. Psihologia Personalitatii
CUVÂNT INTRODUCTIV
Este puțin probabil sa găsim un consens între psihologi cu privire la natura personalității. Nu există o perspectivă unică asupra căreia toți cercetătorii să cadă de acord. Este dificilă găsirea unui acord nu numai în ceea ce privește definirea personalității, dar mai cu seamă privitor la caracteristicile acesteia. Mai degrabă decât să caute o convergență psihologii, aparținând diverselor școli, au avansat definiții și teorii ale personalității pe care le-au susținut și apărat cu o pasiune și o convingere demne de invidiat.
Dintre nenumăratele teorii vă vom supune atenției doar pe acelea care au reușit realmente să se impună în comunitatea științifică și anume: psihanalitică, behavioristă, cognitivă, a trăsăturilor și cea a învățării sociale. Suntem desigur suficient de familiarizați cu multe dintre aceste perspective din cadrul altor cursuri de psihologie. Emulația lor, în oferta de modele explicative, este de altfel firească dacă luăm în calcul faptul că aceste abordări reprezintă principalele forțe ce operează activ în cadrul întregii psihologii și nu doar în domeniul personalității.
În ciuda faptului că toate aceste teorii permit o prezentare amplă a ceea ce numim sistemul de personalitate, răspunsul la întrebarea fundamentală “Ce este personalitatea” rămâne în continuare o problemă dificil de soluționat. Nu există, cel puțin până acum, un răspuns limpede la această întrebare. Fiecare teorie poate fi parțial corectă, sau putem spune că toate sunt parțial corecte, ceea ce ne face să credem că răspunsul corect la întrebarea avansată este în fapt unul cumulativ. Acel răspuns ar reuni într-o nouă teorie aspectele cele mai viabile ale teoriilor deja avansate.
Modulul 1
Importanța studiului personalității
Obiective operaționale:
După lecturarea acestui capitol, ar trebui să știți să:
explicați cum studiul personalității permite explicarea diferențelor individuale;
argumentați importanța cunoașterii personalității în practica psihologică;
dezbateți problema existenței mai multor abordări ale personalității și a metodelor de cercetare și evaluare specifice;
enumerați principalele caracteristici ale personalității.
Rezumat
În modulul introductiv se traseazã cadrul teoretic în care se va studia conceptul de personalitate.
Importanța studierii personalitãții rezidã în principal din faptul cã atât progresele omenirii, cât și regresele acesteia sunt determinate de oamenii însãși. De asemenea, importanța studierii personalitãții devine evidentã atunci când privim omul ca ființã socialã prin excelențã, deoarece indiferent de profesia, locul de muncã, organizarea familialã, mediul și nivelul de trai, omul trãiește printre alți oameni. Prin urmare înțelegerea naturii personalitãții umane devine un factor esențial atât în cunoașterea de sine, dar și în cunoașterea celorlalți.
Încă de la început ni se atrage atenția că nu existã o definire unanim acceptatã a conceptului de personalitate, ci mai degrabã diferitele paradigme teoretice au avansat propriile teorii și definiții ale personalitãții. Dintre aceste teorii, cele care s-au impus în psihologie sunt teoriile psihanaliticã, behavioristã, umanistã, cognitivã, teoria trãsãturilor și cea a învãțãrii sociale. Datoritã lipsei unui consens, acest capitol introductiv se axeazã pe corelarea acestor definiții teoretice cu ceea ce se simțul comun designează prin termenul de personalitate. La nivelul utilizãrii cotidiene, personalitatea reprezintã acele caracteristici unice, care ne deosebesc de ceilalți, fie ele evidente în comportament sau neexprimate comportamental, care au o oarecare durabilitate în timp și cu ajutorul cãrora conduita persoanei devine relativ predictibilă. Fiecare teoretician oferă o versiune unică, o perspectivă personală asupra naturii personalității, care devine astfel definiția sa de lucru. Rezumând obiectivul acestui material îl reprezimtă înțelegerea diferitelor versiuni ale conceptului de personalitate și examinarea unor variate modalități de definire a Eu-lui.
1.1. DE CE STUDIEM TEORIILE PERSONALITĂȚII?
Lipsa unui acord între teoreticieni în ceea ce privește teoretizarea personalității nu trimite cu necesitate la inutilitatea teoriilor ce încearcă să o explice. Spre exemplu, într-o situație similară, cea a inteligenței, cu toate că psihologii nu au căzut de acord asupra unei definiții unice acest lucru nu i-a împiedicat să utilizeze conceptul de inteligență, să elaboreze diverse modalități de evaluare a acesteia, în virtutea cărora au purces firesc la predicții comportamentale. Raționamentul poate fi extrapolat și în cazul personalității.
Fiecare teorie oferă o imagine tentantă asupra naturii umane concluziile lor fiind bazate de cele mai multe ori pe rezultatele a numeroși ani de cercetare și de muncă intensă. Toți teoreticienii au ceva important, impresionant și provocator de spus despre abisurile ființei umane. Faptul că ei nu sunt întotdeauna de acord ne obligă să luăm în considerare trei factori pentru a putea astfel mai facil să ne explicăm aceste disensiuni: 1. complexitatea subiectului discutat; 2. contextele istorice și personale diferite în care fiecare din aceste teorii au fost formulate; 3. faptul că psihologia este o disciplină relativ tânără, recent intrată în spațiul științificității. în plus trebuie semnalat faptul că preocuparea privind investigarea personalității este mult mai recentă, primele formulări de o anumită pertinență le regăsim începând abia cu anii “20. Or, în dezvoltarea unei științe 70 de ani reprezintă o perioadă prea scurtă pentru a permite cristalizări.
Interesul acordat azi studiului personalității este deosebit și acest lucru reiese cu ușurință din abundența studiilor prezente în literatura de specialitate. Teoria personalității reflectă așadar o parte esențială a eforturilor continue ale psihologiei de a înțelege natura umană.
Există desigur și motive personale de a studia teoriile personalității: o curiozitate firească de a știi cât mai mult despre propriul comportament. De ce ne comportăm gândim și simțim într-un anumit fel? De ce o persoană este agresivă iar alta inhibată, una plină de curaj iar alta fricoasă, una sociabilă iar alta timidă? Ce ne face pe noi să ne purtăm într-un anumit fel, iar pe frații și surorile noastre crescuți în aceeași casă să fie atât de diferiți? Ce factori ajută pe anumiți indivizi să devină oameni de succes în carieră sau/și mariaj în timp ce alții, cu același potențial cad dintr-un eșec în altul? Desigur nevoia de a ne cunoaște pe noi înșine, curiozitatea de a descoperi dedesubturile motivelor și temerilor noastre este foarte puternică în cei mai mulți dintre noi. Examinarea variatelor perspective asupra personalității ne va permite să dobândim cel puțin un modest bagaj de informații pentru dificila și nesfârșita sarcină de a ne cunoaște pe noi înșine.
Un alt motiv pentru studiul teoriilor personalității este unul practic. Indiferent de domeniul pentru care un individ a optat și în care dorește sa facă carieră el lucrează și va lucra cu oameni și pentru oameni. Înțelegerea naturii personalității umane va spori calitatea relațiilor interpersonale atât de importante pentru succesul profesional dar și pentru o inserție adecvată în comunitate.
Rezultatele cercetările din domeniul psihologiei industriale și organizaționale au subliniat, nu de puține ori, importanța acestei idei. Într-un studiu efectuat pe câteva sute de muncitori, urmărind să identifice cauzele disponibilizărilor s-a constatat, cu surpriză, că doar 10% au fost concediați datorită inabilității lor de a-și presta eficient munca. Restul de 90% au fost concediați datorită dificultăților de relaționare cu ceilalți colegi, subalterni sau superiori (Schultz & Schultz,1990).
De asemenea, studiul personalității are o valoare practică deosebită și în domeniul psihologiei clinice. O analiză statistică relevă că 74% din universitățile care acordă titlul de Master în psihologie clinică consideră cursul de teoria personalității ca fiind unul de importanță crucială în pregătirea studenților. Studiul personalității este de asemenea cotat ca fiind de mare importanță de mai bine de 70% din centrele de sănătate mentală, spitalele și clinicile anchetate (Annis, Tuckev & Bakev,1984).
Mai există un motiv pentru a studia personalitatea și probabil acestea este cel mai vital și mai irezistibil motiv. Dacă evaluăm nenumăratele probleme și crize cu care se confruntă omenirea acum la sfârșit de secol XX (iminența unui război nuclear, poluarea, abuzul de droguri, terorismul etc.), vom găsi cu siguranță de fiecare dată aceeași cauză: oamenii însăși. Toate acestea ar putea fi mult ameliorate printr-o deplină înțelegere a ființei umane. Abraham Maslow, unul dintre personalitățile gândirii umaniste spunea: “Dacă vom reuși să îmbunătățim natura umană atunci vom îmbunătăți totul, și aceasta deoarece doar astfel vom înlătura cauza dezordini mondiale”
1.2. DEFINIȚII ALE PERSONALITĂȚII
Absența unui consens asupra naturii personalității precum și asupra celei mai potrivite modalități de abordare a acesteia e reflectat în egală măsură și în dezacordul privitor la definirea termenului ce o etichetează. Într-o carte devenită de acum clasică în domeniu – Structura și dezvoltarea personalității – Allport invocă si discută peste 50 de definiții ale personalității. Dar mai degrabă decât să le descriem pe acestea și toate definițiile apărute de atunci ar fi, credem noi, mult mai nimerită încercarea de a relaționa personalitatea cu utilizarea obișnuită, zilnică pe care o dăm acestui termen.
Cândva un psiholog sugera că ne putem face o idee despre înțelesul acestui concept, dacă examinăm cu atenție ceea ce noi intenționăm să surprindem de fiecare dată când utilizăm cuvântul Eu (Adams,1954). Când spunem Eu, încercăm să însumăm totul despre noi înșine – simpatiile și antipatiile noastre, temerile și virtuțile, vigoarea și slăbiciunile noastre. Cuvântul Eu este ceea ce ne definește pe fiecare din noi ca individ, ca persoană separată de alții. Dacă recurgem la o analiză etimologică regăsim că termenul derivă din latinescul persona care se referă la masca utilizată de un actor într-o piesă. Ca atare persona designează masca publică, “fața” pe care noi o etalăm celorlalți. În virtutea aceste derivări etimologice am putea lesne conchide că personalitatea se referă doar la caracteristicile externe, vizibile, la acele aspecte pe care și ceilalți le pot vedea. Astfel, personalitatea unui individ poate fi definită în termeni de impresie pe care persoana o face asupra altora, ceea ce persoana pare să fie.
Se rezumă oare personalitatea doar la fațada, la masca sau rolul pe care îl jucăm pentru ceilalți ? Pentru cei mai mulți dintre noi, termenul semnifică mult mai mult. În mod obișnuit ne referim la mai multe atribute ale unui individ, la o sumă sau o colecție de caracteristici care sunt mult mai profunde decât aparențele fizice superficiale. Ne referim la o sumă de dimensiuni care nu pot fi observate direct, la acelea pe care o persoană încearcă să le ascundă de noi sau pe care noi încercăm să le ascundem vederii altora.
De asemenea utilizăm cuvântul personalitate atunci când ne referim la caracteristici de durată. Putem afirma că personalitatea unui individ este relativ stabilă și predictibilă. Aceasta nu înseamnă că personalitatea este rigidă și neschimbătoare, ea poate, așa cum vom vedea, să-și releve diferite aspecte în funcție de situație.
În acest sens în 1960 psihologul Walter Mischel a provocat o adevărată dezbatere în psihologie legată de importanța relativă a variabilelor personale (trăsături, nevoi) și variabilele situaționale în determinarea comportamentului (Mischel,1968,1973). Controversa continuă în literatura de specialitate de mai mult de 20 de ani. Mulți personologi consideră rezolvată problema acceptând o abordare interacționistă, afirmând că trăsăturile personale, aeva sute de muncitori, urmărind să identifice cauzele disponibilizărilor s-a constatat, cu surpriză, că doar 10% au fost concediați datorită inabilității lor de a-și presta eficient munca. Restul de 90% au fost concediați datorită dificultăților de relaționare cu ceilalți colegi, subalterni sau superiori (Schultz & Schultz,1990).
De asemenea, studiul personalității are o valoare practică deosebită și în domeniul psihologiei clinice. O analiză statistică relevă că 74% din universitățile care acordă titlul de Master în psihologie clinică consideră cursul de teoria personalității ca fiind unul de importanță crucială în pregătirea studenților. Studiul personalității este de asemenea cotat ca fiind de mare importanță de mai bine de 70% din centrele de sănătate mentală, spitalele și clinicile anchetate (Annis, Tuckev & Bakev,1984).
Mai există un motiv pentru a studia personalitatea și probabil acestea este cel mai vital și mai irezistibil motiv. Dacă evaluăm nenumăratele probleme și crize cu care se confruntă omenirea acum la sfârșit de secol XX (iminența unui război nuclear, poluarea, abuzul de droguri, terorismul etc.), vom găsi cu siguranță de fiecare dată aceeași cauză: oamenii însăși. Toate acestea ar putea fi mult ameliorate printr-o deplină înțelegere a ființei umane. Abraham Maslow, unul dintre personalitățile gândirii umaniste spunea: “Dacă vom reuși să îmbunătățim natura umană atunci vom îmbunătăți totul, și aceasta deoarece doar astfel vom înlătura cauza dezordini mondiale”
1.2. DEFINIȚII ALE PERSONALITĂȚII
Absența unui consens asupra naturii personalității precum și asupra celei mai potrivite modalități de abordare a acesteia e reflectat în egală măsură și în dezacordul privitor la definirea termenului ce o etichetează. Într-o carte devenită de acum clasică în domeniu – Structura și dezvoltarea personalității – Allport invocă si discută peste 50 de definiții ale personalității. Dar mai degrabă decât să le descriem pe acestea și toate definițiile apărute de atunci ar fi, credem noi, mult mai nimerită încercarea de a relaționa personalitatea cu utilizarea obișnuită, zilnică pe care o dăm acestui termen.
Cândva un psiholog sugera că ne putem face o idee despre înțelesul acestui concept, dacă examinăm cu atenție ceea ce noi intenționăm să surprindem de fiecare dată când utilizăm cuvântul Eu (Adams,1954). Când spunem Eu, încercăm să însumăm totul despre noi înșine – simpatiile și antipatiile noastre, temerile și virtuțile, vigoarea și slăbiciunile noastre. Cuvântul Eu este ceea ce ne definește pe fiecare din noi ca individ, ca persoană separată de alții. Dacă recurgem la o analiză etimologică regăsim că termenul derivă din latinescul persona care se referă la masca utilizată de un actor într-o piesă. Ca atare persona designează masca publică, “fața” pe care noi o etalăm celorlalți. În virtutea aceste derivări etimologice am putea lesne conchide că personalitatea se referă doar la caracteristicile externe, vizibile, la acele aspecte pe care și ceilalți le pot vedea. Astfel, personalitatea unui individ poate fi definită în termeni de impresie pe care persoana o face asupra altora, ceea ce persoana pare să fie.
Se rezumă oare personalitatea doar la fațada, la masca sau rolul pe care îl jucăm pentru ceilalți ? Pentru cei mai mulți dintre noi, termenul semnifică mult mai mult. În mod obișnuit ne referim la mai multe atribute ale unui individ, la o sumă sau o colecție de caracteristici care sunt mult mai profunde decât aparențele fizice superficiale. Ne referim la o sumă de dimensiuni care nu pot fi observate direct, la acelea pe care o persoană încearcă să le ascundă de noi sau pe care noi încercăm să le ascundem vederii altora.
De asemenea utilizăm cuvântul personalitate atunci când ne referim la caracteristici de durată. Putem afirma că personalitatea unui individ este relativ stabilă și predictibilă. Aceasta nu înseamnă că personalitatea este rigidă și neschimbătoare, ea poate, așa cum vom vedea, să-și releve diferite aspecte în funcție de situație.
În acest sens în 1960 psihologul Walter Mischel a provocat o adevărată dezbatere în psihologie legată de importanța relativă a variabilelor personale (trăsături, nevoi) și variabilele situaționale în determinarea comportamentului (Mischel,1968,1973). Controversa continuă în literatura de specialitate de mai mult de 20 de ani. Mulți personologi consideră rezolvată problema acceptând o abordare interacționistă, afirmând că trăsăturile personale, aspectele social-situaționale și interacțiunea dintre ele trebuie deopotrivă luate în considerare dacă scopul nostru este acela de a oferi o explicație completă a comportamentului uman (Carson,1989;Kenrick&Funder,1988;Rowe,1987).
Tindem de asemenea să credem că personalitatea este unică. Constatăm similarități între oameni și cu toate acestea sesizăm că indivizii posedă caracteristici speciale sau combinații de caracteristici care-i disting unii de ceilalți. Ca atare în virtutea experiențelor cotidiene avem tendința să percepem personalitatea ca un cluster stabil și unic de caracteristici care poate însă suferi modificări ca răspuns la diferite solicitări externe.
Cu toate acestea este greu să oferim o definiție asupra căreia acceptul psihologilor să fie unanim. Pentru a distinge un anumit grad de precizie în definirea conceptului, trebuie să înțelegem ce dorește fiecare teoretician să sugereze prin conceptul pe care îl utilizează. Fiecare teoretician oferă o versiune unică, o perspectivă personală asupra naturii personalității, care devine astfel definiția sa de lucru. Prin urmare demersul nostru are ca obiectiv înțelegerea diferitelor versiuni ale conceptului de personalitate și examinarea unor variate modalități de definire a Eu-lui.
Psihologii în domeniul personalității acordă o importanță crescută nu doar formulării teoriilor ci în egală măsură și modalităților de evaluare a acesteia.
1.3. CE NE POATE OFERI O TEORIE A PERSONALITĂȚII
O teorie asupra personalității sugerează modalitățile prin care o mare varietate de date privind persoana pot fi puse alături și sistematizate pentru a dobândi astfel coerență și inteligibilitate.
Atunci când ne propunem să studiem sistematic și intensiv indivizii în fapt noi vrem să știm ce sunt ei, de ce se comportă într-un anumit fel, și cum au devenit ceea ce sunt. Ca atare orice teorie asupra persoanei trebuie sa fie în măsură să ofere răspunsuri la aceste trei întrebări. Întrebarea “ce” se referă la caracteristicile persoanei și la modul cum ea este organizată în relațiile cu ceilalți. Întrebarea “de ce” se orientează spre motivele ce particularizează comportamentul individului. Răspunsurile la această întrebare relevă aspectele motivaționale ale persoanei; ex. de ce a decis să se deplaseze și de ce tocmai în acea direcție? De ce este o mamă supraprotectivă ? – pentru că acest mod de a fi o face fericită, pentru că ea caută să ofere copiilor săi ceea ce ei i-a lipsit în copilărie, sau doar pentru a evita manifestarea oricărui resentiment din partea copiilor ?. O persoană a dezvoltat depresia ca urmare a unei umiliri, din cauza unei iubiri pierdute, sau dintr-un sentiment de vinovăție ? Întrebarea “cum” se referă la factorii determinanți ai personalității. În ce mod și în ce măsură forțele genetice și cele ambientale au interacționat pentru a determina structura și funcționarea actuală a personalității.
Ca atare o teorie ne poate ajuta să înțelegem în ce măsură, spre exemplu, anxietate este o caracteristică personală, cum această caracteristică de personalitate s-a dezvoltat, de ce anxietatea se relevă doar în anumite contexte și de ce individul adoptă preferențial un anumit comportament atunci când este anxios ?
Răspunsurile pe care le primim când adresăm asemenea întrebări ne conduc la trei concepte, deosebit de utile în înțelegerea personalității. Acestea sunt: structura, procesele și creșterea și dezvoltarea. Termenul de structură se referă la cele mai stabile și mai trainice aspecte ale personalității. Acestea reprezintă “cărămizile” edificiului numit personalitate, ele sunt comparabile cu părțile componente ale corpului uman sau cu ceea ce atomii și moleculele sunt în fizică și chimie. Concepte structurale precum trăsăturile, răspunsurile, obișnuințele, sinele, etc. au devenit foarte populare și utile în încercările de a răspunde la întrebarea “ ce sunt oamenii”. Procesele se referă la conceptele dinamic-motivaționale pe care le utilizăm atunci când căutăm explicații pentru un anumit comportament. Dacă reiterăm modelul corpului uman atunci trebuie să acceptăm ca acesta trebuie gândit nu doar în termenii unei organizări, structurări a părților ci și în cei ai unor procese ce relaționează aceste părți. Similar personalitate deține procese ce servesc dimensiunii funcționale, ce inițiază și întrețin comportamentele individuale. Sintagma creștere și dezvoltare este puternic relaționată cu cele două concepte anterioare. O teorie privind creșterea și dezvoltare trebuie să ofere cele mai coerente argumente privitoare la modificările structurale de la naștere la maturitate precum și pentru schimbările corespunzătoare ale proceselor personalității, invocând de fiecare dată factorii determinanți. În acest sens diferitele teorii accentuează fie rolul factorilor genetici fie al celor ambientali (cultură, clasă socială, familie, etc.) ca principali determinanți ai personalității.
În concluzie teoriile asupra personalității pot fi comparate prin intermediul conceptelor pe care acestea le utilizează atunci când oferă răspunsuri la întrebările, ce, de ce, și cum ?.
Modulul 2
2. METODE DE CERCETARE ÎN STUDIUL PERSONALITĂȚII
Obiective operaționale:
După lecturarea acestui capitol, ar trebui să știți să:
Enumerați metodele utilizate în studiul personalității;
Prezentați care sunt avantajele și dezavantajele pe care le oferă fiecare dintre metodele studiate;
Reliefați elementele care diferențiază cercetarea clinică de cea experimentală;
Argumentați de ce studiul corelațional a câștigat mai multă popularitate în studiul personalității în comparație cu cel experimental.
Rezumat
Diferențele între diferitele paradigme teoretice se regăsesc atât la nivelul modului în care definesc conceptele utilizate, cât și în ceea ce privește modalitățile de cercetare. Opțiunea pentru o metodă sau alta este determinată în primul rând de obiectivul urmărit. Metodele cel mai des utilizate în studiul personalității sunt prezentate în acest modul. Acestea sunt: a. metoda clinică și studiul de caz; b. metoda experimentală; c. tehnica chestionarelor și d. studiul corelațional.
Metoda clinică și studiul de caz presupun studiul și observarea comportamentului și a relatărilor verbale ale individului declanșate spontan în situații naturale. Un exemplu de model teoretic elaborat în baza datelor colectate, prin această metodă este teoria etiologiei nevrozelor, elaborată de Sigmund Freud.
Metoda experimentală implică stabilirea unor relații cauzale de tip „dacă-atunci”, prin manipularea anumitor variabile și măsurarea efectului acestei manipulări. Acest tip de cercetare se realizează în laborator, presupune controlul strict al variabilelor și permite studierea sistematică a mai multor subiecți simultan.
Chestionarele și testele de personalitate permit obținerea unei mari cantități de informație de la un număr mare de subiecți în același timp. Deși nu oferă o imagine analitică asupra fiecărui subiect, chestionarele și testele de personalitate permit compararea subiecților și evidențierea diferențelor și similarităților interindividuale. De asemenea, spre a verifica dacă indivizii care diferă sub aspectul unei caracteristici de personalitate diferă și sub aspectul unei alte dimensiuni, frecvent se apelează la studiile de corelație.
Teoria și cercetarea sunt strâns relaționate. Teoria fără cercetare este o simplă speculație, cercetarea fără teorie este un fapt constatat, dar lipsit de semnificație. Deși cercetătorii din domeniul personalității împart scopuri și valori comune, ei diferă în alegerea strategiilor vizând calea cea mai bună spre aceste scopuri. În unele cazuri, diferențele între strategiile de cercetare sunt minore, în alte cazuri sunt majore și exprimă o diferență fundamentală de abordare. Unii psihologi sunt interesați doar de aspectele externe ale comportamentului, de ceea ce noi spunem și facem ca răspuns la stimulări specifice. Alții sunt preocupați de evaluarea simțămintelor și experiențelor noastre conștiente așa cum pot fi ele evaluate prin teste și chestionare. De asemenea un număr suficient de mare de personologi sunt interesați și încearcă să înțeleagă puterea forțelor inconștiente care ne motivează conduita. Opțiunea pentru o metodă sau alta este determinată de obiectivul urmărit.
În general cele mai des utilizate strategii de cercetare a personalității sunt: a. metoda clinică și studiul de caz; b. metoda experimentală; c. tehnica chestionarelor și a studiului corelațional. Deși diferite prin specificul lor toate aceste trei metode poartă amprenta unei cerințe fundamentale a cercetării științifice și anume: obiectivitatea observației.
2.1. Metoda clinică și studiul de caz
Cercetarea clinică presupune studiul și observarea comportamentului și a relatărilor verbale ale individului declanșate spontan în situații naturale. Una dintre cele mai utilizate metode clinice este studiul de caz.
Studiile de caz prin observațiile lor amănunțite făcute de clinicieni asupra pacienților au jucat un rol important în dezvoltarea unor teorii majore asupra personalității. Materialele colectate de Sigmund Freud sunt exemple ilustrative în acest sens. El s-a adâncit în sondarea trecutului pacienților săi insistând prioritar asupra copilăriei, căutând să evidențieze acele experiențe și conflicte care ar putea fi cauza simptomatologiei nevrozelor din prezent. Să luăm spre exemplu cazul Katharina, o fată în vârstă de 18 ani ce dezvolta des atacuri de panică reliefate îndeosebi printr-o respirație sacadată. Reconstruind toate acele experiențe pe care le-a considerat relevante pentru copilăria ei Freud a identificat rădăcinile simptomelor sale într-o serie de experiențe sexuale neplăcute incluzând și o tentativă de seducție din partea tatălui său pe când ea avea vârsta de 14 ani. În baza rezultatelor unui număr mare de investigații similare Freud a concluzionat că etiologia nevrozelor trimite tocmai la aceste traume sexuale timpurii.
2.2. Metoda experimentală
Cercetarea experimentală implică controlul asupra variabilelor de interes și stabilirea unei relații cauzale de tipul “dacă-atunci”. În abordarea experimentală a anxietății, spre exemplu, cercetătorul trebuie să creeze condiții de anxietate ridicată, moderată și scăzută și să observe efectele modificării gradului de anxietate asupra proceselor cognitive sau/și a relațiilor interpersonale. Scopul urmărit este acela de a putea emite concluzii precise despre relația cauzală; și anume, modificând o variabilă (independentă) vom putea induce modificări la nivelul unei alte variabile (dependentă). Laboratorul constituie mediul cel mai adecvat pentru desfășurarea unor astfel de cercetări deoarece doar aici este posibil controlul riguros al variabilelor.
Cercetarea clinică și cea experimentală se diferențiază sub diferite aspecte. În timp ce clinicienii fac observații asupra unor situații cât mai apropiate de viața reală, de mediul natural al subiectului, lasă evenimentele să se desfășoare de la sine și studiază un număr restrâns de indivizi, cercetarea experimentală de laborator presupune controlul strict al variabilelor și permite studiul sistematic a mai multor subiecți simultan.
2.3. Chestionarele de personalitate și studiile de corelație
Chestionarele de personalitate și testele sunt folosite ori de câte ori studiul intensiv al indivizilor nu este posibil sau dezirabil și bineințeles atunci când nu avem posibilitatea de a aplica demersul experimental. Marele avantaj al testelor și chestionarelor de personalitate este acela că permit obținerea unei mari cantități de informație de la mai mulți subiecți în același timp. Deși nici un individ nu poate fi studiat la fel de analitic precum permite studiul de caz, investigatorul are în schimb posibilitatea de a studia o serie de caracteristici ale personalității în relație cu indivizi diferiți. De asemenea, cu toate că investigatorul nu poate avea controlul asupra tuturor variabilelor implicate precum în metoda experimentală, această modalitate creează oportunitatea studierii variabilelor care sunt greu de reprodus în laborator. Utilizarea testelor și chestionarelor de personalitate a fost asociată cu preocuparea privitoare la diferențele dintre indivizi. De exemplu, există interes în ceea ce privesc diferențele individuale în anxietate, dominanță. De asemenea, există preocupări spre a verifica dacă indivizii care diferă sub aspectul unei caracteristici de personalitate diferă și sub aspectul unei alte caracteristici. De exemplu, indivizii care sunt foarte anxioși sunt ei și mai puțin creativi? Sau sunt ei mai inhibați în comportamentul interpersonal decât subiecții nonanxioși? Cercetările de acest tip sunt cunoscute sub denumirea de studii de corelație. Prin metoda corelației, cercetătorul caută identificarea unei covarianțe între două sau mai multe variabile care nu pot fi supuse unei manipulări sau control experimental. Este mult mai probabilă stabilirea unei asociații sau a unei corelații între diferite caracteristici ale personalității decât a unei relații cauză-efect. Datorită accentului pus pe diferențele individuale și studiul concomitent a mai multor variabile, chestionarele și studiile de corelație au câștigat o largă popularitate.
Modulul 3
3. TEORIA PSIHANALITICĂ A PERSONALITĂȚII
Obiective:
După lecturarea acestui capitol, ar trebui să știți:
Să definiți noțiunile de ID, EGO, SUPRAEGO, precum și de inconștient, conștient, preconștient;
Să prezentați modelul topografic și cel structural al personalității.
Să explicați modul de formare a personalității, în viziune psihanalitică;
Să descrieți caracteristicile stadiilor de dezvoltare a personalității;
Să explicați geneza anxietății în viziunea lui Freud.
Rezumat
În acest capitol vom discuta unul din curentele cele mai importante în studiul personalității, și anume psihanaliza. Vom discuta structura personalității din perspectiva lui Freud, abordând ambele modele propuse de el: topografic și strcutural. Specifică acestor modele este noțiunea de interacțiune între structurile personalității, de unde și denumirea de abordare dinamică. Pentru a înțelege mai bine această dinamică, ne vom opri asupra proceselor personalității, îndeosebi asupra genezei anxietății.
În cele din urmă vom prezenta viziunea psihanalitică despre dezvoltarea personalității umane, atât a proceselor gândirii, cât și a a instinctelor, legând apoi de fixarea în diverse stadii de dezvoltare a instinctelor tipologiile de caracter.
Cu toate că într-o anumită privință multe dintre conceptele și tezele psihanalitice necesită actualizare, în alte privințe unele dintre ele au rezistat cu un real succes la testul timpului. Tezele freudiene au dominat pentru o lungă perioadă de timp perspectivele teoretice și aplicative ale unui număr însemnat de psihologi ai secolului XX. Cercetările lui Freud s-au centrat preferențial asupra problematicii inconștientului pe care studiat-o cu multă pasiune.
Cea mai însemnată contribuție a lui Freud la studiul inconștientului rezidă în accentul pus pe modalitățile prin care inconștientul ne poate influența gândirea și acțiunile. În lucrările sale A note on the Unconscious in Psychoanalysis (1912 / 1984) și “The Unconscious” (1915 / 1984), Freud operează binecunoscuta distincție dintre cele trei accepțiuni ale termenului de “inconștient”: prima este descriptivă și se referă la utilizarea adjectivală a termenului în legătură cu o idee sau un proces; a doua este dinamică și se referă la rolul activ, cauzal, pe care-l poate avea inconștientul în determinarea gândurilor, acțiunilor și simptomelor unui individ; a treia este utilizarea sistematică sau topografică ce se referă la un sistem distinct, printre proprietățile căruia este acea de a avea un conținut inconștient atât în sens descriptiv, cât și dinamic.
3.1. TEORIA FREUDIANĂ A PERSONALITĂȚII
Apelând la modelul de analiză pe care l-am expus în capitolul introductiv, în cele ce urmează vom încerca să răspundem, din perspectiva psihanalitică, la cele trei întrebări cu care se confruntă psihologul personolog: Ce?, De ce? Cum? Răspunzând acestora, vom reuși, probabil, să descoperim împreună ce se ascunde dincolo de bogăția conceptuală a psihanalizei.
3.1.1. Structura personalității
Termenul structură se referă la modul de alăturare a unor elemente, la componentele unei unități, cum sunt ele aranjate în cadrul acesteia și care sunt modalitățile lor de relaționare. Adresând psihanalizei întrebarea “Ce? – Ce este personalitatea?”, vom identifica elementele structurale pe care Freud le-a postulat atunci în încercările lui de a oferi un model cât mai viabil al personalității.
În primele teoretizări asupra psihicului uman, Freud a definit structura personalității în termeni de inconștient, preconștient și conștient – modelul topografic. Mai precis, el a încercat să schițeze o imagine a psihicului uman în termeni ai nivelelor de conștiență, considerând că viața psihică poate fi descrisă prin intermediul unor concepte ce reflectă gradul de conștientizare a unui fenomen. În acest sens, el a definit trei nivele ale conștienței: conștientul, preconștientul și inconștientul.
Conștientul, în viziunea sa, se relaționează cu toate acele fenomene de care noi suntem “conștienți” la un moment dat. Preconștientul decupează fenomenele care pot deveni conștiente, dacă ne focalizăm atenția asupra lor. În fine, inconștientul circumscrie fenomenele inaccesibile conștienței și care nici nu pot fi conștientizate decât în condiții cu totul speciale. Cu toate că Freud nu a fost prima persoană care a acordat atenție proceselor inconștiente, el a fost, totuși, primul psiholog care a explorat analitic calitățile proceselor inconștiente și a relevat imporanța majoră pe care acestea le au în derularea experiențelor cotidiene. Recurgând la analiza viselor, a lapsusurilor, nevrozelor, psihozelor și a ritualurilor, Freud s-a străduit să descifreze proprietățile inconștientului. Ceea ce el a descoperit a fost un “spațiu” psihic în care totul devine posibil. Inconștientul este ilogic (aici ideile contrare pot coabita fără conflict), atemporal (evenimente din perioade diferite de timp coexistă și se suprapun) și aspațial (relațiile spațiale și de mărime sunt eludate, așa încât obiecte imense pot fi găzduite de cele minuscule, iar elemente obiectiv distanțate se pot regăsi în același loc).
În conformitate cu modelul topografic, toate emoțiile sunt conștiente. El subliniază faptul că actul de a “împinge” conținutul psihic în inconștient este inițiat de celelalte două instanțe, preconștientul și conștientul, și, ca atare, ar trebui să fie ușor accesibil conștientului nostru. Realitatea, însă, nu a confirmat această supoziție. Spre exemplu, Freud a remarcat că adesea pacienții aflați în terapie la el etalează sentimente de culpabilitate. Cel puțin inițial, afișarea acestora era conștientă, ulterior însă erau reprimate automat, fără ca subiecții să poată conștientiza acest proces. Freud a realizat astfel că modelul topografic este mult prea simplist și incapabil să explice pe deplin complexitatea funcționării psihice.
Pentru a depăși aceste dificultăți, în 1923, Freud a dezvoltat un model alternativ –modelul structural. Acesta descrie personalitatea apelând la alte trei constructe: ID, EGO și SUPRAEGO. Reprezentarea grafică a acestora, precum și relația lor cu elementele modelului topografic sunt ilustrate în figura 2.1. Freud atrage atenția asupra faptului că cele trei componente (ID, EGO, SUPRAEGO) nu trebuie judecate ca trei compartimente, separate în mintea noastră; dimpotrivă, accentul trebuie să cadă pe interacțiune, deoarece ele se îmbină precum secțiunile unui telescop sau culorile într-o pictură.Tocmai din acest motiv, tratarea lor nu poate fi făcută separat.
Fig 3.1. Modelul structural al personalității.
“Spațiul ocupat de id-ul inconștient sensibil mai mare decât cel ocupat de ego sau supraego.” (Freud, 1933 /1965, p. 78-79)
ID
Id-ul este singura componentă a personalității care este prezentă încă de la naștere. În concepția lui Freud, originea personalității este una biologică, fiind reprezentată de id, elementul bazal al personalității. În id regăsim tot ceea ce este prezent în organism la momentul nașterii, altfel spus tot ceea ce este înnăscut. El adăpostește instinctele și întreaga energie psihică a individului. Personalitatea operează prin intermediul id-ului într-o manieră similară funcționării sistemelor energetice închise.
Id-ul este în întregime inconștient, în concepția lui Freud el reprezintă “întunericul din adânc, nucleul inaccesibil al personalității, un cazan în clocot plin cu pulsiuni” (Freud, 1933). Rolul său este de a transforma trebuințele biologice în tensiune psihică, adică în dorințe. Singurul său țel este de a obține plăcerea, respectiv de a evita neplăcerea – principiul plăcerii. Împlinirea acestui deziderat este însoțită de satisfacerea energiei instinctuale și reducerea tensiunii psihice. Id-ul este întru totul irațional și amoral, el ocolește constrângerile realității și este străin de comportamentele autoconservative.
EGO
În jurul vârstei de 6-8 luni, desprinzându-se din id, treptat începe să se dezvolte ego-ul. Formarea ego-ului este ajustată de experiențele corporale care îl ajută pe copil să diferențieze între “eu” și “non-eu”. La această vârstă, când copilul se atinge pe sine însuși, el “simte” că se atinge, această senzație aparte nu apare însă când atinge alte obiecte. În plus, corpul său este o sursă de plăcere și durere care nu poate fi îndepărtată, așa cum se întâmplă cu obiectele din jurul său.
Ego-ul este un fel “de fațadă a id-ului, el îmbracă id-ul așa precum scoarța cerebrală învelește creierul”. Spre deosebire de id, ego-ul se întinde peste conștient, preconștient și inconștient. Ego-ul este singura componentă a personalității capabilă să interacționeze nemijlocit cu mediul. El este înțelept și rațional, elaborându-și planuri realiste, menite să satisfacă nevoile id-ului. Deși este, asemeni id-ului, preocupat și el de a obține plăcerea, ego-ul își poate suspenda principiul plăcerii în favoarea principiului realității: gratificarea unui instinct este amânată până în momentul în care plăcerea poate fi obținută în absența unor consecințe nedorite.
SUPRAEGO
Potrivit teoriei freudiene, până în jurul vârstei de 3 ani, copiii nu au sensul binelui și al răului, ceea ce îi pune în imposibilitatea de a utiliza un sistem deontologic. Doar id-ul amoral este prezent la naștere. Pentru început, funcția moralizatoare este realizată de către părinți, de care copilul neajutorat va depinde mai multă vreme. Ei recompensează anumite comportamente ale copilului, confirmându-și astfel afecțiunea și făcându-și plăcută prezența. Dar, tot ei sunt cei ce-l pedepsesc atunci când greșește. Acest lucru constituie un semn amenințător pentru copil, avertizându-l că, cel puțin pentru o vreme, a pierdut dragostea și protecția lor și că va fi lăsat singur la dispoziția unui mediu periculos și ostil.
Pe de o parte, pentru că dorește să se protejeze de astfel de dezastre, iar pe de alta, pentru că uneori ego-ul se identifică cu părinții atotputernici, copilul va începe să interiorizeze standardele acestora. Acest proces va conduce treptat la formarea supraego-ului, o parte specială a ego-ului, care observă și judecă, mai presus de orice, comportamentele individului. Supraego-ul este parțial conștient, parțial inconștient. El începe să se dezvolte din ego în jurul vârstei de 3-5 ani, și nu va înceta până la maturitate să interiorizeze caracteristici ale părinților, profesorilor, idolilor adolescenței și ale altor figuri autoritare.
Prezentăm în continuare, în tabelul 2.1, într-o formă condensată, caracteristicile definitorii ale celor trei instanțe psihice: ID, EGO și SUPRAEGO.
Tabelul 3.1. Caracteristici ale componentelor modelului structural
3.1.2. Procesele personalității
Vom adresa acum lui Freud și, implicit, teoriei sale cea de-a doua întrebare: De ce? De ce ne comportăm noi într-un anumit fel? Răspunsul la această întrebare ne va dezvălui procesele personalității prin prisma teoriei psihanalitice.
Freud a asemuit psihicul uman cu sistemele energetice din fizică, susținând că el se supune acelorași legi ca oricare alt sistem energetic. Energia lui poate fi consumată în forma ei originară de existență, poate fi transformată în alte forme de energie sau blocată pentru o vreme, dar, în esență, rămâne aceeași energie. Din perspectivă psihanalitică, procesele personalității sunt expresia acestor modalități prin care energia individului este exprimată, transformată sau blocată. În concepția freudiană, toată energia psihică rezidă în stări de excitație ale organismului care caută să se exprime pentru a obține detensionarea sistemului.
Aceste stări de excitație, Freud le-a numit instincte; ele reprezintă acele forțe care caută să se releve cu orice preț în conduita noastră. În primele sale formulări teoretice, au fost supuse atenției două categorii de instincte: ego – instinctele – ce se exprimă în tendințele autoconservative ale individului și, respectiv, instinctele sexuale – relaționate cu nevoia de perpetuare a speciei. Într-o variantă teoretică ulterioară, întâlnim instinctul vieții, acesta incluzând pe cel al ego-ului și cel sexual, și, respectiv, instinctul morții. Energia asociată instinctului vieții a fost numită libido, pentru energia instinctului morții, Freud a omis, însă, asocierea unui nume. De altfel, instinctul morții a fost și rămâne în continuare unul dintre aspectele cele mai controversate și mai dificil de interpretat ale teoriei freudiene, numeroși analiști identificându-l cu instinctul agresiv.
În teoria psihanalitică, procesele reflectă, în fapt, funcționarea dinamică a personalității, mai precis dinamica instinctelor. Ne putem pune întrebarea: ce se poate întâmpla cu un instinct? Freud ne răspunde oferindu-ne trei alternative. El poate fi blocat (cel puțin pentru o vreme), poate fi exprimat într-o formă modificată sau descărcat în forma sa primară de existență. Spre exemplu, afecțiunea poate fi considerată o formă modificată a instinctului sexual, așa cum și instinctul agresiv poate lua forma sarcasmului. De asemenea, este posibil ca un obiect, care, în mod firesc, gratifică individului un anumit instinct, să fie înlocuit cu un altul care să îndeplinească aceeași funcție. Ca de exemplu, dragostea ce o primește o persoană de la mama sa poate fi înlocuită prin afecțiunea exprimată de soț/soție, copii sau cea primită de la un prieten. Instinctele nu sunt doar schimbate sau modificate, ele pot fi chiar combinate unul cu celălalt. De exemplu, fotbalul, în concepția psihanalitică, poate gratifica în același timp doua instincte, cel sexual și cel agresiv, iar munca chirurgului poate răspunde nevoii de a iubi și deopotrivă celei de a distruge. Devine astfel mai limpede modalitatea prin care teoria psihanalitică oferă explicații pentru o varietate atât de mare de comportamente. În fapt, același instinct poate fi gratificat de un număr foarte mare de comportamente și, reciproc, același comportament poate recompensa variate instincte.
În consecință, orice proces psihanalitic poate fi descris fie în termeni ai cheltuielilor energetice, ce susțin relațiile individului cu obiectele din mediul său, fie în termeni ai forțelor ce urmăresc blocarea cheltuielilor energetice, anulând astfel gratificarea unui instinct. Relațiile de influență reciprocă dintre exprimarea și inhibarea unui instinct fundamentează caracterul dinamic al teoriei psihanalitice. Elementul cheie al acestei funcționări îl constituie conceptul de anxietate. Mecanismele anxietății reflectă cel mai limpede relațiile funcționale dintre cele trei componente structurale ale personalității. În cadrul acestei triade funcționale, sarcina ego-ului este una foarte dificilă, pentru că este o “biată creatură” în serviciul a trei stăpâni. Mai precis, în permanență, el se expune la trei pericole: cerințele mediului, presiunea libidoului și severitatea supraego-ului. La aceste amenințări, Ego-ul răspunde prin anxietate. Conform interpretării psihanalitice, anxietatea denotă o experiență emoțională dureroasă, reprezentând o ameninațare sau un pericol la adresa persoanei. Ea are, însă, valențe adaptative, deoarece pregătește individul pentru acțiuni potrivite contextului, astfel că un anumit nivel de anxietate este absolut normal și dezirabil.
3.1.3. Dezvoltarea personalității
Vom încerca în cele ce urmează să aflăm răspunsul pe care l-ar oferi Freud la cea de a treia întrebare cu care am decis să întâmpinăm orice demers al unui personolog. Cum? Cum se dezvoltă personalitatea? Cum devenim ceea ce suntem la un moment dat?
În dezvoltarea sa, personalitatea, asemeni întregii naturi vii, suferă o serie de transformări ce permit trecerea de la imaturitatea primei copilării la maturitatea adultă. Din perspectivă psihanalitică, o teorie a dezvoltării personalității trebuie să ia în considerare două aspecte. Primul se referă la faptul că individul trebuie să treacă prin anumite stadii ale dezvoltării: dezvoltarea gândirii și a instinctelor. Cel de-al doilea atrage atenția asupra importanței ce trebuie acordată experiențelor din primii ani de viață, și aceasta datorită impactului pe care evenimentele le au asupra comportamentului la maturitate.
Dezvoltarea proceselor gândirii
Perspectiva psihanalitică asupra dezvoltării proceselor gândirii se focalizează preferențial pe modificările evolutive ce permit trecerea de la procesele primare la cele secundare de gândire. Procesele primare de gândire sunt relevate de limbajul inconștientului, în care realitatea și fantezia se confundă inseparabil. Caracteristicile gândirii primare se regăsesc cu prisosință în visele noastre. Aici, evenimentele se pot desfășura concomitent, în mai multe locuri, caracteristicile mai multor indivizi sunt contopite într-o singură persoană, iar evenimentele se pot derula înainte sau înapoi. În general, tot ceea ce este imposibil în stare de veghe se poate cu mare ușurință realiza în vis. Procesele secundare de gândire ni se descoperă, în schimb, doar prin “limbajul” conștientului și al realității testate. În paralel cu dezvoltarea gândirii secundare, se structurează treptat ego-ul și supraego-ul individului. Prin conturarea ego-ului caracteristicile individuale sunt mai limpede diferențiate, eu-l se delimitează acum tot mai net de restul lumii, iar centrarea excesivă pe sine este vizibil diminuată.
Dezvoltarea instinctelor
În cea mai mare parte, teoria psihanalitică a dezvoltării se concentrează asupra dezvoltării instinctelor. Sursa instinctelor o reprezintă stările fiziologice de excitație ale organismului care tind să se localizeze în anumite regiuni corporale, numite zone erogene. În conformitate cu tezele freudiene, există o predeterminare biologică a dezvoltării și schimbării principalelor zone erogene. În fiecare perioadă evolutivă, sursa principală de excitație și energie tinde să se focalizeze pe o anumită zonă, urmând apoi un calendar prestabilit de schimbare a locației până la maturitate. Dezvoltarea intelectuală și emoțională a individului este sensibil dependentă de interacțiunile sociale, anxietățile și recompensele care se produc în relație cu aceste zone erogene. În mod normal, această evoluție parcurge cinci stadii.
1. Stadiul oral. Conform teoriei psihanalitice, primul stadiu în dezvoltarea personalității este cel oral. În timpul primelor 12-18 luni, dorințele sexuale ale copilului sunt centrate în jurul regiunii orale (gură, limbă, buze). Suptul sânului sau al tetinei gratifică copilul, nu doar cu hrană, ci și cu o plăcere erotică. “Persistența încăpățânată a copilului de a suge, chiar și după ce și-a obținut hrana necesară, constituie, în concepția lui Freud, dovada existenței, într-un stadiu timpuriu, a nevoii de satisfacție sexuală.
Importanța analizei transformărilor stadiale în vederea descifrării personalității adultului, reiese în primul rând, din concepția freudiană asupra fixației. Fixația se referă la blocarea evolutivă a unei persoane, care devine astfel prizoniera unui anumit stadiu. Cauza o reprezintă fie o satisfacție excesivă, fie o frustrare sau o anxietate, dezvoltate în relație cu zona erogenă a stadiului respectiv. Deoarece energia libidinală continuă să fie învestită în acel stadiu, este posibil ca, în condiții de stres excesiv, persoana să regreseze la acel stadiu, această reîntoarcere constituind tocmai mecanismul său defensiv. Freud a identificat două tipuri de trăsături de personalitate care exprimă regresia la stadiul oral.
Prima, numită receptivitate orală, derivă din plăcerea copiilor de a primi și ingera alimente. Indivizii cu o asemenea trăsătură dezvoltă relații de dependență față de persoanele care îi îngrijesc și îi hrănesc. Din punct de vedere psihologic, asemenea persoane sunt mult mai sugestibile și mai ușor de păcălit decât majoritatea indivizilor, “înghițind” orice li se spune.
Cea de a doua trăsătură, agresivitatea orală, este, de asemenea, derivată din plăcerile copilăriei asociate cu gura, alimentele și actul hrănirii. De data, aceasta însă, accentul cade pe mușcat, mestecat, în general pe acțiunile ce implică utilizarea dinților.
2. Stadiul anal. Cel de al doilea stadiu în dezvoltarea personalității este cel anal. În jurul vârstei de 2-3 ani, gratificarea libidinală, afirmă Freud, este obținută prin stimularea regiunii anale. La câteva ore după alimentare, copilul resimte tensiune și disconfort datorate presiunii intestinale, dar va obține curând o plăcută relaxare prin defecație.
Un aspect foarte important al acestui stadiu îl reprezintă exercițiul toaletei, care antrenează copilul și părinții în problematica interacțiunilor și conflictelor sociale. Este un conflict între eliminare și retenție, între plăcere prin evacuare și plăcere prin retenție, sau între dorința de a obține plăcere prin eliminare și cerințele lumii externe pentru amânarea acesteia. Acesta reprezintă primul conflict crucial dintre individ și societate.
Fixația în stadiul anal va determina dezvoltarea personalității “anal-retentive”, cu referire la acele persoane care caută să amâne satisfacția până în ultimul moment posibil. Indivizii cu o asemenea personalitate întotdeauna își vor consuma în ultimul moment desertul, adică după ce toți ceilalți l-au consumat. Și, în mod constant, ei vor pune ceva deoparte pentru mai târziu. Trăsăturile relaționate cu acest tip “constipat” de personalitate includ o meticulozitate excesivă, zgârcenie și perseverență în a acumula cât mai mult.
Stadiul uretral. Stadiul uretral nu poate fi net diferențiat de stadiul anal, din acest motiv ele sunt tratate împreună. El se particularizează doar prin faptul că acel canal ce transportă urina de la vezică spre exterior dobândește valențe erogene. Copilul va trebui să învețe să-și controleze nevoia de a urina și conflictul se dezvoltă atunci când părinții îi pretind controlul micțiunii.
3. Stadiul falic. Cel de la treilea stadiu în dezvoltarea personalității este cel falic. În acest stadiu băiatul/fata învață să-și producă senzații de plăcere prin stimularea manuală a organelor sexuale. Plăcerile fizice și fanteziste pe care le experiențiază prin masturbare sunt aspecte importante ale acestei etape evolutive. Cu toate acestea, satisfacerea nevoilor libidinale constituie doar o parte a experiențelor de dezvoltare, deoarece stadiul falic este dominat de conștientizarea faptului că băieții au penis, iar fetele nu.
În acest stadiu, copiii se întreabă “De ce fetele nu au penis?” În accepțiunea freudiană, răspunsul la această întrebare este acompaniat de emoții negative, de frică la băieți și de gelozie la fete. În ambele situații, emoțiile dezvoltate conduc la schimbări calitative, semnificative ale relațiilor pe care aceștia le au cu părinții lor. Băieții dezvoltă sentimente de dragoste posesivă față de mama lor. “Băiatul devine iubitul mamei. El dorește să o posede fizic în moduri pe care le-a elaborat pornind de la observațiile și intuițiile sale despre viața sexuală, și tocmai de aceea, va încerca să o seducă. Prin această conștientizare timpurie a masculinității, băiatul caută să ia locul tatălui. Tatăl său devine acum un rival ce stă în drumul său și pe care el ar vrea să-l elimine.” Acest pattern afectiv-relațional a fost numit complexul lui Oedip. În denumirea sa, Freud a fost influențat de mitul legendarului rege grec Oedipus, imortalizat de Sofocles. Oedipus, fără să-și recunoască victima, și-a ucis tatăl și s-a căsătorit cu mama sa. Sentimentele oedipiene sunt foarte puternice. Ele includ toate aspectele unei relații de dragoste adevărată: ura din pasiune, gelozia și dorul disperat. Complexul oedipian constituie sursa unor severe conflicte. Băiatul se teme că dorințele sale interzise îl vor costa dragostea și protecția tatălui, privându-l în acest fel de satisfacerea unei nevoi esențiale. În aceeași perioadă, băiatul descoperă diferențele dintre sexe și ajunge la o concluzie uimitoare: fetele, inițial, au posedat penis, dar acesta le-a fost luat că pedeapsă, și aceeași soartă îl așteaptă și pe el, dacă persistă în dorințele sale oedipiene – anxietatea castrării. Pentru a-și reduce și, în final, a elimina intensa anxietate a castrării, băiatul abandonează aceste dorințe și le înlocuiește cu un set de atitudini mult mai complicate. El intensifică identificarea cu tatăl său, dorind acum să fie mai degrabă ca acesta, decât să-l înlocuiască. În același timp, băiatul recunoaște că el nu poate beneficia de tot ceea ce i se cuvine tatălui său. Spre exemplu, conștientizează că nu se va putea bucura de anumite privilegii în relația cu mama sa, și ca atare, învață treptat să cedeze în fața autorității. Aceste identificări și interdicții vor fi încorporate în sistemul axiologic al individului, contribuind la formarea și consolidarea supraego-ului și prevenind în acest fel sexualitatea oedipiană, iar ostilitatea devine funcția sa primară.
Teza anxietății de castrare se invalidează în cazul fetelor, astfel că Freud a explicat complexul lor oedipian în termeni diferiți. Anna Freud, care a continuat munca tatălui său, a folosit pentru pattern-urile comportamentale ale fetițelor aflate în stadiul falic o altă sintagmă – Complexul Electra. Similar băieților, fetița formează mai întâi un puternic atașament față de mamă, ca răspuns la purtarea ei plină de grijă. Fata este și ea bisexuală, având atitudini ambivalente, dragoste și gelozie pentru ambii părinți. Descoperind că nu are penis, fetița va dezvolta intense sentimente de inferioritate și gelozie față de băieți, pentru că aceștia care îl au – invidia penisului. Ea își intensifică atașamentul pentru tatăl său, își privește mama ca pe o rivală și dezvoltă o dorință inconștientă de a compensa presupusa sa deficiența fizică, așteptând în dar un băiat de la tatăl său, care “va aduce cu sine și penisul dorit.” Deoarece fata nu trăiește, asemeni băiatului, amenințarea vitală și imediată a castrării, supraego-ul său este mai slab, ea are mari dificultați în sublimare și, că atare, are șanse mai mari să devină nevrotică. Freud a recunoscut dificultatea de a înțelege psihicul feminin, și cu tristețe, și-a acceptat neputința de a răspunde la o întrebare esențială: Ce își dorește, în fapt, femeia?
El nu a avut însă îndoieli în ceea ce privește importanța teoriei sale oedipiene. “Îndrăznesc să spun că, dacă psihanaliza nu s-ar putea mândri cu nici o altă achiziție decât cu descoperirea complexului reprimat al lui Oedip, atunci fie și aceasta singură o îndreptățește să fie inclusă printre cele mai noi și prețioase achiziții ale omenirii.” ( Freud, 1940/1969).
4. Stadiul de latență. Cel de al patrulea stadiu al dezvoltării psihosexuale se remarcă prin absența unei zone erogene distincte. Așa cum și numele său sugerează, avem de-a face cu o perioada de tranziție liniștită de la stadiile pregenitale la cele genitale, ce se întinde pe intervalul 6-12 ani. În fapt, perioada de latență nu este un stadiu psihosexual real și poate fi în mare măsură sau chiar în întregime absent în unele cazuri. Instinctele libidinale, care în stadiile anterioare căutau variate modalități de exprimare, acum sunt sensibil reduse ca intensitate sau adâncite, prin represie, în străfundurile inconștientului. Alteori, ele sunt transformate prin sublimare și redirecționate de la țintele instinctuale originale în direcții care, din punct de vedere personal și cultural, sunt mult mai acceptabile. Spre exemplu, un adolescent cu o fixație psihologică pe stadiul anal ar putea, în mod inconștient, deveni deosebit de interesat de sculptura în lut. Aceasta ar constitui, în concepția lui Freud, un substitut acceptabil pentru plăcerea sa, mai timpurie, de a defeca sau de a se juca cu propriile fecale. În mod similar, o persoană pe care o anxietează chiar și ideea unui raport sexual intim ar putea afla satisfacții personale, cultural acceptate, devenind fotograf profesionist la reviste precum Playboy sau Playgirl.
5. Stadiul genital. Stadiul final al dezvoltării este cel genital, numit și stadiul maturității psihosexuale. Acesta debutează o dată cu pubertatea, adică în jurul vârstei de 13 ani, la băieți iar la fetițe, în jur de 11-12 ani. Se deosebește de stadiile anterioare prin tipurile de cathesis care îl acompaniază. (cathesis = învestirea sau atașarea libidoului (energiei) personal, fie unui obiect real din lumea externă, fie unei fantasme aparținând lumii lăuntrice). Cathesis-urile pregenitale se caracterizează prin calitatea lor de a fi autocentrate, plăcerea maximă obținând-o de la propriul corp; totalitatea relațiilor cu părinții, frații, prietenii poartă în nucleul lor sinele copilului. Prin contrast, cathesis-urile stadiului genital sunt direcționate mai puțin egocentric, într-un mod evident altruistic către exterior, către orice altceva decât sinele.
Fixația și tipologia caracterelor
Conform interpretării psihanalitice, natura umană este inerent malignă. Altfel spus, noi nu moștenim dorința de a ne schimba în mai bine, motiv pentru care părinții trebuie să exercite o presiune susținută asupra copilul încăpățânat să reziste la schimbare. Urmare a acestor constrângeri externe, el va parcurge o serie de stadii evolutive. Această sarcină parentală este destul de dificilă și greu de desăvârșit. În consecință, o anumită cantitate de libido va rămâne inevitabil atașată de zonele erogene pregenitale și se va regăsi în particularitățile comportamentale ale adultului de mai târziu. Tabelul 2.2. condensează elementele definitorii ale fiecărui stadiu de dezvoltare precum și caracteristicile de personalitate ale indivizilor al căror libido rămâne fixat în diverse stadii.
Tabelul 2.2. Stadiile psihosexuale de dezvoltare
Atâta timp cât cea mai mare parte a libido-ului atinge stadiul genital, consecințele negative sunt relativ reduse, deoarece există suficientă energie psihică pentru a se forma un cathesis heterosexual adecvat. Dar, dacă în stadiile pregenitale au loc evenimente traumatice, precum respingerea de către părinți, încercări nereușite de a câștiga sau presiuni mari și premature de a introduce regulile de comportament la toaletă, atunci o cantitate excesivă de libido se va fixa în acel stadiu. În replică, copilul va respinge dezvoltarea și va cere satisfacții ce i-au fost refuzate în stadiile precedente. Fixația excesivă poate fi determinată și de o indulgență exagerată, cum ar fi permisivitatea părinților față de copilul care își suge constant degetul.
Îngăduința pentru această plăcere este indezirabilă, deoarece abandonarea ei mai târziu va implica o rezistență considerabilă din partea copilului. Astfel, părinții trebuie să fie atenți să nu permită nici prea multă, nici prea puțină satisfacție (plăcere) în timpul stadiilor pregenitale. Fixația poate diminua libidoul destinat maturizării heterosexuale, ceea ce va putea conduce la serioase tulburări psihologice. Desigur, este posibil ca o personalitate să fie marcată de caracteristici ale unui stadiu pregenital, fără însă ca acestea să fie considerate patologice.
Caracteristici orale. Stadiul oral implică prin definiție, o ingerare pasivă de alimente, astfel încât fixația unui libido excesiv în acest stadiu, foarte probabil, va determina o dependență crescută față de alte persoane. Individul oral se va dovedi naiv în relațiile sale sociale și va căuta plăcerea în fumat sau alimentație excesivă. Este foarte probabil, de asemenea, ca mecanismele sale defensive să îl conducă la independență sau suspiciune exagerată.
Caracteristici anale. Trei trăsături de personalitate pot rezulta din fixația excesivă a libidoului în acest stadiu: ordinea excesivă, zgârcenia și încăpățânarea (Freud, 1908). Utilizând termeni bipolari de descriere, caracteristicile anale includ: ordine-dezordine; zgârcenie-generozitate și încăpățânare-supunere (resemnare). Încăpățânarea este legată de revolta față de formarea deprinderii de a merge la toaletă și față de efortul de a-și controla sfincterele. Ordinea, în schimb, se relaționează cu obsesia curățeniei de după defecație.
Alte caracteristici. Fixația în stadiul uretral este legată de ambiție, care reprezintă o reacție împotriva rușinii de a urina în pat. Caracteristicile fixației falice depind de modul în care complexul lui Oedip este rezolvat. Termenul de fixație nu se aplică perioadei latente, care nu este un stadiu psihosexual real, și căruia îi revine sublimarea efectivă și maturizarea sexuală.
Regresia. Mecanismul defensiv al regresiei implică întoarcerea la un comportament care este tipic unei perioade timpurii și sigure din viața cuiva. Mai exact, regresia presupune revărsarea libidoului spre un stadiu psihosexual timpuriu sau către un obiect după care a tânjit de când a fost abandonat. Spre exemplu, un copil aflat în stadiul falic poate regresa la sugerea degetului sau micțiunii în pat, o dată cu nașterea unui frățior sau a unei surioare. În aceste condiții, o mare cantitate de libido se va întoarce la cathesis-ul zonei orale sau uretrale, motivul fiind apariția acestui rival care îi amenință atenția acordată până acum de către părinți, doar lui. În mod similar, un adult sau un adolescent, într-un moment de stres excesiv, se poate încăpățâna asemeni unui copil, deoarece regresează în stadiul anal. Cele mai probabile subiecte ale regresiei sunt cele care au fost puternic fixate, cum sunt în cazul copilului care regresează la suptul degetului, pentru că el a alocat acestui comportament foarte mult timp pe durata stadiului oral.
Modulul 4
4. TEORIA TRĂSĂTURILOR DE PERSONALITATE
Obiective:
După lecturarea acestui capitol, ar trebui să știți:
Să definiți noțiunile de: trăsătură de personalitate, introversiune, extraversiune;
Să arătați punctele comune și deosebirile între teoriile trăsturilor prezentate în capitol;
Să precizați care sunt dimensiunile bazale ale persoanlității;
Să descrieți metode de modificare a comportamentului, bazate pe principiile acestor teorii.
Rezumat
În acest capitol vom trece în revistă teorii și programe de cercetare care încearcă să identifice dimensiunile de bază ale personalității. Unitatea conceptuală de bază este trăsătura – o dispoziție generală de a te comporta într-un anumit fel. Cei mai mulți dintre teoreticienii trăsăturilor utilizează o procedură statistică particulară, analiza factorială, pentru a determina trăsăturile de bază ale personalității umane. Abordarea din perspectiva trăsăturilor este foarte populară în psihologia americană și se apropie sensibil de descrierea personalității în termenii simțului comun.
Asumpția de bază a teoriei trăsăturilor este aceea că oamenii dispun de predispoziții generale, numite trăsături, de a răspunde într-un anumit fel. Adică, oamenii pot fi descriși în termeni de probabilitate de a se comporta într-un anumit mod – de exemplu, probabilitatea de a fi extravertit și prietenos sau dominant și asertiv. Persoanele cu tendința evidentă de a răspunde în acest fel pot fi considerați ca având scoruri înalte la trăsăturile extraversiune și dominanță, iar cei cu tendința scăzută de a răspunde astfel vor fi descriși ca având un scor mic la aceste trăsături. Cu toate că teoreticienii acestei perspective diferă în ceea ce privește modalitatea de determinare a trăsăturilor, cu toții sunt însă de acord cu faptul că trăsăturile constituie “cărămizile” fundamentale ale personalității umane.
De asemenea, toți reprezentanții acestei orientări sunt de acord asupra faptului că atât comportamentul uman, cât și, implicit, personalitatea au o structură ierarhică. Un exemplu în acest sens ne este oferit de modelul lui Eysenck.
Eynsenck sugerează că, la nivelul cel mai simplu, comportamentul poate fi gândit în termeni de răspunsuri specifice. Unele din aceste răspunsuri sunt conectate cu altele, regăsindu-se împreună în obișnuințe, acestea având un grad mai înalt de generalitate. De asemenea, putem observa că anumite grupuri de obișnuințe apar împreună și formează trăsături. De exemplu, persoanele care preferă compania socială în detrimentul lecturii se simt foarte bine la petreceri, fapt ce ne permite să grupăm aceste două obiceiuri sub umbrela unei trăsături unice: sociabilitate. În sfârșit, la un nivel și mai înalt de organizare, diferitele trăsături tind să se unească și să formeze ceea ce Eysenck numește tipuri. În ce mod putem identifica aceste trăsături și cum vom stabili organizarea ierarhică a personalității vom afla din cele expuse mai jos. Ceea ce trebuie de la început reținut este tocmai conceptualizarea personalității ca o structură organizată multinivelar.
Ne vom familiariza, pe rând, în cele ce urmează, cu modelele explicative ale principalilor reprezentanți ai teoriei trăsăturilor.
4.1. PERSPECTIVA LUI GORDON W. ALLPORT (1897-1967)
De-a lungul întregii sale cariere, Allport a atras mereu atenția asupra caracterului sănătos și organizat al comportamentului uman. Teoria sa este într-o evidentă opoziție cu alte abordări, și îndeosebi cu cea psihanalitică, care supralicitează aspectele animalice, neurotice ale comportamentului, ca expresie a unei permanente căutări de reducere a unor tensiuni.
Prima sa lucrare a fost scrisă împreună cu fratele său, Floyd, și era centrată pe trăsăturile de personalitate percepute ca aspecte deosebit de importante ale oricărei teoretizări a persoanei (Allport & Allport, 1921). Allport credea că trăsăturile sunt unitățile de bază ale personalității. Conform teoriei sale, trăsăturile au existență reală și chiar fundamentare neurobiologică. Ele reprezintă dispoziții generale ale persoanei care sunt responsabile de consistența comportamentelor sale în diferite situații. Aceste trăsături pot fi definite prin 3 proprietăți: frecvență, intensitate și gama situațiilor în care se relevă. De exemplu, o persoană obedientă își va etala submisivitatea într-o mare varietate de situații.
4.1.1. Tipuri de trăsături
Allport realizează o distincție importantă între trei tipuri de trăsături: trăsăturile cardinale, trăsăturile centrale și dispozițiile secundare. O trăsătură cardinală exprimă o dispoziție atât de pătrunzătoare și importantă în viața unei persoane, încât i se poate vedea amprenta în fiecare act al acesteia. În general, oamenii au puține astfel de trăsături (spre exemplu, persoană machiavelică, sadică, autoritară etc.).
Trăsăturile centrale (cum ar fi, onestitate, blândețe, asertivitate) exprimă dispoziții care acoperă o gamă mai restrânsă de situații decât cele cardinale. Trăsăturile secundare reprezintă dispozițiile cel mai puțin proeminente, generalizate și consistente. Cu alte cuvinte, oamenii dispun de trăsături cu diferite grade de semnificație și generalitate.
Allport nu a pretins, însă, că o trăsătură este exprimată în toate situațiile, independent de caracteristicile situației. Dimpotrivă, el a recunoscut importanța situației în explicarea diferențelor de comportament. Ca atare, el este de acord că până și cel mai agresiv individ își poate modifica comportamentul dacă contextul favorizează conduitele nonagresive. O trăsătură exprimă ceea ce face persoana în general, în multe situații, și nu ceea ce va face în orice situație. În concepția lui Allport, atât trăsătura, cât și situația sunt necesare pentru a înțelege comportamentul. Conceptul de trăsătură este necesar pentru a explica consistența comportamentului, în timp ce recunoașterea importanței situației este reclamată atunci când dorim să explicăm variabilitatea comportamentului.
4.1.2. Autonomia funcțională
Allport a pus accent și pe conceptul de autonomie funcțională. Aceasta sugerează faptul că, deși motivele unui adult pot să-și aibă rădăcinile în trebuințele de reducere a tensiunii copilului din el, adultul, le depășește și devine independent de aceste motive originare. Ceea ce a debutat ca efort de reducere a foamei sau anxietății poate deveni o sursă de plăcere și motivație independentă. Chiar dacă efortul intens și succesul pot fi motivate inițial de dorința de a fi apreciat de părinți, acestea pot deveni scopuri în sine, urmărite independent de întăririle celorlalți.
Așadar, ceea ce a fost odată extern și instrumental devine intern și impulsionant. Activitatea a servit cândva unui motiv sau unei simple trebuințe; acum servește sieși sau, în sens mai larg, servește conservării imaginii de sine sau ascensiunii către sinele ideal.
4.1.3. Cercetarea idiografică
Allport rămâne cunoscut și pentru accentul pus pe unicitatea individului. El insistă asupra necesității și utilității cercetării idiografice, adică a studiului în profunzime a individului într-o firească armonie cu cel nomotetic, pentru a putea astfel să învățăm cât mai multe despre oameni. Pe de-o parte, acest tip de cercetare implică utilizarea de materiale unice pentru fiecare individ. Spre exemplu, Allport a publicat 172 de scrisori aparținând unei femei, material ce a servit ca premisă pentru descripția clinică a personalității acesteia. Pe de altă parte, demersul idiografic presupune utilizarea acelorași măsurători pentru toți indivizii, dar comparațiile se fac între scorurile, obținute la diferite scale de același individ și nu între indivizi diferiți. Acest tip de abordare duce la evidențierea pattern-ului și organizării trăsăturilor unei persoane, și nu la compararea acesteia cu alte persoane în virtutea unei trăsături date.
Accentul pus de Allport asupra unicității individului l-a condus la concluzia conform căreia există trăsături unice pentru fiecare individ care, însă, scapă demersului științific. Paradigma idiografică propusă de Allport a câștigat relativ repede popularitate, dar, în același timp, a stârnit și vii controverse, deoarece tezele sale conduceau la ideea imposibilității unei abordări științifice a personalității.
4.1.4. Comentarii
Lucrarea Personalitatea: o interpretare psihologică, pe care Allport a publicat-o în 1937, a fost pentru mai bine de 25 ani considerată text fundamental în domeniu. Cu toate că, ulterior, ea a stârnit serioase critici, opiniile sale se dovedesc a fi de o reală utilitate chiar și astăzi. De exemplu, el a sugerat că un comportament exprimă acțiunea mai multor trăsături, că pot exista dispoziții conflictuale în interiorul persoanei și că trăsăturile se exprimă și în selecția situațiilor pe care o face individul, și nu doar prin specificitatea răspunsurilor sale la situații. În ciuda faptului că a insistat pe conceptul de trăsătură și a încercat să evidențieze relația ei cu situațiile, din păcate, a oferit prea puține date experimentale pentru a confirma existența și utilitatea trăsăturilor situațional specifice. De asemenea, deși credea că multe trăsături sunt ereditare, nu a realizat nici un studiu pentru a dovedi acest lucru.
4.2. PERSPECTIVA LUI HANS J. EYSENCK (1916-2000)
4.2.1. Analiza factorială
Perspectiva teoretică și practică a lui Eysenck a fost influențată de: evoluția metodologică a tehnicilor statistice prin analiza factorială, gândirea tipologiștilor europeni (Jung & Kretschmer), studiile privind ereditatea realizate de Sir Cyril Burt, experimentele lui Pavlov privind condiționarea clasică și teoria învățării propusă de Clark Hull.
Eysenck pune un accent foarte mare pe claritate conceptuală și pe măsurare. Din acest motiv, el este considerat unul dintre cei mai asprii critici ai teoriei psihanalitice. El atrage atenția asupra necesității de a dezvolta tehnici adecvate de măsurare a trăsăturilor, necesitatea unei teorii ușor testabilă și deschisă la critici, precum și asupra importanței stabilirii fundamentelor biologice ale fiecărei trăsături. Prin acestea, s-ar evita caracterul circular al explicațiilor, adică invocarea trăsăturii ca justificare a unui comportament care, în fapt, a stat la baza conceptualizării ei. Spre exemplu, conform teoriei trăsăturilor, noi afirmăm că o persoană oarecare – Vasile – discută mult cu alți indivizi, deoarece are scoruri înalte la trăsătura sociabilitate, dar, în același timp, noi știm că aceste scoruri le-a obținut tocmai pentru că am observat că el petrece mult timp discutând cu alții.
În spatele preocupărilor sale privind măsurarea și elaborarea unei ierarhii a trăsăturilor stă o metodă statistică – analiză factorială. Aceasta este o tehnică care debutează prin aplicarea unui mare număr de probe unei populații largi de indivizi. Întrebarea care se ridică este “La care dintre itemii acestor probe toți indivizii vor răspunde similar? “Prin intermediul mai multor proceduri statistice, se derivă clusteri sau factori, itemii pentru un singur factor fiind în strânsă legătură unii cu alții și nerelaționați cu itemii celorlalți factori. Conform teoriei trăsăturilor, există structuri naturale în personalitate, iar analiza factorială ne permite să le detectăm. Dacă dimensiunile evaluate (variabile, răspunsuri la test, produsele activității etc.) evoluează împreună, adică dacă apar și dispar împreună, se poate conchide că ele se fondează pe trăsături comune, adică aparțin aceleiași unități funcționale a personalității. Analiza factorială presupune că acele comportamentele care evoluează împreună sunt relaționate și au în spatele lor trăsături comune.
Procesul descris conduce la factori, în acest caz la trăsături, etichetate prin termenii acelei caracteristici ce pare comună tuturor itemilor sau comportamentelor aflate în relație unul cu celălalt. Prin intermediul unor proceduri statistice suplimentare, Eysenck determină dimensiunile ce stau la baza acestor trăsături. Aceste dimensiuni bazale sunt numite de către Eysenck tipuri. Spre exemplu, trăsături precum sociabilitatea, impulsivitatea, excitabilitatea și dinamismul pot fi grupate împreună sub conceptul (tipul) de extraversiune. Termenul de tip desemnează o dimensiune cu două valori extreme, delimitând un continuum de-a lungul căruia persoanele, prin particularitățile lor, ocupă diverse poziții.
4.2.2. Dimensiunile bazale ale personalității
În virtutea primelor, investigații Eysenck identifică 2 dimensiuni fundamentale ale personalității, pe care le numește introversiune-extraversiune și neuroticism (stabil-instabil). Ulterior, el a adăugat acestora o a treia dimensiune, psihoticismul. Indivizii cu scor mare la această dimensiune tind să fie solitari, insensibili, nepăsători față de nevoile celorlalți și refractari la regulile sociale. Într-un studiu din 1986, Eysenck menționa faptul că deține suficiente date care să probeze existența reală a acestor trei dimensiuni. Ele au fost confirmate și de studiile interculturale, și, în plus, există mărturii privind caracterul lor parțial înnăscut.
O mai bună înțelegere a sistemului teoretic al lui Eysenck o putem obține dacă recurgem la o mai atentă analiză a uneia dintre aceste trei dimensiuni: extraversiune-introversiune. Eysenck consideră extravertitul tipic ca fiind sociabil, petrecăreț, prietenos, căutând senzaționalul, reacționând spontan și impulsiv. Se poate ușor observa că în această descripție apar două caracteristici, sociabilitate și impulsivitate, care par a fi destul de deosebite, dar pentru care se pot identifica suficiente elemente comune pentru a le reuni sub umbrela aceluiași concept, cel de extraversiune. În opoziție cu aceste caracteristici, introvertul tinde să fie tăcut, introspectiv, rezervat, meditativ, neîncrezător în decizii impulsive și preferând o viață bine ordonată, în detrimentul uneia plină de riscuri.
Modalități de evaluare a celor trei dimensiuni
Eysenck a elaborat două chestionare pentru a măsura dimensiunea introversiune-extraversiune: Inventarul de Personalitate Maudsley și Inventarul de Personalitate Eysenck (acesta va fi pe larg descris în finalul acestei lucrări).
Extravertul tipic va răspunde cu DA la întrebări de tipul: Oamenii vă consideră foarte vioi? Preferați senzaționalul ? Suferiți dacă nu vă întâlniți o vreme cu prietenii ? Prin contrast, introvertul tipic va răspunde DA la întrebările: Preferați să citiți decât să întâlniți oameni ? Sunteți mai mult tăcut în colectivul de muncă?
În afara acestor evaluări subiective, au fost elaborate o serie de probe cu o notă evidentă de obiectivitate. De exemplu, “testul picăturii de lămâie” poate fi utilizat pentru a distinge introverții de extroverți. În acest test, se pune o cantitate standard de suc de lămâie pe limba subiectului. Introverții și extraverții diferă după cantitatea de salivă secretată.
Rezultate experimentale
O serie de investigații experimentale au relevat diferențe comportamentale evidente între extroverți și introverți:
introverții sunt mai sensibili la durere
introverții obosesc mai repede
excitația scade performanța introverților și o mărește în cazul extraverților
introverții tind să fie mai circumspecți, dar sunt mai lenți decât extraverții
introverții au performanțe academice superioare extroverților, mai cu seamă dacă dificultatea subiectelor tratate este ridicată. Studenții care se retrag din motive academice tind să fie extraverți, iar cei care se retrag din motive psihiatrice tind să fie introverți
extroverții preferă profesiuni care implică interacțiune cu ceilalți oameni, în timp ce introverții le preferă pe cele solitare
extraverții “gustă“ umorul agresiv și cu conotații sexuale, în timp ce introverții preferă formele intelectuale, mai rafinate de umor
extraverții sunt mai activi sexual, în sensul frecvenței relațiilor și a varietății pattern-urilor comportamentale, decât introverții.
extraverții sunt mai sugestibili decât introverții.
În aceeași ordine de idei, considerăm nimerit să amintim aici rezultatele unor investigații experimentale care au urmărit să evidențieze dacă diferențele interindividuale pe dimensiunea introvert-extrovert sunt asociate cu preferințe diferite pentru unde și cum să studieze. În conformitate cu teoria lui Eysenck referitoare la diferențele interindividuale, rezultatele au demonstrat că: 1. Extroverții, mult mai frecvent decât introverții, optează în vederea studiului pentru biblioteci, deoarece acestea le gratifică mai adecvat nevoia de stimulare; 2. extroverții fac mai multe pauze de studiu decât introverții; 3. extroverții își declină preferința pentru medii mai zgomotoase (eventual fond muzical) în vederea studiului, în timp ce introverții le evită.
Fundamentare biologică
Eysenck sugerează faptul că variațiile individuale privind introversiunea-extroversiunea reflectă diferențe în funcționarea neurofiziologică. Introverții sunt mai ușor activați de evenimente și asimilează interdicțiile sociale mai ușor decât extroverții. În consecință, ei sunt mai reținuți și mai inhibați. De asemenea, introverții sunt mai lesne influențați de pedepse, în timp ce extraverții sunt mai ușor influențați de recompense. Ipoteza este că diferențele individuale pe continuumul acestei dimensiuni sunt determinate atât ereditar, cât și de către mediu. Într-adevăr, o serie de investigații asupra gemenilor mono- și dizigoți au dovedit faptul că ereditatea joacă un rol hotărâtor în diferențierea indivizilor după dimensiunea în discuție. Dacă adăugăm aici rezultatele unor studii interculturale care au demonstrat persistența în timp a acestor diferențe putem argumenta fără echivoc baza biologică a acestora. Mai mult, o serie de măsurători ale funcționării biologice (ritmul cardiac, activitatea cerebrală, nivelul hormonal, activitatea glandelor sudoripare etc.) pot fi de asemenea invocate în sprijinul aceleiași concluzii. Așadar, dimensiunea introversiune-extraversiune reprezintă o organizare importantă a diferențelor individuale privind funcționarea comportamentului și având originea în diferențele de funcționare biologică moștenite.
Există, desigur, particularități comportamentale ce pot fi ușor relaționate cu celelalte două dimensiuni postulate de Eysenck. Persoanele cu scor mare la neuroticism tind să fie mai labile emoțional și se plâng deseori de temeri și anxietate, precum și de dureri corporale (dureri de stomac, de cap etc.) și, pentru asemenea situații, s-a emis ipoteza existenței unor diferențe biologice moștenite. Acești indivizi dezvoltă rapid reacții de stres și dovedesc o descreștere lentă a răspunsului la stres după dispariția agentului generator al acestuia. Cu toate că bazele psihoticismului sunt mai puțin cunoscute, este sugerată și în acest caz o asociere genetică, legată de o vulnerabilitate sporită la diverse boli. Toate datele mai sus invocate converg și demonstrează importanța majoră a factorilor genetici în determinarea personalității și a comportamentului social. În conformitate cu Eysenck, factorii genetici contribuie în proporție de 66% la varianța dimensiunilor majore ale personalității.
4.2.3. Psihopatologia și modificarea comportamentului
Teoria lui Eysenck asupra personalității este puternic relaționată cu perspectiva sa privind comportamentul anormal și posibilitățile de schimbare ale acestuia. Tipurile de simptome sau dificultăți psihologice dezvoltate de o persoană se află în relație cu caracteristicile de bază ale personalității și cu principiile de funcționare a sistemului nervos. Spre exemplu, în conformitate cu Eysenck, o persoană dezvoltă simptome nevrotice datorită unei acțiuni conjugate a sistemului biologic și a experiențelor personale care contribuie la dezvoltarea unor răspunsuri emoționale puternice la diverse stimulări externe. Astfel, majoritatea pacienților nevrotici tind să demonstreze scoruri înalte la neuroticism, asociate cu scoruri reduse la extraversiune. Prin contrast, criminalii și / sau cele mai multe dintre persoanele cu conduite antisociale au scoruri mari la toate cele trei dimensiuni. Asemenea indivizi refuză improprierea normelor sociale.
În ciuda puternicei determinări genetice în dezvoltarea și menținerea unor asemenea tulburări, Eysenck susține că nu trebuie să fim pesimiști în ceea ce privește potențialul pentru tratament: “ceea ce este determinat sunt predispozițiile de a acționa și a se comporta într-o anumită manieră atunci când individul se confrunta cu situații specifice” (1982). Ca atare, este la îndemâna oricărui individ să evite anumite situații emoțional traumatice, să evite achiziția unor comportamente inadecvate sau să opteze pentru învățarea unor coduri de conduită socială. Astfel, deși Eysenck a accentuat importanța factorilor genetici în determinarea personalității, el este cunoscut în același timp ca un înfocat susținător al terapiei comportamentale sau al tratamentului sistematic bazat pe principiile teoriei învățării. El a criticat, însă, teoria și terapia psihanalitică.
Relativ recent, Eysenck a încercat să pună în relație trăsăturile de personalitate cu probabilitatea apariției unor boli, precum bolile coronariene și cancerul, și a descris forme de terapie comportamentală care sporesc longevitatea în cazul unor astfel de boli (1991).
4.2.4. Comentarii
Eysenck este un prolific contribuitor la dezvoltarea multor domenii. Pe lângă interesul său pentru diferențele individuale și principiile modificărilor comportamentale, el a contribuit la studiul criminologiei, educației, esteticii, geneticii, psihopatologiei și ideologiei politice. În demersurile sale investigative, a pus accent atât pe studiul corelațional, cât și pe cel experimental. A reușit să relaționeze variabilele sale de personalitate cu metodele de măsurare pe care le-a utilizat, cu o teorie a funcționării sistemului nervos și a învățării, precum și cu o teorie asociată a psihopatologiei și modificării comportamentale. În acest mod, teoria sa a depășit nivelul pur descriptiv și a devenit testabilă. Eysenck a avut, însă, tendința de a minimaliza contribuția celorlalți teoreticieni și de a exagera dovezile experimentale în favoarea lui.
4.3. PERSPECTIVA LUI RAYMOND B. CATTELL (1905 -1998)
Cattell s-a născut în anul 1905 în Devonshire, o localitate din Marea Britanie. El a absolvit mai întâi Facultatea de chimie în anul 1924, după care s-a orientat spre psihologie, obținând în anul 1929 titlul de doctor în psihologie. Cu toate că se cunosc foarte puține lucruri despre experiențele sale personale, care i-au conturat viața și munca, o serie de influențe pot fi relativ ușor identificate prin amprentele ce le-au lăsat. Mai întâi, interesul său pentru analiza factorială și încercarea de a dezvolta o teorie privind organizarea ierarhică a personalității pot fi asociate cu numele a doi mari psihologi britanici care l-au influențat și pe Eysenck: Spearman și Burt. În al doilea rând, perspectiva lui Cattell asupra motivației a fost influențată de către un alt psiholog britanic, și anume William McDougall. În fine, experiențele lui Cattell, in calitate de chimist, și-au pus și ele amprenta asupra gândirii de mai târziu. Așa cum Mendeleev a elaborat o metodă de clasificare a elementelor chimice, concretizată în sistemul periodic, Cattell a încercat să dezvolte un model de clasificare a variabilelor personale. S-a străduit ca, utilizând analiza factorială, să conducă psihologia spre propriul ei “sistem periodic”.
4.3.1. Concepția științifică
Cattell distinge trei metode de studiu al personalității: bivariate, multivariate și clinice. Experimentul bivariat tipic, cel ce urmează designului experimental clasic din fizică, conține două variabile – una independentă și una dependentă. Metoda multivariată studiază interrelația mai multor variabile deodată. În acest caz, experimentatorul nu manipulează variabilele. El permite vieții să-și deruleze propriile experimente și apoi utilizează metode statistice pentru a extrage dimensiuni cu sens și conexiuni cauzale. Un exemplu al metodei multivariate este analiza factorială. Ambele metode sunt preocupate însă de rigoarea științifică. Diferența este că, în timp ce în prima metodă experimentatorul își limitează atenția la puține variabile pe care le poate manipula, în cea de-a doua, experimentatorul ia în considerație mai multe variabile, așa cum apar ele în situații naturale.
Cattell aduce anumite critici metodei bivariate: este prea simplistă, nu dezvăluie relația cu alte variabile în situațiile unor răspunsuri comportamentale multideterminate, situațiile emoționale nu pot fi manipulate, ceea ce a făcut ca, prin demersul bivariat, să se caute răspunsuri privind afectivitatea umană, prin studiul comportamentului animal sau prin preluarea modelelor fiziologice.
In contrast cu aceasta, metoda clinică are meritul de a studia comportamentele umane, așa cum apar, și de a identifica legi ale funcționării organismului în ansamblu. Așadar, este o metodă apropiată de metoda multivariată: ambele vizează evenimente globale, pattern-uri complexe de comportament, așa cum apar în realitate. Diferența dintre ele este că prima (cea clinică) se bazează pe intuiție și memoria evenimentelor, iar cea de-a doua (cea multivariată) utilizează proceduri sistematice si analize statistice.
Așadar, metoda multivariată reunește calitățile dezirabile ale metodei bivariate și ale celei clinice. În analiza factorială, Cattell preferă să lucreze la nivelul trăsăturilor, în timp ce Eysenck lucrează la nivelul tipurilor.
4.3.2. Teoria asupra personalității
Tipuri de trăsături
Elementul structural cheie este trăsătura, pe care am definit-o deja ca pe o predispoziție de a se comporta într-un anumit fel. Dintre numeroasele distincții între trăsături, Cattell insistă asupra a două dintre ele. Face mai întâi distincție între trăsături de abilitate, trăsături temperamentale și trăsături dinamice, și apoi între trăsături de suprafață și trăsături-sursă.
Trăsăturile de abilitate se referă la priceperile și abilitățile care îi permit individului să funcționeze eficient. De exemplu, inteligența este o trăsătură de abilitate. Trăsăturile de temperament se referă la viața emoțională și la calitatea stilistică a comportamentului (de exemplu, tendința de a lucra repede sau încet, de a fi calm sau emotiv, de a acționa după o preliminară deliberare sau de a acționa impulsiv). Trăsăturile dinamice se referă la aspectele motivaționale, la țelurile și scopurile cele mai importante pentru individ.
Trăsăturile de suprafață exprimă comportamentele aparent relaționate, dar care în realitate nu evoluează întotdeauna împreună și nu au cu necesitate cauze comune. Prin contrast, o trăsătura-sursă exprimă asocierea dintre acele comportamente care variază într-adevăr împreună și formează o dimensiune unitară și independentă a personalității. Primele pot fi investigate prin metode subiective, în timp ce ultimele reclamă proceduri statistice rafinate. Trăsăturile-sursă reprezintă fundamentele personalității.
Surse pentru trăsături
Catttell a încercat să identifice trăsăturilesursă, adică acele trăsături care justifică o varietate foarte mare de răspunsuri comportamentale. El susține existența a trei tipuri de date care ne pot conduce la trăsăturile sursă: date culese din experiențele cotidiene de viață (life-data/date-L), date de chestionar (Questionnaire Data/ date- Q) și date oferite de rezultatele la teste obiective (Obiectiv Test/ date- OT).
Datele L se referă la comportamentul din situațiile cotidiene. Datele-Q implică răspunsul la diverse chestionare sau cele obținute prin auto-observație. Datele-OT presupun crearea unor situații comportamentale în miniatură, în care subiectul nu e conștient de relația dintre răspuns și caracteristicile de personalitate măsurate. Cattell afirma că dacă analiza factorială din demersul multivariat este capabilă să determine structurile de bază ale personalității, faptul înseamnă că aceiași factori sau trăsături ar trebui sa fie obținuți din cele trei tipuri de date. Aceasta a reprezentat o declarație și, în același timp, un angajament logic și provocator.
Cattel a aplicat mai întâi analiza factorială asupra datelor L și a reușit astfel să identifice 15 factori care păreau să fie suficienți unei interpretări adecvate a personalității. A purces apoi și a verificat dacă aceiași factori pot fi relevați prin aplicarea analizei factoriale asupra datelor Q. Din această muncă a rezultat celebrul chestionar de personalitate 16 PF (chestionarul celor 16 factori de personalitate). Factorii relevați din datele Q au fost foarte similari cu cei obținuți din prelucrarea datele L. Rezultatele investigațiilor asupra datelor Q și L au fost, de asemenea, de un real folos în dezvoltarea unor situații test miniaturizate. Spre exemplu, tendința de a fi asertiv ar putea fi exprimată în comportamente foarte simple, precum rapiditatea plierii antebrațului pe braț, timpul de reacție în compararea a două litere etc. Prin demersuri asemănătoare, Cattell a putut identifica relații între factorii Q și OT.
Trăsăturile sursă, regăsite prin apelul la cele trei tipuri de observații, nu pot însă acoperi complet structura personalității, așa cum a fost ea gândită de Cattell. Cu toate acestea, el a fost mulțumit de modul în care, prin intermediul factorilor evidențiați a putut oferi o descriere pertinentă a naturii personalității. Pentru a susține existența acestor elemente ale sistemului de personalitate, Cattell aduce o serie de argumente: 1. ele pot fi relevate prin aplicarea analizei factoriale asupra unei mari varietăți de date; 2. studiile interculturale au condus la aceleași rezultate; 3. rezultate similare s-au constatat și între diverse grupuri; 4. au validitate ecologică, adică predicțiile comportamentale făcute în virtutea lor sunt confirmate în mediul natural; 5. există dovezi privitoare la predeterminarea genetică a acestor trăsături.
Stabilitate și variabilitate în comportament
Cu toate că preocuparea de căpătâi a lui Cattell a constituit-o structura personalității și consistența comportamentului, nu mai puțină importanță a acordat aspectelor motivaționale ale conduitei. Strategia de lucru a fost aceeași a aplicat și în acest caz analiza factorială în scopul identificării trăsăturilor dinamice, adică a surselor motivaționale ale comportamentului. În urma analizelor, Cattell a ajuns la concluzia că motivația umană constă din tendințe înnăscute, numite ergi și din motive determinate de mediu, numite sentimente. Exemple de ergi sunt securitatea, sexul, autoafirmarea etc. Sentimentele pot fi: religioase (“vreau să-i slujesc lui Dumnezeu”), cariera (“vreau să învăț cât mai multe deprinderi pentru a fi cât mai eficient”), sentimentul stimei de sine (“vreau să-mi păstrez cât mai curată imaginea”). Cattell afirmă că activitățile noastre, care implică efortul de a ne satisface cât mai multe motive și efortul de a gratifica sentimentele, slujesc, de fapt, unor scopuri mult mai apropiate de biologic.
Cattell nu vede persoana ca fiind statică sau ca având același comportament în toate situațiile. Comportamentul situațional al unei persoane depinde, nu doar de trăsăturile acelei persoane, ci și de variabilele motivaționale relevante pentru situația respectivă. În plus, o deplină înțelegere a variabilităților comportamentale impune apelul la încă două concepte: stare și rol. Conceptul de stare este relaționat cu modificările emoționale și dispoziționale care sunt în mare măsură determinate de puterea provocatoare a situațiilor pe care individul le experiențiază. Ca exemple de stări, putem invoca: anxietatea, depresia, oboseala, curiozitatea etc. Termenul de rol, pe de altă aparte, exprimă faptul că aceiași stimuli sunt percepuți în mod diferit de către un individ, în funcție de rolul său în acea situație. Spre exemplu, un polițist va avea o atitudine diferită față de un conflict stradal atunci când se află în timpul serviciului,comparativ cu situația în care asistă la eveniment în programul său liber.
În concluzie, teoria lui Cattell ne sugerează faptul că orice comportament exprimă trăsăturile individuale care operează în acea situație, energiile și sentimentele asociate cu atitudinile relevante pentru acea situație, dar, în același timp, implică operarea stărilor și rolurilor ce pot varia sensibil de la un moment la altul sau de la o situație la alta.
Allport, Eysenck și Cattell au fost puși alături și considerați principalii reprezentanți ai teoriei trăsăturilor, tocmai datorită accentului comun pus pe diferențele individuale privite ca dispoziții largi de răspuns. Aceasta nu înseamnă însă că perspectivele lor sunt întru totul superpozabile. Diferențele cele mai evidente dintre cei trei teoreticieni sunt cele referitoare la utilizarea analizei factoriale în determinarea naturii și numărului de trăsături la care se adaugă perspectivele diferite asupra factorilor motivaționali ca determinanți ai comportamentului. În ciuda acestor deosebiri de abordare, care au sugerat unora o aparentă vulnerabilitate a perspectivei, teoria trăsăturilor de personalitate rămâne o puternică forță în domeniul studiului personalității.
Modulul 5
5. TEORIA UMANISTĂ A PERSONALITĂȚII
Obiective specifice
După parcurgerea acestui modul veți fi în măsură să:
Expuneți principiile teoriei umaniste a personalității;
Explicați principiile dezvoltării umane în viziune umanistă;
Faceți distincția între „sinele” în accepțiune rogersiană și freudiană;
Recunoașteți factorii care explică barierele în dezvoltarea armonioasă a personalității;
Realizați o comparație între asumpțiile bazale ale psihanalizei și umanismului relativ la natura umană.
Rezumat
Abordarea fenomenologică pune accentul pe înțelegerea modului în care oamenii se auto-percep și în care percep lumea din jur. Teoria despre personalitate a lui Carl Rogers este ilustrativă pentru această orientare.
De-a lungul vieții sale, Rogers a încercat să îmbine intuitivul cu obiectivul, să combine sensibilitatea față de nuanțele experienței cu importanța acordată rigorilor științei. Rogers a subliniat calitățile pozitive, tendința spre auto-realizare a persoanei. În cercetările sale, a pus în evidență necesitatea de a înțelege experiența subiectivă a individului sau, cu alte cuvinte, câmpul său fenomenal.
Conceptul structural-cheie pentru Rogers este “sinele” – modul de organizare a percepțiilor și experiențelor asociate cu “sinele” și “eul”. La fel de important este idealul de sine sau imaginea de sine pe care individul ar dori cel mai mult să o aibă. Tehnica Q-sort este o metodă folosită pentru a studia aceste concepte și relația dintre ele.
Rogers a redus importanța aspectelor comportamentale ce tind spre reducerea tensiunii psihice, sporind semnificația auto-realizării ca motiv uman central. Aceasta implică deschiderea permanentă către experiență și capacitatea de a o integra într-o imagine mai diferențiată despre sine. Rogers susținea, totodată, că oamenii acționează, astfel încât să păstreze consistența sinelui și să mențină congruența dintre percepțiile legate de sine și experiență. În acest sens, experiențele percepute ca periculoase pentru unitatea imaginii de sine pot fi – datorită unor mecanisme defensive, cum sunt distorsiunea și negarea – împiedicate să ajungă în sfera conștientă. O serie de studii susțin concepția conform căreia oamenii tind să acționeze, astfel încât să-și păstreze și să-și auto-confirme imaginea de sine.
Oamenii au o permanentă nevoie de a fi apreciați pozitiv. În condițiile în care aprecierea pozitivă se manifestă necondiționat, copiii și adulții au posibilitatea de a se dezvolta pe fondul unei stări de congruență și de a se auto-realiza. Pe de altă parte, atunci când aprecierea pozitivă e condiționată, oamenii au tendința de a elimina din conștiință anumite experiențe și de a-și limita potențialul de auto-realizare.
Copiii sunt influențați în judecățile pe care le emit despre ei înșiși printr-un proces de reflectare a aprecierii. Părinții copiilor cu stimă de sine înaltă sunt tandri și toleranți, dar totodată fermi și constanți în aplicarea regulilor stabilite.
5.1 MODELUL CENTRAT PE PERSOANĂ AL LUI ROGERS
Carl Rogers este inițiatorul unei abordări psihoterapeutice celebre, cunoscută inițial ca terapia nondirectivă sau centrată pe client, iar, mai recent ca terapia centrată pe persoană. Acest tip de psihoterapie a generat numeroase cercetări și a cunoscut vaste aplicații. În tratamentul tulburărilor psihice, terapia rogersiană este, probabil, la fel de populară, precum psihanaliza freudiană.
Ca și în cazul altor teoreticieni, teoria lui Rogers asupra personalității a fost în mod constant dezvoltată și revizuită. Inițial, această teorie nu viza în mod explicit personalitatea, ci se referea mai degrabă la psihoterapie și la procesul schimbării. Ulterior, însă, ea a dat naștere unei teorii despre personalitate. Prezentăm, în continuare, teoria lui Rogers, pentru că ea este exemplul tipic de abordare fenomenologică, arătând de ce oamenii pot fi înțeleși – și chiar trebuie înțeleși – prin intermediul modului în care se percep pe ei înșiși, precum și lumea din jurul lor. Prezentăm teoria lui Rogers și pentru faptul că ea atrage atenția asupra conceptului de sine și asupra experiențelor relaționate cu propria persoană. Ea ilustrează, în același timp, efortul conștient, orientat spre îmbinarea intuiției clinice cu cercetarea obiectivă. Preocuparea lui Rogers pentru experiența umană, importanța acordată faptului de a fi o ființă umană completă, împlinită, a avut un impact enorm în pregătirea consilierilor, profesorilor și directorilor de firme. Viziunea lui asupra persoanei este exprimată cu claritate, în opoziție cu cea a lui Freud, și e în mod evident relaționată cu poziția lui față de terapie și cercetare. În final, întregul spirit al teoriei și al teoreticianului sunt un rezultat al aderării lui Rogers la mișcarea “potențialul uman”.
5.1.1. Teoria rogersiană a personalității
Rogers s-a orientat în principal asupra procesului psihoterapeutic, iar teoria personalității formulată de el e un rezultat al teoriei sale despre terapie. Psihanaliza insista asupra pulsiunilor, instinctelor, asupra inconștientului și tendințelor de reducere a tensiunii și care susținea ideea dezvoltării timpurii a caracterului. În contrast, abordarea fenomenologică subliniază importanța percepțiilor, a trăirilor afective, a raportului subiectiv (introspectiv), a realizării de sine și a procesului schimbării.
5.1.1.1. Structura personalității
Sinele
Conceptul structural cheie al teoriei lui Rogers, referitoare la personalitate, este conceptul de sine. Conform tezelor sale, individul percepe obiectele exterioare și propriile experiențe, atașându-le semnificații. Percepțiile, alături de semnificațiile pe care acestea le primesc, alcătuiesc un sistem ce reprezintă însuși câmpul fenomenal al individului. Acele părți ale câmpului fenomenal, percepute de individ ca “al meu”, “eu”, “mie”, constituie sinele. Imaginea individului despre sine reprezintă o structură organizată și unitară de percepții.
Deși sinele se modifică de-a lungul vieții, el își păstrează în permanență această caracteristică de sistem structurat, integrat și organizat.
Două precizări suplimentare merită a fi amintite în ceea ce privește conceptul de sine propus de Rogers. În primul rând, sinele nu este un “omuleț” mic în interiorul nostru. Sinele nu “face” nimic, prin el însuși, ci doar coordonează comportamentul individului. El reprezintă un set organizat de percepții. În al doilea rând, acest sistem de experiențe și percepții, cunoscut sub numele de “sine”, este, în general, la dispoziția conștiinței, deci poate deveni conștient. Deși fiecare individ are experiențe de care nu e conștient, imaginea de sine este în primul rând conștientă. Rogers considera că o asemenea definiție a sinelui este precisă și, totodată, necesară cercetării, întrucât o definiție a sinelui incluzând materialul inconștient, nu ar putea folosi ca instrument în cercetarea obiectivă.
Un concept structural, legat de cel de mai sus, este cel al sinelui ideal. Sinele ideal este acea imagine despre sine pe care individul dorește cel mai mult să o posede. Ea include percepțiile și semnificațiile, potențial relevante pentru sine, care au o foarte mare importanță pentru individ.
Evaluarea imaginii de sine
Rogers relatează că nu și-a început munca pornind de la conceptul de sine. Dimpotrivă, în primele sale cercetări, el considera acest termen ca fiind destul de vag și lipsit de semnificație din punct de vedere științific. Cu toate acestea, ascultându-și clienții care-și expuneau problemele și atitudinile personale, a constatat că aceștia aveau tendința de a se exprima în termeni relaționați cu sinele: “eu”, “eu însumi” etc. Conceptul a fost introdus în descrierea pe care Rogers o face personalității, în 1947.
În lucrarea respectivă, el relata declarațiile făcute de o clientă – domnișoara Vib – care a urmat nouă ședințe de terapie. La început, percepția ei conștientă asupra propriei persoane se exprima în fraze, precum: “În ultima vreme nu mă mai comport ca mine însămi; parcă nu mai sunt eu; sunt o persoană diferită de cea care eram în trecut”; “Nu mai reacționez emoțional în nici un fel în fața evenimentelor; situația mea mă îngrijorează”. La cea de-a noua ședință, 38 de zile mai târziu, percepția de sine se modificase profund: “Am devenit mai interesată de propria mea persoană”; “Am constatat că îmi manifest, totuși, individualitatea și că am oarecare interese”; “Pot să mă privesc într-o lumină ceva mai bună”. Asemenea afirmații l-au convins pe Rogers că sinele este un element important al experienței umane și că scopul fiecărui individ este de a deveni cu adevărat el însuși.
Acest fragment de discuție prezintă un interes deosebit, pentru că ilustrează modul în care uneori oamenii și, în special, tinerii (studenții) tind să opteze pentru cariere care, printre altele, corespund unei imagini despre sine pe care aceștia și-ar dori să o posede și genului de persoană care ar dori să fie.
Tehnica Q-sort. Deși impresionat de ceea ce declarau despre ei înșiși pacienții și de considerațiile lui Raimy (1948) asupra utilității și importanței conceptului de “sine”, Rogers considera necesară definirea obiectivă a acestuia, construirea unui mod de a-l măsura, astfel încât să se transforme într-un instrument de cercetare adecvat. El a început prin a înregistra convorbirile din timpul ședințelor de psihoterapie și prin a stabili categorii pentru fiecare cuvânt prin care subiecții făceau referire la ei înșiși, deci la “sine”. După primele astfel de cercetări, Rogers a aplicat tehnica Q-sort, concepută de Stephenson (1953). Această tehnică a fost adesea folosită pentru a măsura, evalua imaginea de sine. În acest tip de cercetare, experimentatorul îi oferă subiectului un grup de cartonașe (asemănătoare cărților de joc), fiecare cuprinzând o frază referitoare la o trăsătură de personalitate.
De exemplu, pe un cartonaș poate fi scris “Își face prieteni cu ușurință”, pe un altul, “Are dificultăți în exprimarea mâniei” etc. Subiecților li se cere să citească frazele respective (de obicei, se lucrează cu aproximativ o sută de cartonașe) și apoi să ordoneze cartonașele începând de la frazele pe care le consideră drept cele mai caracteristice pentru ei înșiși, până la cele mai puțin caracteristice. Subiecților li se cere să aranjeze cartonașele pe un continuum, ce are la extremitate, “Ce mă caracterizează cel mai bine”, iar la cealaltă “Ce mă caracterizează cel mai puțin”.
Subiecților li se indică, totodată, câte pachete de cartonașe să formeze și câte cartonașe să cuprindă fiecare pachet. De exemplu, având 100 de cartonașe, unui subiect i s-ar putea cere să le ordoneze astfel: 2-4-8-11-16-18-16-11-8-4-2. Se obține, astfel, o distribuție normală, ce exprimă estimările subiectului față de măsura în care frazele înscrise pe cartonașe îl caracterizează.
Așadar, tehnica Q-sort implică o sarcină în care subiectul ordonează o serie de afirmații despre sine în categorii ce se înscriu între “cel mai caracteristic” și “cel mai puțin caracteristic”. În plus, aceleași afirmații pot fi ordonate într-o succesiune similară în raport cu sinele ideal – de la “Cel mai caracteristic pentru eul meu ideal” la “Cel mai puțin caracteristic pentru eul meu ideal”. În acest fel, se pot obține estimări cantitative ale diferenței dintre imaginea de sine reală și sinele ideal. Tehnica Q-sort asigură date ce oferă o imagine sistematică asupra modului în care subiectul percepe diferite aspecte ale câmpului său fenomenal. Cu toate acestea, Q-sort nu oferă un raport fenomenologic complet, deoarece subiecții sunt obligați să utilizeze frazele oferite de către experimentator, și nu propriile lor cuvinte. Totodată, ei trebuie să ordoneze aceste fraze într-un mod prescris, impus, sub forma unei distribuții normale, în loc să distribuie cartonașele în funcție de cum consideră ei mai potrivit.
5.1.1.2. Procesele personalității
Autoactualizarea (autorealizarea)
Freud vedea componentele de bază ale personalității ca fiind relativ fixe, stabile. El a dezvoltat o teorie fundamentată prioritar pe elementele structurale ale personalității. Viziunea lui Rogers subliniază, însă, rolul schimbării, iar conceptele ce vizează aspectul structural al personalității sunt relativ puține. Freud vedea personalitatea ca pe un sistem energetic. Astfel, teoria sa e concepută pentru a explica în mod dinamic modul în care această energie e descărcată, transformată sau stăvilită. Rogers concepea personalitatea ca fiind orientată mereu înainte. De aceea, tindea să reducă importanța aspectelor ce țin de tendința către reducerea tensiunii în comportament, în favoarea motivației de auto-realizare.
Freud a insistat foarte mult asupra pulsiunilor. Rogers, însă, era de părere că pulsiunile nu au forță motivațională în sine; pentru el, tendința fundamentală a individului este către realizarea propriului potențial. “Organismul are o singură și foarte puternică tendință de bază, și anume de a se actualiza.” (Rogers, 1951, p. 487).
Rogers a preferat să țină cont de un singur motiv fundamental, ca bază pentru acțiunile umane, decât să fie legat de conceptualizarea abstractă a mai multor motive. Cu toate acestea, teza tendinței de auto-realizare are un înalt grad de abstractizare și nu a fost încă măsurată obiectiv. Într-un pasaj ușor poetic, Rogers (1963) descrie viața ca proces activ, comparând-o cu trunchiul unui arbust la marginea unui ocean, ce rămâne stabil, dar cu toate acestea flexibil, implicat în procesul propriei evoluții: “Aici, în acest arbust de o palmă, se afla puterea vieții, impulsul ei permanent către înainte, capacitatea sa de a evolua într-un mediu incredibil de ostil, și nu doar de a rezista, ci și de a se adapta, de a se dezvolta și de a-și manifesta potențialul” (Rogers, 1963, p. 2).
Conceptul de autorealizare (autoactualizare) implică tendința organismului de a evolua de la stadiul de entitate simplă către una complexă, de a trece de la dependență la independență, de la fixitate și rigiditate către un proces de schimbare și libertate de expresie. Termenul include tendințele persoanei de a-și satisface propriile nevoi și de a reduce tensiunea internă, dar subliniază și plăcerea și satisfacțiile derivate din acțiunile care antrenează din plin organismul.
Deși Rogers era în general preocupat de măsurarea conceptelor sale, nu a definit niciodată un mod de cuantificare a termenului de auto-realizare. De-a lungul anilor, au fost create, totuși, o serie de scale pentru evaluarea acestui concept. Cel mai recent efort în acest sens este reprezentat de o scală cu 15 itemi care măsoară capacitatea de a acționa independent, auto-acceptarea sau stima de sine, acceptarea propriei vieți afective și încrederea față de relațiile interpersonale (căsuța 2). Se constată că scorurile la acest chestionar, privind autorealizarea, corelează cu alte măsurători pe bază de chestionar, privind stima de sine și echilibrul, precum și cu evaluări independente ale individului ca persoană ce tinde către realizarea de sine (Jones & Crandall, 1986).
Consistența și congruența sinelui
În cercetarea empirică, Rogers nu a insistat asupra noțiunii de organism, tinzând către autorealizare, ci pe consistența și congruența între sine și experiență. Conform lui Rogers, organismul funcționează, astfel încât să-și păstreze consistența, unitatea (înțeleasă ca absență a conflictului) între percepțiile de sine, pe de o parte, și între aceste percepții și experiența cu mediul, pe de altă parte: “Majoritatea conduitelor comportamentale adoptate de organism sunt cele consistente cu imaginea despre sine” (Rogers, 1951, p. 507). Conceptul de consistență a sinelui a fost dezvoltat de Lecky (1945). Conform acestuia, organismul nu caută să câștige plăcere și să evite durerea, ci tinde să-și păstreze unitatea structurală a personalității. Individul își dezvoltă un sistem de valori, în centrul căruia se află atitudinile pe care el le adoptă (judecățile de valoare) față de sine însuși. Individul își organizează valorile și le pune în funcțiune, astfel încât să-și păstreze integru sistemul de personalitate. Pentru Lecky, oamenii pot fi cu adevărat fideli doar lor înșiși. Orice individ se va comporta într-un mod conform cu imaginea pe care o posedă despre sine, chiar dacă din punct de vedere obiectiv acest comportament nu este întotdeauna cel optim. Astfel, dacă te consideri un individ slab la ortografie, vei încerca să acționezi în așa manieră, încât comportamentul tău să corespundă acestei imagini despre tine însuți.
Situații de incongruență și mecanisme defensive
Este posibil ca individul să treacă prin experiențe de lipsă a consistenței sinelui sau de lipsă a congruenței între percepția subiectivă a propriei persoane (imaginea de sine) și experiența în interacțiunea cu mediul. Așa cum susține Rogers, o stare de incongruență apare atunci când există o discrepanță între modul în care individul se auto-percepe și experiența reală cu lumea înconjurătoare. De exemplu, dacă te consideri o persoană lipsită de ură și ajungi la un moment dat să trăiești acest sentiment, te afli într-o stare de incongruență. Aceasta se manifestă ca o stare de tensiune și confuzie interioară. Când ea apare, iar individul nu e conștient de acest fapt, el devine în mod potențial vulnerabil la anxietate. Aceasta apare ca rezultat al unei discrepanțe între experiența (trăirea sentimentului de ură) și imaginea despre sine (ca persoană lipsită de ură). Deci, individul ce se consideră lipsit de ură va trece prin stări de anxietate oricând, ori de câte ori acest sentiment se va manifesta într-o oricât de mică măsură.
În cea mai mare parte, suntem conștienți de propriile noastre experiențe, le permitem să devină conștiente. Cu toate acestea, este posibil să percepem o experiență ca fiind amenințătoare, ca aflându-se în conflict cu imaginea de sine și deci să-i refuzăm accesul în sfera conștientă. Prin intermediul unui proces denumit subcepție, putem recepționa informații contrare imaginii de sine, înainte ca acestea să devină conștiente. Răspunsul față de amenințarea reprezentată de recunoașterea experiențelor aflate în conflict cu imaginea de sine este acela de apărare. Astfel, reacționăm defensiv interzicând accesul în sfera conștientă experiențelor percepute (inconștient) ca fiind, chiar și într-o mică măsură, în conflict cu imaginea de sine. Două dintre mecanismele defensive cele mai studiate de Rogers sunt distorsiunea sensului experienței și negarea existenței experienței. Aceasta din urmă asigură apărarea imaginii de sine de experiențele amenințătoare, prin inhibarea manifestării conștiente a acesteia. Distorsiunea, un fenomen ce se manifestă mai des, permite accesul în conștiința a experienței, dar într-o formă concordantă cu imaginea de sine. Astfel, dacă imaginea de sine include caracteristica: “Sunt un student / elev slab”, experiența de a primi o notă mare poate fi ușor distorsionată pentru a deveni potrivită cu imaginea de sine, atribuindu-i-se o semnificație precum: “Profesorul acela e un prost” sau “A fost doar un noroc” (Rogers, 1956, p. 205). Ceea ce izbește la acest exemplu este importanța pe care o are păstrarea consistenței imaginii de sine.
Ceea ce în general e considerat a fi o experiență pozitivă – a primi o notă mare – devine aici o sursă de anxietate, deci un stimul pentru declanșarea proceselor defensive. Așadar, evenimentele nu poartă în sine o semnificație. Individul este cel care dă sens evenimentului, în funcție de experiența sa de viață și de necesitatea de a menține unitatea structurii imaginii de sine.
Nevoia de apreciere pozitivă /de acceptare necondiționată
Există o serie de studii care susțin ideea că individul tinde să adopte conduite concordante cu imaginea de sine și că experiențele neconcordante cu aceasta sunt adesea ignorate sau negate. În primele lucrări ale lui Rogers, nu se făcea nici o referire la cauzele ce ar fi putut determina o ruptură (disociere) între experiența exterioară și sine și, de aceea, nu se punea problema necesității unor mecanisme defensive. În 1959, Rogers a propus conceptul de nevoie de apreciere pozitivă. Aceasta presupune atitudini, precum căldura sufletească, respectul, simpatia și acceptarea (toleranța) față de copil și se traduce prin necesitatea acestuia de a primi dragoste și afecțiune. Dacă părinții îi oferă copilului apreciere pozitivă (acceptare) necondiționată, dacă acesta se simte ,,prețuit” de către părinți, nu va apărea necesitatea de a nega anumite experiențe. Dimpotrivă, dacă părinții fac din această apreciere pozitivă un lucru condiționat, copilul va fi determinat să-și desconsidere propriile comportamente și experiențe, atunci când acestea intră în conflict cu propria imagine despre sine. De exemplu, dacă un copil simte că va primi dragostea celor din jur (deci aprecierea pozitivă, acceptarea) doar dacă va acționa ca un individ iubitor, el își va nega toate sentimentele ostile, de ură, și va depune eforturi pentru a-și păstra o imagine despre sine ca individ iubitor. În acest caz, sentimentul de ură, nu numai că intră în conflict cu imaginea de sine, dar, totodată, amenință copilul cu pierderea aprecierii pozitive din partea celorlalți. Astfel, dacă i se impun copilului condiții pentru a fi considerat valoros, demn de prețuire se ajunge la negarea propriilor experiențe și deci la o disociere între acestea și percepția subiectivă a sinelui. Originile inexactităților apărute în imaginea de sine, precum și originile conflictelor dintre experiența individului și imaginea acestuia despre sine se află în încercarea lui de a păstra dragostea și aprecierea celor din jur.
Pe scurt, Rogers nu a considerat necesară utilizarea unor termeni precum cei de motiv sau pulsiune pentru a justifica activitatea și orientarea spre scop a organismului. Pentru el, persoana e în esență activă și orientată spre auto-realizare. Ca parte a procesului realizării de sine, individul are tendința de a menține concordanța între sine și experiența sa. Astfel, ca urmare a condiționării aprecierii pozitive, avem tendința de a nega sau distorsiona experiențele ce amenință structura sinelui.
5.1.1.3. Dezvoltarea personalității
De fapt, Rogers nu a avut o teorie asupra creșterii și dezvoltării și nu a realizat studii de lungă durată în domeniu sau cercetări asupra interacțiunii dintre părinte și copil. În esență, Rogers considera că forțe ale dezvoltării există în fiecare individ. Procesul natural de creștere și dezvoltare a organismului presupune o complexitate crescândă, expansiune, o tot mai mare autonomie și socializare – deci, auto-realizarea. Sinele devine o parte distinctă a câmpului fenomenal, crescând în complexitate. Pe măsură ce sinele se dezvoltă, se dezvoltă și nevoia de apreciere pozitivă a individului. Dacă această nevoie ajunge să fie mai importantă decât contactul cu propriile sentimente, individul va elimina din conștiință o serie de experiențe, ajungând astfel la o stare de incongruență, de lipsă de concordanță.
Autorealizarea și dezvoltarea sănătoasă a psihicului
Din punctul de vedere al psihologiei dezvoltării, preocuparea majoră a lui Rogers vizează mediul familial în care se dezvoltă copilul: fie crește liber, într-o stare de congruență, având posibilitatea de a-și manifesta potențialul, fie se dezvoltă pe fondul unui sentiment de incongruență cu sine, devenind ulterior un individ defensiv. Dezvoltarea sănătoasă a personalității are la bază un climat familial, în care copilului îi este oferită din plin posibilitatea de a experimenta, învățând astfel să se accepte pe sine și fiind, totodată, acceptat de către părinți, chiar dacă aceștia dezaprobă uneori anumite aspecte particulare ale comportamentului acestuia. Această idee este susținută de majoritatea specialiștilor în psihiatrie și psihologie infantilă. Este vorba aici despre diferența dintre părintele care-i spune copilului său “Nu îmi place ceea ce faci” și acela care îi spune “Nu îmi placi (tu)”. În primul caz, părintele manifestă acceptare, toleranță față de copil, dezaprobându-i, totuși, comportamentul. La polul opus se află a doua situație, în care părintele îi dă de înțeles copilului – în mod verbal sau printr-o modalitate mai subtilă, nu doar că îi consideră comportamentul ca fiind rău, nepotrivit, ci că îl consideră pe el însuși rău, deci nedemn de a fi iubit.
Copilul va considera atunci că a-și recunoaște anumite sentimente ar contrazice cu imaginea despre sine ca ființă iubitoare sau demnă de a fi iubită, ajungând în final la a nega sau a distorsiona respectivele sentimente.
Modulul 6
6. PERSPECTIVA BEHAVIORISTĂ ASUPRA PERSONALITĂȚII
Obiective:
După lecturarea acestui capitol, ar trebui să știți:
Să explicați principiile de bază ale behaviorismului;
Să definiți noțiunile de: întărire pozitivă, întărire negativă, pedeapsă, extincție;
Să explicați modul de formare a personalității, în viziune behaviorstă;
Să explicați avantajele și limitele fiecărei metode de aplicare a întăririlor.
Rezumat
Behaviorismul este una din orientările majore din psihologie, iar B.F.Skinner este cel mai faimos reprezentant al behaviorismului radical contemporan. Paradigma behavioristă a fost lansată de către J.B.Watson, cel care, la începutul secolului trecut, a avansat ideea că personalitatea e influențată de mediu. Lui îi aparține celebra provocare: “Dați-mi 12 copii sănătoși, bine dezvoltați și o lume particulară în care să-i cresc și vă garantez că îl iau pe unul la întâmplare și îl formez, astfel încât să devină specialist în oricare domeniu doriți; voi face din el avocat, artist, comerciant și, da, chiar cerșetor și hoț, indiferent de talentele, înclinațiile, tendințele, capacitățile, vocațiile și rasa strămoșilor lui.” (Watson , 1924/1970, p.104).
Orientarea behavioristă deține ipoteze diferite despre personalitate. În primul rând, aceasta e definită în termeni de comportament. Felul cum acționează un individ reprezintă personalitatea (Richard, 1986; J. B. Watson, 1924/1970). În al doilea rând, comportamentul (și, deci, personalitatea) e determinat de factori externi mediului, adică de întăriri și stimuli discriminatori. În al treilea rând, behaviorismul pretinde că e posibil să se exercite o influență pozitivă asupra oamenilor, schimbând condițiile de mediu, inclusiv pe cele sociale. În al patrulea rând, behaviorismul afirmă că schimbarea poate să apară pe tot parcursul vieții unei persoane. În al cincilea rând, behaviorismul studiază individul, fără să presupună că factorii ce influențează o persoană vor avea, în mod necesar, efecte similare asupra altcuiva.
Behaviorismul presupune că actele oamenilor sunt determinate de factori externi, nu de forțe interioare persoanei. Această presupoziție a dus la o îndelungată dezbatere între behavioriști, în special între Skinner și umaniști, care susțineau că oamenii sunt liberi să aleagă cum să acționeze. Skinner a afirmat că behaviorismul reprezintă o revoluție științifică orientată împotriva concepțiilor anterioare, care căutau cauzele comportamentului în interiorul persoanei.
6.1. BURRHUS FREDERICK SKINNER (1904-1990)
B. F. Skinner s-a născut în 20 martie 1904, în orașul feroviar Susquehanna, Pennsylvania. A fost botezat “Burrhus” după numele de fată al mamei sale. Aceasta și soțul său, William, avocat, l-au crescut pe Burrhus și pe fratele lui mai mic, Ebbe. Fratele lui Skinner a murit subit de o boală acută (probabil o hemoragie cerebrală masivă), în timp ce Fred Skinner, așa cum i se spunea, vizita orașul său natal (Scranton), pe când era în primul său an de facultate.
Copilăria lui Fred Skinner a fost fericită. A explorat regiunile din jurul orașului Susquehanna, dovedind interes în a inventa diferite mecanisme. Acestea au inclus un aparat plutitor care separa boabele de soc coapte de cele verzi, un perpetuum mobile și un mecanism care să-i amintească să-și atârne pijamalele (Skinner, 1967, 1976).
Pe lângă invenții, Skinner avea și preocupări literare. A scris poezii și proză în perioada studiilor la Colegiul Hamilton, aflat în partea de nord a statului New York, unde s-a specializat în engleză. A scris trei scurte povestiri la inițiativa lui Robert Frost, care îi propusese acest lucru, atunci când acesta vizitase campusul. Aprecierea lui Frost a fost încurajatoare și Skinner a fost destul de serios (și, mulțumită muncii tatălui său, destul de bogat), încât să-și ia un an liber după absolvire, pentru a scrie un roman. Proiectul a dat greș, așa cum anticipaseră și părinții săi. Mai târziu, el a conchis: ”Am ratat ca scriitor, pentru că nu aveam nimic important de spus.” (1967, p. 395). În acea epocă, însă, nu a considerat că eșecul i s-a datorat lui, ci mai degrabă limitelor metodei literare în înțelegerea comportamentului uman. O opțiune mai bună, a decis el, era psihologia, deși, ca student, nu urmase nici un curs de psihologie. Spre ușurarea părinților săi, Skinner a decis să se întoarcă la școală. A început studii postuniversitare de psihologie la Harvard, în 1928. A citit foarte mult, recuperând lipsa cursurilor anterioare. A devorat multe studii fundamentale în psihologie, fiziologie și filosofie, în limba lor originală (franceză și germană). La Harvard, Skinner a întâlnit importanți teoreticieni ai personalitații. S-a înscris la cursul lui Henry Murray, “Psihologia individului”, și au devenit buni prieteni. Gordon Allport s-a alăturat corpului profesoral, la timp pentru a-l auzi pe Skinner susținându-și dizertația, dar prea târziu pentru ca Skinner să urmeze vreun curs cu el.
Primul animal utilizat în experiment al lui Skinner a fost, destul de ciudat, o veveriță. A trecut curând, însă, la șobolani. A investigat învățarea cu noul aparat pe care el l-a inventat (mai târziu numit de către Hull, Cutia Skinner). Era un aparat menit să izoleze aspecte ale învățării particulare, care erau confuze datorită labirintelor ce dominau studiile învățării din acea perioadă. Skinner lucra deja la o nouă teorie a condiționării, în opoziție cu cea a lui Pavlov.
Skinner și-a luat doctoratul la Universitatea Harvard, în 1931. Studiile sale la Harvard au fost continuate prin asociațiile postdoctorale ale Consiliului Național de Cercetare (1931-1933) și prin Harvard Society of Fellow (1933-1936), în timpul Marii Crize.
S-a căsătorit cu Yvonne Blue, chiar înainte de a începe să predea la Universitatea Minnesota (1936-1945). Au avut două fete și pe cea mai mică, au crescut-o în primii ei ani de viață, într-un leagăn modificat pe care el l-a numit “air-crib“, proiectat astfel încât să asigure un bun control al mediului. Mai multe sute de astfel de leagăne au fost puse în vânzare, deși criticii spuneau că, e inuman să pui un bebeluș într-o cutie Skinner modificată.
Unul dintre cele mai ciudate eforturi ale lui Skinner a fost “Proiectul porumbel”. În timpul celui de-al doilea război mondial a dresat porumbei să ghideze rachetele spre ținte, adică spre minele de război dușmane de pe ocean. Deși era o tehnologie neobișnuită, încercările preliminare i-au dovedit eficiența. Totuși, guvernul a abandonat proiectul, înainte de a fi pus în aplicare. Eforturile au fost, în schimb, canalizate înspre crearea bombei atomice (Cohen, 1977).
Deși principalul interes al lui Skinner a rămas condiționarea, dovezi ale preocupărilor sale anterioare se găsesc în cursul intitulat Psihologia literaturii.
În afara lucrărilor științifice, a mai scris romanul Walden Two și și-a notat mult într-un jurnal pe care l-a ținut mulți ani (Skinner, 1958a). În 1945, Skinner a acceptat postul de președinte al Catedrei de Psihologie a Universității Indiana. În 1948, a fost atras înapoi la Harvard, prin oferirea unei poziții de profesor și punându-i-se la dispoziție un laborator. A rămas acolo, continuându-și cercetarea, formulând teorii și predând până la moartea sa, în august 1990, la vârsta de 86 de ani.
Skinner a fost unul dintre psihologii cu cea mai mare influență din secolul al XX-lea, potrivit unor sondaje ale psihologilor (ex., Heydeck & Fenigstein, 1984). A primit multe distincții profesionale, inclusiv Premiul pentru Contribuție Științifică Deosebită din partea Asociației Psihologilor Americani (APA, 1958) și o onoare fără precedent: Mențiunea pentru Contribuție Remarcabilă de-o Viață, acordată de APA, chiar înainte de moartea lui (APA, 1990).
6.2. TEORIA LUI SKINNER ASUPRA PERSONALITĂȚII
Înainte de a trece la teoria lui Skinner asupra personalității, considerăm că ar fi utilă compararea caracteristicilor generale ale acesteia cu cele ale teoriilor discutate în capitolele anterioare. Fiecare dintre teoriile prezentate în celelalte capitole pune accent pe concepte structurale. Freud a utilizat concepte structurale, cum sunt cele de id, ego și supraego; Rogers a apelat la concepte ca sine și sine ideal; Allport, Eysenck și Cattel au utilizat conceptul de trăsătură. Termenul de structură este legat de caracteristici de organizare relativ stabile și joacă un rol important în explicarea diferențelor individuale. Abordarea comportamentală a personalității pune, însă, accentul pe specificitatea situațională și minimizează importanța predispozițiilor generale de răspuns cu privire la importanța stimulilor din mediul extern.
Prin urmare, nu este surprinzător faptul că există puține concepte structurale. Punând un accent redus pe structură, abordarea comportamentală evidențiază, însă, conceptele referitoare la procese, mai ales la procesele care sunt valabile în cazul tuturor indivizilor. Pe scurt, deoarece teoria este fundamentată pe asumpții diferite de cele ale altor teorii, caracteristicile formale ale acesteia diferă de cele care au fost deja studiate.
B. F. Skinner a propus o teorie a comportamentului, bazată pe principiul numit de el condiționare operantă. Această teorie descrie cum comportamentul e influențat de efectele sale, cunoscute sub numele de recompensă și pedeapsă. Deși majoritatea subiecților săi erau animale, în special șobolani, Skinner a scris mult despre implicațiile behaviorismului în cazul oamenilor. Modelul învățării la animale este acceptat în toată lumea, dar extinderea sa la oameni a iscat serioase controverse.
Această abordare se concentrează asupra prezicerii și controlului comportamentelor observabile și deschise. Asemenea comportament poate fi observat cu încredere de observatori independenți care pot număra sau măsura în alt mod comportamentul. În plus, se afirmă că influențele comportamentului sunt externe individului. În opoziție, teoria personalității a căutat, de obicei, cauzele comportamentului în interiorul individului: trăsături, nevoi etc. Skinner a susținut că e ilogic să consideri că trăsături ale personalității (cum ar fi extroversiunea) sau motive interne (autorealizarea sau anxietatea) sunt cauze ale comportamentului. Cauzele interne implică un raționament circular. Trăsăturile sunt deduse din comportament, din observații anecdotice sau din analize formale. Trăsăturile sunt, deci, simple descrieri sumare ale comportamentului. Să spui că: a) “Mihai e agresiv pentru că lovește oamenii” (o inferență) și b) ”Mihai lovește oamenii, pentru că e agresiv” (o explicație) reprezintă o circularitate neîntemeiată logic.
Skinner a argumentat că, trecând de la explicații interne, cum ar fi trăsăturile, la cele externe, cum ar fi întăririle și stimulii, faptul reprezintă un pas înainte pe calea științei. Variabilele externe sunt la îndemâna științei. Ele pot fi manipulate de cercetător, astfel încât statutul lor de cauze comportamentale nu e pus la îndoială.
Behaviorismul lui Skinner este mai “extern” decât alte abordări comportamentale. Se numește behaviorism radical, pentru a-l deosebi de teoriile învățării care includ anumite cauze interne ale comportamentului, cum ar fi pulsiunile (Dollard & Miller) și variabilele cognitive (Mischel & Bouchene).
Skinner (1963, 1975, 1990) a afirmat că progresul științific în psihologie necesită abandonarea mentalismului care explică comportamentul în termeni de stări mentale interne. În psihanaliză, “anxietatea “ este frecvent invocată drept starea mentală responsabilă pentru variate comportamente defensive. Perspectiva cognitivă modernă, cu o largă popularitate, a fost și ea respinsă de Skinner (1985). Motivul respingerii l-a constituit acceptarea de către această paradigmă a tezei clasice, conform căreia cauzele comportamentului nostru se află în interiorul organismului (Hayes & Brownstein, 1985; Wessells, 1981, 1983).
În interpretarea lui Skinner, viața interioară a sentimentelor și gândurilor nu ar trebui privită drept cauză a comportamentului observabil. Gândurile și sentimentele sunt, mai degrabă, simple produse colaterale (Skinner, 1975) ale factorilor de mediu care cauzează un comportament deschis. Oamenii sunt adaptabili. Ei învață să se acomodeze la mediile în care trăiesc. Spre deosebire de animalele inferioare, care reacționează față de mediu, în special prin instinct, oamenii pot învăța să răspundă în moduri diferite, în funcție de ceea ce e util într-o situație dată. Capacitatea de a se acomoda la mediu, de a învăța, e adaptativă.
Skinner și-a propus o descriere mai precisă și mai științifică a comportamentului adaptativ. Cum se face că un individ se comportă adaptativ într-un anumit mediu?
Conform ideii de bază, comportamentul e determinat de influența acțiunii mediului contingent. Skinner descrie această idee ca selecție a comportamentului prin consecințele sale. A comparat această selecție cu principiul evoluționist al selecției naturale, care triază organismele pe baza capacității lor de reproducere, pentru un anumit mediu. Totuși, selecția comportamentală are loc mai rapid și nu implică mecanisme genetice. Aceasta reprezintă, de fapt, capacitatea de a învăța din experiență.
În cele ce urmează, vom analiza teoria skinneriană prin prisma răspunsurilor pe care aceasta le oferă întrebărilor, de acum clasice: Ce?, De ce? și Cum?. Vom descoperi, astfel, împreună structura, procesele și, respectiv, dezvoltarea personalității, așa cum le-a descris Skinner.
6.2.1. Structura personalității
Unitatea structurală cheie în abordările comportamentale, în general, și în abordarea lui Skinner, în particular, este răspunsul. Răspunsurile variază de la un simplu reflex (ex., salivația la vederea mâncării, tresărirea la un sunet puternic), la comportamente complexe (ex., rezolvarea unei probleme matematice, forme subtile de agresivitate). Componenta critică a definirii răspunsului este că acesta reprezintă un comportament extern, observabil, care poate fi legat de anumite evenimente din mediu. Procesul de învățare presupune, în esență, asocierea sau conexiunea răspunsurilor care apar ca rezultat al evenimentelor din mediu.
Pentru a analiza procesul de învățare în amănunt, Skinner și-a dat seama că era necesar să aleagă cu grijă o mărime dependentă. Cercetările anterioare, cum ar fi cutia puzzle, a lui Thorndike, amestecau mai multe procese, astfel încât era greu de știut exact ce schimbări apăreau în timpul învățării. Pe de altă parte, Skinner era interesat de acțiuni ale întregului organism, așa că nu a dorit să aleagă o componentă fiziologică, cum ar fi “spasmul muscular”, sau reflexele neurologice la care s-au referit teoreticienii abordării pavloviene.
Skinner a argumentat că cele mai bune comportamente operante, ce pot fi folosite în scopul cercetării, sunt acelea care apar în mod distinct și repetat, astfel încât ele pot fi observate și cuantificate cu claritate. Învățarea e apoi măsurată prin schimbarea (creșterea sau scăderea) în rată (sau în frecvență) a unui asemenea răspuns operant, pe parcursul timpului (Skinner, 1950, 1953b).
În abordarea sa asupra învățării, Skinner face distincția dintre răspunsurile determinate de stimuli cunoscuți, cum ar fi reflexul de clipire la un jet de aer, și răspunsuri care nu pot fi asociate cu nici un stimul. Aceste răspunsuri sunt emise de organism și se numesc răspunsuri operante / operanți (operants). Din perspectiva lui Skinner, în aceste condiții, stimulii din mediu nu obligă organismul să inițieze un comportament, nu incită la acțiune. Cauza primară a comportamentului este organismul însuși. “În cazul comportamentelor operante nu stimulii din mediu sunt determinanți, ele apar pur și simplu. În terminologia condiționării operante, răspunsurile operante sunt emise de către organism. Câinele umblă, fuge și sare; pasărea zboară; maimuța sare de la o creangă la alta, copilul gângurește. În fiecare dintre aceste cazuri, comportamentul apare fără un stimul declanșator specific. Emiterea de comportamente operante este o caracteristică biologică a organismului” (Reynolds, 1968).
De altfel, referindu-se la distincția răspuns reflex – răspuns operant, Skinner afirmă: nu toate comportamentele sunt guvernate de regulile condiționării operante. O lovitură în genunchi, de exemplu, va determina o mișcare a genunchiului, printr-o acțiune reflexă. Acest răspuns nu este afectat de consecințe. În opoziție cu acesta, comportamentul operant e unul emis liber de organism. De exemplu, un șobolan într-o cușcă poate să-și ridice laba, să-și scarpine urechea, sau să-și miște coada; acestea sunt comportamente operante. Un student ar putea ca, în timpul unui curs, să pună o întrebare, să scrie în caiet, să-i șoptească ceva unui coleg; și acestea sunt comportamente operante. Care comportamente vor deveni mai frecvente și care își vor reduce frecvența? Aceasta depinde de consecințele ce succed comportamentelor respective.
6.2.2. Procesele personalității
Pentru a evalua procesele personalității, așa cum apar ele în modelul skinnerian, va trebui, în fapt, să analizăm mecanismele proceselor de condiționare. Skinner este cel ce a introdus termenii de “condiționare clasică” (C. C.) și “condiționare operantă” (C. O.), pentru a deosebi modelul învățării reflexe al lui Pavlov (CC) de modelul său (C. O.) (Skinner, 1953).
Condiționare clasică versus condiționare operantă
Condiționare clasică. În condiționarea clasică, apariția întăririi pozitive sau a pedepsei nu depinde de ceea ce face subiectul. Ivan Pavlov (1906, 1927, 1928) a fost primul care a demonstrat acest principiu simplu de învățare, îmblânzind un câine într-o cameră izolată fonic. În procedeul său, Pavlov prezintă câinelui un stimul neutru (cum ar fi unul luminos sau auditiv) și, imediat după aceasta, îi dă mâncare, ceea ce îl face să saliveze. După numeroase repetări ale acestei proceduri, câinele ajunge să saliveze la simpla apariție a luminii.
În acest experiment, lumina a fost în mod repetat asociată cu un stimul necondiționat (mâncarea) care, automat, declanșa salivația (reacția neconditionată). Astfel, lumina devine un stimul condiționat care poate singură să declanșeze salivația, o reacție învățată prin condiționare (o reacție condiționată).
Condiționarea operantă. Skinner a fost de acord cu Pavlov și Watson că există comportamente învățate prin condiționare clasică. De exemplu, scaunul de la dentist poate deveni o sursă de anxietate, pentru că a fost în mod repetat asociat cu etapa dureroasă a intervenției. În condiționarea clasică, stimulul condiționat (ex., lumina) precede și determină reacția condiționată (salivația).
Spre deosebire de aceasta, Skinner susține că marea majoritate a situațiilor de învățare sunt determinate/influențate decisiv de ceea ce se întâmplă după ce se realizează un anumit comportament. “Comportamentul este modelat și menținut de consecințele sale” (Skinner, 1971/1972).
Potrivit lui Skinner, comportamentele operante asupra mediului care au consecințe pozitive (sunt întărite) au o mai mare probabilitate de ocurență. El a numit aceste comportamente operante și procesul prin care sunt învățate – condiționare operantă. Orice eveniment, care crește probabilitatea de ocurență a unui comportament, fie prin apariția sa (întărire pozitivă), fie prin dispariția sa (întărire negativă) este prin definiție o întărire. Astfel, Skinner nu face nici o referire la satisfacții interioare sau la limitarea unor tendințe.
Întărirea
Comportamentul ce se dovedește adaptativ într-un anumit mediu este întărit. Cercetările lui Skinner indică, totuși, că ceea ce are o influență mare, reprezintă mai degrabă consecințele imediate, pe termen scurt ale comportamentului, decât orice altă anticipare pe termen lung a comportamentului adaptativ.
Întărirea corespunde cu ceea ce noi am numi în mod obișnuit “recompensa”. Skinner nu a folosit termenul de “recompensă”, pentru că prezenta conotații cum ar fi plăcerea, care nu putea fi observată direct. El a preferat să definească întărirea în termeni comportamentali. O întărire pozitivă e orice stimul (eveniment) a cărui prezență sporește frecvența comportamentului asupra căruia acționează (Skinner, 1953a, p.185). Adică, există o creștere a ratei de răspuns, comparativ cu rata de răspuns înainte de orice întărire.
Unele întăriri, cum ar fi mâncarea, sunt înnăscute; acestea se numesc întăriri primare. Altele, cum ar fi banii sau lauda, nu devin eficiente decât după ce le este învățată valoarea; aceste recompense învățate se numesc întăriri secundare. Nu există nici o garanție că vreunul din aceste tipuri de întărire va avea efect pozitiv pentru individ pe termen lung. Unii oameni mănâncă multe semipreparate, comportament întărit de gustul lor, dar vor avea probleme cu sănătatea (alcoolul și o serie de droguri sunt, de asemenea, întăriri de scurtă durată).
O consecință poate să nu reprezinte totdeauna o întărire. Doar observând efectele asupra frecvenței comportamentului, ale rezultatului contingent al unui stimul, putem determina dacă rezultatul contingent e o întărire într-o situație anume, pentru un individ anume.
Pentru o înțelegere mai bună, se menționează că astfel de întăriri, a căror declanșare crește frecvența de răspuns, sunt numite întăriri pozitive, pentru a le deosebi de un alt tip de întărire, mai puțin obișnuită și deseori derutantă – întărirea negativă.
Întărirea negativă
În afară de căutarea de recompense, adaptarea presupune evitarea unor stimuli dureroși sau aversivi. Pentru a folosi termenii sugerați de „metafora evoluției”, dezvoltată de Skinner, omul primitiv a trebuit să-și găsească mâncare (întărire pozitivă) și să se adăpostească din cauza frigului (întărire negativă). O întărire negativă este “orice stimul a cărui retragere accentuează (sporește frecvența) comportamentul” (Skinner, 1953a).
Dacă frigul este un stimul aversiv și dacă folosirea unui adăpost este urmată de încetarea senzației de frig, atunci folosirea unui adăpost devine mai frecventă, ea a fost întărită negativ.
Întărirea negativă a fost deseori confundată cu pedeapsa. Amândouă sunt aversive, dar cu efecte diferite asupra comportamentului. Toate tipurile de întărire pozitivă sau negativă cresc frecvența răspunsului. În opoziție cu acestea, pedeapsa scade frecvența lui. Statul pe o podea de beton, e urmat de o creștere a senzației de frig, ceea ce e o pedeapsă. Ca urmare, în viitor, acest comportament devine mai puțin frecvent.
Pedeapsa
Pedeapsa e un stimul care, dacă e prezentat imediat după un răspuns, scade rata acestuia. Ea apare atunci când o întărire pozitivă e retrasă, sau când una negativă e prezentă (Skinner, 1953a).
De exemplu, părinții reduc frecvența unui comportament neadecvat la copiii lor, interzicându-le să se uite la televizor, sau certându-i. Exemple de pedepse există din plin, deoarece “pedeapsa este cea mai obișnuită tehnică de control în viața modernă” (Skinner, 1953a). E folosită de părinți, educatori, guverne și chiar de religie care amenință cu consecințele faptelor noastre în viața de apoi.
Efectul imediat al pedepsei este, prin definiție, reducerea frecvenței unui comportament operant. Animalele din cutia Skinner învață repede să nu mai realizeze comportamente care le aduc șocuri electrice. Din nefericire, pedeapsa are și efecte negative, neintenționate, astfel încât, argumentează Skinner, aceasta devine o tehnică în general nedorită în controlul comportamentului.
6.2.3. Dezvoltarea personalității
Perspectiva skinneriană asupra dezvoltării personalității subliniază importanța programelor de întărire în dobândirea și efectuarea comportamentelor. Există o mare diversitate de programe de întărire; pe unele dintre acestea le vom analiza în ele ce urmează.
Termenul program de întărire se referă la o relație specifică între răspuns și întărire. Este orice răspuns întărit ? Sunt doar câteva întărite ? Dacă da, care dintre ele? Skinner (1953a) a cercetat această problemă în detaliu. De fapt, cartea lui Ferster și a lui Skinner (1957), despre programele de întărire, prezintă “70.000 de ore de înregistrare continuă a comportamentlor în care putem regăsi peste 250 000 de răspunsuri diferite” (Skinner, 1972).
Întărirea continuă (Î.C.)
Despre răspunsurile care produc mereu întărire se spune că fac parte dintr-un program de întărire continuă. Aceasta se întâmplă dacă un șobolan primește mâncare de fiecare dată, când e apăsată pârghia; sau, când un client primește un pahar cu sifon, ori de câte ori introduce bani în automat. Programele de întărire continuă determină învățarea rapidă, doar dacă întărirea urmează imediat comportamentului. Dacă există o întârziere între răspuns și întărire, învățarea va fi mai lentă. Dacă întârzierea e prea mare, învățarea nu va mai avea loc. Deși învățarea e rapidă prin întărirea continuă, extincția e și ea rapidă.
Întărirea în proporție fixă (PF)
Programele de întărire în proporție fixă întăresc comportamentul în funcție de numărul de răspunsuri care au fost emise. De exemplu, într-un program PF-15, organismul e întărit după fiecare al 15-lea răspuns (după răspunsul 15, după răspunsul 30 etc.). Răspunzând mai repede, e posibil să se “câștige” mai multe întăriri. Este ceea ce face un porumbel flămând când lovește cu ciocul în căutare de grăunțe. Skinner (1972) a raportat că o pasăre a răspuns continuu timp de 2 luni. Angajații, care sunt plătiți în funcție de numărul de piese executate, lucrează și ei într-un ritm rapid, ceea ce compensează condițiile de lucru dificile. Teoria lui Skinner explică acest comportament, nu printr-o “perseverență“ interioară sau un “impuls“ interior, ci mai degrabă în termeni de istorie externă a întăririlor.
Întărirea în proporție variabilă (PV)
Într-un program de întărire în proporție variabilă, întăririle sunt date în funcție de numărul de răspunsuri ale organismului, dar numărul exact de răspunsuri, care trebuie realizate pentru fiecare răspuns, variază la întâmplare în jurul unei medii prestabilite. În cazul unui program, PV-15, organismul va primi pentru fiecare 15 răspunsuri o întărire. Uneori, totuși, o întărire va fi urmată de alta după doar 5 răspunsuri, ori 6, ori 7 și, uneori, 20 sau 30 răspunsuri vor fi realizate între două întăriri consecutive.
Întărirea la interval fix (IF)
Programele de întărire la interval fix întăresc răspunsuri, bazându-se pe trecerea timpului. De exemplu, un program IF-10 va întări organismul la sfârșitul fiecărui interval de 10 s, atâta timp cât cel puțin un răspuns va apărea în acest interval. Nu se pot obține alte întăriri, chiar dacă se răspunde mai mult decât o dată în intervalul respectiv; de aici, rata unică de răspunsuri, comparativ cu programele de întărire în proporție. Cele la interval fix (întăresc răspunsuri) produc o înregistrare în zig-zag. La începutul fiecărui interval sunt realizate puține răspunsuri. Rata de răspuns crește foarte mult înspre sfârșitul fiecărui interval. Un porumbel, al cărui comportament a fost întărit la fiecare 10 secunde, va găsi altceva de făcut în primele câteva secunde, dar va lovi cu ciocul de mai multe ori spre sfârșitul fiecărui interval.
Studenții, care dau teste săptămânale în fiecare vineri, vor învăța în general foarte puțin la începutul săptămânii, dar vor depune un efort maxim, joi. Există și studenți care vor învăța pe tot parcursul săptămânii, dar în studiul aplicat la oameni nu a fost determinată curba în zig-zag, în mod constant, probabil datorită efectelor modificatoare ale limbajului (Michael, 1984).
Program de întărire la interval variabil (IV)
Acesta întărește, în funcție de intervalele de timp care se schimbă de la o întărire la alta. Uneori, întăririle urmează rapid una după alta, atâta timp cât cel puțin un răspuns a apărut în acel interval. Alteori, există intervale lungi între întăriri. Fără un interval constant, zig-zag-ul programului IF este aplatizat.
Programe multiple
Viața nu e, desigur, o simplă cutie Skinner. Noi adoptăm comportamente mult mai complexe, realizând răspunsuri variate, în funcție de diferite programe. Skinner, din nefericire, a investigat programele multiple de întărire doar în cercetările sale pe animale. În acest sens, multe animale au fost expuse unor programe alternative de întărire. Un IF ar putea fi urmat de un PV și apoi de un alt IV ș.a.m.d. Skinner a descoperit că rata răspunsului s-a schimbat, pentru a se adapta la fiecare program. El a mai demonstrat că animalele pot să dea simultan două răspunsuri diferite la două programe diferite, producând rate ale răspunsului pentru fiecare răspuns, similar cu cele produse dacă acesta ar fi fost singurul răspuns care are loc. Primele cercetări ale lui Skinner asupra acestui subiect au fost întrerupte, deși el era de părere că “dacă vrem într-adevăr să explicăm comportamentul uman în întreaga sa complexitate, atunci avem nevoie de studii mult mai elaborate” (Skinner, 1986b). Alți cercetători au considerat că pentru animalele care acționează simultan în concordanță cu mai multe programe, acestea nu rămân total independente unul de celălalt. Comportamentele multiple se pot influența reciproc (Melville, Buck & Whipple, 1983). În plus, întăririle pot apărea uneori fără să producă răspunsul cerut de obicei.
Cu toate că Skinner susținea că principiile comportamentale investigate de el, în laborator, se pot aplica și vieții reale, trebuie, totuși, recunoscut că aceleași conduite, în context ecologic, sunt mult mai complexe. Apar multe comportamente întărite de multe programe diferite, chiar și ele supuse schimbării. Criticii sunt sceptici în privința ideii că principiile întăririi pot fi aplicate oamenilor, exceptând unele situații foarte bine controlate. Gândul că viața de zi cu zi ar putea fi explicată doar în termeni comportamentali, fără a apela la concepte cu grad înalt de abstractizare, este pentru prea mulți o idee reducționistă.
Trebuie recunoscut faptul că aceste efecte ale programelor de întărire au fost analizate atent și în contextul dezvoltării subiecților umani. Studiile au relevat că, pe măsură ce copilul se dezvoltă, răspunsurile sunt condiționate și rămân sub controlul contingențelor din mediu. Se pune accent pe modul în care patern-uri de răspuns sunt influențate de întăriri specifice din mediu. Copiii devin autonomi, prin întărirea unor acțiuni de autoîngrijire cum sunt îmbrăcarea și alimentarea. Copilul primește întărire imediat după realizarea comportamentelor, atât prin recompense materiale, de exemplu mâncare, cât și sociale – laudă. Pentru a învăța să tolereze amânarea gratificării, copilul poate fi întărit la început după o scurtă perioadă de amânare, iar apoi acest interval poate fi crescut. După un timp, comportamentul de amânare se stabilizează și se poate spune că acel copil și-a dezvoltat capacitatea de a tolera amânarea recompensei.
Ce se întâmplă în cazul copiilor care imită comportamentul părinților, fraților sau al altor persoane? Sunt aceste comportamente legate de aceleași principii de întărire? Skinner susține că anumite comportamente pot fi imitate, fără a fi întărite direct (Skinner, 1990). Aceasta apare, însă, numai în condițiile în care imitația a fost întărită de mai multe ori, astfel prin generalizare, imitația preia calitățile unei întăriri. În timp ce, inițial, copilul este întărit, ca urmare a imitării unor răspunsuri specifice, ulterior a imita în general devine o întărire, dezvoltându-se astfel o tendință imitativă generală. Prin urmare, conform perspectivei skinneriene, comportamentele noi pot fi dobândite prin procesul aproximării succesive sau prin dezvoltarea unui repertoriu imitativ generalizat. În fiecare dintre aceste cazuri, comportamentele sunt controlate de contingențele din mediu.
Teoria lui Skinner a influențat psihologia, poate mai mult decât orice altă teorie modernă. Chiar și pentru cei care nu acceptă această perspectivă behavioristă radicală, influența sa a atras atenția asupra unor factori situaționali ce inițiază / mențin comportamentul. Skinner a contestat importanța factorilor interni în determinarea comportamentului, așa cum este ea larg acceptată de marea parte a psihologilor, dar și de mediul laic, cultural occidental. Modelul condiționării operante al lui Skinner a reprezentat centrul unei active dezbateri intelectuale asupra condiției umane. Suntem noi liberi, sau suntem simpli pioni în Univers? El a produs o reconsiderare revoluționară a naturii umane, la fel de spectaculoasă, precum cea propusă de Freud.
Modulul 7
7. Teoria social cognitivă a personalității
Obiective specifice
După parcurgerea acestui modul veți fi în măsură să:
Expuneți principiile abordării social cognitive a personalității;
Explicați sintagama de “determinism reciproc”;
Reliefați rolul ficecărui element structural al personalității din perspectiva abordarii social cognitive;
Oferiți exemple de comportamente achiziționat prin învățare observatorie și prin condiționare vicariantă;
Exemplificați diferența dintre achiziția și execuția unui comportament;
Ilustrați suituații în care autoeficacitatea stimulează sau inhibă implicarea într-o activitate.
Rezumat
În acest modul este prezentată teoria social-cognitivă, sub aspectul caracteristicilor generale (cadru teoretic de bază, reprezentanți, concepția asupra persoanei, concepția asupra cercetării și științei), modul în care este structurată personalitatea (competențe – deprinderi, scopuri și sinele), procesele implicate (învățarea observațională și autoreglarea), precum și concepția asupra dezvoltării.
Caracteristici Generale. Teoria social-cognitivă pune accent pe originile sociale ale comportamentului și pe importanța proceselor cognitive în toate aspectele funcționării umane. Individul este privit ca agent de acțiune, iar originile comportamentului sunt considerate a fi preponderent sociale. Modalitatea de bază de colectare a informațiilor este cercetarea sistematică. Persoana este considerată activă, având responsivitate individuală în diferite situații. Procesele cognitive sunt utilizate pentru a-și reprezenta evenimente, pentru a anticipa viitorul, pentru a alege între mai multe alternative de acțiune și pentru a comunica cu ceilalți. Conform acestei teorii, un comportament poate fi explicat în termenii unei interacțiuni între persoană și mediu, proces denumit determinism reciproc.
Structura personalității. Conform teoriei social-cognitive, personalitatea este structurată în: competențe – deprinderi, scopuri și sinele. Un aspect particular al perceperii sinelui îl reprezintă sentimentul de autoeficacitate, definit prin capacitatea autopercepută de a face față anumitor situații.
Procesele evidențiate de teoria social-cognitivă sunt: învățarea observațională și autoreglarea. Învățarea observațională se referă la capacitatea de a învăța răspunsuri comportamentale, reacții emoționale, precum și reguli generale prin observarea altora. Se subliniază distincția dintre achiziția unui comportament și execuția efectivă a acestuia, oferindu-se argumente empirice. Un caz particular de învățare a reacțiilor emoționale prin observarea altora este condiționarea vicariantă. Autoreglarea se referă la capacitatea individului de a-și influența propriul comportament, mai mult decât de a reacționa mecanic la influențele externe. Aceasta se realizează prin autoîntărire, stabilirea de standarde și valori proprii. Un factor important în autoreglare este autoeficacitatea percepută., care influențează persoana atât la nivel cognitiv și emoțional, dar mai ales la nivelul performanței efective.
Dezvoltarea. Teoria social-cognitivă pune accent pe dezvoltarea competențelor cognitive, expectanțelor, obiectivelor, standardelor, sentimentului de autoeficacitate și a funcțiilor autoreglatorii prin învățare observațională și experiență directă. Dezvoltarea nu este privită, asemeni altor teorii, ca un proces stadial, ci mai degrabă persoanele își dezvoltă competențe și deprinderi în domenii specifice. În acest modul sunt analizate dezvoltarea sentimentului de autoeficacitate, dezvoltarea comportamentului agresiv și dezvoltarea capacității de a amâna recompensa.
7.1. Caracteristici generale
Din perspectiva învățării social-cognitive orice încercare de a descrie comportamentul uman fără a acorda atenția cuvenită proceselor mentale nu poate oferi un model adecvat în explicitarea personalității. Behaviorismul neluând în considerare variabilele cognitive riscă să neglijeze tocmai dimensiunea umană a individului. A studia, spre exemplu, doar aspectele fiziologice ale emoției omițând aspectele cognitive (toate acele gânduri ce preced și determină emoția), nu poate conduce la o deplină înțelegerea a personalității umane.
Teoria social-cognitivă pune accent pe originile sociale ale comportamentului și pe importanța proceselor cognitive în toate aspectele funcționării umane: motivație, emoție și acțiune. Paradigma își are originile în teoriile învățării, motiv pentru care inițial a fost denumită teoria învățării sociale. Teoreticienii acestei orientări încearcă să depășească diviziunea clasică asupra persoanei în care perspectiva behavioristă este contrapusă celei umaniste. Teoria social cognitivă are câteva caracteristici care o particularizează în raport cu celelalte abordări.
Reliefarea individului ca agent de acțiune
Supralicitarea originilor sociale ale comportamentului
Relevarea importanței proceselor cognitive în dezvoltarea și funcționarea personalității.
Accentul pus pe cercetarea sistematică
Dovezile privind posibilitatea învățării unor pattern-uri comportamentale complexe în absența oricăror întăriri.
În cadrul comunității academice perspectiva social-cognitivă este probabil cea mai populară si se pare că ea câștigă serios teren și în rândurile clinicienilor.
Teoria este reflectată cel mai evident în opera a doi psihologi: Albert Bandura și Walter Mischel.
7.2. Reprezentanți
Albert Bandura (1925 -)
Bandura fost preocupat inițial de aplicațiile teoriei învățării la fenomenele clinice. Preocupare lui era de a conceptualiza fenomenele clinice într-un mod care să permită testarea lor experimentală. Ulterior a studiat procesele interactive în psihoterapie și pattern-urile familiale care determină agresivitatea la copii. Studiile privind determinantele familiale ale agresivității au stat în spatele tezelor sale privind rolul central al modelării (invățarea prin observarea altora) în dezvoltarea personalității. Aceste studii s-au concretizat în două lucrări: “Agresiunea în adolescență” (1959) și “invățarea socială și dezvoltarea personalității” (1963). În lucrarea intitulată “Bazele sociale ale gândirii și acțiunii” (1986) Bandura a încercat să clarifice aspecte ale capacităților umane aflate în relație cu dezvoltarea personalității. Cele mai recente lucrări ale sale se centrează asupra motivației umane și a implicațiilor autoeficacității (competenței personale) asupra sentimentului de confort fizic și psihic (well-being).
Walter Mischel (1930 -)
S-a născut la Viena dar familia sa a emigrat în Statele Unite în anul 1939. A lucrat inițial ca asistent social cu delincvenții juvenili, experiență care prezintă un interes particular din cel puțin două motive: în primul rând, această activitate este relaționată cu preocupările de durată al lui Mischel privind mecanismele psihologice care susțin amânarea gratificării și autocontrolul, și în al doilea rând pentru că există o asemănare cu activitatea lui Bandura, prin aceea că ambii au lucrat la începuturile activității lor clinice cu adolescenți agresivi. Pe parcursul studiilor postuniversitare la Ohio State University a fost influențat de George Kelly și Julian Rotter, mai ales de contribuțiile lor în ceea ce privește accentul pe individ ca actor și constructor al realității sociale, aflat în interacțiune permanentă cu vicisitudinile mediului și încercând să confere vieții coerență în ciuda tuturor inconsistențelor.
7.3. Concepția asupra persoanei
Atât Bandura cât și Mischel au recunoscut relația reciprocă și iterativă dintre concepția asupra persoanei, programul de cercetare și teoria asupra personalității.
Teoria social-cognitivă curentă pune accent pe o concepție conform căreia persoana este activă și își utilizează procesele cognitive pentru a-și reprezenta evenimente, pentru a anticipa viitorul, pentru a alege între mai multe alternative de acțiune și pentru a comunica cu alții. Sunt respinse concepții alternative asupra persoanei, care consideră individul ca fiind o victimă pasivă a impulsurilor inconștiente și a trecutului sau un respondent pasiv la evenimentele mediului. Teoriile personalității care accentuează importanța factorilor interni până la excluderea rolului mediului sunt respinse datorită faptului că ele trec cu vederea responsivitatea individuală la diferitele situații. În același timp sunt excluse teoriile care accentuează rolul factorilor externi până la excluderea factorilor interni, datorită neputinței lor de a lua în considerare rolul funcționării cognitive în comportament.
Respingând atât concepția că indivizii sunt exclusiv conduși de forțe interne, cât și cea conform căreia ei sunt antrenați de stimulii din mediu, teoria social-cognitivă sugerează că un comportament poate fi explicat în termenii unei interacțiuni între persoană și mediu, un proces pe care Bandura l-a denumit determinism reciproc. Indivizii sunt influențați de forțele din mediu, dar în același timp ei au libertatea de a alege cum să se comporte. Astfel persoana nu doar răspunde la diferite situații din mediu, dar și construiește activ și influențează situații. Indivizii selectează situații și sunt totodată modelați de ele; ei pot influența comportamentul altora dar sunt în același timp supuși modelării de către aceștia.
Iată cum descrie Mischel individul uman: “ o ființă activă, conștientă de problemele cu care se confruntă și de modalitățile de soluționare a lor, capabil să profite dintr-un evantai enorm de experiențe și capacități cognitive, posedând un mare potențial pentru bine sau rău, construindu-și activ propria lume psihică, în măsură să-și influențeze mediul dar în același timp supus influențelor acestuia” (Mischel, 1976).
7.4. Concepția asupra științei, teoriei și cercetării
Atât Bandura cât și Mischel sunt adepții utilizării teoriei și cercetării empirice, ai conceptelor clar definite și bazate pe observații sistematice. Teoriile care pun accent pe forțele motivaționale în termeni de nevoi, trebuințe și impulsuri ca unici determinanți ai personalității sunt sever criticate pentru caracterul vag și inutilitatea lor în predicția ori modificările comportamentale. Pe de altă parte, în vreme ce behaviorismul extrem respinge, din cauza neincrederii în datele oferite de introspecție, studiul proceselor cognitive, Bandura și Mischel consideră că asemenea procese interne trebuie cu necesitate studiate. Ei sugerează faptul că rapoartele introspective obținute în condiții ce nu favorizează prezentări evaluative pot fi de un real ajutor în înțelegerea proceselor cognitive. În ansamblu, teoria social-cognitivă este preocupată atât de a surprinde cât mai complet variatele aspecte ale comportamentului uman, cât și de rigoarea științifică.
7.5. Teoria social cognitivă a personalității
7.5.1. Structura
Structurile personalității reliefate de teoria social-cognitivă se referă în principal la procese cognitive. Cele mai importante concepte structurale sunt: competențele – deprinderile, scopurile și sinele.
7.5.1.1.Competențele – Deprinderile
Teoria social-cognitivă pune accent pe competențele sau deprinderile pe care le posedă individul. De un real interes se bucură îndeosebi competențele și deprinderile cognitive, adică abilitatea persoanei de a rezolva probleme și de a face față problemelor de viață cu care se confruntă. Mai degrabă decât să justifice comportamentul prin trăsături de personalitate teoria se centrează asupra competențelor exprimate de individ prin tot cea ce face. Aceste competențe se referă atât la modalități de a judeca problemele de viață cât și la deprinderi comportamentale de a soluționa efectiv aceste probleme. Foarte importantă este precizarea că indivizii posedă deseori doar competențe contextual – specifice.; aceasta înseamnă că o persoană competentă într-un context poate să fie sau poate să nu fie competentă într-altul.
7.5.1.2.Scopurile
Conceptul de scop se referă la capacitatea indivizilor de a anticipa viitorul și de a fi automotivați. Scopurile sunt cele care ne ghidează în stabilirea priorităților și în selectarea situațiilor și tot scopurile ne permit să trecem dincolo de influențele de moment și să ne organizăm comportamentul pe perioade mai lungi de timp. Scopurile sunt organizate într-un sistem, care face ca unele să fie mai importante sau mai centrale decât altele, dar acest sistem nu este rigid, ci persoana poate să selecteze anumite scopuri, în funcție de ceea ce i se pare important la un moment dat, de posibilitățile pe care le are și de expectanțele privind autoeficacitatea relativ la cerințele mediului.
7.5.1.3. Sinele și sentimentul de autoeficacitate
Conceptul social-cognitiv al sinelui se referă la procesele care țin de funcționarea psihologică a individului. Ca atare individul nu deține o structură numită “sine” ci mai degrabă procese specifice ale sinelui care sunt parte integrantă a persoanei. Deci o persoană are concepții despre sine și procese de autocontrol care pot să se modifice de la o perioadă de timp la alta și de la o situație la alta.
Există un aspect particular al percepției sinelui-ului care a devenit central în teoria lui Bandura: este vorba despre autoeficacitate, adică capacitatea autopercepută de a face față unor situații specifice. Acest concept al autoeficacității este relaționat cu judecățile indivizilor privind capacitatea lor de a acționa într-o sarcină sau situație specifică. În opinia lui Bandura, judecățile privind autoeficacitatea influențează alegerea situațiilor în care ne implicăm, cantitatea de efort depusă într-o anumită situație, timpul cât persistăm într-o sarcină și reacțiile emoționale din timpul anticipării situației sau al implicării în acea situație. Este evident faptul că gândim, simțim și ne comportăm diferit în situații în care ne simțim siguri de capacitățile noastre, comparativ cu situațiile în care ne simțim nesiguri sau incompetenți. În esență, autopercepțiile privind eficacitatea influențează gândirea, motivația, performanța și activarea emoțională.
Strategiile de cercetare microanalitică
Se referă la modalitățile de evaluare a autoeficacității percepute. Conform acestei strategii, se efectuează măsurători detaliate ale autoeficacității percepute înainte de angajarea efectivă într-un comportament specific. Astfel, subiecților li se solicită sa desemneze într-o situație specifică acele sarcini pe care le pot realiza și să evalueze adițional gradul de certitudine cu privire la probabilitatea îndeplinirea cu succes a acestora. Această strategie reflectă concepția că judecățile referitoare la autoeficacitate sunt situațional-specifice și nu reprezintă dispoziții globale care să poată fi măsurate de chestionarele de personalitate. Prin urmare teza unui sine global este respinsă deoarece este inconsistentă cu complexitatea percepțiilor de autoeficiență care sunt sensibil diferite în funcție de activitățile în care este antrenat individul, de gradul lor de complexitate precum și de circumstanțele situaționale.
7.5.2. Procesele
Teoria social-cognitivă se diferențiază de alte teorii ale personalității prin aceea că pune accent pe două procese distincte: învățarea observațională și autoreglarea. Învățarea observațională se referă la capacitatea de a învăța comportamente complexe prin observarea altora. Autoreglarea se referă la capacitatea individului de a-și influența propriul comportament, mai mult decât de a reacționa mecanic la influențele externe. Atât învățarea observațională cât și autoreglarea implică participarea proceselor cognitive și ambele sunt influențate de recompense și pedepse, fără a fi însă determinate de ele.
Învățarea observațională
Teoria învățării observaționale sugerează că oamenii pot învăța prin simpla observare a comportamentului altora. Persoana al cărei comportament este observat se numește model. Există date care sugerează că o persoană poate învăța un comportament observând modelul care realizează acel comportament. De exemplu, un copil învață să vorbească observând-și părinții sau alte persoane vorbind, un proces numit modelare. Tipurile de comportamente considerate mai sus sunt uneori menționate apelând la termeni precum imitare sau identificare. Atenție însă că există evidente diferențe semantice între cei trei termeni; imitația are o conotație restrânsă ea referindu-se mai degrabă la simple răspunsuri mimice pe când la cealaltă extremă identificarea implică încorporarea completă a paternurilor comportamentale aparținând unei alte persoane. Prin urmare modelarea implică ceva mai larg decât simpla imitare dar mai puțin difuz decât identificarea.
Achiziție și execuție
O importantă parte a teoriei modelării se referă la distincția dintre achiziția și execuția unui comportament. Un pattern comportamental nou și complex poate fi învățat sau achiziționat independent de întăriri, dar execuția efectivă a acelui comportament depinde de recompense și pedepse (de consecințele acelui comportament asupra modelului). Această distincție între achiziție și execuție este de fapt similară cu distincția dintre un comportament potențial și unul manifest.
Să luăm, spre exemplu, în discuție experimentul clasic realizat de Bandura și colegii săi și care prin rezultatele sale ilustrează tocmai această distincție. (Bandura și colab, 1963). în studiul invocat au fost implicate trei grupuri de copii care în prima fază a experimentului au observat un model etalând un comportament agresiv împotriva unei păpuși de plastic. Pentru primul grup comportamentul agresiv al modelului nu a fost urmat de nici o consecință (consecințe absente). Pentru cel de al doilea grup acest comportament a fost urmat de recompensarea modelului (recompensă) iar în cazul celui de la treilea grup modelul a fost pedepsit ca urmare a conduitei sale agresive (pedeapsă). În etapa a doua a experimentului copii aparținând celor trei grupuri au fost trecuți pe rând prin alte două condiții experimentale. În prima condiție copii au fost lăsați singuri într-o cameră cu multe jucării, incluzând si acea păpușă anterior “maltratată” de către model. Dintr-o cameră alăturată copii erau observați printr-o fereastră cu vedere unidirecțională pentru a verifica dacă aceștia vor exprima comportamentul agresiv al modelului (condiție nestimulativă). În cea de a doua condiție copii au fost încurajați (oferindu-li-se stimulente verbale, sau mici recompense) pentru a reproduce comportamentul modelului (condiție stimulativă). Comparându-se ulterior rezultatele s-a constat, fără surprindere, că mult mai multe comportamente agresive au fost semnalate în condiția stimulativă decât în cea nestimulativă. Cu alte cuvinte, toți copii au învățat (achiziționat) comportamentul agresiv dar acesta a fost mai degrabă executat în condiții de stimulare decât în absența acestora. Aceste rezultate demonstrează cu claritate importanța distincției între achiziție și performanță. Un alt rezultat important al acestui experiment îl reprezintă diferențele comportamentale relativ la consecințe. Grupul de copii pentru care comportamentul agresiv al modelului era urmat de pedeapsă a recurs într-o mult mai mică măsură la imitarea modelului decât a făcut-o grupul “recompensă” și respectiv grupul “consecințe absente”. În concluzie consecințele comportamentului asupra modelului pot afecta doar execuția comportamentului de către copii nu și achiziția lui care se produce prin simpla observare.
7.5.2.2.Condiționarea vicariantă.
O serie de experimente similare au confirmat concluzia de mai sus. Prin urmare diferența dintre achiziția și execuția unui comportament sugerează faptul că învățarea observațională la copii este influențată, prin mecanisme cognitive sau emoționale, ori chiar de ambele, iar punerea în practică a celor învățate depinde de consecințele acelui comportament asupra modelului. Copiii pot învăța și anumite răspunsuri emoționale prin simpla empatizare cu modelul. Așa cum sublinia Bandura, “se întâmplă destul de frecvent ca indivizii să dezvolte reacții emoționale intense față de locuri, persoane sau obiecte, fără să fi avut vreun contact personal cu ele”. Acest proces de învățare a reacțiilor emoționale prin observarea altora, numit condiționare vicariantă, a putut fi demonstrat atât la oameni cât și la animale. Astfel, de exemplu, subiecți umani care au observat un model exprimând o reacție condiționată de teamă au dezvoltat ulterior un răspuns emoțional condiționat la un stimul inițial neutru. Similar, într-un experiment cu animale, s-a putut observa dezvoltarea unei frici intense și persistente de șerpi la puii de maimuță care își observaseră părinții manifestând teamă în prezența unor șerpi reali sau de jucărie. Ceea ce este important de subliniat aici este faptul că perioada de observare a comportamentului părinților (perioada de învățare) a fost uneori foarte scurtă. În plus se constată și faptul că, o dată dezvoltată, condiționarea vicariantă se dovedește a fi intensă și de lungă durată ea fiind relevată chiar și în situații diferite de cea în care s-a manifestat prima dată.
Cu toate că învățarea observațională este un proces cu impact puternic asupra achizițiilor comportamentale, nu trebuie să cădem în extreme și să credem că este un proces automat și că noi suntem oarecum obligați să îi copiem pe ceilalți. Copiii, de exemplu, au modele multiple, și pot învăța de la părinți, frați, prieteni, profesori, TV, etc.; în plus, ei pot învăța și din propria lor experiență. Mai mult, pe măsură ce cresc, copiii vor putea să își selecteze activ modelele pe care să le observe și să încerce să le imite.
7.5.2.3. Obiective, standarde și autoreglare
Prin procesul învățării observaționale pot fi achiziționate răspunsuri comportamentale și reacții emoționale, dar pot fi la fel de bine învățate și reguli generale. De exemplu, prin observarea modelelor, oamenii pot să-și însușească standarde interne pentru evaluarea propriului comportament și a comportamentului altora. Aceste standarde reprezintă obiective pe care tindem să le atingem și totodată fundamente pentru întăririle așteptate de la alții sau de la noi înșine. Procesul de autointărire este deosebit de important în menținerea unui comportament pentru perioade mari de timp, în absența unor întăriri exterioare. Astfel, prin reacții autoevaluative cum sunt lauda și vinovăția suntem capabili să ne recompensăm pentru atingerea standardelor și să ne pedepsim pentru încălcarea lor.
Conform teoriei social-cognitive, comportamentul este menținut prin expectanțe sau consecințe anticipate, mai mult decât prin consecințele imediate. Comportamentul îndreptat către un anumit scop poate fi explicat astfel prin standardele de performanță impuse și prin consecințele anticipate. În termenii acestei analize, se impun două mențiuni. În primul rând, indivizii sunt percepuți ca fiind proactivi, nu doar reactivi; deci sunt capabili să își stabilească propriile standarde și obiective și nu doar să răspundă la cerințele mediului. În al doilea rând, prin capacitatea de a-și stabili propriile obiective și prin potențialul de autointărire, este posibil un grad considerabil de autoreglare a funcționării umane.
7.5.2.4. Autoeficacitate și performanță
Așa cum s-a mai arătat, Bandura a accentuat importanța autopercepțiilor asupra eficacității ca mediatori cognitivi ai acțiunii. În timpul analizei unei acțiuni și al implicării în ea, indivizii fac aprecieri cu privire la capacitatea de a face față diferitelor cerințe ale sarcinii. Aceste aprecieri asupra autoeficacității influențează gândirea (“aceasta este ceea ce trebuie să fac și pot să o fac” sau “ nu voi reuși niciodată; ce o să creadă ceilalți despre mine?”), emoția (stimulare, interes, bucurie sau anxietate și depresie) și acțiunea. (angajare și implicare crescută sau inhibiție și demobilizare). Așadar o persoană își stabilește mai întâi standarde și obiective iar apoi recurge la judecăți evaluative relativ la abilitățile sale de a presta acele comportamente necesare atingerii obiectivelor.
Rezumând, un individ își stabilește obiective sau standarde, care stau la baza acțiunii (comportamentului) sale. Acea persoană va lua în considerare mai multe alternative posibile de acțiune și va lua o decizie pe baza rezultatelor (consecințelor) anticipate (externe și interne) și a autoeficacității percepute pentru realizarea acelor comportamente. O dată ce acțiunea a fost inițiată și executată, rezultatul ei va fi evaluat în termenii recompenselor externe primite de la alții și ai autoevaluărilor interne. Un succes poate conduce la un sentiment crescut de autoeficacitate, și implicit la o relaxare în eforturile viitoare sau la stabilirea unor standarde mai ridicate pentru sarcinile următoare. în schimb un insucces sau un eșec poate duce la renunțare sau la persistența în efort, în funcție de importanța acelui rezultat pentru persoana în cauză și de sentimentul de autoeficacitate în legătură cu încercările viitoare.
7.5.3. Creștere și dezvoltare
Teoria social-cognitivă pune accent pe dezvoltarea competențelor cognitive, expectanțelor, obiectivelor, standardelor, sentimentului de autoeficacitate și a funcțiilor autoreglatorii prin învățare observațională și experiență directă. În ceea ce privește dezvoltarea abilităților și a competențelor, Bandura subliniază în special dezvoltarea autoeficacității. Autoeficacitatea poate avea multiple surse: realizări prezente, experiențe vicariante, persuasiune verbală. Experiențele personale care conduc la atingerea unor obiective specifice sunt importante atât din punct de vedere general cât și din punct de vedere specific în ceea ce privește dezvoltarea interesului intrinsec. Această teorie poate fi ilustrată luând în considerare două domenii: agresivitatea și amânarea gratificării (recompensei).
7.5.3.1. Dezvoltarea comportamentului agresiv
În analiza dezvoltării comportamentului agresiv, teoria social-cognitivă încearcă să explice cum iau naștere pattern-urile de comportament agresiv, ce anume determină oamenii să se comporte agresiv și ce factori susțin asemenea acțiuni o dată ce ele au fost inițiate.
În general, agresivitatea este învățată prin observarea unor modele agresive și prin experiența directă. Stilul comportamental agresiv este învățat prin observare modelelor familiale (violența familială naște stiluri violente de conduită), prin observarea comportamentului prietenilor (cea mai înaltă incidență a agresivității o întâlnim în acele comunități în care modelele agresive abundă) și prin observarea unor modele oferite de mass-media în special de televiziune (atât copiii cât și adulții au astăzi oportunități nelimitate de a învăța toată gama conduitelor agresive oferită ieftin de televiziune în căldura confortului de acasă).
În termeni de activare a agresivității, teoria social-cognitivă subliniază că un comportament agresiv poate fi provocat de stimuli dureroși, de expectanțele ca un astfel de comportament să fie recompensat, sau de ambele. Când o persoană este confruntată cu un stimul dureros sau aversiv, ea poate sau nu să reacționeze într-o manieră agresivă. Răspunsul ei depinde de interpretarea pe care o dă cauzelor stimulului și de expectanțele pe care le are în legătură cu consecințele unui comportament agresiv. Acest punct de vedere este diferit de cel bazat pe teoria instinctelor, în care accentul este pus pe dezvoltarea automată a unei energii agresive, ca și de cel al altor teorii ale învățării, în care reacția agresivă este văzută ca un răspuns la frustrare. Conform teoriei social-cognitive, frustrarea poate sau nu să ducă la agresivitate, iar agresivitatea poate să apară și în absența frustrării. Astfel, faptul că frustrarea duce sau nu la agresivitatea depinde de modul în care individul își interpretează activarea neuropsihică (arousal-ul), de modalitățile alternative de răspuns disponibile și de expectanțele privind consecințele acestor răspunsuri în situații particulare.
Comportamentul agresiv este susținut sau stopat în funcție de consecințele sale. Ca și în cazul altor comportamente, și comportamentul agresiv este reglat de consecințele sale, care își pot avea originea în trei surse: consecințe externe directe, experiențierea vicariantă a consecințelor la alții și consecințele autoproduse. Primele două sunt consecințe sociale, cea de-a treia este o consecință personală. Comportamentul agresiv poate fi stopat prin amenințarea unor pedepse externe sau prin expectanțele unei autopenitențe, procese numite controlul prin teamă și respectiv, sentimentul de vinovăție. Vinovăția implică învățarea unor standarde etice și morale de comportament.
7.5.3.2. Deprinderile de amânare a recompensei
Capacitatea de a amâna recompensa (gratificarea) implică dezvoltarea unor competențe cognitive și comportamentale. Comportamentele relevante sunt achiziționate prin observarea lor la alții și prin experiență directă. Capacitatea de a amâna o recompensă este determinată de consecințele expectate, care la rândul lor sunt influențate de experiențe personale anterioare, de observarea consecințelor la modele (părinți, prieteni) și de reacțiile personale.
Mischel a studiat în amănunt mecanismele cognitive pe care le utilizează copiii pentru a amâna a recompensă și pentru a rezista tentațiilor care o preced. Pe lângă dezvoltarea unor reguli interioare (“nu trebuie să faci asta”), copiii își dezvoltă adevărate strategii pentru a fi capabili să reziste tentațiilor. O astfel de strategie este distragerea atenției de la obiectul tentant. O alta este concentrarea pe calitățile mai abstracte ale obiectului dorit, și nu pe cele concrete: de exemplu, se concentrează pe imaginea unui aliment și nu pe gustul lui. Astfel, “ceea ce este în capul unui copil – și nu ceea ce este fizic în fața lor – afectează într-un mod crucial capacitatea lor de a amâna conștient o recompensă imediată cu scopul de a atinge un obiectiv dorit dar amânat” (Mischel, 1990).
Este important să subliniem faptul că teoria social-cognitivă diferă de alte teorii care prevăd stadii fixe de dezvoltare și tipuri de personalitate. În viziunea lui Bandura și Mischel, persoanele își dezvoltă deprinderi și competențe în domenii particulare. În loc să își dezvolte conștiințe sau ego-uri sănătoase, ei își dezvoltă competențe și linii motivaționale de acțiune care sunt specifice pentru contexte specifice. Un astfel de punct de vedere subliniază capacitatea persoanei de a face distincții între situații și de a-și regla comportamentul într-un mod flexibil, în funcție de obiectivele personale și de cerințele impuse de situație.
Modulul 8
8. PSIHOBIOLOGIA PERSONALITĂȚII
Obiective:
După lecturarea acestui capitol, ar trebui să știți:
Să explicați legăturile între trăsăturile de personalitate și bazele biologice ale personalității;
Să descrieți modelul celor șapte țestoase;
Să definiți noțiunea de temperament;
La ce nivele poate fi analizată personalitatea si ce concluzii se pot extrage în urma studiului la diverse nivele.
Rezumat
În ultimul deceniu, cercetători independenți au obținut informații extensive care oferă teste empirice ale modelului teoretic al personalității umane. Aceste teste au fost facilitate de disponibilitatea largă a inventarelor cantitative autoraportate, de încredere și scurte, pentru măsurarea temperamentului (TPQ) și a caracterului (TCI). Datele disponibile susțin, în general, modelul celor șapte factori, incluzând domeniile majore ale temperamentului și caracterului și subdiviziunile fiecăruia dintre aceste domenii.
Modelul celor șapte factori al personalității oferă un cadru util pentru înțelegerea mai completă a psihobiologiei numeroaselor dimensiuni ale personalității. El poate justifica clusteruri și categorii de diagnostic în termenii unor profiluri multidimensionale care sunt relativ stabile în dezvoltare, la fel cum poate oferi măsuri cantitative utile, atât în cercetarea psihobiologică, cât și clinică. Replicările recente ale descoperirii că modelul cu șapte factori al personalității prezice diferențele individuale reactive la antidepresive sunt de o deosebită semnificație practică (Joffe et al., 1993; Joyce et al., 1994; Tome et al., 1997). Această descoperire permite înțelegerea psihobiologiei personalității pentru ghidarea practicii clinice, prin informarea selecției diferitelor medicamente și combinații de medicamente asociate cu psihoterapia (Cloninger & Svrakic, 1997; Tome et al., 1997).
Cu o îndelungată tradiție în psihologie regăsim distincția între două domenii principale ale personalității: temperamentul și caracterul. Conform opiniilor primilor psihologi, temperamentul se referă la predispozițiile noastre emoționale congenitale, pe când caracterul corespunde la ceea ce oamenii fac din ei înșiși în mod intenționat. Pentru a realiza o cercetare psihobiologică reală, este util să operaționalizăm această distincție în termeni ai diferențelor individuale reflectate în procesele neuroadaptative. În acord cu această distincție temperamentul poate fi definit prin reacțiile asociative automate induse de acei stimuli emoționali care determină obiceiuri și dispoziții afective, pe când caracterul se referă la conceptele conștiinței de sine care nr influențează intențiile și atitudinile voluntare (Cloninger et al., 1993). Cercetătorii din domeniul psihologiei de regulă au definit temperamentul prin intermediul acelor componente ale personalității care: pot fi moștenite, sunt stabile evolutiv, fundamentate emoțional sau autonome de influențele socio-culturale. Din fericire, aceste patru definiții alternative sunt convergente; studii recente arată că toate dimensiunile temperamentului, definite ca diferențe individuale relativ la paternurile deprinderilor fundamentate emoțional sunt de obicei moștenite, sunt stabile de-a lungul ontogenezei și constante structural în diferite grupuri culturale sau etnice. Aproximativ 50% din variațiile de temperament dintre indivizi sunt moștenite și stabile de la copilărie până la maturitate(Cloninger, 1994b).
În contrast, caracterul are o pondere ereditară redusă, dar este mai sensibil influențat de modelele socio-culturale. Caracterul se maturizează gradual de la copilărie până la vârste înaintate, iar încadrarea temporală și rata de tranziție dintre nivelele de maturitate sunt funcții non-lineare ale configurațiilor temperamentale preexistente și ale educației socio-culturale.
Problematica personalității este extrem de complexă. Nu poate exista o abordare singulară, de tipul unei explicații reducționiste, care să acopere întregul concept. Tocmai de aceea, fenomenele psihologice au fost întotdeauna abordate din mai multe perspective, ca de exemplu, perspectiva comportamentală, perspectiva cognitivă, perspectiva biologică și perspectiva interacționistă. Fiecare dintre aceste abordări ale individualității oferă o explicație oarecum diferită a motivului pentru care indivizii se poartă într-un anumit fel și, astfel, fiecare abordare aduce o contribuție pentru o concepție integrativă asupra persoanei în ansamblu. Aceste abordări multiple ale fenomenelor individualității și personalității au avantajele ei. Există și un proverb: “Lasă 1000 de flori să înflorească, pentru că ele vor aduce întotdeauna ceva bun și util până la urmă.”
O problemă majoră, încă actuală, din domeniu, este dezbaterea gene versus mediu. Suntem ființe biologice sau sociale? Sau și una, și alta? Această dezbatere este o consecință a unei discuții mult mai vechi, foarte controversate, cunoscută ca “dezbaterea natural-educat”. Această discuție se focalizează asupra importanței relative a factorilor biologici și sociali în dezvoltarea diferențelor individuale. Mult timp, explicațiile biologice și psihologice păreau să fie reciproc exclusive și, întotdeauna, o abordare părea să o anuleze pe cealaltă (Lensvelt-Mulders, 2000). Noi vom încerca aici o abordare psihobiologică a personalității.
De secole, oamenii s-au străduit să înțeleagă relația dintre corp și minte, dintre constituție și personalitate. Medicii greci din secolul al V-lea d.Hr. propuneau baze biochimice (umori) pentru personalitățile normale și tulburările de personalitate. În prima parte a secolului XX, perspectiva psihodinamică a emers din studiile lui Freud și ale discipolilor săi. Freud, neurolog și “biolog al minții” (Sulloway, 1979), și-a considerat teoriile psihologice ca o strategie expeditivă în așteptarea dezvoltării neuroștiințelor mature (Freud, 1920/1955, apud Zuckerman, 1995). În a doua jumătate a secolului, descoperirea unor medicamente eficiente pentru tratarea tulburărilor de anxietate, dispoziționale și ale schizofreniei au condus la o nouă știință: psihofarmacologia. Cercetări asupra bazelor neurochimice ale funcțiilor creierului și apoi delimitarea căilor neurochimice mediate de neurotransmițători specifici ne-au lărgit înțelegerea chimiei funcțiilor cerebrale și a relațiilor lor cu emoția, cogniția și comportamentul. Ultimul deceniu al secolului trecut a fost numit “Deceniul Creierului”. O dată cu aceste perspective, putem căpăta noi explicații despre relația dintre funcționarea creierului și personalitate. Date fiind progresele din neuroștiințele ultimului sfert de secol, Freud ar fi fost, probabil, de acord că este timpul să ne uităm din nou la psihobiologia personalității (Zuckerman, 1991).
8.1. MODELELE TRĂSĂTURILOR
În mod tradițional, esența abordării trăsăturilor a constat în presupunerea că un comportament este determinat, în primul rând, de trăsături generalizate stabile – predispoziții largi pentru un anumit comportament. Ghidați de această asumpție, mulți cercetători au căutat cu încredere aceste trăsături. Probabil că scopul cardinal al psihologiei trăsăturilor a fost să identifice poziția persoanei pe una sau mai multe dimensiuni (de exemplu, inteligență, introversiune, anxietate etc.), prin compararea individului cu alții în condiții uniforme similare. Cei mai mulți psihologi consideră că aceste dimensiuni au tendința de a fi stabile în situații diferite și, în timp, focarul lor în studiul individualității devenind o căutare pentru identificarea trăsăturilor de bază ale persoanei. Ultimele decenii ne-au făcut martorii unei restrângeri a registrului a ceea ce sunt considerate dimensiuni de bază ale personalității de la aproximativ 16 la 5 sau 3. De fapt, numărul de factori nu este așa de important, pentru că factorii generali încorporează factori mai restrânși, într-o ordine ierarhică (Eysenck, 1967; Costa & McCrae, 1985; Zuckerman et al., 1988), și procesul de corelare a factorilor mai restrânși reconstituie, de obicei, factorii mai generali. Deci, numărul factorilor pe care-i avem depinde de nivelul de analiză. Dezacorduri asupra a ceea ce este un factor de bază provin, de multe ori, din diferențe în selectarea inițială a variabilelor. Importanța unui factor din analiză depinde de câți markeri au fost aleși pentru a reprezenta un factor. Dacă este un singur marker pentru un factor, este puțin probabil ca acesta să rezulte ca factor important în analiză.
Preocupați de identificarea unui suport biologic pentru trăsăturile de personalitate numeroși psihologi, cercetători și clinicieni, au elaborat modele psihobiologice ale personalității. Cele mai cunoscute și deopotrivă susținute experimental sunt modelele propuse de Eysenck (1965, 1991), Tellegen (1985), Costa & McCrae (1992), Zuckerman (1991, 1994) și respectiv Cloninger (1987, 1994). Cloninger (1987) a dezvoltat un sistem trifactorial al personalității, fundamentat biologic și incluzând trăsături ca, de exemplu, căutarea de senzații, evitarea suferinței și dependența de recompensă. El și-a dezvoltat mai târziu sistemul la șapte factori, adăugând primelor trei încă patru trăsături: cooperare, persistență, autodeterminare și spiritualitate. Zuckerman și Cloninger au examinat în colaborare relațiile dintre modelele cu trei factori al lui Eysenck, Cinci Alternative (Alternative Five) și modelul cu șapte factori. Rezultatele au relevat relații interesante, ce pot fi consultate în tabelul 1 din capitolul anterior.
Așa cum am văzut, au fost făcute eforturi enorme de către psihologii personalității de a stabili modele ale trăsăturilor și de a le lega de procese biologice specifice (Cloninger, Svrakic & Przybeck, 1993; Zuckerman, 1991, 1996; Depue, 1996; Depue & Colins, 1999; Eysenck, 1990; Gray, 1987; Pickering & Gray, 1999; Tellegen, 1985). Deși apar multe similarități între aproape toate aceste modele și sunt evidențiate relații clare dintre dimensiunile de bază ale acestora, acestea nu se suprapun întotdeauna în mod clar unul celuilalt. Prin urmare, decât să explorăm o parte din aceste modele, vom prezenta aici numai “Modelul celor Șapte Factori” al temperamentului și caracterului (Cloninger, 1994). În acest capitol vom include, în plus, date empirice care au fost obținute de cercetători independenți când aceștia au testat predicțiile teoretice pe care le-a făcut Cloninger despre psihobiologia fiecăreia dintre cele șapte dimensiuni ale personalității.
Modelul celor “Șapte țestoase” (Zuckerman, 1991,1994) s-a bucurat de o deosebită popularitate în ultimii zece ani. Am omis totuși prezentarea lui aici deoarece am considerat mult mai nimerit ca această sarcină să revină însuși autorului său Marvin Zuckerman care a răspuns afirmativ invitației noastre prin materialul ce acoperă spațiul alocat capitolului precedent.
Înainte de a începe prezentarea modelului lui Cloninger este necesar să menționăm că mulți cercetători independenți, inclusiv Cloninger, au evaluat proprietățile psihometrice ale testelor cantitative de măsurare a personalității și tulburărilor acesteia, atât la populația generală, cât și pe eșantioane clinice. Această evaluare a asigurat dovezi pentru validitatea celor două teste numite “Chestionarul Tridimensional de Personalitate” (TPQ, Tridimensional Personality Questionnaire) și “Inventarul de Temperament și Caracter”, mai comprehensiv (TCI, Temperament and Character Inventory) (Cloninger et al., 1993), care a fost dezvoltat după studiile inițiale asupra TPQ. Mai recent, numeroși cercetători au efectuat, folosind TPQ și TCI, studii internaționale extensive, pentru a caracteriza neuroanatomia, neuropsihologia, neurochimia și neurogenetica personalității umane.
8.2. MODELUL CU ȘAPTE FACTORI AL PERSONALITĂȚII
Personalitatea poate fi definită ca organizarea dinamică a sistemelor psihobiologice care modulează adaptarea la experiență (Cloninger, 1987). O lungă tradiție din psihologie distinge două dimensiuni majore ale personalității – temperamentul și caracterul. Potrivit primilor psihologi, temperamentul se referea la predispoziția noastră emoțională congenitală, în timp ce caracterul era ceea ce oamenii deveneau intenționat (Kant, 1798/1974). Pentru a face cercetare psihobiologică, este util să operaționalizăm această distincție prin diferențele individuale ale proceselor neuroadaptative. Astfel, temperamentul poate fi definit prin răspunsurile automatice asociative la stimuli emoționali de bază, care determină obiceiurile și deprinderile, în timp ce caracterul se referă la conceptele conștiente care influențează intențiile și atitudinile noastre voluntare (Cloninger et al., 1993).
Cercetătorii psihosocialului au definit, de obicei, temperamentul ca fiind acele componente ale personalității care sunt heritabile, stabile în dezvoltare, fundamentate emoțional și neinfluențate de învățarea socio-culturală (Goldsmith et al., 1987). Din fericire, aceste patru definiții alternative sunt foarte convergente; studii recente arată că toate dimensiunile temperamentului, definit prin diferențe individuale în pattern-urile de obiceiuri fundamentate emoțional, sunt mediu eritabile, stabile din copilărie până în perioada adultă și consistente structural în diferite culturi și grupuri etnice (Cloninger, 1995). Cam 50% din varianța interindividuală a temperamentului este ereditară și stabilă din copilărie până în perioada adultă (Tabelul 7.1).
În contrast, caracterul este slab eritabil, dar influențat moderat de învățarea socio-culturală. Acesta se maturează într-o manieră secvențială din copilăria mică până târziu în perioada adultă, iar sincronizarea și rata tranziției între niveluri de maturitate sunt funcții nelineare ale configurațiilor temperamentale antecedente și educației socio-culturale (Svrakic et al., 1996).
Tabelul 8.1. Diferențe în învățare, sisteme cerebrale și etiologie, între temperament și caracter. Sursa: Cloninger, 1998.
Distincția dintre temperament și caracter pare să corespundă disocierii dintre sistemele cerebrale majore pentru memoria și învățarea procedurală versus propozițională, așa cum este descris în Figura 7.1, și documentat în studii sumarizate în tabele subsecvente ca și în continuare, în text. Cu alte cuvinte, temperamentul implică diferențe individuale în învățarea obiceiurilor (adică învățarea procedu-rală), în timp ce caracterul implică diferențe în procesarea cognitivă de la un nivel mai înalt, așa cum ar fi conceptele de sine și relaționare cu alții. Distincția dintre aceste două sisteme nervoase de adaptare la experiență a cunoscut o varietate de etichete, cum ar fi percept versus concept, emoție versus voliție, instinct versus voință și obicei versus cogniție. Conform acestei perspective psihobiologice, dezvoltarea caracterului poate fi operaționalizată prin procese simbolice abstracte, care sunt mai dezvoltate la oameni, cum ar fi comportamentul autodirecționat, cooperarea socială empatică și invenția simbolică creativă. Formațiunea hipocampică și neocortexul cerebral sunt esențiale pentru encodarea unor asemenea reprezentări conceptuale, simbolice ale experienței.
În contrast, temperamentul (sau emoționalitatea bazală) poate fi operaționalizat prin învățarea asociativă a unor obiceiuri care se bazează pe percepție și este bine dezvoltată la o vârstă timpurie la aproape toate vertebratele, chiar și la acelea care nu au o diferențiere a neocortexului cerebral (Cloninger, 1994b, 1995). Studii recente, pe care le vom descrie mai târziu, arată că markerii psihofiziologici ai procesării neocorticale, cum ar fi potențialele evocate P300, sunt corelate cu diferențe individuale în ceea ce privește caracterul, dar nu și temperamentul. Această disociere subevaluează importanța neurobiologică a distincției dintre temperament și caracter, care este neglijată de modele ale personalității, derivate din analize factoriale.
Cele patru dimensiuni ale temperamentului uman corespund îndeaproape celor observate la alte mamifere, cum ar fi rozătoarele sau câinii (Wilsson & Sundgren, 1997). Descriptori clinici ai celor patru dimensiuni ale temperamentului uman și ai celor trei dimensiuni de caracter sunt ilustrați în Tabelele 7.2 și, respectiv, 7.3.
În particular, aceeași structură multidimensională este observată în populația generală (Cloninger et al., 1993) și în eșantioanele de pacienți schizofrenici (Svrakic et al., 1993) sau altfel de pacienți (Bayton et al., 1996).
Relația acestui model multidimensional cu clusterele tulburărilor de personalitate din DSM-IV (American Psychiatric Association, 1994) este indicată în Tabelul 7.4. Toate clusterele tulburărilor de personalitate sunt caracterizate de scoruri mici la autodirecționarea și cooperativitatea din TCI. Deviațiile tempera-mentului sunt asociate cu anumiți clusteri din DSM-IV: clusterul tulburărilor anxioase (C), cu evitare mare a suferinței, clusterul celor
Tabelul 8.2. Dimensiunile temperamentului. Sursa: Wilsson & Sundgren, 1997.
Tabelul 8.3. Descriptorii indivizilor care prezintă scoruri mari și mici la cele trei dimensiuni ale caracterului. Sursa: Wilsson & Sundgren, 1997.
impulsive (B), cu o căutare mare de senzații și clusterul celor de evitare (A), cu dependență scăzută de recompensă. Mai mult, categorii individuale din DSM-IV pot fi distinse pe baza unor profiluri unice de scoruri TCI. De exemplu, tulburarea de personalitate borderline este caracterizată de un profil de temperament exploziv (adică o evitare mare a suferinței, căutare mare de senzații, dependență de recompensă mică), alături de scoruri mici de caracter. O asemenea descompunere multidimensională permite unui clinician să facă clasificări disjuncte, fără problema obișnuită a unor diagnostice multiple suprapuse, pe baza listelor ambigue de criterii din DSM-IV.
Tabelul 8.4. Corelații între scalele Inventarului de Temperament și Caracter (TCI) și un număr de simptome ale dizarmoniilor de personalitate din DSM-IV. Sursa: Goldman et al., 1994; Nagoshi et al., 1992; Svrakic et al., 1993.
CONCLUZII
În ultimul deceniu, cercetători independenți au obținut informații extensive care oferă teste empirice ale modelului teoretic al personalității umane, descris și de noi aici. Aceste teste au fost facilitate de disponibilitatea largă a inventarelor cantitative autoraportate, de încredere și scurte, pentru măsurarea temperamentului (TPQ) și a caracterului (TCI). Datele disponibile susțin, în general, modelul celor șapte factori, incluzând domeniile majore ale temperamentului și caracterului și subdiviziunile fiecăruia dintre aceste domenii.
Predicțiile teoretice, făcute pentru prima dată de Cloninger în 1987 au căpătat un grad remarcabil de confirmare prin datele empirice din neuroanatomie, neuropsihologie, neurochimie și neurogenetică din cei zece ani care au urmat. Accentuarea inițială asupra importanței neuromodulării dopaminergice în căutarea noutății, a neuromodulării serotoninergice de la rafeul dorsal în evitarea suferinței și a influențelor noradrenergice în dependența de recompensă au fost, în general, susținute. Totuși, persistența a rezultat ca o a patra dimensiune eritabilă, cu anumite corelate psihobiologice distincte, și trei dimensiuni de caracter au fost diferențiate de acelea ale temperamentului. De asemenea, psihobiologia fiecărui sistem implică interacțiuni între numeroase gene și între sisteme neuromediatoare.
Modelul celor șapte factori al personalității oferă un cadru util pentru înțelegerea mai completă a psihobiologiei numeroaselor dimensiuni ale personalității. El poate justifica clusteruri și categorii de diagnostic în termenii unor profiluri multidimensionale care sunt relativ stabile în dezvoltare, la fel cum poate oferi măsuri cantitative utile, atât în cercetarea psihobiologică, cât și clinică. Replicările recente ale descoperirii că modelul cu șapte factori al personalității prezice diferențele individuale reactive la antidepresive sunt de o deosebită semnificație practică (Joffe et al., 1993; Joyce et al., 1994; Tome et al., 1997). Această descoperire permite înțelegerea psihobiologiei personalității pentru ghidarea practicii clinice, prin informarea selecției diferitelor medicamente și combinații de medicamente asociate cu psihoterapia (Cloninger & Svrakic, 1997; Tome et al., 1997).
Înainte de a încheia, trebuie să adăugăm un alt punct de vedere. Studiile lui Cloninger și ale altora (Siever & Davis, 1991) au încercat să coreleze diferite dimensiuni ale comportamentului și personalității cu diferite sisteme neuromediatoare. Numărul de cercetări efectuate de când au fost propuse aceste teorii, acum 7 sau 10 ani, este remarcabil (Cloninger, 1987; Cloninger et al., 1993; Siever & Davis, 1991). Pe de o parte, aceste cercetări ar putea reflecta dorința și nevoia puternică pentru o teorie biologică a personalității și a patologiei personalității. Pe de altă parte, în umila noastră opinie, numărul de cercetări ar putea reflecta gradul în care teoriile propuse rezonează cu intuițiile clinice și de cercetare. Dar, pentru scopurile noastre, poate cel mai important punct de vedere ar trebui să reflecte ideea că metode și metodologii tot mai sofisticate sunt aplicate cu o frecvență crescândă, în încercarea de a descoperi suporturile biologice ale comportamentelor care constituie personalitatea și tulburările ei.
Modulul 9
Teorie și metodă în evaluarea personalității
Obiective specifice
După parcurgerea acestui modul veți putea să:
Definiți modalitățile de evaluare a personalității;
Descrieți demersul de construire a unui instrument de evaluare pornind de la o teorie științifică;
Explicați de ce fiecare modalitate de abordare a personalității are o modalitatea specifică de evaluare;
Descrieți avantajele pe care le oferă evaluarea personalității prin chestionarele studiate în comparație cu testele proiective;
Comparați strategiile de construire a chestionarelor de personalitate.
Rezumat
În acest modul sunt prezentate principalele metode de evaluare a personalității. Fiecare din aceste metode este construită în strânsă relație cu teoriile ce-și propun studiul personalității.
Principalele metode de evaluare, prezentate în acest modul, sunt: observația (participativă, controlată și situațională, clinică), interviul, scalele (ordinale, numerice, grafice, cu ancore comportamentale, liste cu adjective și chestionare de tip Q), metode comportamentale (analiza funcțională, autoobservația și automonitorizarea, interviul comportamental), chestionarele/ inventarele structurate de personalitate (16 Personality Factor Questionnaire, Eysenck Personality Questionnaire, Minnesota Multiphasic Personality inventory, California Psychological Inventory, Freiburger Personlichkeitsinventar), tehnicile proiective (Teste cu pete de cerneală, Testul tematic de apercepție, Tehnici verbale, Tehnici figurale).
În modul se prezintă caracetristicile generale ale unei teorii științifice, precum și metodele de evaluare specifice fiecăreia. Sunt detaliate în acest capitol metodele de evaluare: teste proiective (Rorschach, Holtzman), chestionare de personalitate (EPQ, EPI, 16PF).
9.1. Evaluare vs. măsurare în psihologie
Una dintre dimensiunile pe care se face simțită obsesia obiectivității în psihologie este și psihometria. Ideea obiectivării unor fapte psihice, precum și elaborarea unor tehnici de măsurare a acestora, persistă în psihologie încă de la începutul secolului când Wundt și reprezentanții psihofizicii au descoperit o serie de legități în special în studiul proceselor senzoriale. Există însă și un aspect calitativ în cunoașterea faptelor psihice care s-a impus tot din aceeași perioadă. Avem deci o primă distincție între un aspect cantitativ al cunoașterii în psihologie și unul calitativ. Această distincție este clară și în ceea ce privește abordarea personalității. Vorbim despre testarea personalității atunci când prin metode psihometrice măsurăm anumite dimensiuni sau caracteristici ale personalității (trăsături de personalitate, dinamica motivației, măsura adaptării personale la diferite situații, aptitudinile sociale, caracteristicile atitudinale). Evaluarea este un concept mai cuprinzător care pe lângă metodele psihometrice de măsurare mai cuprinde și o serie de metode din care se extrag date calitative (cum ar fi studiul și analiza de caz și studiile experimentale).
L. R. Aiken enumeră următoarele metode de evaluare a personalității:
Observația este cea mai generală formă de evaluare a personalității și poate fi:
Observația participativă (evaluatorul este integrat în mediul în care se face observația);
Observația controlată și testarea situațională (comportamentul subiectului este urmărit prin intermediul unei camere video în timp ce el este integrat într-o situație creată experimental, într-un mediu ecologic în care observatorul nu intervine în mod direct cum se întâmplă în cazul observației participative);
Observația clinică (insoțește interviul clinic și evaluările comportamentale);
Interviul este una din cele mai vechi tehnici utilizate în evaluarea personalității. Informațiile care sunt obținute în mod obișnuit din interviu constau în detalii din viața celui intervievat, descrierea unor situații critice, a sentimentelor pe care subiectul le-a trăit în astfel de momente și expectanțele pe care și le-a formulat. După gradul de structurare, putem avea două tipuri de interviu, structurat și nestructurat, iar după topică interviu clinic, comportamental, efectuat sub stres etc.
Scale ordinale, numerice, grafice, cu ancore comportamentale, liste cu adjective (Adjective Check List – ACL) și chestionare de tip Q (Stephenson, 1953).;
Metode comportamentale (analiza funcțională, autoobservația și automonitorizarea, interviul comportamental);
Chestionarele/inventarele structurate de personalitate:
16 Personality Factor Questionnaire (16 PF, Cattel, 1970);
Eysenck Personality Questionnaire, Eysenck);
Minnesota Multiphasic Personality inventory (MMPI, Hathaway & McKinley, 1940);
California Psychological inventory (CPI, Gough, 1978);
Freiburger Personlichkeitsinventar (FPI– Fahrenberg, Selg, Hampel, 1978);
Tehnicile proiective:
Teste cu pete de cerneală;
Testul tematic de apercepție;
Tehnici verbale;
Tehnici figurale.
Tehnicile de evaluare și cele în particular cele de măsurare a personalității sunt construite în strânsă relație cu teoriile elaborate pentru studiul personalității. O evoluție a teoriilor în ceea ce privește rigurozitatea științifică este relaționată cu îmbunătățirea semnificativă a calităților psihometrice ale metodelor de evaluare a personalității propuse de fiecare teorie.
9.2. Caracteristici generale ale teoriilor
A defini ceea ce este o teorie, adesea s-a dovedit a fi un lucru hazardat, deoarece acest termen este utilizat într-o multitudine de contexte. Se vorbește despre teorii economice, antropologice, istorice, în unele situații teoria identificându-se fie cu o ipoteză, fie cu un set coerent de asumpții care nu au trecut prin rigorile științifice ale testării și validării. Termenul de teorie s-a impus și în știință, pentru acest domeniu conturându-se clar caracteristicile unei teorii. O teorie științifică este un set coerent de asumpții care descriu și explică un anumit aspect din realitate și permit formularea unor predicții valide în legătură cu acel aspect. Caracteristicile unei teorii științifice sunt:
teorie științifică descrie o relație dintre mai multe variabile;
Teoria explică relația descrisă, indicând modul în care variabilele interacționează între ele în cadrul sistemului căruia i se aplică teoria. Relația indicată nu poate fi observată direct, ea fiind inferată din datele observației și parțial testată experimental (ea a trecut o serie de teste relevante, dar nu a fost supusă tuturor testelor posibile);
Teoria permite formularea unor predicții valide pornind de la datele experimentale și testele care au fost efectuate, predicții care vizează interacțiunea dintre variabilele sistemului studiat în situații similare cu acelea în care interacțiunea variabilelor din cadrul sistemului a fost deja studiată.
În acest sens trebuie făcută clar distincția între teoria științifică și ipoteză, lege, model și nu în ultimul rând teorie a simțului comun.
Teorie științifică vs ipoteză
Teoria este mult mai complexă decât ipoteza, de fapt, teoria științifică rezultă din testarea experimentală a mai multor ipoteze. De exemplu dacă în urma unei observații sistematice realizăm că în perioadele cu lună plină au loc mai multe acte de violență și crime decât în orice altă perioadă a lunii, putem să formulăm o ipoteză conform căreia luna plină potențează comportamentul agresiv. În condițiile în care, ulterior ne propunem să formulăm o teorie asupra modului în care luna plină ne influențează comportamentul ( în special cel agresiv) este necesar să supunem unor teste ipoteza formulată. Comparând frecvența infracțiunilor săvârșite cu violență și a crimelor care au loc în perioadele cu lună plină cu frecvența acestora în alte perioade ale lunii, putem stabili dacă există diferențe semnificative statistic între aceste două frecvențe. În condițiile în care rezultatele testelor statistice susțin ipoteza formulată, putem considera că aceasta este validă, dar acest aspect nu ne îndreptățește să afirmăm ca avem o teorie asupra influenței lunii asupra comportamentului uman. O astfel de teorie trebuie să descrie, să explice și să permită formularea de predicții valide pentru situațiile din viitor. A demonstra că incidența comportamentelor agresive este mai ridicată în perioadele cu lună plină, nu înseamnă că am descoperit și mecanismul care explică acest aspect. Poate fi vorba de luminozitatea crescută în timpul nopții în aceste perioade, sau poate fi vorba de influența pe care forța de atracție a lunii o are asupra descărcărilor de mediatori biochimici la nivel cerebral, ambele aspecte pot fi incriminate în creșterea frecvenței actelor de violență în aceste perioade. Avem deci o serie de ipoteze care vor trebui la rândul lor testate pentru a le stabili validitatea. Integrarea rezultatelor obținute ne va permite identificarea modului în care variabilele individuale și succesiunea fazelor lunii interacționează, având ca rezultat comportamentul agresiv .
Ipoteza se referă deci la o singură variabilă, în timp ce teoria surprinde interacțiunea mai multor variabile în cadrul unui sistem, interacțiune stabilită prin observații sistematice repetate și validarea experimentală a acestora.
Teorie științifică vs. lege
Legile descriu de obicei relații cantitative verificate empiric între două sau mai multe variabile și nu sunt subiectul unor demersuri de infirmare ca și teoriile. Există situații în care o teorie care a fost verificată substanțial, iar relației dintre variabilele studiate i s-a dat o formă matematică se poate transforma în lege (legea lui Weber – 1851 – care exprimă dependența direct proporțională dintre pragul senzorial diferențial dI și intensitatea stimulului I, valabilă pentru un anumit sistem senzorial: dI/I = k, k fiind o constantă specifică pentru fiecare sistem senzorial) (Gleitman, 1992). În condițiile în care teoria este supusă unor demersuri experimentale de infirmare, ea își poate pierde validitatea, dar legile, datorită suportului empiric pe care îl au nu pot constitui subiectul unui astfel de demers de infirmare. Uneori însă legile pot idealiza relațiile existente între variabilele unui sistem real (legile gazelor ideale), în aceste cazuri nemaifiind teorii care au parcurs un demers serios de validare, ci sunt relații care trebuie explicate de teorii ( în cazul legilor mai sus menționate, fiind vorba de teorii care să identifice mecanismele interacțiunii microparticulelor în cadrul unui sistem fizic).
Teorie științifică vs. model
Adesea teoria identifică și explică relații sau legități generale între variabilele unui sistem. În aceste cazuri există posibilitatea creării unor modele care să implementeze asumpțiile generale ale teoriei în situații specifice. Este posibil chiar ca modelul să formalizeze în ecuații modul în care variabilele unui sistem interacționează în situații specifice, în aceste cazuri, pentru fiecare caz specific analizat avem o formă matematică distinctă care descrie interacțiunea variabilelor în situația dată .
Teorie științifică vs. teorie a simțului comun
Simțul comun (oamenii de rând) își explică adesea fenomenele lumii înconjurătoare printr-o serie de asumpții coerente, care însă sunt pline de contradicții și de erori logice. Aceste asumpții coerente prin care se încearcă descrierea și explicarea unor aspecte ale funcționării psihice, sau a altor evenimente din lumea reală sunt cuprinse de obicei în vorbele de duh, proverbe sau maxime, formulate de moraliști, gânditori sau uneori chiar de oameni din popor (Herseni numește această tendință de explicare a faptelor psihice – psihologie poporană). Oamenii încearcă să-și explice comportamentul lor și al celorlalți, își formulează teorii implicite, care ulterior le influențează comportamentul în situații sociale. În condițiile în care teoriile științifice descriu, explică și fac predicții valide, teoriile simțului comun întrunesc doar o parte a acestor caracteristici. Teoriile formulate de simțul comun descriu acurat fenomenele cărora li se adresează, dar nu pot face predicții valide decât în situații cotidiene, uzuale. La nivelul explicației, teoriile simțului comun sunt deficitare, ele fiind după cum am spus pline de contradicții și erori logice (“Cine se aseamănă se adună!”, “Contrariile se atrag!”). De asemenea situațiile extreme, cele care vizează grupul în ansamblul său, precum și cele în care se impune analiza explicativă la nivelul proceselor cognitive elementare (procesarea informației vizuale, rezolvarea de probleme, etc.) nu pot fi abordate de teoriile simțului comun, analiza la nivelul microproceselor și la cel al macroproceselor fiind străină simțului comun (apud Miclea, 1991).
Fig. 1 Schema generală a formulării teoriilor științifice în psihologie și
modul ideal de construire al testelor psihologice.
9.3. Teorii ale personalității și metodele de evaluare asociate
Diferențele interindividuale în ceea ce privește comportamentul sau trăsăturile de personalitate nu sunt nici pe departe o descoperire a psihologiei moderne. Încă din perioadele preistorice, aceste diferențe au fost evidențiate (și probabil s-a încercat explicarea lor prin ceea ce am numit psihologia simțului comun) și chiar structurate în teorii explicite, comună fiind teoria asupra caracterelor omenești elaborată de Theophrastus (370 – 287 Î.Chr.) în lucrarea “Caracterele” (Gleitman, 1992). Studiul personalității a parcurs un drum lung de la teoriile intuitive din antichitate, a căror aplicație fundamentală era construirea caracterelor în arta dramatică și modelarea jocului scenic, până la teoriile științifice moderne asupra personalității (cum ar fi teoriile trăsăturilor) care printr-un aparat matematico-statistic elaborat recurg la studiul riguros al trăsăturilor de personalitate, prin metodele de evaluare a personalității care decurg din ele având implicații atât în practica clinică (prin demersul explicativ, și clasificatoriu pe care îl permit) cât și în selecția de personal (prin calitățile predictive ale testelor). Trecerea de la teoriile simțului comun la teoriile științifice asupra personalității nu s-a realizat printr-un salt brusc ci printr-o serie de etape intermediare care au aproximat progresiv caracteristicile esențiale ale unei teorii științifice. Teoriile psihanalitice sunt un astfel de pas intermediar, ele satisfăcând cerințele de descriere și parțial pe cele de explicație neavând însă calități predictive adecvate. Metodele de evaluare care au rezultat din aceste teorii împărtășesc aceleași deficiențe, testele proiective fiind adesea puse în discuție în ceea ce privește normele de validitate și fidelitate pe care un instrument psihodiagnostic ar trebui să le îndeplinească. Odată cu propunerea unor metode de evaluare a structurilor de personalitate se face trecerea dinspre teoriile simțului comun spre teoriile științifice. Dacă testele proiective care emerg din teoriile psihanalitice au calități psihometrice discutabile, testele structurate de personalitate propuse de abordările științifice în studiul personalității întrunesc aceste calități psihometrice. Cu toate acestea nici chiar testele structurate de personalitate nu urmează demersul ideal de construire a testelor (ilustrat în figura 1). Ideea testului psihologic ca experiment standardizat se impune însă cu tot mai multă autoritate în special în psihologia cognitivă.
9.3.1. Psihanaliza și testele proiective de personalitate
Conform abordărilor psihanalitice în studiul personalității, există nivele profunde ale personalității, care conțin dorințe refulate, conflicte inconștiente și nevoi instinctuale, toate acestea fiind inaccesibile conștiinței individului, dar influențându-i comportamentul și în condiții extreme generând comportamente maladive. Cunoașterea acestor pulsiuni, conflicte și dorințe inconștiente este văzută ca o cale de abordare terapeutică și rezolvare a problemelor cu care se confruntă individul. Cum însă ajungem să străpungem bariera inconștientului și să avem acces la aceste aspecte ale inconștientului? Una dintre metodele propuse de psihanaliști este aceea a testelor nestructurate de personalitate. Confruntând subiectul cu un conținut nestructurat și cerându-i să-l structureze, vom utiliza propriile mecanisme defensive pentru a accesa conținuturile inconștiente (Gleitman, 1992). Caracteristica comună a testelor proiective de personalitate este utilizarea unor sarcini relativ nestructurate care permit obținerea unui număr nelimitat de răspunsuri. Pentru a permite exprimarea fanteziei subiectului se oferă doar un număr redus de informații despre stimulii testului care sunt de obicei vagi și ambigui. Ipoteza fundamentală este aceea că modul în care va interpreta (structura) individul conținutul prezentat (materialul testului) va reflecta o serie de aspecte ale funcționării sale psihologice. Cu alte cuvinte materialul testului este un fel de ecran pe care subiectul își va proiecta dorințele, anxietățile, conflictele și pulsiunile inconștiente.
Principala caracteristică a testelor proiective este aceea că surprind într-o manieră globalistă structurile de personalitate, interpretarea rezultatelor apare ca o viziune globală asupra personalității și nu sub forma detalierii unor aspecte aparte ale personalității. O altă caracteristică asociată testelor proiective este aceea că ele revelează caracteristici ascunse, latente și inconștiente ale personalității. În conformitate cu aceste caracteristici, cu cât materialul unui teste este mai nestructurat cu atât va fi acesta mai sensibil la influența aspectelor inconștiente ale vieții psihice ale individului (va determina utilizarea mecanismelor de apărare care vor scoate la lumină acele aspecte ascunse ale personalității individului, responsabile de reducerea adaptării individului și apariția afecțiunilor psihice).
9.3.1.1. Tipuri de teste proiective
În funcție de modul în care se prezintă materialul testului avem următoarele categorii de teste proiective:
Teste cu pete de cerneală:
1.Testul Rorschach (Hermann Rorschach, 1921, 1942).
Este o tehnică asociativă, constând în prezentarea a 10 planșe care reprezintă o serie de pete de cerneală simetrice (5 alb-negru, 5 color) în două etape. Într-o primă etapă i se prezintă subiectului pe rând planșele se solicită să răspundă la întrebarea: “Ce vă sugerează acest desen?”, răspunsul fiind notat cât mai precis. În cea de-a doua etapă (faza de investigație) se evaluează răspunsurile oferite de subiecți urmărind trei dimensiuni (locația, determinanții și conținutul structurii invocate de subiect). Există deci și o cotare cantitativă, calificativele fiind interpretate conform normelor testului. Spre exemplu, dacă subiectul identifică o pată de cerneală cu o pată de sânge, conform normelor interpretative, el își reprimă agresivitatea sau îi este frică să răspundă la itemul respectiv, deci îi este teamă să-și conștientizeze conflictele. Dacă spre exemplu una dintre figuri este percepută ca înfricoșătoare, se presupune că ea îl reprezintă pe subiect și conflictele sale inconștiente. Utilizarea frecventă a spațiilor albe în structurarea figurilor semnifică rebeliune și negativism.
2.Testul Holtzman al petelor de cerneală (Holtzman, 1968, 1972)
Holtzman a dezvoltat o probă asemănătoare cu proba Rorschach, impunând însă subiecților să dea răspunsuri mai scurte la un număr mai ridicat de pete de cerneală, susținând că această formă este mai ușor de standardizat și mai puțin stufoasă decât forma elaborată de Rorschach.
Testul tematic de apercepție (Murray & Morgan, 1935)
Tehnici verbale
1. Testul asociațiilor libere, descris inițial de Galton în 1879, constă în prezentarea unor cuvinte nerelaționate și li se cere subiecților să prezinte cuvintele care le vin în minte imediat după prezentarea cuvântului inițial. Acest test s-a impus ca o tehnică specifică psihanalizei.
Testul completării de propoziții (de ex. Testul Completării de Propoziții al Universității Washington), sarcina specifică a subiectului fiind aceea de a completa o serie de propoziții neterminate.
Tehnici figurale:
Testul răspunsului la frustrare (Rosenzweig, 1964) este derivat din teoria elaborată de Rosezweig relativ la agresivitate și frustrare. Materialul testului este reprezentat de o serie de imagini în care o persoană este frustrată de o alta. Sarcina subiectului este de a răspunde în locul persoanei frustrate. Răspunsurile sunt clasificate în funcție de tipul de agresivitate (obiectuală, de confruntare cu obiectul frustrant, de apărare a eului) și direcționarea agresivității (spre exterior, spre interior sau nedirecționată, ca rezultat al strategiilor de tip evazionist de răspuns la frustrare).
9.3.1.2. Calitățile psihometrice ale testelor proiective
O serie de studii realizate de către psihanaliști susțin capacitatea de discriminare a testelor proiective ( în particular pentru testul Rorschach) între diferite categorii de afecțiuni psihiatrice (schizofrenie, depresie) (Holley, 1973), sau diferite tipuri de criminali (Kline, 1977). Un studiu de referință care a comparat calitățile psihometrice ale testului Rorschach, MMPI și WAIS printr-o metaanaliză a studiilor care au utilizat aceste teste în perioada 1971 – 1981. Rezultatele au arătat că toate testele sunt fidele și corelează puternic cu domeiul de interes, concluzia studiului fiind aceea că testele de personalitate au aceleași calități psihometrice ca și testul de inteligență (WAIS) care a fost ales ca etalon. Există totuși o critică fundamentată care i se aduce acestui studiu, și anume aceea că rezultatele pentru testul Rorschach au fost extrase dintr-o singură publicație existând astfel o biasare editorială.
Fragilele dovezi ale validității și fidelității testului Rorschach sunt infirmate de o multitudine de studii care pun sub semnul îndoielii aceste calități. Testele proiective au fost în mod repetat subiectul unor studii vizând validitatea și fidelitatea, care însă în marea lor majoritate au evidențiat fie o validitate redusă (Holt, 1978, Kleinmuntz, 1982), fie au evidențiat clar absența acestor calități la probele proiective (Eysenck, 1959, Vernon, 1964, Albert, Fox, Kahn, 1980). În mod special studiul lui Albert, Fox & Kahn care au abordat problema simulării în proba Rorschach a demonstrat lipsa validității acestei probe. Autorii au selecționat patru loturi de subiecți: pacienți diagnosticați cu schizofrenie paranoidă (internați în clinici de psihiatrie), simulanți neinformați, cărora li s-a dat simplu informația de a simula schizofrenia paranoidă, simulanți informați, cărora li s-au expus detalii despre schizofrenia paranoidă și subiecți de control, care au completat testul fără nici o manipulare. Rezultatele au fost oferite spre interpretare unui număr de 9 evaluatori, toți membrii ai Societății pentru Evaluarea Personalității, specializați în testul Rorschach. Evaluatorii au pus diagnosticul de schizofrenie paranoidă în următoarele procente. 72% dintre simulanții informați au primit diagnosticul pozitiv, 48% dintre psihotici, 46% dintre simulanți neinformați și 24% dintre subiecții de control (Albert, Fox, Kahn, 1980).
Nici testele referitoare la validitatea TAT nu relevă rezultate sensibil diferite de cele obținute pentru Roschach, însă chiar dacă testul nu are o capacitate bună de discriminare între afecțiunile psihiatrice, permite identificarea anumitor motive centrale ale vieții psihice a subiecților (incluzând agresivitatea, arousalul sexual, nevoia de realizare, deprivarea alimentară, etc.) (Gleitman, 1992).
Testele proiective nu sunt deci satisfăcătoare pentru studiul personalității, neintrunind normele de validitate și fidelitate chiar dacă sunt administrate conform manualelor lor. Datorită acestui aspect psihologii experimentaliști le-au abandonat, dar clinicienii continuă să le utilizeze deoarece permit obținerea unor date referitoare la personalitatea subiecților, care nu pot fi oferite de chestionarele structurate de personalitate (Carstairs, 1957), oferă o experiență interesantă, existând o multitudine de răspunsuri oferite de subiecți, ușor de interpretat în concordanță cu linia psihanalitică și permit stabilirea unor conexiuni între tipurile predominante de răspuns și experiențele trăite de subiect (Gregory, 1996).
9.3.2. Abordările psihometrice ale personalității și chestionarele structurate de personalitate
În a doua jumătate a secolului XX au apărut tot mai vizibil tendințele de integrare a psihologiei în corpul științelor. Ilustrativ în aceste sens este și demersul psihometric în studiul personalității. O serie de psihologi (Eysenck, Cattel, Costa & McCrae, Norman, Goldberg) au început să-și concentreze atenția asupra modului în care oamenii pot fi grupați și comparați între ei. Aderenții acestei abordări nomotetice a personalității au avut o contribuție deosebită la elaborarea testelor psihometrice care sunt utilizate la măsurarea caracteristicilor psihologice de tipul inteligenței, creativității sau personalității. În ceea ce privește măsurarea trăsăturilor de personalitate, cele mai importante tehnici sunt chestionarele structurate de personalitate.
9.3.2.1. Strategiile de construire a chestionarelor structurate de personalitate
În construirea unui chestionar de personalitate, există două probleme fundamentale cu care se confruntă psihologul:
Definirea constructului, deci a trăsăturii care trebuie măsurată;
Construirea unui set de itemi prin care subiectul este întrebat în legătură cu acele comportamente care sunt relevante pentru trăsătura respectivă sau în legătură cu situațiile care sunt relevante pentru acea trăsătură (răspunsul subiecților la acești itemi va servi ca indicator al constructului) (Minlescu, 1996).
Fig. 2. Demersul general de construire a chestionarelor structurate de personalitate.
Kaplan & Saccuzzo, enumeră următoarele strategii de construire a chestionarelor structurate de personalitate: strategiile intuitiv – raționale (strategia conținutului logic, în care conținutul itemilor este dedus logic pornind de la caracteristica de evaluat, strategia teoretică, în care itemii sunt aleși în concordanță cu asumpțiile teoretice de bază), și strategii empirice (strategia grupului criteriu și cea a analizei factoriale (Kaplan & Saccuzzo, 1996).
În metoda intuitiv – rațională, autorul decide ce itemi trebuie incluși în materialul testului și ce conținuturi sunt relevante pentru a traduce trăsătura în comportament. Pașii demersului intuitiv sunt:
Selecția intuitivă a conținutului itemilor și formarea lotului inițial de itemi;
Administrarea lotului inițial de itemi la un lot de subiecți;
Calcularea scorurilor totale la această grupare preliminară;
Calcularea coeficienților de corelație item / test pentru fiecare item din colecția inițială;
Selecționarea itemilor care corelează puternic cu testul, construindu-se astfel colecția finală de itemi.
Dezavantajele acestei metode constau în faptul că omogenitatea și conținutul itemilor depind de abilitatea autorului de a-și imagina răspunsurile la itemi și de a anticipa problemele care pot să apară, precum și în faptul că subiecții pot intui uneori răspunsul așteptat de autor, existând deci posibilitatea distorsionării voite a rezultatelor la test.
În metoda grupurilor criteriu (din cadrul strategiilor empirice) selecția itemilor este ghidată doar de relația empirică determinată intre itemul testului respectiv și o măsură criteriu specifică. Etapele de construire a unor astfel de chestionare sunt:
Utilizând datele care rezultă din diverse teorii sau selecționând itemi din alte chestionare, se construiește pe baze raționale o colecție aparte de itemi;
Se administrează această colecție de itemi la două loturi de subiecți care diferă doar în ceea ce privește trăsătura evaluată;
Se determină pentru fiecare lot proporția răspunsurilor Acord/Dezacord pe care le oferă;
Determinarea semnificației diferenței statistice dintre rezultatele obținute de cele două grupuri;
Itemii care diferențiază semnificativ cele două loturi sunt selecționați pentru scala preliminară;
Această scală se aplică din nou loturilor criteriu inițiale;
Se verifică dacă toți itemii diferențiază cele două loturi criteriu;
Se recurge la replicarea scalei pe alte loturi similare pentru validare.
Metoda analizei factoriale pune accent pe analiza criteriului intern, respectiv pe utilizare unor tehnici statistice care grupează itemii testului în clusteri care evaluează același aspect al criteriului. Pașii parcurși la construirea unui chestionar structurat de personalitate utilizând metoda analizei factoriale sunt:
Construirea pe baze a priori a uni lot relativ mic de itemi (celelalte metode au la bază selectarea formei finale a testului dintr-o colecție mai mare de itemi) care se consideră că sunt relaționați cu factorul vizat;
Itemii se administrează unui număr mare de subiecți, care sunt testați în paralel și cu alte teste care evaluează același factor;
Se calculează intercorelațiile itemilor, matricea intercorelațiilor analizându-se factorial și obținându-se astfel o clusterizare responsabilă de un anumit cuantum al varianței comportamentului subiecților testați (factor);
Se determină corelația item/factor (incărcătura factorială a itemului;
Se selecționează pentru forma finală a testului, acei itemi care au o încărcătură factorială mare.
Rezultatul obținut în urma unui astfel de demers este o soluție structurală simplă în care fiecare din factorii identificați evaluează o anumită trăsătură
9.3.2.2. Chestionarul celor 16 factori de personalitate (Cattel, 1970)
Unul dintre cele mai cunoscute chestionare de personalitate este Chestionarul celor 14 factori de personalitate elaborat de Cattel. În concepția lui Cattel, personalitatea este acel aspect al funcționării individuale care ne permite să facem predicții asupra a ceea ce va face o persoană într-o situația dată. Forma matematică a acestei abordări este: R = f(S,P) (reacția unei persoane într-o situație dată este funcție de caracteristicile situației respective și de trăsăturile de personalitate ale persoanei respective). Teoria lui Cattel pornește de la date strict științifice de studiu a personalității (nu de la date clinice ca CPI sau MMPI). Ideea inițială de la care a pornit Cattel este aceea că în timp, s-au cristalizat în limbă o serie de etichete lingvistice care denumesc trăsături de personalitate (acele aspecte ale funcționării personale care influențează comportamentul individului, sau care sunt folosite pentru a explica atitudinile și comportamentele altor persoane și care au directă legătură cu individul respectiv). Astfel Cattel a identificat în limba engleză 4500 de cuvinte care descriu astfel de trăsături de personalitate. În urma grupării în sinonime, au rămas 171 de denumiri de trăsături de sine stătătoare. Următorul pas pe carel-a parcurs Cattel în construirea chestionarului a fost selecționarea a 100 de adulți, pentru fiecare dintre aceștia selecționându-se o persoană cunoscută care era solicitată să o caracterizeze pe cele 171 de dimensiuni, utilizând 3 modalități de integrare (peste medie, mediu, sub medie) a fiecărei trăsături în parte. Intercorelațiile obținute pentru evaluările realizate de aceste persoane au permis gruparea în 53 de clusteri nucleari a celor 171 de trăsături de sine stătătoare. Apoi alți 200 de adulți au fost evaluați de către doi evaluatori independenți de această dată, utilizând acești 53 de clusteri nucleari. În urma analizei factoriale a datelor obținute, s-a redus numărul de trăsături la 16 trăsături principale de personalitate (12 primare și 4 secundare). A cunoaște și a înțelege o persoană, conform teoriei lui Cattel înseamnă a cunoaște cu precizie întregul model de trăsături care o definesc. Itemii care alcătuiesc 16 PF s-au selecționat pe baza saturației factoriale în cei 16 factori principali ai personalității. Acest demers ilustrează o abordare tipică de analiză factorială în construirea unui chestionar structurat de personalitate (Minulescu, 1996).
Prin intermediu 16 PF, se obține într-un interval relativ scurt de timp o imagine a trăsăturilor de personalitate care caracterizează un subiect sau altul. Chestionarul are 4 forme paralele (A, B, C și D), acestea nu evidențiază trăsături izolate de personalitate ci aspecte sistematice, evidențiate, reale, așa cum au fost ele scoase în evidență de studiile de analiză factorială. Chestionarul cuprinde 187 de itemi, organizați în scale, în așa manieră încât să permită o cotare cât mai ușoară a chestionarului atunci când se recurge la sistemul manual de cotare (chestionarul se poate aplica și cota și prin intermediul computerului). Itemii chestionarului au pondere egală, datorită în special faptului că încărcătura lor factorială este egală. Pentru fiecare item există trei modalități de răspuns, subiectul fiind invitat să aleagă una dintre ele. Chestionarul are o fidelitate adecvată (un coeficient de.80 atunci când chestionarul este aplicat la intervale mai mici și.52 atunci când este aplicat la intervale mai mari. Validitatea de criteriu, conceptuală și predictivă a testului au constituit subiectul multor studii experimentale care au evidențiat faptul că testul are o validitate adecvată și o structură factorială corectă, numărul dimensiunilor de personalitate este consistent, acoperind modelul de personalitate propus de autori (Minulescu, 1996).
Itemii testului au următoarele forme:
“Sunt capabil să găsesc energie suficientă pentru a înfrunta dificultățile pe care le întâmpin:
intotdeauna;
în general;
rar.”
“Dacă fac o gafă în societate reușesc să o uit repede.
Da;
Mai mult sau mai puțin;
Nu.”
Răspunsurile date de subiect sunt cotate conform grilei de notare, obținându-se scorurile brute pentru fiecare factor. Aceste scoruri sunt apoi transformate în scoruri standard (obișnuit folosindu-se sistemul în 11 clase normalizate). Scorurile standard cuprinse între 1 și 3 sunt interpretate ca scoruri scăzute, iar scorurile cuprinse între 8 și 10 sunt interpretate ca scoruri ridicate.
Interpretarea scorurilor obținute la cei 16 factori
Factorul A (schizotimie vs. ciclotimie)
Scor mic: rece, rezervat, rigid, formalist, detașat, retras;
Scor ridicat: cald, amabil, cooperant, drăguț, participativ, iubește oamenii.
Factorul B (mai puțin inteligent vs inteligent)
Scor mic: gândire concretă, puțin inteligent, lipsit de interes pentru subiecte intelectuale, are tendința de a abandona;
Scor ridicat: gândire abstractă, inteligent, conștiincios, strălucitor.
Factorul C (instabilitate vs stabilitate emoțională)
Scor mic:afectat de sentimente, emotiv, hiperreactiv, instabil emoțional, se supără ușor;
Scor ridicat: stabil emoțional, matur, realist, calm.
Factorul E (supunere vs dominanță)
Scor mic: submisiv, umil, ușor de condus, adaptabil;
Scor ridicat:dominant, agresiv, combativ, încăpățânat.
Factorul F (nonexpansivitate vs expansivitate)
Scor mic: sobru, retras, prudent, taciturn, serios, introspectiv;
Scor ridicat: entuziast, spontan, nechibzuit, expresiv, voios, spontan în reacții.
Factorul G (superficialitate vs conștiinciozitate)
Scor mic: expeditiv, nu respectă regulile, indulgent cu sine, intolerant la frustrare;
Scor ridicat: conștiincios, conformist, moralist, îngrădit de legi, consecvent.
Factorul H (threctia vs parmia)
Scor mic: fricos, sensibil, timid, contemplativ, ezitant, intimidat;
Scor ridicat: curajos, aventuros, neinhibat, suportă stresul, frivol.
Factorul I (harria vs premsia)
Scor mic: logică de fier, realist, dur, matur emoțional;
Scor ridicat: gândire sensibilă, subtilă, intuitivă, rafinată.
Factorul L (alexia vs protension)
Scor mic: încrezător, acceptă condițiile, este ușor de lucrat cu el;
Scor ridicat: suspicios, greu de indus în eroare, neincrezător, sceptic.
Factorul M (praxernia vs autia)
Scor mic: practic, realist, cu picioarele pe pământ;
Scor ridicat: imaginativ, absorbit de gânduri, nepractic.
Factorul N (naivitate vs subtilitate)
Scor mic: deschis, nepretențios, sincer, corect;
Scor ridicat: ascuns, rafinat, diplomat, calculat, lucid și rafinat.
Factorul O (încredere vs tendință spre culpabilitate)
Scor mic: mulțumit de sine, fără probleme, sigur de sine;
Scor ridicat: slab, se autoînvinuiește, este nesigur și mereu îngrijorat.
Factorul Q1 (conservatorism vs lipsa de respect pentru convenții)
Scor mic: conservator, respectă regulile și ideile tradiționale;
Scor ridicat: nonconformist, liberal, critic, deschis la schimbare.
Factorul Q2 (dependență vs independență de grup)
Scor mic: orientat spre grup, adeziv, ascultă de ceilalți;
Scor ridicat: autosuficient, plin de resurse, preferă deciziile personale.
Factorul Q3 (slab integrat vs integrat)
Scor mic: aflat permanent în conflict cu sine, se sustrage regulilor sociale.
Scor ridicat: își urmează propriul drum indiferent de consecințe, exacți, compulsivi.
Factorul Q4 (relaxat vs tensionat)
Scor mic: relaxați, liniștiți, nefrustrați;
Scor ridicat: tensionat, frustrat, autocontrol puternic.
=== Glosaralfabetic ===
Acceptare pozitivă – căldură, respect și acceptare din partea unei alte persoane; o nevoie umană înnăscută și universală.
Acceptare pozitivă necondiționată – a place și a accepta sentimentele și conceptul de sine ale unei alte persoane chiar dacă nu ești de acord cu standardele sale; o grijă față de o altă persoană care nu presupune judecare și posesivitate. Nu se aplică comportamentelor specifice, care pot fi evaluate negativ.
Acceptarea pozitivă condiționată – a place și a accepta o altă persoană numai dacă sentimentele și conceptul de sine al persoanei respective sunt convergente cu standardele proprii.
Achiziție – mecanism de dobândire a conduitelor.
Actualizare (tendința de reactualizare) – o tendință înnăscută de a ne dezvolta capacitățile constructive și sănătoase; motivația umană fundamentală.
Agoniști = substanțe care acționează în același sens
Alternative Five („Cinci Alternativ”) = model al personalității cu cinci dimensiuni propus de Zuckerman și colaboratorii săi ca și alternativă la modelul Big Five
Amfetamină = substanță psihotropă din categoria psihostimulentelor, care susține starea de vigilență, atenuează senzația de oboseală și asigură, pe o durată limitată, performanțe fizice și intelectuale deosebite
Analiză factorială – o tehnică matematică folosită pentru clarificarea corelațiilor dintre un set de variabile, persoane sau ocazii, și definirea acestora în termenii unui număr mai mic de factori.
Analiză factorială = metodă statistică prin care se extrag factorii generali pe baza unor evaluări empirice sub formă de chestionare (itemi de chestionar)
Anticathesis – o cantitate de energie psihică folosită de Ego pentru a se opune unui cathesis periculos sau imoral.
Anxietate – o emoție foarte neplăcută similară cu o stare de nervozitate foarte mare. În teoria lui Freud anxietatea este identificată prin sursa sa. Anxietatea realistică este cauzată de pericolele din lumea externă, anxietatea neurotică presupune o preocupare față de răul care poate rezulta dacă nu se renunță la un impuls ilicit al Id-ului, iar anxietatea morală este cauzată de acte sau dorințe care violează standardele Supraeului.
Anxietate de castrare – teama băiatului că organul său sexual va fi îndepărtat, fapt care reprezintă / constituie și o pedeapsă pentru dorințele sale Oedip-ale.
Apărare (Defense) – a răspunde la experiențele incongruente care amenință conceptul de sine prin distorsionarea perceptivă a acestora sau prin eliminarea lor selectivă din câmpul conștiinței.
Apărare perceptuală – filtraj selectiv, în momentul primirii informației, al unor stimuli având pentru subiect o valoare negativă, în așa fel încât percepția și identificarea lor conștientă să fie mai dificilă.
Arousal – stare de activare neourofiziologică
Asociație liberă – a spune orice îți vine în minte indiferent de cât de stupid sau jenant ar putea să pară. “Regula fundamentală” a terapiei psihoanalitice, folosită pentru a face conștient materialul inconștient.
Auto-acceptare pozitivă necondiționată – o stare ideală de acceptare totală a sinelui sau de absență a oricăror condiții de valorizare, care este rezultatul acceptării necondiționate din partea persoanelor semnificative.
Autoacceptarea pozitivă condiționată – a se place și a se accepta pe sine numai dacă sunt satisfăcute standardele interiorizate ale persoanelor semnificative (condiții ale valorii), chiar dacă acestea pot să fie opuse tendinței de actualizare.
Auto-actualizare (Tendința de auto-actualizare) – tendința de a satisface conceptul de sine. Pentru ca o persoană să fie adaptată din punct de vedere psihologic, tendința îvățată de auto-actualizare trebuie să fie congruentă cu tendința de actualizare înnăscută (organică).
Auto-eficacitate – măsura în care un individ crede că poate face față unei situații date.
Auto-întărire – stabilirea anumitor standarde de comportament pentru sine și prețuirea sau criticarea personală în funcție de acestea.
Autonomie – exprimă un grad de libertate și capacitate de deliberare neinfluențabilă și facilă ca trăsătură psihică a conștiinței de sine și a personalității.
Autonomie funcțională – independența motivelor adulte față de originea lor din copilărie sau adolescență în ceea ce privește scopurile; un mijloc de a începe să nu mai reprezinte un scop în sine, dar să continue să influențeze comportamentul după ce motivele originale au dispărut.
Autoreglare – orice reglare a unui sistem fără intervenția unui reglator extern.
Behaviorism – o abordare psihologică care are ca și obiect de studiu doar comportamentul observabil.
Benzodiazepine = substanțe administrate pentru reducerea stărilor de anxietate
Big Five („Marele Cinci”) = model al personalității propus de Costa și McCrae (1992), care explică personalitatea în funcție de cinci factori/ dimensiuni
Cathesis – cantitatea de energie psihică (libido) care este investită în reprezentarea obiectelor dorite. Cu cât este mai mare cantitatea de libido, cu atât este mai mare cathesis-ul și cu atât mai mult este dorit obiectul.
Chestionarul de personalitate cu 16 factori (Sixteen Personality Factor Questionnaire – 16 P.F.) – un chestionar care măsoară cincisprezece trăsături de temperament și o trăsătură legată de abilități.
Cingulotomia bilaterală = secționarea fibrelor nervoase care leagă cortexul cingulat de alte arii corticale și subcorticale din ambele emisfere cerebrale
Cingulotomia combinată = secționarea fibrelor nervoase care leagă cortexul cingulat de alte arii corticale și subcorticale combinată cu secționarea unor fibre care leagă alte arii cerebrale
Complexul lui Oedip – sentimente puternice de iubire pentru părintele de sex opus și gelozie ostilă față de părintele de același sex, dar în același timp și cu puternice sentimente de iubire pentru părintele de același sex și gelozie ostilă față de părintele de sex opus. În general primul set de atitudini este mai puternic, dar nu întotdeauna.
Condiționare operantă – o formă de învățare în care răspunsul emis de organism operează asupra mediului pentru a produce o întărire pozitivă sau pentru a îndepărta o întărire negativă, prin urmare ducând la creșterea probabilității sale de apariție.
Condiționarea clasică – o formă simplă de învățare care a fost demonstrată prima dată de către Pavlov, în care un stimul condiționat (ex. o lumină) devine capabil să determine un anumit răspuns condiționat (salivarea) prin asocierea repetată cu un stimul necondiționat (mâncarea).
Conflict intrapsihic – o ruptură sau o spărtură care are loc în personalitatea unui individ, deseori inconștient. Teoreticienii care folosesc modele structurale descriu conflictele intrapsihice ca având loc între diferitele părți ale personalității. Teoreticienii care resping modelele structurale consideră că aceste conflicte intrapsihice au loc între dorințe, convingeri și motive competitive.
Congruență – o stare sănătoasă de unitate între tendințele de actualizare și autoactualizare (ex. între experiențele organice și conceptul de sine)
Conștient – desemnează unul dintre cele trei sisteme ale aparatului psihic. Orice operație mentală și reprezentare de care subiectul este conștient la un moment dat.
Contingențele întăririlor – relațiile dintre stimulii din mediul extern, un anumit răspuns și întărirea care urmează acel răspuns.
Conținut manifest – partea visului pe care persoana și-o amintește, sau poate să și-o amintească când este treaz.
Cortexul cingulat = formațiune neuronală situată pe fața internă a fiecărei emisfere cerebrale, înconjurând corpul calos, care interconectează lobul frontal cu lobul temporal
Cortexul orbito-frontal = segmentul anterior al cortexului prefrontal
Cortexul prefrontal = treimea anterioară a emisferelor cerebrale, care constituie aria de integrare a informațiilor și control al comportamentului
Depleția neuronilor = reducerea sau epuizarea neurotransmițătorilor de la nivelul anumitor neuroni
Deschidere / Deschiderea sinelui (Self-disclosure) – revelarea informațiilor intime despre sine, care de obicei sunt ținute secret față de alte persoane.
Deschiderea spre experiență – disponibilitatea de a accepta ca oricare și toate experiențele să devină conștiente și fără distorsiune.
Deschiderea spre experiență – o trăsătură caracterizată prin nonconformism și creativitate, opusă conformismului și realismului. Una dintre trăsăturile de personalitate ale modelului Big Five.
Desensibilizare progresivă – o formă de terapie comportamentală în care clientul își imaginează secvențial ierarhia stimulilor care îi generează teamă și inhibă anxietatea rezultată folosind tehnicile de relaxare învățate anterior. Desensibilizarea in vivo poate fi folosită cu clienții care nu au abilitatea de a-și imagina situațiile care îi generează teamă astfel încât să resimtă anxietatea.
Determinism – concepție conform căreia toate fenomenele sunt determinate de cauze și au o serie de condiționări implicate în interrelațiile și evoluția lumii, vieții și societății.
Dispoziție personală (Trăsătură personală) – o trăsătură care este unică și îl distinge pe individ de ceilalți indivizi. Oferă o descriere acurată a adevărate personalități a unui individ.
Dispoziții personale secundare (Trăsături personale secundare) – trăsături care exercită mai puțină influență asupra comportamentului unui individ decât dispozițiile personale centrale.
Dopamină = neurotransmițător considerat inițial doar ca intermediar în sinteza adrenalinei și noradrenalinei
Dream-Work – procesul inconștient de convertire a conținutului latent al visului în conținut manifest.
Drive – (1 ) în teoria lui Freud este un sinonim pentru instinct; mai exact drive-ul include atât instincul căt și energia atașată acestuia (2) o condiție internă care împinge un organism să se comporte într-un anumit fel.
DSM – IV = dicționarul de sănătate mentală ediția a IV a
Economia de jetoane – o formă de terapie în care comportamentul dezirabil este urmat de întăriri pozitive (cum ar fi jetoane de plastic), care ulterior pot fi schimbate cu întăriri primare alese de client.
Ego – unul dintre cele trei elemnete ale modelului structural al personalității; termenul se referă la imaginea sinelui.
Empatie – o înțelegere rezonabilă și acurată a experiențelor unei alte persoane; “a se pune în papucii unei alte persoane”.
Eros – un sinonim pentru instinct sexual.
Eu, non-Eu – in structura aparatului psihic, grup de motivații și acțiuni care au drept funcție adaptarea organismului la realitate, controlul accesului stimulărilor la conștiință și la motricitate.
Experiență – tot ceea ce i se întâmplă unui individ și de care este conștient în prezent sau poate fii accesat conștient în viitor, incluzând gânduri, nevoi, percepții și sentimente. O parte relativ mică a experienței este conștientă, în timp ce partea cea mai mare este inconștientă.
Extincție – (1) urmarea frecventă a comportamentului (ca și un operant) care nu este urmat de nici o întărire, ducând la scăderea probabilității de apariție a acestuia. (2) scăderea frecvenței sau încetarea realizării unui comportament.
Extraversiune – similar cu extroversiunea din teoria lui Jung, dar compusă din trăsături specifice cum sunt sociabilitatea, impulsivitatea, activitatea, voiciunea și excitabilitatea.
Fixație – are loc când libido-ul rămâne atașat de un stadiu psihosexual pregenital, în loc să treacă la următorul stadiu.
Formarea reacției – reprimarea convingerilor, emoțiilor și impulsurilor amenințătoare și înlocuirea inconștientă a acestora cu opusul lor; un mecanism de apărare.
Frustrare – condiție a unui organism care întâlnește un obstacol care stă în calea satisfacerii unei trebuințe.
GABA (acid γ-aminobutiric) = unul dintre cei mai importanți neurotransmițători de la nivelul sinapselor inhibitoare
Ganglioni bazali =nuclei subcorticali situați la baza creierului, în proximitatea cornului anterior al ventricolulu lateral, a talamusului și hipotalamusului
Generalizarea răspunsului – o schimbare a probabilității unui răspuns care nu a fost el însuși condiționat, dar este relaționat cu un răspuns care a fost condiționat.
Generalizarea stimulului – apariția unui răspuns condiționat la un stimul care seamănă cu un stimul condiționat, fără ca în prealabil să fi existat o condiționare a acestuia.
Hipocamp = formațiune corticală cu rol important pentru memorie, comportamentul motivat, învățare, formarea de reflexe condiționate și reglarea centrilor hipotalamici implicați în reacțiile emoționale
Id – termen utilizat pentru a denumi totalitatea trebuințelor biologice; zona instinctuală pulsională a personalității dominată de principiul plăcerii. Componenta personalității care este prezentă la naștere, este în întregime inconștientă, folosește procese primare iraționale și imorale, și necesită gratificare instantanee.
Incongruență – o stare de conflict între tendințele de actualizare și cele de auto-actualizare (ex. între experiențele organice și conceptul de sine).
Inconștient – orice operație / reprezentare mentală inaccesibilă conștiinței subiectului.
Instinct – o forță motivațională înnăscută, care reflectă o nevoie biologică. În teoria lui Freud există două tipuri de instincte: sexuale și distructive (agresive).
Instruire programată – o abordare a educației în care sunt întărite anumite răspunsuri corecte, deseori de către o mașină de învățat (teaching machine), într-o secvență stabilită pentru a produce o învățare optimă.
Insula = zonă cotricală situată în profunzimea scizurii lui Sylvius
Intelectualizare – separarea inconștientă a emoțiilor amenințătoare de gândurile și evenimentele asociate și reacționarea doar la nivel intelectual; un mecanism defensiv. Cunoscut și ca izolare.
Interpretare – interpretarea pe care o dă psihanalistul adevăratului sens al asociațiilor libere, rezistențelor, viselor și altor comportamente ale pacientului.
Interpretarea viselor – încercarea de a deduce adevăratul sens al viselor. În teoria lui Freud, încercarea de a revela conținutul latent care este ascuns de către conținutul manifest.
Izolare – sinonim pentru intelectualizare.
Întărire – (1) În condiționarea clasică: prezentarea unui stimul condiționat și a unui stimul necondiționat aproximativ în același timp. (2) În condiționarea operantă: urmarea unui răspuns cu o întărire pozitivă sau cu îndepărtarea unei întăriri negative, ducând la creșterea probabilității de apariție a răspunsului. (3) În teoria lui Bandura: o creștere a frecvenței anumitor comportamente, bazată pe expectanțele conștiente legate de urmarea comportamentului de o întărire sau de evitarea unei pedepse.
Întărire condiționată (întărire secundară) – întărire oferită de un stimul condiționat.
Întărire continuă – întărire dată după fiecare răspuns corect. Opusul întăririi intermitente.
Întărire negativă (stimul aversiv) – un stimul care crește probabilitatea unui răspuns când este îndepărtat după realizarea răspunsului respectiv, cum ar fi un șoc electric sau dezaprobare.
Întărire parțială – un sinonim pentru întărirea intermitentă.
Întărire pozitivă – un stimul care crește probabilitatea unui răspuns când apare imediat după realizarea răspunsului respectiv, cum ar fi mâncarea sau aprobarea.
Întărire secundară – un sinonim pentru întărire condiționată.
Învățare – dobândirea capacității de a realiza noi comportamente, dar nu neapărat și executarea lor.
Învățare observațională – un sinonim pentru învățare socială.
Învățare socială – învățarea prin observarea comportamentului altor persoane și a consecințelor pe care comportamentul le are pentru persoanele respective. De asemenea denumit și învățare prin observație și modelare.
Libido – energia psihică asociată cu instinctul sexual; uneori termenul este folosit pentru a se referi atât la energia sexuală cât și la cea distructivă.
Locus coeruleus = nucleu cerebral de mică dimensiune, situat în partea superioară a planșeului ventricolului al IV-lea, care are o funcție esențială pentru sistemul de neurotransmițători noradrenergic din formațiunea reticulată a trunchiului cerebral
Mecanism defensiv – o procedură pe care o folosim, de obicei inconștient, pentru a ne ascunde adevărurile dureroase de propria persoană, acesta acționează spontan șiurmărește diminuarea tensiunii provocate de teamă, angoasă și neliniște.
Model structural – o teorie care descrie și explică personalitatea în termeni de Id, Ego și Supraego.
Model topografic – o teorie care explică personalitatea în termeni de conștient, preconștient și inconștient.
Modelare – (1) un sinonim pentru învățarea socială.
Monoamin-oxidaza (M.A.O.) = enzimă care facilitează degradarea serotoninei, dopaminei, adrenalinei și noradrenalinei
Narcisism – iubirea de sine; investirea cu libido a reprezentării mentale a propriei persoane.
Neocortex = cea mai mare parte a suprafeței scoarței cerebrale umane, caracterizată prin individualizarea clară a celor șase straturi de neuroni
Neuroni dopaminergici nigrostriați = neuroni din substanța neagră (formațiune neuronală situată la nivelul mezencefalului) cu proiecție în corpul striat, care au ca și mediator dopamina
Neurotransmițători = substanță chimică sintetizată și eliberată de neuroni și care mediază transmiterea impulsului nervos la nivelul sinapselor chimice
Nevroze – tulburare mintală minoră care nu atinge funcțiile esențiale ale personalității și de care persoana este conștientă în parte.
Noradrenalină = neurotransmițător similar adrenalinei și a cărui descărcare are efecte asupra sistemului vegetativ simpatic
Nucleul accumbens = mic grup neuronal situat în proximitatea capului nucleului caudat; este numit și sistem dopaminergic mezolimbic, având un rol legat de senzațiile hedonice și fiind implicat în dependența de substanțe
Nucleul caudat = structură de materie cenușie de la baza creierului, rulată în jurul talamusului, cu acțiune inhibitorie asupra posturii și mișcărilor induse de cortex
Obiect – orice va satisface un impuls instinctual; poate fi un obiect neînsuflețit sau o persoană.
Operant – un tip sau clasă de comportamente care sunt contingente cu întăririle.
Pedeapsă – o procedură desemnată pentru a reduce probabilitatea unui operant, în care comportamentul în chestiune este urmat de prezentarea unei întăriri negative sau îndepărtarea unei întăriri pozitive.
Performanță – lanț de reacții pe care îl putem recunoaște în diferite momente la același individ și la diferiți indivizi. Trăsătura constituie deci o clasă de echivalență.
Persoană deplin funcțională / persoană actualizată (Fully Functional Person) – o persoană care a atins optimul sănătății psihologice.
Preconștient – partea psihicului care include materialul de care individul nu este conștient la un moment dat, dar poate fi ușor adus în câmpul conștienței.
Principiul plăcerii – principul care guvernează funcșionarea id-ului șicare, conform teoriei freudine, stă la baza întregului comportament uman; se concretizează prin comportamnetele de căutare a plăcerii și cele de evitare a durerii.
Principiul realității – ordonează funcționare ego-ului și se concretizează prin întârzierea descărcării tensiunii psihice până în momentul în care se găsește un obiect potrivit;
Probabilitatea unui răspuns – probabilitatea cu care un răspuns va fi emis într-o anumită perioadă de timp; de obicei inferată pe baza modificărilor care apar în rata frecvențelor sale.
Proces primar – modul de gândire haotic și irațional, reprezentativ pentru id.
Proces secundar – modul de gândire logic, auto-perseverativ, orientat spre rezolvarea de probleme, reprezentativ pentru Ego.
Program de întăriri – program de întăriri continue sau (cel mai frecvent) intermitente, incluzând intervalul programărilor, rata întăririlor și combinarea acestora.
Proiecție – un mecanism de apărare. Pri care subiectul recurge la atribuirea inconștientă a propriilor impulsuri, emoții și convingeri amenințătoare altor persoane sau lucruri;
Proiecții dopaminergice = proiecții ale nucleilor dopaminergici (care au ca și mediator dopamina)
Proiecții mezofrontale = proiecții ale neuronilor mezencefalici la nivelul cortexului frontal
Proiecții mezolimbice = proiecții ale neuronilor mezencefalici la nivelul sistemului limbic
Psihoticism – o super-trăsătură caracterizată prin egocentrism, agresivitate, impersonalitate și lipsa preocupărilor față de drepturile și sentimentele altor persoane.
Psihoze – boală psihică ce se manifestă prin grave tulburări ale afectivității, gândirii sau comportamentului, de care bolnavul nu este conștient și care necesită izolarea acestuia de mediul social normal.
Pulsiuni – puseu exercitat de somatic, dar impus și aparatului psihic. Este vorba de un puseu care împinge spre o acțiune. Pulsiunea are o sursă, un scop care induce satisfacția și descărcarea de energie investită, precum și un obiect în raport cu care scopul poate fi atins.
Q-Sort – o procedură de evaluare a conceptului de sine actual sau ideal al unui individ. Subiectul sortează o serie de card-uri folosind o scală de la “mă descrie cel mai puțin” la “mă descrie cel mai bine” și aproximând o distribuție normală; fiecare card conține o descriere personală.
Raționalizare – a folosi și a crede în explicații plauzibile superficiale cu scopul de a justifica un comportament ilicit și de a reduce sentimentele de vinovăție; un mecanism de apărare.
Răspuns – (1) un răspuns specific evocat de un anumit stimul. (2) o singură exemplificare a unui operant, cum ar fi a ciuguli o dată discul din cutia lui Skinner. (3) un sinonim pentru operant.
Răspuns condiționat – un răspuns la un stimul condiționat; adică un răspuns învățat prin condiționare.
Răspuns necondiționat – un răspuns automat, care nu a fost învățat și care este determinat de un stimul necondiționat.
Receptori 5-HT2 = receptor ai serotoninei
Regresie – (1) un mecanism de apărare prin care persoana adoptă inconștient un comportament tipic pentru o perioadă anterioară mai sigură din viața sa. (2) transferul revers al libidoului într-un stadiu psihosexual anterior.
Represie – eliminarea inconștientă a materialului amenințător din câmpul conștienței și utilizarea anticathesis-ului pentru a preveni revenirea acestuia în conștient; un mecanism de apărare folosit de ego.
Rezistență – încercarea inconștientă a pacientului de a anula / dejuca scopul terapiei psihanalitice și de a păstra dorințele ilicite ale id-ului..
Serotonină = substanță larg răspândită în țesuturile corpului, dar care are și rol important de neurotransmițător, cu densitate maximă la nivelul nucleului suprachiasmatic și al hipotalamusului
Simbol – o entitate, de obicei sub formă de imagine, care transmite un înțeles care nu este imediat aparent; limbajul în care se realizează visele. În teoria lui Freud, cele mai multe simboluri au o semnificație sexuală.
Sine – în structura sau topica aparatului psihic, grup de impulsii care tind în esență să se descarce, conform principiului plăcere-neplăcere și fără a se ajusta la realitate.
Sistem limbic = structuri corticale și subcorticale având strânse legături funcționale, filogenetic arhaice, cu rol în integrarea informației olfactive, reglarea mecanismelor vegetative, a stărilor emoționale și a memoriei
Stadiu anal – al doilea stadiu psihosexual care apare la 1-3 ani și presupune anusul ca fiind principala zonă erogenă.
Stadiu falic – al patrulea stadiu psihosexual, care are loc între 2-5 ani, presupune că principalele zone erogene sunt penisul și clitorisul și prefigurează apariția complexului lui Oedip. Este privit ca și al treilea stadiu psihosexual de către cei care diminuează importanțe stadiului uretral.
Stadiu genital – ultimul stadiu psihosexual, la care se ajunge la vârsta adultă, și care presupune că penisul și vaginul sunt zonele erogene primare și reprezintă scopul dezvoltării personalității sănătoase.
Stadiu oral – primul stadiu psihosexual, care apare între 0-18 luni și în care principalele zone erogene sunt gura, buzele și limba.
Stadiu uretral – al treilea stadiu psihosexual care apare aproximativ în aceeași perioadă cu stadiul anal și care presupune că uretra este principala zonă erogenă. Nu este clar distins de stadiul anal, prin urmare fiind uneori omis din modelul lui Freud.
Stagiu psihosexual – o serie de perioade de dezvoltare, fiecare fiind caracterizat de o anumită zonă erogenă, care este sursa primară de conflict și plăcere.
Stimul condiționat – un stimul anterior neutru, care capătă proprietăți pozitive sau aversive prin condiționare.
Stimul necondiționat – un stimul care determină automat un răspuns (necondiționat) fără a fi necesară învățarea sau condiționarea acestuia.
Striatum = formațiune de la baza creierului în a cărei componență intră nucleul caudat și nucleul lenticular
Studiu al valorilor – un chestionar care măsoară importanța relativă pentru individ a șase valori majore: teoretică, economică, estetică, socială, politică și religioasă.
Sublimare – transformarea inconștientă a impulsurilor instinctuale ilicite în comportamente acceptate social. O formă de înlocuire, dar care reprezintă comportamentul ideal; prin urmare nu este un mecanism de apărare deoarece nu poate fi folosit în exces.
Supra-ego – componenta personalității care este parțial conștientă și parțial inconștientă, rezultată din interiorizarea standardelor părinților și rezolvarea complexului lui Oedip și care include standarde referitoare la ce este bine și ce este rău.
Tegmentumul ventral = zona ventrală a mezencefalului
Tehnica asociațiilor libere – In interpretarea viselor pacientul trebuie să facă asociații libere în legătură cu fiecare element al visului.
Teoria centrată pe persoană – numele dat de Carl Rogers teoriei personalității propusă de el.
Teoria trăsăturilor – o teorie a personalității care descrie și explică comportamentul uman în termeni specifici de pattern-uri de comportament (trăsături), cum ar fi prietenos, ambițios, entuziast, timid și multe altele.
Teoria umanistă – o teorie a personalității care accentuează aspectele sănătoase și constructive ale naturii umane, și respinge constructe cum sunt modelul structural al lui Freud și natura nocivă și depersonalizantă a determinismului psihic.
Tipuri – se desemnează sub această denumire un ansamblu de caractere. Tipurile astfel definite constituie limite de variație dirijată pornind de la tipuri intermediare.
Transfer – un transfer inconștient al emoției sau comportamentului pacientului de la o altă persoană (cum ar fi un părinte) la psihanalist.
Trasătura sursa – un element de bază al personalității care poate fi identificat doar folosind analiza factorială.
Trăsătură – o structură neuropsihică ce inițiază și ghidează multe dintre aspectele consistente ale comportamentelor unui individ.
Trăsătură comună – o trăsătură pe baza căreia pot fi comparați majoritatea oamenilor dintr-o anumită cultură. Oferă doar o aproximare grosieră a oricărei personalități particulare.
Trăsătură dinamică – o trăsătură care motivează și organizează comportamentul unei persoane spre un anumit scop. Trăsăturile dinamice sunt determinante pentru motivele acțiunilor noastre.
Trăsătură temperamentală – o trăsătură care determină stilul în care o persoană încearcă să atingă un anumit scop sau realizează majoritatea lucrurilor.
Zonă erogenă – o zonă a corpului care poate produce gratificare erotică când este stimulată.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Psihologia Personalitatii (ID: 164257)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.