Psihoterapia Cognitiv Comportamentala In Depresii

Cuprins

Introducere
Capitolul 1. Psihoterapia cognitiv-comportamentala-abordare generala
Capitolul 2. Depresia
2.1. Consideratii generale privind depresia
2.2. Simptomele depresiei
2.3. Tipuri de depresie
2.4. Cauzele depresiei
2.5. Evolutia depresiei
2.6. Evaluarea depresiei
2.7. Tratament
Capitolul 3. Psihoterapia cognitiv-comportamentala in depresii
3.1. Caracteristicile psihoterapiei cognitiv-comportamentale in depresii
3.2. Strategii cognitiv-comportamentale de psihoterapie in depresii
3.3. Eficienta terapiei cognitiv-comportamentale in depresie
Capitolul 4. Desfasurarea cercetarii
4.1. Obiective
4.2. Ipoteze
4.3. Metode si tehnici utilizate (studiu de caz, interviu, chestionar)
4.4. Subiectii participanti la cercetare si aplicarea probelor
4.5. Interpretarea datelor
4.6. Analiza rezultatelor
Capitolul 5. Concluzii
Capitolul 6. Bibliografie
Capitolul 7. Anexe

Bibliografie

INTRODUCERE

Am ales să abordez această temă legată de tulburările psihice având că principală arie de interes definirea, caracterizarea și explicarea conceptului de depresie, întrucât consider că acest tip de tulburare produce o succesiune de efecte care influențează atât dezvoltarea și relaționarea pe plan psihosocial, cât propria existență a individului diagnosticat cu acest sindrom.

În cadrul aceste lucrări a fost introdusă problematica depresiei reactive, prin prisma prezentării aspectelor și detaliilor referitoare la epidemiologie, dezvoltare, predictori și corelate ale acestui fenomen.

În ultimii ani, în societate s-au prezentat o multitudine de abordări, perspective și probleme ce țin de sănătatea psihosocială a individului, de condițiile mai mult sau mai puțin benefice în care ea funcționează și se dezvoltă.

Depresia reprezintă, la un nivel global, una dintre cele mai importante și frecvente cauze care afectează de fapt ]ntreaga stare de sănătate, cu un impact foarte mare asupra funcționalității clientului, scăderea semnificativă a productivității precum și a capacității de lucru, de izolare și, în anumite cazuri severe, pierderea completă a dorinței de a trăi. Tot la nivel global, depresia afectează câteva milioane de oameni; numai pe continental european se estimează că mai mult de 50 de milioane de oameni suferă de această afecțiune.

Depresia se întâlnește destul de rar în perioada copilǎriei comparativ cu prevalența sa în viața adultǎ, aceasta reprezentând practic apanajul întregului versant de tip descendent al întregii existențe. La copii, într-o mult mai mare mǎsură decât la adult însă, depresia nu apare niciodaă în stare purǎ, ci foarte adesea este chiar mascatǎ de către un real sentiment aparent de obosealǎ ori de foarte intensă greutate fizicǎ. În unele dintre situații, toți copiii depresivi pot fi astfel considerați ca fiind drept capricioși, complet dezinteresați, uneori, hipersensibili ori alteori chiar labili din punct de vedere afectiv.

Ca urmare a tuturor posibilitǎților relativ reduse de verbalizare a tuturor trǎirilor afective, precum și ca urmare a întregului aspect de tip polimorf și uneori chiar mascat al depresiei, se disting astfel cu foarte mare dificultate anumite tipuri de stǎri depresive propriu zise care apar însă chiar și înainte de vârsta școlaritǎții.

Unii dintre autori considerǎ astfel cǎ toate stǎrile depresive nu survin niciodatǎ înainte de perioada pubertății. Cu toate acestea însă, R. A. Spitz, vorbește despre o așa-numită „depresie anacliticǎ”, care poate însă apǎrea chiar și la copilul de aproximativ șase luni, aflat într-o oarecae carențǎ de tip emoțional în raport efectiv cu separarea sa de către mamǎ, și se caracterizeazǎ așadar prin dezinteresul profund fațǎ de anturaj, față pierderea apetitului, față de tulburǎri în ceea ce privește dezvoltarea generalǎ precum și ponderalǎ.

Cultura poate influența experimentarea și comunicarea simptomelor depresiei. Astfel, în unele culturi, depresia este experimentată, mai curând, în termeni somatici, decât ca tristețe și culpă, sub formă de cefalee în culturile latino și mediteraneene, de astenie, debilitate în cultura chineză și alte culturi asiatice, de probleme de inimă în culturile medioorientale etc.

Studiile transculturale indică, în altă ordine de idei, prevalența foarte crescută a depresiei la femei, ceea ce sugerează astfel că nu există elemente de tip cultural de diferențiere în tot ceea ce privește frecvența tuturor tulburărilor depresive la toate persoanele de sex feminin, respectiv la persoanele de sex masculin.

Există astfel o serie de divergențe de opinii și în tot ceea ce privește diferențele de gen din cadrul tulburărilor depresive.

Cercetările arată, în cea mai mare parte, că femeile sunt expuse unui risc semnificativ mai mare decât bărbații de a prezenta episoade depresive, la un moment dat, în cursul vieții lor, cele mai mari diferențe fiind constatate în Statele Unite și Europa. Riscul diferențial crescut apare în cursul adolescenței și poate coincide cu debutul pubertății. Un procent semnificativ de femei relatează, de asemenea, o înrăutățire a simptomelor depresive cu câteva zile înainte de începutul menstruațiilor. Multe femei experimentează depresia în zilele imediat următoare nașterii. Cu toate că menopauza nu sporește riscul apariției depresiei, femeile cu un istoric în depresie este posibil să experimenteze o recurență a simptomelor depresive.

Studiile demonstrează faptul că există diferențe de gen și în ceea ce privește modalitatea de răspuns la simptomele depresiei. Astfel, persoanele de sex feminin tind să se focalizeze pe simptome și pe posibilele cauze și consecințe ale acestora, în timp ce persoanele de sex masculin încearcă să se distragă de la acestea, implicându-se în diferite activități. Nolen-Hoeksema (1990) consideră, în consecință, că “femeile au un stil ruminativ în comportamentul de răspuns la depresie, în timp ce bărbații manifestă un stil distractor” . Din această perspectivă poate fi interpretată și rata crescută a depresiei la persoanele în vârstă. în special la cele de sex masculin: pensionarea anulează posibilitatea distragerii de la simptomele depresive prin retragerea în muncă.

Rezultatele cercetărilor indică, în altă ordine de idei, că persoanele care se angajează în răspunsuri ruminative la depresie prezintă episoade depresive mai lungi, ca durată, și, uneori, mai severe decât cele care tind să se detașeze. în acest context, diferențele de gen observate în depresie pot fi atribuite, cel puțin în parte, modalităților de răspuns diferite în care se angajează cele două sexe.

Nolen-Hoeksema (1990) descrie trei mecanisme prin care comportamentul meditativ intensifică și prelungește dispoziția depresivă: „dispoziția depresivă biasează, în mod negativ, procesele cognitive, astfel încât atât amintirile, cât și inferențele realizate tind să fie sumbre, pesimiste; din această cauză, persoanele care meditează asupra cauzelor și consecințelor simptomelor lor depresive sunt mai probabil să ofere o interpretare negativă acestora decât persoanele care încearcă să treacă peste dispoziția depresivă și să aștepte depășirea acesteia în vederea rezolvării de probleme"; “tendința de a medita asupra circumstanțelor negative amplifică efectele stilului cognitiv dezadaptativ, întrucât cognițiile dezadaptative apar mai frecvent datorită comportamentului meditativ; „comportamentul meditativ influențează capacitatea de concentrare și atenția, axând ca rezultat amplificarea sentimentidui de neajutorare în încercarea de a controla mediul, ceea ce contribuie la intensificarea și prelungirea dispoziției depresive.”

Deși cauzele pentru aceste diferențe nu sunt cunoscute încă, unii cercetători sugerează că diferențele biologice dintre femei și bărbați – modificările hormonale, materialul genetic – constutuie un factor ce influențează apariția și manifestarea depresiei. Tendința persoanelor de sex masculin de a se distrage, atunci când prezintă o dispoziție depresivă, este explicată, din această perspectivă, prin faptul că activarea fiziologică a acestora este mai crescută (comparativ cu cea a persoanelor de sex feminin) atunci când experiențiază dispoziția depresivă, dorind, în consecință, atenuarea ei cât mai rapid cu putință.

Depresia poate afecta așadar pe absolut oricine, indiferent de sex, de vârstă, de pregătire intelectuală ori nivel socio-economic, însă cu siguranță nu fiecare dintre noi va răspunde în același fel la toți acești factori declanșatori, poate chiar favorizanți. Reacția emoțională depinde într-o foarte mare măsură de terenul pe care se grefează de fapt acești factori, și atunci când spunem teren, ne referim de fapt la existența în cadrul istoricului medical al pacientului a unei anumite tulburări de personalitate, mai exact a unei tulburări depresive, prezența lor reprezentând un factor de prognostic complet nefavorabil. Ca simptome absolut specifice depresiei întâlnim dispoziția de tip depresiv, de iritabiltate, de irascibilitat, de frustrare etc.

Depresivul poate să zâmbească sau chiar să nege vehement schimbarea sa de dispoziție, dar și să se plângă în schimb de diverse tipuri de dureri persistente (cel mai frecvent acuzate fiind durerile mobare și de cap) care nu cedează astfel la analgezice și care de cele mai multe ori nu au o cauză fiziologică anume. În același mod însă, poate chiar să prezinte accese reale de plâns ori din contră, să acuze chiar incapacitate de a putea simți emoțiile și trăirile afective.

Toate manifestările psihologice asociate sunt adesea exprimate prin lipsa de încredere în ceea ce privește propria persoană, cu stimă de sine foarte scăzută, indecizie, scăderea efectivă a capacității de concentrare, retracție de tip social, gândire nrgativă, auto-invinovatire. Pot astfel să apară senzația efectivă de oboseală, de agitație, modificări semnificative de greutate corporală, insomnii, tulburări grave de dinamică sexuală.

Ca în orice gen de afecțiune, intervenția de tip terapeutic foarte precoce este întotdeauna ideală. Astfel, cu cât vizita la psihiatru ori la psiholog este întârziată mai mult, cu atât și rezultatul benefic al tratamentului va fi în acest mod mult mai dificil de obținut.

Așadar, în cazuri de depresie, combinația efectivă a tratamentului de tip antidepresiv și al psihoterapiei conduce astfel la cele mai eficiente rezultate și este deci cea mai adecvată. De asemenea, trebuie amintit și faptul că tratamentul psihoterapeutic în cazuri de depresie nu funcționează niciodată ca o adevărată baghetă magică și că atâta timp cât toți factorii care au declanșat astfel depresia nu sunt în acest mod îndepărtați ori gestionați foarte corect rezultatul nu este niciodată cel așteptat. Prin urmare, există deci toate șansele ca și după vindecarea unui anumit episod depresiv, acesta să se mai repete la un anumit interval de timp .

În țara noastră, o platformă deosebit de complexă online, mai exact, www.depresiv.ro, a fost astfel gândită în mod special ca drept un mijloc real de sprijin și de informare pentru toți cei care s-au confruntat așadar de-a lungul vieții cu o anumită tulburare de dispoziție ori au în familie o persoană care trece prin episoade de acest gen.

Lucrarea de față își propune să prezinte sinteza unor investigații prezentate în literatura de specialitate, pe problematica abordăriii conceptului de depresie.

Pornind de la toate aceste considerații, se justifică astfel actualitatea problematicii, precum și interesul psihologiei în studierea și analizarea să, interes ce nu este tocmai recent, însă chiar și în prezent se fac cercetări și analize menite să înlăture orice fel discrepanțe și contradicții.

Capitolul 1.

Psihoterapia cognitiv-comportamentală-abordare generală

Psihoterapia reprezintă acea intervenție de tip psihologic în starea de sănătate și de boală. Prima componentă amintită, sănătatea, se referă strict la abordarea tuturor mecanismelor psihologice de sanogeneză implicate în tot ceea ce privește promovarea precum și optimizarea sănătății mintale. (David, D., 2006, p. 21)

Psihoterapia se referă așadar la stabilirea unei relații de comunicare de tip special (în special verbală), în virtutea unor teorii ale psihologiei normalității, patologicului și socialului în influențarea sistematică a unui client pentru tratarea unor tulburări sau boli în etiologia cărora pot fi presuspuși sau recunoscuți factori psihologici.

Scopul psihoterapiei este de fapt insight-ul personal,mai exact, descoperirea personală de sine. Acest mod de învățare este adesea dificil, motiv pentru care psihoterapia durează mai mult decât câteva ședințe.

Insight-ul personal nu înseamnă neapărat învățare în sens intelectual. Insight-ul reprezintă o experiență intensă și energizanta care trebuie să fie în centrul fiecărei psihoterapii.

Singurul mod de a înțelege ceea ce se întâmplă este să se analizeze corect faptele. Faptele nu sunt doar externe, ele includ sentimentele, reacțiile, percepțiile.

Terpaia psihologică constă deci într-o serie de tehnici bazate pe dialog, comunicare și schimbare comportamentală care au ca scop îmbunatățirea sănătății mentale a clientului sau pacientului său îmbunatățirea unor relații de grup.

În ceea ce privește abordarea cognitiv-comportamentala putem spune despre aceasta că leagă de fapt cogniția individului de comportamentul său, considerând astfel că modul de a se comporta al unei anumite persoane, într-o anumită situație problematică depinde într-o foarte mare parte de absolut toate caracteristicile situației respective precum și de maniera efectivă în care individul în cauză o interepretează. (Mitrofan, I., 2008, p. 164).

Principiul de bază al abordării cognitiv-comportamentale stabilește faptul că modul în care individul alege să se comporte este întotdeauna determinat de către situațiile imediate și de către maniera în care el le interpretează.

Pe parcursul întregului proces de consiliere subiectul trebuie astfel să se simtă întotdeauna securizat pentru a putea fi așadar capabil să furnizeze o serie de informații despre evenimenteșe și situațiile stresante din viața sa.

Acest lucru se realizează prin crearea unei atmosfere de încredere reciprocă, consilierul fiind empatic și gata să-l ajute pe subiect să depășească dificultățile existente. (Tomșa, Gh., 2011, p.30)

Psihoerapeutul comportamentalist are întotdeauna obiective similare cu ale tuturor celorlalți: să ăși ajute clienții să se adapteze astfel cât mai bine și mai ușor la toate circumstanțele vieții și să își împlinească practic obiectivele personale precum și profesionale.

În acest mod se concentrează strict asupra modificării și a eliminării tuturor comportamentelor de neadaptare pe care clientul le poate afișa, în timp ce îl ajută de fapt să dobândească mai multe modalități constructive și sănătoase de acțiune.

Astfel, doar eliminarea propriu-zisă a unui comportament nu este însă suficientă. Toate acțiunile neproductive se impun așadar a fi înlocuite cu diverse tipuri de modalități productive de răspuns.

În cazul persoanelor care suferă de singurătate socială, terapia cognitiv-comportamentală poate avea efecte extrem de benefice.

Terapia cognitiv-comportamentală abordează problematica singurătății sociale în două contexte: comportamental și cognitiv.

În plan comportamental ea urmărește desensibilizarea persoanei cu privire la confruntarea cu situația sau contextul provocator prin expunerea acesteia treptată, mai întâi în imaginație și apoi în realitate, la temerile sale.

În plan cognitiv, terapia vizează evidențierea gândurilor automate ce apar în contextul atacului de panică și învățarea gestionarii lor prin metode specifice. Persoana cu atacuri de panică este învățată să își monitorizeze gândurile negre, să găsească distorsiunea cognitivă din spatele acestora.

Relația psihoterapeutică, în ceea ce privește abordarae cognitiv-comporatmentală trebuie să se bazeze în primul rând pe obiectivitate. Pacienții trebuie să înțeleagă că psihoterapeutul nu are soluții stabilite în prealabil, cu succes garantat necondiționat, ci, din contră, într-o situație problematică, psihoterapeutul ajută pacientul în cauză că, pe tot parcursul procesului de psihoterapie, să descopere singur soluția cea mai eficientă pentru soluționarea propriilor problematici, (Dumitru, I. Al., 2008, p. 16).

Toate discuțiile și conversațiile cu un terapeut care știe foarte bine să asculte și să înțeleagă poate astfel ajuta în mod semnificativ, de cele mai multe ori foarte mult și există deci numeroase tipuri diferite de psihoterapii diferite care s-au dezvoltat așadar în cadrul ultimelor decade ale secolului actual. Una dintre cele mai comune precum și mai utilizate terapii este așadar cea cognitiv-comportamentală.

Psihoterapia care abordează tehnici cognitiv-comportamentale include enpatia mai mult decât în cazul psihoterapiei care abordează tehnici dinamic-psihanalitice. În cel de-al doilea caz, relația dintre psihoterapeut și pacient este echidistantă și rece. Psihoterapeutul nu trebuie neapărat să empatizeze cu pacientul său.

Într-o psihoterapie poți deveni conștient de lumea ta interioară și vei dobândi o privire mai obiectivă asupra dificultăților tale.

Cei mai mulți dintre autori care au scris pe această temă (Dafinoiu, I, 2000, p. 34-37) sunt de părere că procesul psihoterapeutic ar putea fi însă mult mai bine definit utilizându-se termenul efectiv de psihoterapii, ca urmare a tuturor multiplelor tipuri de orientări teoretice care sunt deja existente la ora actuală în cadrul literaturii de specialitate.

Exact din acest motiv în momentul actual se încearcă astfel cu adevărat integrarea efectivă în psihoterapie, pornind practic de la tot ceea ce însumează toți factorii comuni. Conceptul concret de "psihoterapii" este așadar utilizat întrucât absolut fiecare tehnică în parte se revendică așadar din punct de vedere teoretic de la una dintre toate numeroasele tipuri de școli precum și de orientări din psihologie.

Capitolul 2.

Depresia

2.1. Consideratii generale privind depresia

Depresia reprezintă o tulburare a stării afective, care conduce la apariția unor trăiri de tristețe sau depierdere a speranței pentru o perioadă îndelungată de timp. Fiind mai serioasă decât un simpluepisod de tristețe, de supărare sau decât o trăire temporară de scădere a energiei, depresia poateavea un impact semnificativ asupra bucuriei de a-ți trăi viața, asupra capacității de muncă, asuprastarii generale de sănătate și asupra persoanelor apropiate.

În momentul de față, depresia a devenit o tulburare din ce in ce mai frecvența, atât la bărbați cât și la femei, indiferent de vârstă. Se manifestă așadar printr-o deprimare și tristețe exagerată, o explozie necontrolată de plâns, o scădere a tonusului general precum și o pierdere a orientării pentru activitățile viitoare.

De cele mai multe ori însă apare ca o reacție la o anumită situație dramatică trăită în familie ori în societate (decesul unei anumite persoane foarte apropiate, divorțul, detenția, conflicte dure ori alte evenimente în care nu se întrevăd însă șanse de rezolvare). În unele dintre cazuri, depresia poate avea și anumite cauze fiziologice așa cum ar fi anunțul propriu-zis al unei boli cronice, considerata ca fiind nevindecabila, care ar impune astfel chiar o izolare efectivă a celui în cauză de restul societății. În acest stres de tip psiho-moral apare și sentimentul inutilității pentru prezent și pentru viitor iar pacientul își va ascunde astfel gândurile, fie din teamă, fie din pudoare.

Conceptul cunoscut sub denumirea de depresie depresie este utilizată în mod foarte frecvent, incluzând astfel o întreagă fenomenologie clinică extrem de variată, de la absolut toate schimbările de dispoziție compatibile cu o viață relativ normală, până la absolut toate manifestări psihotice, ce evoluează în acest mod atât cu perturbarea întregii stări afective, cât și cu diminuarea absolut frapantă a tuturor posibilităților cognitive, psihomotorii precum și cognitive.

În momentul de față există insa un consens al marii majoritati a clinicienilor și a cercetătorilor potrivit căruia „boala depresivă constituie cea mai frecventă afecțiune psihiatrică” (Rouillon, 1983, pag. 368), ea fiind „de 10 ori mai frecventă decât schizofrenia” (Lehmann, H.E., 1985, pag.786)

În ceea ce privește interesul pentru măsurarea depresiei a fost și este și în continuare foarte crescut ca urmare a răspândirii sale în populația generală cât și a heterogenității și a neclarităților conceptuale a tuturor formelor clinice din această clasă,. Agregarea absolut familială a tuturor tulburãrilor anxioase a fost însă remarcată anterior apariției primelor seturi de criterii diagnostice operaționalizate.

Depresia este așadar una dintre cele mai invalidante afecțiuni și produce astfel o povară absolut semnificativă atât individului cât și societății în general. Datele OMS sugerează faptul că depresia este responsabilă pentru 6% din povara tuturor bolilor în Europa în termeni de disabilitate ajustată în ani de viață.

Mihai Golu (1993, p. 23) este de părere că întreaga dinamică, a sistemului personalității umane (formarea, manifestarea și realizarea) este circumscisă și condiționată în mod nemijlocit de dialectica raportului dintre solicitările interne (stările de motivație proprii individului) și solicitările externe (existențele și stările de motivație proprii mediului existențial, în primul rând celui social).

Depresia analiztă ca drept fenomen divers apare așadar la maea majoritate a tulburărilor de ordin psihic, mai exact ca simptom de primplan ori de plan secund. În cadrul acestui subcapitol se tratează doar acele tipuri de tulburări în care tot acest simptom este absolut central însă dispun și de o anumită intensitate.

În mod absolut paradoxul putem sesiza faptul că deși toate acestea au depresia ca drept punct central totuși unele dintre nevroze pot să dezvolte astfel diverse simptome depresive mult mai puternice decât atât. Acesta este motivul pentru care în cadrul acestei categorii au fost intotdeauna incluse toate acele tipuri de tulburări psihice cu un grad foarte sporit de severitate depresivă.

Depresia reprezintă de asemenea și un anumit tip de fenomen universal care se poate întâlni în diferite tipuri de forme acolo unde există de fapt excitație energetică. În funcție de intensitatea reală a acestei întregi excitații se poate stabili astfel forma finală a depresiei. Aceasta variază așadar între depresia de tip cotidian, nepatologic, ca urmare a unei întregi restricții sociale precum și patologice ca urmare a unei anumite excitații nevrotice subiacente.

În cadrul întregii literaturi de specialitate actuală există o reală confruntare de diverse tipuri de idei cu privire la o posibilă împărțire a tuturor acestor tipuri de tulburări în depresii primare precum și secundare ori reactive. Acestea din urmă se pot însă datora și unor anumiti factori foarte stresanți.

Analiza de tip dinamic va găsi astfel întotdeauna mai întâi că mecanismul de tip depresiv este unul complet unic prin intermediul faptului că dispune de principiul dictat de către legea autoreglării energetice.

Toate persoanele depresive pot fi astfel refractare la ideea de a căuta ajutor întrucât consideră că acest lucru reprezintă o dovadă de slăbiciune personală ori un defect de caracter sau chiar cred că trebuie să fie perfect capabili să iasă singuri din această stare. În momdntul de față se cunoaște faptul că depresia, ca și orice altă afecțiune medicală, dispune de o bază biologică și chimică.

Tratamentul depresiei este sigur și de cele mai multe ori eficace chiar și în cazul persoanelor cu depresie severă.

2.2. Simptomele depresiei

Persoana care suferă de depresie se poate simți complet lipsit de speranță, trist și nu mai poate simți plăcere în aproape a abolut nimic din tot ceea ce face. Se poate simți astfel "dărâmat" ori descurajat si plânge foarte ușor. De asemenea poate fi și irascibil ori anxios sau poate chiar avea un nivel foarte scăzut de energie. Adesea însă, toate simptomele depresiei pot fi relative subtile la început. Poate fi astfel foarte dificil de recunoscut daca simptomele pot avea legătură directă între ele și dacă persoana respectivă ar putea avea depresie.

Depresia se manifestă așadar în general ca o stare de neliniște aproape continua, inundată de starea de frică, de tensiune psihică și fizică, recum și de intensitate redusă, însă persistentă. De obicei, este aproape întotdeauna acompaniată de către oricare dintre următoarele tipuri de simptome. (Cosnier, J., 2007, p. 132):

tensiune motorie: tremur, tensiune musculară, cârcei și spasme la nivel muscular, oboseala, crispări, sprâncene încruntate, oboseală fizică disproporționată etc.,

tulburări de tip neurovegetativ: transpirație, palpitații, tahicardie, membre reci, gura uscată, amețeli, nevoia de a urină, diaree, senzația de gol în stomac, nod în gât etc.

stare de anxietate: teama, frică, panică, neliniște, îngrijorare și anticiparea a tot soiul de nenorociri,

vigilenta crescută: atenție încordată în mod excesiv, nerăbdare, irascibilitate, dificultăți de concentrare, insomnii, senzația de a fi gata, gata să cedeze nervos.

Atunci când toate gândurile interzise cu conținut de tip sexual ori agresiv, care pot fi aspru pedepsite, amenință să iasă din inconștient, anxietatea de semnal este activată, ceea ce duce la dezvoltarea a trei mecanisme de apărare: deplasare, proiecție și evitare (Nemiah, 1981, p. 4).

Persoana depresivă se manifestă așadar prin neliniște excesivă, hipersensibilitate, surexcitare. Sunt astfel persoane predispuse în mod natural acestei stări, care, prin autocontrol, autosugestie și printr-un mod de viață cât mai rațional, poate fi și atenuată.

Stresul permanent, ambiția absolut nemăsurată, epuizarea fizică precum și intelectuală, surmenajul, zgomotele frecvente, mediul ambiant absolut dăunător, conflictele psiho-sociale nesoluționate, favorizează tulburările nervoase.

Toate fenomenele care le însoțesc astfel sunt: crampele stomacale, constipația ori diareea, hipertensiunea, palpitațiile si amețelile. Poate avea astfel și cauze hormonale cum ar fi pubertatea, menopauza, andropauza, ori poate fi provocată de către consumul în exces a substanțelor excitante.

Enăchescu (2001, p. 48) vorbește despre  comportamentele pe care le adoptă individul pentru a se putea proteja astfel de situația depresivă, comportamente efective care urmăresc astfel evitarea tuturor stărilor care pot provoca depresie. Este vorba așadar despre acele conduite de evitare (individul își organizează practic întreg comportamentul precum și întreaga viață pentru a putea evita astfel confruntarea directă cu situația care provoacă depresie), conduite și comportamente de asigurare (individul caută de fiecare dată prezența unei anumite persoane  foarte apropiate pentru a putea astfel avea o siguranță reală în cazul unei anumite tipuri de situații problematice) precum și conduite efective de fugă.

2.3. Tipuri de depresie

Depresia nu-și asumǎ niciodă o anumită formǎ universal valabilă, deși absolut toate aspectele somatice sunt oarecum generale. Existǎ însă anumite tipuri de clasificǎri ale depresiei încǎ din medicina stăveche greacǎ, mai exact din timpul anilor 400 î.H., de când însuși Hipocrate a descris „melancolia” ca reprezentând drept o asociere a unor anumite tipuri de condiții ori simptome așa cum ar fi tristețea, aversiunea fațǎ de alimentație, tulburǎri foarte grave ale somnului, iritabilitate, agitație relativ nejustificată, acest tablou apropiindu-se foarte mult de criterial de tip modern al identificǎrii efective a depresiei majore.

Câteva secole mai târziu Aretaeus din Cappedocia sesizează o oarecare asociere dintre manie și melancolie, sugerând astfel cǎ mania reprezintǎ de fapt stadiul final al melancoliei, care pe atunci era confundat cu depresia.

În timp însă, toți termenii depresie, atât melancolia cât și mania și-au schimbat aproape complet semnificația pentru a putea astfel descrie cu o cât mai mare precizie toate tipurile de fenomene psihopatologice.

În acest context, cel care dezvoltǎ astfel primul tip de model de boalǎ fundamentat pe diverse tipuri diferite de observații și descrieri de tip exhaustiv și organizat este Kraepelin către finalul secolului al-XX-lea. Acesta a segregat astfel că bolile psihice prin intermediul accentuării tuturor tipurilor de caracteristici absolut specifice psihozei maniaco-depresive în raport cu demența de tip precoce.

Absolut toate sistemele moderne de clasificare precum și de diagnosticare pentru toate tipurile de tulburǎri depresive s-au dezvoltat mai ales pe baza efectivă a psihiatriei de tip franceze, germane și engleze de la finalul secolului XIX și începutul secolului XX.

Astfel, primele tipuri de clasificǎri contemporane încep practic cu dualismul cercetare-practicǎ. Deși existǎ foarte multe controverse semnificative între practicieni si între cercetǎtori cu privire la definirea preum și la clasificarea depresiei, se remarcǎ totuși și elemente relativ comune cum ar fi spre exemplu, acordul asupra existenței unei anumite distincții între tulburarea unipolarǎ precum și cea bipolarǎ, acordul asupra trǎsǎturii comune a întregii tulburǎri dispoziției referitoare la anormalitatea efectivă a acesteia în raport cu întreaga funcționare anterioarǎ a subiectului în cauză.

De fapt, absolut toate controversele dintre cercetǎtori și practicieni sunt însă foarte strâns legate de identificarea doar a celei mai oportune modalitǎți de separare a tuturor subtipurilor din acest întreg grup eterogen.

În acest context, tulburările de tip afectiv includ astfel toate tulburările care au ca drept element predominant o anumită perturbare reală a dispoziției. Acestea sunt astfel împărțite în tulburări de tip depresiv, tulburări bipolare precum și tulburări de tip afectiv, ca urmare a unor alte tipuri de boli ori induse de către consumul unor diverse tipuri de substanțe.

Toate tulburările depresive includ astfel tulburarea de tip depresiv majoră și tulburarea de tip distimic.

Tulburarea depresivă majoră este astfel cea care se caracterizează însă prin intermediul prezenței unuia ori a mai multor tipuri de episoade depresive diferite fără prezența tuturor tipurilor de simptome de tip maniacal.

Tulburarea de tip bipolar se caracterizeaza însă prin prezența atât a episoadelor depresive cât și a tuturor episoadelor de tip maniacal, complet separate de perioade de dispoziție normală. Toate episoadele de tip maniacal reprezintă așadar reale perioade de dispoziție foarte crescută, expansivă ori chiar iritabilă, complet anormală și persistentă, stimă de sine exagerată, grandoare, hiperactivitate etc.

În funcție de numărul real precum și de severitatea tuturor simptomelor, episoadele depresive pot fi astfel foarte ușoare, moderate ori chair foarte severe. Un individ anume cu simptome depresive ușoare prezintă o anumită deteriorare minoră în funcționarea profesională ori în toate activitățile sociale cotidiene.

În timpul unui episod depresiv foarte sever, funcționarea profesională precum și toate activitățile sociale sunt profund afectate.

De asemenea, absolut toate episodele depresive severe pot fi adesea însoțiteși de către diferite simptome psihotice: idei delirante ori chiar și halucinații.

Absolut toate ideile delirante reprezintă idei care nu corespund astfel realității și care domină astfel gândirea în pofida tuturor dovezilor evidente aduse adesea împotriva lor, în timp ce toate tipurile de halucinații reprezintă de fapt tulburări de percepție constând în perceperea unui anumit obiect ori chair a unui anumit fenomen fără ca acesta să existe de fapt în realitate.

Tulburarea de tip distimic este cea care se caracterizeaă prin cel puțin 2 ani de dispoziție depresivă prezentă în cadrul celei mai importante părți a timpului, însoțită de anumite diverse tipuri de simptome depresive foarte ușoare, care nu pot fi astfel clasificate ca aparținând unui întreg episod depresiv major.

O altă categorie complet aparte este reprezentată de către depresia postpartum care apare însă în primele 4 săptămâni de după naștere.

Simptomele cele frecvente în acest caz sunt reprezentate de: diverse tipuri de fluctuații de dispoziție, plâns foarte facil, preocupări exagerat de mari cu privire la starea generală a copilului ori chiar la dezinteres față de copil. Potrivit OMS, una până la două mame din 10, suferă de depresia de după naștere, afiind afectată foarte profund capacitatea mamei de a putea avea grijă de copil și implicit creșterea precum și de dezvoltarea ulterioară a copilului.

Depresia reprezintă de fapt tipul cel mai frecvent întâlnit de depresie, în lume, mai ales în cadrul aceastei societăți și în acest secol în care se pare că rezistența la stres și la oboseală a scăzut din ce în ce mai mult iar noi, ca persoane, am devenit astfel extrem de vulnerabili la absolut toți factorii care pot așadar determina apariția unei astfel de afecțiuni.

Depresia mai este insa numită și tulburare de adaptare cu dispoziție depresivă.

Aceasta implică astfel faptul că apar anumite simptome psihologice specifice, respectiv tristețe marcată, în urma unui anumit stres psihosocial identificabil.

În funcție de importanța relativ foarte scǎzutǎ a factorului de tip somatogen și de cea crescândǎ a factorului de tip psihogen, toate depresiile se ordoneazǎ astfel în: depresii de tip organic: senile, pe un fond de arteriosclerozǎ cerebralǎ, depresii post-traumatice, în epilepsie; depresii simptomatice precum și postinfecțioase: în anumite tipuri de boli cronice vasculare, pulmonare, în toate tulburǎrile endocrine premenstruale, în decursul perioadei sarcinii, hipertiroidiilor, în toate tratamentele cu reserpine si cu steroizi, în faza de carențǎ la persoanele dependente, în tulburări schizofrenice; depresii de involuție; depresii de tip endogen care fac astfel parte din cadrul sferei psihozei maniaco-depresive; depresii de tip psihogen: depresii de epuizare precum și depresii nevrotice care ar putea astfel sintetiza alte tipuri diferite de încercǎri de delimitare realizate anterior; depresii psihoreactive.

2.4. Cauzele depresiei

Cauzele reale ale depresiei nu au putut însă fi elucidate pe deplin, în ciuda tuturor eforturilor depuse.

Viziunea unanimă actuală a tuturor studiilor și cercetarilor impune un model important de tip bio-psiho-social în cadrul căruia, la instalarea depresiei, contribuie în mod semnificativ la perturbări biochimice ale nivelului creierului cat si la cauze psihologice (personalitati fragile) ori sociale (stresul cotidian, evenimente de viata negative etc.). În aproximativ un sfert dintre cazuri, primul episod depresiv se produce astfel ca o reacție la un anumit eveniment negativ de viață. Ulterior însă, toate episoadele se pot repeta fără nicio cauza aparentă.

Unele dintre medicamente pot și ele să inducă o serie de fenomene depresive, precum: antihipertensive, contraceptive orale, diverse stimulante ori supresoare ale apetitului alimentar, analgezicele sau antiinflamatoarele, antibacterienele, antboticele etc.

Dintre toate afecțiunile medicale generale care pot astfel să favorizeze apariția unor diverse tipuri de stări de depresie, cele mai frecvente fiind de fapt cele neurologice (boli de tip cerebrovascular, epilepsia), endocrinologice (tulburari tiroidiene și ale altor tipuri de glande endocrine), cele infecțioase (infecția de tip HIV, mononucleoza, pneumonia virală precum și bacteriană, tuberculoza) și inflamatorii.

În cazul femeilor însă, menopauza, sindromul de tip premenstrual dar și nasterea recentă reprezintă deci cauze posibile suplimentare pentru depresie.

Riscul este însă mai mare în cazul persoanelor care au anumite antecedente de tulburări afective ori un întreg istoric de afecțiuni psihice în familie, de consum de alcool ori de substanțe psihoactive.

Aproape un sfert dintre adulții tineri prezintă astfel un episod depresiv major până la varsta de 24 de ani, acest întreg grup populațional fiind mai expus decât oricare altul riscului efectiv de declanșare a depresiei.

Depresia instalată în această întreagă perioadă absolut critică a vieții poate avea astfel o serie de consecințe absolut nefaste de foarte mare amploare pe termen foarte scurt – cuprinzând aici deteriorarea tuturor relațiilor interpersonale, funcționarea absolut deficitară a vieții socioprofesionale precum și riscul de adicție ori de consum de substanțe psihoactive însă și pe termen lung afectând astfel întreaga dezvoltare neuropsihică.

Există mai multe tipuri de modele care caută astfel să explice toate mecanismele tuturor tulburărilor din spectrul depresiv.

Modelul de tip biologic este absolut fundamentat de semnificația reala a testului de supresie la dextametazonă, demonstrează astfel o disfuncție a hipotalamusului și a intregului system limbic; contribuțiile substanțiale sunt intotdeauna ocazionate de studiul tuturor mecanismelor de acțiune ale tuturor medicamentelor antidepresive, care acționează astfel prin blocarea efectiva a receptorilor pentru norepinefrină, serotonină, dopamină și a altor tipuri de neurotransmițători.

Modelul de tip psihanalitic, creat de către teoria psihanalitică, susține astfel că depresia constituie un adevarat răspuns la o anumita pierdere semnificativă pentru persoana în cauză – a unei anumite persoane care a fost astfel „învestită" cu foarte multă afecțiune, a status-ului de tip personal, a suportului de tip social oferit de catre alte persoane etc., pierdere care poate fi astfel perfect reală ori imaginară, iar acest intreg răspuns este intotdeauna însoțit de catre o autodirecționare a tuturor sentimentelor de ostilitate, inclusiv a sentimentelor de tip punitiv.

Modelul de tip comportamental, susținut de catre teoria invățării, avansează astfel ideea potrivit căreia depresia, respectiv starea efectiva de mâhnire, inactivitatea etc, au astfel la bază incidența relativ scăzută a tuturor factorilor ambientali de întărire pozitivă și, implicit, un indice foarte crescut de experiențe personale absolut neplăcute; modelul de tip cognitiv – fundamentat de teoria cognitivă, interpretează astfel depresia din două tipuri de perspective: una care îi aparține lui Aaron Beck, potrivit căreia persoanele depresiv percep astfel ambianța în diverse tipuri de nuanțe absolut negative, având astfel, în plus, un foarte semnificativ demers autocritic pentru toate eșecurile personale, și o alta elaborată de catre Martin Seligman, care se bazează doar pe aplicarea termenului neajutorării învățate – learned helplessness -, persoana aflată astfel în stare depresivă apreciază faptul că, prin intermediul tuturor acțiunilor sale, nu își poate ameliora astfel situația, iar. pentru viitor, anticipează doar eșecuri individuale.

2.5. Evolutia depresiei

Individul care suferă astfel de depresie se poate simți foarte profund lipsit de speranță, foarte trist ori nu mai poate simți plăcere în aproape nimic din ceea ce face. Poate fi astfel foarte dificil de recunoscut ca simptomele pot avea legătură între ele și ca persoana respectivă ar putea avea depresie.

Persoana depresivă se manifesta asadar prin neliniște intensa, hipersensibilitate, surexcitare. Sunt persoane predispuse in mod natural acestei stări, care, prin intermediul autocontrolului, a autosugestiei și a unui mod de viața rațional, poate fi insa atenuată.

Tulburarea de tip depresivă majoră poate începe la absolut orice vârstă, cu o etate medie la debut situată undeva la jumătatea anilor 20.

Toate datele epidemiologice sugerează astfel faptul că etatea la debut este într-o continua descreștere la cei născuți ceva mai recent. Evoluția reala a tulburării depresive majore recurente este una variabilă.

Unii dintre indivizi au insa episoade izolate, separate prin foarte mulți ani fără niciun fel de simptom depresiv, în timp ce alții au insa episoade izolate și, în fine, alții au chiar episoade din ce în ce mai frecvente, pe măsură ce avansează în varsta. Unele dintre date sugerează faptul că perioadele de remisiune durează, în general, ceva mai mult la începutul evoluției tulburării.

Toate tipurile de pisoade depresive majore se pot anihila complet (în aproape două treimi dintre cazuri), ori doar parțial ori chiar și deloc (în aproximativ tot de o treime dintre cazuri). Pentru indivizii care au însă doar o anumită remisiune parțială, există deci o probabilitate mult mai mare de a putea dezvolta o serie de episoade adiționale și de a continua in acest mod patternul de recuperare interepisodică parțială.

Toti specificanții de evoluție longitudinală, cu recuperare de tip interepisodic complet și fără recuperare interepisodică completă pot avea, astfel valoare prognostică. Un număr oarecare de indivizi prezinta insa tulburare distimică preexistentă debutului tulburării depresive majore, episod unic.

Unele dintre date sugerează faptul că acești indivizi vor avea foarte probabil anumite episoade depresive majore adiționale, cu recuperare interepisodică mult mai redusă, necesitând astfel tratament suplimentar fazei acute precum și o perioadă mult mai lungă de continuare a tratamentului pentru a putea atinge și menține astfel o stare eutimică mult mai completă și de mai lungă durată.

Toate episoadele de tulburare depresivă majoră urmează in mod frecvent unui anumit stresor psihosocial sever, cum ar fi decesul unei ființe iubite ori chiar divorțul. Studiile din domeniu sugerează faptul că evenimentele psihosociale (stresorii) pot juca astfel un rol mult mai important în precipitarea primului ori a celui de al doilea episod de tulburare depresivă majoră și un rol foarte redus în apariția episoadelor următoare.

Toate condițiile medicale generale cronice precum și dependența de o anumita substanță (în mod special special dependența de alcool ori de cocaină) pot contribui in acest mod la debutul și la exacerbarea tulburării depresive majore.

Este foarte dificil de prezis dacă primul episod de tulburare depresivă majoră la o persoană tânără va evolua într-un final în tulburare bipolară.

Unele dintre date sugerează faptul că debutul acut al depresiei severe, în mod special cu diverse elemente psihotice și lentoare psihomotorie, la o anumita persoană tânără fără psihopatologie prepubertară, este foarte posibil sa indice astfel o evoluție bipolară. Un istoric familial de tulburare bipolară poate fi asadar, de asemenea, sugestiv de dezvoltare ulterioară a tulburării de tip bipolare.

2.6. Evaluarea depresiei

După  Minulescu (2003, p.10), evaluarea psihologica este activitatea specifică în care examinatorul folosește diferite tipuri de instrumente pentru a obține informații valide despre structura, dinamica psihică și personalitatea unei persoane.

Toate rezultatele testării psihologice prin intermediul testelor WAIS, WAIS-R, Matricele Progresive Raven și Mab-II instrumentează în mod esențial activitatea psihologului practician și contribuie la progresul cunoștințelor științifice în toate domeniile teoretice și aplicative ale psihologiei.

De-a lungul timpului, în cadrul literaturii de specialitate s-a impus utilizarea sintagmei de testare și de evaluare psihologică care subliniază astfel de fapt specificul celor două tipuri de activități precum și legătura indestructibilă dintre acestea.

Testarea psihologică nu oferă așadar o imagine atât de complexă și de completă a condiției psihice umane ci dispune doar de un scop foarte bine precizat, evaluând astfel doar anumite tipuri de dimensiuni psihice.

În acest context, evaluarea psihologică se referă deci la un anumit tip de procedeu de investigație de tip standardizat care este așadar utilizat în mod special pentru a se putea evalua și determina maniera efectivă de funcționare psihică a subiectului în cauză, bazându-exclusiv se pe aplicarea unei întregi serii de probe – itemi și utilizându-se de toate răspunsurile date tuturor acestora se culeg astfel mai multe tipuri de informații despre individ care contribuie în mod semnificativ la evaluarea, la stabilirea corectă a unui diagnostic și la formularea unor diverse predicții.

În psihologie, metoda nu reprezintă o simplă structură dată și imuabilă, așa încât, în decursul timpului a înregistrat o serie de modificări, corecții, perfecționări, devenind tot mai adecvată și mai eficientă obiectului.

Cu toate acestea însă, niciuna dintre metodele de cercetare psihologică, oricât ar fi de elaborată și de complexă, nu poate fi suficientă pentru o cunoaștere psihologică și științifică a individului uman, ceea ce face ca experimentatorul să aibă nevoie de o strategie de cercetare. Așadar, fără strategie, metoda nu poate fi pusă în aplicare.

Ca plan de acțiune ordonată în vederea atingerii obiectivului propus propus, strategia de cercetare psihologică presupune parcurgerea următoarelor etape importante: documentarea; stabilirea scopului și a obiectivelor; stabilirea ipotezelor de lucru; alegerea și precizarea metodelor, mijloacelor și subiecților; specificarea condițiilor în care se va derula demersul de cercetare; identificarea modalităților de prelucrare și interpretare a datelor, precum și validarea acestora.

Mariana Roșca (1972) definește testul psihologic ca fiind o situație standardizată, ce permite o măsurare obiectivă a unui eșantion din manifestările psihice.

O foarte eficientă evaluare de tip diagnostic include așadar istoria completă a tuturor simptomelor pacientului: când anume au început să se declanșeze, de cât timp durează, cat de grave și de severe sunt, dacă în trecut pacientul s-a mai confruntat cu astfel de simptome, daca toate aceste simptome au mai fost vreodată tratate etc.

Pentru a putea deține astfel cât mai multe tipuri de informații cu privire la starea generală a pacientului, specialistul se va interesa intotdeauna și de întreaga istorie a familiei – mai exact, dacă s-au mai inregistrat în trecut cazuri de depresie în familia persoanei în cauză.

Evaluarea diagnostică obiectivă și corectă trebuie să includă întotdeauna și o întreagă examinare a stării generale mentale și psihice pentru a putea astfel afla dacă memoria ori gândirea pacientului au fost și ele deja afectate.

Selecția tratamentului adecvat și corespunzător se stabileste așadar întotdeauna doar în urma unei evaluări foarte precise. Există deci o foarte importantă varietate de medicamente antidepresive precum si de psihoterapii care pot fi astfel utilizate pentru tratarea anumitor tulburari depresive.

Absolut toate persoanele care prezintă anumite forme ceva mai ușoare pot fi deci vindecate doar prin aplicarea unei anumite psihoterapii, fără a se mai recurge astfel și la medicația antidepresivă.

Din acest punct de vedere, toți cei care prezintă tulburare depresivă moderata ori severă beneficiază astfel de antidepresive.

Cei mai mulți dintre acești pacienți au însă foarte mare nevoie de un anumit tip de tratament combinat: medicația antidepresivă pentru a putea astfel scapa cu adevărat de anumite genuri de simptome și psihoterapia în sine pentru a putea învăța astfel cum anume să se poată descurca cel mai bine cu depresia.

În funcție de diagnosticul propriu-zis deja acordat, precum și de gradul efectiv de severitate al depresiei, specialistul poate așadar prescrie o serie cu adevărat semnificativă de medicamente antidepresive ori îi poate chiar aplica pacientului anumite tipuri de metode psihoterapeutice.

2.7. Tratament

Din fericire insa, depresia, chiar și în cele mai severe dintre cazuri, reprezinta o afecțiune complet tratabilă, dar care necesită insa timp și răbdare.

O gamă foarte variată de tratamente absolut eficiente este însă disponibilă pentru tulburarea depresivă gravă sau majoră.

Ca și în cazul altor tipuri de boli, cu cât se începe tratamentul mai devreme cu atât si șansele de reușită sunt mult mai mari, proporțional scăzând astfel și riscul unei eventuale recidive.

Din acest punct de vedere, cel mai indicat tip de tratament in ceea ce priveste tulburarile cauzate de catre depresie este cel de tip psihoterapeutic.

Metoda psihoterapeutică, exact așa cum este aceasta aplicată de către toți specialiștii, se deosebește însă de absolut toate celelalte tipuri de demersuri empirice, aceasta presupunând astfel o întreagă aplicare sistematică precum și conștientă a unor anumite diverse tipuri de mijloace psihologice diferite de influențare a întregului comportament uman. (Holdevici, I. și Neacșu, V., 2008, p. 9)

Este mai mult decât evident faptul că intervenția psihologică propriu-zisa este întotdeauna ghidată de către toate mecanismele presupuse pentru a fi implicate în absolut toate tipurile de stări de sănătate precum și de boală.

Așadar, în funcție de absolut toate aceste tipuri de mecanisme, însă mai ales legat de întreaga ambiție a mai multor tipuri de specialiști de a putea așadar deveni astfel îmtemeietori de școalǎ, avem deci mai multe tipuri de orientări si de paradigme psihoterapeutice diferite. Toate aceste tipuri de orientări, după modul efectiv al abordării, se clasificǎ în:

metode și tehnici de relaxare;

sugesti, hipnoze și autohipnoze;

abordări de tip cognitiv-comportamentale;

abordări de tip umanist-existențial-experiențiale;

psihoterapii adleriane.

Capitolul 3.

Psihoterapia cognitiv-comportamentala în depresii

3.1. Caracteristicile psihoterapiei cognitiv-comportamentale in depresii

Terpaia psihologică constă deci într-o serie de tehnici bazate pe dialog, comunicare și schimbare comportamentală care au ca scop îmbunatățirea sănătății mentale a clientului sau pacientului său îmbunatățirea unor relații de grup.

Procesul terapeutic reprezintă un spațiu cu adevărat sigur și confidențial, în care te simți acceptat și în care poți explora forțele conștiente și inconștiente care îți motivează comportamentele și conduitele.

Într-o psihoterapie poți deveni conștient de lumea ta interioară și vei dobândi o privire mai obiectivă asupra dificultăților tale.

În absolut tot ceea ce privește abordarea de tip cognitiv-comportamental în cazuri de depresie putem spune despre aceasta că leagă de fapt cogniția individului de comportamentul său, considerând astfel că modul de a se purta și comporta al unei anumite persoane, într-o anumită situație considerată drept problematică depinde într-o foarte mare parte de absolut toate tipurile de caracteristici ale situației respective.

Conceptul cunoscut sub denumirea de comportamental acoperă o foarte mare întreagă varietate de idei, de practici precum și de teorii.

La unul dintre capetele reale ale acestui întreg continuum se situează comportamentaliștii absolut radicali – printre care se numără și Skinner – care astfel se axează întotdeauna pe învățarea unor diverse tipuri de principii si pe evitarea completă a examinării oricărui tip de gând.(Skinner, Burrhus Frederick, 1938, p.123)

La celălalt, se înscriu cercetătorii cognitiv-comportamentali, cum ar fi Donald Meichenbaum – care subliniază importanța tuturor proceselor mintale, de genul percepțiilor, în cadrul comportamentului uman, considerând astfel toate gândurile a fi un tip de comportament. (Meichenbaum, D.H. Meichenbaum, 1977, p.87)

În cadrul psihoterapiei cognitiv-comportamentale, pacientul depresiv este astfel solicitat în tot ceea ce privește elaborarea precum și planificarea unor divrse tipuri de strategii de soluționare a tuturor problemelor cu care se poate confrunta un anumit individ. Formularea cât mai precisă, impreuna cu pacientul, a tuturor obiectivelor asigură cu certitudine reușita efectivă a psihoterapiei de tip cognitiv-comportamentală.

Astfele, absolut toate psihoterapiile cognitive și comportamentale, spre deosebire de toate celelalte tipuri de psihoterapii, se fundamentează în mod exclusiv pe anumite tipuri de teorii și de proceduri foarte sofisticate, fundamentate doar pe date reale furnizate de laborator, a căror eficientă înțelegere nu se poate realiza așdar pe baza tuturor constructelor de simț comun, cu care de fapt intră foarte adesea chiar într-o oarecare contradicție. (David, D., 2006, p.16)

Psihoterapia reprezintă așadar, o formă de tratament al tulburărilor emoționale și al celor mentale. Persoanele care urmează o psihoterapie o pot face din foarte multe motive, dar au în comun faptul că sunt nemulțumiți de anumite aspecte ale vieții lor.

În cadrul zilelor noastre psihoterapia a devenit un adevărat domeniu care suscită astfel un foarte viu interes atât pentru tinerii care se gândesc la o posibilă viitoare profesie, cât și pentru toți cei care vizează o așa-numită reconversie profesională. Pe de o altă parte însă, tot mai multe persoane care se simt complet derutate, nemulțumite, îngrijorate, practic traversează o situație complet dramatică, se gândesc în zilele noastre să apeleze chiar la un psihoterapeut.

Această profesie atât de atrăgătoare și de promițătoare atât pentru viitorul practician, precum și pentru beneficiar, este încă foarte puțin cunoscută în societatea noastră și adeseori reprezentarea sa devine viciată de către prejudecăți și idei total eronate.

Privită uneori cu foarte mare speranță și încredere ca drept un panaceu universal, alteori cu o oarecare suspiciune și teamă, ca drept un mijloc efectiv de manipulare, percepută adeseori mai mult decât distorsionat din cauza noutății reale a acestui domeniu precum și a lipsei efective de informație, psihoterapia reprezintă în fapt una dintre toate ramurile psihologiei aplicative care a apărut astfel ca drept răspuns la o serie importantă de nevoi psihice specifice individului epocii noastre moderne. (Ionescu, A., 2005, p. 11).

O serie de cercetări foarte importante demonstrează însă faptul că o combinație a tuturor celor două tipuri de paradigme este cu adevărat cea mai eficace și mai eficientă în ceea ce privește tratamentul și că aderarea tuturor terapeuților la una ori la alta din cele două tipuri de orientări depinde într-o foarte mare măsură de maniera efectivă în care psihoterapeutul însuși se poate descurca cu depresia.

Marea majoritate a psihoterapeuților care preferă astfel aplicarea tuturor intervențiilor de tip comportamental sunt foarte frecvent cei care de fapt își reprimă ori își neagă astfel sentimentele, în timp ce toși terapeuții care preferă așadar aplicarea tuturor intervențiilor orientate către insight au deci tendința de efectivă intelectualizare.

Acesta este de fapt motivul pentru care psihoterapia de tip integrativ recomandă cu certitudine calea de mijloc în ceea ce privește intervențiile psihoterapeutice.

3.2. Strategii cognitiv-comportamentale de psihoterapie în depresii

În ședințe, clientul trebuie să aibă un rol activ în verificarea ideilor terapeutului sau ale lui personale. Pentru orice interpretare a psihoterapeutului, clientul este cel care decide dacă este așa sau nu. Cea mai importantă dovadă că o interpretare sau sugestie este corectă este reacția lui la aceasta. Corectă sau nu, dacă nu beneficiază de ea, interpretarea este lipsită de valoare.

Buna și eficienta desfășurare a întregului procesului terapeutic ce abordează tehnici cognitiv-comportamentale în tratarea depresiei depinde în mod principal de trei tipuri de categorii de variabile diferite care converg și interacționează astfel întotdeauna între ele: (Ionescu, A., 2005, p. 38)

toate particularitățile pacientului: structura completă de personalitate, nivelul de tip intelectual, vârsta acestuia, genul, cultura, comunitatea și mediul de proveniență, întreg sistemul său de credințe etc.

toate particularitățile psihoterapeutului comportamentalist: trăsături reale de personalitate, orientarea de tip psihoterapeutic de care aparține astfel și metodologia utilizată, vârsta acestuia, experiența, competențele etc.

Toți factorii externi: situație financiară (grave dificultăți economice ori pierderea statutului de tip economic, profesional), stări de stres, diferite tipuri de frustrări ale întregii vieți cotidiene, relații de tip familiale precum și profesionale, distanța dintre rezidența pacientului și cabinetul de psihoterapie etc.

Toate aceste variabile acționează așadar întotdeauna în interdependență, influențându-se în mod reciproc. Dacă uneori acei factori externi sunt mult mai dificil de urmărit și de controlat, maniera în care se combină toate caracteristicile psihoterapeutului precum și cele ale pacientului în cadrul relației terapeutice nu poate fi astfel nicidecum ignorate. În acest context, eficiența întregului demers în psihoterapia cognitiv-comportamentală depinde în foarte mare măsură de către „compatibilitatea” psihoterapeut-client.

În cazul persoanelor depresive, psihoterapia cognitiv-comportamentală poate avea efecte extrem de benefice.

În acest context, devine absolut evident faptul că intervenția de tip psihologic este astfel întotdeauna ghidată de către toate mecanismele presupuse a putea fi astfel implicate într-un mod direct în toate stările de sănătate precum și de boală. Așadar, în funcție de absolut toate aceste tipuri de mecanisme, însă mai ales legat de către ambiția a foarte mulți specialiști de a putea deveni practic îmtemeietori de școalǎ, avem mai multe genuri concrete de orientări psihoterapeutice.

Absolut toate metodele precum și toate tehnicile psihoterapeutice cognitiv-comportamentale, chiar dacă își păstrează o anumită specificitate la nivelul tuturor conceptelor și a teoriilor care le infuzează astfel, tind întotdeauna la integrativitate și la unificare, adaptându-se astfel tuturor marilor tipuri de provocări ale ființei umane, în absolut fiecare perioadă de evoluție, în contextul tuturor transformărilor socio-economice, ideologice, principiale, valorice, culturale, spirituale precum și de mediu.

Granițele efective între absolut toate intervențiile preventive, curative precum și de reinserție socială, în întreg contextul relativ schimbător al tuturor evenimentelor cotidiene, sunt și ele, în mod absolut natural, din ce în ce mai fluide. Raportul precum și echilibrul foarte fragil dintre sănătate și boală creează astfel un continuum al devenirii, mai exact o experiență de tip dinamic, plină de sens, care ne provoacă în acest mod la cunoaștere, la evoluție și la transformare. Aceasta face așadar ca psihoterapiile cognitiv-comportamentale să-și articuleze în mod armonios, consonant toate obiectivele precum și acțiunile, nu doar între ele, ci mai ales cu toate cele ale tuturor domeniilor medicale, pe de-o parte, și cu toate cele ale politicilor sociale precum și educaționale, pe de o altă parte. (Mitrofan, I., 2008, p. 12.)

În unele dintre abordările psihoterapeutice, atât "evaluarea de tip clinic" (în ceea ce privește forma efectivă a evaluării psihologice de tip categorial-DSM) precum și "conceptualizarea clinică" (asociată întotdeauna diagnosticului categorial DSM) nu numai că nu sunt tocmai necesare, ci sunt astfel chiar contraproductive întrucât conduc la diverse tipuri de "etichetări" care determină astfel anumite tipuri de prejudecăți conceptuale de factură să îngreuneze așadar ori chiar să compromită efectiv procesul de tip psihoterapeutic.

Din acest motiv, Carl Rogers a fost cel care a evitat întotdeauna "diagnosticele clinice", considerându-le astfel procustiene, și chiar conceptul în sine de psihoterapie – pentru acesta, între "psihoterapeut" și "pacient" se naște astfel o relație efectivă de ajutor de tip psihologic în cadrul căruia o anumită persoană, aflată într-o perfectă stare de echilibru și de confort psihic mult mai bun, ajută astfel, printr-o anumită atitudine concretă de acceptare cvasi-necondiționată, o altă persoană, care se află în situație de dificultate, să atingă astfel parametrii psihici absolut necesari unei foarte bune adaptări; chiar și în aceste tipuri de condiții însă "evaluarea de tip non-categorială" precum și "conceptualizarea non-categorială" (așa cum s-au dezvoltat toate aceste probleme) sunt deci componente deosebit de importante ale acestui întreg demers terapeutic.

În activitatea psihoterapeutică, autiri precum Strupp și Hadley au demonstrat în anul 1977 faptul că succesul intervenției poate să fie evaluat după trei tipuri de criterii principale: (Holdevici, I., 1996, p. 3)

trăirile afective subiective ale pacientului (mai ecavt, reducerea ori dispariția completă a tuturor simptomelor, sentimentul efectiv că îi este mult mai bine, este mult mai mulțumit, mai entuziast și mai împăcat cu sine însuși);

recunoașterea de tip social (mai exact, toși cei din anturaj: membrii ai familiei, prieteni foarte apropiași, doctorulde familie, observă și chiar recunosc toate progresele realizate de către pacient în cadrul profesiei, în propria familie, la studii etc.)

materializarea tuturor expectațiilor psihoterapeutului în tot ceea ce privește toate modificările realizate în cadrul sferei personalității și în cadrul comportamentului subiectului.

Ședințele de psihoteraie cognitiv-comportamentale sunt adesea provocative, uneori inconsistente, pline de rezistență care te fac să vrei să renunți, dar în același timp se întâmplă ceva nou și interesant. Ești curios să afli ce te face să gândești, să simți sau să te comporți într-un anumit fel și cum anumite aspecte și evenimente din viața ta sunt legate într-un mod pe care până atunci nu l-ai luat în considerare.

Psihoerapia cognitiv-comportamentală în cazuri de depresie se axează pe toate distorsiunile de tip cognitiv precum și pe toate comportamentale absolut problematice. Se poate desfășura așadar în diverse tipuri de sesiuni de grup (între 4 și 6 participanți precum și 2 coterapeuți) ori chiar și în mod individual. Toate sesiunile sunt astfel foarte înalt structurate și centrate exclusiv asupra tuturor simptomelor curente precum și a gândurilor întotdeauna asociate tuturor episoadelor recente de depresie ori pe cale să se și producă astfel. Sunt așadar oferite în mod frecvent diverse teme pentru acasă și psihoterpia este astfel foarte atent monitorizată. Se incepe astfel întotdeauna cu anumite informații cu privire la natura reală a depresiei.

Toate bazele fiziologice ale tuturor simptomelor de depresie sunt astfel explicate întotdeauna în detaliu. Rolul de tip adaptativ al depresiei determinate de anxietate, spre exemplu, pe parcursul timpului este așadar și el amintit. În acest context, se prezintă deci de asemenea și modelul tuturor celor trei tipuri de sisteme ale depresiei în cadrul cărora experiența depresivă poate fi așadar împărțită în absolut tot ceea ce cineva anume crede, face, dar mai ales simte. Toate simptomele reale ale depresiei sunt astfel prezentate ca drept foarte neplăcute însă cu siguranță complet lipsite de către orice fel depericol real. Este însă introdus apoi controlul efectiv al respirației ca drept metodă reală de control a simptomului propriu-zis. Este așadar ilustrată practic similaritatea concretă dintre hiperventilatie și toate simptomele de depresie și este așadar condusă o reală demonstratie de hiperventilatie din timpul sedinței propriu-zise. Hiperventilația conduce așadar la o efectivă reducere a oxigenului din sânge ceea ce astfel poate provoca o serie de amețeli, de dureri de cap mai mult sau mai puțin ușoare, tremur al membrelor etc. Este deci subliniată astfel lipsa de pericol a tuturor acestor tipuri de senzații.

Restructurarea de tip cognitiv țintește toate tipurile de credințe foarte false care se referă astfel la interpretarea concretă a tuturor senzațiilor trupești ca fiind de asemenea și foarte periculoase. În acest context, odată ce toate gândurile specifice propriu-zise sunt așadar identificate sunt deci încadrate în diverse tipuri de categorii deci supraestimate. Se utilizează deci punerea tuturor acestora la îndoială utilizand testarea de tip ipotetic, empiric (spre exemplu: Care este de fapt dovada concretă că…?, Care este astfel probabilitatea momentană să sufăr un episod de depresie?). Expunerea de tip interoceptiv este astfel utilizată pentru a putea slăbi ori întrerupe toate tipurile de asociații dintre toți indicatorii specifici interni precum și toate reacțiile depresive.

Pentru episoadele depresive însoțite și de atacuri de panica nocturne cuprind astfel diverse tipuri de explicații cu privire la toate reacțiile absolut autonome din timpul stării de veghe ca urmare a stresului excesiv precum și anxietatii cotidiene, cu privire la toate modificarile de tip fiziologic absolut firesti din timpul stării de veghe, cu privire la anxietatea anticipatorie inițiată înaintea stării de somn care astfel poate induce mai multe tipuri de senzații care astfel conduc la trezire. Astfel, cum deprivarea efectivă de somn poate contribui în mod semnificativ la creșterea efectivă a anxietății se instituie așadar o serie foarte importantă de diverse tipuri de reguli pentru un somn corect.

Există astfel diferite tipuri de metode în ceea ce privește a trata episoadele de depresie și acestea pot fi așadar utilizate în mod singular ori într-o anumită combinație. În unele dintre situații e poate apela chiar la serviciile unor profesioniști din domeniul psihologic și al sănătății. Așa cum ar fi spre exemplu psihiatrii, psihoterapeuțiim psihologii precum și consilieri, medicii specializați medicina tradițională. Sunt astfel disponibile mai multe tipuri de metode cu efecte absolut benefice chiar spectaculoase care pot fi așadar practicate de cel aflat în suferință.

Modificările comportamentale

În cazuri de depresii, pacientul trebuie să înțeleagă că în primul rând, comportamentul este cel care trebuie modificat, întrucât în foarte multe dintre cazuri, pacientul în sine este cel care își agravează sau își ameliorwază episoadele depresive.

La baza efcetivă a acestei tehnici sta teoria potrivit căreia episoadele depresive grave se raportează adesea la anumite moduri diferite de gândire care devin astfel disfuncționale și care agravează starea efectivă de depresie.

b. Relaxarea

Tehnicile de relaxare în situații de depresie sunt întotdeauna la indemana anumitor tipuri foarte variate de metode de relaxare așa cum ar fi spre exemplu diversele exerciții de respiratie, vizualizarea precum și meditatia. Toate acestea însă trebuie să fie învățate precum și practicate timp de minim 6 săptămâni pentru a putea fi astfel efective și a putea da toate rezultatele asteptate. Cea maifacilă și eficientă metodă concretă de relaxare instantanee constă în respirația abdominală.

În continuare voi prezenta un model care cuprinde cinci moduri practice de relaxare instantaneee, care poate fi transmis pacienților depresivi în cadul ședințelor de psihoterapie cognitiv-comportamentală: (Tat, C., 2007, p.221-224)

1. Imaginea periferică

Privește pe peretele din fața ta și găsește un punct fix la care să privești, situat cu puțin deasupra nivelului ochilor.

După un timp vei constata că ceea ce este în încăpere nu mai contează, este întunecat, vag sau estompat. Poți crea în acest mod un fel de imagine-tunel. Acest gen de imagine-tunel este folosită în viața cotidiană atunci când privim la TV sau când folosim un computer (vedem numai ecranul).

Atunci când scriem sau citim suntem concentrați asupra cuvintelor. Chiar și atunci când vorbim cu cineva, privim în ochii interlocutorului său la figura acestuia, ignorând orice altceva.

Având ochii ațintiți în acel punct de pe perete, încearcă să-ți extinzi câmpul vizual, astfel încât, în cele din urmă, să fii atent și asupra a tot ceea ce este dincolo de coada ochilor, de fiecare parte.

Bineînțeles că nu poți vedea tot ceea ce este în spate, însă te poți folosi întotdeauna de anumite simțuri pentru a fi asfel atent și la tot ceea ce se întâmplă și în spate.

Aflându-te în această stare, vei observa că ritmul respirator a devenit mai scăzut, mușchii feței sunt relaxați și poți extinde starea de relaxare asupra întregului corp.

Ceea ce este interesant în această tehnică, este faptul că intrând în imaginea periferică sistemul nervos parasimpatic se va activa.

O parte a acestuia va determina instalarea unei stări de calm, de liniște și va permite minții, corpului și emoțiilor tale să reintre în echilibru

2. Concentrarea pe propria respirație

Pentru că respirația este o funcție care poate fi controlată conștient și pentru că e considerată o punte între luciditate și funcționarea autonomă a corpului, poate fi folosită în mod deliberat pentru a schimba starea fiziologică a organismului.

Exemplul cel mai cunoscut este “respirația într-o pungă de hârtie” recomandată celor care suferă de atacuri de panică sau “respirația abdominală” utilizată în tehnicile yoga sau în multe alte forme de relaxare.

În orice caz, numai concentrându-ți atenția asupra respirației, fără a face nici o încercare de a o schimba sau controla, poți obține un efect de relaxare.

Trebuie să închizi doar ochii, să te concentrezi asupra respirației tale și ori de câte ori simți că atenția iți este distrasa, întoarce-te la ceea ce ai de făcut și concentrează-ți din nou atenția asupra respirației. Dacă simți vreo tensiune în vreuna din părțile corpului, imaginează-ți că respiri cu acea parte. În cele din urmă stresul și tensiunea dispar din întreg corpul.

3. Centrarea

Faptul că îți concentrezi atenția asupra corpului are un mare efect asupra felului în care te simți și a cât de puternic ești. Acest lucru e recunoscut mai ales în vechile tradiții ale artelor marțiale și yoga.

Fii atent la un punct situat la câțiva centimetri sub ombilic și la jumătatea distanței dintre fața și spatele corpului tău (în centrul acestuia). În același timp privește drept înainte și intră în imaginea periferică.

Lasă-ți corpul să se relaxeze și asigură-te că nu ai genunchii lipiți, strânși. Poți menține tot timpul această concentrare asupra punctului central, indiferent de ceea ce faci în acel moment.

“Mesajul ascuns” al acestei tehnici este că nu trebuie să fii încordat pentru a fi puternic, că veți putea singuri și foarte ușor să vă schimbați starea și că a te relaxa nu înseamnă “a lăsa garda jos".

4. Proiectează o “bulă de energie"

Încearcă să îți imaginezi că din punctul tău central proiectezi o bulă de energie și că aceasta te înconjoară ca un fel de câmp de forță. Orice eveniment stresant care se întâmplă rămâne “afară", lăsându-te calm și încă “înăuntrul” câmpului. Și atunci, cu cât mai stresant este „afară", cu atât mai calm și liniște este „înăuntru".

Nu înseamnă că această “bulă de energie” chiar există în jurul tău, dar inconștientul nu poate distinge între imaginație și realitate. Aceasta înseamnă că dacă îți imaginezi că ești protejat împotriva stresului, atunci cu siguranță vei fi!

5. Navighează dincolo de tine

Uneori, în situațiile încărcate emoțional, îți poate fi util să cunoști cum să te detașezi de acestea. Imaginaza-ți că navighezi înafara corpului, mai sus, din ce în ce mai sus și privești spre tine însuți.

Navighezi atât de departe, până te simți confortabil; vei vedea că cu cât ești mai departe, cu atât te vei simți mai confortabil, mai detașat.

Poți face același lucru cu amintirile sau chiar cu posibilele situații viitoare. Dacă acestea implică și alte persoane, privește scenă ca pe un sistem și observă cum reacționează acestea la ceea ce spui tu. Vei vedea cât de multe lucruri poți învăța din această nouă perspectivă!

Cu puțină practică și voință, vei fi capabil să exersezi în situațiile stresante toate cele cinci tehnici prezentate.

Foarte multe alte tipuri de metode de relaxare precum și de combatere a depresiei au astfel în vedere exercițiile de respirație. În acest context, inspirat din cadrul tehnicilor de autohipnoză propuse de către Oskar Vogt, Schultz (1920) a dezvoltat o metodă foarte eficientă de relaxare care se bazează pe o serie complexă de exerciții diferite prin intermediul cărora se obține astfel o așa-numită „deconcentrare concentrativă "care vizează în mod special sistemul muscular, sistemul respirator precum și sistemul abdominal.

c. Stilul de viață

Foarte frecvent, aparitia episoadelor de depresie se datorează exclusiv unui stil de viață care nu este tocmai sănătos. Astfel, pe lângă dezvoltarea tuturor abilităților concrete de relaxare menite să combată astfel depresia, fiecare individ în parte trebuie să își echilibreze practic întregul stil de viață în absolut toate tipurile de privințe, la locul de muncă precum și la anumite distracții, tuturor relațiilor interpersonale.

O foarte bună și eficientă manieră de a ne putea confrunta cu adevărat cu depresiile constă așadar în reducerea semnificatică a tuturor agenților generatori de stres și sporirea vizibilă a întregii capacități de confruntare cu toți acestia. Printre absolut toate modalitățile de reducere a episoadelor de depresie se pot enumera renunțarea propriu-zisă la un anumit curs (doar dacă identificăm faptul că acesta reprezintă factor de stres), suficiente ore de odihnă, reducerea semnificativă a orelor de lucru în cadrul locului de muncă (în anumite tipuri de cazuri deosebite, ajungând chiar și pănă la schimbarea efectivă a locului de muncă) ori chiar refuzarea unor anumite tipuri de obligații sociale.

În ceea ce privește dieta aș dori astfel să facem anumite tipuri de precizări. Din prisma medicinei clasice, tradiționale precum și orientale, o anumită dietă foarte sănătoasă este de fapt o dietă concretă care se potrivește perfect constitutiei persoanei în cauză și care poate așadar restabili întregul echilibru al tuturor tipurilor de funcții ale organismului uman. În acest context, n nu neaparat un anumit regim alimentar bazat exclusiv pe legume și pe fructe este neapărat cel mai adecvat în ceea ce privește combaterea episoadelor mai grave sau mai puțin grave de depresie.

3.3. Eficiența terapiei cognitiv-comportamentale in depresie

Menirea și rolul unui psihoterapeut în cazul persoanelor abuzate este primordial. Acesta îl poate ajuta pe pacient să depășească și să-și învingă traumele. Persoanele abuzate au mare nevoie de un psihoterapeut ca, de multe ori se poate transforma în prietenul și confidentul sau.

Deși, în foarte multe dintre cazuri, o intervenție cognitiv-comportamentală cu adevărat reușită îi oferă întotdeauna și psihoterapeutului o anumită stare efectivă de bine și de satisfacție, nu acesta este de fapt obiectivul principal al psihoterapiei cogintiv-comportamentale în cazuri de depresi, ci un efect considerat oarecum colateral. Dacă nu, atunci cu siguranță avem de-a face cu ceea ce noi numim drept „beneficiul secundar” al psihoterapeutului, care astfel are și el nevoie reală de pacient, mai exact de încrederea propriu-zisă și de apelul la ajutor al acestuia pentru a se simți astfel util. Din acest motiv sunt absolut indispensabile atât analiza individuală a psihoterapeutului precum și o activitate continuă de supervizare care astfel reduc absolut semnificativ riscul de a putea proiecta asupra pacientului depresiv propriile conflicte nesoluționate

În acest sens, paradigmele cognitiv-comportamentale, acestea reprezintă seturi de idei eleborate de teoreticieni și aparținând unei anumite dicipline. Sunt reprezentate de idei fundamentale care nu pot fi probate sau experimentate în mod direct. Dimpotrivă, teoria trebuie formulată, în termini care permit cercetătorilor să o testeze experimental.

Din această perspectivă,, în cadrul psihoterapiei cognitiv-comportamentale în cazuri de depresie se poate discuta așadar despre știință. Paradigma de tip științific reinterpretează și chiar integrează toate aspectele perfect valide ale tuturor teoriilor anterioare precum și ale tuturor abordărilor din cadrul perioadei preparadigmatice în cadrul întregului său sistem teoretic, utilizând astfel doar termeni proprii.

Mulți autori au subliniat ideea că, independent de modelele teoretice asupra psihoterapiei, în toate sistemele de psihoterapie condiția fundamentală o constituie comunicarea apropiată, interactivă, într-un context optim, cooperant psihoterapeut – client.

Psihoerapeutul cognitiv-comportamental are rolul de a adopta întotdeauna o atitudine pozitivă, necondiționata față de subiect. Apropierea caldă, sinceritatea, naturalețea comunicării vor contribui la eliminare reținerilor sau blocajelor interioare.

Se recomandă să se insiste asupra libertății depline pe care clientul o va avea în legătură subiectele abordate. Se recomandă de asemenea și ca psihoterapeutul să manifeste o acceptanță totală, necondiționată și să-l asculte cu răbdare, să depășească momentele de tăcere, făcându-l pe client să înțeleagă că el este liber să spună absolut orice despre sine și că nu va fi constrâns să vorbească despre suiecte pe care nu dorește să le abordeze.

În lume, psihologia se situează la două extreme: dacă ar fi să luăm în considerare exemplul tuturor statelor care sunt foarte bine dezvoltate din punct de vedere economic și unde nivelul de trai este unul foarte ridicat, s-ar putea spune că psihologia este utilizată în mod excesiv.

Foarte multe persoane nici măcar nu se mai obosesc să își dezvolte propriile lor tipuri de strategii de coping pentru că apelează direct la un psiholog competent, chiar și în tratarea unor anumite tipuri de probleme minore sau chiar pentru optimizarea comportamentală a animalelor de companie sau din curte.

La nivel macrosocial se poate discuta în cadrul acestor state despre un adevărat așa-numit “cult” al psihologiei. La cealaltă extremă însă, se situează întotdeauna statele cu un nivel de trai mai scăzut, exact acolo unde populația, chiar dacă are o anumită problemă foarte serioasă, fie o ignora fie o respinge, fie nu este informată, fie nu își poate permite  un psiholog, fie are anumite reticențe cu adevărat majore în a apela cu încredere la serviciile unui psiholog pentru a nu putea fi catalogat în societate drept “ nebun “. În cazul unui bolnav, de orice tip, psihologul este absolut necesar și recomandat. Din păcate, România se situează în cea de-a doua categorie, acolo unde nici măcar bolnavii aflați în fazǎ terminalǎ nu acceptǎ ideea de psiholog, fie ea și gratuită.

Obiectivul general al psihoterapeutilui cognitiv-comportamental constǎ așadar în tot ceea ce implică asistarea precum și în depășirea masivă a impasului de tip existențial de absolut toate tipurile, creat chiar de către confruntarea cu toate pierderile și relațiile perturbate, precum și evenimentele cu adevărat traumatizante, afecțiunile de tip somatic, psihic și psihosomatice, accidentele și situațiile-limită, absolut toate modificările de mediu cu un impact catastrofal, confruntările și discriminările sociale, economice, politice și religioase etc. (Mitrofan, I., 2008, p. 15)

Rolul și importanța reală a psihologului în domeniul psihoigienei se desfășoară într-un spațiu cu adevărat sigur și confidențial, în care pacientul se simte acceptat și în care poate explora forțele conștiente și inconștiente care îi motivează comportamentele și conduitele.

În cazul tuturor persoanelor aflate în situație de boală, serviciile unui psiholog în acest sens pot deveni absolut necesare și chiar vitale, mai ales în condițiile în care se instalează o depresie progresivă care poate chiar culmina cu anumite tentative de suicid.

Rolul psihologului în psihoigienǎ  precum și ceea ce privește eficiența și chiar succesul unei anumite terapii psihologice constau în tot ceea ce privește crearea unei adevărate punți de legătură între suflete prin atitudinea neutră și foarte binevoitoare, comunicare deschisă și încredere mutuală.

Principalul scop al psihologului în domeniul psihoigienei este deci acela de a-l ajuta pe individ să se descopere pe sine și să dobândească acel curaj de a acționa. (Holdevici, I. și Neacșu, V., 2008, p. 12)

Un psiholog nu-i va spune pacientului ce să facă în legătură cu mariajul, slujba, anxietatea lui etc.

Psihologia în domeniul psihoigienei reprezintă, așadar, un adevărat tratament al tuturor tulburărilor emoționale și al celor psihologice. Toate persoanele aflate în situație de boalǎ care urmează însă o terapie o pot face din foarte multe motive, dar au în comun faptul că sunt nemulțumiți de anumite aspecte ale vieții lor.

Cu toate acestea, psihologia, fie ea și în domeniul psihoigienei nu înseamnă a da sfaturi. Omenirea este suprasaturată de sfaturi și alege astfel serviciile unui psiholog avizat.

Este important de precizat faptul că există mai multe tipuri de psihologii menite să sprijine indivizii aflați în situație de boală: cognitiv-comportamentală, psihanaliza, analiza tranzacțională, gesthalt, psihodrama etc.

Însă ingredientul de bază în toate aceste cazuri îl reprezintă de fapt relația terapeutică, în cadrul căreia clientul învață ori reânvățǎ să se conecteze, să dezvolte atașamente în relațiile lui viitoare.

Capitolul 4.

Desfășurarea cercetării

4.1. Obiective

Obiectivul principal al acestei cercetări este acela de a înțelege mai bine în ce constă problematica persoanelor depressive.

Îmi propun de asemenea s[ aflu care sunt simptomele, precum și metodele și tehnicile de prevenție a acestui fenomen sau de remediere a problemelor apărute în urma unei depresii.

     Prin urmare mi-am propus:

Identificarea principalilor factori care conduc la apariția episoadelor de depresie;

Evidențierea unui posibil profil psihologic al pacienților depresivi;

Analiza comparativă a rezultatelor obținute în privința simptomelor inițiale/finale la depresie în cazul celor două grupuri investigate. (un grup care beneficiază de tratament medicamentos și psihoterapie cognitive-comportamentală, altul care beneficiază doar de medicație).

4.2. Ipoteze

Presupunem că grupul alcătuit din pacienți care beneficiază de tratament medicamentos și psihoterapie obține o ameliorare semnificativă a simptomelor depresive comparativ cu grupul care beneficiază doar de tratament medicamentos fără psihoterapie cognitive-comportamental[.

Presupunem că psihoterapia cognitiv-comportamentală de grup potențează diminuarea simptomelor depresive și consolidează pe termen lung rezultatele obținute.

4.3. Metode si tehnici utilizate (studiu de caz, interviu, chestionar)

Pentru cercetarea de față s-au utilizat următoarele metode:

Studiul de caz

Studiul de caz este una dintre metodele de a realiza o cercetare în domeniul științelor sociale. Alte metode de cercetare în domeniul științelor sociale: experimentul, chestionarul, istoricul și analiza informațiilor obținute.

Un studiu de caz demonstrează, modul în care problema a fost identificată, care dintre soluții a fost aleasă și evidențiază rezultatul final, pentru un domeniu anume.

Menține atenția celui care citește studiul de caz prin accentuarea explicațiilor în rezolvarea problemei, prin termeni măsurabili și cuantificabili. Susține materialul prin date statistice, grafice sau tabele, în funcție de caz. Argumentează avantajul recuperării investiției în serviciul său produsul oferit în cifre de creștere.

Pentru cercetarea de față am realizat câteva studii de caz, din care să se evidențieze probelemele de adaptare, intergrare, socializare și conduită ale copiilor instituționalizați, încercând totodată să construiesc și un plan de intervenție pentru fiecare caz în parte.

Interviul semistructurat

Interviul semistructurat reprezintă o metodă de intervievare care se bazează în principal pe construirea de întrebări de către intervievator, în funcție de răspunsurile oferite de intervievat.

Printr-un interviu senistructurat, intervievatorul încearcă să afle cât mai multe despre caracterul celui din fața sa, despre abilitățile sale, despre experiența sau despre așteptările și obiectivele sale.

Legându-se de răspunsurile oferite, el poate să intre mai mult în amănunte și să-l determine pe intervievat să explice mai detaliat, cu mai multe informații ceea ce afirmă.

Practic, este o invitație pentru candidat la a se descoperi în fața intervievatorului, în ceea ce înseamnă felul lui de a fi, ceea ce știe să facă din punct de vedere profesional și relațional și cum anume face.

Într-un interviu semistructurat ideal, cel care intervivează urmărește explicațiile, istorisirile candidatului și generează spontan întrebări bazate pe acestea, întrebări care vor duce la obținerea de informații detaliate și revelatoare despre subiectele discutate. Succesul utilizării acestei metode ține în cea mai mare măsura de abilitatea intervievatorului de a genera întrebări din răspunsurile pe care le primește și de a muta discuția în direcția pe care și-o dorește.

Inventarul Beck de Depresie

Comparativ cu celelalte scalele de depresie precedente, acest inventar include mai multe semne somatice ale anxietății și prin analiza factorială s-a demonstrat existența a mai multor factori precum un factor cognitiv și altul somatic (Hewitt și Norton, 1993) sau patru factori precum: cognitiv, vegetativ, psihomotor și panica (Wetherell și Arean, 1997). Scorul total al scalei se poate întinde de la 0 la 63 iar autorii furnizează anumite scoruri prag pentru a evalua severitatea anxietății (Beck și colab. 2000):

0-9 normal sau lipsa depresiei;

10-18 depresie ușoară spre moderată;

19-29 depresie moderată spre severă;

30-63 depreie severă.

4.4. Subiectii participanti la cercetare si aplicarea probelor

Cercetarea propriu-zisă a demarat în anul 2014 și s-a realizat pe un lot de 20 de subiecți cu vârste cuprinse între 23 și 55 de ani, femei și bărbați, împărțiți în două mari categorii, 10 de persoane depresive care urmează tratament medicamentos și 10 de persoane depresive care participă la programul psihoterapeutic.

Eșantionul de subiecți a fost selectat astfel încât să existe o egalitate și omogenitate atât în funcție de gen cât și în funcție de vârsta cronologică și pregătire profesională.

4.5. Interpretarea datelor
4.6. Analiza rezultatelor
Cap.5. Concluzii
Cap. 6. Bibliografie
Cap. 7. Anexe