiului său. Când într-un final le-a mărturisit părinților de existența fiului său, tatăl său a avut un atac cardiac două luni mai târziu, în urma căruia a și decedat.
Nasar ( 2001) relatează că Nash a fost șocat de moartea subită a tatălui său pentru că el credea că tatăl său își va reveni, după ce a fost bolnav mai bine de un an . Aceste evenimente probabil au fost o sursă de stres, mai ales dacă se simțea ca și cum el a fost motivul morții tatălui său. El poate să fi simțit , de asemenea, ca și cum ar avea un nou eșec în viața sa, fiind tatăl unui copil în afara căsătoriei și menținând-l în secret, însă acest lucru este doar o speculație,
Așa cum am menționat anterior, sarcina Aliciei l-a făcut pe John să considere cănu îl mai iubește, din moment ce a rămas însărcinată, urmând ca interesul ei să se canalizeze asupra copilului și nu al lui. Conform unor surse, se pare că după mariajul său, Nash s-ar fi confruntat cu confuzii privind identitatea sa sexuală (Capps, 2003; Nasar, 2001). Părea a fi interesat de un coleg, Paul Cohen, ceea ce a condus la a fi ridicularizat de Cohen și nimic mai mult (Caps, 2003).
Nash a fost văzută ca anormal dinaintea bolii sale, precum și în perioada experienței sale cu schizofrenia (Nasar, 2001). El a fost, într-un anumit mod, deviant chiar și pentru alte persoane excentrice din departamentul de matematică. El părea să creadă că normele nu se aplica și la el. De exemplu, el ar fi vorbit despre marțieni, nu privea oamenii în ochi, nu răspundea la o întrebare în cazul în care credea că este o prostie, și obișnuia să se plimbe, în timp ce fluera piesa lui Bach, Fuga Mică, mergea singur cu bicicleta făcând cercuri și opturi pe gazon, etc. (Nasar, 2001; PBS, 2002). Anomalia lui nu pare să-l fi deranjat, dar este posibil ca aceasta să fi avut într-adevăr un impact asupra lui, deoarece nu avea prea multe legături sociale. E posibil să nu fi știut cum să aibă o relație stabilp cu alții deoarece mereu a fost atât de dferit și de excentric fațp de ceilalți, însă acest aspect ar fi putut să îi cauzeze stres și discomfort, ceea ce ar fi putut avea un impact asupra vieții sale de zi cu zi.
Alți factori, precum pierderea tatălui său, căsătoria cu Alicia și sarcina ei, par a fi susceptibile să-l fi afectat semnificativ. Poate ar fi vrut să se schimbe, însă modul său de a fi, tendințele narcisistice, nevoia de a fi cunoscut ca fiind cel mai bun, ar putea constitui dovezi contra unei posibile dorințe de schimbare.
Nici cu slujba de la MIT, Nash nu era mulțumit, el crezând că ar aparține de o școală mai prestigioasă, precum Harvard (Nasar, 2001, p. 235). Considera că trebuie să obțină anumite lucruri și părea să aibă o atitudine că dcă nu ar obține acele lucruri, nu face lucruri destul de bine. Așteptările sale, multe, toate deodată ar fi constituit o sursă de stres în viața sa.
Cel de-al doilea război mondial s-a sfârșit în 1945, dar Nash se temea că Statele Unite vor dori să participe din nou la război și că va fi recrutat (Nash, 2001). În 1950, a început Războiul Coreean și presedintele Truman a început recrutarea. Cuprins de o teamă puternică, Nash a început să le scrie persoanelor cunoscute și universități și diverse instituții, spunându-le tuturor că este de neînlocuit iar munca sa este extrem de importantă pentru securitatea națională.
Nash a avut iluzii cu temă politică și susținea că nu este un adept al acesteia, astfel că este interesant cum frica sa extremă de a fi recrutat a fost proiectată mai apoi în timpul schizofreniei.
Un alt factor de mediu sau global a fost reprezentat de McCarthysm, spre finalul anilor 1950, eveniment desfășurat doar cu câțiva ani înainte de a fi Nash diagnosticat cu schizofrenie. Impactul asupra lor a fost evident, deoarece a început să aibă iluzii spre finalul anilor 1950-începutul anilor 1960, în care vedea bărbați în robe roșii prin campusul din Boston, care făceau parte din partidul comunist și au venit să-l ia. În plus, a devenit suspicios și paranoic, nu lăsa oamenii să intre în biroul său în cele mai multe ocazii și, credea de asemenea că ar exista ă conspirație guvernamentală. Din nou, deși nu era un adept al politicii, este posibil să se fi temut de impactul spionilor în Statele Unite, chiar dinainte de a fi diagnosticat. În 2012, NSA-ul a făcut publice scrisori pe care Nash le-ar fi trimis unor indivizi în 1955, în care relata că ar fi inventat sau că își dorește să inventeze o mașinărie care să ajute la descifrarea codurilor dușmanilor din vremea războiului. Aceste lucruri s-ar fi petrecut dinainte de a fi diagnostic, ceea ce evidențiază că era destul de lucid și de interesat de securitatea națională, dinainte de boala sa, gânduri care însă au continuat să se dezvolte și pe perioada schizofreniei sale. Prin urmare, este important să se ia în considerare impactul pe care războiul, recrutarea și comunismul le-au avut în creșterea nivelului de stres și eventual care au contribuit la iluziile lui Nash din perioada schizofreniei.
În concluzie, din cele cinci nivele de analiză, s-ar părea că doi și trei ar fi cele mai compatibile cu cazul lui John. În mod evident Nash a avut unele distorsiuni în procesul cognitiv, chiar dacă a fost considerat un geniu și a dus o luptă pe plan interpersonal. Cele două aspecte ar fi interrelaționate : deja avea gânduri, comportamente și acțiuni excentrice și ciudate, ceea ce a condus la relații tensionate cu ceilalți, din cauza excentricității și narcisismului său, care nu i-au permis să știe cum să se comporte cu alții și persoanele să nu îl înțeleagă, ceea ce a condus la alienarea sa.
Anormalitate
Paradigma anormaliății se bazează pe patru itemi: primul este devianța. Ținând cont de contextele vieții sale, John a fost într-adevăr deviant în unele feluri. Conform surorii sale, colegilor și prietenilor, Nash a fost mereu “ieșit din comun” (Nasar, 2001). Ca și copil, a avut foarte puțini prieteni și prefera să își petreacă timpul cu cărțile sau cu experimentele cu electronice sau chimicale. Deși nu ar fi ceva anormal ca un copil să fie timid, timiditatea lui întrecea limitele normalității prin faptul că prefera să stea singur și nicioadă nu a crescut dincolo de comportamentul său îndepărtat și ciudat. Era considerat chiar mai ciudat decât ceilalți din departamentul de matematică, ceea ce este un lucru notabil, ținând cont că acele persoane se comportau fiecare în parte mai straniu. Devianța lui provine din faptul că avea comportamente ritualice, repetitive și ciudate: nu privea persoanele în ochi, vorbea despre extratereștrii, făcea cifra opt cu bicicleta iar și iar, se plimba pe holuri fluierând continuu aceeași melodie al ui Bach, Mica Fugă, stătea deoparte. ș.a.. Vorbea despre conspirație, un singur guvern mondial, încoronarea lui ca și împărat al Antarcticii, iar matematica sa începea să-și piardă sensul. A dezvoltat o obsesie legată de numerologie, dar nimic nu avea sens pentru cei din jurului lui, fie ei din câmpul matematicii sau nu. Deși societatea consideră că acele conspirații, misiuni secrete de la Dumnezeu, complot guvernamental, a se considera cineva piciorul stâng a lui Dumnezeu sau o figură mesianică, toate sunt anormale, Nash a rămas stabil în credințele sale, ceea ce a dus la agravarea alienării sale, a comportamentelor stranii și a credințelor anormale. În context cultural și social, cu siguranță el este catalogat ca și deviant.
Cel de-al doilea item este considerat a fi distresul. Nash însă nu a considerat că boala sa ar fi în mod particular deranjantă. În autobiografia sa din 1994 pentru Premiul Nobel, Nash spune: “În prezent par a gândi din nou rațional, într-un mod caracteristic oamenilor de știință. Cu toate astea, nu constituie acest lucru un notiv de bucurie, dacă cineva își revine din boala psihică spre o mai bună sănătate mentală.
Un aspect al acestui lucru este faptul că o gândire rațională impune anumite limite asupra conceptului legat de relația cu cosmosul, a unei persone” (para. 29). Dinainte de diagnostic, cineva a zis că era “înfricosător”, altcineva susținea că “nu te puteai simți comfortabil în jurul lui și că era cu siguranță capabil să sperie oamenii” (Nasar, 2001, p.73). Când Nash a apărut la petrecerea de Anul Nou costumat ca un bebeluș, oamenii au început să creadă că ceva nu era în regulp, costumul său era “deranjant” și că “a mers prea departe” (p. 240). Sunt multe dovezi și declarații cu privire la comportamentul său deranjant, înfricoșător, supărător, și în timp ce acest comportament nu îl afectează direct pe el, pe ceilalți i-a deranjat, ajungând să considere că a avut o cădere mentală și soția s-a l-a internat în spital.
Cel de-al treilea factor este disfuncția. Nash a funcționat normal pe parcursul său academic și al carierei, înainte de a fi spitalizat pentru prima dată, dar comportamentul său excentric a fost de ajuns să-i deterioreze relațiile interpersonale. A avut parte de multe realizări în puțini ani: avea o inteligență ridicată, era un geniu, care și-a luat timpuriu teza de doctorat și a fost etichetat ca unul din cei mai străluciți matematicieni ai vremii în revista Fortune (Nasar, 2001). După debutul schizofreniei sale, Nash a prezentat deteriorări în toate ariile vieții sale. Într-un interviu acordat în emisiunea One on One, Nash spunea că premiul Nobel a fost binevenit după ce el pierduse totul din cauza bolii.
În cartea sa, Sylvia Nasar (2001) evidențiază creșterea tendințelor sale de detașare, destrămarea căsătoriei sale cu Alicia, suferința provocată de relațiile deficitare cu cei doi fii ai săi, pierderea locurilor de muncă și incapacitatea de a păstra un loc de muncă după aceea, și lipsa de progres academic, cu excepția perioade de remisiune temporară . Viața lui de zi cu zi a într-o dezordine totală, din cauza internărilor și externărilor din spital, ceea ce l-a făcut să fie și mai detașat șiu secretos în perioada în care schizofrenia sa era la cote înalte.
Ultimul item este pericolul. John Nash nu a fost mai niciodată văzut ca reprezentând un pericol pentru sine sau alții, deoarece în majoritatea timpului avea o stare continuă de visare, așa cum declară și el în autobiografia sa. Este adevărat că Nash a avut perioade în care a fost dezamăgit de sine însuți, de lipsa realizărilor propuse, de eșecurile sale, însă niciodată nu a acționat conform acestor sentimente, să-și facă rău sine sau altora. Este adevărat însă că uneori, cînd era tachinat sau i se făceau glume răutăcioase, reacționa nervos, însă nu într-atât încât să pună viața cuiva în pericol.
Prin urmare, Nash ar putea fi etichetat cu ușurință ca „anormal” din cauza comportamentelor sale deviante, nealinierii la normele sociale, acțiunilor și gândurilor sale ce îi afectau pe alții și care i-au cauza disfuncții în funcționarea normală a vieții (Nasar, 2001).El nu s-a încadrat în normele socității nici înainte, nici după diagnosticarea sa.
„Confuzia acută de identitate”
La MIT și în cadrul corporației RAND (unde a petrecut trei veri) a avut o serie de prietenii intense cu alți bărbați. Prietenia cu Jack Bricker la MIT s-a terminat când acesta și-a abandonat studiile. Prietenia cu Paul Cohen s-a terminat când a fost spitalizat în 1959. Poziția sa la RAND a luat final în 1954 când a fost arestat pentru exhibiționism indecent într-o toaletă masculină de pe plaja din Santa Monica. În biografia autoarei Nasar, aceste prietenii homoerotice și întâlniri sunt descrise ca fiind mai mult adolescentine, decât ca relații mature, ceea ce ar putea sugera că dezvoltarea emoțională a lui Nash s-a fixat unde în jurul vârste de 15 ani, unde a suferit trauma pierderii prietenilor săi. Nasar subliniază de asemenea că relația lui Nash cu Cohen a fost atât puternic libidinală, cât și puternic competitivă (în relație cu matematica).
În aceeași perioadă, Nash a avut și două relații heterosexuale. În 1952 a întâlnit-o pe Eleanor Stier. Ea a rămas însărcinată cu fiul lor John David, pe care l-a născut în iunie 1953. Eleanor a presupus că Nash se va căsători cu ea în cele din urmă, dar în 1955 a început să se întâlnească cu Alicia Larde, studentă la MIT, provenită dintr-o prestigioasă familie catolică din New York. Când Eleanor a aflat despre relația acestuia cu Alicia, i-a anunțat părinții că au împreună un fiu de 3 ani. Tatăl lui Nash i-a ordonat să se căsătorească cu Eleanor pe motiv că acest lucru ar fi cel mai onorabil și mai potrivit, dar Nash nu i-a dat atenție. John Nash Sr. a murit în urma unui atac de cord două luni mai târziu. Aceasta a constituit a doua traumă majoră din viața lui Nash. Ceea ce e sigur e că Nash s-a învinovățit pe sine de această întâmplare. Alicia și John s-au căsătorit în 1957, după câteva luni de la moartea tatălui său. Fiul lor s-a născut în martie 1959, când Nash era spitalizat.
Conform punctului de vedere a lui Erickson, factorul cheie în „confuzia acută de identitate” este intimitatea, ce ar putea fi exprimată în forma unei „polarități a identității sexuale versus difuzia bisexuală”. Erikson sugerează că unele persoane tinere simt o presiune socială de a lua o decizie privind „confuzia bisexuală” pe care o pot prezenta la un moment dat, chiar înainte de a se simți pregătiți să facă acest lucru. El de asemenea sugerează că o persoană tânără este expusă la patru experiențe: „initimitatea fizică, competiție energetică, auto-definire psihosocială și alegerea ocupațională decisivă”.Relațiile lui Nash cu alți bărbați tineri se bazează pe faptul că acea competiție energetică este ea însăți libidinizată, mai mult chiar decât initimățile sexuale experimentate cu femei. Gradual, pe perioada delirurilor sale, au devenit delibidinizate.
A existat o perioadă de două luni, din decembrie 1958 până în ianuarie 1959, când comportamentul său a devenit extrem de bizar. Deși comportamentul său nu a fost niciodată convențional, asistenții săi de cercetare și unii colegi au observat că a început să se comporte straniu în unele ocazii. Factorii cre au contribuit la acest lucru sunt: moartea tatălui după ce a aflat vestea despre nepotul ilegitim, eșecul de a primit Premiul Fields în matematică, care i-ar fi garantat o poziție de profesor la o universitate de prestigiu, atracția sa pentru rivalul Paul Cohen, care a fost considerat ca și cauză a rupturii mentale, persoanele de la MIT făcând conexiunea între relația acestora homosexuală și tulburarea mentală. Căsătoria cu Alicia ar mai putea fi un factor important, eveniment ce a putut semnifica faptul că nu mai putea juca de-a neimplicatul, să prefere o relație cu un bărbat în detrimentul uneia cu o femeie. Expert în teoria jocurilor, l-a chemat de multe ori pe Jack când era cu Eleanor pentru a-i studia comportamentul în prezenta acesteia.
Odată ce în viața lui apăruse Alicia, Alicia a avut mare grijă să nu creeze un triunghiu amoros cu John și Paul, așa cum se întâmplase cu Eleanor, astfel că, odată ce Nash a văzut că jocul său a luar sfârșit, Nash fusese deprivat de una din strategiile sale de adaptare. Unii ar numi acest lucru o situație de luare a deciziei forțat și despre Nash s-ar crede, că a fost prins. Dar pe de altă parte, tipul de joc despre care a scris în teza sa, în care competiția și cooperarea sunt mixate, în acest caz fost înlocuit cu tipul de joc originar, descris de profesorul John von Neumann, în care există doar un câștigător și un pierzător.
Un alt factor important ar fi nașterea fiului său, John Charles, în mai 1959, cu o săptămână înainte de externarea sa din spitalul McLean. Unele persoane sunt de părere că sarcina Aliciei ar fi putut contribui la dezvoltarea tulburării sale, ținând cont că Nash a început să se comporte bizar în această perioadă din cauza faptului că acesta s-ar fi putut simti abandonat, pus pe planul doi în afecțiunea și atenția soției sale. Acest aspect este susținut de faptul că Nash a apărut la o petrecere de Anul Nou îmbrăcat în bebeluș și stat toată seara cu capul în poala soției sale și cu un biberon cu lapte. Acest lucru ar putea să reflect și unele sentimente oedipiene, relaționate cu sarcina Aliciei cu primul lor fiu.
Delirurile sale cu privire la „figura mesianică” ce ar putea fi interpretată ca un scop al lui de a prelua rolul Papei, așa cum a explicat și Erikson, că unele persoane tinere pot prezenta un regres, într-o manieră schizotipală, către o decădere, în care se pot imagina ca subumani-să se pereceapă crabi sau moluște. Este semnificativ și faptul că Nash avea viziuni cu sine ca și împărat (istoric vorbin, rivalul Papei), dar al unui continent ce conținea puțini oameni.
Intervenții
medicamente: În mod normal, primul pas în tratarea schizofreniei paranoide, îl reprezintă administrarea de antipsihotice (Sue, Sue, & Sue, 2005), pentru a reduce simptomele, a controla halucinațiile și gândurile distorsionate. În cazul lui Nash, medicamentele par a fi avut la un moment dat un impact asupra sa ( i s-a administrat Thorazine și Stelazine).
terapia cognitiv-comportamentală și terapia psihosocială: Nash a făcut parte dintr-un grup terapeutic și a urmat și terapie individuală, dar nu este clar ce tip sesiune se urmărea (Nasar, 2001), Nu există dovezi că a urmat CBT-ul, deoarece această terapie nu se practică în cazu celor cu schizofrenie, datorită lipsei de rezultate viabile și eficiente (Kuller & Björgvinsson, 2001; Nasar, 2001), însă există speculații cum că Nash si-ar fi auto-aplicat această terapie, acesta susținând că și-ar fi impus ca remisia să aibă loc, fiind capabil să “respingă intelectual” patternurile specifice tulburării (Nash, 1994, p. 28; PBS, 2002).
Concluzii
John Forbes Nash Jr este un geniu matematician ce a dezvoltat schizofrenie paranoidă în partea culminantă a carierei sale. Există dovezi că o serie de evenimente și stresori au condus la deteriorarea sa”: stresul, medicamentația, sistemul de suport social și puterea voinței. În cea mai stresantă perioadă a vieții sale, spre sfârșitul anilor 1950, a dezvoltat schizofrenie paranoidă, iar ICD-ul și medicamentația de la acea perioadă păreau a-i ameliora în mod semnificativ starea. În ciuda acestor lucruri, așa cum declară Nasar (2001), el ar fi spus unui prieten că a stopat administrarea medicamentelor pentru că nu mai putea auzi vocile din această cauză. Când a fost în afara tratamentului starea sa s-a deteriorat, însă când le lua, a fost capabil să funcționeze atât de bine cp a publicat 2 articole școlare, ceea ce e o mare realizare pentru cineva diagnostic cu o astfel de tulburare (Nasar, 2001, p. 318). Însă, cu timpul a renunțat de tot la medicamentație și după 10 ani a fost capabil să revină la viața normală.
Un alt factor a fost suportul, astfel că în perioada în care Alicia nu a mai făcut parte din viața lui, pare a se fi deteriorat starea sa destul de repede. Însă când ea și alții au devenit figuri proeminente în viața lui, a fost capabil să-și depășească psihoza. Al patrulea factor, vointa proprie, l-a ajutat pe Nash în lupta cu tulburarea, și așa cum susține în autobiografia sa, „a început într-un mod intelectual să respingă unele din influențele delirante ale gândirii ce au fost caracteristice în orientarea sa…în prezent pare a gândi din nou rațional, într-un mod caracteristic oamenilor de știință” (Nash, 1994, p. 28).
Simptomele sale au fost controlate o perioadă de tratamente și spializări, însă acesta a ales să nu își ia medicamentele și susține la un moment dat că a decis să respingă obiceiurile de gândire și în cele din urme s-a ameliorat starea sa, cumva într-un mod miraculos. O perioadă de 20-30 de ani simptomele sale au fost când prezente, când absente, dar a început să își revină în mod miraculos.
Când avea 66 de ani și a primit premiul Nobel în economie, se consideră că era ameliorat. Conform lui Nash, el și-ar fi dorit această recuperare, însă cauzele remisiei nu sunt cunoscute cu adevărat.
Cazul lui John Nash este unul intrigant si inspirant și multi cercetători și nu numai pot avea de învățat din urma acestuia.
Bibliografie
*Anthony Storr, The dynamics of creation, 1998
1. National Security Agency. National Cryptologic Museum Opens New Exhibit on Dr. John Nash. Press release, http://www.nsa.gov/public_info/press_room/2012/nash_exhibit.shtml. Retrieved online, Feb. 19, 2012.
2. http://www.descopera.ro/stiinta/11750358-stangaci-sau-dreptaci-ce-spune-despre-tine-mana-cu-care-scrii
Anexe
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Psychological Profile. Studiu de Caz John Forbes Nash (ID: 166040)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.