Psihoriminalistica

=== 7b8e82158745b234a810e3a3a5d66ca7aeaa46fe_45120_1 ===

CUPRINS

INTRODUCERE

O cerință sine qua non a supraviețuirii rasei umane de-a lungul timpului a fost, fӑrӑ nici un dubiu, ideea potrivit cӑreia omul, persoana umanӑ, este o creație superlativӑ ce se află în centrul a tot ceea ce se petrece în Univers. Prin urmare, aceastӑ creație supremӑ trebuie, ȋn mod necesar, protejatӑ prin toate mijloacele. Din cele mai vechi timpuri, legile, în toate formele lor, au protejat persoana umană. Drepturile omului au fost în final sistematizate și stipulate în legi fundamentale, iar cel mai important drept a rămas, până în prezent, dreptul la viață.

De la sfârșitul secolului al XVIII-lea și până în prezent, toate constituțiile europene au fost puternic influențate de „Declarația drepturilor omului și cetățeanului”, adoptată de Adunarea Constituantă a Franței la 26.08.1789, imediat după Revoluția franceză. Documentul cel mai complet în sensul precizării drepturilor omului este „Declarația Universală a Drepturilor Omului”, un adevărat monument politic adoptat la 10.12.1948 de Adunarea Generala a Organizației Națiunilor Unite. „Declarația…” a dat tonul unei întregi serii de reglementări privind drepturile fundamentale ale omului, pe toate continentele. Acestea s-au regăsit atât în tratate internaționale, legi fundamentale, dar și în cadrul legii penale.

În toate statele lumii, infracțiunile contra persoanei sunt cuprinse în legea penală într-un capitol distinct. Ȋn contextul unei acutizări din ce ȋn ce mai pronunțată a fenomenului infracțional, se impune, mai înainte de toate, o analiză a cauzelor care determină săvârșirea faptelor antisociale. Numai cunoașterea dedesubturilor acestor fapte antisociale pot duce la înțelegerea cu adevărat a acestora și luarea celor mai bune măsuri pentru contracararea lor.

Prin frecvența lor, actele homicidare cunosc un polimorfism al factorilor determinativi care pot să se prezinte în diverse ponderi și roluri: de la cel de predispoziție până la cel incidental sau de hazard de aceea evidențierea importanței cunoașterii aspectelor psihologice ale criminalilor poate duce la asistarea optimă a acestora în penitenciare.

Dinamica privitoare la criminalitate se referă la evoluția și variația acesteia în timp și spațiu. Cunoașterea cauzală sau etiologia criminală vizează, după cum și denumirea o indică, aflarea cauzelor, condițiilor și factorilor care determină sau favorizează fenomenul criminal. În aceste condiții, cercetarea cauzală a scos în evidență existența unor factori de natură extrem de diversă care acționează asupra fenomenului criminal.

Nota dominantă a infractorilor (multirecidiviștilor, a criminalilor prin obișnuință) este aceea că demonstrează incapacitate psihică, în special calități de voință, de a desfășura profesii de utilitate socială. Cariera lor se va situa sub aspect valoric la antipodul profesiilor acceptate de societate; incapacitatea de a desfășura o muncă utilă are drept componentă atitudinală a personalității lor disprețuirea celor ce muncesc, imaginea negativă despre lumea socială din care fac parte, considerată ca un dușman personal, ca principala responsabilă pentru situația în care au ajuns. Aici trebuie căutată sursa principală a multiplelor justificari pentru atitudinile și comportamentele lor antisociale.

Reliefarea particularităților psihologice ale persoanelor ce au comis delicte criminale, determinarea unor aspecte tipologice ale personalității indivizilor ce au săvârșit acte criminale, evidențierea unor forme specifice de dezechilibru psihologic ale nivelului emoțional și a unor invarianți psihologici la nivelul dinamicii psihoindividuale privind săvârșirea actelor de omor este de un real ajutor în scopul prevenirii recidivelor acestor manifestări.

Motivația alegerii acestei teme rezidă din pericolul reprezentat de criminalitatea în continuă creștere ce se manifestă în societatea românească și a necesității de a preveni acest tip de manifestări cu impact negativ în plan social.

Cap. I CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND IDENTIFICAREA

CRIMINALISTICĂ

Criminalistica este știința investigării infracțiunilor, care a apărut la finele sec. al XIX-lea, în urma eforturilor unor cercetători luminați, printre care un loc de frunte îl ocupă Hanns Gross, judecător de instrucție austriac, ulterior profesor universitar, care a folosit această noțiune pentru a contura ansamblul de cunoștințe sistematizate ale unei noi ramuri ce tratează tehnica, tactica și metodica cercetării faptelor penale. Mai apoi, pe parcursul întregii sale evoluții, criminalistica revenea de fiecare dată la sistemul și obiectul său de cunoaștere. Și aceasta pentru că, la începuturile criminalisticii, numai specificul obiectului de studiu îi permitea să se desprindă de la alte științe de aceeași natură din cadrul disciplinelor ciclului criminal și să-și dovedească autonomia și individualitatea sa, locul său distinct în sistemul științelor juridice.

În perioadele următoare de dezvoltare, criminalistica, asemenea altor discipline cu statut independent, a stăruit asupra aprofundării și perfecționării cunoștințelor sale, ca să devină o veritabilă bază teoretică pentru toți slujitorii Femidei în activitatea lor profesională de combatere a criminalității. Astăzi, după mai bine de un secol de dezvoltare a criminalisticii, problema obiectului și a sistemului ei este din nou în centrul atenției savanților, fapt ce denotă impulsionarea cercetărilor general teoretice din acest domeniu. Încercările de a reevalua, prin prisma noii legislații procesual-penale, viziunile încetățenite privind obiectul și sistemul său constituie rezultatul maturizării teoriei generale a acestei științe, a cărei funcție primordială este sistematizarea și comprimarea volumului imens de cunoștințe acumulate, controlul intelectual asupra lor.

Geneza cunoștințelor cu semnificație criminalistică, determinate de necesitățile practice de luptă contra delincvenților, coboară în adâncurile antichității, când au început să se formeze primele state, să apară unele norme de conviețuire și structuri autoritare menite să asigure ordinea publică, pacea și liniștea obștească. Istoria umanității, istoria civilizației, în mare parte, constituie și istoria comiterii faptelor antisociale, a pedepsirii celor vinovați.

Însăși apariția omului, a societății umane este legată de activitatea practică a acestuia, de asocierea lui în grupuri și comunități, întrucât numai în colectivitate a fost posibilă supraviețuirea și existența sa. Și dacă aceasta este adevărat, atunci a trebuit să apară și necesitatea organizării activității practice a omului, buna desfășurare a căreia totdeauna presupune soluționarea a cel puțin trei obiective: a crea reguli de activitate în comun; a urmări ca acestea să fie respectate de către toți membrii comunității; dacă, însă, aceste norme vor fi încălcate, va trebui să fie identificate făptașul, împrejurările incidentului, măsurile ce urmează a fi adoptate pentru a preveni pe viitor astfel de încălcări.

Odată cu dezvoltarea forțelor de producție, a relațiilor sociale, dreptul și normele de drept ce apar concomitent încep să reglementeze doar o parte a devierilor sociale, și anume cele care amenință însăși existența clasei dominante. Astfel apare problema faptei social periculoase, denumită mai târziu infracțiune și necesitatea descoperirii acesteia. În etapele timpurii de dezvoltare ale civilizației, căpetenia ginții îndeplinea, practic, majoritatea absolută a funcțiilor obștești, bazându-se pe bunul simț și experiența sa de viață. Cu trecerea timpului, dar cu mult înainte de formarea statului și dreptului, își fac apariția oameni speciali, scutiți de producerea nemijlocită a bunurilor, în sarcina cărora se pune menținerea ordinii și cercetarea faptelor infracționale. Subiecții acestor activități au înțeles că folosirea, în această muncă, a metodei de observare directă a activităților ilicite nu este cu putință, însă practica a găsit o cale care deschidea posibilități de a reconstitui fapta și de a identifica autorul. S-a stabilit că, de fiecare dată când se comitea o infracțiune, în mod obligatoriu se modificau și stările de fapt, obiectele implicate în delict. De cele mai multe ori, aceste schimbări erau generate de mișcările corpului uman, de uneltele și instrumentele aplicate de către făptaș. S-a observat că, în acele prefaceri ale ambianței câmpului infracțional, se fixa forma, dimensiunile și caracteristicile exterioare ale obiectelor ce veneau în contact. Astfel, ideea fundamentală a folosirii urmelor în scopul descoperirii și cercetării infracțiunilor devenise raționamentul central în activitatea de combatere a criminalității. Divizarea societății în clase, consolidarea statului și dreptului a determinat și necesitatea perfecționării întregului proces penal, inclusiv problema căutarii și a demascării delincvenților. De la subiecții acestor preocupări se cerea nu numai calități personale deosebite – curaj, spirit întreprinză tor și de observație, perseverență, dar și deprinderi speciale, care mult mai târziu aveau să se transforme în procedee și metode criminalistice de descoperire și prevenire a infrac țiunilor. Profesorul R. Belkin menționează că, „deja în cărțile sacre ale iudeilor, creștinilor, musulmanilor – Tora (Pentateuh), Biblie, Coran există descrieri ale unor procedee de descoperire a adevărului” în diverse cauze, prin ceea ce numim noi astăzi interogatorii, percheziții, prezentări spre recunoaștere etc. Acestea se amintesc și în monumentele de drept ale Romei, Greciei, Rusiei, Germaniei, Chinei și ale altor țări. Bunăoară, în China, cu câteva mii de ani în urmă, au fost create metode de cercetare bazate pe psihofiziologia omului. Pentru stabilirea vinovăției, bănuitului i se dădea să mănânce o mână de orez crud. Dacă reușea să facă aceasta, el era recunoscut drept nevinovat, dacă nu, era considerat vinovat și pedepsit cu asprime. „Încercarea cu orez” se sprijinea pe un proces psihofiziologic al organismului uman ce rezidă în faptul că, în situația unor emoții și tensiuni nervoase excesive, se stopează producerea salivei. Metode analogice se utilizau și în Europa medievală, iar în unele triburi ale Africii Ecuatoriale ele s-au păstrat chiar până la începutul secolului XX. Cu toate că această metodă pare a fi naivă, există în ea elemente preștiințifice. Oricum, perceperea, măsurarea și analiza unor astfel de reacții ale organismului uman constituie fundamentul științific al poligrafului contemporan, denumit, uneori, și „detector al minciunii”.

În India antică se utiliza o metodă bazată pe superstițiile indușilor: celui bănuit i se propunea să intre într-o încăpere întunecată și să-l apuce de coadă pe măgarul „sacru”. Coada măgarului se presăra în prealabil cu funingine, iar bănuitului i se spunea că, dacă el este vinovat, măgarul va urla. Vinovată se considera persoana ce ieșea din încăpere cu mâinile curate. Lipsa urmelor de funingine pe palmele bănuitului se explica prin faptul că el, temându-se de demascare, nu se atingea de coada animalului. Și în Roma antică existau astfel de procedee. De exemplu, Legea celor XII Table (Primul cod de legi al Romei antice, a. 451-450 î. Hr.) cuprindea unele prescripții cu caracter criminalistic privind percheziția. Persoanei ce urma să efectueze percheziția i se indica să-și scoată haina și „să țină o cupă în mâini”. Este greu să ne imaginăm cum s-ar putea efectua astfel o percheziție în realitate, însă sensul practic al acestei recomandații este destul de actual și pentru zilele noastre: ca să nu apară dubii precum că cel ce efectuează percheziția ar putea să arunce pe furiș ceva important sub aspect probant în locul cercetat. Mai târziu, vremurile cumplite ale Evului Mediu au instaurat așa-numitul „proces inchizitoriu”, în care cercetările se efectuau în mod secret, clandestin de către organe speciale, pe baza unor documente în scris. Sub aspect structural, acest proces se împărțea în două faze: până la stabilirea bănuitului (cercetarea generală) și după reținerea acestuia (cercetarea specială). Cercetarea generală includea colectarea diverselor zvonuri, denunțuri, audieri și alte acțiuni de căutare. Cercetarea specială se efectua cu scopul de a obține de la bănuit declarații de recunoaștere a vinovăției sale. Datele istorice mărturisesc că, în această epocă, pe lângă acumularea unor experiențe pozitive privind demascarea făptuitorilor, în multe țări se aplica pe larg tortura, ordaliile și alte metode sălbatice față de persoanele bănuite de comiterea infracțiunilor. Procedeele de torturare erau cele mai diverse: șurubul de forță pentru zdrobirea oaselor. fierul roșu. apa, care se turna prin pâlnie în gura celor torturați până le plesnea stomacul etc. Aceste tipuri de tortură, reglementate pe trepte și niveluri, sunt descrise amănunțit de către călugării inchizitori H. Institoris și Ia. Schprenher în cartea „Ciocanul vrăjitoarelor”. Ordalia era un procedeu mistic la care erau supuși bănuiții și care era aproape imposibil de trecut cu bine. Oricum, cei care rezistau încercării erau considerați nevinovați. După metoda care se aplica, ordalia purta diverse nume: ordalia otrăvii, ordalia focului, ordalia apei, ordalia coșciugului etc. De exemplu, ordalia otrăvii, răspândită în India și la unele triburi sălbatice din Africa, constă în faptul că cel acuzat era obligat să înghită o anumită cantitate de otravă. Dacă scăpa cu viață, acesta era declarat nevinovat, iar dacă murea sau se îmbolnăvea, culpa se considera dovedită.

Folosirea torturii și a altor practici sus menționate pot fi explicate atât prin absolutizarea rolului probelor verbale, a recunoașterii vinovăției de către bănuit (numită și „regina probelor”), prin nivelul scăzut al conștiinței sociale, cât și prin lipsa de mijloace și procedee științifice de stabilire a adevărului. De multe ori, aplicarea lor se solda cu pedepsirea unor oameni nevinovați, însă, treptat, cu sporirea rolului dreptului în societate, a progresului tehnico-științific, a condițiilor economice de viață, în activitatea de cercetare a infracțiunilor începe a fie înțeleasă paguba aplicării acestor tradiții barbare, moștenite din antichitate și apare necesitatea elaborării unor mijloace de stabilire a adevărului, mai raționale și mai civilizate.

Pe parcursul acestor veacuri chinuitoare, inclusiv până pe la mijlocul sec. XIX, experiența aplicării metodelor și procedeelor de cercetare a infracțiunilor se generaliza și se studia în cadrul urmăririi judiciare penale – astăzi disciplină a dreptului procesual penal. În lucrările ce țin de acest domeniu, mai cu seamă începând cu sec. XVII, se întâlnesc recomandații de a folosi cunoștințele de specialitate ale unor persoane versate în cercetarea înscrisurilor, în detectarea unor otrăvuri, în diagnosticarea monedelor contrafăcute etc. Uneori, specialiștii în cauză se asociau în corporații specifice, spre exemplu, „Comunitatea scriitorilor experți verificatori” (Paris, a. 1570). În Franța și Italia se publică primele lucrări consacrate cercetării desenelor papilare, a scrisului, semnate de cunoscuți cercetători: F. Demelle (a. 1609). E. Raveneau (a. 1666). M. Malpigi (a. 1686). B. Albinus (a. 1764). J. Purkinje (a. 1823) ș.a.

Însă sec. XIX, care a fost numit și „secolul aburului”, se evidențiază net de alte perioade istorice printr-o serie de particularități: revoluția industrială în economie, creșterea vertiginoasă a populației orașelor, apariția burgheziei ca pătură a societății cu interese economice și lozinci politice deosebite, divizarea și profesionalizarea muncii, spiritul întreprinzător ca garanție a succesului și riscul ca normă a vieții etc. Această imixtiune de factori necunoscuți până atunci au „detonat” un alt fenomen – apariția criminalității profesionale, iar mai târziu și a celei organizate. Înarmându-se cu cele mai performante instrumente și tehnici ale perioadei respective (echipament, transport, mijloace de legătură etc.), metode de pregătire și tăinuire a infracțiunilor, aceasta a „inundat” practic toate țările Europei Occidentale. Bunul simț și judecata sănătoasă de care se conduceau organele de represalii până atunci s-au dovedit a fi neputincioase în lupta cu noua criminalitate. Se simțea nevoia creării unor mijloace și metode mai eficiente, a elaborării unor măsuri speciale de protecție a cetățenilor împotriva atacurilor criminale, asigurării inevitabile a pedepsirii celor vinovați.

Unul dintre pionierii acestor activității a fost celebrul E. Vidocq (1775-1857), de numele căruia este legată crearea, în 1811, a poliției criminale franceze „La Sûreté” („Siguranța”). După cum ne relatează scriitorul german J. Thorwald, acesta, fiind implicat anterior în diverse fapte social periculoase, asociate cu multiple evadări din închisori și având o experiență bogată, dar destul de compromițătoare, în anul 1810, ca să pună capăt șantajului din partea foștilor „camarazi de breaslă”, a îndrăznit să-și propună serviciile sale autorităților oficiale pentru a fi încadrat în lupta cu criminalitatea. Reușind să convingă administrația prefecturii din Paris că are cunoștințe profunde asupra lumii criminale, posedă arta de a se deghiza și de a face să vorbească orice vinovat, o memorie vizuală neobișnuită, inițiativă și spirit organizatoric, alte calități personale, E. Vidocq a fost acceptat și doar cu o duzină de colaboratori care, de asemenea, aveau o reputație îndoielnică, a demascat și reținut pe parcursul unui an peste opt sute de asasini, hoți, jefuitori, escroci. În activitatea sa se conducea de unele devize destul de dubioase: „Pentru a reuși, trebuie să utilizezi trădarea, denunțul și instinctele josnice ale oamenilor”, „Totul se cumpără și totul este corupt”, „Numai criminalul poate învinge criminalitatea”. Ca șef al poliției criminale pariziene, după 2 decenii de activitate, el a lăsat o arhivă polițienească de mare valoare (fișe personale ale deținuților, elemente embrionare de identificare după „Modus operandi sistem”, așa-numitele „parade ale arestanților”, când deținuții se mișcau în jurul unui polițist, care memoriza semnalmentele exterioare ale acestora, o rețea importantă de informatori, plantarea așanumiților „mutoni” în celulele închisorilor pentru a culege informații de la cei reținuți, alte metode și procedee folosite și astăzi de către agenții de poliție sub acoperire în activitatea lor operativă de investigații etc.

O dată cu plecarea lui Vidocq, în anul 1833, poliția judiciară franceză a fost reorganizată și fondată pe alte principii, unul dintre care este actual și astăzi: „Persoanele trase la răspundere pentru comiterea unor fapte penale, chiar și achitate de către instanța de judecată, nu sunt angajate în serviciul poliției judiciare”. După demisionarea sa, în 1833, Vidocq înființează o agenție de detectivi particulari (probabil prima din lume), devine un comerciant destul de înstărit, scriitor și prieten al marelui Honoré de Balzac, căruia i-a sugerat nu o dată teme pentru viitoarele sale romane. Memoriile lui Vidocq, publicate în 1828 și devenite mai târziu vestite, au fost editate chiar și în Rusia, iar în anul 1991, acestea au fost reeditate la Kiev. Aproximativ în aceeași perioadă, au fost organizate și polițiile judiciare profesionale din Londra (anul 1829), Chicago (1851), New York (1844), în alte orașe de pe continentul european și cel american de către fondatori cu reputații, la fel de faimoase – H. Fielding, J. Fielding, A. Pinkerton. Acesta din urmă, considerat întemeietor al poliției americane, a înființat în anul 1851, la New York, o agenție particulară de urmărire penală și pază cu multe filiale în țări europene, agenții căreia purtau o insignă cu imaginea unui ochi larg deschis și cu sloganul „Noi veghem întruna”. Fiind incoruptibili și sârguincioși în activitatea lor, „pinkertonii” de la bun început au confirmat justețea acestei fraze, descoperind o serie de crime ce au avut un mare ecou, comise pe teritoriul Americii de Nord, inclusiv un complot contra președintelui A. Lincoln în anul 1861.

În perioada Războiului Civil, agenția lui Pinkerton a fost reorganizată în serviciu de recunoaștere, cu scopul de a culege informații cu caracter militar pentru guvernul federal. Ulterior, agenții acestui birou au participat la lichidarea multiplelor bande de criminali și gangsteri care activau fără teamă pe teritoriul SUA. Metodele criminalistice folosite de către acești detectivi neînfricați (fotografia, evidența hoților și a complicilor lor, infiltrarea în nucleul organizațiilor criminale etc.), alternate cu buna cunoaștere a psihologiei și artei de a se deghiza, cu mânuirea perfectă a armei de foc, le-au permis să se înalțe deasupra haosului și corupției ce exista în societate la acea etapă și să devină unica forță de nădejde în lupta cu criminalitatea, simbol al poliției criminale americane.

Cât privește poliția criminală londoneză, cunoscută și sub denumirea de „Scotland Yard”, ea a fost înființată cu câteva decenii mai devreme (în anul 1829), prin legea cu privire la poliția capitalei, adoptată de Parlament (The Metropolitan Police Act). La leagănul ei au fost puse ideile și metodele cunoscutului H. Fielding, judecător și scriitor, care a reușit să convingă autoritățile oficiale de necesitatea înființării serviciului de detectivi ai judecătoriei polițienești (Bow Street Runners), pentru a face față valului de fărădelegi și violențe ce inundase Londra la răscrucea sec. XVIII-XIX. Banii alocați în aceste scopuri i-au permis lui H. Fielding să recruteze o duzină de voluntari, să-i înarmeze cu arme de foc, să-i îmbrace în jachete roșii (probabil, prima uniformă polițienească), pentru a patrula, la necesitate, pe principalele străzi ale capitalei și a acorda ajutor cetățenilor în cercetarea infracțiunilor. După moartea lui H. Fielding (1754), postul de șef al poliției criminale engleze a fost preluat de către fratele său John, care, după cum mărturisește istoria sau poate și legenda, la sfârșitul vieții sale, deși era orb, putea să recunoască după voce și vorbire peste 3000 de infractori. Lăsând pe seama istoricilor aceste fapte ieșite din comun, menționăm că, după datele unor cercetători contemporani, memoria de lungă durată a omului poate conserva doar circa o sută de voci, ce-i drept, necunoscându-se capacitățile orbilor în acest sens.

Oricum, metodele folosite de către primii detectivi englezi erau metodele epocii respective și puțin se deosebeau de cele folosite de către Vidocq, Pinkerton sau alți pionieri ai poliției profesioniste: filajul, deghizarea, evidența recidiviștilor, publicarea în ziare a semnalmentelor infractorilor căutați etc. Desigur, poliția londoneză „Scotland Yard”, creată pe baza acestor servicii de detectivi, a fost organizată pe alte principii, mult mai avansate comparativ cu perioada anterioară, o parte din care sunt valabile și pentru epoca contemporană: eficacitate, stabilitate, organizare militară; controlul statal asupra poliției; lipsa infracțiunilor este indiciul cel mai bun al muncii polițiștilor; mediatizarea informației cu privire la infracțiunea săvârșită; dezvoltarea forței poliției în spațiu și timp; stăpânirea de sine și păstrarea calmului de către polițist este mai bună decât acțiunile lui violente; înfățișarea îngrijită a polițistului contribuie la buna lui reputație; necesitatea instruirii polițiștilor; fiecare polițist trebuie să aibă număr personal; sectoarele de poliție trebuie plasate astfel, încât să asigure accesul ușor al cetățenilor spre ele; polițiștii trebuie supuși unui termen de încercare.

Primele recomandații pur criminalistice ce priveau mai cu seamă procedeele de efectuare a examinării locului faptei, a percheziției, interogării, s-au cristalizat în procedura penală de mult timp.

Unele ghiduri practice, în acest sens, au apărut în prima jumătate a sec. XIX, cum ar fi „Handbuch der gerichtlichen Untersuchungskunde” [„Îndrumar cu privire la ancheta judiciară”], semnat de procesualistul L.H.F. Jagemann. „Experiența unui scurt îndreptar pentru efectuarea cercetărilor”, întocmit de N. Orlov (Moscova, 1833). „Bazele procedurii judiciare penale”, alcătuit de I. Barșev (Sankt Petersburg, a. 1841) ș.a. Dezvoltarea medicinii legale, disciplină ale cărei cunoștințe se foloseau din vremurile străvechi în aflarea adevărului, a scos în evidență persoana specialistului medic legist, care devenea, neapărat, participant în elucidarea cauzelor de omor, a leziunilor corporale etc. Treptat, aceasta a făcut ca în urmărirea penală să fie invitate și alte persoane competente în ramurile tehnicii, științei, artei, meseriei, ceea ce a condus la apariția institutului de expertiză judiciară.

Istoria criminalisticii trebuie privită și prin această prismă – de consolidare și dezvoltare a cunoștințelor de specialitate în activitatea judiciară penală și creare a unităților specializate de expertiză. La începuturile criminalisticii, aceste cunoștințe aveau un caracter mai curând empiric decât teoreticoștiințific, de aceea, purtătorii lor erau apreciați drept persoane versate, acestea sprijinindu-se doar pe experiența practică personală și spiritul de observație (spre exemplu, banii falși erau cercetați de către funcționarii bancari, vechimea împușcăturii o determinau armurierii, scrisul era comparat de factorii poștali).

Prin urmare, în ultimul sfert al sec. XIX, în Europa s-au creat premise și condiții obiective de cimentare a cunoștințelor menite să contribuie la descoperirea și cercetarea infracțiunilor, la crearea unui domeniu distinct al jurisprudenței, ce avea în sarcină elaborarea unor metode și mijloace practice de investigație a faptelor penale, întemeiate pe realizările științelor cu un caracter tehnic și natural.

I.1.Noțiuni introductive

Procesul de identificare este întâlnit în aproape toate domeniile de cercetare și are la bază posibilitatea recunoașterii obiectelor lumii materiale, prin fixarea în procesul gândirii umane a caracteristicilor lor și datorită unor trăsături stabile ale acestora, chiar și relativ. Deși, așa cum am afirmat, probleme pe linie de identificare se pun în diverse domenii, este necesar să subliniem faptul că, raportat la nivelul obiectului criminalisticii, practica criminalistică se reduce, în ultimă instanță, la rezolvarea problemei identității. Se ajunge, astfel, la afirmația lui P.Kirk, care afirma că identificarea reprezintă „problema centrală a investigațiilor criminalistice”. Specialistul ori expertul criminalist vor viza, în activitățile desfășurate, identificarea obiectului, persoanei ori fenomenului aflate în atenția lor dintr-o mulțime de persoane, obiecte ori fenomene. Noțiunea de „identificare” desemnează „constatarea, stabilirea ori recunoașterea unui lucru sau persoane”. La rândul său, termenul de „identitate” desemnează „caracter identic, coincidență sub toate aspectele”, sau, mai exact, „ansamblu de date și trăsături prin care se identifică o persoană sau un lucru”.

Se poate afirma că, sintetizând diversele definiții pentru termenii de mai sus, identificarea reprezintă procesul prin care se caută însușirile comune ale obiectelor, persoanelor ori fenomenelor, cât și trăsăturile care le deosebesc pe unele de altele, pentru ordonarea lor pe tipuri, grupe și subgrupe, iar apoi în vederea deosebirii lor de cele cu care au anumite asemănări. Dincolo de aceste noțiuni cu caracter general, prin identificare, în sens criminalistic, se înțelege stabilirea obiectului ce are o legătură cauzală cu fapta aflată în atenția organului judiciar, în scopul obținerii de probe judiciare. Stabilirea identității în domeniul criminalisticii vizează demonstrarea nerepetabilității unui obiect, lucru, fenomen, alături de elemente de deosebire între acesta și altele, chiar și cele asemeni lor. Identificarea unui obiect ori fenomen reprezintă scopul final al identificării criminalistice. În cadrul procesului de identificare criminalistică, conținutul principal al examinării criminalistice îl constituie evidențierea și aprecierea asemănărilor, o totalitate suficientă de caracteristici identificatoare similare conducând la identificarea obiectelor creatoare de urme și implicit la deosebirea totalității acestor caracteristici asemănătoare de cele ale unor obiecte. Pe de altă parte, și deosebirile pot avea un rol congnitiv, neconcordanțele dintre obiectele comparate contribuind la delimitarea lor. În raport cu identificările realizate în cadrul obiectului de studiu al altor discipline, identificarea criminalistică se particularizează prin:

caracter retroactiv și retrospectiv, întrucât ea nu se poate realiza decât după comiterea faptei;

caracter indirect, deoarece evenimentul avut în atenție nu poate fi observat direct, ci reconstruit după interpretarea urmelor rezultate;

identificarea criminalistică se va realiza cu respectarea limitelor prevazute de legislația în vigoare;

identificarea criminalistică vizează atât stabilirea identității, cât și a nonidentității, aceasta fiind relevantă pentru stabilirea concluziilor de excludere;

se va avea în vedere în mod constant identificarea concretă a unui obiect comun, fără limitări la nivelul unei categorii;

identificarea criminalistică nu rezolvă probleme de natură juridică, ci doar pe cele de natură faptică. Criminalistul nu se va putea pronunța niciodată la modul „X este vinovat de comiterea faptei”, dar poate face afirmații de genul „urma de la locul faptei a fost realizată de degetul inelar al mâinii stângi aparținând lui X”.

2. Obiectul, scopul și principiile identificării criminalistice

În sfera obiectului identificării criminalistice se includ, prin raportare la definiția menționată anterior, toate persoanele, ființele, fenomenele ce sunt potențial identificabile după modificările pe care le-au produs în lumea materială. În cadrul unei ierarhizări a obiectului identificării criminalistice, obiectul principal îl constituie persoanele implicate în săvârșirea infracțiunii, cărora li se alătură obiectele ce au ajutat sau care au fost implicate în orice fel la comiterea faptei, precum și animalele, asimilate, conform literaturii de specialitate, obiectelor.

Un aspect foarte important îl constituie neincluderea în obiectul identificării criminalistice a însușirilor lucrurilor și ființelor. Acestea sunt tocmai elementele ce îl diferențiază de alte obiecte, stând la baza identificării. De asemenea, obiectul identificării trebuie să fie unul concret, atât prin natura sa, cât și prin raportul cauzal cu o faptă concretă. Așadar, în categoria obiectului identificării criminalistice sunt cuprinse: obiectul de identificat (numit și obiect reflectat), respectiv obiectul ale cărui ,.`:caracteristici se examinează (ființa, lucrul) și obiectul primitor (obiectul care reflectă caracteristicile primului și pe baza căruia se poate realiza identificarea) sau urmele în sine. Totodată, conform clasificării propuse de N.V.Terziev, după rolul în procesul de identificare, obiectele pot fi: obiecte de determinat; obiecte cu ajutorul cărora se determină cele dintâi; obiecte de verificat și modelele de comparație. În ceea ce privește scopul identificării criminalistice, este evident că acesta este legat de individualizarea persoanei ori obiectului ce interesează cercetarea judiciară (scopul imediat), în contextul rezolvării problemei supuse sprea analiza organului judiciar (scopul mediat). Principiile ce stau la baza identificării criminalistice sunt următoarele:

1. Principiul individualității obiectelor. Individualitatea obeictelor este dată atât de caracteristicile inițiale ale acestora, cât și de cele dobândite prin utilizare sau exploatare. Individualitatea unui obiect oferă posibilitatea separării sale de alte obiecte similare.

2. Principiul stabilității relative a caracteristicilor de identificare. Conform acestui principiu, obiectele ori fenomenele suferă schimbări în timp, sub acțiunea factorilor interni ori externi. Pe anumite perioade de timp, ca și în anumite limite de interacțiune, obiectul va rămâne identificabil, dacă modificările nu sunt fundamentale.

3. Principiul reflectivității. Reflectivitatea desemnează capacitatea obiectelor de a se reflecta și de a fi reflectate, urmare directă a interacțiunii dintre ele. Rezultatul reflectării îl reprezintă urmele.

4. Principiul identității. Identitatea se stabilește pe baza proprietăților ori caracteristicilor obiectelor, persoanelor și fenomenelor. În momentul în care acestea coincid, a fost stabilită identitatea. În caz contrar, rezultă nonidentitate.

5. Fiecare element caracteristic ce stă la baza procesului de identificare trebuie examinat în mișcare, în schimbarea lui continuă, în contextul legăturii sale cauzale cu celelalte elemente. În acest sens, se va ține cont de materialele implicate, de condițiile de formare etc.

6. Principiul delimitării precise între obiectul de identificat și elementele identificatoare.

7. Principiul unității procesului de identificare. Chiar dacă procesul identifiării este structurat și etapizat, componentele sale se comportă unitar, constituind premise una pentru cealalată.

3. Genurile și domeniile identificării criminalistice

În conformitate cu lucrările de specialitate, dar și prin raportare la practica judiciară, există următoarele genuri de identificare:

identificarea după imaginile fixate material, care se face prin compararea obiectelor supuse identificării cu urme presupuse a fi rezultat al interacțiunii cu mediul ambient;

identificarea după imaginile fixate în memorie, ce are la bază capacitatea de memorare a unor persoane ce au perceput caracteristicile unui obiect, ființă ori fenomen. În această situație, nu avem de-a face cu urma, însă prin descrierea caracteristicilor identificatoare se obțin informații importante. Identificarea în acest caz se poate realiza prin descriere și cunoaștere.

identificarea pe baza înregistrărilor. Ne referim, în acest caz, la realizarea de identificări pe baza unor evidențe, fie că este vorba de fișe, cartoteci, colecții, baze de date etc.

Pe de altă parte, domeniile (genurile) identificării criminalistice fac referire la: identificarea traseologică; identificarea dactiloscopică; identificarea grafoscopică; identificarea biocriminalistică; identificarea balistică; identificarea antropologică etc.

4. Etapele procesului de identificare

Identificarea criminalistică parcurge două etape distincte dar care trebuie abordate în mod unitar, existând o continuitate firească între ele: etapa determinării apartenenței de gen și etapa identificării individuale.

Etapa determinării apartenenței de gen se realizează pe calea examinării trăsăturilor și proprietăților definitorii anumitor grupe de obiecte. În acest sens, se va apela la calsificările și taxonomiile existente în cadrul diferitelor științe. Se vor avea în vedere însușirile cu un grad de răspândire din ce în ce mai redus, în așa fel încât rezultatul să ducă la o grupă cât mai mică de obiecte. Cu cât mai îngustă este grupa din care face parte obeictul, cu atât posibilitatea unei identificări finale este mai mare.Identificarea de gen are atât rolul de a ușura sarcina identificării propriu-zise (prin restrângerea sferei de obiecte cercetate), dar și pe cel al elaborării unor versiuni cu privire la modul de formare al urmelor rezistente.

Etapa identificării individuale. Identificarea obiectului sau ființei care a lăsat urma are la bază determinarea acelor caracteristici proprii, prin care el se deosebește de alte obiecte similare din aceeați grupă de obiecte ori persoane. Scopul acestei etape este, în fapt, acela al întregului proces de identificare, respectiv stabilirea concretă a raportului de identitate.

5.Stadiile (momentele) procesului de identificare

Identificarea criminalistică va parcurge următoarele momente (etape, stadii): examinarea prealabilă; examinarea separată; examinarea comparativă; și interpretarea rezultatelor și formularea concluziilor.

Examinarea prealabilă este momentul incipient și are în vedere studierea de către specialistul ori expertul criminalist a materialelor puse la dispoziție (dacă sunt suficiente din punct de vedere calitativ și cantitativ, dacă s-au respectat condițiile de ambalare și sigilare, legalitatea actelor de dispunere etc.), aprecierea volumului, obiectului, sarcinilor examinării, existența tehnologiei necesare s.a.

Examinarea separată a obiectelor, denumită și intrinsecă, vizează stabilirea caracteristicilor generale și particulare ale obiectelor, precum și edificarea criminalistului asupra potențialului identificator al acestora. Altfel spus, cât de utile pot în evoluția ulterioară a procesului de identificare.

De regulă, se va începe cu evaluarea și examinarea obiectului în litigiu, urmând apoi a ,.`:analiza modelele de comparație. Această ordine este indicată atunci când există un singur obiect în litigiu și mai multe obiecte de verificat, în caz contrar, ordinea inversându-se. Metodele utilizate cu predilecție în acest moment sunt analiza și observația.

În funcție de tipul de identificare ce urmează a se efectua, se vor stabili și utiliza diverse metode, procedee și tehnici de examinare (examinare cu ochiul liber, cu aparatură optică, tehnică computerizată, examinări în diverse tipuri de radiații etc.).

Examinarea separată urmărește: descifarea mecanismelor de formare a urmelor; stabilirea ordinii de formare a urmelor; originea comună ori diferită a urmelor; evidențierea caracteristicilor identificatoare etc.

Examinarea comparativă are în vedere alăturarea obiectelor în scopul stabilirii asemănărilor și deosebirilor dintre ele. Confruntarea are, în această etapă, un rol de bază. În cadrul analizei comparative, se va merge de la caracteristicile generale, trecându-se apoi la cele particulare. Comparația se va putea realiza atât la nivel fizic, cât și doar la nivel mental.

Se pot utiliza multiple procedee de lucru: confruntarea (analiza se va face prin prezentarea alăturată a obiectelor ori a imaginilor acestora); juxtapunerea (stabilirea continuității liniare), ce face referire la dispunerea obiectelor în același câmp vizual, cât mai aproape unul de celălalt, urmărind evidențierea continuității liniare a caracteristicilor ce se compară; suprapunerea se realizează prin așezarea imaginilor obiectelor una peste cealaltă, de regulă, unul beneficiind de o transparență de cel puțin 50%; metoda caroiajului (folosirea de grile pentru separarea zonală a imaginilor obiectelor examinate, aprecierile făcându-se pe baza analizei coordonatelor similare ale unei trăsături); metoda măsurării valorilor liniare sau unghiulare; metoda punctelor de coincidență. Concluziile rezultate în urma procesului de identificare pot fi: concluziile certe (categorice). Acestea reprezintă aserțiuni cu caracter categoric ce indică faptul că, având la bază examinările efectuate, expertul a ajuns la identitate sau nonidentitate. Astfel de concluzii, fie că sunt pozitive sau negative, au de regulă menirea de a înlătura orice îndoială asupra obiectului examinării; concluziile de probabilitate. Dacă concluziile certe sunt expresia unei convingeri formulate pe existența unor adevăruri obiective, cele improbabile au la bază situațiile în care expertul nu poate formula decât o ipoteză asupra identității sau nonidentității. Deși acest tip de concluzii sunt pasibile a fi răsturnate de probe noi, contrare ori suplimentare, trebuie reținut că ele au la bază elemente obiective și o convingere formată a expertului; concluziile de imposibilitate a rezolvării problemei. Acest tip de concluzii sunt de asemenea caracterizate de un înalt grad de obiectivitate, și pot fi generate de cauze precum insuficiența ori inexistența materialelor litigioase ori de comparație, de cunostințe limitate ale expertului, de inexistența unor dotări sau mijloace adecvate precum și de superficialitatea expertului.

Cap II UNELE CONSIDERAȚII PRIVIND PERSONALITATEA

ȘI PSIHOLOGIA INFRACTORULUI

II.1. Personalitatea infractorului

Studiind rolul individual în geneza infracțiunii, criminalistica operează cu conceptul de personalitate a infractorului ca variantă a personalității umane înțeleasă în accepțiunea largă de unitate bio-psiho-socială.

Personalitatea este un concept operațional de ordin descriptiv care înfățișează rezultatul unui proces de adaptare a ființei umane la lume, cu scop de consevare și dezvoltare. Ea este consecința procesului interacționist prin care infrastructura biologică a fost grefată cu principalii vectori sociali, un rezultat al interacțiunii dialectice dintre ansamblul caractersiticilor organizării interne a individului (factorii endogeni) și ansamblul factorilor mediului social (factorii exogeni). Fără îndoială, structura psihologică a individului nu poate fi înțeleasă fără infrastructura biologică pe care ea se clădește și în afara suprastructurii sociale în care ea se integrează.

Aptitudinile reprezintă sisteme operaționale stabilizate, superior dezvoltate și de mare eficiență. Aptitudinile de bază sunt moștenite, iar cele superioare sunt dobândite în procesul învățării și perfecționării individuale.

Temperamentul exprimă gradele de activare a energiei bio-psihice, determinate atât de secrețiile endocrine, de cele ale tiroidei și ale paratiroidei, precum și de sistemul de activare reticulară din diencefal.

Caracterul reprezintă un ansamblu de însușiri care se manifestă constant și durabil în faptele de conduită ale individului.

Comportamentul (conduita) exprimă raportul dintre activitatea sistemului nervos central care reglează procesele de relație cu societatea și sistemul neurovegetativ care conduce procesele interne de metabolism. El este rezultatul infracțiunii componentelor personalității, înscris într-o matrice cu un înalt grad de stabilitate.

Personalitatea umană nu este doar consecința ereditătii, interacțiunile dintre individ și mediu răsfrângându-se asupra componentelor personalității.

În cadrul procesului de socializare, de maturizare biologică și socială, omul își modelează personalitatea prin învățarea și interiorizarea complexului sociocultural pe care îl promovează societatea. Procesul de socializare, în ansamblul său, modelează un tip de personalitate definit prin unicitate și originalitate și care exprimă, într-un mod constant, durabil și predictibil, un amplu repertoriu de atitudini, opinii și acțiuni compatibile cu modelul cultural și normativ al societății respective. În consecință, personalitatea omului este produsul epocii în care trăieste omul și pe care o reflectă la nivelul conștiinței, acționând totodată, constructiv sau distructiv asupra sa.

2.Formarea personalității infractorului

Datorită interacțiunilor permanente care au loc între factorii endogeni și cei exogeni, personalitatea nu este o structură statică, ci una dinamică, despre care se știe că se formează în jurul vârstei de 25 de ani și continuă să evolueze în timp, într-un ritm care depinde de relevanta factorilor exogeni. Pe parcursul procesului de maturizare biologică și socială, individul își formează propria personalitate prin învățarea și asimilarea treptată a modelului socio-cultural predominant, socializarea devenind pozitivă sau negativă ca urmare a preexistentei unui complex de factori sociali care determină sau favorizează orientarea antisocială a personalitățiis.

Fără îndoială, dezorganizarea socială, anomia, condițiile economice precare, conflictele culturale etc., au un impact major asupra criminalității ca fenomen social. În schimb, la nivel individual, socializarea negativă nu conduce în mod inevitabil la săvârșirea de infracțiuni, ci numai ca rezultat al asimilării și prelucrării sale de către stucturile de personalitate și pe fondul unor împrejurări concrete care favorizează trecerea la săvârșirea actului infracțional. Astfel, conceptul de personalitate a infractorului nu surprinde imaginea unei personalități predestinate pentru infracțiuni cu violență, între delincvenți și nondelincvenți neexistând o diferență de natură, ci o diferență de grad cu determinare multicauzală. Personalitatea orientată antisocial se formează în aceleași sfere ale vieții sociale (familie, școală, microgrupuri, medii de producție etc.) ca și personalitatea non-delincventă. Ceea ce diferă este conținutul informațiilor receptate și valoarea acordată acestora. Eficiența modelatoare a informațiilor perturbante este în relație directă cu trăsăturile de caracter ale subiectului. Un individ cu trăsături negative de caracter va fi deosebit de sensibil la informațiile apte să-i stimuleze aceste trăsături care, în timp, devin dominante, determinând orientarea antisocială a personalitătii. Informațiile perturbante vor modifica structura de personalitate, mai ales la nivelul caracterului, fapt exteriorizat inițial în acte minore de conduită negativă care, cu timpul, se generalizează, degenerând în acte de conduită antisocială, infracțională.

Apreciind că mediul social global furnizează cu preponderență informații corecte, conforme cu modelul socio-cultural promovat, este necesar să se analizeze modul în care mediul psihosocial determină formarea personalitătii orientate antisocial.

Dintre componentele mediului psihosocial care exercită o influență deosebită asupra formării personalitătii individului, atenția criminologiei s-a îndreptat mai ales asupra familiei, școlii și locului de muncă (profesiei).

Familia reprezintă pricipala instanță de socializare al cărei rol funcțional în structura socială și în sistemul instituțiilor sociale permite realizarea a două funcții principale: socializarea primară a copiilor pentru a deveni membri ai societății și stabilizarea personalității adulților.

Familia își realizează funcțiile sale socializatoare în cadrul unor situații specifice:

situațiile de “educare morală” în care sunt esențiale relațiile și autoritatea din interiorul familiei, prin care copilul își formează o primă imagine despre lume și viață, despre norme și valori;

situațiile de “învățare cognitivă” care îi formează copilului sistemul de cunoștințe, aptitudini și deprinderi necesare conviețuirii sociale;

situațiile de invenție și imaginație care dezvoltă fantezia și capacitățile creatoare;

situațiile de comunicare psihologică, care dezvoltă afectivitatea specific umană.

Un rol deosebit de important în cadrul interacțiunii părinte-copil, în modelarea personalității copilului îl are, de asemenea, stilul educativ. Dacă el este echilibrat, inteligent, rațional, bazat pe preocuparea constantă a părinților de a cunoaște profound viața copilului, de a-i transmite acestuia o imagine exactă asupra realităților care-l înconjoară, de a-l face să înțeleagă posibilitățile reale care i se oferă pentru a-și satisface aspirațiile, constituie o premisă majoră pentru formarea unei personalități armonioase.

Școala deține, de asemenea, un loc important în formarea personalității individului. Ea este menită să dezvolte aptitudinile, să transmită cunoștințele profesionale, să formeze, să dezvolte și să consolideze atitudinile pozitive, pregătind pentru viață generația tânără.

Corelația dintre criminalitate și nivelul de instruire și educație nu poate fi neglijată. Indivizii cu un volum redus de cunoștințe, cu carențe educaționale pronunțate, fără o reprezentare exactă asupra valorilor și normelor sociale, nu discern binele de rău, licitul de ilicit. Preocupată mai ales de rolul său informativ, școala poate scăpa din vedere rolul formativ, menirea sa educativă. Elevii ajung să se grupeze în relații erarhice, fragmentare, care îndepărtează de școală pe cei mai puțin dotați, care se îndreaptă către anturaje în care își pot satisface nevoia de apreciere.

Profesia, prin ea însăși, nu reprezintă decât o modalitate de a evita delincvența prin asigurarea unor venituri oneste. Cercetările intreprinse asupra cauzelor infracțiunilor comise cu violență relevă că majoritatea subiecților activi au un statut ocupațional precar, instabil, cei mai mulți dintre aceștia neavând nici o calificare.

În concluzie, socializarea adultului se construiește pe fondul cunoștințelor, deprinderilor și motivațiilor dobândite în cursul socializării primare, ulterior intervenind multiple alte instanțe, factori și agenți caracterizați prin structuri educaționale și mecanisme de influență din ce în ce mai puternice. Ca rezultat al întregului proces, conduitele indivizilor se identifică cu cerințele rolurilor sociale, în așa fel încât prescripțiile socioculturale ale mediului devin constante și repere de bază ale personalității.

Apariția conduitelor antisociale decurge, astfel, din însăși esența societății, din criza economică pe care o străbate. În acest context, anomia reprezintă o stare specifică societăților dezorganizate social, zguduite de revoluții sau crize sociale profunde, în urma cărora se amplifică tendințele de devianță socială iar modelele promovate devin confuze.

Consecința tipică a raporturilor contradictorii în planul socialului este înstrăinarea individului și modificarea în sens antisocial a structurii sale de personalitate, manifestată prin individualism, indiferență afectivă, egocentrism și agresivitate. Într-adevăr, personalitatea umană, după structurarea sa, nu rămâne un dat imuabil, ci se modifică odată cu schimbarea elementelor bio-psiho-sociale care o compun.

II. 3. Orientarea antisocială a personalității infractorului

Orientarea antisocială a personalitătii infractorilor este diferită ca grad de intensitate și mod de manifestare.

Din aceste considerente, conceptul de orientare antisocială a personalității dobândește două semnificații:

într-o prima accepțiune, el definește încapacitatea individului de a răspunde adecvat sistemului de norme și valori promovat de societate. Individul orientat antisocial recunoaște sistemul licit de valori, dar personalitatea sa prezintă o disfuncție, o inadaptare, nereușind să reacționeze întotdeauna în conformitate cu aceste norme și valori;

într-o a doua accepțiune, personalitatea orientată antisocial elimină sistemul de norme și valori general acceptate de societate, însușindu-și norme și valori proprii, care sunt contrare celor eliminate. În acest caz nu mai este vorba de o disfuncție sau de inadaptare ci dimpotrivă, personalitatea infractorului este pe deplin adaptată, dar la norme și valori ilicite. Acest tip de personalitate orientată antisocial aparține, de regulă, recidiviștilor.

Gradul de intensitate a orientării antisociale a personalitătii infractorului sugerează pericolul social potențial pe care îl reprezintă acesta. Spre exemplu, un individ neadaptat, dar care nu contestă sistemul de norme și valori impus de societate, prezintă un pericol social potențial mai redus, deși într-o situație concretă favorabilă el poate săvârși infracțiunea.

Cap. III COORDONATE PSIHOLOGICE CU PRIVIRE LA CONDUITELE CRIMINALE

III.1 Rolul factorilor subiectivi implicați în conduitele criminale

III.1.1 Factorii cognitivi

În categoria de explicații privind comportamentul uman – cele raționale – pot fi incluse numeroase teorii. Acestea au în comun faptul că iau în considerare factorul rațional, fie de o manieră exclusivă, fie în mod preponderent. Mecanismele explicative diferă însă uneori foarte mult. Se poate spune că explicațiile raționale continuă, la modul general, tradiția curentului filozofic opus empirismului, respectiv nativismul (Socrate, Descartes, Kant) potrivit căruia „cunoașterea umană” total sau cel puțin în parte este înnăscută.

Pare logic ca în acest context, primele critici puternice formulate împotriva behaviorismului să fi venit din partea unor psihologi care se situau pe poziții filozofice neokantiene. Acești psihologi de origine germană, reuniți în jurul lui Wolfgang Kohler (1887-1967), elaborează teoria formei (Ghestaltheorie) prin care se încerca transpunerea fenomenologiei pentru stabilirea legilor percepției. Fenomenologia pune accent pe conceptul de intenționalitate (fenomenele psihice sunt dirijate întotdeauna către un obiect), pe importanța percepției, pe conștiența momentului prezent. Dar deplasarea spre explicații de tip rațional este favorizată și de unele cercetări venite din interiorul curentului behaviorist, astfel, cercetătorul american Edward Chace Tolman, care se susținea un „behaviorist al intenției”, a încercat printr-o serie întreagă de experimente să explice comportamentul prin mecanisme cognitive, în sensul de „elaborare a cunoștințelor”. Pentru Tolman, comportamentul nu este o secvență automatizată de asociații stabilite prin condiționare, ci un răspuns global, care se referă la o reprezentare mentală a scopului și a locurilor care permit de a ajunge la aceasta, ceea ce el numește o structură-semn (sign-gestalt) sau, în ultimele sale scrieri, harta mentală (cognitive map). Această utilizare a scopului în teoriile motivaționale, pe care o întâlnim atât la „gestaltiști”, cât și la Tolman, reprezintă elementul de constanță la teoriile cognitive. Se admite în general că scopul reprezintă un rezultat anticipat, un obiectiv sau o stare pe care individul încearcă să le atingă. Este vorba deja despre un „produs cognitiv” care devine, în dauna mobilului dacă putem spune așa, motorul principal al conduitei.

Noțiunea de scop este intim legată de cea de „valoare” cu care se află în interdependență: „valoarea reprezintă un determinant important al conduitelor: ea condiționează punerea în practică a acestora, intensitatea și orientarea lor selectivă. Ea se referă în fapt la preferințele persoanelor pentru anumite obiecte-scop”. Conduita umană pare astfel a fi determinată în limitele scopurilor și valorilor pe care individul le ia în considerare. Analiza acestor scopuri și valori poate permite o anticipare asupra deliberării pe care urmează să o facă individul în momentul în care anumite alternative i se oferă. Dar tocmai această permanentizare a factorului deliberativ, care apare în orice situație, constituie punctul slab al teoriei scopurilor, căci este greu de admis că: „individul se poate dedica unor calcule relativ complexe prin combinarea unor informații multiple (…) mai ales în cazul în care deciziile trebuie să fie luate, fie în situații de rutină, fie cu prilejul unor circumstanțe noi”. Sesizând această slăbiciune, unele teorii cognitive, mai recente, prezintă un discurs mai puțin radical. În acest caz se află „Teoria motivației umane” concepută de psihologul belgian Joseph Nuttin, asupra căreia se cuvine să facem anumite precizări.

Autorul teoriei sus menționate consideră că motivația privește „direcția activă a comportamentului” spre anumite situații sau obiecte asupra cărora se îndreaptă preferințele subiectului. Motivația umană nu poate fi redusă la impulsiuni oarbe și inconștiente, ea este proprie unui subiect care este în permanentă relație cu lumea ce îl înconjoară. „Grație funcțiilor cognitive care pătrund dinamismul relațiilor dintre subiect și lume, motivația devine o structură cognitivo-dinamică ce dirijează acțiunea către scopuri concrete”. Comportamentul fiind în mod esențial „o funcție de relație”, motivația trebuie înțeleasă ca o problemă de „relații preferențiale” între individ și lumea înconjurătoare. Plecând de la aceste premise Nuttin își propune să elaboreze un model în care comportamentul emană de la un „subiect în situație”; acest subiect acționează asupra situației în care se găsește în vederea modificării ei „în direcția scopului pe care și-l propune”.

Astfel, comportamentul uman cuprinde trei faze:

Într-un prim moment, toate funcțiile colaborează la construirea – plecând de la mediul fizic – a unei lumi a comportamentului cu subiectul „în situație”;

Într-o a doua fază – faza dinamică sau motivațională – subiectul elaborează scopuri și proiecte care concretizează trebuințele sale;

Într-un al treilea timp, comportamentul de execuție sau acțiunea propriu-zisă – subiectul acționează asupra situației actuale așa cum o percepe, în vederea realizării proiectelor sale.

În primul rând trebuie observat că, precum și celelalte teorii de orientare cognitivă sau rațională, factorul scop joacă un rol foarte important. Nuttin face o analiză de detaliu a diverselor scopuri pe care le grupează în două categorii generale: extrinseci și intrinseci. Autorul constată că individul: „nu se mulțumește să atingă scopurile sale imediate și să-și satisfacă anumite trebuințe; nu îi este suficient să fie competent și eficient; el nu se poate impiedica să judece asupra valorii scopurilor urmărite și atinse. Această judecată personală asupra valorii obiective a actelor sale poate fi, pentru om, o sursă de satisfacție foarte profundă sau de serioase tulburări (mustrări de conștiință), ceea ce relevă forța motivației implicate”. Abordarea noțiunii de valoare ocazionează, între altele, și o analiză interesantă în legătură cu „deformarea” valorilor normative, în general, și a valorii de justiție, în special, în funcție de trebuințele personale ale subiectului.

O altă problemă importantă pe care autorul o sesizează este „alienația motivațională” care este definită drept: „procesul prin care subiectul, sub presiune socială sau autoritară, este adus, câteodată, în șituația de-a face, și chiar de-a vrea, lucruri care în fond vin împotriva propriilor sale intenții și percepții”. Legat de această problemă a alienației motivaționale ajungem la o altă problemă care ne interesează în mod direct, respectiv raportul voință – libertate. Din capul locului, Nuttin precizează că expresia ,,act liber" este improprie în analiza psihologică datorită multiplelor conotații filozofice. El preferă să utilizeze expresia act (comportament) „comportament personalizat”.

„Termenul personalizat folosit în legatură cu acte sau comportamente, le opune pe acestea unor relații automate; el caracterizează obiectiv procesul de autoreglare cognitivă și evaluativă care se găsește implicat în aceste acte”. Nuttin admite că „alături de factorii pe care subiectul îi evaluează în funcție de concepția sa despre sine și de standardele care fac parte din aceasta, alți factori, din contră, își exercită influența lor pe căi care scapă autoreglării subiectului. Acesta poate fi cazul pentru anume influențe inconștiente, ca și pentru impactul unor factori de ordin fizic sau fiziologic”, și puțin mai departe adaugă că „rezultă că acest caracter personalizat va fi variabil după cum actul este mai mult sau mai puțin efectul unor procese fiziologice (sau inconștiente) sau al unei elaborări cognitive (conștiente)”. Ulterior autorul revine în mai multe rânduri asupra acestei posibilități ca anumiți factori să aibă asupra comportamentului un impact care scapă, cel puțin în parte, proceselor de elaborare și evaluare cognitivă. Concluziile autorului vin să reconfirme poziția deschisă dialogului științific, pe care se situează acesta: „dincolo de accentul pe care îl pune pe funcțiile cognitive, modelul relațional rezervă un loc mecanismelor non-cognitive și structurilor ereditare, comportamentul fiind conceput ca o parte integrantă a funcționării totale a ființei vii”. Există așadar, din punctul de vedere al teoriilor motivației, în mare două maniere diferite de a concepe comportamentul uman: într-o variantă acesta este determinat de factori afectivi; într-o altă variantă el este supus controlului rațiunii. Absolut schematic putem reduce această diferență la doi factori reprezentativi ai afectivității și ai rațiunii, respectiv: Drive (sau mobil în sensul clasic) și Scop. Înainte de a putea face o apreciere asupra acestor două principale puncte de vedere exprimate în psihologie, credem că este util să amintim și alte puncte de vedere ale altor oameni de știință, cu privire la factorii care influențează comportamentul.

III.1.2 Factori motivaționali specifici

O primă problemă ce rezultă din examinarea doctrinei psihologice este apariția treptată a noțiunii de mobil, din limbajul științific, și înlocuirea acestuia cu noțiunea de motiv. Analiza acestei metamorfoze este necesară atât pentru înțelegerea celor două noțiuni, cât și pentru înțelegerea conceptului mai larg de motivație. O a doua problemă care trebuie soluționată este de a găsi „urma” mobilului printre principalele explicații motivaționale, formulate de la începutul acestui secol și până în zilele noastre.

III.1.3 Raportul mobil – motiv din punct de vedere psihologic

Conceptul de mobil a fost utilizat în psihologie, ca și în filozofie, cu sensul de factor de natură afectivă, preponderent înconștient, capabil să împingă la acțiune. Această variantă pe care am numit-o clasică, pentru științele umane în general, face distincția dintre mobil și motiv, acesta din urmă constituind un factor conștient și rațional care poate acompania acțiunea umană. Bazată pe introspecție și autoanaliză, psihologia subiectivă acordă un interes deosebit stărilor afective. Raportul afectiv-rațional, și implicit ponderea acordată mobilului, pot fi sintetizate în celebra frază a lui Ribot: ,,Eu vreau, constată o situație, dar nu o crează".

Trecerea de la psihologia subiectivă, filozofică, la cea experimentală a coincis în mare, termenului mobil, ori de asimilare a acestuia cu motivul și în final cu motivația, nu presupune ignorarea entității psihologice pe care o acoperă sensul clasic al noțiunii. De aceea, problema care se pune în legătură cu această orientare modernă este de a identifica rolul pe care îl are elementul afectiv (și prepondeent inconștient) în conținutul conceptului de motivație, care monopolizează în ultimele decenii aproape toate tipurile de explicații cu privire la comportamentul uman. Operația de identificare nu este ușoară, din cel puțin două puncte de vedere: în primul rând, pentru că există o mare varietate de teorii ale motivației; fiecare dintre acestea se străduiește să ofere explicații cu un grad mare de generalitate, situație în care delimitarea între factorii afectivi și raționali este greu de stabilit.

În al doilea rând, noțiunea de motivație fiind extrem de generală, explicațiile bazate pe aceasta fac apel la o serie de alți termeni, aparent mai punctuali, mai concreți, cum ar fi: reflexe, obișnuință, instinct, tendință, trebuință, afectivitate, sentiment, pasiune etc. Totuși, acești termeni au și ei, la rândul lor, accepțiuni ori conotații diverse, în funcție de autorii care îi utilizează sau chiar de contextul în care sunt utilizați.

III.1.4 Conceptul de motiv

Într-o analiză amănunțită, care pornește de la utilizarea curentă a termenului, se consideră că există trei caracteristici principale ale motivului în sens de concept explicativ

Acest cuvânt este utilizat în concepte în care conduita este pusă sub semnul întrebării și nu doar explicată, atunci când intervine o ruptură în raport cu așteptările convenționale;

Acest cuvânt este utilizat pentru a se referi la o rațiune directivă și implică o dispoziție directivă la individul a cărui conduită este examinată;

Motivul trebuie să dea rațiunea pentru care o persoană acționează, rațiunea care este operantă în situația de explicat. Motivul acțiunii unui individ poate de asemenea să coincidă cu rațiunea sa, dar trebuie să fie rațiunea pentru care el acționează.

Caracteristicile enunțate sugerează, printre altele, faptul că la o analiză de profunzime, se poate constata că în cadrul acestei categorii generale ale motivului sunt înglobate și alte concepte autonome, iar în unele cazuri o delimitare este absolut necesară. Urmărind această idee ne referim la definiția dată în dicționarul Oxford English și constatăm că dacă se acceptă această definiție, motivele „s-ar găsi la jumătatea drumului între rațiuni și cauze” ceea ce presupune, în ultima analiză, o delimitare a factorului afectiv de cel rațional. O asemenea viziune de profunzime asupra conceptului de motiv se regăsește la psihologul american de orientare eclectică Newcomb: „motivul, la fel ca și termenii non – tehnici de dorință și de trebuință, este un termen care se prelungește interior și exterior. Asemenea termeni se referă în același timp la o stare interioară de însatisfacție (sau de tensiune, de dezechilibru) și la ceva din mediul înconjurător (cum ar fi hrana, prezența mamei, rezolvarea unui puzzle) care are rolul de a îndepărta această stare de insatisfacție”. Organismul este motivat „când – și numai când – este caracterizat în același timp printr-o stare <drive> în direcția unui comportament către un scop care este selecționat în mod preferențial față de toate celelalte scopuri posibile. Motivul este în acest fel un concept care unește drive și scop. Reamintim aici că termenul englezesc drive poate fi, și chiar a fost, echivalat de unii psihologi cu termenul de mobil, de unde rezultă o diferențiere între mobil, motiv și scop. Motivul trebuie să fie rațiunea pentru care o persoană a făcut lucrul pe care l-a făcut.

III.2 Teorii ale motivației în practica psihologică aplicată domeniului judiciar

Ipotezele trebuințelor unor oameni au dat naștere unei ramuri a psihologiei, motivația, al cărui obiect constă în a identifica trebuințele la indivizi și de a explica dezvoltarea și efectele acestora. În mod tradițional, s-a accentuat caracterul de dezechilibru organic sau psihologic al trebuinței, dezechilibru ce are un rol declanșator într-un comportament mai degrabă afectiv. Astfel, ea a fost denumită ca „dezechilibru organic” (pentru trebuințele fiziologice, precum a bea, a mânca…) sau psihologic (precum trebuințele de a fi aprobat de alții, a reuși…) mai mult sau mai puțin mare, trăit la un moment dat de individ și care îl împinge cu mai multă sau mai puțină intensitate să manifeste un comportament sau altul în scopul de a restabili echilibrul și dezechilibrul acestor stări, nu trebuie să li se dea sensul de normal-anormal, ci stare de repaus și stare de tensiune. O asemenea viziune asupra trebuinței o apropie foarte mult de sensul clasic al mobilului, având ca trăsătură comună proprietatea de a „împinge la acțiune”.

Într-o accepție mai recentă, asistăm la o ,,spiritualizare" a trebuinței care devine mult mai rațională, apropiindu-se mai mult de sensul clasic al conceptului de motiv (rațional și non-afectiv): „…termenul trebuință se referă la faptul constatabil ca anumite relații cu o categoric sau alte de obiecte, nu sunt, pentru individ, simple relații de fapt, ci relații preferate sau chiar cerute în sensul concret că absența lor chiar deranjează, funcționarea – fie fiziologică, fie psihologică – a individului declanșează la acesta o activitate care în mod efectiv se dirijează spre reinstalarea relației preferate. Plecând de la această constatare, se deduce caracterul dinamic al acestor relații care, de acum, se prezintă ca trebuințe, adică niște categorii de relații cerute. Aceste trebuințe care se concretizează în scopuri, dau comportamentului direcția sa activă, organizarea sa structurală și semnificația sa”. În linii generate, tocmai aceste două viziuni diferite asupra noțiunii de trebuință au adus la separarea diverselor teorii ale motivației. De-a lungul secolului s-au succedat o serie de teorii care au conceput în mod diferit motivația. Aceasta a fost explicată ca: o descărcare de energie; ca manifestare a unor asociații învățate; ca un factor pur fiziologic; ca o activitate spontană a organismului; ca o problemă de adaptare de echilibru intern (homeostazie); ori a fost pusă în legătură cu existența unui rezultat anticipat etc.

În principiu, toate aceste teorii încearcă să explice: declanșarea, direcția, intensitatea și persistența comportamentului, sau altfel spus, termenul general de motivație este utilizat pentru a desemna ansamblul mecanismelor care determină: declanșarea comportamentului; orientarea comportamentului, atracție către un scop sau, din contră, respingere ori fugă; intensitatea mobilizării energetice, emoție, atenție.

Se admite că există trei categorii de explicații cu privire la comportamentul uman: explicațiile de tip cauzal, explicațiile „raționale” și explicațiile prin finalitate. Primele răspund la genul ce 1-a împins pe un individ să facă un anumit lucru?; ce 1-a făcut să facă?; Explicațiile „raționale” răspund la întrebarea: care este rațiunea (motivul) pentru care individul a acționat într-un anume fel? Cea de-a treia categoric caută să stabilească „finalitatea” actului, dar această finalitate nu este văzută în sensul de scop (but) fixat ori anticipat de agent, ci în sensul de fmalizare a unei stări, situații date. Având în vedere și faptul că o chestiune esențială în studiul motivației este aceea de a ști dacă și în ce fel, comportamentul uman este determinat, adică el este ghidat de anumite legi și care sunt acelea, am putea reduce explicațiile în termeni de motivație la două mari categorii: explicațiile „cauzale” sau „deterministe” și explicațiile „raționale” sau „cognitive”.

III.2.1 Confuzia mobil – scop din perspectivă psihologică

Scopul, mobilul sau motivele infracțiunii nu trebuie confundate cu intenția sau animus deliquendi. Intențiunea e voința de a comite infracțiunea pe care vrea să o comită autorul, pe când scopul ori mobilul este cauza pentru care dorește acest lucru, rezultatul la care ține să ajungă. Scopul sau mobilul este deja cum s-a zis: causa remota delicti, iar intențiunea este cauza proxima. Dincolo de distincția mobil-intenție se folosesc în mod alternativ termeni: mobil, scop, motiv – între care nu apare nici o deosebire. Totuși, scopul este apreciat drept o varietate distinctă în cadrul mobilurilor, și anume mobilul îndepărtat pe care îl urmărește infractorul: se ajunge la descoperirea unei intenții, cercetând ce a voit să facă infractorul prin actul său, pentru ce a făcut acel act, care este mobilul îndepărtat pe care îl urmărea. Poziția ezitantă în legătură cu diferențierea mobil-scop, se poate explica prin contradicția din ce în ce mai evidentă dintre principiile școlii clasice a dreptului penal, ce se aflau la baza legislațiilor penale europene, și noile puncte de vedere, deterministe, exprimate în epocă în științele umnae, inclusiv în criminologie. În încercarea de a rămâne fideli orientării școlii clasice, care fundamenta ideea răspunderii penale pe existența liberului arbitru și prezenta, în consecință, un infractor rațional, ghidat pe scop, penaliștii erau din ce în ce mai incomodați de constatările criminologiei (școala pozitivistă în special), care prezenta un infractor împins spre un act de un mobil. Acceptarea unei viziuni în profunzime asupra motivației umane și, pe cale de consecință, separarea mobilului de către scop, presupune implicit reformularea unor concepte fundamentale, ca cele de voință, imputabilitate, răspundere penală. În aceste condiții, includerea scopului în interiorul noțiunii de mobil reprezenta o soluție de compromis, capabilă să răspundă ambelor categorii de exigențe: mobilul, factorul afectiv generator al actului, ar conține și o latură rațională, mobilul depărtat, sau scopul prin care infractorul ar manifesta liberul său arbitru.

III.2.2. Distincția mobil-scop din perspectiva psihologică

Stefan Laday, pornind de la negarea conceptului abstract de voință liberă, atinge inevitabil și problema mobilului. Cum aceste considerațiuni au luat naștere prin admiterea tezei metafizice a liberului arbitru, juriștii moderni nu mai recunosc că baza pedepsei este libertatea voinței. Ceea ce se numește voință, se naște din fenomenele lumii externe. Starea lucrurilor actuală nu ne mulțumește, vrem deci să o schimbăm. Din această trebuință se naște voința, al cărei scop este să producă aceea schimbare, adică rezultatul. Cu alte cuvinte, de la schimbarea pe care dorim să o producem așteptăm un simțământ de mulțumire pentru noi.

Ideea acestui simțământ se numește motiv sau mobil. În cele mai multe cazuri acțiunea sau inacțiunea poate să mai producă și alte consecințe, care ar fi displăcute pentru agent. Ideea simțământului nemulțumirii pe care l-am avea suferind aceste consecințe, este de asemenea mobil. Voința este totdeauna rezultat al luptei dintre aceste motive. Noi spunem că voința omului nu este o manifestare a unei libertăți mistice, care nicăieri în lume nu se găsește, ci un rezultat al efectelor pe care lumea externă le are asupra omului. Acțiunea se naște din lupta motivelor. Totuși, în sens mai restrâns, numim motive numai acei factori care au ieșit victorioși din acea luptă, determinând rezoluția.

III.2.3 Semnificația psihologică a mobilului

Mobilul este considerat de regulă drept cauza internă a acțiunii de conduită. Prin mobil sau motiv al infracțiunii se înțelege impulsul intern al făptuitorului la săvârșirea infracțiunii, adică acea dorință, tendință, pasiune, acest sentiment ce a făcut să se nască în mintea făptuitorului ideea săvârșirii unei anumite activități conștient orientată într-o anumită direcție în vederea satisfacerii acelei dorințe, pasiuni. De aceea mobilul sau motivul este denumit și cauza internă a actului de conduită. În același sens, de „cauză internă a actului de conduită”, este definit mobilul și de alți autori în doctrina română. Toate aceste definiții accentuează caracterul afectiv al mobilului, rolul acestuia de „impuls” în declanșarea faptei.

Pe lângă preocuparea de definire a noțiunii, se încearcă analizarea în profunzime a mobilului, identificarea proceselor și deslușirea diferitelor categorii de mobil. „Uneori, mobilul poate fi egoist, tinzând la satisfacerea anumitor trebuințe personale de ordin material sau spiritual, alteori este altruist generos, când vizează satisfacerea unor nevoi ale grupului social sau ale altor persoane decât subiectul și în care acesta nu este interesat decât moralmente”. Nu pot fi excluse însă nici situațiile în care la baza unor acțiuni ilicite să stea motive altruiste (de exemplu, uciderea unei persoane bolnave incurabil, la rugămintea acesteia spre a-i curma suferințele; furtul săvârșit pentru procurarea unor medicamente familiei în situații disperate etc.).

Indiferent de caracterul mobilului (egoist sau altruist), un asemenea proces psihic va exista întotdeauna la baza unei acțiuni umane. Dincolo de distinctia între mobilurile egoiste și cele altruiste, precum și de exemplele care facilitează ființei alegerea noțiunii, o remarcă specială merită opinia conform căreia mobilul se află întotdeuna la baza acțiunii umane, a celei criminale, mai ales. Rezumând, am putea constata că doctrina penală română, după o scurtă perioadă de ezitare, a adoptat și susține și în prezent, concepția ,,clasică" cu privire la mobil, pe care-l deosebește de scop.

Există totuși o oarecare diferență între ele, pe de o parte, ceea ce am denumit concepție ,,clasică" în științele umane și criminologie, iar, pe de altă parte, concepția exprimată în doctrina română. După cum s-a putut observa, concepția clasică, al cărui punct de plecare se află în psihologie, se fondează pe chiar diferența dintre mobil și motiv, primul fiind considerat un factor preponderent inconștient și afectiv, iar cel de-al doilea un factor conștient și rațional. În raport cu această concepție clasică, doctrina penală română s-a oprit oarecum la jumătatea drumului, atâta vreme cât, deși face diferențierea mobil-scop, consideră drept sinonime noțiunile de mobil și motiv. Această optică se reflectă de altfel în definițiile date mobilului (motivului). Astfel, în timp ce definiția clasică se rezumă la accentuarea caracterului irațional și inconștient al mobilului care ,,împinge la acțiune", definițiile din doctrina română adaugă caracterul de ,,impuls intern al mobilului" și calitatea acestuia de a ,,face să se nască în mintea făptuitorului ideea săvârșirii unei anumite activități conștient orientată într-o anumită direcție", sau de a determina pe infractor să ,,ia o hotărâre infracțională și să o infăptuiască". În acest fel conceput, mobilul depășește sfera irațional – afectivă și patrunde într-o zonă rațională, conștientă, în care intervine o opțiune, o decizie din partea subiectului. Mobilul nu-și pierde principala sa calitate ,,de a împinge la acțiune" dar, între impuls și acțiune, se interpune factorul intelectic-volitiv, rațional, propriu motivului în sens clasic.

III.2.4 Semnificația psihologică a scopului, din perspectiva disciplinelor judiciare

Prin scopul infracțiunii se înțelege finalitatea urmărită prin săvârșirea faptei ce constituie elementul material al infracțiunii, obiectivul propus și reprezentat de făptuitor ca rezultat al acțiunii sau inacțiunii sale. Dacă mobilul faptei face să apară în conștiința făptuitorului necesitatea unei anumite activități de natură să ducă la satisfacerea impulsului intern, scopul presupune reprezentarea clară a rezultatului acelei activități.

Diferența între scop și mobil (motiv), este marcată în mod tranșant de majoritatea autorilor. Astfel, spre exemplu, se precizează că: „Scopul nu se confundă cu motivul deoarece el aparține momentului fmalizării actului, pe când motivul este legat de momentul adoptării hotărârii”. Direcția clară, din punct de vedere noțional, nu presupune o separație rigidă în planul realității psihice care însoțește declanșarea și realizarea actului criminal. Dimpotrivă, o analiză atentă a scopului, în contextul unei clarificări noționale, permite sesizarea complexității atitudinii psihice a făptuitorului. După cum s-a remarcat în doctrină, scopul poate fi imediat sau îndepărtat, el poate să fie generat de un mobil sau, dimpotrivă, poate să declanșeze un mobil; interferența acestor factori psihici poate să reprezinte o configurație tipică (scop-mobil-infracținue), iar ponderea lor în prepararea, declanșarea și finalizarea actului criminal, diferă de la caz la caz; „scopul este schimbarea în lumea obiectivă urmărită de infractor prin săvârșirea faptei; căci infracțiunea nu este niciodată scop în sine, ci aproape întotdeauna mijloc de a ajunge la un rezultat. Un individ otrăvește o persoană pe care urma să o moștenească pentru a intra mai curând în stăpânirea moștenirii; altul pune foc casei sale pentru a încasa o indeminzație de asigurare; un casier delapidează sau un hoț fură o sumă de bani pentru a-și plăti o datorie”. Dar scopul imediat în sensul celor arătate trebuie corelat întotdeauna cu scopurile mai îndepărtate, în ipoteza că ar exista, precum mobilul, deoarece s-ar putea ca el să nu fie suficient pentru a explica geneza infracținii.

Revenind pentru o exemplificare la cazul cazierului care a delapidat sau al hoțului care a furat pentru a-și plăti o datorie, apare evident ca acest scop imediat, singur, nu explică fapta, căci cei mai mulți datornici nu procedează așa; dacă vom adânci lucrurile, s-ar putea să constatăm că gestionarul sau autorul furtului era supus unei mari presiuni psihice, deoarece, pentru plata datoriei, era urmărit silit asupra casei în care locuia împreună cu familia sa, ceea ce înseamnă că exista un scop și mai îndepărtat: evitarea executării silite (dar și acest scop ar putea fi irelevant, întrucât majoritatea persoanelor urmărite sunt incapabile să delapideze sau să fure pentru a înlătura amenințarea unui asemenea pericol). Pentru a fi capabil de aceasta, trebuie ca scopul să declanșeze un sentiment, un impuls de incorectitudine, poate trecător sau accidental, ori poate aflat în stare latentă în fondul caracterului; dorința puternică de a scăpa de urmărire silită a făcut să izbucnească această idee, acest sentiment de necinste, care a invadat totul și a general infracțiunea. În acest exemplu, scopul a dus la infracțiunea numai pentru că a deșteptat un sentiment, un impuls antisocial, care a pus stăpânire pe psihicul agentului și l-a determinat să recurgă în satisfacerea scopului la mijloace neoneste. Așadar, nu scopul, ci mobilul declanșat de scop – este cauza imediată și psihologică a acțiunii ilicite.

Însă lucrurile se pot petrece și altfel decât în schema de mai sus: scop – mobil – infracțiune. Foarte adesea se întâmplă invers: mobilul este acela care determină scopul atins, iar scopul, (la rândul său), face să apară intenția de a realiza acțiunea incriminată. În cazul individului devenit incendiator pentru a încasa indemnizația de asigurare, de pildă, nu nevoia de a pune mâna pe acești bani a făcut să apară în psihicul său un sentiment de cupiditate; acest sentiment preexista și tocmai el l-a făcut să vrea să-și apropie o sumă de bani, prin săvârșirea unei infracțiuni. La fel este adesea și în caz de furt. Același lucru s-ar putea spune și privitor la infracțiunile de omor în care sunt implicate sentimentul de răzbunare ori inclinații spre cruzime, brutalitate; toate acestea sunt preexistente scopului urmărit, care tinde tocmai să le dea satisfacție. Distincția între ipoteza în care scopul reprezintă o cerință legată de elementul subiectiv și ipoteza în care același scop se referă la o condiție legată de elementul obiectiv, nu este fără importanță.

III.2.5 Modele particulare de trecere la act

În această categorie poate fi inclus unul dintre primele modele de trecere la act, ce aparține criminologului belgian Etienne de Greef., E. de Greeff considera că „procesul criminogen” trebuie raportat la actul grav. El folosește ca model procesul de convertire parcurs de indivizi aparținând comunităților recivilizate, proces descris de un alt autor”. Aplicând aceași schemă generală la actul criminal (în sens de omor), De Greef considera că sunt parcurse, în principal, de fiecare delincvent, trei etape:

Prima etapă, cea a asentimentului ineficace, reprezintă o perioadă „mai degrabă subconștientă susținuta de numeroase elemente inconștiente”. În această etapă, la un moment dat, trăirile subterane ce tind spre crimă apar spontan în zona conștientului: apare ideea „dispariției” eventualei victime. Această „prise de conscience” poate fi declanșată de stimuli exteriori ori interiori multipli, de natură diversă. O asemenea etapă poate fi întâlnită, în principiu, în viața oricui. În general, individul, sub influența factorilor morali afectivi, va îndepărta „ideea” criminală. Viitorul infractor va trece însă la cea de a doua etapă.

A doua etapă este denumită: etapa asentimentului formulat. Deși procesele subconștiente nu au dispărut, în această fază „lucrurile se petrec în mare parte de o manieră conștientă”. Individul acceptă ideea că o anumită persoană trebuie să dispară și oscilează între dorința ca această dispariție să se îndeplinească fără contribuția sa și ideea că ar putea „ajuta” la acestă dispariție. Este o etapă contradictorie, de ezitări: „Progresia nu se face de o manieră univocă. Există în suflet mișcări pentru și contra. Ideea se conturează în mod lent prin avansări și reculuri. Greșelile victimei au tendința de a fi exagerate, motivele de a o vedea dispărută au tendința de a fi înnobilate. Pericolele și inconveniențele de a face să dispară, decăderea, abjectă, constituie rezistența interioară. Este vorba despre a rupe cu totul trecutul, de a se pune în afara societății”.

Se întâmplă uneori în această etapă, când decizia de a comite crima nu este încă luată, ca un eveniment accidental (spre exemplu beția), să declanșeze totuși actul criminal. În aceste cazuri asistăm la o pregătire deficitară, la o executare imprecisă, la o lipsă totală de precauții pentru asigurarea imunității.

Cea de a treia etapă, criza, presupune ca „dispariția să fie decisă”: „Principiul morții fiind admis, nu rămâne decât să accepte, să se coboare personal la act, să-i accepte rușinea și riscul (…). Criminalul se găsește în acest moment într-o stare morală și fizică acută. Sensibilitatea sa este exasperată, emotivitatea dezechilibrată, judecată sa este obsedată de starea de criză și de luptă și se întâmplă să fie, pentru un moment dat, delirant. Explozia este iminentă. Poate să fie, eventual, însă impiedicată, dar, cu siguranță, un nimic poate să o elibereze”. Drumul spre crimă poate fi oprit în oricare dintre cele trei etape, prin acțiunea forțelor de inhibiție interioare, care pot fi eventual stimulate de împrejurări externe. În același timp, trecerea la act se poate face înainte de a se ajunge la o „decizie propriu zisă” și, în acest caz, executarea fiind rău pregătită, crima are toate șansele să eșueze, ori să fie realizată de o manieră impropie. Rezultă că procesul de trecere la act este, în opinia lui De Greef, rezultatul luptei unor tendințe (mobile) opuse, ce pot să apară sau nu, în zona subconștientului, în funcție de etapele ce sunt ori nu parcurse; configurația psiho-morală a individului joacă un rol esențial; în plus, pot să apară anumiți factori conjuncturali care să faciliteze ori să îngreuneze drumul spre crimă.

În sfârșit, trebuie remarcat că în opinia lui De Greef, există și acte criminale ce se realizează total în afara schemei propuse, fără parcurgerea nici uneia din etapele descrise. În asemenea situații, „ușurința” de a comite fapta este foarte mare, criminalul fiind cu atât mai periculos cu cât crima este comisă ca și un act banal, lipsit de gravitate.

Pentru J. Pinatel trecerea la act se explică prin acțiunea conjugată a celor patru trăsături psihice esențiale, care alcătuiesc „nucleul personalității criminale”. Pentru ca un subiect să treacă la act trebuie să nu fie reținut de oprobiul social care este asociat răufăcătorului; acest proces de „autolegitimare subiectivă” este asigurat de egocentrism. Faptul că subiectul nu va fi reținut de amenințarea pedepsei este explicat prin labilitate. Obstacolele materiale susceptibile să impiedice executarea crimei sunt invinse prin agresivitate. În ultimă instanță, când subiectul ajunge în situația de a comite crima, este necesar ca el să nu fie reținut de sentimentul că produce rău aproapelui său, atentând la persoană sau la bunurile acesteia. Indiferența afectivă asigură acestă ultimă etapă a trecerii la act.

În ceea ce privește modelul propus de H. Becker, acesta poate fi încadrat în categoria modelelor ,,de analiză a procesului de trecere la act". Aceste modele examinează procesul de trecere la act în sine, adică succesiunea secvențelor care conduc persoana autorului în interacțiune cu situația precriminală până la consumarea actului.

III.2.7 Devianța și abordarea psihanalitică pulsională

În literatura de specialitate psihosociologică, psihojudiciară și criminalistică, predomină două tipuri de abordări; una de tip relațional- interactiv, centrată pe raportul dintre termenii ce compun cuplul conceptual agresor-victimă, una de tip sistemico-normativ, cutumiar sau cel de reglementare a modurilor de comportare permise, și alta centrată pe conceptul de distructivitate, violență, negație, amenințare, pericol ș.a., care generează conduita deviantă definită în general prin termeni negativi (rău, „nedorit” etc). Acest ultim aspect este abordat de cele mai multe ori în conformitate cu teoria pulsională asupra personalității prin intermediul cuplului conceptual Eros-Thanatos, abordare devenită tradiționala în psihanaliză. De aceea, ne rezumăm la a menționa doar câteva aspecte referitoare la cele mai grave aspecte ale orientării Thanatosului:

Comportamentul homicidar

Crima în sens clasic – ca ucidere a altor persoane – se manifestă în conformitate cu optica anomică (sociologistă), la indivizii alienați (nu numai maladiv, ci și social sau chiar etnocultural), ajunși în situația unei forme de depersonalizare prin prăbușirea sistemelor atitudinale fundamentale (față de sine, alții, viață, lume), evidențiabilă prin lipsa scopurilor sociale sau insuficienta conștientizare a lor. Dar, uneori, factorii de privațiune, frustrare, stres, tensiune fizică sau morală se pot conjuga astfel încât, în funcție de caracteristicile personalității, pot să determine, prin acțiune cumulativă sau prin acțiune subliminală neobișnuită, diferite dezechilibre atitudinale, care pot deveni contaminate și de natură să determine psihosindroame reactive cu sau fără inducție aberantă asupra grupului social, apartenent. Gradul de periculozitate a unui comportament aberant, printre care denumim și omorul, ca infracțiune, raportat mediului de existență al infractorului, indiferent de caracteristica de situație dificilă sau de generator de psihosindrom reactiv, este în relație directă cu gradul de disfuncție al personalității, cu degradarea scalei axiologico-etică a persoanei, cu motivațiile profunde ale individului în cauză. Suma acestor factori îi afectează adaptarea socială, adaptarea devenind criteriul pragmatic de evaluare a stării de periculozitate. Ea se inițiază odată cu conceperea actului criminal, continuă cu perioada concretizării (trecerea la act) și se extinde apoi la stadiul consecutiv comiterii acestuia (motivarea, ca demers cognitiv sau poziție conștient-critică față de comportamentul avut). Pregătirea actului este, de cele mai multe ori, inconștientă la delincvent și constă în acumularea progresivă a unor tensiuni crescânde, cu cauze extrem de clare, ca efect al unor identificări proiective specifice, ce tensioneaza în permanență individul. Pentru că aici e vorba despre identificări proiective particulare (unul omoară pentru bani, altul pentru că apreciază că nu mai există alte soluții valabile pentru anumite situații, alții din ură, ori din gelozie sau criză de invidie, sau criză de afect maladivă, expectanțe demolate etc.). Aceștia nu găsesc soluții defulatorii normale: prin raportare la patternul grupului social prin conduitele de aparare a egoului se realizează psihodinamica ce constitute conduita aberantă, respectiv omorul.

Modul în care săvârșește actul va fi expresia homicidară. Ea va fi măsura gradului de agresivitate, activat și acumulat, va da indicii privind locul pe care-1 ocupă obiectul agresiunii în ierarhia valorilor private-intime ale criminalului și va preciza rolul de stimul catalizator sau factor declanșator al situației frustrante, ce se desfășoara în cerc vicios. De aceea, în acest moment, trecerea la act nu mai poate fi cenzurată de Supraeu. În acest context, actul se desfășoară în condițiile dictate de structura ergică, temperamentală, circumstanțe, gradul de estompare a manifestărilor intelective dependente la rândul lor de gradul său de instruire și conduce la o stare de perfectă detensionare subiectivă, de descătușare și eliberare, cu un înalt confort organic și psihic. În acet moment, nu sunt anticipate consecințele și nici nu i se atribuie actului criminal o anumită semnificație negativă din punct de vedere social, etic și uman.

Perioada imediat următoare (mascaj – anchetă – instanță-condamnare – penitenciar) prezintă o psihodinamică structurată conflictual, fiind axată pe problematica pierderii libertății, a ruperii unor relații afective sau de familie și de rudenie, dar nu de culpabilitate stricto-senso. Mult mai târziu, se va „așeza” într-un anumit fel, raportul motivație-cauză (reală)-motivare (suită de demersuri cognitive de explicitare, justificare a comportamentului propriu sau al altora – efectuat prin prisma motivelor – eventual posibile), necesitând un anumit tip de regenerare motivațională, dar și axiologică. În cazul în care acest efect se produce într-un timp și raport adecvat, poate apărea la nivel conștient – stabil și tolerabil – starea de culpabilitate. De aceea, criminalii prezintă o predominantă stare de frustrație care riscă să determine reiterări compulsive (recidive) sau eșuări în alte forme de comportament antisocial sau deformări caracteriale, care consolidează de fapt, o pistă de devenire negativă pe care, în absența unei remodelări majore, riscă să rămână mereu închis.

Efectiv se poate vorbi, de acum, de o constituție particulară a persoanei cu diverse dezordini interioare, care se evidențiază mai ales în condiții de stres. Cel mai adesea, referitor la cele de mai sus, se evidențiază: inhibiția anxioasă a activității; reacții coleroase, cu descărcări de agresiune; regresie comportamentală, evidențiata prin pierderea autocontrolului și dezinhibarea unor maniere simpliste, primare de rezolvare a unor dorințe imediate; stereotipie fixată tematic, evidențiată prin comportamente ce conțin unele acțiuni lipsite de necesitate pentru rezolvarea trebuințelor (imperație pseudo-necesară); reactivare patoplastică, evidențiată prin conduite de (redeșteptare) a unor manifestări psihopatologice, de regulă psihopatice sau nevrotice.

b) Comportamentul suicidar deviant

Facem precizarea că nici nu vom aborda conduita suicidară ca expresie a suferinței maladive (isterie, depresie, discordanță), deci a unei decompensări de cea mai înaltă gravitate a unui proces psihopatologic. Vom realiza o abordare psihanalitică a actului suicidar ca orientare asupra propriei persoane a thanatosului, din perspectiva lămuririi acestei manifestări în contextul sistemului psihodinamic deviant, în care autorul și victima este una și aceeași persoană, care comite și suferă omorul.

Freud consideră actul suicidar ca apogeu al unei psihodinamici de doliu (depresivă). Dar preciza, în 1917: „un nevrotic poate avea motivații suicidare atunci când un impuls criminal îndreptat către alții se întoarce asupra lui însuși”. Prin travaliul doliului, obietul pierdut este „găsit” fantasmatic (reconstituit) și apoi este distrus în interiorul propriei persoane, care astfel (persoane însăși) își „plătește vina”, prin moarte; K. Abraham continuă ideea lui Freud și nuanțează, precizând că la persoanele cu tulburări depresive, se determină mai întâi un „puternic val de ură” față de obiect (partener de relație obietală).

Acest efect pe care psihanaliză genetică atestă că se învață începând cu perioada din jurul vărstei de 4 ani, trebuie contracarat cumva, deoarece persoana afectată nu tolerează pierderea obietului respectiv. În acest context, se pun în joe defensele egoului și regresiile la nivelul modalităților de trăire orală, verbiaj de încorporare și prin raționalizări fantasmatice prin care se introiectează în sine, uneori chiar se încearcă o închidere în ,,propriul somatic" a obietului pierdut. Astfel, în acest prim moment, obietul este integral, ,,înzidit" în egoul subiectului, unde este identificat ca „salvat”. Atunci, ura, care inițial era concentrată asupra obiectului dorinței, care este partenerul de relație obietală pierdut, se reîntoarce asupra aceluiași obiet, regăsit acum integrat, „întrupat” în subiect, orientându-se deci, asupra propriei persoane, cu consecințe autoagresive majore.

Mai departe, psihodinamica suicidară nu mai include decât componente factice de ordin instrumental și al oportunităților, printr-o intensitate a conflictualității autopunitive, ce poate deriva sau nu sentimentele de ură și ostilitate, în sentimente de culpă, de anxietate ipohondriacă, angoasă, ș.a..

Cap. IV DIRECȚIILE DE ACȚIUNE ÎN CÂMPUL PSIHOLOGIEI JUDICIARE

IV.1 Principiile generale în criminal profiling

Procesul profilingului se fundamentează pe o temeinică cercetare la fața locului, celelalte activități (determinarea formei de comportament deviant, background-ul victimei, predicțiile referitoare la persoana făptuitorului etc.) derivând de aici.

Comportamentul reflectă personalitatea.

Profilul psihologic al autorului este un instrument care poate fi folosit doar în cazurile în care, pe toată durata activității infracționale, personalitatea făptuitorului rămâne la fel.

Nu trebuie excluse persoane aflate în cercul de suspecți pentru simplul motiv că nu se încadrează în profilul psihologic

În toată activitatea sa, specialistul profiler trebuie să fie ghidat de profesionalism, să respecte etica profesională, confidențialitatea și demnitatea umană.

IV.2. Productivitatea expertizei de tip profiling

În general, infracțiunile pretabile în folosirea profilului psihologic sunt: omorul deosebit de grav; omorul în serie; violurile în serie; pruncuciderea; infracțiuni comise asupra minorilor; tâlhăriile urmate de moartea victimei; tâlhăriile în serie

În special, profilul de personalitate a avut rezultate uimitoare în investigațiile omorului în serie și a violurilor în serie, violuri urmate sau nu de moartea victimei.

IV.3. Aspectele ce pot fi determinate în cadrul expertizei de tip profiling

Datele despre autor ce pot fi determinate prin profiling (Geberth, 1999) sunt: vârsta; sexul; rasa; starea civilă; nivelul de inteligență; nivelul studiilor efectuate; stilul de viață; mediul din care provine; nivelul adaptabilității sociale; tipul de personalitate; comportamentul; înfățișarea generală; nivelul adaptabilității emoționale; comportamente specifice destructurării psihice relevate;ncaracteristicile personalității dizarmonice relevate; locul de muncă – istoric – adaptabilitate la locul de muncă; obiceiurile la locul de muncă; domiciliul în raport cu locul faptei; statutul socio-economic; nivelul adaptabilității sexuale; tipul de perversiune sexuală (dacă este cazul); motivul faptei. Desigur, în funcție de fiecare caz în parte, complexitatea raportului poate crește, datele furnizate de specialist putând fi mult mai variate. Se pot previziona, de asemenea, comportamentele ulterioare ale agresorului, se pot stabili direcțiile de atac ale anchetatorului, eventuale capcane ce se pot întinde autorului, date false ce pot fi comunicate presei pentru provocarea acestuia și, în acest fel, capturarea lui, tec. Stabilindu-se, pe baza victimologiei și a background-ului victimei, persoanele țintă ale agresorului, acestea pot fi atenționate, prevenirea fiind în acest caz mult mai eficientă.

IV.4 Privire asupra metodei folosite în criminal profiling

În încercarea de a sistematiza și operaționaliza procesul profilingului, mulți autori și-au dezvoltat propria metodă de profiling, contribuind astfel la progresul acestei științe. Din dorința de a fi unic și, totodată, inovator în profiling, fiecare autor a încercat să evite tratarea subiectelor celorlalți specialiști, dezvoltând însă subiecte proprii de o inestimabilă valoare. Privite laolaltă, toate aceste metode de profiling oferă procesului mult doritul caracter de exhaustivitate.

IV4.1 Conceptul dihotomic organizat – dezorganizat

În urma unui astfel de studiu patronat de FBI și efectuat cu specialiști proprii, au avut loc interviuri asupra a 36 de criminali sexuali, dintre care cei mai mulți erau criminali în serie. Dintre aceștia, 24 au fost denumiți drept „organizați” (cu 97 de victime) și 12 „dezorganizați” (cu 21 de victime). Prezentăm, pe scurt, acest concept dihotomic:

Tabel nr. 1 Aspectul locului faptei

Tabel nr. 2 Caracteristici ale profilului psihologic

IV.2 Crima în serie

După cum am mai arătat, profilingul criminal este cel mai util atunci când este aplicat infracțiunilor comise în serie. Datorită perioadei relativ mari de timp în care se desfășoară activitatea infracțională, autorii dezvoltă anumite comportamente progresive ce ajută la descifrarea personalității acestora, personalitate ce rămâne constantă pe tot traiectul criminal.

Crima în serie este domeniul psihologiei judiciare care suferă cel mai mult din cauza absenței unor studii și cercetări etiologice riguroase în această materie. Unele studii timpurii efectuate post-hoc asupra criminalilor multipli s-au bazat pe paradigme rarefiate în conținut, cum ar fi psihanaliza (Arieti&Shreiber, 1981) sau psihologia clinică (Brittain, 1967), însă nici una dintre aceste încercări nu a efectuat o analiză detaliată a fenomenului. Studiile contemporane s-au bazat adesea pe seturi de date compilate din surse secundare (presă, rechizitorii sau transcrieri ale ședințelor de judecată) (Levin&Fox, 1985). Rappaport diferențiază patru categorii de criminali care au comis mai mult de un omor: „pseudo-commando”, „eliminatori de familie”, „criminali du-te-vino” – aceste trei tipuri fiind considerate ca făcând parte din clasa criminalilor în masă – și „criminalii în serie”. Printre acestia din urma, el distinge, la fel ca si Dietz:

criminalii orgiastici (spree killers), care comit seri de asasinate ’’într-o petrecere continua’’, adică fără perioada de acalmie durabila, si care sunt mereu in cautare de excitatii, de banii sau de obiecte de valoare ( ex. Parker si Barrow, Stark-weather sau chiar ’’lunetistul’’ din Washington);

actorii din operatinuile de crima organizata, precum oamenii de arme ai Mafie, teroristii, mercenarii, asasinii platiti, membrii de banda (etnica, de inchisoare sau de strada), motivate de bani sau de un mobil special;

otavitorii sau ’’asfixiatorii’’ care sunt, adesea, medici sau infirmieri, dar si doici sau parinti adoptivi, si care isi ucid pacientii, clientii, din razbunare, din dorinta de castig sau din motive asa-zis altruiste;

criminalii psihotici si presupusi psihotici, care par sa actioneze sub imperiul halucinatiilor sau al delirelor;

sadicii sexuali psihopati, cu personalitate antisociala si cu tendinte sexuale sadice, care au ucis pe puțin 10 persoane fiecare (ex. Bundy, Corll, Gacy etc.).

Lato sensu, prin criminal se înțelege persoana care săvârșește, cu vinovăție, o faptă prevăzută și sancționată de legea penală iar în cadrul acestei definiții, criminalul poate fi particularizat prin natura faptei penale săvârșite, în sensul că prin criminal, în sens cotidian, se înțelege persoana care ucide o altă persoană, săvârșind astfel una dintre formele de omor incriminate de legea penală.

Conceptul de criminal este definit de cei mai mulți criminologi contemporani în acest sens, adică persoana care a comis o faptă criminală. Trăsătura principală care caracterizează pe criminal este aceea că a săvârșit o crimă; nu este criminal cel care are numai intenția de a săvârși o crimă, ci numai cel care a săvârșit o crimă; el capătă această calitate prin săvârșirea unei crime. În plus, săvârșindu-se o crimă, asta înseamnă o faptă gravă și oprită de lege. Astfel, săvârșindu-se o crimă, criminalul este judecat și sancționat cu o pedeapsă criminală. Aceasta este a doua caracteristică și anume: criminalul este judecat și condamnat, ceea ce întărește, din punct de vedere social și juridic, statutul său de criminal.

Urmărind această linie, putem afirma că există trei mari categorii de criminali :

Criminalii în masă omoară patru sau mai multe victime într-o singură locație, într-o perioadă de timp care poate varia între câteva minute și câteva zile. Cei mai mulți dintre ei suferă de dezechilibrări mintale (nu sunt neapărat psihopați) ale căror probleme sunt ținute în frâu până în momentul în care izbucnesc asupra oricărei persoane care se întâmplă să se afle în vecinătatea lor. Charles Whitman, care a împușcat mai mult de 30 de persoane dîntr-un turn din campusul universității din Texas, și James Huberty, care a omorât 21 de oameni, majoritatea copii, într-un restaurant McDonald’s din San Diego, sunt exemple de criminali în masă.

Criminalii spontani omoară victime în două sau mai multe locații, fără vreun timp de repaus între ele. Crima constituie un eveniment singular, cu toate că poate dura un timp scurt sau unul lung.

Criminalii în serie omoară trei sau mai multe victime, fiecare cu ocazie diferită. Spre deosebire de criminalii în masă și de cei spontani, cei în serie aleg de obicei un anumit tip de victime care îndeplinesc un rol în fanteziile lor. Există pauze între crimele în serie, care sunt de obicei mai bine plănuite decât cele în masă sau spontane. Unii criminali în serie (Ted Bundy) călătoresc tot timpul și omoară victimele în locații diferite; alții (Wayne Williams, bărbatul care a ucis copii în Atlanta) sunt stabili din punct de vedere geografic și omoară în aceeași zonă. Theodore Kaczynski rămânea în același loc dar iși alegea victimele din colțuri îndepărtate ale lumii pentru care construia bombele trimise apoi prin poștă. El reflectă o combinație neobișnuită a caracteristicilor criminalilor în serie.

În cartea sa „Criminalii dintre noi”, Steven Egger definea criminalii în serie prin:

un minim de ¾ victime, cu o perioadă de „răcire” între ele;

criminalul este, de regulă, un străin față de victimă – crimele par fără legătură/întâmplătoare;

crimele reflectă nevoia de a domina, în mod sadic, victima; rareori crima este săvârșită pentru profit;

motivele sunt de natură psihologică și nu materială;

victima poate avea valoare simbolică pentru criminal, metoda de a ucide poate reflecta acest fapt; criminalii, adesea, aleg victime vulnerabile.

IV.3. Informațiile necesare în vederea alcătuirii profilului psihologic

Ca orice activitate bine fundamentată științific, elaborarea unui profil psihologic parcurge câteva etape obligatorii:

Crime Data

În această etapă se introduc în program informații despre infracțiunile bănuite a avea legătură între ele, incluzând orice date despre locații, direcții de deplasare, orice informații spațiale. De asemenea, se mai introduc date despre tipul de infracțiune, modul de operare, arma folosită, data, vremea la dat comiterii faptei tec.

Geographic Data

Pentru site-urile relevante (de exemplu, unde a fost văzută victima ultima oară, locul unde a fost abandonat cadavrul tec.) se vor menționa următoarele: locația exactă; tipul locației (cartier rezidențial, zonă industrială sau comercială, clădiri importante din zonă tec.); caracteristicile demografice ale împrejurimilor; descrierea generală a arealului (informații obținute de la ultimul recensământ, nivelul socio-economic al zonei, rata criminalității generale, zonele criminogene); hărți ale zonei (harta orașului sau regiunii, arterele de comunicație, rutele autobuzelor tec.) – este de preferat să se folosească hărți cartografice profesionale ; fotografii – de la cercetarea la fața locului, fotografii ale zonei, aero foto tec.

Victimologie

Pentru fiecare dintre victime se vor menționa: sexul, rasa, vârsta, potențialul victimogen, domiciliul, ocupația, activitățile sociale, mijloacele de transport, rutele folosite.

Analiza comportamentală/Profilul psihologic

Profilul psihologic al autorului joacă un rol deosebit de important între fazele elaborării profilului geografic, prin aceasta determinându-se stilul probabil de viață precum și statusul mintal al celui ce înfăptuiește seria de infracțiuni. Cu toate acestea, absența profilului psihologic nu împiedică emiterea profilului psihologic.

Suspect Data

În cazul în care sunt cunoscute, se vor introduce următoarele informații: sexul, vârsta, rasa, antecedentele penale istoricul psiho-patologic, domicilil prezent, domiciliile trecute, școli absolvite, locuri de muncă, activitățile sociale, adresele membrilor de familie, prietenii, metodele de transport, rutele folosite.

IV.4 Statistica psihologică – metodă productivă în conturarea profilului psihologic

Matematicianul belgian Adolphe Quetelet (1796-1874), strămoșul antropometriei, a fost primul care a aplicat curba lui Gauss la distribuția diferitelor variabile, obținute ca urmare a măsurilor de natură biologică sau socială. În lucrarea sa intitulată Fizica socială sau Studiu asupra dezvoltării de facultăți ale omului (1835), Quetelet a dezvoltat teoria omului mediu, teorie conform căreia omul normal este un om mediu. Astfel, el consideră că media sau tendința centrală de distribuție a variabilelor poate fi obținută prin măsurarea unei singure trăsături într-o populație. Luarea în considerare a mediei sau a altei măsuri a tendinței centrale (mediana sau modul) pentru definirea normalității are multiple avantaje. Este vorba, în acest caz, de un criteriu obiectiv de definire a normalității, independent de toate sistemele de valori. Acest criteriu poate fi stabilit în manieră empirică.

Deviațiile, într-o direcție sau alta față de tendința centrală sunt considerate anormale. O deviație mai mare este gravă și semnifică o anormalitate mai accentuată. Cu toate acestea, există o tranziție graduală de la medie spre extreme. Dacă o populație este normal distribuită, 68,26% din subiecți se situează într-o abatere standard de o parte și de alta a medianei. Mai mult, într-o distribuție normală, 95,4% din populație se găsește între două abateri standard de o parte și de alta a medianei. Deoarece normalitatea este distribuită între două abateri standard de o parte și de alta a mediei, vom putea considera că 95% din populație este normală și cam 5% anormală.

Stabilirea acestor puncte cu ajutorul abaterii standard se face pentru fiecare situație particulară, în funcție de o zonă de variație compatibilă, pentru o caracteristică a subiectului, cu o funcționare potrivită. De exemplu, o persoană care are un QI scăzut poate funcționa potrivit într-un mediu rural simplu, dar funcționează în manieră nepotrivită într-un mediu urban mai complex, care necesită competențe de tip școlar ca cititul, scrisul sau socotitul. Este vorba de o împrejurime desemnată ca relativistă. Totuși, definiția punctelor care delimitează o zonă de variație ( în exemplul dat – inteligența), compatibilă cu o funcționare adecvată (deci normală) a unei persoane, nu atrage ambiguități. Potrivit și nepotrivit nu constituie categorii care se exclud concomitent. Comportamentul unei persoane poate fi mai mult sau mai puțin adecvat și decizia referitoare la amplasarea punctului de demarcație devine destul de arbitrară și impune un consens.

Caracterul arbitrar al punctelor de demarcație între normal și anormal nu este unicul punct slab al evaluării statistice a normalității. Apar și alte dificultăți atunci ce procedează în acest fel. Pentru mai multe caracteristici sau trăsături umane de caracter, media poate fi considerată ca normală și, în consecință, de dorit, cum este cazul agresivității. Deviațiile în cele două direcții (prea agresiv sau foarte puțin agresiv) pot fi considerate ca anormale și, deci, de nedorit. Constatăm existența unor trăsături, precum inteligența, pentru care este absurd să considerăm cele două extreme ca anormale.

În cazul conceptului de statistică psihologică, ni se pare mai utilă în cazul nostru aprofundarea probabilităților și a distribuției acestora. Acest domeniu aparține statisticii inferențiale, adică acelui domeniu care se folosește de datele oferite de statistica descriptivă în scopul de a face prognoze. Atunci când, în procesul elaborării unui profil psihologic, lucrăm cu mai multe informații certe (suspecți punctați, date culese de la fața locului, profilul geografic, declarații de martor, victimologie tec.) gradul de acuitate al prognozei noastre referitoare la autor crește. A înțelege statistica inferențială înseamnă a înțelege metodele de a evalua probabilitatea teoretică de apariție a unor fenomene cu caracter aleatoriu. Ce poate fi mai aleatoriu decât modul de manifestare al comportamentului criminal?

Inferența statistică este fondată pe evaluarea unei probabilități teoretice de apariție a unui fenomen observat, probabilitate în funcție de a cărei valoare specialistul profiler stabilește decizia pe care o ia într-un anumit caz sau succesiune de cazuri legate între ele (în serie). În fundamentarea deciziei operează în multe situații teoria probabilităților, domeniu științific cercetat în principal de matematicieni specializați care îi asigură o abstractizare de înalt nivel..

Evaluarea probabilității se bazează pe principiul urnei. Cele mai clare ilustrări ale probabilității rezultate din tragerea la sorți sunt aruncarea unei monede în sus și extragerea succesivă a 10 bile dintr-o urnă care conține 50 de bile albe și 50 de bile negre. Dacă aruncăm o monedă în sus în serii de câte aruncări și realizăm serii de ordinul miilor, probabilitatea de a rezulta anumite proporții ale capului sau pajurei se distribuie conform exigențelor unei distribuții normale Gauss, care poate fi transpusă grafic în așa-numita curbă normală Gauss. Numărul de posibilități este foarte mare în situația în care se fac lansări în serie mare. Dacă s-ar face doar două lansări ale unei monede, am avea doar patru posibilități teoretice diferite de succesiune a capului sau pajurei:

La un număr de două posibilități la fiecare aruncare a unei monede (în serii de câte 10 aruncări) avem 210 posibilități concrete de apariție. De exemplu, pentru proporția de 9 ori cap și 1 pajura, avem printre variante:

Nr. crt 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

1 C C C C C C C C C C

2 C C C C C C C C C P

3 C C C C C C C C P C

4 C C C C C C C P C C

….. ….. ….. ….. ….. ….. ….. ….. ….. ….. …..

….. P P P P P P P P P P

C = cap

P = pajură

Numărul diferitelor proporții de apariție poate fi estimat cu ajutorul formulei:

NPI = NT!/NI*(NT-NI)!

în care: NPI = numărul de proporții identice

NT = numărul de trageri

NI = numărul de evenimente identice

PAP = NPI/NC

în care: PAP = probabilitatea de apariție a unei proporții

NPI = numărul de proporții identice

NC = numărul de combinații

Cu ajutorul unor astfel de formule se pot obține toate probabilitățile de apariție a proporțiilor posibile, oricare ar fi numărul de evenimente succesive practicate.

În exemplul dat, înlocuind succesiunile de evenimente cap/pajură cu evenimente judiciare comise, se pot obține probabilități utile privitoare la posibilul autor al faptelor, probabilitatea unui eveniment viitor, al locului comiterii tec. Astfel, se poate obține probabilitatea fiecărei proporții a unui eveniment căutat (faptă judiciară, de exemplu):

Tabelul nr. 3

Cu un astfel de tabel se poate evalua imediat probabilitatea de apariție a unui eveniment conținând o proporție dată. Se observă că probabilitățile extreme se întâlnesc foarte rar, și o repartiție egală are o mare frecvență. Dacă efectuăm o histogramă a frecvențelor absolute de apariție a diferitelor proporții vizualizăm că anumite proporții sunt mult mai frecvente decât altele.

Cap V NOȚIUNI DE PSIHOPATOLOGIE JUDICIARĂ. PERSONALITATEA ȘI TULBURĂRILE EI

Caracteristicile moderne ale studiului științific asupra personalității sunt date de procesul de transformare a speculațiilor despre natura umană în concepte care pot să o studieze empiric. Luând în considerare numărul mare de alternative posibile ale teoriilor personalității pune problema evaluării acestora. Dincolo de valoarea descriptivă și predictivă se caută criteriile care pot fi utilizate pentru evaluare. După frecvența utilizării lor în interpretările psihodiagnostice, Cosmovici (1992) grupează teoriile personalității în trei mari categorii: "teoria trăsăturilor, teoriile psiho-dinamice și teoriile comportamentului, care deși ne ajută să diagnosticăm într-un caz sau altul, nu duc la o imagine de ansamblu de care vorbesc adepții metodelor clinice ". Într-adevăr, o analiză în detaliu a fiecărei categorii evidențiază importante limite în explicarea structurii persoanei. Problema rămâne deschisă, punctele de vedere teoretice oferă o mare eterogenitate a conceptelor. O cauză a acestei mari diversități de opinii este legată de prezumțiile de bază asupra naturii umane.

V.1 Continuum-ul bipolar al personalității

Toate marile teorii ale personalității au poziții diferite față de aceste prezumții și nici o teorie nu poate fi înțeleasă în afara acestor referiri. Aceste prezumții reprezintă descrieri relativ continue, cu dimensiuni bipolare, în care teoreticienii plasează termenii de bază, specifici conceptelor elaborate. Concret, este vorba de un continuum bipolar în care se poziționează orice teorie a personalității și care cuprinde următoarele aspecte:

1. Libertate – Determinism – prezumție după care persoana este capabilă să preia influențele mediului și să le orienteze în propriul său comportament sau, comportamentul este cauzat de acțiunea unor evenimente și nu există libertate;

2. Raționalitate – Iraționalitate – dimensiune care vizează gradul în care persoana este capabilă să acționeze rațional;

3. Holism – elementarism – din punct de vedere holistic, comportamentul uman poate fi explicat studiind persoana în totalitate, nefiind posibilă reducerea întregului la părțile sale componente. Poziția elementaristă explică comportamentul prin investigații ale aspectelor particulare independente de ansamblu;

4. Constituționalism – Enviromentalism – prezumție care se referă la importanța aspectelor ereditare sau a influențelor mediului în explicarea naturii umane și a comportamentului;

5. Schimbare – uniformitate – vizează măsura în care individul este sau nu capabil de schimbări fundamentale în timpul vieții, dacă personalitatea de bază are posibilități reale de schimbare în timp;

6. Subiectivitate – obiectivitate – dacă existența umană este influențată în mare măsură de experiența subiectivă sau de exterior, de factori obiectivi;

7. Stimuli interni – stimuli externi – se referă la cauzele reale ale acțiunilor umane;

8. Homeostazie – heterostazie – această dimensiune este în legătură cu motivația umană. Sunt indivizii motivați, în mod exclusiv, pentru reducerea tensiunii interne și realizarea unei stări de echilibru intern sau motivația de bază este direcționată spre dezvoltare, căutare și auto-acuzare?;

9. Cognoscibilitate – incognoscibilitate – poate fi natura umană cunoscută în termeni științifici sau potențialul științific al cunoașterii este transcendent, depășind posibilitățile cunoașterii?

V.2 Stadiile psihosexuale freudiene

V.3 Mecanismele de apărare ale eului

V.4 Stadiile psihosociale după Erikson

V.5 Tipologiile motivaționale ale lui Hazelwood

Robert R. Hazelwood a dezvoltat tipologiile motivaționale, plasând comportamentul autorului într-una din următoarele categorii: reafirmarea puterii; impunerea puterii; reprimarea urii, furiei; sadism; oportunist.

Hazelwood a descoperit că această clasificare motivațională este utilă în majoritatea infracțiunilor și a comportamentelor criminale. Nevoile emoționale sau motivele ce împing autorul la acțiune rămân identice pentru toate tipurile de infractori, în ciuda diversității faptelor (răpiri, infracțiuni săvârșite asupra minorilor, terorism, infracțiuni la viața sexuală, omorul, incendierea).

V.6 Formarea motivației criminale

V.7 Tulburările de personalitate – fundament al impulsului infracțional

Fundalul actului infracțional este, credem noi, personalitatea. Ea va fi cea cea care va da, în final, nota particulară și de diversitate fiecărei infracțiuni în parte.

Considerând infracțiunea ca un răspuns al omului normal la amenințarea socială sau frustrare, au fost identificate 10 pattern-uri de comportamente specifice care constituie modul de a lupta sau de a evita condițiile nedorite.

Înainte de a le expune, este important de subliniat că:

persoanele cu risc criminogen manifestă patter-uri comportamentale specifice, desfășurate fie ca stil constant de reacție în diverse situații conflictuale, fie ca manifestări accidentale. Acest lucru justifică încadrarea lor ca „personalități dificile”;

răspunsul prin comportamente dificile are loc în situații de dificultate, frustrare sau anxietate. În aceste situații răspunsurile comportamentale agresive se accentuează;

cunoașterea acestor tipologii este utilă pentru profiling întrucât ajută la cunoașterea reacțiilor comportamentale, se pot formula predicții pentru comportamentele uletrioare, premise pentru un bun management al anchetei.

V.8 Modelele de destructurare ale sistemului personalității

În concepția lui P. Sivadon (1873), înțelegerea organizării, a structurii sistemului personalității, se realizează în conformitate cu următoarele principii: diferențiere și integrare, structurare, constanță și adaptare (Enăchescu, 2005)

Principiul diferențierii semnifică faptul că funcțiile, primitiv confundate, se vor separa în forme distincte, individualizate, cu caracter complementar și apariție succesivă.

Integrarea ulterioară într-o structură coerentă a diferitelor modalități funcționale va constitui personalitatea.

Principiul structurării arată că personalitatea este o totalitate organizată, o formă (Gestalt), un ansamblu relațional ce este cu totul altceva decât suma părților și care tinde să se perpetueze, reechilibrând și completând treptat deformațiile sale (Sivadon, 1873).

Principul constanței și adaptării demonstrează că această organizare dinamică implică un echilibru permanent, realizat prin menținerea identității personale (constanță) și amenajarea relațiilor interpersonale (adaptare) (Enăchescu, 2006).

În concepția prof. Constantin Enăchescu , cea mai valoroasă dintre teoriile organizării personalității umane este teoria lui H. Jackson, teorie completată ulterior de C. von Monakow, R. Mourgue, K. Goldstein și A. Gelb.

Conform acestei teorii, personalitatea umană reprezintă un sistem complex de instanțe structurale dispuse ierarhic – stratificat de jos în sus, derivând unele din altele prin diferențiere și specializare funcțională :

1. Sectorul somatic, corporal, reprezentat de următoarele niveluri:

nivelul visceral;

nivelul endocrin;

nivelul neurovegetativ.

2. Sectorul vieții psihice, reprezentat de următoarele instanțe structurale, de jos în sus:

nivelul sau instanța instinctuală;

nivelul afectiv;

nivelul conativ (activitate, voință);

nivelul cognitiv instrumental – simbolic (gândire expresie, memorie);

nivelul integrativ – sintetic (funcția realului, orientare și atenție, conștiința vigilă, somnul).

Toate aceste instanțe din sectorul psihologic sunt într-o continuă stare de interdependență.

Cap. VI TEHNICA ELABORĂRII PROFILULUI PSIHOLOGIC

Obiective principale:

Conform teoriilor elaborate de Holmes&Holmes (2002), tehnica elaborată de FBI în domeniul profilingului criminal are trei obiective principale :

de a oferi o evaluare psihologică și socială a autorului necunoscut – aserțiune ce implică ipoteze privind vârsta, sexul, rasa, religia, locul de muncă, domiciliul etc. Profilerii își bazează supozițiile pe dinamica probelor descoperite la fața locului, rapoartele de constatare medico-legală, fotografiile de la fața locului, victimologie ; folosesc raționamentele inductive și deductive, experiența personală și cunoștințele acumulate despre teoriile comportamentale precum și adevărurile statistice ;

să ofere o evaluare psihologică asupra bunurilor sustrase de autor de la locul faptei/victimă – acest lucru implică analiza « suvenirurilor » sau « trofeelor » luate de autor pentru alimentarea fantasmelor sale, analiza motivației criminale, semnătura psiho-comportamentală a autorului (comportamentul reflectă personalitatea), ce a făcut (cu toate că nu era necesar) și ce nu a făcut autorul la fața locului. Nu există faptă comisă fără motiv. Faptul că noi nu înțelegem motivația autorului nu înseamnă că aceasta nu există. Un bun și util profil psihologic trebuie să aibă forma unei încercări științifice de a oferi investigatorilor parametrii autorului ;

să emită strategii investigative și tehnici speciale de interogare – tehnică a criminal profiling-ului denumită și « profil psihologic proactiv ». Strategiile investigative vor fi elaborate în tot cursul anchetei, direcționând forțele implicate în ipotezele corecte, economisind astfel timp și salvând eventuale noi victime.

Cercetarea la fața locului din perspectiva specialistului profiler

Cercetarea la fața locului în cauzele pretabile a fi profilate psihologic este poate cea mai importantă activitate cuprinsă în conceptul de criminal profiling. Din câmpul infracțional specialistul trebuie să plece cu maximum de informații necesare și cu reproducerea mentală a firului evenimentelor derulate, din acest motiv prezența sa la cercetarea la fața locului fiind absolut necesară. Dintre avantajele prezenței profiler-ului la fața locului enumerăm:

perceperea directă, nemijlocită și fixarea ambianței locului faptei;

direcționarea anchetei către pistele viabile (acolo unde este posibil și unde specialistul este și șeful echipei de cercetare);

intervievarea nemijlocită a martorilor, intervievare realizată cât mai aproape de timpul critic și evitarea neplăcerilor cauzate de distorsiunile și tulburările de percepție ale martorilor respectivi;

relaționarea directă a probelor din câmpul infracțional;

reproducerea mentală a celor petrecute în câmpul infracțional și compararea schiței mentale cu datele de anchetă;

percepția nemijlocită a mediului ambiant în care victima și agresorul și-au petrecut momentele critice;

sesizarea acelor acțiuni ale agresorului sau ale victimei care contravin logicii, acțiuni ce nu era necesar a fi executate în filmul evenimentelor și totuși au fost făcute. Aceste acțiuni aparent ilogice pot ajuta la descifrarea amprentei psihocomportamentale a autorului;

asimilarea obiceiurilor și tradițiilor zonei geografice respective, descifrarea percepției localnicilor asupra victimei, atunci când aceasta este cunoscută în comunitate;

vizualizarea arealului geografic adiacent câmpului infracțional (parcurgerea pe jos a cel puțin 2- 3 km de jur împrejurul locului faptei);

realizarea diferențelor și contradicțiilor dintre modul de operare și amprenta psihocomportamentală, aspect neglijat în cele mai multe cazuri de echipa de cercetare la fața locului;

în eventualitatea prezenței unui suspect la fața locului, contactul primar cu acesta, depistarea eventualului comportament simulat și stabilirea de urgență a strategiei de interogare;

relaționarea rapidă cu alte fapte similare sau aparent similare (crime linkage).

Checklist-uri operaționale

În încercarea de standardizare și, implicit, uniformizare, a activităților de cercetare, lucrarea de față propune introducerea de protocoale operaționale în câmpul cercetării la fața locului și nu numai, protocoale ce operează pe bază de checklist-uri. Astfel, pot fi reglementate și standardizate următoarele domenii: delimitarea corectă a locului faptei; luarea măsurilor urgente la fața locului; activitățile primei echipe sosite la fața locului; activitățile echipei de cercetare la fața locului; obținerea datelor necesare specialistului profiler; activitatea la fața locului a medicului legist etc.

Particularități ale activității medicului legist în cadrul echipei complexe de cercetare la fața locului

Referitor la activitatea medico-legală trebuie precizat că aceasta se caracterizează prin continuitate, în sensul că, indiferent de etapa procesului penal, rolul medicului legist este același, și anume de a veni în sprijinul anchetatorului cu elemente probatorii irefutabile, din sfera biologicului. Totuși, acceptând o derogare de la acest principiu, în scopul apropierii noțiunilor și înțelegerii rolului complex al medicului legist în cadrul echipei complexe, interdisciplinare de investigare a omorului, apreciem că se poate tricotomiza activitatea desfășurată de medical legist în trei etape: etapa prenecroptică; etapa necroptică a autopsiei medico-legale; și etapa postnecroptică.

Victimologie

Cunoașterea multilaterală a modului de viață, a personalității și a legăturilor victimei are o importanță majoră în procesul profilingului și, implicit, al identificării autorilor, îndeosebi în cazul infracțiunilor comise cu violență, domeniu în care descoperirea făptuitorilor își are izvorul în descifrarea relației victimă – autor – context.

Cunoașterea temeinică a victimei se constituie ca o filieră necesară a oricărei activități de identificare a autorilor infracțiunilor săvârșite prn violență, și mai ales a omorurilor. În acest sens, F.E. Lawage afirma: « Omuciderile pasionale pot fi comise din gelozie, furie, frică, ură, dorință, răzbunare.

În cazul în care pare a fi o astfel de crimă, cercetările trebuie să se îndrepte spre descoperirea pasiunilor pe care victima ar fi putut să le răscolească. În general, ne vom orienta după sex, vârstă, situație socială, frecventările, deplasările, situația victimei și a celor dimprejurul ei, cercetări care se vor face într-un cerc relativ restrâns ».

Luckenbil’s (1977) – modelul analizei tranzacționale – se bazează pe ideea că, la nivel interpersonal, infracțiunea și victimizarea este o confruntare desfășurată între componentele active ale caracterului. Stagiile conflictului sunt: insulta, clarificarea, represaliile (revanșa), represaliile fizice, prezența obiectului vulnerant (arma), apariția martorilor cu rol de escaladare a conflictului.

Benjamin & Master – modelul celor trei factori – teoria se bazează pe existența a trei factori-suport ai crimei: factorii precipitanți (timpul, spațiul, prezența victimei în locul nepotrivit la momentul nepotrivit); factorii de atracție (alegerile, opțiunile, activitățile zilnice ale victimei de natură a fi previzionate de autor); factorii predispozanți (caracteristicile socio-demografice ale victimei, sexul, vârsta, nivelul de trai, apartenența la o minoritate, starea civilă, locul de muncă etc.).

Cohen & Felson (1979) – teoria activităților de rutină – potrivit căreia crima se comite când concură următoarele aspecte: existența unei victime pretabile, existența unui infractor motivat, absența forțelor de ordine.

Una dintre cele mai valoroase și mai utile clasificări ale tipurilor de victime este clasificarea lui Stephen Schafer (1977) care, folosind drept criteriu gradul de participare și răspundere a victimei în comiterea faptei, a diferențiat următoarele șapte categorii de victime:

Victime care anterior faptului infracțional nu au avut nici o legătură cu autorul – așa-numitele întâlniri întâmplătoare dintre autor și victimă, cum ar fi, de exemplu, tâlhăria prin smulgerea lanțului de la gâtul victimei;

Victime provocatoare – sunt cele care, înainte de comiterea victimei, au comis ceva conștient sau inconștient, față de infractor;

Victime care precipită declanșarea acțiunii răufăcătorului – cazul persoanelor care, prin conduita lor, influențează răufăcătorii în a comite infracțiuni, deși între ei nu a existat niciodată o legătură;

Victime slabe sub aspect biologic – cazul persoanelor ce prezintă slăbiciuni din punct de vedere fizic sau psihic;

Victime slabe sub aspect social – persoanele ce aparțin unor grupuri minoritare etnice sau care aparțin unor religii neagreate de restul comunității;

Victime autovictimizante – acele persoane care orientează agresiunea către propria persoană (în cazul sinucigașilor, de exemplu);

Victime politice – persoanele ce au de suferit din cauza convingerilor politice, convingeri ce nu trebuie neapărat să se transforme în acțiuni

Un alt aspect ce trebuie adus în discuție în cadrul acestei secțiuni este riscul victimal. Riscul victimal reprezintă totalitatea împrejurărilor și posibilităților, create voluntar sau involuntar de victimă și care o aduc în postura de a suferi consecințele unei infracțiuni. În funcție de obiceiurile victimei, de programul acesteia, de stilul său de viață, victima poate prezenta un risc victimal scăzut, mediu sau ridicat, victima putând fi conștientă sau nu de gradul său de risc. În acest sens, stilul său de viață reprezintă un aspect de o importanță majoră în profiling și se referă la personalitatea victimei și mediul său personal, profesional și social.

Autopsia psihologică în criminal profiling reprezintă o tehnică ce constă în reconstituirea aspectelor de natură psihologică ale vieții victimei. Poate fi considerată o extensie a victimologiei deoarece se ocupă, în plan psihologic, de înțelegerea deplină a tuturor aspectelor legate de statusul mintal și viața interioară a victimei.

Autopsia psihologică poate explica acțiunile și inacțiunile victimei, comportamentele acesteia, trăirile și nevoile ei, conducând în final la detectarea șanselor ca, în funcție de toate acestea, o anume victimă să fie punctată și aleasă de autor.

Procedural, tehnica include realizarea unor activități consistente, printre care intervievarea membrilor de familie, a prietenilor, colegilor, vecinilor, analizarea rapoartelor medico-legale și toxicologice, studierea fișelor de observație clinică generală elaborate cu ocazia internărilor în instituții medicale, istoricul marital și familial, studierea înregistrărilor și fotografiilor realizate cu ocazia cercetării la fața locului etc.

În mod frecvent, rezultatul acestor activități este elaborarea unei schițe temporale în care sunt creionate situațiile de stres ce au lăsat urme în statusul psihologic al victimei: probleme financiare, pierderea locului de muncă, pierderea unei persoane îndrăgite, stări adictive, evenimente majore în viața victimei (căsătoria, nașterea unui copil) etc.

În final, teoriile psihologice sunt interpretate prin prisma tuturor datelor astfel obținute, elaborându-se profilul personalității victimei și înțelegerea ambientului psihologic existent în jurul victimei aproape de momentul comiterii faptei.

STUDIU DE CAZ: Analiza psihologică a infractorului

Studiul de față încearcă să reprezinte o reflectare asupra domeniului de cercetare.

STUDIU DE CAZ nr. 1

Istoricul faptei

În dimineața zilei de 14 mai 2002 dispeceratul Poliției municipiului “X” a fost sesizat telefonic despre faptul că la o anumită adresă din cartierul “Y” a avut loc o tâlhărie, victimă fiind A.G.

În seara zilei de 13 mai 2002 în jurul orelor 2230, a sunat cineva la ușă. Victima, neavând vizor, a deschis ușor ușa pentru a vedea cine îl caută, timp în care acesta a fost împins cu putere de către doi tineri, ce purtau cagulă, pus jos și legat cu mâinile la spate. După ce i s-au administrat câteva piciore în abdomen și chestionat în legătură cu locul în care își ține bani și lucrurile de valoare, cei doi tineri au răscolit toată casa luând acele bunuri care au fost considerate ca fiind de valoare și au plecat. A.G. a fost găsit a doua zi dimineța de către un vecin, care mergea la servici și care a auzit strigăte de ajutor în apartamentul acestuia.

S-a constatat dispariția sumei de 2000 $ și a unui număr de trei trofee de vânătoare în valoare de 5000 $.

Investigațiile efectuate au stabilit că în urmă cu câteva zile A.G. a fost vizitat de către trei tineri, dintre care unul era rudă cu acesta, care au vrut să achiziționeze trofee de vânătoare. Victima le-a spus ca el este colecționar și că aceste trofee nu sunt de vânzare.

Cercetările efectuate asupra rudei victimei P.D. au dus la aflarea numelui celorlalte două persoane cu care l-a vizitat și care de fapt erau agresorii(L.G. și G.F.).

În continuare mă voi centra asupra unuia din cei trei infractori și anume asupra lui G.F., deoarece acesta a fost inițiatorul descinderii, iar felul în care acesta s-a comportat pe parcursul anchetei mi-a atras atenția într-un mod deosebit.

G.F. în vârstă de 21 de ani, născut în “X”, provine dintr-o familie dezorganizată, cu părinți alcoolici și este al cincilea copil.

Datele anamnezei scot în evidență următoarele aspecte:

Pe fondul lipsei de afectivitate și protecție familială, de care orice copil are nevoie în dezvoltarea personalității acestuia, G.F. și-a găsit ca punct de sprijin gașca din jurul blocului în cadrul căreia s-a simțit valorizat. Aici era apreciat datorită agresivității de care dădea dovadă, a modului în care reușea să-și înșele colegii de școală, iar mai târziu datorită faptului că reușea să de-a spargeri de auto fără a fi prins și fără a lăsa urme la fața locului.

Putem spune despre G.F. că are o personalitate dizarmonic structurată, această dezvoltare fiind rezultatul influențelor uni mediu ostil, favorizant dezvoltării unui infractor. La aceasta au contribuit și părinții lui G.F., care prin felul lor de a fi l-au privat pe acesta de un suport moral, educațional, motivațional și nu în ultimul rând afectiv, de care avea nevoie.

Cu toate că pe parcursul anchetei a dat dovadă de inteligență prin oferirea de informații false și prin crearea de alibiuri, datorită lipsei de experiență în confruntarea cu un anchetator (nu figura ca având antecedente penale), la un moment dat a cedat, relatând extrem de minuțios planul de acțiune și modalitatea de punere în practică.

Din informațiile obținute de la subiect putem conchide că acesta prezintă imaturitate intelectuală, afectivă și este egocentric.

Agresivitatea de care dă dovadă îl face să fie temut în grupul de referință (gașcă) cât și în familie (în rânduri repetate l-a bătut pe tatăl său, pe care îl consideră responsabil pentru problemele familiei), datele heteroanamnezei confirmându-ne faptul că prezintă și o indiferență afectivă față de problemele celorlalți, dar mai ales a familiei.

Datorită constituției sale somatice (înalt, solid etc.), a modului de operare, caracterizat prin violență și a profilului de personalitate consider ca G.F. prezintă acele particularități psihologice care-l încadrează în categoria tâlharului.

În cadrul cazului prezentat mai sus rolul meu a fost acela de anchetator, intervenția nefiind de natură psihoterapeutică, cu rolul de a-l schimba pe infractor, ci de a-l determina să recunoască infracțiunea comisă. Pe parcursul anchetei am reușit să determin schimbarea comportamentului subiectului G.F. de la o atitudine ostilă, agresivă la începutul anchetei la una normală, cooperantă către sfârșit.

Stilul folosit în realizarea anchetei cu subiectul G.F. a fost cel al anchetatorului amabil. S-a încercat realizarea unei atmosfere degajate prin care s-a reușit temperarea manifestărilor ostile antrenate de către subiect, creându-se un climat care să-l impresioneze afectiv pe subiect și prin aceasta reușindu-se spargerea barierelor psihologice pe care acesta și le activa în relațiile cu alte persoane.

STUDIU DE CAZ nr. 2

Istoricul faptei

În dimineața zilei de 14 mai 2002 dispeceratul Poliției municipiului “X” a fost sesizat telefonic despre faptul că la o anumită adresă din cartierul “Y” a avut loc o tâlhărie, victimă fiind A.G.

În seara zilei de 13 mai 2002 în jurul orelor 2230, a sunat cineva la ușă. Victima, neavând vizor, a deschis ușor ușa pentru a vedea cine îl caută, timp în care acesta a fost împins cu putere de către doi tineri, ce purtau cagulă, pus jos și legat cu mâinile la spate. După ce i s-au administrat câteva piciore în abdomen și chestionat în legătură cu locul în care își ține bani și lucrurile de valoare, cei doi tineri au răscolit toată casa luând acele bunuri care au fost considerate ca fiind de valoare și au plecat. A.G. a fost găsit a doua zi dimineța de către un vecin, care mergea la servici și care a auzit strigăte de ajutor în apartamentul acestuia.

S-a constatat dispariția sumei de 2000 $ și a unui număr de trei trofee de vânătoare în valoare de 5000 $.

Investigațiile efectuate au stabilit că în urmă cu câteva zile A.G. a fost vizitat de către trei tineri, dintre care unul era rudă cu acesta, care au vrut să achiziționeze trofee de vânătoare. Victima le-a spus ca el este colecționar și că aceste trofee nu sunt de vânzare.

Cercetările efectuate asupra rudei victimei P.D. au dus la aflarea numelui celorlalte două persoane cu care l-a vizitat și care de fapt erau agresorii(L.G. și G.F.).

În continuare mă voi centra asupra unuia din cei trei infractori și anume asupra lui G.F., deoarece acesta a fost inițiatorul descinderii, iar felul în care acesta s-a comportat pe parcursul anchetei mi-a atras atenția într-un mod deosebit. G.F. în vârstă de 21 de ani, născut în “X”, provine dintr-o familie dezorganizată, cu părinți alcoolici și este al cincilea copil.

Datele anamnezei scot în evidență următoarele aspecte:

Pe fondul lipsei de afectivitate și protecție familială, de care orice copil are nevoie în dezvoltarea personalității acestuia, G.F. și-a găsit ca punct de sprijin gașca din jurul blocului în cadrul căreia s-a simțit valorizat. Aici era apreciat datorită agresivității de care dădea dovadă, a modului în care reușea să-și înșele colegii de școală, iar mai târziu datorită faptului că reușea să de-a spargeri de auto fără a fi prins și fără a lăsa urme la fața locului.

Putem spune despre G.F. că are o personalitate dizarmonic structurată, această dezvoltare fiind rezultatul influențelor uni mediu ostil, favorizant dezvoltării unui infractor. La aceasta au contribuit și părinții lui G.F., care prin felul lor de a fi l-au privat pe acesta de un suport moral, educațional, motivațional și nu în ultimul rând afectiv, de care avea nevoie.

Cu toate că pe parcursul anchetei a dat dovadă de inteligență prin oferirea de informații false și prin crearea de alibiuri, datorită lipsei de experiență în confruntarea cu un anchetator (nu figura ca având antecedente penale), la un moment dat a cedat, relatând extrem de minuțios planul de acțiune și modalitatea de punere în practică.

Din informațiile obținute de la subiect putem conchide că acesta prezintă imaturitate intelectuală, afectivă și este egocentric.

Agresivitatea de care dă dovadă îl face să fie temut în grupul de referință (gașcă) cât și în familie (în rânduri repetate l-a bătut pe tatăl său, pe care îl consideră responsabil pentru problemele familiei), datele heteroanamnezei confirmându-ne faptul că prezintă și o indiferență afectivă față de problemele celorlalți, dar mai ales a familiei.

Datorită constituției sale somatice (înalt, solid etc.), a modului de operare, caracterizat prin violență și a profilului de personalitate consider ca G.F. prezintă acele particularități psihologice care-l încadrează în categoria tâlharului.

În cadrul cazului prezentat mai sus rolul meu a fost acela de anchetator, intervenția nefiind de natură psihoterapeutică, cu rolul de a-l schimba pe infractor, ci de a-l determina să recunoască infracțiunea comisă. Pe parcursul anchetei am reușit să determin schimbarea comportamentului subiectului G.F. de la o atitudine ostilă, agresivă la începutul anchetei la una normală, cooperantă către sfârșit.

Stilul folosit în realizarea anchetei cu subiectul G.F. a fost cel al anchetatorului amabil. S-a încercat realizarea unei atmosfere degajate prin care s-a reușit temperarea manifestărilor ostile antrenate de către subiect, creându-se un climat care să-l impresioneze afectiv pe subiect și prin aceasta reușindu-se spargerea barierelor psihologice pe care acesta și le activa în relațiile cu alte persoane.

STUDIU DE CAZ nr. 3

Istoricul faptei

În dimineața zilei de 16 martie 2003, în jurul orelor dispeceratul Poliției municipiului “X” a fost sesizat telefonic despre faptul că la o discotecă din cartierul “Z”, a avut loc o altercație.

La fața locului a fost trimis un echipaj de intervenție compus din doi agenți și un conducător auto pentru a constata ce s-a întâmplat și a-i aduce la secție pe scandalagii. Ajunși acolo agenții au constatat ca un individ pe nume F.S. a agresat mai multe persoane dintr-un grup, acesta fiind rugat de către agenți să se legitimeze. La vederea agenților F.G. a devenit extrem de agresiv, atât fizic cât și verbal, a refuzat legitimarea precum și prezentarea la secție determinându-i pe agenți să procedeze la încătușarea acestuia. În momentul în care cei doi agenți încercau să-l imobilizeze pe F.S., din spate au fost atacați de doi tineri și loviți cu bestialitate de aceștia. Ca urmare a loviturilor primite agenții l-au scăpat pe F.S., însă a fost anunțat DEFIR-ul, cei trei tineri fiind prinși și ulterior identificați ca fiind fiii unor persoane respectabile din municipiul “X”.

Cercetările efectuate au stabilit că cei trei tineri nu erau la prima abatere de acest fel și că pe fondul consumului de alcool, terorizau tinerii care mergeau în acea discotecă de mai bine de un an.

Fapta comisă de cei trei tineri răsfățați a fost încadrată în categoria infracțiunilor cu violență împotriva unui cadru menit să asigure ordinea publică (ultraj).

Cei trei tineri provin din familii respectabile și cunoscute în municipiul “X”, însă acest fapt în loc să constituie liant al unui comportament decent în societate, a constituit mai degrabă suport al unor manifestări antisociale, deoarece subiecții nu se aflau la prima abatere și de fiecare dată părinți au „aranjat” să nu fie deferiți justiției.

În continuare mă voi centra asupra unuia din cei trei agresori și anume asupra lui F.S., deoarece acesta a fost inițiatorul agresiunii, iar felul în care acesta s-a comportat pe parcursul anchetei mi-a atras atenția într-un mod deosebit.

F.S. în vârstă de 20 de ani, născut în “X”, provine dintr-o familie decentă și respectată de ofițeri.

Datele anamnezei scot în evidență următoarele aspecte:

Pe fondul unei intense afecțiuni și protecții oferite de către mamă, tânărul F.S. nu și-a însușit de-a lungul dezvoltării personalității normele social-morale necesare unei bune integrări în societate. Orice greșeală făcea mama rezolva problema, iar în loc să-l certe și să-i explice că nu este bine să se comporte într-o manieră care poate face rău altora, aceasta îl răsfăța. Toate aceste lucruri au dus la formarea unei percepții eronate la nivelul structurilor cognitive ale subiectului, și anume că dacă ai putere orice problemă poți să o rezolvi.

Nu putem spune despre F.S. că are o personalitate dizarmonic structurată, deoarece problemele pe care acesta le are sunt doar de formă și nu de fond. La aceasta a contribuit mai ales mama subiectului prin protecția excesivă pe care i-a asigurat-o.

Pe parcursul anchetei a dat dovadă de inteligență, bun simț, explicând că manifestările agresive pe care le are uneori sunt doar pe fondul consumului de alcool.

Costituția somatică, faptul că face sport și agresivitatea pe care o manifestă uneori îl face să fie temut în grupul de referință (gașcă).

Împrejurările care au condus la comiterea faptei și faptul că subiectul nu a mai comis alte infracțiuni ne dă posibilitatea să-l încadrăm în categoria „infractorului de ocazie”.

Stilul folosit în realizarea anchetei cu subiectul F.S. a fost cel al anchetatorului patern, arătându-i-se compasiune acestuia și explicându-i-se că greșala comisă este foarte de gravă, cu toate că acesta credea că și aceasta se poate „rezolva”.

STUDIU DE CAZ nr. 4

Istoricul faptei

În perioada octombrie 2000 – august 2001 S.C. SOREL S.R.L. era înregistrată la registrul comerțului ca producătoare și distribuitoare de băuturi alcoolice. În această perioadă societatea a distribuit un număr foarte mare de băuturi alcoolice către o singură societate, cu sediul în “W”, și ulterior a depus actele la finanțe, în vederea recuperării taxei pe valoare adăugată (TVA). De la direcția de finanțe s-a făcut o sesizare către I.P.J. “X” pentru verificarea societății, deoarece cantitatea de băuturi alcoolice era foarte mare comparativ cu capacitatea de producție a fabricii de cere dispune societatea.

În urma verificărilor făcute de către specialiștii serviciului de combatere a criminalității economico-financiare, s-a descoperit că o mare parte din tranzacție cu băuturi alcoolice era făcută fictiv (doar pe factură), în scopul recuperării TVA-ului și prejudicierii statului. Prejudiciul depășea suma de un miliard lei. Astfel s-a procedat la arestarea patronului societății.

Cercetările efectuate au dus la aflarea numelui celorlalte persoane implicate în comiterea evaziunii fiscale.

În continuare mă voi centra asupra patronului societății „SOREL” deoarece acesta nu este la prima abatere de acest gen și reprezintă un tip interesant sub aspectul unor manifestări comportamentale.

P.I.M. în vârstă de 37 de ani, născut într-o localitate din județul”X”, este tatăl a doi copii, pe care i-a „abandonat”, lăsându-i în îngrijirea soției, acesta trăind cu o tânără de 21 de ani.

Datele anamnezei scot în evidență următoarele aspecte:

Tip care nu se ghidează după nici un fel de normă a bunului simț, subiectul consideră că cel mai important lucru în viață este să ai bani, deoarece aceasta însemnă putere, iar legea este doar pentru cei săraci. Astfel pentru el nu contează modul în care câștigi banii, ci doar faptul că-i ai.

Își trăiește viața în cele mai exotice baruri, având alături o tânără de 21 de ani pe care o consideră amanta lui, și de care soția știe dar nu are voie să spună nimic, deoarece el întreține familia.

Putem spune despre P.I.M. că are o personalitate dizarmonic structurată, această dezvoltare fiind rezultatul influențelor unei educații precare primite în copilărie, favorizante dezvoltării unui infractor. La aceasta au contribuit părinții subiectului, care prin felul lor de a fi l-au privat pe acesta de un suport moral, educațional, motivațional și nu în ultimul rând afectiv, de care avea nevoie.

Din informațiile obținute de la subiect putem conchide că acesta prezintă afectivă și este egocentric. După modalitățile sale de acțiune, felul de a fi și de a se comporta atât în relațiile cu poliția cât și în cele afaceri putem spune că subiectul se încadrează în categoria infractorului intelectual.

Identificând tipul de infractor în care subiectul se încadrează am considerat că cel mai adecvat tip de anchetator pe care trebuie să-l adopt este cel al anchetatorului temperat. Prin aceasta am reușit să fiu cât mai analitic în ceea ce privește comportamentul subiectului și să trec dincolo de aparențele pe care acesta încerca să le impună, pentru a ne îndepărta de esența problemei.

STUDIU DE CAZ nr. 5

Istoricul faptei

În după-amiaza zilei de 12 iunie 2002 dispeceratul Poliției municipiului “V” a fost sesizat telefonic despre faptul că într-un cartier mărginaș este căzută jos o persoană de sex feminin, victimă a unei agresiuni.

Ajunși la fața locului polițiștii au constat că persona, V.M., în vârstă de 59 de ani era decedată.

Raportul medico-legal a stabilit că V.M. a decedat ca urmare a unei puternice lovituri primite în zona ficatului, însă pe corpul victimei s-au observat mai multe lovituri.

Investigațiile efectuate au stabilit că victima era în stare conflictuală cu P.D., datorită relației amoroase pe care o avea cu tată acesteia, și că a mai fost bătută și în alte rânduri. Existau și câțiva martori care afirmau că le-au văzut pe cele două în dimineața zilei respective, dar că nu au sesizat existența vreunei altercații între ele.

Adusă P.D. la poliție pentru a fi anchetată acesta recunoștea că s-a întâlnit cu victima în dimineața zilei respective, însă nega faptul că ar fi lovit-o. Lipsa probelor i-a determinat pe anchetatori să solicite o testare la poligraf pentru elucidarea cazului.

P.D. în vârstă de 19 de ani, născut în “V”, provine dintr-o familie dezorganizată, cu părinți alcoolici și este cea mai mare dintre cei patru copii ai familiei.

Datele anamnezei scot în evidență următoarele aspecte:

Pe fondul lipsei de afectivitate și protecție familială, de care orice copil are nevoie în dezvoltarea personalității acestuia, P.D. și-a găsit punct de sprijin în muncă. Faptul ca de mică a fost nevoită să muncească și-a pus amprenta și asupra dezvoltării somatice, la vârsta de 19 ani arătând mai mult a bărbat decât a femeie.

Tatăl acesteia, agricultor de profesie, a tratat-o ca pe un băiat punând-o să lucreze în agricultură, diverse munci extrem de solicitante, din punct de vedere fizic. De multe ori când nu făcea față treburilor câmpului tatăl acesteia o bătea.

În cadrul familiei nu s-a simțit niciodată protejată deoarece, ea și cu tatăl ei, trebuiau să asigure hrana și protecția familiei. Astfel cu toate că ea asigura protecția celorlalți în interior se simțea singură, neprotejată.

La vârsta de 14 ani a fost obligată să renunțe la a mai merge la școală, cu toate că-și dorea foarte mult acest lucru, spunându-i-se că ea trebuie să muncească și că școala este pentru cei bogați.

Greutățile vieții, inexistența unui liant afectiv și educațional au dus la formarea unei personalități dizarmonic structurate, devenind o persoană extrem de protectivă față de membrii familiei, iar față de cei care-i agresau manifesta o ostilitate ieșită din comun.

Când a aflat că tatăl său are o aventură amoroasă cu o săteancă (victima), a mers la acesta și a agresat-o fizic, necesitând 15 zile de spitalizare. Aceasta nu a mers la poliție deoarece problema s-a rezolvat între familii. Tatăl său, însă, nu a rupt relația cu respectiva (V.M.), dând astfel ocazia de a se ajunge la cazul de omor pe care vi-l prezint.

În urma testării la poligraf și a interviului post-test, în care i s-a comunicat rezultatul testării la poligraf, precum și care sunt șansele de a primi o pedeapsă cât mai mică, subiectul a recunoscut faptul că a agresat-o pe victimă, dar că nu a vrut să o omoare ci doar să o determine să-l părăsească pe tatăl său.

Cu toate că pe parcursul anchetei a dat dovadă de inteligență prin oferirea de informații false și prin crearea de alibiuri, datorită lipsei de experiență în confruntarea cu un „anchetator”, la un moment dat a cedat, relatând extrem de minuțios planul de acțiune și modalitatea de punere în practică.

Din informațiile obținute de la subiect putem conchide că acesta prezintă imaturitate intelectuală, afectivă și este egocentric.

Agresivitatea de care dă dovadă îl face să fie temut în grupul de referință (familie) (în rânduri repetate l-a bătut pe tatăl său, pe care îl consideră responsabil pentru problemele familiei).

Împrejurările care au condus la comiterea faptei și faptul că subiectul nu a mai comis alte infracțiuni ne dă posibilitatea să-l încadrăm în categoria „infractorului de ocazie”.

În cadrul cazului prezentat mai sus rolul meu a fost acela de anchetator, intervenția nefiind de natură psihoterapeutică, cu rolul de a-l schimba pe infractor, ci de a-l determina să recunoască infracțiunea comisă. Pe parcursul anchetei am reușit să determin schimbarea comportamentului subiectului P.D. de la o atitudine ostilă, agresivă la începutul anchetei la una normală, cooperantă către sfârșit.

Stilul folosit în realizarea anchetei cu subiectul P.D. a fost cel al anchetatorului temperat. S-a încercat realizarea unei atmosfere degajate prin care s-a reușit temperarea manifestărilor ostile antrenate de către subiect, creându-se un climat care să-l impresioneze afectiv pe subiect și prin aceasta reușindu-se spargerea barierelor psihologice pe care acesta și le activa în relațiile cu alte persoane.

CONCLUZII

În literatura de specialitate este relevată contribuția pe care orientarea psihologică a adus-o la dezvoltarea criminalisticii ca știință, dar totodată sunt precizate și erorile pe care le comite în această direcție. Eroarea principală a acestei orientări constă în a căuta cu insistență autonomia criminalisticii într-o personalitate specifică, în a considera infractorul ca posesor al unui tip aparte de personalitate, diferențiată, fie ca natură, fie ca grad, de personalitatea infractorului. În centrul acestor preocupări nu se situează deci personalitatea individului care a comis infracțiunea, ci personalitatea criminală ca obiect de studiu specific.

În plan etiologic, limita esențială a acestei orientări în oricare din variantele sale constă în reducerea problematicii personalității umane la factorii de ordin psihologic, relațiile și determinările sociale fiind considerate ca fapte exterioare omului. Cu toate aceste limite nu putem să nu evidențiem ceea ce această orientare a reușit să aducă nou și modul cum a reușit să influențeze orientările viitoare.

Freudismul a revoluționat „modul în care noi vorbim despre noi înșine”. Multe din conceptele sale, ca instanțele personalității, simbolistica visurilor, agresiunea subconștientului, au intrat definitiv în vocabularul criminologic. Acumularea unui bogat material factual, care a permis o exploatare a universului psihic al infractorului, dezvăluind aspecte inedite cu privire la motivația actului infracțional, la dinamica producerii acestuia, se datorează, mai cu seamă, acestei orientări. În plan etiologic, se reține, îndeosebi, ca valoroasă, ideea situării cauzelor directe, nemijlocite ale infracțiunii la nivelul individului uman și al personalității sale.

Trebuie menționată contribuția orientării psihologice și în planul metodelor și tehnicilor de cercetare, dar mai cu seamă în cel al terapiei resocializării. Conceptul de personalitate criminală, cu toate limitele sale, a servit ca fundament la formularea diagnosticului și pronosticului în criminologie. Cea mai de seamă contribuție a acestei orientări, focalizează, mai ales, după cel de al doilea război mondial în perimetrul curentului clinic, se regăsește în influența pe care criminologia, legată tot mai mult de practică penală. Schimbările de optică pe care clinicienii le aduc în concepția cu privire la natura și scopul sancțiunii penale, accentul pe care îl pun pe diversificarea mijloacelor terapeutice de resocializare a infractorului și, într-un plan mai general, înclinarea către opțiunea preventivă se datorează, în mare parte criminologiei clinice. Teoria personalității criminale reprezintă astfel una dintre ultimele explicații etiologice importante constituind o bază de lansare pentru teoriile „trecerii la act” ce aparține criminologiei dinamice.

Constatările rezultate din studiul etiologiei fenomenului infracțional scot în evidență faptul că în aceleași condiții de mediul social și de aspecte situaționale similare, unele persoane au trecut la comiterea de infracțiuni pe când altele nu, corelate concluziilor că factorul biologic nu a explicat și nici nu putea explica la un nivel științific satisfăcător toate aceste diferențieri de comportament, au făcut ca într-o serie de studii să se pornească de la ipoteza de bază conform căreia carențele structurilor și funcțiilor psihice reprezintă cauza principală a criminalității. Potrivit acestei ipoteze atenția a fost concentrată asupra incidențelor criminogene ale naturii, dar mai ales asupra gradului de manifestare a deficiențelor în planul funcțiilor și proceselor psihice congenitive afective și voliționale, ale trăsăturilor psihice de personalitate. Astfel teoriile de orientare psihologică susțin că infractorii se deosebesc de neinfractori prin dezvoltarea insuficient, deformarea sau alterarea structurilor și funcțiilor psihice fără a se ajunge la studiu patologic.

Pe măsura înaintării cercetărilor din acest domeniu s-a mers mai departe cu ipotezele în sensul că anumite carențe de ordin psihic ori psihiatric ar favoriza chiar particularități a unor genuri de infracțiuni.

Cunoașterea aspectelor de ordin psihic în apariția și manifestarea fenomenului infracțional are o importanță deosebită în legislația noastră penală care tratează în mod expres această problemă exemplificând în acest sens probleme referitoare la vinovăție și formele ei de manifestare, la inresponsabilitate ca una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, iar pe de altă parte acest interes decurge și din necesitatea prevenirii faptelor antisociale, inclusiv a celor care, în momentul săvârșirii, făptuitorii, fie din cauza alienației mintale, fie din alte motive nu puteau să-și dea seama de activitățile sau inacțiunile lor și nu puteau fi stăpâni pe ele.

Mai mult, nu trebuie pierdut din vedere faptul că de unele persoane cu deficiențe psihice ori psihiatrice pot profita elementele declanșate care le pot atrage la acțiuni antisociale, mizând pe iresponsabilitatea acestora.

În această perioadă, când violența atinge cote alarmante, când infractorii au nenumărate surse de informare și posibilități de disimulare a actului criminal, se impune ca cei însărcinați cu identificarea autorilor de infracțiuni să își adapteze metodele din mers și, pe lângă ultimele descoperiri științifice în materie de criminalistică, să adopte și metodele moderne din țările occidentale, metode ce și-au demonstrat pe deplin viabilitatea.

O astfel de metodă este și elaborarea profilului psihologic al autorului. Chiar dacă în România o astfel de expertiză nu are valoare probantă din punct de vedere procesual-penal, având exact același regim juridic ca și biodetecția comportamentului simulat, este de neconceput în prezent o investigație majoră fără a se aplica și acest criminal personality profiling. Cu toate acestea, la noi în țară această metodă a fost aplicată sporadic, fără substanță, neexistând criterii stricte de evaluare a specialiștilor pe această linie, specialiști practic inexistenți.

BIBLIOGRAFIE

dr. Eugen Gheorghe Crișan, expert psiholog Ciprian – Cosmin Negru – articol Tehnica poligraf – între valoare probatorie și utilitate practică

Insp. pr. specialist psiholog Negru Ciprian-Cosmin – articol Mecanisme psihice determinante pentru comiterea de infracțiuni

A. Burges, C. Hartman, R. Resler, J. Douglas, A. McCormack – Sexual Homicide, în Journal of Interpersonal Violence, vol. 1, nr. 3, 1986

Ani-Maria Gherghel – Profilul psihologic al tatălui incestuos în Revista Criminalistica, nr. 1, februarie 2006

Andrei Cosmovici – Psihologie Generală, Editura Polirom, 2005

Aurel Ciopraga – Criminalistica, Elemente de tactică, Editura Gama , Iași, 1996

Constantin Enăchescu – Tratat de psihopatologie, Editura Polirom Iași, 2005

Conf. univ. dr. Valentin Iftenie, inspector de poliție Bogdan Tașu – Particularități ale activității medicului legist în cadrul echipei complexe de cercetare a infracțiunii de omor, în Investigarea criminalistică a locului faptei, București 2004.

Devianță comportamentală și boală psihică – Sorin M. Rădulescu, Mircea Piticariu, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1989

DSM IV – Diagnostical and Statistical Manual of Mental Disorder, ediția a IV-a Revista Criminalistica nr.5, septembrie 2004

Dr. Alexandra Trâmbițașu, dr. Abdo Salem – Aprecierea medico-legală a intervalului de timp de la deces în cadrul cercetării la fața locului, în Investigarea criminalistică a locului faptei, București, 2004

D. Gee – A pathologist’s view of multiple murder, Forensic Science International, 38, 1988

Gheorghe Scripcaru, Vasile Astărăstoae – Criminologie Clinică, Editura Polirom, Iași, 2003

Ion Mircea – Criminalistica, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978

Holmes R. & Holmes S. – Profiling Violent Crime: An Investigative Tool, Thousand Oaks, CA, Sage Publications

J.B. Coleman – Abnormal psychology and modern life, Chicago, Scott Foresman, 1950

N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi – Psihologie Judiciară – București, 1994

O’Connell, J&Soderman,H – Modern Criminal Investigation, New York: Funk & Wagnalls, 1936

Prof. Vasile Lăpăduși, drd. Steluța Grejdinoiu – Considerații privind investigarea criminalistică a locului faptei, în „Investigarea criminalistică a locului faptei”, București, 2004

P. Dietz – Mass, serial and sensational homicides, Bulletin of the New York Academy of Medicine, 62, 1986

Revista Criminalistica nr. 3/2002, pg. 29 – General de brigadă Iancu Ștefan – Un obsedat sexual a ucis cu sânge rece două fete.

Tudorel Butoi, Constantin Zărnescu, Luminița Nicolae, Ioana Teodora Butoi – Victima și victimologia din perspectiva urmăririi penale, în Investigarea criminalistică a loculoui faptei, București, 2004

W. McDonald – The victim: A social psychological study of criminal victimization, lucrare de doctorat nepublicată, Ann Arbor, University Microfilms, 1970

http://faculty.ncwc.edu/toconnor/428/428lect01.htm

http://www.crimelibrary.com/criminal_mind/profiling/profiling2/4.html

http://www.crimelibrary.com/criminal_mind/profiling/profiling2/5.html

ANEXE

Anexa nr. 1