Psihologia Martorului Si Marturiei
CUPRINS
INTRODUCERECAPITOLUL I
1- PSIHOLOGIA JUDICIARĂ – Noțiuni introductive
Secțiunea 1 Definiția psihologiei judiciare
Secțiunea 2 Argumente privind necesitatea studiului psihologiei judiciare în contextul problematicii dreptului
CAPITOLUL II
2.INTEROGATORIULUI JUDICIAR – ANCHETA (PERSONALITATEA UMANĂ ÎN RAPORTURI DE OPOZABILITATE șI CONFRUNTARE)
Sectiunea 1. Noțiuni introductive – distincții și conotații asupra interogatoriului judiciar din perspectiva adunării dovezilor
Sectiunea 2. Problematica psihologică a relației anchetator-anchetat
Sectiunea 3 Etape și strategii de interogare a învinuitului sau inculpatului
CAPITOLUL III
3. PSIHOLOGIA MARTORULUI ȘI MĂRTURIEI
Sectiunea.1. Percepția senzorială a evenimentului judiciar
Sectiunea 2. Decodificarea evenimentului judiciar
Sectiunea.3. Perspectiva magistratului asupra aprecierii forței probante a mărturie
Sectiunea.4. Repere particulare vizând mărturia și martorul
Sectiunea 5. Reguli și procedee tactice aplicate în ascultarea martorilor. Strategii și atitudini în identificarea și contracararea martorului de rea-credintă
Sectiunea6. Interpretări asupra conținutului mărturiei
CAPITOLUL IV
4.PARTE PRACTICĂ – SPEȚĂ
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Viața a demonstrat că este aproape imposibil ca oamenii sa trăiască în societate fără ca interesele lor să fie lezate, astfel încât se nasc dispute si conflicte, pentru a căror soluționare este necesară intervenția unei forțe obiective și imparțiale cum este cea a justiției care de obicei se realizează pe cale contencioasă.
Psihologia judiciară, ca stiință și practică se adresează tuturor categoriilor de specialiști care participă la înfăptuirea justiției și ale căror hotărâri produc un impact asupra destinului oamenilor aflați sub incideța legii.
Psihologia judiciară este definită drept „disciplină distinctă, cu un pronunțat caracter pragmatic, informativ- formativă și de cultură profesională a magistratului în statul de drept, care are ca obiect studierea nuanțată și aprofundată a ființei umane (persoana) implicată în drama judiciară, în scopul obținerii cunoștințelor și evidențierii legităților psihologice, apte să fundamenteze interpretarea corectă a conduitelor umane cu finalitate judiciară sau criminogenă.
Prezența psihologiei în sistemul judiciar fundamentează următoarele deziderate etice și deontologice:
-umanizează norma juridică, dându-i viață și umplând-o de conținut:
-orientează justiția catre înțelegerea ființei umane din punct de vedere al subiectivului ei (intenție, simulare, dol, culpă, mărturisire, disimulare, recunoaștere, provocare, prevedere, responsabilitate, iresponsabilitate, regret , consimțământ, stare emoțională), traducându-i cele mai intime resorturi motivaționale ale săvârșirii faptei incriminate de lege, cu scopul relevării în întregime a adevărului, a unei corecte dozări a pedepsei și a unei soluționări sub just temei a cauzei;
-orienteză justiția către realizarea procesului judiciar cu respectarea demnității, libertății de conștiință și expresie, a integrității psihomorale și fizice, a liberului consimțamânt, a dreptului la protecție și apărare ale ființei umane implicate în drama judiciară;
-oferă justiției date profunde și nuanțate capabile să ajute orientările pozitive cu privire la reinserția socială și terapia ființei umane private de libertate, recomandând respectarea suferinței celui aflat în labirintul dramei judiciare și al blamului public;
-avertizează asupra minusurilor umane, și de carenici magistratul nu este scutit, recomandandu-i acestuia o conduită autocontrolata, profesionistă și imparțială în raport cu individul aflat sub incidența legii.
CAPITOLUL I
1.PSIHOLOGIA JUDICIARĂ – Noțiuni introductive
Secțiunea 1 Definiția psihologiei judiciare
Actul de justiție nu poate fi înțeles și acceptat în afara dezideratului princeps care guvernează intenția legiuitorului, și anume: „aflarea adevărului". Numai așa poate fi garantat scopul procesului penal: „constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni (N.A.- putându-se evita ghilotina, nu o dată ireparabilă, a erorilor judiciare), astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală".
Este limpede, așadar că, înfăptuirea actului de dreptate, în efortul ecforării realității infracționale sub aspectul său material obiectiv (fapta), se adresează nu unor concepte abstracte, ci unor realități concrete, aflate prin excelență pe terenul psihologiei judiciare: „persoana făptuitorului din perspectiva laturii sale subiective – vinovăția". Din această perspectivă, psihologia judiciară impune o serie de exigențe fără îndeplinirea cărora actul de justiție rămâne un exercițiu steril, tehnicist, lipsit de credibilitate și forță, erodat continuu de propria-i ineficiență și căzând în desuetitudine.
Magistratul mileniului trei, motivat de simțul datoriei dusă până la capăt, nu poate fi decât un jurist competent și, totodată, un fin psiholog.
În arsenalul științifico-tehnic al pregătirii sale, informațiile pendinte ariei de aplicabilitate a psihologiei judiciare vor avea, așadar, o prioritate absolută.
De altfel, în generozitatea să ca știință și practică, psihologia judiciară se adresează tuturor categoriilor de specialiști care participă la înfăptuirea justiției și ale căror hotărâri produc un impact asupra destinului oamenilor aflați sub incidența legii.
Din această perspectivă, psihologia judiciară se definește drept „disciplină distinctă, cu un pronunțat caracter pragmatic, informativ- formativă și de cultură profesională a magistratului în statul de drept, care are ca obiect studierea nuanțată și aprofundată a ființei umane (persoană) implicată în dramă judiciară, în scopul obținerii cunoștințelor și evidențierii legităților psihologice, apte să fundamenteze interpretarea corectă a conduitelor umane cu finalitate judiciară sau criminogenă".
Impactul psihologiei judiciare asupra demersului actului de dreptate este resimțit pe mai multe direcții majore:
a) Pe de o parte, îl ajută pe magistrat la înțelegerea aprofundată și nuanțată a individului uman (autor, victimă, martor etc.), participant la dramă judiciare și, pe de altă parte, îi oferă un ajutor imediat, avertizându-l asupra propriilor sale limite caracterial-psihologice și atitudinal- aptitudinale, exersându-i autocontrolul și oferindu-i, totodată, acele strategii tehnice și mijloace cu ajutorul cărora aceste limite pot fi depășite.
b) De asemenea, face ca magistratul să înțeleagă omul în complexitatea sa, prin sublinierea faptului că în viața psihică aplicarea legilor cauzalității mecanice este o eroare , comportamentul uman atât cel conformist, cât și cel deviant – în lumina științei actuale – neputând fi înțeles decât în termeni probabilistici subordonați teoriei sistemelor în viziune psihocibernetică.
c) Având deci de judecat omul, magistratul trebuie să-l privească din perspectiva persoanei, care în mod obișnuit acționează rațional, de multe ori automat, nu o dată însă și irațional, justiția în evoluția ei tinzând prin intervenție preventiv-ofensivă eficace să reducă și să îngrădească din ce în ce mai mult potențialul de iraționalitate criminogenă al ființei umane.
d) Psihologia judiciară îi atrage magistratului atenția asupra faptului că:
♦ a înțelege persoana umanăînseamnă a recunoaște inegalitatea înzestrării native a indivizilor, recunoscând faptul că încă din codificarea genetică, oamenii nu sunt cu toții la fel de permeabili actului de educație și învățare (interiorizare și conformare a normei juridice) – limite individuale;
♦ înțelegerea omului trebuie să însemne și recunoașterea inegalității și a neomogenității mediilor sociale de proveniență, medii care au virtutea de a exercita presiuni diferite, cantitative și calitative, asupra tipurilor individuale cu necesități psihologice și motivații diferite pentru fiecare caz în parte;
♦ înțelegerea omului înseamnă și faptul că prin înzestrarea nativă și prin valorificarea sau nevalorificarea potențialelor educaționale, fiecare individ are o anumită rezistență față de tentații, ceea ce trece dincolo de aceste limite constituind volens-nolens, măcar parțial, o culpabilitate tacită a societății;
♦ înțelegerea omului înseamnă și cunoașterea faptului că la omul normal mintal, atitudinile antisociale sunt, în general, reversibile. Studierea căilor de realizare a acestei reversibilități, elaborarea creatoare a noi sisteme mai rapide și mai eficiente de reversibilitate înseamnă a abandona căile cu precădere punitive, angajând strategii extrapunitive și esențialmente constructiv-terapeutice.
e) Interpretând conduitele umane în raporturile interpersonale specifice actului de justiție, magistratul este înarmat cu informațiile referitoare la legitățile psihologice vizând cunoașterea cât mai exactă a personalității și sensibilității umane, a actului senzorio-perceptiv, a reprezentărilor memoriei, capacităților mental-cognitive și a potențialului afectiv-emoțional exercitându-și competențele la nivelul exigențelor actuale fără a fi pândit tot timpul de riscul unor inadmisibile erori.
f) În final, dobândind solide cunoștințe de psihologie, magistratul implicat în actul de dreptate, mai ales în cazurile complexe, grave, va ști când și cum să apeleze serviciile cabinetelor de psihologie judiciară și a la specialiștilor psihologi , din ce în ce mai prezenți în criminalistică modernă, în vederea valorificării unor rapoarte de expertiză sau constatări tehnico-științifice specifice psihologiei judiciare.
Secțiunea 2 Argumente privind necesitatea studiului psihologiei judiciare în contextul problematicii dreptului
Fundamentarea prezenței psihologiei judiciare pe terenul dreptului este demonstrată de faptul că înainte de a fi existat raporturile de drept, în societate au evoluat raporturi naturale, interumane, cu conținut și motivație psihologică, interesele părților fiind determinate de motivații și scopuri, energizate de mobilizarea voinței fizice și psihice a agenților de drept, precedate sub aspect cognitiv de mai mult sau mai puțin complexe procese de deliberare sub aspectul prevederii și anticipării urmărilor.
În sens exemplificativ ne vom opri asupra instituției cardinale a raporturilor de drept și anume voința (a cărei sorginte primordial psihologică este dincolo de orice comentariu). Actele juridice din toate timpurile sunt rezultatul voinței juridice – „înțelegeri" – a agenților de drept (persoane fizice, persoane juridice), în literatura juridică străină plecându-se de la principiul libertății contractuale în sensul ei cel mai general. Voința juridică s-a bazat pe conceptul de libertate și inițiativă individuală a agentului juridic.
Agentul juridic pentru a-și exprima libertatea contractuală are garantată exprimarea voinței libere, manifestă prin producerea de efecte juridice care, evident, se bazează pe conceptul psihologic de voință în toată amplitudinea să psihologică. De fapt, voința juridică este considerată, în întreg sistemul de drept, ca o categorie cardinală sau perenă de care depinde evoluția întregii ordini juridice și include o corelare între voințele private la nivelul domeniului privat și voința colectivă la nivelul instituției statale și al societății civile. În cazul statului de drept, echilibrul între individ și societate are la bază tot efectul voinței juridice în accepțiunea sa de consens.
Dacă vrem să ne reprezentăm exact forța voinței juridice este suficient să reflectăm asupra spectaculoaselor rezultate obținute recent în dreptul internațional: unificarea Germaniei și pulverizarea zidului Berlinului, consensul între state și puteri cu interese altminteri deosebite, voința juridică reconciliind interesele statelor respective și oglindindu-se în acte de drept internațional.
Toate aceste considerații reflectă dimensiunea psihologică a dreptului, insuficient cercetată a și inițiativă individuală a agentului juridic.
Agentul juridic pentru a-și exprima libertatea contractuală are garantată exprimarea voinței libere, manifestă prin producerea de efecte juridice care, evident, se bazează pe conceptul psihologic de voință în toată amplitudinea să psihologică. De fapt, voința juridică este considerată, în întreg sistemul de drept, ca o categorie cardinală sau perenă de care depinde evoluția întregii ordini juridice și include o corelare între voințele private la nivelul domeniului privat și voința colectivă la nivelul instituției statale și al societății civile. În cazul statului de drept, echilibrul între individ și societate are la bază tot efectul voinței juridice în accepțiunea sa de consens.
Dacă vrem să ne reprezentăm exact forța voinței juridice este suficient să reflectăm asupra spectaculoaselor rezultate obținute recent în dreptul internațional: unificarea Germaniei și pulverizarea zidului Berlinului, consensul între state și puteri cu interese altminteri deosebite, voința juridică reconciliind interesele statelor respective și oglindindu-se în acte de drept internațional.
Toate aceste considerații reflectă dimensiunea psihologică a dreptului, insuficient cercetată atât la noi, cât și pe plan internațional.
Voința juridică exprimată în acte juridice consensuale de formă autentică (scrisă), trebuie să se manifeste în afara oricăror vicii de consimțământ. Problema este de a ști dacă realmente voința exprimată în actele juridice este neviciată, dacă voința liber exprimată este conformă cu cea internă.
În ultimă instanță, a decide dacă un act este valabil din punctul de vedere al exprimării voinței sale, înseamnă o analiză psihologică introspectivă. Metodele utilizate în prezent sunt relative cu privire la aceste aspecte, sistemul probator clasic neputând realiza întotdeauna acest obiectiv fundamental. Teama rezultă din existența actelor juridice simulate, vânzări deghizate, care, după experiența ilicită, pot constitui convenții secrete și convenții aparente față de terți. De aici rezultă faptul că dimensiunea psihologică în dreptul civil vis-à-vis de categoria juridică și psihologică a voinței este o problemă de esență. Soluția este utilizarea mijloacelor moderne de detecție a comportamentului simulat în cauzele civile, declarații ale părților contractante în afaceri comerciale, mărturii depuse în cauze civile etc. Numai așa părțile contractante pot să-și tatoneze reciproc acordurile, corespondențele între voința liber exprimată și voința internă.
În ce privește vinovăția din culpă , noțiune indiscutabil psihologică, distinsul prof.univ.dr. Constantin Mitrache, subliniază următoarele: „Vinovăția există când fapta care prezintă pericol social este săvârșită cu intenție sau evidențiind în continuare subtile diferențieri, primordial psihologice și, evident, cu ulterioare efecte sub aspect juridic, după cum urmează:
1. – fapta este săvârșită cu intenție când infractorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte (intenție directă);
b) prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui (intenție indirectă);
2. – fapta este săvârșită din culpă când infractorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce (ușurința);
b) nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă (neglijența);
3. – intenția depășită (praeterintenția) – formă mixtă: intenția și culpa reunite – săvârșirea unei fapte cu intenție și producerea unui rezultat mai grav decât cel urmărit și acceptat de făptuitor prin săvârșirea faptei, rezultat ce i se impută acestuia sub forma culpei, deoarece nu l-a prevăzut, deși trebuia și putea să-l prevadă. Esențială este împrejurarea că făptuitorul săvârșește o faptă urmărind un anumit rezultat, dar care rezultat se amplifică devenind mai grav și realizând conținutul unei alte infracțiuni (ex. lovituri cauzatoare de moarte – art. 183 C.pen.), ori o variantă agravantă a infracțiunii inițiale (ex. tâlhăria cu moartea victimei – art. 211 C.pen.).
Vinovăția, din punct de vedere psihologic, este o atitudine rezultantă a interacțiunii conștiinței cu voința (factorul cognitiv și volitiv). Voința – pentru a exista – cere o atitudine conștientă în sensul că făptuitorul își dă seama, are reprezentarea acțiunilor sau inacțiunilor sale, al rezultatului acestora (ca urmare, socialmente periculoasă în raport cu valorile ocrotite de lege) și săvârșite cu voință, aceste acțiuni mobilizându-i energia fizică și psihică în sensul realizării rezultatelor urmărite.
În esență, voința de a săvârși fapta este determinată numai după reprezentarea în conștiința făptuitorului a urmărilor socialmente periculoase ale faptei. (N.A. – Vinovăția nu poate exista, cu alte cuvinte, la săvârșirea unei fapte dacă făptuitorul nu a voit aceea faptă – constrângere – ori nu a putut avea reprezentarea rezultatului din cauze neimputabile lui – lipsa discernământului).
Similar, în încheieri, rechizitorii, pledoarii, sentințe etc., abundă noțiuni prioritar psihologice: minor-minorat, responsabilitate-irespon- sabilitate, agresivitate, afect, duplicitate-simulare-minciună, atenție, raționament, memorie, temperament, convingere intimă, prevedere, deliberare, mobil, scop, voință, conștiință etc., fără a mai vorbi despre faptul că în însăși esența lor o serie de instituții procesual penale sunt intrinsece psihologicului: confruntarea, percheziția, reconstituirea, experimentul judiciar, interogatoriul (ancheta, audierea etc.), motiv pentru care, o dată mai mult, magistratul este ținut să aprofundeze terenul psihologiei judiciare.
CAPITOLUL II
2.INTEROGATORIULUI JUDICIAR – ANCHETA (PERSONALITATEA UMANĂ ÎN RAPORTURI DE OPOZABILITATE ȘI CONFRUNTARE)
Sectiunea 1. Noțiuni introductive – distincții și conotații asupra interogatoriului judiciar din perspectiva adunării dovezilor (urmărirea penală din perspectiva psihologică)
I.Definiția interogatoriului;
În cazul săvârșirii unei infracțiuni, aflarea adevărului și determinarea autorului să-și recunoască vina și să facă mărturisiri cât mai complete referitoare la aceasta îi revine anchetatorului, iar demersul efectuat în asemenea împrejurare poartă numele de interogatoriu judiciar.
Interogatoriul judiciar se poate defini drept o cercetare efectuată de către un organ de stat (anchetator) desfășurată sistematic și organizată științific, în vederea strângerii dovezilor privitoare la o faptă ilegală, apoi a prelucrării și verificării acestora pentru a lămuri împrejurările în care fapta s-a produs și pentru a stabili răspunderile.
Din perspectivă psihologică interogatoriul judiciar (urmărirea penală și cercetarea judecătorească) reprezintă o relație interpersonală de tip special care reunește, de regulă, două persoane cu interese opuse: un anchetator (conducătorul anchetei) care caută să dezvăluie un adevăr, și un anchetat care, de cele mai multe ori, caută să-l acopere, să-l ascundă sau să-l prezinte într-o manieră care să limiteze cât mai mult consecințele care ar urma să decurgă.
În cadrul interogatoriului judiciar, orice demers pe care îl întreprinde anchetatorul trebuie să plece de la principiul prezumpției de nevinovăție, care asigură obiectivitate rezultatelor acesteia.
În relația anchetator-anchetat, indiferent dacă acesta din urmă este învinuit (sau inculpat), martor sau persoană nevinovată, elementul de interacțiune îl constituie convorbirea. În această situație însă, convorbirea nu trebuie înțeleasă în forma simplă a unui dialog, a unei discuții, ci ca un proces deosebit de complex, un demers anevoios, o stare conflictuală profund tensionată în care, pe de o parte se încearcă obținerea de date cât mai veridice, iar pe de alta, ascunderea sau denaturarea acestora, eșecul fiind posibil la oricare din cei doi protagoniști.
În literatura de specialitate, în practica judiciară, termenul de interogatoriu este impropriu folosit și îi este redus sensul, aria sa de activitate. În accepțiunile acestora, termenul în cauză vizează doar o latură a activității de ascultare, și anume momentul adresării întrebărilor și al primirii răspunsurilor, neacoperind în totalitate sensul acestui act procedural. În aceste accepțiuni termenul nu se identifică cu noțiunea de ascultare care presupunea atât relatarea liberă a faptelor de către cel ascultat, cât și adresarea de întrebări de către reprezentanții organului judiciar. În sprijinul acestei afirmații vine C. pr. pen. prin art. 73, al. 3; art. 71, art. 323; precum și opiniile unor specialiști consacrați: ascultarea persoanelor constituie rezultatul aplicării procedeului mixt de audiere.
În ceea ce ne privește continuăm să credem că definind interogatoriul ca „fiind contactul interpersonal verbal, relativ tensionat emoțional, desfășurat sistematic și organizat științific, pe care îl poartă reprezentantul organului de stat cu persoana bănuită în scopul culegerii de date și informații despre o faptă infracțională în vederea prelucrării și lămuririi împrejurărilor în care s-a comis fapta, a identifica făptuitorii și în funcție de adevăr a stabili răspunderile”.
În cazul săvârșirii unei infracțiuni, aflarea adevărului și determinarea autorului să-și recunoască vina și să facă mărturisiri cât mai complete referitoare la aceasta îi revine anchetatorului, iar demersul efectuat în asemenea împrejurare poartă numele de interogatoriu judiciar.
Interogatoriul judiciar se poate defini drept o cercetare efectuată de către un organ de stat (anchetator) desfășurată sistematic și organizată științific, în vederea strângerii dovezilor privitoare la o faptă ilegală, apoi a prelucrării și verificării acestora pentru a lămuri împrejurările în care fapta s-a produs și pentru a stabili răspunderile.
Din perspectivă psihologică interogatoriul judiciar (urmărirea penală și cercetarea judecătorească) reprezintă o relație interpersonală de tip special care reunește, de regulă, două persoane cu interese opuse: un anchetator (conducătorul anchetei) care caută să dezvăluie un adevăr, și un anchetat care, de cele mai multe ori, caută să-l acopere, să-l ascundă sau să-l prezinte într-o manieră care să limiteze cât mai mult consecințele care ar urma să decurgă.
II. Caracteristicile interogatoriului
Imaginea poziției psihologice a reprezentantului autorității publice în interogatoriu nu va putea fi recepționată și înțeleasă corect, nici dimensiunea reală a responsabilității sale sociale, inclusiv sensul profesional, dacă se ignora complexitatea fenomenului de criminalitate și dificultățile cauzelor complexe pline de hățișuri cu care acesta se confruntă, fără a mai lua în calcul riscurile și amenințările cărora adesea trebuie să le facă față.
Tensiunea anchetei judiciare este esențială pentru a găsi soluția dreaptă, ea fiind comparabilă cu tensiunea psihologică specifică unei partide de șah, în care se confrunta parteneri cu stiluri diferite: anchetatorul tehnic și plin de imaginație pe de o parte, iar pe de alta infractorul viclean și speculativ.
Practica judiciara a impus evidențierea câtorva caracteristici distincte proprii interogatoriului judiciar:opozabilitatea intereselor; inegalitatea statutului; tensiunea comportamentului expresiv;demersul neuniform, contradictoriu, în "zig-zag";intimitatea, stresul și riscul.
1. Opozabilitatea intereselor – anchetatorul este motivat de standardele sale profesionale, aflarea adevărului cu privire la făptuitor și fapta, elucidarea comiterii faptei sub toate aspectele etc., pe când infractorul este motivat de diminuarea responsabilității sale în cauză; – pe unul îl anima prestigiul profesional, pe celălalt miza apărării cu orice preț a libertății sale. De fapt, opozabilitatea de interese dintre învinuit sau inculpat și organul judiciar este explicată de statutul diferit al celor doi participanți la proces.
2. Inegalitatea statutului – inculpatul sau învinuitul apare în poziția celui ce a săvârșit infracțiunea, în poziția celui care a nesocotit legea, iar în cazul confirmării învinuirii ce i se aduce, urmează să suporte consecințele faptei comise; organul judiciar ocupa o poziție opusă, el este învestit cu autoritatea de stat, cu prerogative proprii funcției pe care o exercita în vederea tragerii la răspundere penală a învinuitului sau inculpatului. Aparent avantajul poziției este deținut de organul judiciar. El are posibilitatea de a ține sub un permanent control pe cel interogat de a observa acele indicii psihologice ale stării de emotivitate provocate de diverse tulburări neurovegetative, de a observa întreaga atitudine, modul de a se comporta al învinuitului sau inculpatului și pe această bază să identifice momentele psihologice de alternare și diversificare a procedeelor tactice de ascultare. De asemenea, organul judiciar se poate folosi și de "elementul surpriză" atunci când se afla în posesia unor date verificate și pe care în cursul ascultării le poate folosi, nu o dată caracterul surprinzător al acestora, zdruncinând rezistența opusă.
Se întâlnesc însa și cazuri când organul judiciar este pus în situația de a duce confruntarea în condiții inegale. Este vorba de faptul că în timp ce organul judiciar folosește în exclusivitate mijloacele legale, învinuitul sau inculpatul poate uza de orice mijloace, chiar și ilegale, fără a fi sancționat în mod expres.
Toate acestea explica complexitatea activității de interogare a învinuitului sau inculpatului, importantă care trebuie să i se acorde, precum și multitudinea însușirilor cerințelor impuse celui chemat să o efectueze – "așadar ascultarea învinuitului sau inculpatului constituie o luptă, un joc al inteligenței, purtat, înainte de toate, cu arme psihologice".
3. Tensiunea comportamentului expresiv – atitudinea învinuitului sau inculpatului în interogatoriu este una voluntară, în care persoana autoare a infracțiunii își dirijează comportarea în mod conștient, ținând seama de situația reală prezenta și prevăzând și urmările actelor sale.
Habitudinile lui sociale vor fi prezente în atitudinea infractorului constituind unul din factorii ei determinanți. Atitudinea învinuitului sau inculpatului este "rezultatul dintre habitudinile sociale și dominanta defensivă" constând din prezența și persistența în scoarța cerebrală a învinuitului sau inculpatului a unor puternice focare de excitație cu caracter dominant reprezentând pericolul care amenința libertatea lui. Exista în jur de patru categorii de manifestări în timpul interacțiunii dintre anchetator și anchetat, care reprezintă elemente accesibile unei observări psihologice în timpul interogării:
– anumite trăsături de comportament care apar din prima clipă de când învinuitul sau inculpatul este introdus în cabinet (motricitatea, timpul de reacție, disconfort psihic etc.);
– expresiile emoționale care se pot urmări fie prin libera lor manifestare fie prin modul discret de inhibare a lor (modificări de paloare, spasm glotic etc.);
– gândirea învinuitului sau inculpatului este și ea obiectul observării, dar și parte în raționamentul logic sau mai puțin logic privind faptele expuse sau în contradicții mai mari sau mai mici care compun relatarea faptelor (raționamente și judecăți, argumentație logică sau afectiva etc.);
– atitudinea socială a învinuitului sau inculpatului care se reflecta în comportamentul pe care îl are față de anchetator, sau în modul în care răspunde la avansurile, serviciile pe care organul judiciar i le oferă în timpul interogatoriului.
Concluzionând cele spuse mai sus putem spune că "ascultarea (interogatoriul) aduce pe poziții opuse protagoniștii acestei relații interpersonale de tip special care nu colaborează, ci se confrunta"
4. Demersul neuniform, contradictoriu, în "zig-zag"
Practica judiciara demonstrează că infractorii, în special cei ocazionali, chiar dacă nu imediat, ajung să mărturisească din ce în ce mai mult din fapta comisă, iar în final, în funcție de abilitatea anchetatorului ajunge la mărturisiri totale. În aceste cazuri dominanta defensivă se manifesta prin anumite ajustări mai mari sau mai mici ale realității, aici având de a face cu o atitudine lineară în cabinetul de anchetă.
Însa de cele mai multe ori infractorul "merge în zig-zag" (rectiliniu), recunoscând o parte la început, negând apoi cu înverșunare, revenind câteodată asupra celor declarate, pentru că în final să facă mărturisirea finală, dar și aceea, de foarte multe ori incompletă. Aceste atitudini sunt expresia unor poziții tactice ale infractorului (învinuitului sau inculpatului) ce nu sunt determinate numai de gradul de vinovăție a lui, ci și de poziția relativă pe care o are față de anchetator. Dacă învinuitul sau inculpatul îl socotește pe organul judiciar inferior lui, fie ca posibilitate de gândire, fie în raport de datele, dovezile deținute de acesta, atunci învinuitul sau inculpatul va fi foarte atent și va mărturisi cât mai puțin și nu va renunța la poziția lui, decât în fața celor mai zdrobitoare probe. Când însa superioritatea anchetatorului este clară și pentru infractor, atunci dominanta defensivă a acestuia se va manifesta doar prin ajustări ale faptei.
5. Intimitatea, stresul și riscul – sunt specifice derulării interogatoriului. Mărturisirea nu este o chestiune exclusiv tehnică, ci concomitent psihologică. Pentru că aceasta să se pună în fapt, relația interpersonală devine specială prin intimitate. În cabinetul de interogare nu trebuie să pătrundă alte persoane, camerele trebuiesc izolate fonic, să aibă luminozitate și confort minim.
Nu o dată învinuitul trebuie să treacă peste sentimentul de rușine, peste starea de teamă, știut fiind că este extrem de greu să fie mărturisite fapte reprobabile: viol, incest, crima etc., în prezența unor persoane, altele decât anchetatorul. În același timp, mărturisirea nu este posibilă decât odată cu câștigarea încrederii, cu trăirea sentimentului de înțelegere cel puțin umană a dramei judiciare pe care învinuitul o trăiește.
Desigur, rămas singur cu învinuitul, în raporturile de confruntare nu o dată tensionate, reprezentantul organului de urmărire penală poate avea în față o personalitate cu un mental disfuncțional, disperat, răzbunător, simulant etc., capabil de gesturi hetero- și autoagresive.
Riscul profesional este o realitate la care anchetatorul consimte liber și pe care și-l asuma din perspectiva profesionistului.
III.Planurile situaționale.
Din perspectiva psihologică, urmărirea penală – prin excelență ancheta judiciara și cercetarea judecătorească – este o sumă de relații interpersonale ale unui subiect constant, reprezentantul organului de urmărire penală și ceilalți participanți la proces, părți sau subiecți ai procesului.
Densitatea relațiilor interpersonale ale anchetatorului care rămâne același în timp ce partenerii săi se schimba, indica de la bun început caracterul complex al activităților de anchetă, iar din perspectiva psihologică constatarea obligatorie a modalității mentale care trebuie să-l caracterizeze pe anchetatorul autentic.
Conform art. 200 din C.pr.pen. "urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată".
Din punct de vedere tehnico-tactic strângerea probelor necesare reprezintă atât operația de adunare a probelor, cât și examinarea și evaluarea lor pentru a se constata dacă sunt suficiente, în vederea luării hotărârii privind trimiterea sau netrimiterea cauzei în judecată.
Prin identificarea făptuitorilor legiuitorul a vrut să precizeze că în cadrul urmăririi penale, probele adunate trebuie să ajute la depistarea celor care au săvârșit fapta penală (autori, instigatori, complici), înțelegând prin aceasta atât stabilirea faptului că urmarea socialmente periculoasă se datorează unei activități umane, cât și aflarea datelor de identitate ale celui care a săvârșit fapta penală. Prin stabilirea răspunderii făptuitorului se înțelege că probele adunate în cursul urmăririi penale trebuie să contribuie nu numai la lămurirea aspectelor privind fapta penală, ci ele trebuie să elucideze și aspectele legate de vinovăția făptuitorului, dacă acesta poate să fie sau să nu fie subiect al răspunderii penale.
În obiectul urmăririi penale, de asemenea se înscrie și identificarea victimei infracțiunii, deși acest lucru nu este prevăzut expres în art. 200. Această activitate este necesară pentru rezolvarea laturii penale și laturii civile a cauzei penale.
Din perspectiva experienței practicii se disting următoarele patru situații (planuri situaționale):
a) planul situațional deschis, este caracterizat de situația în care datele despre comiterea infracțiunii sunt cunoscute de ambele părți (ex. infracțiunile flagrante). Aici pot să apară unele capcane psihologice legate de infracțiunea în cauză, situație în care infractorul dându-și seama și cunoscând exact datele pe care le cunoaște sau despre care are cunoștință anchetatorul, le poate nega, pe considerentul că nu sunt probe suficiente împotriva sa. O altă situație delicată se ivește atunci când infractorul recunoaște cu ușurință fapta pentru care este cercetat, acoperind practic altele mai grave, dar despre care anchetatorul nu are informații. Deși în mod practic acest gen de situații nu ridica probleme deosebite din perspectiva probațiunii, trebuie acordată o atenție deosebită întregului context și dacă infractorul a recunoscut totul cu ușurință, trebuie să fie analizată cu atenție această poziție;
b) planul situațional orb, este caracterizat de situația în care datele despre comiterea infracțiunii, probele materiale și informaționale sunt cunoscute numai de anchetator (ex. denunțurile, exploatarea mijloacelor speciale etc.). În această situație anchetatorul nu trebuie să-l determine pe infractor să recunoască faptele, punându-i probele direct în față prin procedeul frontal, deoarece este posibil să mai existe totuși alte date și informații ascunse despre care anchetatorul să nu știe. Interogatoriul trebuie să decurgă lent, urmărind toate detaliile, iar probele trebuie administrate pe rând, de la cele mai simple la cele complexe, urmărind reacția infractorului de fiecare dată când i se administrează o altă probă. În practică, infractorii anchetați de pe poziția planului situațional orb au comis erori flagrante în construcția apărărilor formulate, de obicei pline de contradicții, iar în final și-au recunoscut vinovățiile;
c) planul situațional ascuns, este caracterizat de situația în care datele despre comiterea infracțiunii sunt cunoscute numai de către persoana interogată. Aceste situații se întâlnesc predilect în cauzele cu autori necunoscuți, cauze vechi (A.N.-uri), peste care timpul a curs în favoarea făptuitorilor. De regula este vorba de infracțiuni grave, complexe, faptele fiind comise cu premeditare în finalizarea acestora autorii ștergând urmele, distrugând sau ascunzând corpurile delicte, denaturând și dezinformând, creându-și alibiuri sau determinând tăcerea eventualilor martori.
În practică judiciara se cunosc situații în care infractorii au fost cunoscuți în calitate de bănuiți în cadrul interogatoriului, dar audierile clasice nu au condus la nici un rezultat, iar dosarele au rămas în stadiul inițial, cu urmărirea penală începuta "în rem", iar autorul continuând să rămână necunoscut. În condițiile utilizării investigațiilor comportamentului simulat prin tehnica poligraf, planurile situaționale ascunse sunt tot mai frecvent răsturnate, autorii fiind demascați prin identificarea matricei infracționale (amintirea despre fapta), structurata în conștientul acestora și concomitent (prin conversie) efectuându-se în mod operativ probațiunea completă;
d) planul situațional necunoscut, este caracterizat de situația în care datele despre comiterea infracțiunii nu sunt cunoscute nici de anchetator (acesta nu știe dacă bănuitul din fața sa este cel care a comis infracțiunea vizată), nici de infractor (bănuitul neștiind dacă anchetatorul cunoaște vreuna din faptele comise de el, când?, cum? și de unde? a aflat) (ex. tipic pentru suspecții cercetați cu ocazia unor razii, scotociri, filtre de circulație etc.).
În situația planului necunoscut, convorbirea dintre anchetator și infractor este lipsită de temei informațional, iar respectarea prezumției de nevinovăție blochează orice dialog constructiv pentru anchetă, mai ales că o persoană invitată la poliție pentru o asemenea procedura de interogare ar putea reclama pur și simplu un abuz din partea organelor de urmărire penală.
Aceste situații sunt excelente oportunități de a clarifica prin investigațiile comportamentului simulat, implicarea sau nu a persoanei bănuite în speță care face obiectul interogatoriului.
Referitor la planurile situaționale ascunse sau necunoscute, apar situații neprevăzute care pot duce la descoperirea întâmplătoare a faptelor în cauză. Aceasta presupune răbdare, calm, tact în discuțiile purtate de către anchetator cu orice persoană care nu are aparent nici o legătură cu fapta comisă. Astfel se educa și se exersează intuiția, calitățile și aptitudinile personale, valorificându-se o dată cu trecerea anilor în ceea ce se înțelege îndeobște prin fler profesional.
O deosebită importanta în cadrul relațiilor interpersonale o are autocontrolul anchetatorului asupra manifestărilor comportamentului său expresiv (nervozitate, superficialitate, duritate, labilitate emoțională, simpatie sau antipatie fata de persoana interogată etc.).
Autocontrolul nu este un exercițiu în sine, gratuit, ci dimpotrivă este o necesitate menită a contracara studierea anchetatorului de către persoană suspectă. Practica evidențiază în acest sens existența unei categorii de infractori extrem de intuitivi și vicleni, capabili să interpreteze cu abilitate comportamentul anchetatorului, reușind să-și de-a seama de impresiile pe care le produc declarațiile sale, sau să deducă ce informații sau probe deține organul judiciar în legătură cu obiectul ascultării.
Creativitatea în gândire, capacitatea de prelucrare cu obiectivitate și simt critic a datelor, exersarea intuiției și îndeosebi utilizarea investigației tehnico-stiintifice a comportamentului simulat al persoanelor incluse în cercurile de bănuiți pot duce la eliminarea situațiilor de blocaj, în opinia noastră, hazardul în soluționarea cauzelor complexe nefiind nimic altceva decât expresia limitelor de competentă.
Sectiunea 2. Problematica psihologică a relației anchetator-anchetat
Relația interpersonală anchetator-anchetat pune în evidență, în primul rând, trăirea emoțională creată de contactul cu reprezentantul oficial al autorității, în cadrul căruia se va derula o activitate cu caracteristici absolut speciale (ancheta judiciara). Atitudinea oficială, politicoasă, dar rezervată, profesională, prin ținuta și vocabular a anchetatorului, care solicita lămuriri, chestionează, pune în vedere, precizează etc., creează un fond difuz emoțional pentru persoana anchetată (bănuit, învinuit, inculpat), fapt resimțit de altfel de oricare altă persoană chemată în mod oficial pentru a da relații în cauză (martori, reclamant etc.).
Datorită acestui fapt, majoritatea cercetărilor se desfășoară într-o anumită tensiune emotivă sau nervoasă, cel interogat, de multe ori, apreciind hiperbolizat gesturi, expresii, fapte etc. ale anchetatorului. "Din motive diferite, (între care: lipsa obișnuinței de a avea de-a face cu autoritățile, tradițiile deformate referitoare la caracterul represiv ori optică relelor tratamente exercitate de organele de cercetare etc.) persoana anchetată manifesta teama". Fie și numai din aceste motive, iată de ce cunoștințele de psihologie devin obligatorii pentru magistratul însărcinat cu derularea anchetei judiciare, în cadrul căreia psihologul vine să "cenzureze" penalul în sensul benefic aflării adevărului, aceasta presupunând consolidarea așa-zisului "fler" prin "știința anchetei" în efortul mereu perfectibil de a-i reda acestei activități profesionalismul și demnitatea care i se cuvin în actul de justiție independenta.
Contactul interpersonal în biroul de anchetă judiciara
În baza contactelor inițiale, anchetatorul apreciază comportamentul expresiv, în mod special mimica învinuitului ca pe o realitate evidenta, ca pe o totalitate de trăsături și caracteristici dinamico-functionale care evidențiază stări, sentimente și dispoziții sufletești a căror interpretare corectă este o necesitate absolută. În acest sens, anchetatorul trebuie să fie atent asupra componentei voluntare a comportamentului expresiv, înțelegând prin aceasta procesele funcționale dinamice mai mult sau mai puțin deformate emoțional, deghizate, simulate în scopul de a masca adevăratele stări sufletești resimțite în timpul ascultării. Învinuitul poate simula stăpânirea de sine, calmul, nedumerirea, unele stări de suferință (boala, leșin) atitudinea de revoltă ori de protest, toate cu scopul de a impresiona, de a intimida pe anchetator.
Lipsa de naturalețe și de convingere a acestor simulări este evidentă în fața unei conduite ferme, ofensive a anchetatorului, înlăturarea lor fiind, de regulă, consecința exploatării calificate a unor momente psihologice abil create pe parcursul ascultării. Spre deosebire de acestea, manifestările involuntare reprezintă reacții fiziologice interne ale anumitor sisteme funcționale aflate preponderent sub dependenta sistemului neurovegetativ, ele nu pot fi mascate și nici nu pot fi provocate de om în scop voit.
Nu rareori inhibiția emoțională (teama inocentului prilejuită de contactul interpersonal cu reprezentantul autorității) este interpretată ca indiciu al vinovăției, iar comportamentul învinuitului se apreciază ca fiind simulat. Cu privire la problematica interpretării corecte a tabloului psihocomportamental, ea își fundamentează temeiurile în psihologia persoanei, psihologia medicală etc. dar a cere acestor discipline punerea în formule interpretative precise a gesturile, a mimicii, a conduitei de relație și expresie a unei persoane într-o împrejurare, este mult prea pretențios.
Trecerea de la știința către arta anchetei judiciare se face prin personalitatea anchetatorului,
În cazul observator și investigator fin, a cărui intuiție profesională este izvorul interpretării.persoanelor sincere, dar labile emoțional (sfera în care, de regulă, intra minorii, femeile, bătrânii, convalescenții), fără experiență în raport cu situațiile de acest gen, este necesară, ca o condiție a reușitei, crearea unui climat de siguranță și încredere reciprocă, a unui dialog deschis, degajat în care ele să-și înțeleagă statutul în fata autorității și ce obligații le revin. Nerealizarea acestui climat poate duce (mai ales atunci când se utilizează procedeul frontal al ascultării), odată cu atacarea problemei critice, la inhibări emoționale artificiale, cu întregul lor cortegiu de manifestări mimico-gesticulare și neurovegetative.
Exista în acest punct al contactului interpesonal, pericolul de a se interpreta greșit așa-zisul "moment psihologic" creat și de a-l "exploata eficient" prin chestionare directă, implicare, precizări cu caracter acuzatorial sau prezentarea de probe poate complica și mai mult tabloul psihocomportamental al emotivului, el putând ajunge, în ultimă instanță, chiar la recunoașterea unor fapte pe care nu le-a săvârșit. Din acest motiv trebuie privită cu multă precauție orice relatare a învinuitului și, în special, tot ceea ce afirma și îi este defavorabil.
Altfel stau lucrurile în situația în care în persoana învinuitului se afla chiar autorul faptei. Se constată, de regulă, că discuțiile introductive pe problematica colaterală nu dau roadele scontate. Ambianța rămâne rece, răspunsurile sunt monosilabice, învinuitul nu se angajează sincer în dialog, "nu dă nimic de la el" Analizând comparativ reactivitatea mimico-gesticulara a învinuitului, o fină interpretare vă surprinde faptul că, dacă totuși pe fondul sărac al dialogului colateral, se obțin răspunsuri și crâmpeie de discuții în limite relativ normale, nu același lucru se întâmpla atunci când se ataca problemele critice. Revenind la exemplul menționat, prin aducerea în discuție a problematicii ridicate de împrejurările săvârșirii omorului, s-au evidențiat pe lângă negările stereotipe ("nu cunosc", "nu știu", "nu-mi amintesc"), manifestări frecvente de evitare a privirii, pauze înainte de răspuns, spasmul glotic, sudorație, tremurul mâinilor, lipsa oricărei inițiative, toate acestea pe un fond general de suspiciuni din partea învinuitului. Manifestarea acestor tulburări psihocomportamentale net diferențiate se explica printr-un mecanism psihologic extrem de subtil. Esență sa consta în aceea că persoana care a comis fapta dispune, în planul intim al personalității sale, de capacitatea psihică de a se degaja cu ușurință de situația de învinuit în cauză. Ea, neavând nimic cu cauza care este ascultată, își comută cu ușurință sfera preocupărilor și a atenției către problematica introductivă, colaterala ce o captivează și pe care o accepta cu plăcere și interes. Dimpotrivă, învinuitul care a săvârșit infracțiunea "nu are posibilități pentru tematici colaterale", cu alte cuvinte, nu se dispune de capacitatea psihică de comutare. Problematica sa centrală se exercita cu o forță inhibitorie deosebită asupra oricăror altor aspecte care se aduc în discuție. Centrul excitației sale nervoase, polarizează întreaga personalitate exclusiv către fapta săvârșită și implicațiile acesteia. Chiar dacă i se oferă posibilitatea destinderii, structurile subconștiente, prin mecanisme inhibitive îl țin prizonierul condiției de învinuit în cauză, stătut și rol pe care nu le poate abandona.
Deși în fata organului de urmărire penală, învinuitul își impune conștient ieșirea din rol, sta în posibilitățile anchetatorului experimentat să desprindă cu ușurință și să interpreteze corect notele artificialului, lipsa de participare, starea de disconfort psihic, teama și suspiciunea continua în întreaga atitudine de relație și expresie a învinuitului nesincer. Această teamă rezulta din aceea că persoana care a comis fapta realizează natură pur introductivă a discuțiilor colaterale. Ea este preocupată de ceea ce bănuiește că va urma după aceasta, fiind continuu în gardă cu privire la aspectele critice pe care le intuiește că urmează și în raport cu care își făurește alibiurile
Cât privește învinuitul care nu a săvârșit fapta ce i se împută, acesta se dăruiește lesne tematicii abordate, participând cu naturalețe la dezvoltarea ei. Odată fiindu-i lămurite statutul și rolul în cadrul ascultării, el va alunga din plan psihic toată problematica ce-i provocase temere, iar cu privire la învinuire va argumenta natural, dezinvolt, participativ, dezinhibat, neavând, cu alte cuvinte, nimic care să-i inspire teamă.
Rezultate deosebit de interesante în diferențierea celor două conduite opuse se pot obține prin interpretarea manifestărilor psihocomportamentale și a reactivității de expresie a învinuiților fata de întrebările directe în raport cu aspectele critice. Astfel, adresându-i-se întrebări de genul:
– Dacă susțineți că nu a-ți săvârșit fapta, atunci pe cine bănuiți?
– Ce credeți, va fi descoperit autorul acestei fapte?
– Ce credeți că ar merita autorul pentru fapta sa? etc.
Învinuitul care nu a săvârșit fapta va fi caracterizat printr-o participare autentică.
În fața aceleiași întrebări, învinuitul care a comis infracțiunea este ezitant, stânjenit, "deosebit de încurcat". Explicația psihologică consta în efectul paralizant – inhibitoriu, în stupoarea creată de întrebarea de genul "Ce credeți, va fi identificat autorul omorului?" . pusă tocmai într-o împrejurare deloc plăcută pentru acesta, vizând tragerea la răspundere penală pentru înfăptuirea justiției. Suspiciunea bănuitului, în raport cu sărăcia datelor pe care le deține referitor la ce știe anchetatorul, cât știe, de la cine știe, împovărează la maximum conduita acestuia. Neparticipativ, ostil, rămânând în expectativă, de regulă, nu are puterea de a bănui pe cineva, vine cu justificări și temeri de genul "nu pot să dau vina pe nimeni" ori "s-ar putea să greșesc", nepropunând soluții sau, chiar dacă o face, devine stângaci, neplauzibil, artificial.
Neputând fi marcate, dar nici provocate de om în scop voit, manifestările comportamentale și psihofiziologice amintite vor acompania ca un veritabil cortegiu starea de disconfort psihic pe care o trăiește învinuitul. Cu privire la această complexă problematica trebuie subliniat, însa, faptul că a socoti asemenea manifestări drept probe de vinovăție înseamnă a face o greșeală tot atât de mare ca și atunci când s-ar afirma că siguranța de sine ori promptitudinea și certitudinea răspunsurilor date sunt probe certe ale vinovăției. Ceea ce trebuie reținut este faptul că expresiile emoționale, coroborate cu probe verificate, pot sublinia, adică pot confirma sau infirma, ca un argument în plus, o teză valabilă, constituind indici orientativi asupra tentativelor comportamentului simulat în ancheta judiciara.
Comunicarea non-verbala – reguli tactice specifice raporturilor interpersonale de opozabilitate și confruntare
Comunicarea dintre anchetator și învinuit sau inculpat, nu se efectuează numai pe plan verbal, utilizând limbajul natural articulat, ci oamenii realizează transfer de informații și pe alte canale, prin așa-numita comunicare non-verbala, extralingvistica (gestica, mimică, fond sonor al vorbirii).
Canalele non-verbale realizează un surplus de comunicare, transmițându-se stări psiho-emotionale, anxietate, depresie etc. Avantajul comunicării extra-verbale consta în faptul că acesta scapă, în general, controlului voluntar, conștient creând astfel o posibilitate de acces spre procesele informaționale, atât din sfera gândirii reflectate, cât și a nivelurilor psihologice, nereflectate, antrenate în comunicarea realizată involuntar.
Majoritatea transferului informațional al afectivității are loc prin canalele extra-verbale. În timpul conversației, comunicarea extra-verbala, și în concret "contactele oculare" care au loc între privirile interlocutorilor în timp ce vorbesc sunt foarte importante. Controlul din privire se efectuează de către emițător (învinuitul sau inculpatul) chiar și în timpul în care el vorbește În timpul unei conversații obișnuite sau al unei relatări, privirea pendulează la partener cu intermitentă. În momentele cruciale, exact la argumentele cele mai importante, ori unde ar fi, privirea revine la interlocutor spre a controla dacă a înțeles, dacă este de acord sau nu cu cele relatate. Urmărirea acestei pendulari oculare cere din partea anchetatorului foarte multă experiență și inteligentă, căci revenirea la privirea directă poate semnala că învinuitul sau inculpatul a ajuns la un punct nodal, unde vrea să strecoare un neadevăr care ar putea avea importanță.
Anchetatorul va obține o informație prețioasă, fie că este un adevăr și atunci îl apropie de lămurirea cazului, fie că este o minciună, și atunci poate evalua mai corect gradul de sinceritate, respectiv de nesinceritate a bănuitului.
În anumite momente ale dialogului, bănuitul nu trebuie să știe sub nici un motiv că anchetatorul aproba sau nu unele din afirmațiile sale. Privirea interlocutorului nu este numai o sursă de informații, ci și un mijloc de condiționare a interlocutorului. La prima audiere, când i se cere bănuitului să relateze faptul incriminat, și unde el va da o versiune evident favorabilă lui, anchetatorul trebuie să îl lase să spună tot ce vrea, să aibă mare fluența în expunere. Dacă în cursul acestei relatări spontane învinuitul nu este întrerupt, ci dimpotrivă, prin privirea sau prin mișcările capului, anchetatorul îl încurajează, foarte probabil el va furniza suficient material pentru că monologul odată terminat, să se ajungă la un dialog critic. Aceasta condiționare prin gratificare este o capcană eficienta, care îl va ajuta pe anchetator să elaboreze în continuare o tactică adecvată situației.
Prin definiție, orice învinuit sau inculpat, cei aflați în detenție preventivă, sunt într-o puternică stare de frustrare. Pierderea, chiar și vremelnica a libertății, contribuie la acea stare de frustrare, care în majoritatea cazurilor va duce la manifestări agresive. Agresivitatea în camera de audiere se manifestă mai ales în răspunsuri insolente, încercări de sfidare și ca reacție la privirea scrutătoare a anchetatorului, evitarea de a-l privi în față. Simptomul stării de frustrare nu trebuie să fie deci confundat cu o trăsătură de personalitate (sinceritate – nesinceritate).
Anchetatorul care vrea să stabilească un contact uman cu învinuitul sau inculpatul trebuie să evite orice privire, gest sau vorba care ar potența, cât de cât, starea de frustrare în care se găsește acesta.
Reguli tactice specifice raporturilor interpersonale de opozabilitate și confruntare
În literatura de specialitate, sunt câteva reguli tactice care pot facilita nu numai stabilirea unui contact verbal între interlocutori, dar în același timp, pot aduce un oponent în situația de a colabora:
1. în contactul cu adversarul înainte de a fi ascultați, suntem priviți;
2. exprimarea clară, în limbaj inteligibil a interlocutorului este obligatorie;
3. înainte de a vorbi, trebuie să știm să observăm și să ascultăm. Din primele clipe de contact cu bănuitul trebuie să-l studiem la început în ansamblu, și apoi mișcările necontrolabile în momentul în care este chestionat asupra problematicii critice. Mare semnificație au și pauzele pe care le face bănuitul, durata acestora putând fi interpretată ca indice al efortului de denaturare sau disimulare;
4. fata de interlocutor se recomanda a se avea o atitudine deschisă. Adesea cel anchetat trebuie să fie încurajat, fie prin flatare ("Eu te știam de băiat deștept."), fie prin utilizarea unei formule de generalizare și nu de particularizare ("Da, au mai făcut și alții așa ceva, nu ești dumneata singurul."), ori de minimalizare și îndepărtare a pericolului ("Vezi unde duce anturajul, consumul de alcool, în alte împrejurări fapta asta nu s-ar fi putut întâmpla.") etc.
5. învinuitul sau inculpatul trebuie să fie convins că este ascultat cu cea mai mare atenție, căci această atitudine exprima respectul anchetatorului fata de el. De aceea după ce își termina relatarea și are impresia că a fost integral crezut se pot valorifica momentele psihologice create de întrebările de verificare a elementelor contradictorii sau nonconcordante, consecință a neadevărurilor structurate de interlocutor.
6. fata de interlocutor se recomanda a avea o atitudine echilibrată, exasperant de calmă, răbdătoare (de fapt tenacitate și rezistența – "mai insista încă puțin după momentul în care tu însuti simți ca totul este zadarnic"). Aceasta deoarece în majoritatea cazurilor, timpul operează în defavoarea învinuitului sau inculpatului, starea tensională în care se afla, până la mărturisirea completă, insecuritatea crescânda pe care o resimte în privința viitorului făcându-l să comită greșeli;
7. înțelegerea umană față de învinuit, prescrisă de legile noastre, dar care nu se confunda cu "bunăvoință" sau cu "iertarea", respectul persoanei învinuitului sau inculpatului, oricare ar fi crimă pe care a săvârșit-o, creează un climat favorabil pentru a obține în limitele posibilului, cât mai multe informații de la învinuit sau inculpat – un gest de prieteni (apropierea scaunului, oferirea unei țigări, a unei cafele etc.), un sfat, istorisirea unei întâmplări asemănătoare prin consecințe, un proverb, o bătaie prietenească pe umăr etc., pot duce în momentele psihologice adecvat create, la mărturisiri complete.
Sectiunea 3 Etape și strategii de interogare a învinuitului sau inculpatului
Strategii de interogare a învinuitului sau inculpatului (bănuitului)
Cunoașterea împrejurărilor în care a fost săvârșită infracțiunea și stabilirea corectă a datelor privind persoana învinuitului (inculpatului) folosesc anchetatorului la stabilirea procedeelor tactice de efectuare a ascultării.
Tactica ascultării învinuitului (inculpatului) cuprinde metode și mijloace legale folosite în activitatea de ascultare, în scopul obținerii unor declarații complete și veridice, care să contribuie la aflarea adevărului și clarificarea tuturor aspectelor cauzei. Dispozițiile legale și regulile tactice criminalistice reprezintă elemente de bază în stabilirea tacticii de ascultare. O tactică adecvată presupune adaptarea regulilor generale la fiecare cauză în parte, la personalitatea celui ascultat și la poziția învinuitului (inculpatului).
În cele ce urmează vom prezenta procedeele tactice de ascultare a învinuitului, cunoscute în practică autorităților judiciare:
a) Strategii de interogare vizând folosirea întrebărilor de detaliu.
Întrebările de această natură se folosesc pentru a obține de la învinuit amănunte referitoare la diferitele împrejurări ale faptei săvârșite, care să permită verificarea explicațiilor. Scopul utilizării acestor întrebări este de a demonstra bănuitului netemeinicia susținerilor sale și de a-l determina să renunțe la negarea faptelor săvârșite. Practica atesta ca acest procedeu tactic da rezultate bune în cazul învinuiților recidiviști (infractori cu experiență) care, deși își pregătesc atent declarațiile, comit totuși erori și inconsecvente logice. Or, tocmai asemenea aspecte trebuie exploatate, prin folosirea acestui gen de întrebări, pentru a determina furnizarea datelor necesare aflării adevărului, colaborarea învinuitului, clarificarea problemelor cauzei. De aceea, întrebările detaliu, împreuna cu alte procedee de ascultare, sunt folosite frecvent în cazul când învinuitul face declarații nesigure, contradictorii.
b) Strategii de interogare repetată.
Acest procedeu consta în reaudieri ale învinuitului cu privire la aceleași fapte, împrejurări, amănunte, la intervale diferite de timp. Între diversele declarații ale învinuitului vor apare, inevitabil, contraziceri, nepotriviri, cu toate încercările de a reproduce cele relatate anterior, pentru că detaliile nu vor putea fi puse la punct, nu vor putea fi repetate, cu toate pregătirile făcute în acest sens de către acesta, demonstrându-i-se, astfel, netemeinicia afirmațiilor pe care le-a făcut anterior și putând fi determinat să recunoască adevărul.
c) Strategii de interogare sistematică
Acest procedeu se folosește atât în cazul învinuitului sincer, pentru a-l ajuta să lămurească complet toată problematica cauzei, mai ales în cauzele complexe, cât și al celor nesinceri pentru că îi obliga să dea explicații logice și cronologice la toate aspectele privind învinuirea.
În cadrul acestui procedeu, prin intermediul întrebărilor problema, învinuitului i se solicita să clarifice sistematic cum a conceput și pregătit infracțiunea, persoanele participante și modul în care a acționat fiecare. Atunci când cel ascultat a săvârșit mai multe infracțiuni, în raport cu personalitatea și psihologia acestuia, anchetatorul va stabili dacă ascultarea va începe în legătură cu infracțiunea cea mai ușoară sau cea mai gravă. Când exista mai mulți învinuiți în cauză, fiecare trebuie ascultat atât cu privire la activitatea proprie, cât și separat, cu privire la activitatea fiecărui participant.
d) Strategii de interogare încrucișată
Scopul acestui procedeu este de a înfrânge sistemul de apărare al învinuitului nesincer, care se situează pe poziția negării totale a faptelor săvârșite. Este un procedeu ofensiv și constă în ascultarea aceluiași învinuit de către doi ori mai mulți anchetatori ce s-au pregătit în mod special în acest scop și cunosc problemele cauzei în care se face ascultarea. Procedeul prezintă un anumit avantaj, dar și dezavantaj. Avantajul consta în faptul că învinuitului sau inculpatului nu i se da posibilitatea să-și pregătească răspunsuri mincinoase, întrebările fiind adresate de fiecare anchetator alternativ, într-un ritm susținut, alert. Dezavantaje: derutarea persoanelor cu structura psihică slabă, încurcarea celui ascultat, anchetatorii însuși putându-se încurca reciproc, mai ales atunci când nu toți stăpânesc perfect problema cauzei.
e) Strategii de interogare vizând tactica complexului de vinovăție.
Acest procedeu consta în adresarea alternativă a unor întrebări care conțin cuvinte afectogene (critice) privitoare la fapta și la rezultatele ei și a unor întrebări ce nu au legătură directă cu cauza. Pentru realizarea scopului – obținerea unor declarații sincere – trebuie observate atent reacțiile învinuitului la diversele întrebări ce i se adresează, întrucât reușita procedeului nu depinde numai de răspunsurile celui ascultat, ci și de observarea și aprecierea acestuia.
f) Strategii de interogare vizând folosirea probelor de vinovăție.
Procedeul se folosește în ascultarea învinuitului nesincer, care încearcă să denatureze adevărul, să îngreuneze cercetările, mai ales dacă este recidivist, ce, de regulă, recunoaște faptele numai în măsura în care este convins despre existența și temeinicia probelor administrate împotriva sa. Procedeul se utilizează numai după cunoașterea exactă a poziției învinuitului. Aceasta presupune că învinuitului ascultat să i se consemneze declarația, indiferent de poziția avută fata de faptele pentru care este învinuit, întrucât numai astfel se poate adopta procedeul tactic de ascultare adecvat.
Obținerea de rezultate bune prin folosirea acestui procedeu este asigurată de respectarea unor cerințe, printre care:
· cunoașterea temeinică de către anchetator a tuturor probelor din dosar, a legăturii ce există între acestea și activitatea ilicită desfășurată de către învinuit;
· cunoașterea valorii fiecărei probe din dosar;
· stabilirea celui mai indicat moment pentru folosirea probelor de vinovăție și a ordinii în care acestea vor fi prezentate;
· stabilirea judicioasă a întrebărilor ce vor însoți prezentarea probelor.
Atenția care trebuie acordată folosirii acestui procedeu de ascultare se explică prin aceea că orice eroare din partea anchetatorului poate compromite întreaga munca desfășurată pentru determinarea învinuitului să facă declarații veridice și complete; luând cunoștință prematur de probele existente, cel ascultat va recunoaște numai ceea ce este dovedit sau, convingându-se de insuficienta ori de forța probanta redusă a dovezilor de vinovăție prezentate, va continua să persevereze în a respinge învinuirea adusă. În raport de personalitatea și psihologia învinuitului se poate proceda la prezentarea frontală sau prezentarea progresivă a probelor de vinovăție. Prima metodă presupune prezentarea în mod neașteptat, de la început, a probelor care îi dovedesc vinovăția și adresarea de întrebări directe cu privire la fapta săvârșită. Înaintea acestui moment, învinuitul sau inculpatul trebuie să fie întrebat în legătură cu împrejurările dovedite prin probele care urmează a fi folosite, urmărindu-se, astfel, crearea momentului psihologic necesar cunoașterii faptelor, renunțării la poziția de nesinceritate.
În practică organelor de anchetă judiciara este mai frecvent folosită prezentarea progresivă a probelor de vinovăție, ce consta în ascultarea în mod treptat, plecându-se de la aspecte mai puțin importante, cu prezentarea de probe care nu dovedesc nemijlocit săvârșirea faptei, vinovăția, continuându-se cu cele ce au relevanta deosebită, din care rezultă direct vinovăția.
g) Strategia interogării unui învinuit sau inculpat despre activitatea celorlalți participanți la săvârșirea infracțiunii.
Procedeul se aplică atunci când în cauza exista mai mulți învinuiți (inculpați) participanți la săvârșirea aceleiași infracțiuni. Cunoașterea învinuirilor, inculpaților implicați în cauza permite anchetatorului să găsească veriga cea mai slabă în rândul participanților și cu aceasta să înceapă ascultarea. Se solicita celui ascultat să declare ceea ce cunoaște despre activitatea celorlalți participanți la infracțiune, lăsându-i-se impresia să persoana să interesează mai puțin organul de urmărire penală. În acest mod, învinuitul poate prezenta date valoroase în legătură cu infracțiunea săvârșită, date pe care ulterior, va trebui să le explice, iar apoi să facă declarații despre propria activitate.
Procedeul prezintă și dezavantaje pentru că nu întotdeauna cel ascultat este dispus să divulge activitatea participanților, având în vedere înțelegerile stabilite înainte, dar mai ales după săvârșirea infracțiunii, privitoare la modul de comportare în eventualitatea descoperirii faptelor. Neștiind dacă și ce au declarat ceilalți participanți, fiecare va avea rețineri, dar va manifesta, în schimb, un interes deosebit pentru a afla din ancheta care este poziția celorlalți învinuiți. Cu răbdare, tact și perseverența se poate ajunge la determinarea învinuiților să facă mărturisiri, să declare despre faptele comise de către ceilalți participanți.
Prin confruntarea datelor obținute din declarațiile participanților, chiar dacă nu au declarat totul despre propria activitate, anchetatorul poate desprinde concluzii cu privire la sinceritatea celor implicați în cauză. Acest procedeu permite obținerea unor rezultate pozitive, întrucât fiecare învinuit aflat în fața unor date cunoscute de anchetator, despre care el nu declarase nimic anterior, va fi mai cooperant în relatarea activităților infracționale a celorlalți participanți, în măsura în care le cunoaște.
h) Strategia interogării vizând spargerea alibiului sau justificarea timpului critic
Timpul critic reprezintă suma duratei activităților ce au precedat săvârșirea infracțiunii, a acțiunilor ce caracterizează săvârșirea infracțiunii și perioada imediat post-infractionala. Acest procedeu se folosește, de regulă, atunci când bănuitul refuza să facă declarații. Cunoscându-se activitatea bănuitului i se va solicita să declare locul unde s-a aflat, cu cine a luat legătura, ce a întreprins înainte, în timpul și după săvârșirea infracțiunii. Explicațiile date vor fi verificate minuțios pe zile, ore, minute și locuri. De asemenea, procedeul se folosește în ascultarea infractorilor nesinceri, refractari, oscilanți în declarații, care încearcă să îngreuneze aflarea adevărului. Acestora li se va cere să arate ce au făcut pe zile și ore, să prezinte locurile unde s-au aflat și persoanele cu care au luat legătura.
Verificarea datelor furnizate de bănuit oferă anchetatorului posibilitatea constatării nesincerității relatărilor, întrucât în declarațiile acestuia apar neconcordante în justificarea timpului critic.
Pe baza rezultatelor verificărilor, folosindu-se starea psihică a bănuitului, acesta va putea fi determinat să recunoască faptele cu ocazia unei noi ascultări. În cazul acestui procedeu se mai poate solicita bănuitului să justifice sursa mijloacelor de existență (în cazul celor neîncadrați în muncă), să dea explicații cu privire la proveniența bunurilor, valorilor găsite cu ocazia perchezițiilor corporale sau domiciliare.
Utilizarea procedeului de justificare a timpului critic permite extinderea anchetei judiciare asupra altor infracțiuni și făptuitori mai ales că, așa cum demonstrează cazuistica judiciară, tăcerea reprezintă, la fel ca și alibiul, încercarea de a ascunde și alte fapte, ca și pe participanți.
i) Strategii vizând interogatoriul psihanalitic
Interogatoriul psihanalitic este interogatoriul viitorului, este inofensiv, curat, respecta "integral demnitatea, drepturile și libertățile cetățeanului din perspectiva prezumției de nevinovăție este un joc al inteligenței prilejuit preponderent de o simplă discuție asupra cazului și care dă posibilitatea individului de a se apăra cu toate mijloacele – cele legale sau ilegale".
Comportamentul duplicitar este des întâlnit în practică judiciară, simularea desemnând efortul conștient întreprins cu perseverență de către subiectul interogat pentru a masca trăiri, unele stări sufletești, intenții, acțiuni, fapte și probe cu scopul de a aduce ancheta judiciară pe căi greșite, în vederea sustragerii de la pedeapsă. Duplicitatea (simularea) este caracteristica unei persoane care adopta două atitudini și joacă premeditat două roluri, afișează sentimente și gânduri diferite de cele pe care le simte cu adevărat. Analizând minciună la intersecția dintre forma gândita, forma transmisă și factualitate, se reține:
– simularea este asigurată de divergență dintre forma gândita și cea exprimată;
Minciuna reprezintă constructul mental strategic, apărarea, pe care din perspectiva psihologiei judiciare, bănuitul o îndreaptă împotriva celui ce îl interoghează, adoptând un comportament voit contrafactual cu referința voit pragmatica și vizând o finalizare persuasiv intenționala.
În timpul anchetei apare la individul supusei, un dezechilibru psihic provocat de excesiva acumulare de energie determinată de conflictele interpsihice. Astfel, conflictul dintre pulsiunile inconștientului și actul conștient determinate de raportul Eu – realitate, se concretizează în manifestări ce scapă cenzurii conștientului, fiind localizate la nivelul preconștientului.
Altfel spus, conținuturile intelectuale sunt respinse, refulate de conștiință ca stări ce trezesc anchetatorului atitudini de autocontrol în scopul acoperirii manifestărilor emoționale, dar ele continuând să-și exercite presiunea asupra cenzurii conștientului, provocând acte greșite. În interogatoriul care se adresează făptuitorului acesta se va autodemasca sub influența Eu-ului sedimentat în subconștient, alături de Eu-ul primitiv și brutal, identificând la aceștia lapsusuri, erori caracteristice, acte simptomatice, uitarea sau deformarea unor nume familiare etc.
– lăsarea obiectelor; în cursul cercetării câmpului faptei, specialistul criminalist identifica primele acte simptomatice ale subconștientului care sunt veritabili indici orientativi în direcția identificării făptuitorului. Acest act simptomatic de uitare a obiectelor în câmpul faptei se explică prin faptul că se scapa de sub controlul cenzurii a unora din elementele asupra cărora acesta veghează, aceasta slăbindu-se din cauza instinctului de conservare activat de teama de a fi identificat;
– revenirea la locul faptei, este consecința necesității detensionării psihice a făptuitorului sub presiunea Eu-ului social care dezaproba inconștient actul criminal. Unii autori cred că eterna reîntoarcere la locul faptei este generată de plăcerea înfiorătoare și dulce a tensiunilor emoțional afective pe care o da făptuitorului retrăirea actului infracțional și descărcarea treptată a tensiunilor. Psihanalitic credem că revenirea vine din instinctul de conservare, de a se asigura că nu s-a comis nici o greșeală;
– lapsusul, este tributar imaginilor flotante care sunt în apropierea conștiinței, Influența lor se resimte făcând să devieze curgerea normală a vorbirii, nu din cauza asemănărilor pur acustice dintre două cuvinte, ci din cauza unui gând ascuns sau din cauza unei stări generale contradictorie celei pe care o afirmă verbal;
– uitarea cuvintelor și a numelor proprii: cercetarea numelor proprii în interogatoriu este de o mare importanță. Atenția trebuie îndreptata asupra numelor în legătură directă cu vină, asupra cărora conștiința veghează cu rezonanța sau contiguitate în acest sens;
– erorile de lectura și de scris: cauza este aceeași ca și la producerea unui lapsus. O idee este refulata sub presiune unei neplăceri ulterioare, imaginile flotante din jurul conștiinței prin forța lor dinamica modifica mersul normal al scrisului și cititului, de aceea nu este lipsit de importanta obiceiul unor magistrați de a-l pune pe reclamant să-și citească singur declarațiile;
– actele simptomatice accidentale, sunt mărturisiri involuntare ale unor gânduri, afecțiuni, repulsii, care scapa de sub controlul vigilent al Eu-ului conștient. Autorul unui act simptomatic își dezvăluie p intenție a subconștientului într-un moment când cenzură nu își exercita cu strictețe rolul său;
– asociațiile de idei, se bazează pe aglutinarea ideilor și centrarea lor pe un trunchi ideativ, un cuvânt sau o idee ce face parte dintr-un complex psihic.
Condiția interogatoriului psihanalitic, este realizarea atmosferei de intimitate din care se poate obține starea de confianța permițând Eu-ului social, matricei morale să se armonizeze cu tensiunile refulate prin actul mărturisirii, acceptării comiterii faptei și a pedepsei.
CAPITOLUL III
PSIHOLOGIA MARTORULUI ȘI MĂRTURIEI
Sectiunea 1. Percepția senzorială a evenimentului judiciar
S-a constatat că forța probantă a mărturiei, veridicitatea declarațiilor unui martor nu pot fi apreciate la reala lor valoare dacă cei care realizează și conduc cercetările nu cunosc mecanismele psihologice care stau la baza mărturiei. Din perspectiva psihologiei judiciare, mărturia este rezultatul unui proces de observare și memorare involuntară a unui fapt juridic urmat de reproducerea acestuia într-o formă orală sau scrisă, în fața organelor de urmărire penală sau a instanțelor de judecată.
Mărturia este un proces de cunoaștere a realității obiective structurat pe patru faze, și anume:
Percepția informațiilor;
Prelucrarea lor logică;
memorarea;
reproducerea /recunoașterea /reactivarea.
Mărturia depinde de capacitatea fiecărei persoane de a recepta faptele, de a le prelucra în funcție de subiectivismul și selectivitatea sa psihică, de a le memora, de capacitatea sa de a reține și memora doar acele elemente necesare și importante, deci esențialul și, nu în ultimul rând, aptitudinea sa de a le reda.
Martorul vine în contact cu obiectele și fenomenele lumii exterioare prin intermediul simțurilor sale, iar acestea acționând asupra organelor de simț dau naștere la procese psihice cunoscute sub numele de senzații și percepții.
Percepția senzorială a unor evenimente este prima etapă a formării mărturiei, fiind un proces psihic de cunoaștere.
Noțiunea de percepție este utilizată într-un sens mai larg, cuprinzând atât senzația cât și percepția propriu-zisă și cu acest lato sensu este utilizată și în psihologia mărturiei, desemnându-se, de fapt, primul moment al formării depozițiilor martorilor.
Nu orice stimul va da naștere unor senzații, această capacitate fiind legată de pragurile senzorial în care există o limită minimă și una maximă a senzațiilor, dar această delimitare va fi afectată de sensibilitatea fiecărei persoane.
Senzația este cea mai simplă formă de reflectare senzorială a însușirilor izolate, ale obiectelor sau ale persoanelor, prin intermediul unuia dintre organele noastre de simț.
Percepția este consecința unei reflectări mai complexe care conduce la conștientizare, la identificarea obiectelor și fenomenelor.
Mărturia obținută în urma senzațiilor produse de diferite obiecte și fenomene asupra simțurilor umane va fi supusă unor cercetări riguroase de către organul judiciar, deoarece modul de a simți, pipăi, a rezista la diferențe de temperatură, precum și la durere, diferă de la organism la organism.
Iluzia reprezintă o percepție eronată a unui obiect sau fenomen ce determină o imagine deformată, denaturată, dar nu integral falsă a realității, care se datorește suprapunerii peste un sistem consolidat de legături noi care au elemente comune cu primul.
efectul „halo”, fenomen care ne determină să extindem, necritic, un detaliu asupra întregului. (Ex: cazul escrocilor care, datorită înfățișării distinse și exprimării corecte, sunt crezuți cu ușurință, iar o persoană onestă, dar cu o înfățișare mai puțin agreabilă).
Mărturia cu sursa constituită de senzațiile vizuale, reprezintă mărturia tip, cel mai des întâlnită, acest lucru se datorește și necesității reconstituirii cât mai fidel a configurației locului în care s-a săvârșit infracțiunea.
Ochiul uman funcționează ca o cameră fotografică. Logic, ar trebui ca obiectele lumii exterioare să fie reflectate după legile opticii, adică cristalinul ocular fiind ca o lentilă convexă, obiectele ar trebui să fie inversate și să fie oglindite în funcție de distanță: cele apropiate să pară mai mari, cele mai îndepărtate mai mici, însă la ființele umane pe traiectoria dintre retină și cortex are loc „corectarea imaginii”, astfel încât obiectele sunt „neinversate”.
Este un fenomen psihofiziologic care contrazice legile opticii și poartă numele de constanta percepției.
In analiza mărturiei este necesar să se constate dacă martorul este obișnuit cu obiectele, locul sau persoana la care se referă depoziția sa, deoarece în funcție de gradul de obișnuință, se va manifesta la el fenomenul de constantă a percepției, și tot în funcție de aceasta, în mod involuntar, va distorsiona realitatea, omițând sau adăugând informații.
In sistemul acestor senzații umane, cele vizuale ocupă un loc important deoarece ele dau exact imaginea completă a lumii înconjurătoare, acest lucru și pentru că, cu ajutorul culorilor, a mișcării, ochiul uman poate percepe diferite forme care iau anumite înfățișări comune sau inedite pentru el și implicit pentru persoana umană.
Lumea pe care o percepe ochiul uman se subdivide în acromatică și cromatică. Culorile alb și negru, precum și cele care fac trecerea între ele se numesc acromatice, iar celelalte cromatice.
Omul ca persoană, ca potențial martor nu va avea aceste simțuri dispersate, ele se vor interacționa, lucrând în același timp, astfel că imaginea percepută, informația obținută va fi unitară.
Sub influența sunetului va crește sensibilitatea ochiului la culorile verde, albastru și violet, și va scade la galben, roșu și oranj. Sensibilitatea ochiului va depinde și de alți factori, și anume: în amurg culoarea verde apare mai strălucitoare, cea roșie-violet este percepută ca o culoare neagră, iar culoarea verde-albastră este mult mai luminoasă.
Adaptarea la întuneric se petrece trecând brusc dintr-un mediu luminat la întuneric, când ochiul nu percepe nimic pentru ca apoi obiectele să capete contur. Adaptarea se petrece într-un ritm rapid – 10 minute -pentru ca apoi să intervină obișnuință. In ceea ce privește adaptarea la lumină ea are loc prin trecerea de la un mediu întunecat la lumină de mare intensitate, când ochii ne dor cu apariția ebulsării, ca apoi să se acomodeze.
Astfel, la producerea unui fapt petrecut seara târziu, într-un mediu întunecat sau slab luminat, martorii atrași de strigătul victimei unei infracțiuni de tâlhărie, tentativă de omor, se pot recruta din rândul vecinilor, a celor aflați în locuințele alăturate sau a locului săvârșirii faptei care și-au părăsit preocupările obișnuite, dar și din rândul celor aflați întâmplător pe stradă. In cazul martorilor care se aflau pe stradă în apropierea locului săvârșirii faptei, depozițiile lor vor fi mai ample pentru că au putut percepe de la o distanță mai mică și în întreaga lor desfășurare evenimentele, dar și pentru că vederea lor era acomodată condițiilor de luminat. Dacă martorilor aflați în locuințele alăturate li se cere să descrie vestimentația infractorului, aceștia trecând brusc de la un mediu luminat la unul mai puțin luminat sau întunecat vor relata că infractorul era îmbrăcat cu un costum negru, dar în realitate era albastru.
Organele judiciare nu trebuie să ignore amănuntele care pot părea nesemnificative, dar care în contextul săvârșirii unei infracțiuni sunt esențiale. Amănuntele pot privi atât vestimentația, dar este știut că la un fapt petrecut pe stradă, într-un loc public, mărturiile vor abunda în detalii, unele controversate, altele lipsite de sens, cât și obiectul cu care s-au produs vătămările, mai ales în condiții slab iluminate sau întunecate. Totodată, nu pot fi ignorate viciile de cromorecepție care cuprind acromatopsiile (se caracterizează prin incapacitatea ochiului de a distinge alte culori decât nuanțele dintre alb și negru) și discromotopsiile (incapacitatea de a distinge bine anumite culori – cecitate pentru anumite culori).
Studiile efectuate s-a concluzionat că frecvența este de 4% la bărbați și 0,7% la femei; un loc prim îl ocupă daltonismul (incapacitatea de a distinge culorile roșu și verde). La cel care distinge greu roșu (propanopia) se va observa confundarea cu brun-închis, portocaliul cu verdele galben închis, violetul cu albastrul, iar cel care nu deosebește verdele (deuteranopia), roșu viu cu brunul clar, portocaliul cu verdele galben luminos, purpuriul cu albastrul-verzui.
O altă problemă este ridicată de perceperea relațiilor speciale, pentru că în ascultarea martorilor se urmărește obținerea unor date privind mărimea, forma, adâncimea, orientarea în spațiu, localizarea auditivă sau vizuală, la ele adăugându-se și factorii perturbatori, experiența, oboseala, starea de emotivitate, condițiile meteorologice și de vizibilitate.
Pentru o corectă apreciere a declarațiilor martorilor, organul judiciar trebuie să țină seama de factorii care pot influența perceperea distanțelor, dar și de metodele folosite de martori pentru aflarea lor. Un rol important îl joacă experiența în determinarea distanței, vezi conducătorii auto. Dacă distanța până la un anumit obiect poate fi determinată avându-se în vedere mărimea acestuia, în ceea ce privește percepția și aprecierea mărimii are loc un proces invers, deoarece mărimea unui obiect depinde de măsura celorlalte obiecte care se găsesc în jurul său.
Astfel, o persoană de statură mijlocie va apărea înaltă alături de o persoană de statură mică, iar aceasta mult mai mică decât este în realitate, la toate acestea se adaugă și culoarea obiectului pentru că obiectele de culoare neagră par mai mici decât cele de culoare albă, deși au aceeași mărime. Obiectele de culoare albă, galbenă și roșie se văd de la o distanță mai mare și lasă impresia că sunt mai aproape decât în realitate.
Perceperea timpului reprezintă un proces complex și constă în reflectarea duratei obiective a unui fenomen, a vitezei și succesiunii sale. Evenimentele percepute sunt păstrate în memorie sub forma reprezentărilor, erorile apărând datorită ștergerii din memorie a anumitor reprezentări. Restabilirea în memoria martorului a reprezentărilor șterse poate fi obținută printr-o corectă determinare a succesiunii evenimentului perceput anterior. Sarcina organului judiciar este de a formula de asemenea manieră întrebările, încât să ajute martorul să-și amintească faptele sau împrejurările uitate, ținând seama de ocupația sau profesia acestuia.
Experimentele au dovedit că după un antrenament îndelungat anumite persoane pot să determine timpul cu o precizie exactă. Spre exemplu, sportivii, după un anumit antrenament, pot aprecia timpul până la ordinul sutimilor de secundă.
Perceperea timpului poate fi influențată și de cantitatea fenomenelor care s-au produs într-un interval de timp și de conținutul lor. Astfel, perioadele de timp „pline” trec foarte repede, și de regulă sunt subapreciate, iar perioadele „goale” trec încet, astfel încât vor fi supraapreciate. De aici și starea emoțională din momentul perceperii are efect direct asupra aprecierii timpului, așteptarea unui eveniment plăcut „lungește” timpul, pe când un eveniment neplăcut îl „scurtează”.
În cadrul aprecierii timpului, generalizând și extrapolând la toate categoriile de infracțiuni, se pot distinge anumite etape legate de situarea în timp a unor evenimente, fapte. Ele sunt, de fapt, situații tipice:
• Localizarea în timp a faptei săvârșite, a altor acțiuni legate de infracțiuni;
• Durata în timp a infracțiunii, a altor activități și succesiunea în
timp;
• Raportul de antecedență și de subsecvență a unor fapte, acțiuni, succesiunea în timp a unor împrejurări având legătură cu infracțiunea sau făptuitorul acesteia;
• Ritmul, viteza de desfășurare a unor fapte.
Localizarea în timp a infracțiunii, a faptei săvârșite, a altor activități reprezintă o cerință a principiului aflării adevărului.
În cazul în care intervalul de timp situat între momentul percepției și cel al reproducerii este relativ scurt – moment care coincide cu descoperirea infracțiunii, identificarea făptuitorului și începerea procesului penal -martorul apt din punct de vedere al însușirilor de percepție, de memorare și în același timp dornic să ajute, nu va avea dificultăți la redarea informațiilor stocate, la aprecierea corectă a limitelor de timp în care s-a situat infracțiunea și a celorlalte activități.
În cazul în care intervalul de timp este mai mare – un număr de ani -când se va declanșa procesul penal, și se va descoperi făptuitorul, atunci se va constata că martorul se va confrunta cu neputința localizării exacte în timp a faptei, a evenimentelor. La acestea se adaugă și monotonia faptelor cotidiene, a unor condiții precare exterioare.
Un rol important îl joacă organele judiciare care nu trebuie să dezvolte un rol pasiv, trebuie să facă corelații, să localizeze anumite date care pot duce la identificarea făptuitorului. Organul judiciar cunoscând personalitatea martorului, a preocupărilor, a aptitudinilor sale, poate readuce în memoria sa prin corelații, deducții, faptele pe care acesta le credea uitate.
În temeiul acestui rol pe care-l joacă, organul judiciar nu trebuie să aibă o atitudine sugestivă, impunând martorului corelațiile și deducțiile sale, ci doar prin întrebări să aducă în memoria martorului acele fapte care au importanță.
Reversul medaliei, adică acel martor capabil să redea faptele cu exactitate și precizate bine în timp, nu trebuie să ducă la concluzia că este de rea-credință, dar spusele sale trebuie atent verificate într-o deplină concordanță între ceea ce afirmă cu atâta exactitate și evenimentele sau modul care l-au determinat să le rețină precis.
Majoritatea infracțiunilor nu au existența condiționată de durata în timp a activității materiale prin care se realizează latura obiectivă, dar existența altor infracțiuni este condiționată de durata în timp a activității materiale, deoarece absența acesteia determină inexistența infracțiunii sub aspect penal.
Durata în timp a activității materiale este întâlnită la infracțiunea continuă – unde, pentru a exista infracțiune, este necesar ca această activitate să se desfășoare pe o anumită perioadă de timp, la intervale de timp în baza aceleiași hotărâri. Evaluarea duratei de timp a acțiunii sau inacțiunii acestor infracțiuni nu se poate realiza prin orice mijloc de probă, dar în cadrul acestora proba testimonială deține un loc important.
În această privință, cercetările psihologice au evidențiat tendința martorului – cel care în condițiile infracțiunii a perceput faptele a căror durată trebuie s-o evalueze sau cel care în alte condiții a perceput asemenea fapte – de a supraevalua duratele scurte de timp și de a subevalua duratele lungi.
Percepția poate fi influențată și de factori obiectivi (stări, situații contextuale percepției, independente de cel care percepe, care se pot reprezenta într-un sens sau altul percepției) și subiectivi (stări, situații legate de condiția psihofiziologică și de personalitatea celui care percepe și ele se pot răsfrânge în mod favorabil sau defavorabil asupra percepției). In această situație, atât martorul, cât și mărturia pot fi influențate de acești factori, deoarece aprecierea mărturiei de către organele judiciare nu poate fi desprinsă de condițiile în care s-a format.
Un rol important în procesul percepției îi revine și atenției, fenomen psihic intim legat de percepție, în absența căreia mărturia este de neconceput, atribuind acesteia vigoare și plenitudine.
În actul mărturiei se regăsește atât atenția voluntară (intenționată), cât și cea involuntară (neintenționată), dar specific martorilor este atenția involuntară care va fi mobilizată de o serie de factori interni și externi. Factorii externi infracțiunii și făptuitorului trebuie să aibă capacitatea de a atrage atenția, de a se detașa de fenomenele, particularitățile obiectelor de a trezi atenția martorului, ca: lumina foarte puternică, culorile vii, mirosurile persistente și puternice, sunete și zgomote stridente care involuntar vor reține atenția martorului. La toate acestea se adaugă schimbările și ajustările deliberate sau nu, ce apar în înfățișarea unei persoane, obiectele care nu au caracter de noutate, de inedit.
Un alt aspect privește atenția de expectanță, anticipativă, care în cadrul mărturiei poate avea atât aspecte pozitive cât și negative. Așteptarea pregătește organismul pentru a reacționa și a recepționa un stimul la un eveniment iminent, deoarece ceea ce este așteptat ca posibilitate de producere este perceput mult mai repede și cu mai multă precizie, având efecte pozitive atât asupra cantității, cât și calității evenimentului perceput.
Efectele negative rezultă din discordanța dintre așteptare și situația în fapt. Ele constau în false identificări, când stimulul sau evenimentul așteptat se substituie percepției reale.
Numai că cel pregătit să perceapă un anumit miros, sunet sau zgomot este tentat să atribuie mirosul, sunetul, zgomotul stimulului așteptat (stimul anticipat) să se producă (iluzie de calitate).
În evaluarea martorului și a mărturiei trebuie să se țină seama și de alte două tipuri de atenție, și anume:
Tipul static – când mărturia va prezenta grade egale de fidelitate pe tot parcursul actului perceptiv;
Tipul dinamic – mărturia va conține informații mai exacte asupra faptelor petrecute la un scurt interval de timp de la declanșarea fenomenului spre care și-a îndreptat atenția.
Din analiza acestora se impun două concluzii în evaluarea mărturiei și tactica ascultării martorilor:
Dacă martorul nu reușește să furnizeze informații cu privire la pricină în întreaga sa desfășurare, nu înseamnă neapărat că este de rea-credință;
Când la producerea unui fapt au asistat mai multe persoane este indicat a fi ascultați cât mai mulți martori pentru a se putea, în felul acesta, reproduce întreg tabloul infracțiunii.
Ascultarea martorilor evidențiază o altă însușire a atenției, și anume distribuția, prin care se înțelege posibilitatea efectuării simultane a două activități.
Efectuarea simultană a mai multor activități este posibilă dacă cel puțin una dintre ele are caracterul de obișnuință, de stereotip, caracter care se deosebește în urma unei îndelungi exersări. Acest gen de atenție distributivă este întâlnită la șoferii profesioniști. Dar nu va fi regăsită la două activități care necesită prin natura lor o atenție totală – șoferul începător.
Există posibilitatea ca preocuparea în realizarea unei activități să fie doar un pretext în spatele căruia se poate ascunde, din diferite motive, intenția martorului de a se sustrage de la obligația de a depune mărturie.
O altă însușire a atenției este stabilitatea, adică menținerea timp îndelungat a orientării și concentrării asupra aceluiași fapt, dar mai ales asupra acelorași fapte care au o desfășurare pe o perioadă mai îndelungată.
In anumite cazuri atenția poate reprezenta ea însuși obiectul probațiunii, mai ales la faptele săvârșite din culpă – modalitatea culpa simplă, greșeala, neglijența, al căror rezultat ar fi putut fi prevăzut de făptuitor dacă ar fi depus toate diligențele necesare activității pe care se desfășura și care le necesita.
Vigoarea și rigurozitatea atenției pot fi marcate de o serie de factori obiectivi și subiectivi în care s-a format mărturia și anume: stare fizică a martorului, surmenaj, oboseală fizică și psihică, diminuare a funcțiilor psihice cu repercusiuni asupra atenției, implicit mărturiei la care se adaugă trăirile sufletești, sentimentele sau consumul de alcool, droguri etc.
Efectele negative ale acestor agenți nu duc întotdeauna la eliminarea atenției, deoarece există situații în care, datorită atracției exercitată de eveniment asupra martorului, acesta va fi atras, concentrându-și atenția, solicitând un efort voluntar mai intens, astfel încât efectele distractive ale atenției vor fi diminuate.
Sectiunea 2. Decodificarea evenimentului judiciar.
Lucrurile, obiectele, tot ceea ce ne înconjoară devin parte intrinsecă a vieții noastre. Între momentul perceptiv al mărturiei și cel al reproducerii în fața organelor judiciare a faptelor percepute, se interpune momentul conservării, al păstrării pentru o anumită perioadă a informațiilor dobândite – deci memorarea – forma de reflectare a experienței acumulate și funcție a creierului. Din momentul percepției – a existenței informației – și până la reactualizarea lor există un alt moment și anume decodarea sau prelucrarea informațiilor.
Aparatul nostru senzorial nu percepe imaginea lucrurilor și fenomenelor, ci doar lumini, sunete, mirosuri, care numai la nivelul cortical, în scoarța cerebrală, vor fi integrate în ansambluri și vor fi prelucrate și decodate.
Fenomenul este asemănător cu ceea ce se întâmplă când vorbim la telefon. Prin emițător sunt emise sunete, care sunt transformate în impulsuri electromagnetice și transmise spre receptor. Aceste semnale sunt apoi recompuse în cuvinte, care, făcând parte dintr-un limbaj cunoscut de persoana de la celălalt capăt al firului – se structurează după sens, conferind un conținut inteligibil mesajului original transmis.
Uneori, pe canalul de transmisie apar „zgomote”, astfel încât comunicarea devine lacunară într-un grad mai mare sau mai mic, dar acest lucru nu va împiedica comunicarea, interlocutorii completând logic și semantic eventualele pierderi ale cuvintelor.
Datorită activismului psihic, în conștiința noastră apar sensuri întregi, logic/semantic structurate cu toate că ele nu sunt stocate memorial, ci parțial provin din reconstituiri.
Informațiile emise, recepționate integral sau parțial sunt decodate, se structurează logic/semantic, dobândind un sens. Sensul este fixat în cuvânt și este purtător de cuvânt. Persoane adulte și normale nu percepem decât lucrurile denumite, adică nu vedem un obiect de o anumită formă, mărime, culoare, ci vom vedea „masa”, „scaunul”, „omul” etc. Legătura dintre obiecte, fenomene, situații și grupajul de sunete prin care se exprimă -cuvântul – sunt învățate, sunt achiziții postnatale, ceea ce facilitează receptarea evenimentelor.
Decodarea informațiilor efectuată, găsirea și selectarea cuvântului potrivit nu constituie punctul final al procesului de prelucrare. Fiecare cuvânt este purtător de sens, acest sens este apropiat la toți cunoscătorii acelui limbaj – un anume dialect. Depășind această particularitate, cuvintele nu desemnează numai obiecte, stări, fenomene, ele au și conotații colective. Descoperirea unor asemenea semnificații, care se pot referi la un punct nodal al cazului se va face cu mult tact și abilitate. Cunoașterea conotațiilor de către ofițerul de poliție este importantă în descifrarea cuvintelor, în sesizarea momentelor pe care le exprimă un martor în depozițiile sale. Martorii pot fi recrutați din orice mediu. Este știut faptul că infractorii folosesc un anumit jargon – în care se utilizează timpul prezent.
În procesul de decodare se conștientizează calitățile spațio-temporale și se estimează valoarea lucrurilor, ființelor, deplasarea lor. Ei acest moment apar o serie de distorsiuni involuntare, deoarece reflectarea timpului, a spațiului și a vitezei se efectuează prin interacțiunea mai multor organe de simț, fapt care potențează relativitatea lor. Insă, alături de informațiile receptate senzorial, timpul și spațiul se reflectă în psihicul nostru și prin procesele gândirii, deoarece la om ele participă la orice fenomen de reflectare într-o mai mică sau mai mare măsură.
În cadrul depozițiilor martorilor, aprecierea corectă a timpului, a distanțelor, a vitezei este decisivă pentru că în funcție de asemenea aprecieri depinde încadrarea juridică a actului infracțional. Orice supraapreciere sau subapreciere poate schimba esențial situația creată.
Sectiunea 3. Perspectiva magistratului asupra aprecierii forței probante a mărturiei
1. Izvorul mărturiei din punct de vedere al sursei
Din punct de vedere al mijlocirii faptelor aduse la cunoștința organelor judiciare și sursa – izvorul, punctul de plecare al mărturiei – se poate vorbi atât în literatura cât și în practica juridică despre mărturia nemijlocită/mijlocită, imediată/indicată, derivată, „din auzite”, din „zvon public”.
Sursa mărturiei nemijlocite este constituită de percepția imediată, originară a faptelor și împrejurărilor de fapt legate de infracțiune sau de făptuitor sau sunt dobândite personal de martor – ex proprersis sensibus. La mărturia nemijlocită, între sursa din care provin și sunt transmise informațiile și martorul care le percepe și le dezvăluie, nu se interpun verigi intermediare. Percepția nemijlocită implică prezența martorului în timpul și la locul producerii faptelor. Mărturia va avea această însușire ori de câte ori martorul s-a aflat în situația de a fi putut percepe direct, chiar dacă temporal nu a perceput faptele concomitent sau dacă spațial s-a aflat la o anumită distanță de locul producerii lor.
Izvorul mărturiei mijlocite este o sursă mediată derivată, deoarece martorul indirect furnizează informații nu asupra unor fapte și împrejurări percepute din sursa originară, ci o sursă mediată, derivată. Între sursa primară și cea prin intermediul căreia faptele sunt aduse la cunoștința organelor judiciare se interpun verigi intermediare. Aceste verigi intermediare pot fi una din părți (ex auditu partis), martori proprii (ex auditu alieno) – acele persoane care au perceput direct, prin propriile simțuri faptele și împrejurările legate de infracțiune și făptuitor. Punctul de plecare al acestei mărturii este mereu determinant, precis individualizat și, de regulă, poate fi confruntat, verificat, cu sursa, elementul primar de informare. La această mărturie imediată se apelează atunci când fie există o împiedicare absolută de a se obține informații din sursa primară (ex: încetarea din viață a părții sau a martorului ocular de la care martorul indirect deține informații), fie este o împiedicare vremelnică (ex: imposibilitatea temporară de a asculta un martor propriu-zis).
Izvorul mărturiei „din auzite”/ „din zvon public” sau „după cum spune lumea”, derivă dintr-o sursă nedeterminată și indeterminabilă, constând în simple referiri ale martorului la fapte auzite, la zvonuri de o anumită notorietate a cărei proveniență nu poate fi precizată.
Între sursa originară și cea prin mijlocirea căreia faptele sunt aduse la cunoștința organelor judiciare se interpun o serie de verigi, de elemente intermediare. Din acest punct de vedere o asemenea mărturie este cu atât mai nesigură cu cât numărul de verigi intermediare este mai mare. Această mărturie este supusă unui proces de denaturare în care se constată mai întâi o comprimare a zvonului pe măsură ce acesta circulă pentru a putea fi mai ușor de povestit, apoi o accentuare a unor impresii, detalii în jurul cărora se organizează întreaga poveste și, în sfârșit, asimilarea, prelucrarea informațiilor în raport cu deprinderile, interesele, sentimentele celui care primește informația.
Condiția esențială și singura acceptată pentru ca o persoană să dobândească calitatea de martor în procesul penal o constituie deținerea unor informații despre vreo faptă sau împrejurare care pot servi la stabilirea și aflarea adevărului. În această situație, pot fi martori persoanele care direct sau indirect cunosc astfel de împrejurări.
Mărturia mediată este supusă unor reguli particulare de verificare și apreciere. Fidelitatea mărturiei mediate se află într-un raport invers proporțional cu numărul verigilor ce separă percepția inițială de martor ca subiect cunoscător prin mijlocirea căruia faptele au ajuns la cunoștința organelor judiciare. Valoarea ei este subordonată cunoașterii sursei din care provine și de aceea se explică de ce mărturia de plecare nu poate fi individualizată; ea se întemeiază pe un zvon, pe opinii mai mult sau mai puțin răspândite, încetează de a mai fi directă și va fi înlăturată.
În procesul de confruntare a informațiilor provenite din sursa inițială cu cele provenite din sursa derivată se poate constata existența unei depline concordanțe între acestea, dar și o neconcordanță asupra unor elemente care, considerându-se lipsite de importanță, nu au fost comunicate martorului.
Concordanța dintre sursa derivată și cea inițială dovedește că martorul mediat a reținut exact informațiile primite pe când absența unor elemente sau comunicarea inexactă își găsește explicația în selecția operată în informațiile percepute, omisiunea voită a unor laturi, deci transmiterea orală numai a acelor informații considerate de sursă ca fiind esențiale.
Neconcordanța informațiilor poate fi consecința unei denaturări involuntare a informațiilor atunci când acestea, deși fidel transmise, au suportat distorsionări datorită unor cauze subiective, nemijlocit legate de personalitatea martorului mediat: prelucrarea și interpretarea denaturată a informațiilor, raționalmente subiective sau a unor cauze voluntare care rezidă din persoana martorului derivat (relația avută cu cel pentru care urmează să depună mărturie sau raportul dintre el și organul judiciar -anchetatorul) sau datorită relei sale credințe denaturând în mod deliberat faptele.
Alteori, cauza nepotrivirii informațiilor din sursa primară cu cele din cea derivată este rezultatul faptului că martorul ocular, învinuitul, inculpatul, partea vătămată în special, furnizează organului judiciar informații false, iar martorul mediat, informații exacte, situație în care este necesară cunoașterea motivelor care produc asemenea neconcordanțe.
In cazul în care mărturia mediată nu poate fi confruntată cu sursa inițială (cel de la care martorul indirect deține informațiile a încetat din viață sau nu poate fi găsit), poate fi reținută sub o dublă condiție, și anume:
– persoana martorului să inspire deplină încredere;
– mărturia nemijlocită să fie confirmată de ansamblul probelor existente în cauză.
Cunoașterea sursei mărturiei reprezintă o cale de a afla informațiile reale și necesare pentru aflarea cauzei. Nu de puține ori cei care lansau „zvonurile”, dădeau detalii despre victimă, faptă, împrejurările în care acestea s-au petrecut, erau adevărații autori. A cerceta fiecare verigă pentru a ajunge la izvorul mărturiei necesită timp, se impune cunoașterea unor anumite categorii de oameni care te pot îndruma și oferi informațiile necesare, iar rezultatele pot fi negative sau pozitive, pot „face lumină” sau „te afundă”. Toate această activitate revine anchetatorului .- procuror sau organ de poliție, care trebuie să navigheze printr-o mare de informații, de zvonuri, de persoane care declară acele lucruri compatibile cu persoana lor și situația avută.
2. Mărturia din perspectiva legăturii martorului cu pricina și cu părțile în proces
Martorul trebuie privit în raport cu poziția pe care o ocupă în complexa împletire a relațiilor și faptelor care constituie obiectul litigios adică:
– situația reală a martorului față de pricină;
– față de ceilalți participanți în procesul penal și
– în raport de dispozițiile sale afective datorate împrejurărilor legate de cauză
Prima latură a acestei probleme – legătura și atitudinea martorului față de pricină – reprezintă un moment important în ceea ce privește interesul material sau moral al acestuia pentru ca pricina să fie soluționată într-un anumit fel, deoarece interesul material sau moral poate determina o anumită nesinceritate sau parțialitate care se va reflecta și în mărturie.
Cea de-a doua latură – legătura cu părțile în proces – vizează poziția subiectivă a martorului față de inculpat, învinuit, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente – adică acele raporturi de rudenie, amiciție, dușmănie, afecțiune, răzbunare, teamă, sentimente de antipatie sau simpatie.
În baza art. 78 C.p.p., martorul este persoana care are cunoștințe despre noua împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal, adică este o persoană neinteresată în soluționarea într-un anumit fel a procesului. În cazul în care participarea sa la procesul penal este de natură să servească la aflarea adevărului, din necesitatea de aduce la cunoștința organului judiciar săvârșirea unei fapte, date și împrejurări legate de acesta, pe care de cele mai multe ori le-a perceput accidental, atunci persoana respectivă – apare în calitate de martor care nu are vreun interes propriu de apărat. Dar în cazul în care participarea sa are în vedere apărarea unui interes propriu atunci persoana respectivă încetează de a mai fi martor și va avea calitatea procesuală necesară apărării intereselor în cauză, și anume, aceea de parte, iar informațiile pe care le deține vor fi reținute și vor constitui mijloace de probă, declarație de parte în proces și apreciate prin prisma poziției avute în proces.
Această situație a rezultat din incompatibilitatea între calitatea de parte în proces și calitatea de martor, deoarece va exista o prezumție de nesinceritate. Pentru a înlătura această consecință negativă, art. 82 C.p.p. instituie incompatibilitatea între martor și parte în proces, oferind totodată persoanei vătămate un drept de opțiune între poziția de parte civilă, parte vătămată și martor în proces. In această situație nu se va putea face abstracție, de faptul că persoana vătămată, deși a ales calitatea de martor, i s-a cauzat un prejudiciu material sau moral prin săvârșirea infracțiunii, deci mărturia sa va avea un grad de părtinire.
Depoziția sa va fi supusă unor elemente de deformare, chiar dacă persoana este de bună-credință, deoarece percepția și memorarea se desfășoară pe un fond afectiv emoțional, lucru care va determina o memorare lacunară. La toate acestea se adaugă și tendința de exagerare, specifică psihologiei victimei.
O altă situație care ar putea să creeze o prezumție de interesare materială sau morală în rezolvarea cauzei, este cea dată de suprapunerea celor două calități – martor și soț, sau raport de rudenie cu învinuitul sau inculpatul sau cu celelalte părți. În acest scop, C.p.p. prevede în art. 84 -„Intrebări prealabile” – ca martorul să fie supus la un șir de întrebări privind identitatea sa, ocupația și adresa, apoi întrebările trebuie să vizeze relația de rudenie cu învinuitul sau inculpatul sau cu oricare altă parte și dacă a suferit sau nu vreo pagubă de pe urma săvârșirii infracțiunii.
În situația în care este rudă apropiată cu învinuitul/inculpatul sau cu o parte în proces, acesta va fi absolvit de obligația de a depune mărturie. Este însă o excepție relativă, deoarece rudele sau soțul pot depune mărturie, rămânând la latitudinea lor dacă-și manifestă acest drept sau nu. Această posibilitate de alegere, acordată soțului și rudelor apropiate a fost instituită dintr-o îndoită explicație – în primul rând, există această legătură sentimentală care determină o conduită subiectivă și, în al doilea rând, motivele de suspiciune legitimă care rezultă dintr-o atitudine de particularitate ce poate fi manifestată de aceste persoane, derivând din prima latură a explicației.
Organul legislativ a acordat această posibilitate pentru a scuti persoanele aflate într-o asemenea situație de alegere între sentimentele firești și datoria de a spune adevărul. Rudele apropiate în accepțiunea C.p. sunt ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora, precum și persoanele devenite prin înfiere potrivit legii astfel de rude. Și în cazul în care rudele apropiate precum și cele mai îndepărtate depun mărturie, va opera prezumția de parțialitate (părtinire). Așadar, în cazul martorului din una din cele două categorii, poziția sa de imparțialitate va fi în același timp amenințată.
O altă posibilitate de perturbare a mărturiei poate veni din situația reală în lanțul împrejurărilor cauzei, al raporturilor în care se află cu ceilalți participanți în proces, al poziției sale subiective față de cei care au o anumită calitate în proces. În acest punct interesează personalitatea martorului din punctul de vedere al relațiilor cu ceilalți, cu părțile în proces .
Se știe că martorul poate fi o persoană necunoscută, o persoană care accidental s-a aflat în locul săvârșirii unei fapte, dar poate fi o persoană cunoscută învinuitului/inculpatului și celorlalte părți în proces. Aflat în această situație, organul judiciar se poate confrunta cu o situație dificilă. Datorită diferitelor raporturi: de colegialitate, de serviciu, de amiciție, mărturia martorului ca și poziția sa față de fapta săvârșită vor putea suferi anumite modificări. Se pot ivi sentimente de compasiune față de învinuit/inculpat care va fi tras la răspundere pe baza depoziției sale sau sentimente de ură, antipatie sau simpatie. Oricare sentiment nutrit de martor față de una dintre părțile în proces se va repercuta asupra mărturiei.
Sentimentul de simpatie, care intră în categoria sentimentelor generoase, se sustrage involuntar cenzurii martorilor, dar poate deforma mărturia, prin ceea ce simte martorul, fie datorită raporturilor anterioare dintre el și părți sau ivite spontan în momentul intrării în contact în cursul procesului penal. De obicei acest sentiment se va îndrepta spre victima infracțiunii, și nu spre cel care a săvârșit-o.
Față de învinuit/inculpat, martorul, deși blamează fapta acestuia, va încerca un sentiment de compasiune. Sentiment care poate lua naștere din unele informații pe care martorul le dobândește cu privire la situația familială grea și nu dorește ca mărturia sa să contribuie la condamnarea acestuia, socotind fapta sa ca o consecință a unui concurs nefavorabil de împrejurări. Dar această atitudine va avea repercusiunile sale. Astfel, acele împrejurări care îl acuză pe învinuit/inculpat se vor estompa, iar dacă au existat circumstanțe atenuante, vor căpăta contur și vor deveni hotărâtoare.
De cele mai multe ori, sentimentele de simpatie, compasiune se îndreaptă asupra victimei – persoana vătămată. Insă sentimentele sunt mult mai amplificate deoarece la suferințele produse de săvârșirea infracțiunii pe care persoana vătămată le-a suferit, se adaugă și cele pe care trebuie să le suporte în cursul procesului penal. Martorul va depune astfel, o mărturie defavorabilă învinuitului/inculpatului, deci parțială, subiectivă, deoarece acesta se poate identifica cu victima și atunci toate acestea i s-ar fi putut întâmpla lui. Așadar, există posibilitatea de identificare cu victima, lucru care se va oglindi în depoziție.
Dar la capătul celălalt se află sentimentele negative, de obicei, antipatie, ură față de una din părți, în special împotriva celui care a săvârșit o faptă de lege penală. Drept consecință, mărturia unui asemenea martor va oglindi o „îngroșare”, o accentuare a suferințelor celui vătămat, se va exagera și condamna fapta învinuitului/inculpatului.
Un alt sentiment perturbator este pasiunea. Realitatea este percepută sub imperiul acestei forme – dragostea – deformat. Respectivul va vrea să vadă doar ceea ce-i convine, ajustând toate datele pentru a le potrivi imaginii iubite.
Opus acestui sentiment este gelozia, ura, invidia. Dacă mărturia celui stăpânit de sentimentul de dragoste oglindește atitudinea martorului, fiind, deci, decelabilă pentru organul judiciar și mai puțin periculoasă pentru justiție, mărturia bazată pe ură, invidie, ce reprezintă o armă a răzbunării este mai greu de detectat. Sentimentele de ură, răzbunare față de una dintre părți, un membru al familiei, pot fi reprimate, pot apărea sub diferite manifestări. Martorul poate trece sub tăcere sau în mod deliberat denaturează împrejurări care erau în favoarea învinuitului/inculpatului.
Poate exista și un sentiment de teamă, frică, ce poate fi provocat de împrejurări interne sau externe. Cazul tipic îl reprezintă amenințarea martorului cu producerea unui rău, fie asupra propriei sale persoane, fie asupra unei persoane dragi. Răzbunarea învinuitului sau inculpatului are drept consecință producerea unui sentiment de teamă asupra psihicului martorului care va face o depoziție nesinceră. Victimele acestor temeri sunt, în general, femeile și copiii.
În cazul unor învinuiți/ inculpați, cunoscuți ca persoane foarte periculoase, martorii sunt foarte greu de recrutat, deoarece, sub imperiul fricii, aceștia se sustrag de la obligația de a depune mărturie. Alteori temerea care duce la mărturie falsă își are rădăcini interne, datorându-se raporturilor în care se afla martorul cu pricina în care urmează să depună mărturie.
Tăcerea, prezentarea falsă sau îndreptarea bănuielilor către o persoană nevinovată se pot produce datorită posibilității ca martorul să fie implicat ca învinuit/inculpat în cauză sau temerii de a fi tras la răspundere penală pentru o faptă comisă anterior, dar nedescoperită.
Persoanele care se bucură în societate de o anumită prestanță, și care, din diferite motive se pot afla într-un loc compromițător în compania unor persoane îndoielnice, pot, de asemenea, fi prezente la producerea unei infracțiuni, aceasta determinând afișarea, în fața organelor judiciare, a unei atitudini de negare a cunoașterii faptelor.
Se mai pot adăuga raporturile de prietenie, profesionale, simplele raporturi care pot determina o mărturie nesinceră, din dorința de a nu deteriora bunele relații avute, până la momentul comiterii faptei, cu învinuitul/inculpatul. Sau trăsăturile personalității ale celui care compare în calitate de martor – amor propriu, vanitate. Mărturia acestuia este ușor detectabilă ca fiind nesinceră, deoarece va avea în centru personalitatea martorului.
Calitatea de martor implică și anumite obligații, și anume, de a se înfățișa în fața organului judiciar ori de câte ori este chemat. Din acest motiv, martorul, pentru a se elibera de această obligație, poate trece sub tăcere anumite fapte, evenimente legate de săvârșirea infracțiunii.
Credibilitatea și atitudinea martorului vor fi subordonate personalității acestuia. Un om care și-a conturat personalitatea, care are reprezentarea clară a binelui și răului, care se poate judeca obiectiv, va putea să-și impună o anumită conduită față de săvârșirea unei infracțiuni. Deși pot să depună mărturie chiar dacă vor fi prezumate de parțialitate, aceste persoane vor putea să se detașeze de sentimentele născute o dată cu producerea infracțiunii, reușind să-și înfrângă resentimentele și să declare adevărul.
Deși ne aflăm în cursa contracronometru de aflare a adevărului, aceste persoane, singurele capabile să spună adevărul așa cum s-a petrecut, pot aduce anumite modificări la depozițiile anterioare, retractări totale sau parțiale, vizibile în unele declarații, încât îngreunează aflarea adevărului, dar avându-se mereu speranța în conștiința omului pentru dreptate, se va persevera, deoarece aceste persoane pot fi aduse pe drumul cel drept. Este, bineînțeles, sarcina anchetatorilor pentru a „trezi” în conștiința lor spiritul de dreptate, dorința de a ajuta și de a afla adevărul.
Sectiunea 4. Repere particulare vizând mărturia și martorul
1. Mărturia între bună și rea-credință
Martorul de bună-credință.
Martorul de bună-credință este un prețios auxiliar al justiției, prin faptul că prin relatările sale furnizează elemente pentru stabilirea adevărului material necesar pentru rezolvarea proceselor. Asupra sa au existat o serie de îndoieli privitoare la faptul că dacă este de bună-credință poate relata și altceva decât realitatea obiectivă. In conformitate cu legile psihologiei, răspunsul la această dilemă este afirmativ. Martorul poate greși dintr-o serie întreagă de motive, chiar și în cazul prezumției bunei-credințe.
Trebuie să facem distincție între cazul mărturiei unui om ce relatează fapte și evenimente care s-au desfășurat într-un timp îndelungat (ex. un martor care informează asupra antecedentelor, a modului de viață al infractorului) și cazul mărturiei persoanei ce relatează o împrejurare la care a asistat (ex. accident de mașină, scandal pe stradă), unde acțiunea s-a desfășurat într-un timp foarte scurt.
În primul caz, martorul poate greși prin doza mare de subiectivism, deoarece amestecă în relatare și elemente de apreciere, în cel de-al doilea caz, martorul este expus erorii care își găsește explicația în psihologie. Sub aspect psihologic, mărturia constă în observarea și memorarea involuntară a unui act și apoi reproducerea acestuia scriptic sau oral în fața instanței.
Stern, referindu-se la erorile care apar în mărturie, susține că sunt de două feluri:
erori substanțiale;
erori accidentale.
Erorile substanțiale – pot îmbrăca mai multe forme începând de la omisiuni de elemente și până la negarea categorică a lor. Eroarea omisiunii poate apare în cadrul relatării spontane, iar în cazul interogatoriului vorbim de negare.
Erorile substanțiale apar și sub aspectul adăugirilor, de regulă de oameni, de fapte, la relatările spontane și sunt în funcție de fantezia martorului. In cadrul interogatoriului, aceste erori sunt rezultatul sugestiei.
Erorile accidentale nu se referă la existența, poziția sau negarea obiectelor sau persoanelor, ci la modificarea în proporții a calităților (culoare, formă), a cantităților și a relațiilor lor.
In ceea ce privește identificarea de persoane sau obiecte se recomandă prezentarea simultană electivă care este mai puțin sugestivă. Relatările privind exteriorul persoanelor, în special culoarea părului, forma bărbiei, felul îmbrăcămintei, dacă în momentul perceperii lor nu au fost urmărite cu atenție conștientă, nu prezintă nici un fel de garanție de fidelitate. Aprecierea timpului în care a decurs o acțiune, de obicei tinde să fie denaturată. Percepția faptelor este dirijată de trei factori: ereditate, învățare, expectanță sau așteptare.
În analiza unei mărturii trebuie să cunoaștem ereditatea de care dispune martorul, adică să cunoaștem structura individuală a organelor de simț, disfuncțiile acestora. Deoarece acestea sunt cauzatoare de erori în receptarea realității. Un miop, daltonist, hipoacuzic, prin natura lucrurilor nu poate relata în fața instanței decât frânturi din realitatea pe care a fost în stare s-o recepționeze. Expectanța sau așteptarea, derivată din învățare, poate da valoare sau amputa o mărturie, de unde rezultă și martorul de expectanță .
La nivelul senzorial, distorsionările sunt: iluziile, constanta percepției, gestaltul, obiectul și fondul percepției, experiența anterioară, afectivitatea.
Situații de eroare în care se poate găsi martorul:
– este constanta percepției, manifestată pregnant pe plan vizual. Acest fenomen se manifestă astfel:
– într-o rază de 150 metri, în condițiile unei vizibilități normale, obiectele își păstrează proprietățile normale;
– depășind această distanță, proporțiile se schimbă, fiind aplicate legile opticii – obiectele mai apropiate ni se par mai mari, cele mai îndepărtate, mai mici.
– de aprecierea duratei unui act. Dar și aici are aplicabilitate capacitatea de apreciere a timpului. Diferite categorii de profesioniști – muncitori, profesori, au o capacitate mărită de apreciere a timpului.
– sugestia – fenomen de influență reciprocă, care poate denatura momentul percepției. Astfel, în cazul unui tumult cauzat de încăierarea a două persoane, este suficient ca cineva să exclame: „Uite săracul, este plin de sânge!”, pentru ca o parte din asistenți „să vadă sânge” și apoi să fie dispuși să relateze în acest sens și în fața instanței.
Procesul psihic al recunoașterii – așadar, cea de-a treia treaptă a mărturiei – este supus și el erorii, atât în ceea ce privește recunoașterea și identificarea persoanelor care au comis fapta sau care au participat la comiterea ei, cât și recunoașterea obiectelor (corpuri delicte) cu care s-a săvârșit fapta. Recunoașterea e dificilă, astfel printre erorile care s-au petrecut în cadrul desfășurării acestei etape amintim:
-un martor, văzând un deținut între doi gardieni, în camera de anchetă, este înclinat să-l „recunoască” chiar și atunci când asemănarea dintre infractorul real și cel prezent este foarte vagă sau inexistentă;
-un martor introdus în cabinetul de instrucție unde, din mai multe persoane, trebuia identificat asasinul unei fete. Spre consternarea tuturor, martorul l-a desemnat cu certitudine pe procurorul general ca fiind asasinul.
Astfel s-a ajuns la stabilirea unor reguli care, departe de a fi infailibile, nu sunt complete și se bazeazăpe constatări empirice, dar pot oferi un teren de cercetări experimentale. Regulile stabilite de F. Gorphe, sunt următoarele:
1. Asemănarea vagă și fenomenul de „deja vu” pot produce erori fatale;
2. Siguranța cu care martorul îl recunoaște pe inculpat nu este promptă, iar ezitarea nu poate fi considerată ca un semn al fricii;
3. Martorul nu poate, în toate cazurile, să descrie obiectul sau persoana care apoi îi va fi prezentată – nu este semnul unei erori;
4. Descrierea corectă nu dovedește nici o posibilitate de recunoaștere și nici conservarea exactă a imaginii memoriale;
5. Posibilitatea de a recunoaște, supraviețuiește posibilității de localizare – de multe ori se întâmplă să recunoaștem pe cineva fără să putem relata de unde îl cunoaștem;
6. Recunoașterea este mult mai influențabilă prin sugestie.
Îndoiala și nesiguranța apar la identificarea cadavrelor și în cazul când cadavrele aparțin persoanelor bine cunoscute de martor.
7. În afară de eventualele mutilări sau alterări provocate de descompunere, cadavrele pot fi cu greu recunoscute și din cauza pozițiilor lor statice (omul viu este recunoscut și înregistrat de noi în mișcare) din cauza poziției orizontale.
Ultimul proces memorial – reproducerea – este supus și el unor erori. Reproducerea constă în verbalizarea orală sau scriptică a unor evenimente care s-au receptat, de cele mai multe ori la nivel senzorial. Transpunerea are loc în condițiile unei emotivități mărite, datorate locului în care se desfășoară ancheta, din partea martorului ocular. Reacția sa este de inhibiție și, numai în cazuri excepționale, acționează stimulator. Relatările martorului de bună-credință pot conține patru feluri de denaturări, și anume:
– prin audiție (adaugă ceva realității),
– prin omisiune,
– prin substituție și
– prin transformare.
Toate acestea se datorează unei multitudini de factori începând de la timp, tipul de memorie, calitățile memoriei, sex, vârstă, profesie, cultură, starea afectivă din domeniul depoziției.
Mărturia de bună-credință este mărturia care, depusă sub jurământ, nu este mincinoasă, nu izvorăște din reaua-credință a martorului și prin depunerea ei nu se urmărește obținerea unui interes material sau moral, deci nu intră sub incidența legii penale.
Deși privită din acest punct de vedere s-ar putea afirma că ea nu ridică probleme, că nu intră în sfera de activitate și cercetare psihologică judiciară, mărturia de bună-credință poate fi la fel de nocivă ca și mărturia mincinoasă.
În această situație, cauzele mărturiilor judiciare bazate pe buna-credință, dar false în conținutul lor esențial, nu sunt de natură criminologică, ci de natură fiziologică sau psihologică neintenționată.
Este rolul magistratului care trebuie să intervină pentru a stabili și cerceta, în conformitate cu legea procesual penală, cauzele alterării mărturiei judiciare. Aceste cercetări se fac astăzi pe bază de expertize, experimente, testări intersubiective și biodetecție.
În relația martor-magistrat sunt implicate atât conștiința și conduita magistratului, cât și a martorului, privite ca fenomene psihologice. Conștiința și conduita sunt funcțiuni și manifestări ale sistemului nervos central, în seama căruia cade adaptarea ființei umane la lume, la societate, mai ales cu scopul de conservare și dezvoltare. Dar randamentul conștiinței nu depinde numai de gradul de dezvoltare al societății și culturii ei. De aceea, conștiința nu este numai un proces bio-psihic, ci și unul social și cultural. Ele au un rol important în mecanismul mărturiei, deoarece, în cele din urmă, aceasta nu este altceva decât rezultatul proceselor psihice ale conștiinței. Astfel încât mărturia rămâne o problemă de conștiință. Funcțiunile conștiinței și conduitei integrate psihologiei judiciare cuprind două subiecte: subiectul martor și subiectul magistrat. De ce acest raport?
1. În primul rând, conștiința și conduita magistratului trebuie să fie pe frecvența dreptății, aflării adevărului, a depunerii oricărei diligențe pentru aflarea sa. Acesta fiind planul ideal pe care se întâlnesc cele două aspecte, și anume: conduita + conștiința și mărturia. Deși la prima vedere am putea spune că mărturia apare ca un element extrinsec persoanei magistratului (ofițer de poliție, procuror sau alt agent – exponent al autorității judiciare) totuși între persoana magistratului și persoana martorului trebuie să existe raporturi de concordanță. Existența unor raporturi de contradicție între aceste două nivele va avea repercusiuni asupra valabilității mărturiei în fața justiției, care va sancționa această contradicție în două modalități distincte:
înlătură mărturia fără a sancționa martorul dacă acesta a fost de bună-credință;
înlătură mărturia și sancționează martorul dacă acesta a fost de rea-credință;
Magistratul se poate afla în una din situațiile următoare:
– a cunoscut caracterul nesincer al mărturiei mincinoase și l-a acceptat pentru a da o anumită soluție impusă de o anumită factură politică sau ocultă sau a fost corupt în acest sens;
– și-a neglijat rolul activ în admiterea și aprecierea probelor și a reținut ca valabilă o mărturie mincinoasă sau o mărturie falsă, întemeiată, încă din statu nascendi pe deficiențe de percepție ale martorului sau distorsiuni ulterioare acestui moment.
2. Cel de-al doilea element al raportului – martorul – conștiința și conduita – reprezintă un domeniu ambiguu.
O persoană care compare într-un proces are o anumită motivație. Și pentru a nu cădea în una dintre extreme – de a vedea în orice manifestare umană o umbră de interes, de profit, putem afirma că martorul de bună-credință, având ca interes obținerea adevărului și aducerea celor vinovați în fața justiției, în această dorință a sa poate fi „orbit”, astfel încât mărturia sa de bună-credință, dar falsă din punctul de vedere al conținutului, să producă alte efecte decât cele scontate. Alta este situația martorului mincinos, care are un scop, un interes și în baza lor va acționa pentru a obține rezultatul scontat.
Deosebirea va fi că acesta nu se va lăsa „orbit” de pasiunea pentru dreptate, de aflarea adevărului, știind adevărul sau nu despre săvârșirea unei fapte sau prezentând faptele în mod denaturat, el va avea o atitudine potrivită faptelor povestite, va încerca să convingă magistratul de adevărul spuselor sale, așadar, în depoziția sa nu se vor întâlni acele cauze ce alterează depoziția martorului de bună-credință.
Numărul martorilor mincinoși este mult mai mare în comparație cu cel al martorilor de bună-credință. Autorii citează intensitatea fenomenului criminologic și psihologic al mărturiei mincinoase în sfera „afacerilor aranjate”, menționând intervenția constantă pentru a demonstra „buna moralitate a inculpatului” și „solicitarea indulgenței pentru el” din partea „membrilor de familie, prietenilor, legilor masonice etc.”
Toate acestea se răsfrâng asupra procurorului care este chemat să rezolve confuziile și problemele, dar și asupra judecătorului, judecând cauza, el trebuie să caute adevărul, care de cele mai multe ori se găsește undeva pe la mijloc. În pofida a tot, soluția trebuie să corespundă nu numai legii, dar și realității sociale dintr-o țară.
Jurământul de martor cuprinde și avertismentul că, în situația ascunderii adevărului, martorul va fi pedepsit conform legii cu închisoare. Este un avertisment care de cele mai multe ori nu este înțeles sau poate că nu a fost pus în aplicare; el reprezintă pentru persoanele respective -martorii – doar un text de lege ce poate fi ignorat fără a avea consecințe asupra persoanei sale.
Din perspectiva psihologică, martorul de bună-credință este acea persoană care dorind să contribuie la aflarea adevărului, depoziția sa va fi supusă unor disfuncționalități ce se datorează atât erorilor și denaturărilor din relatările subiecților – în funcție de sursa din care martorul a receptat faptele – sau consecința percepției eronate sau lacunare, fie a unei atitudini ce poate orienta, atât percepția cât și reproducerea într-o anumită direcție.
3. O altă cauză ar putea fi intervalul de timp care se interpune între percepție și relatare sau apariția unor întrebări sugestive sau acele discuții ce pot interveni între martori. Mărturia de bună-credință poate fi alterată de diverse cauze, printre care se numără și „unghiul de deviere”, adică o reflectare a realității prin prisma subiectivității martorului, iar între realitatea obiectivă și reflectarea ei subiectivă există un unghi de deviere. Necesar în privința acestuia este stabilirea conținutului și a impactului asupra efectelor produse în plan juridic.
Psihologia experimentală, pornind de la acest unghi de deviere, oferă exemple, pe care le-a clasificat în raport cu particularitățile generale ale psihicului:
– activismul,
– subiectivismul,
– subiectivitatea,
– constructivismul
care afectează capacitatea omului de a reda realitatea.
Între cauzele unghiului de deviere se pot aminti:
-capacitatea redusă a senzorialității umane de a recepționa toate informațiile din jur;
-incapacitatea creierului uman de a prelucra toate informațiile primite;
-adausul la informațiile inițiale;
-existența pragurilor minime și maxime ale recepției
4. Un alt factor care poate influența și crea o disfuncționalitate a mărturiei de bună-credință este „efectul de halo”. Acest efect poate genera distorsiuni ale percepției reale a evenimentului care reprezintă obiectul mărturiei. Efectul de halo constă în tendința de a extinde un detaliu în mod necritic, neadevărat asupra întregului.
Martorul de bună-credință care compare în fața organului judiciar suferă o serie de modificări, de trăiri intense de stări emoționale.
Incercarea de substituire voluntară a depoziției reale cu o depoziție imaginară sau falsă este însoțită mereu de modificări fiziologice, reflexe care se declanșează automat și nu pot fi cenzurate de subiect. Din această cauză este necesar ca anchetatorul, magistratul să dețină calitatea de observator, de analist și profesionist, dotat cu o intuiție psihologică.
Constituie indicatori fiziologici ai comportamentului emoțional inaparent: sporirea ritmului cardiac și a presiunii sanguine, schimbarea temperaturii țesutului, modificări electrice în piele, intensificarea activității glandelor sudoripare, schimbarea ritmului respirației, dereglarea fonației, reducerea salivației.
În plan somatic, un anchetator atent poate surprinde, la nivelul fizionomiei, modificări care țin de comportamentul aparent al emoției: schimbarea mimicii (este știut că fiecărei stări afectiv emoționale îi corespunde o mimică particulară), care ne poate permite să recunoaștem o anumită emoție după expresie, a expresiei feței obținută prin mobilitatea mușchilor faciali, coloritul deosebit al feței (paloarea sau roșeața apărută brusc), tensiunea corpului crescută, manifestată în schimbarea pantomimicii (tremuratul mâinilor, picioarelor) schimbări ale vocii datorită „salivației și dereglării de respirație”.
Pe baza acestor modificări psiho-fizico-somatice s-a ajuns la concluzia că unele dintre ele pot fi considerate ca indicii ale nesincerității martorului și altele ale sincerității. În ciuda unor rare excepții ce se referă la acele situații în care persoanele au mai avut contacte repetate cu poliția sau a mitomanilor care au putut disimula realitatea astfel încât au indus în eroare organul judiciar, în celelalte cazuri aceste modificări au stat la baza identificării atitudinii sincere sau nesincere a martorului.
În categoria indiciilor pozitivi se pot încadra: atitudinea francă, deschisă, relatarea fluentă a faptelor, dispoziția de a răspunde la întrebări, regretul martorului de a nu putea răspunde la anumite întrebări, motivarea că, dacă ar fi știut că asemenea împrejurări interesează justiția, ar fi depus stăruință să le rețină, expunerea riguroasă, precisă, însoțită de o mimică adecvată, caracterul emotiv al amintirilor.
La celălalt capăt se află atitudinea de prudență exagerată, rezervată, expunere șovăielnică, obscură, sinuoasă, contradicțiile, tulburarea, paloarea, roșeața feței, intensificarea activității glandelor sudoripare, gestica forțată, imprecizia în răspunsuri, vocea coborâtă, ezitările, solicitarea unui pahar cu apă etc.
Însă aceștia nu trebuie să fie considerați indici probabili ai unei conduite simulate sau ai unei manifestări naturale, fără a avea în vedere că omului îi este proprie capacitatea de disimulare, de contrafacere. Aceste constatări pot fi considerate indici cu valoare psihologică orientativă, că sunt desprinse din observarea atitudinii și a comportamentului expresiv al martorului aflat în fața organelor judiciare.
Există elemente care intră în categoria dovedirii sincerității martorului ca: atitudinea fermă, decisă, siguranța și precizia în expunerea faptelor. Dar cu o valoare echivocă, deoarece martorul de bună-credință încearcă să facă o expunere clară, precisă, convingătoare, iar, în cazul în care are impresia că nu a fost înțeles, va relua relatarea pe care o va însoți de o mimică adecvată.
Dar și martorul de rea-credință poate fi ferm, concis, convingător în tot ceea ce spune, pentru că cel care se decide să depună mărturie mincinoasă, este conștient de riscurile la care se expune, așa încât va încerca să dea spuselor sale aparența adevărului, va căuta să convingă magistratul că ceea ce spune este adevărat. Paradoxal, dar cel care a luat hotărârea să depună mărturie mincinoasă, este și martorul cel mai sigur.
În depoziția martorului de bună-credință pot apărea contradicții, erori de nume, de loc sau timp, acesta va reacționa într-un mod neașteptat – va reflecta îndelung, va ezita, se tulbură, dând impresia că nu știe adevărul, că va încerca să denatureze adevărul, având nevoie de timp pentru a reface situația. Ei bine, martorul de rea-credință va reacționa prompt, fără ezitări, va avea răspunsuri pentru toate situațiile, deoarece el este conștient că trebuie să se mențină pe poziția pe care s-a situat la început. În situația în care atitudinea nesinceră a martorului a fost demascată, acesta se tulbură, ezită, se încurcă în răspunsuri. Este rolul anchetatorului să sesizeze o fisură în depoziția martorului de rea-credință pentru ca prin întrebări adecvate să poată demasca atitudinea sa și să năruie depoziția clădită pe „castele de nisip”.
Magistratul și organul judiciar prin adresarea unor întrebări metodice se pot convinge de capacitatea martorului de a înregistra, memora și reda fidel faptele percepute, de a verifica potențialul acestuia privind aprecierea distanței, culoarea, durata etc.
Siguranța mărturiei este dependentă de intervalul scurs între percepție și reproducere și de tipul temperamental căruia îi corespunde martorul. Astfel există tipuri temperamentale caracterizate prin vorbire, gestică, mers – conduită hotărâtă, decisă, sigură pe ea, care nu lasă ezitarea să iasă la suprafață chiar și în situația în care nu sunt siguri de anumite fapte, dar există și opusul, și anume, temperamente șovăielnice, care par nesigure când afirmă lucruri de care sunt siguri.
5. Un alt element asupra căruia planează relativitatea este paloarea feței. Paloarea feței care se poate datora apartenenței la un tip temperamental – apaticul, flegmaticul, își schimbă coloritul feței mai greu, pe când senzitivul, fricosul devin ușor palizi, dar se poate datora și unor cauze de ordin fiziologic sau de sănătate. În aceeași situație se află și roșeața feței, ce poate fi o reacție la un sentiment de jenă, dar și de satisfacție.
Magistratul, anchetatorul, utilizând aceste modificări psihofiziologice în aflarea adevăratei atitudini a martorului, completându-le cu întrebări adecvate și cerute de situația respectivă, își pot forma intima convingere -finalitatea acestui proces – ce reprezintă ultimul cuvânt în luarea unei decizii.
Hegel spunea despre intima convingere că este animi sententia, garanția soluției, în vreme ce pentru martor garanția este jurământul său
.
2 Mărturia din perspectiva structurii caracteriale a martorului și a mediului de proveniență.
Mărturia, din punctul de vedere al organelor juridice și de cercetare penală, reprezintă o posibilitate:
– de a afla mai multe informații despre condițiile săvârșirii unei fapte,
– despre persoanele care au participat,
– de a aduce făptuitorul în fața justiției pentru a fi tras la răspundere penală.
De-a lungul timpului a fost considerată ca „regina probelor”, apoi căzută în dizgrație, tocmai datorită acestui caracter relativ al său. Deși este o probă ce poate aduce cu sine și eroarea judiciară, alături de celelalte probe rămâne una din cele mai importante, datorită cantității de informații pe care le deține.
Mărturia nu poate exista fără martor – acea persoană aflată accidental sau nu la locul săvârșirii unei fapte penale. Pentru a se înlătura efectul erorii, deși nu este un procedeu infailibil, mărturia pentru a se obține, necesită o anumită procedură, care implică la rândul ei cunoașterea ființei umane, așadar, bazată pe psihologie.
Organul de cercetare penală, organul juridic, are nevoie de cunoașterea martorului, nu ca persoană implicată într-un cerc vicios, ci ca ființă umană – cu trăsăturile sale caracteriale sau morale, reputația sa, educația primită și raportul trăsăturilor sale temperamentale.
Prin caracter se înțelege suma acelor însușiri ale persoanei care-și pun amprenta pe modul de manifestare, care o fac să fie ea însăși și care o deosebesc ca individualitate psihologică de celelalte persoane. În cele mai dese cazuri, fie că este vorba de delincvență, fie că este o faptă reprobabilă, oamenii au tendința de a afirma despre persoana respectivă cu „nu are caracter”. Caracterul, aceste însușiri esențiale, este dobândit pe parcursul vieții și se formează în special în perioada de adolescență, o perioadă marcată de diverse trăiri, controverse privind lumea, eul interior, conștiința de sine, diverse complexe, confruntări cu părinții, profesorii sau cu celelalte persoane din mediul în care adolescentul trăiește. Intr-un mediu ostil dezvoltării normale a unui om se poate dobândi și întări un caracter dur și dorința de a lupta pentru a-și realiza visurile, în opoziție cu un mediu propice, care deși asigură toate condițiile pentru a trăi decent, favorizează formarea unui caracter slab, imoral, ce poate genera fapte reprobabile. Cunoscând trăsăturile de caracter ale persoanei, mediul în care a trăit sau trăiește, se poate prevedea cu o anumită marjă de eroare, modul de a se manifesta al omului, în ceea ce ne privește al martorului, într-o anumită împrejurare sau alta. În plan social, acestor trăsături caracteriale le corespund anumite aprecieri morale, pozitive sau negative care reflectă modul prin care o persoană este apreciată de cei din jur.
Astfel, ca trăsături pozitive de natură a contura caracterul integru al martorului pot fi enumerate: principialitatea, sinceritatea, onestitatea, corectitudinea, modestia, generozitatea. La polul negativ aflându-se: necinstea, nesinceritatea, egoismul, lașitatea, egocentrismul. Atât trăsăturile negative cât și cele pozitive pot constitui un criteriu de apreciere a credibilității personale a martorului.
Analiza și sinteza probelor existente într-o anumită cauză, impune și căutarea și desemnarea martorilor ce pot fi ascultați pentru dovedirea împrejurărilor. La săvârșirea infracțiunii pot participa în calitate de martori mai multe persoane care provin din medii diferite, având caractere diverse, astfel încât organul judiciar, cât și cel de cercetare penală va trebui să țină seama de acest lucru.
Anchetatorul, pentru a putea alege din această multitudine de persoane, va avea în vedere elementele de apreciere a credibilității personale a martorului bazate pe reputația, considerația de care se bucură martorul în mediul social căruia îi aparține: atitudinea, convingerile, aspirațiile, idealurile, educația care pot schița portretul moral al martorului.
Este știut că ceea ce este considerat moral sau normal pentru o anumită categorie de oameni, poate fi considerat imoral sau anormal de altă categorie. Aici intervine conștiința, moralitatea, mediul ambiant, dar nu mai puțin obiceiul locului, cutumele și o anumită stare de dezvoltare a societății.
Dacă la începutul utilizării acestei probe funcționa principiul testis unus, testis nullus, înțelegându-se prin aceasta că un singur martor, care putea spune adevărul, dar îl prezenta într-o versiune deosebită de cea afirmată de doi sau mai mulți martori care nu spuneau adevărul, nu era luat în considerație, deoarece mărturia sa nu avea trăinicie, fiind singur contra celorlalți, astăzi, din multitudinea de martori, anchetatorul încearcă să-l găsească pe acela care prin informațiile deținute poate dovedi producerea unor împrejurări sau fapte.
Neexistând raporturi fixe între atitudinea sa într-un caz particular și moralitatea persoanei, anchetatorul și organul judiciar vor trebui să țină seama atât de depoziția unei persoane cu o moralitate reprobabilă, dar și a celei cu o moralitate neîndoielnică, deoarece și una și cealaltă pot fi suspectate de parțialitate. Cu alte cuvinte, nu întotdeauna mărturia celui cu caracter integru este sinceră, după cum nu întotdeauna mărturia celui cu o reputație îndoielnică trebuie suspectată de parțialitate. Intotdeauna depoziția martorului trebuie încadrată în contextul faptei, al intereselor materiale care se pot naște.
În literatura psihologică s-au făcut diverse clasificări ale martorilor în raport cu tipul psihologic căruia aparțin, încercări de a așeza martorii într-o categorie sau alta în funcție de trăsăturile temperamentale dominante, pentru a se evidenția măsura în care apartenența lor la un tip psihologic sau altul influențează favorabil sau defavorabil asupra percepției, memorării sau reproducerii.
Astfel s-a realizat o grupare a tipurilor intelectuale, unde se deosebesc cinci categorii de martori:
descriptivul;
observatorul;
emoționalul;
eruditul;
tipul imaginativ și poetic.
Mai târziu, pe baza altor experimente, pornind de la raporturile dintre subiect și obiect, s-a ajuns să se reducă această clasificare la doar două categorii:
– tipul descriptiv și
– tipul imaginativ.
Pornindu-se de la această clasificare s-au realizat și altele, care aveau ca punct de plecare orientarea particulară a inteligenței în mărturie. Se disting după acest criteriu:
tipul descriptiv;
tipul superficial;
tipul inteligent sau armonios;
tipul interpretativ;
tipul ambițios.
Datele obținute în urma acestor cercetări experimentale au fost prelucrate statistic, încercându-se a se determina limitele în care întinderea și fidelitatea mărturiei variază în raport cu tipul psihologic căruia aparține martorul.
O altă clasificare a martorilor ține de predominanța unora sau altora din trăsăturile temperamentale, distingându-se astfel o multitudine de categorii:
-subiectivi și obiectivi;
-senzitivi și apatici;
-nestatornici și susceptibili;
-falsul impasibil și falsul sensibil;
-martorul care observă;
-martorul care descrie;
-încăpățânatul și volubilul;
-timidul / vanitosul / mincinosul / mitomanul;
-martorul care povestește
Toate aceste clasificări s-au făcut pentru a se evidenția măsura în care apartenența lor la un tip psihologic sau altul influențează favorabil sau defavorabil asupra percepției, memorării și reproducerii, pentru a se vedea în ce măsură întinderea și fidelitatea mărturiei este dependentă de tipul psihologic căruia aparține martorul. Cu toată diversitatea clasificării martorilor, cea mai frecventă și mai bună este cea în două tipuri fundamentale:
– obiectivi și
– subiectivi
Tipul obiectiv se caracterizează prin precizie, bun observator, descrie lucrurile după însușirile lor exterioare, nu este preocupat de semnificația scenei la care a participat, iar percepția se desfășoară în absența unei participări afectiv-emoționale. Martorul obiectiv este acela care înregistrează corect și memorează fidel faptele atât timp cât nu i se cer date care depășesc aspectele aparente, exterioare.
Tipul subiectiv cuprinde o mărturie descriptivă caracterizată printr-o largă extensie, printr-o observație minuțioasă și o fidelă fixare în memorie. Poate cuprinde o depoziție interpretativă, datorită afectivității pe fondul căreia se realizează percepția, a căutării semnificației și a cauzei care a determinat un anumit fenomen, toate acestea putând falsifica realitatea.
Organul judiciar poate include martorul în una din aceste două tipuri și în funcție de ele își poate da seama de modul său de a se manifesta. De altfel, și din cuprinsul depoziției se poate da seama de apartenența la vreun tip psihologic. Astfel, dacă depoziția cuprinde o expunere ordonată, logică, exactă, care se oprește la însușirile pozitive ale fenomenelor, fără a se opri asupra sentimentelor, atunci mărturia acestuia face parte din categoria tipului obiectiv. Din contră, dacă expunerea este centrată pe găsirea cauzei, a fenomenului, completată de o participare afectiv-emoțională, indică, ca și mai sus, cu o probabilitate mai mare sau mică, apartenența la tipul subiectiv.
3. Mărturia și concordanța conținuturilor
Organele judiciare beneficiază de o diversitate de surse prin mijlocirea cărora dobândesc informații cu privire la modul de săvârșire a faptelor deduse în fața lor. In vederea strângerii dovezilor și apoi a căutării de martori, organul judiciar are anumite obligații indispensabile:
■ studierea materialului cauzei;
identificarea și precizarea cercului de persoane ce urmează a fi ascultate în calitate de martor, ordinea și modalitatea chemărilor, locul unde se va efectua ascultarea;
culegerea de informații cu privire la martorii esențiali de ale căror depoziții poate depinde soluționarea cauzei;
elaborarea planului de ascultare a martorilor.
Aceste obligații, în funcție de natura cauzei, pot fi inutile sau necesită adăugarea altor operații. Astfel, din considerente de ordin tactic, pentru a se evita punerea de acord a martorilor, este necesar să se realizeze surprinderea martorului sau ascultarea acestora în alt loc decât la sediul organului judiciar.
Mărturia, în funcție de cum este percepută, poate constitui în ansamblul probelor o verigă, un element sau, în lipsa celorlalte probe, poate fi unicul material probator. In situația în care ea reprezintă un element, o verigă probatoare este necesară o apreciere a probelor în care se impune evaluarea mărturiei în raport cu celelalte probe, pentru a se constata dacă concordă sau nu. Iar când este singurul material probator, dacă există mai multe mărturii simultane care-l contrazic, evaluarea critică a acestora, dacă constituie o probă exclusivă atunci aprecierea presupune luarea în calcul a factorilor de credibilitate legați de persoana martorului.
Prin mărturii simultane se înțeleg mărturiile persoanelor care au perceput în mod nemijlocit, în condiții similare de loc și timp, aceleași fapte sau împrejurări de fapt.
În aprecierea mărturiilor simultane pot exista concordanțe privind împrejurările esențiale, dar se poate constata și existența unor contradicții, organul judiciar hotărând care dintre martori au participat la săvârșirea unei infracțiuni, vor putea fi ascultați pentru dovedirea acelor împrejurări asupra cărora există contradicții și ale căror depoziții vor fi relevante. Depozițiile celor care în condiții obiective și subiective similare de percepție au asistat în calitate de martor la producerea aceluiași fapt, se armonizează, concordă în privința faptului principal, a circumstanțelor esențiale privind activitatea infracțională.
În depozițiile succesive ale martorilor, există concordanță sub aspectul împrejurărilor esențiale a mărturiilor simultane, cauza trebuie căutată în caracterul unitar până la un anumit punct, în identitatea proceselor psihice, în reflectarea corectă în psihicul martorilor a faptelor esențiale, în similitudinea condițiilor de percepție sau în absența unor cauze subiective de distorsionare a faptelor.
Acesta este aspectul pozitiv, deoarece concordanța mărturiilor similare se poate datora și unui cerc fraudulos realizat între martori și cel în favoarea căruia urmează a se depune mărturia, așadar aspectul relei-credințe. Atât concordanța cât și nepotrivirile își găsesc cauza în condiții obiective și subiective ale percepției. Avându-se în vedere condițiile obiective în care s-au aflat martorii în momentul percepției, similitudinea condițiilor de percepție nu înseamnă identitate de condiții pentru toți cei prezenți la săvârșirea unei fapte: -existența unor contradicții, nepotriviri privind unele aspecte de detaliu, își au originea în cauze de ordin individual, subiectiv, în faptul că „fiecare om percepe realitatea înconjurătoare prin prisma subiectivității sale proprii, în concordanță cu anumite stări de motivație actuală concretizate în tendințe, trebuințe, interese
Un alt aspect al concordanței este cel în care depozițiile simultane coincid total, se suprapun complet în privința celor mai nesemnificative elemente. Astfel, cele mai nesemnificative elemente sunt reproduse cu o fidelitate uimitoare, încât se poate merge până la identitate. Fiecare din aceste depoziții, fiind, de fapt, o reproducere exactă și fidelă a celorlalte, lăsând impresia că au fost învățate pe dinafară. Dar chiar și în situația unei depline concordanțe între conținuturile depozițiilor simultane, un număr de depoziții nu pot calchia una pe alta, nu pot coincide total. Depoziția unei persoane nu poate fi o copie perfectă a mărturiei celui sau celor care în condiții similare de loc și spațiu au perceput unul și același fenomen. Este situația care va trezi suspiciuni organului judiciar, deoarece dovedește că este rezultatul unei înțelegeri realizate între martori, eventual între martor și învinuit sau inculpat.
Obținerea de mărturii se face prin ascultarea persoanelor care au participat la săvârșirea infracțiunii sau care au luat cunoștință de ea dintr-o anumită sursă, la sediul organului judiciar.
Între prima depoziție și celelalte ale aceluiași martor pot interveni diverse situații, și anume:
Depozițiile coincid până la detaliu cu cea inițială, așadar sunt o reproducere, o repetare a lor – cauza deplinei concordanțe poate să rezide în buna-credință sau reaua-credință a martorului. Dar dacă nu sunt motive ca reaua-credință să fie suspectată, atunci punctul de plecare al verificării și aprecierii depozițiilor trebuie să-l constituie prima depoziție, deoarece celelalte sunt o repetare, o reproducere. Se spune că „Cea mai adevărată, cea mai naivă și întreagă mărturie este cea dintâi. Ce se spune pe urmă nu sunt decât prefăcătorii și vicleșuguri”.
Pe fondul coincidenței în ansamblu a depozițiilor succesive, martorul la ultima audiere se referă la aspecte care nu au fost comunicate organului judiciar sau revine asupra unor explicații la care face unele corective;
Pe fondul coincidenței în ansamblu a faptelor se constată și existența unor contraziceri;
A. Concordanța între depozițiile succesive ale unuia și aceluiași martor reprezintă o garanție de credibilitate. Martorul, datorită unor cauze de ordin obiectiv, putea percepe inexact și lacunar faptele, care se vor reflecta astfel și în depozițiile sale succesive concordante, dar este posibil să le fi perceput corect, dar să le reproducă eronat fără a fi conștient de existența acestor deosebiri între percepție și reproducere. Poate reveni asupra acestora, făcând unele corective, astfel pot apare contradicții între primele depoziții și următoarele.
Martorul a constatat existența unor discordanțe între primele și următoarele depoziții, dar asupra cărora nu revine, fie pentru a nu se afla în contradicție cu ceea ce a declarat deja, fie din temerea de a nu fi considerat de rea-credință.
B. În cea de a doua situație martorul poate explica de ce a păstrat tăcerea asupra unor fapte sau comunică fapte noi sau aduce corective. Față de această atitudine organul judiciar nu trebuie să manifeste neîncredere, să concluzioneze că este de rea-credință. Există posibilitatea ca la prima audiere martorul să fi fost reticent, să nu fi comunicat anumite fapte deoarece le crede nesemnificative și nici organul judiciar nu a dirijat interogatoriul în direcția precizărilor.
Astfel chemarea la o nouă audiere a acestui martor este însoțită de o stare psihică care va determina un nou proces de meditație, de reflecție asupra faptelor, de aducere aminte a acelor fapte privite superficial. Cu ocazia ascultării, martorul va explica motivele pentru care a omis, fie intenționat, fie involuntar, anumite fapte sau cauza revenirii asupra unor explicații.
Necomunicarea unor aspecte se poate datora uitării vremelnice și reamintirii lor în intervalul de timp dintre prima și a doua audiere sau revenirea asupra unor fapte, așadar o mărturie mai amplă și mai fidelă își poate avea cauza în fenomenul de reminiscență care explică ameliorarea, cu timpul, a depozițiilor amânate sau repetate la un interval de timp.
C. Cea de-a treia posibilitate – când pe ansamblul coincidenței se constată existența unor contradicții care se poartă asupra unor împrejurări. Din perspectivă logică, orice nepotrivire, contradicție între doi termeni probează falsitatea unuia dintre ei. În situația depozițiilor succesive, orice contradicție între două elemente probează falsitatea uneia dintre ele, dar este posibil ca falsitatea să se răsfrângă asupra ambilor termeni, atunci când atât prima depoziție, cât și a doua, între care se constată contradicții, sunt contrafăcute, ticluite.
Fie că există o concordanță între depozițiile simultane ale persoanelor care au perceput un anumit fapt, datorată asistării în același timp, în același loc și aceleași condiții, – așadar perceperea momentelor esențiale privind activitatea infracțională, consecințele infracțiunii își au originea în identitatea proceselor psihice; fie că este rezultatul unui cerc fraudulos (acea punere de acord între depozițiile martorilor, sau între cel care depune mărturie și învinuit sau inculpat), organul judiciar trebuie să adopte o atitudine corectă, având în vedere că o concordanță perfectă de percepere nu există, dar dacă totuși există, este rezultatul unei înțelegeri.
Tactica aplicată în aceste condiții este luarea la anumite intervale de timp a depozițiilor acelorași martori pentru a se vedea în ce măsură fidelitatea este păstrată, avându-se în vedere factorii care perturbă memoria și implicit reproducerea. In faza urmăririi penale, anchetatorul poate folosi diverse procedee tactice, specifice ascultării învinuitului sau inculpatului. Astfel sunt întrebările de detaliu pentru a se obține amănunte referitoare la diferite împrejurări ale faptei săvârșite, pentru a se verifica informațiile. Pot fi folosite mai ales în cazul depozițiilor simultane pentru a se dovedi omisiunea unor fapte sau trecerea lor sub tăcere:
Ascultarea repetată – reaudieri ale martorului pentru a se putea evidenția, inevitabil acele necontraziceri în cazul în care există motive să se creadă că pot apărea, sau acele concordanțe care trebuie să subziste.
Tactica complexului de vinovăție – prin adresarea unor întrebări care conțin cuvinte afectogene privitoare la faptă, apelul la credința martorului, la trezirea unor sentimente care să înfrângă sistemul de apărare
al martorului – fie că îi este teamă, fie că nu dorește să se implice într-un proces.
O mare importanță se acordă observării reacțiilor martorului la diverse întrebări pentru a se vedea dacă este pregătit să se angajeze în depunerea mărturiilor și în susținerea lor. Aceste procedee tactice pot fi utilizate deoarece martorului de rea-credință îi este specifică psihologia infractorului, iar cel de bună-credință prin atitudinea sa oscilantă sau prin depoziția sa ce cuprinde adevărul alterat sau nu, de anumiți factori, trebuie să se facă apel la conștiința sa.
În această situație anchetatorul trebuie să fie dotat cu o intuiție psihologică, cu cunoașterea comportamentului uman, cu o memorie de lungă durată.
Sectiunea 5. Reguli și procedee tactice aplicate în ascultarea martorilor. Strategii și atitudini în identificarea și contracararea martorului de rea-credintă
Posibilitatea ca cel din fața ta să-ți spună adevărul, dar nu pe cel pe care îl consideră el, ci pe cel real este relativă. Speranța că martorul va declara liber ceea ce a văzut este prea departe, iar îndoiala și practica dovedesc contrariul. În obținerea mărturiei, anchetatorul va trebui să aibă cunoștințe atât psihologice, cât și criminalistice. În vederea ascultării martorului, anchetatorul trebuie să se pregătească atât pe sine, cât și mediul audierii.
Pregătirea ascultării în faza de urmărire penală care presupune, fără a intra în amănunte, următoarele etape:
-studierea datelor existente la dosar;
-stabilirea persoanelor care trebuie ascultate;
-cunoașterea personalității acestora, a relațiilor cu părțile din proces;
-pregătirea materialului care va fi folosit.
Din punct de vedere psihologic, anchetatorul va trebui să adopte o atitudine de calm, de evitare a unor reacții care să trădeze o anumită gândire față de declarațiile martorului.
Calmul, seriozitatea, obiectivitatea, atitudinea plină de înțelegere, față de cei care datorită emotivității sporite, nivelul de instruire redus sau faptului de a compărea pentru prima dată în fața organului judiciar, întâmpină dificultăți la expunerea faptelor, comit inexactități, reprezintă factori care asigură o atmosferă favorabilă unei comunicări directe de la om la om și conving martorul de inutilitatea ascunderii adevărului.
Anchetatorul va trebuie să înregistreze toate schimbările psiho-fiziologice ale martorului la întrebările puse pentru a le corobora cu răspunsurile acestuia, dar fără a rezulta ostentația sau martorul să realizeze că este supus unei inspecții exterioare.
Familiarizarea dintre martor și anchetator se va face printr-un ton adecvat prin întrebări, discuții exterioare obiectului cauzei.
O atitudine pasivă, de dezinteres față de martor, de depoziția sa, de impresie că ceea ce relatează este cunoscut, necunoașterea materialului cauzei constituie indicii că organul judiciar duce o muncă formală și, deci, poate fi ușor indus în eroare.
Consecința – efectul negativ rezultat ce se va răsfrânge asupra plenitudinii și fidelității mărturiei.
Anchetatorul poate conduce ședința în direcția dorită fără a lăsa să se vadă acest lucru, deoarece în cazul în care martorul sesizează interesul anchetatorului, va ajusta și adapta informațiile deținute la ceea ce anchetatorul vrea să știe.
Audierea propriu-zisă a martorilor parcurge trei etape distincte, pe parcursul cărora se vor evidenția regulile și procedeele criminalistice. Aceste trei etape sunt:
– identificarea martorilor;
– relatarea liberă;
– formularea de întrebări și răspunsurile date de martor.
In prima etapă – identificarea martorilor – sunt incluse: depunerea jurământului conform art. 84 C.p.p., date personale, relațiile și raporturile cu părțile din proces, eventuale pagube rezultate din săvârșirea infracțiunii.
Conform art. 79 C.p.p., persoanele obligate a păstra secretul profesional nu pot compărea ca martori. Aceeași interdicție va funcționa și la rudele apropiate învinuitului/inculpatului (art. 80 C.p.p.).
Primirea martorului se va face într-o manieră civilizată, realizându-se un cadru de ascultare sobru, caracterizat prin seriozitate, fără factori stresanți, așadar crearea unui climat psihologic favorabil confesiunii.
În cea de-a doua etapă – relatarea liberă – martorului i se face cunoscut motivul chemării sale, obiectul cauzei, arătându-i-se împrejurările spontaneității, faptele fiind prezentate așa cum au fost percepute și memorate de martor.
Se impune ascultarea cu calm, fără întrerupere a martorului, chiar dacă relatează cu lux de amănunte, intrând în detalii nesemnificative. Totuși, dacă acesta se pierde în amănunte în mod deliberat, anchetatorul poate interveni cu suficientă fermitate, dar civilizat pentru a reorienta relatarea spre obiectul mărturiei.
Se va evita orice gest, mimică, reacție sau expresie ironică sau hilară, de aprobare sau respingere a afirmațiilor; se impune notarea unor aspecte semnificative, a unor neconcordanțe, neclarități, acestea fiind elucidate cu prilejul unei noi audieri.
Ultima etapă – formularea de întrebări – deși nu este obligatorie, este necesară, deoarece declarațiile de martor pot cuprinde deseori denaturări fie de natură obiectivă, fie subiectivă.
Întrebările folosite sunt cele amintite la reproducerea și reactivarea informațiilor percepute de martor. Reținem aici necesitatea folosirii unui ton adecvat, intonația rostirii întrebărilor, pentru a nu determina o anumită cenzură a celui audiat. Procedeele tactice folosite diferă de la cauză la cauză, în funcție de natura acesteia, de caracterul și cantitatea informațiilor în posesia cărora se găsește organul judiciar, personalitatea și poziția pe care se situează martorul.
Martorul adoptă fie o poziție de sinceritate, de bună-credință, manifestată în dorința de a face declarații sincere și complete, fie o poziție de rea-credință manifestată în tendința de denaturare, de contrafacere a faptelor. De regulă, atitudinea de rea-credință a martorului se dezvăluie într-un moment ulterior audierii, în urma confruntării declarațiilor sale cu celelalte probe existente în cauză. Față de această situație, organul judiciar va adopta o atitudine specifică, și anume, cea folosită în anchetarea inculpatului, deoarece psihologia martorului mincinos este asemănătoare cu cea a inculpatului.
Motivele care pot duce la mărturie mincinoasă sunt diferite și în funcție de acestea, anchetatorul va trebui să adopte o anumită poziție pentru a preveni sau determina martorul să renunțe la atitudinea de rea-credință.
Martorul va trece anumite împrejurări esențiale sub tăcere pentru a convinge anchetatorul de inutilitatea chemării sale. Obligația de a depune mărturie implică obligația de a se prezenta în fața organului judiciar atunci când este chemat, din această cauză dorind să se elibereze de obligație. În această categorie intră martorii în a căror conștiință se reflectă negativ anumite aspecte legate de activitatea organului judiciar. Regula aplicată e convingerea martorului de importanța declarațiilor sale.
Martorul trece sub tăcere împrejurări esențiale sau denaturează împrejurări în defavoarea învinuitului / inculpatului, datorită resentimentului față de acesta, sentimentelor de ură, invidie ce apar sub forma răzbunării. Atitudinea negativă se va reflecta în depoziția sa prin aprecierile pe care le va face la adresa părților, îngroșarea și exagerarea voită a împrejurărilor care vin în defavoarea inculpatului. Anchetatorul, observând acest lucru, va trebui să-l determine pe martor să renunțe la această atitudine.
Procedeul tactic folosit: repetarea, pe un ton ferm, înainte de a adresa întrebări vizând împrejurări esențiale, a obligației de a spune adevărul și gravele consecințe care rezultă din ascunderea acestuia.
Adesea martorul nu declară tot ce știe sau prezintă faptele denaturat pentru că dacă ar face depoziții sincere, ar putea fi implicat ca învinuit sau inculpat în cauză sau din teama de a nu fi tras la răspundere penală pentru o faptă săvârșită anterior.
Anchetatorul, presupunând că acestea sunt motivele atitudinii de rea-credință, îl va convinge pe martor că, mai devreme sau mai târziu, faptele vor fi dovedite, iar declarațiile sale sincere, ajutorul acordat îi va ușura situația. Nu i se va promite că nu va fi tras la răspundere penală dacă va coopera.
Tendința de mărturie mincinoasă mai poate fi cauzată și de resentimente, de antipatie față de organul judiciar, datorită unor raporturi avute anterior. În această situație va adopta o atitudine de calm, plină de respect, de considerație. Împrejurările anterioare care au dus la deteriorarea raporturilor nu trebuie reiterate, dacă este necesar i se poate explica că neînțelegerile din trecut au avut un caracter privat, că în prezent acestea nu se pot repercuta asupra noilor raporturi.
Sentimentele de frică, teamă, inspirate martorului de presiuni, amenințări exercitate împotriva sa sau a familiei sale, nefiind convins că organul judiciar îl poate proteja, pot determina adoptarea unei astfel de atitudini. Martorul va fi convins de protecția organelor abilitate, că se vor lua măsurile necesare.
Martorul poate fi interesat material sau moral de rezultatul cauzei datorită raporturilor apropiate în care se afla învinuitul/inculpatul sau cu una din părți. Anchetatorul trebuie să cunoască aceste relații pentru a putea atrage atenția martorului asupra consecințelor negative ce pot apărea în situația în care va depune mărturie mincinoasă.
Dacă toate aceste procedee tactice nu au dat rezultatele scontate și există temei a considera de rea-credință declarația martorului, când acestea sunt contrazise de probele existente în cauză, din punct de vedere tactic nu se recomandă dezvăluirea contradicțiilor, a inexactităților, ci trebuie consemnate exact și păstrate în regulă pentru găsirea momentului psihologic de demascare a poziției de nesinceritate.
Probele menite a dovedi neadevărul celor afirmate trebuie să convingă martorul de inutilitatea perseverării în minciună, să-l determine să abandoneze poziția de rea-credință.
Se poate ivi și situația ce are în vedere participarea mai multor persoane în calitate de martori la săvârșirea unei infracțiuni. Ascultarea acestora evidențiază o punere de acord, o reproducere a împrejurărilor în care s-a produs fapta. Poate fi vorba de un rezultat fraudulos, să fi fost prezenți la săvârșirea infracțiunii, să fi perceput nemijlocit împrejurările în care faptele au fost comise. În această situație, prezența lor la proces este consecința manoperelor exercitate de cei care i-au propus în această calitate.
Versiunea pregătită relevă împrejurările esențiale în care s-a săvârșit infracțiunea și va fi însușită în această formă, urmând a fi reprodusă în fața organelor judiciare. Insă organul judiciar va putea depista o versiune elaborată și redată în aceeași formă, în primul rând prin utilizarea de către subiecți a unor cuvinte care se pot regăsi în toate mărturiile, dar și datorită faptului că unii martori ar fi putut înregistra unele împrejurări secundare care nu au fost avute în vedere la elaborarea versiunii.
Procedeul tactic în vederea demascării caracterului mincinos al depoziției îl constituie relevarea nepotrivirilor, a evidențierii acelor elemente secundare care se ivesc, se va face prin abile întrebări, referitoare la aspecte de detaliu, imprevizibile, tocmai pentru a pune martorul în situația de a răspunde spontan și nepregătit.
In cazul în care organul judiciar are temeiuri să creadă că există o punere de acord, atunci se impune alcătuirea judicioasă a unei liste de întrebări privitoare la detaliu, la demascarea acestora, fără a se da posibilitatea unei puneri de acord între cei ascultați și cei care urmează a fi ascultați.
Premisa pe care se merge este următoarea: între două infracțiuni pot exista multe similitudini, dar niciodată identitate, o suprapunere totală, chiar și în cazul infracțiunilor de același fel.
La toate acestea se va adăuga procedeul de ascultare repetată a martorilor la intervale diferite de timp prin care se urmărește completarea și precizarea depozițiilor inițiale, deci obținerea de noi informații, constanta menținere a declarațiilor cu factori firești perturbatori. Acest procedeu este utilizat deoarece prezintă posibilitatea obținerii unor depoziții ample, mai fidele datorită alimentării acelei stări de tulburare, dar și în cazul convingerii temeinice că prima depoziție este de rea-credință. Ca urmare a repetării declarațiilor, faptele se ordonează în memoria martorului astfel încât prima depoziție ajunge să se substituie amintirii a ceea ce martorul a perceput în mod real.
Tendința martorului de a-și confirma depozițiile ulterioare celei inițiale este explicabilă și prin factorul psihologic – temerea de afi considerat de rea-credință în cazul în care depoziția ulterioară ar cuprinde elemente noi, necomunicate cu prilejul primei audieri sau elemente care nu se concretizează cu cele deja relatate. Acest fenomen poartă denumirea de persistență în eroare, conform căruia martorul aflat în stare de incertitudine cu privire la existența sau inexistența unui anumit fapt optează cu ocazia ascultării sale inițiale pentru una din alternativele posibile, poziție pe care se va menține și atunci când va fi ascultat din nou. Această atitudine este regăsită la martorul de rea-credință, la care prima depoziție, îndelung preparată, este însoțită de un lung efort de memorare, de însușire „pe dinafară” a declarației.
Procedeele tactice diferă în funcție de personalitatea martorului, a anchetatorului. Ele vor fi adoptate în funcție de aceste criterii, de natura cauzei, iar coroborate cu celelalte probe ale cazului, pot contribui la obținerea unui rezultat conform cu adevărul.
Sectiunea 6. Raționamente (deducții / inducții). Analogii. Interpretări asupra conținutului mărturiei
În momentul în care s-a obținut de la martor o depoziție, operația nu va fi oprită aici. Depoziția va fi analizată în ansamblul celorlalte probe, dacă se coroborează sau nu, dacă este relevantă, iar, individual, va fi analizată sub trei aspecte:
-extinderea mărturiei;
-fidelitatea;
-gradul de certitudine subiectivă.
Primul aspect – extinderea mărturiei – vizând doar elementele componente ale depoziției, dacă acoperă total sau parțial toate elementele evenimentului la care mărturia se referă.
Elementele componente ale depoziției cuprind atât condițiile obiective în care martorul a asistat, adică locul de unde a privit, auzit, apoi capacitatea sa de a reține în funcție de timp, de starea afectivă din momentul percepției.
Din punct de vedere psihologic, capacitatea de reținere este în funcție de capacitatea de informații care i-au parvenit concomitent sau succesiv în legătură cu actul incriminat. Aceste informații ar fi putut fi receptate în mod eronat datorită stării afective, gradului de oboseală, bruiajelor posibile sau o stare deosebită, produse de o intoxicație alcoolică sau destupefiante.
In această etapă intervin atât legile proceselor memoriale, dar și cele ale memoriei involuntare, cunoscute în psihologie sub denumirea de „memorie de scurtă durată” (short-term memory), termen care se referă la conținuturile memoriale privind verigile neesențiale ale un activități complexe.
Short-term memory este în funcție și de capacitatea intelectuală a subiectului, dar e foarte vulnerabilă la distrageri de atenție = bruiaje.
De ce este importantă această memorare? Nu atât la reținerea elementelor unui eveniment și la posibilitățile activării acestora, ci mai ales la stocarea informațiilor.
Al doilea aspect – fidelitatea – condiționată de o recepție optimă și de capacitatea de verbalizare a martorului. Transpunerea verbală fidelă a faptelor memorate implică procese psihologice. Persoanele cu o anumită cultură, care posedă un debit verbal corespunzător pentru exprimarea exactă a celor văzute sunt poate puține.
Al treilea aspect – gradul de credibilitate subiectivă – joacă un rol important în mărturie. În momentul înșiruirii la interogatoriu, faptele urmărite de anchetator încep să se înșire de-a lungul unui drum fără capăt, pentru moment, care merge de la o totală certitudine (subiectivă) până la o totală incertitudine exprimată în „nu știu”. Un subiect se găsește în stare de incertitudine atunci când este confruntat cu alternative dintre care nici una nu este dominantă, gradul de incertitudine se află în raport atât cu numărul de soluții, cât și cu forța relativă a reacțiilor față de alternative.
Din practica interogatoriilor se cunoaște că martorul, în relatarea spontană, afirmă cu certitudine fapte sau caracteristici ale învinuitului, dar, dacă i se pun întrebări care vor evidenția posibilitatea unor alternative plauzibile, va pierde certitudinea inițială.
În ansamblul mărturiei pot apare contradicții determinate atât de existența declarațiilor succesive, dar și de cele simultane.
Analiza acestor depoziții va fi privită în următoarele situații, și anume:
Când apare de aceeași parte;
Când apare în partea opusă.
S-a putut constata că se pot ivi și contradicții între depozițiile martorilor aflați de aceeași parte – apărare-acuzare. Martorul a dobândit această calitate la propunerea părților. Existența contradicției poate indica faptul că eroarea sau buna-credință se află de partea pentru care martorii au depus mărturii contradictorii.
Raționamentul folosit. În urma verificării această contradicție poate va rămâne ireductibilă, deoarece nu se poate ști care din depoziții este veridică și care falsă, aceasta din urmă nefiind reținută de organul judiciar. Dacă se identifică care este de bună-credință și care este de rea-credință, urmează a se reține cea pe care organul judiciar o consideră exactă și sinceră.
Atunci când raționamentul se poartă asupra unor circumstanțe secundare – consecință a unei cauze voluntare sau involuntare (eroare), se va aprecia în context dacă eroarea are sau nu consecințe asupra faptului principal. Dacă este o cauză voluntară (rea-credință) care este de natură a discredita întreaga mărturie, dar și mărturiile cu care se armonizează în privința faptului principal, trebuie să se aibe în vedere că sub aparența concordanței se poate ascunde punerea de acord a martorilor.
Cel de-al doilea aspect – contradicții între mărturiile martorilor aflați de părți opuse – se va deduce că una din mărturii este falsă sau eronată, dar nu se va ști de care parte se află eroarea sau minciuna.
Mărturia impune, deci, o tehnică de verificare aparte, particulară, impusă în primul rând de caracterul probelor orale. Analiza ei, interpretarea conținuturilor mărturiei sunt în strânsă legătură cu numărul de persoane ce se pot ivi ca martori – regula care primează aici este calitatea și nu cantitatea.
Calitatea – conformitatea mărturiei cu realitatea – conferă valoare mărturiei. Valoarea acesteia nu se află într-un raport direct proporțional cu numărul martorilor.
Mărturia – declarația scrisă a persoanei ce a participat accidental sau voluntar la săvârșirea unei fapte penale, dată în fața organului judiciar sau a magistratului – pentru a putea fi așezată la baza convingerii organelor judiciare, trebuie să satisfacă două cerințe imperative:
În verificarea și interpretarea mărturiei se va porni de la analiza celor două imperative:
Sinceritatea – însușirea mărturiei, materializată în dorința martorului de a exprima tot ceea ce îi este cunoscut în legătură cu faptul dedus în fața organului judiciar. Însușire însoțită de o manifestare spontană – franchețe -ce conferă martorului de bună-credință note fizionomice particulare.
Fidelitatea – însușire subiectivă ce constă în capacitatea martorului de a-și aminti și reproduce exact faptele percepute. În cuprinsul depoziției se traduce printr-o exactă corespondență între faptele comunicate și modul în care acestea s-au petrecut în realitate.
În literatura de specialitate se utilizează, cu precădere, termenul de veridicitate, deoarece acesta are o arie mult mai largă și cuprinde atât sinceritatea cât și fidelitatea . Sunt două însușiri diferite care nu se suprapun și nu se identifică. Acest lucru se poate observa din atenta analiză a depozițiilor. Ca o concluzie: „Veridicitatea mărturiei este, în mod logic, corolarul atitudinii de sinceritate, dar nuîntotdeauna în depozițiile martorilor se poate constata această simetrie.
Sinceritatea nu înseamnă întotdeauna veridicitate. „A fi sincer nu înseamnă a fi veridic”. Înțelegând prin această maximă că martorul de bună-credință, sincer convins că spune adevărul, că face o depoziție veridică, poate afirma neadevăruri, deci poate face o depoziție inexactă, neveridică. Această depoziție în cazul martorului de bună-credință se poate datora atât erorii, sau zelului exagerat de a ajuta, însă nu modifică esența lucrurilor, pentru că, indiferent de motivul care a determinat o asemenea atitudine, astfel de depoziții nu pot sta la baza convingerii organelor judiciare.
Aprecierea mărturiei sub aceste două aspecte este condiționată de rezultatul la care se ajunge în urma verificării primei însușiri – sinceritatea.
Verificarea acestei însușiri va avea la bază acele tehnici psihologice de „filare” a persoanei – martorul – descrise în capitolele precedente. Martorul este sincer, este firesc să se verifice dacă buna-credință a martorului își găsește reflectarea în veridicitatea depoziției. Martorul este nesincer, reaua sa credință (rezultatul diferitelor motive deja expuse) se va materializa într-o depoziție nesinceră, inexactă, mergând până la mărturie mincinoasă, deci nu va putea forma convingerea organului judiciar.
Primul element al verificării mărturiei – sinceritatea – este unul subiectiv, deci semnele întrebării vor exista, deoarece va trebui să se aducă în centrul cercetării sursa din care provin faptele.
În această primă etapă, dacă există motive suficient de temeinice care pun sub semnul îndoielii credibilitatea martorului, operația de apreciere va trebui să înceteze, iar mărturia respectivă înlăturată în totalitate sau parțial.
În cazul în care nu există îndoieli asupra sincerității martorului se va proceda la verificarea veridicității mărturiei, etapă mult mai complexă datorită existenței în mare număr a cauzelor de eroare:
Sursele minciunii se raportează toate la voința de a înșela, de a induce în eroare;
Sursele erorilor sunt diverse, provenind din natura faptului, mentalitatea martorului sau de condițiile mărturiei.
Veridicitatea mărturiei reclamă constatarea unei depline concordanțe între depoziție și realitatea faptului produs, presupunând atât cunoașterea martorului sub raportul însușirilor subiective de percepție, memorare și reproducere, dar și cunoașterea modului în care s-a format întregul proces psihologic al mărturiei, succesiunea momentelor care îl alcătuiesc, precum și complexul de factori subiectivi și obiectivi în care s-au petrecut cele trei momente ale mărturiei.
Sinceritatea celui analizat se poate desprinde din modul de a se comporta, din manifestarea martorului, deci din felul în care face depoziția, împrejurare facilitată de contactul direct dintre martor și organul judiciar, din cunoașterea, datorită informațiilor culese, a personalității martorului, a raporturilor sale cu pricina, cu părțile. Verificarea sincerității, a veridicității mărturiei se poate face prin desfășurarea unei activități de probațiune adiacentă celei efectuate în vederea probării fondului cauzei. Acest control declanșează o activitate proprie de probațiuni ce poate fi efectuată prin intermediul tuturor mijloacelor de probă prevăzute de lege.
Astfel de procedee sunt:
-aAscultarea concomitentă;
-confruntarea părților;
-noi ascultări;
-interogatorii.
Mărturia, declarațiile de martor reprezintă un mijloc de probă care vine să soluționeze procesul penal prin coroborarea cu celelalte probe -acte, interogatorii. Așadar, este necesară analiza și sinteza probelor. În procesul de analiză funcționează principiul conform căruia „probele nu au valoare prestabilită”, deci fiecare probă va fi apreciată potrivit intimei convingeri a organului judiciar.
Aprecierea probelor trebuie adaptată conținutului și particularităților pe care le comportă fiecare mijloc de probă, pentru ca în final să se ajungă la reunirea și aprecierea în ansamblu a probelor.
Probele orale reclamă o tehnică proprie de evaluare – declarațiile părților, declarațiile învinuitului, în ceea ce privește înscrisurile, raportul de constatare tehnico-științifică, raportul de expertiză, reclamă în raport cu mărturia, o tehnică de apreciere proprie.
Mărturiile, ca probe ale procesului penal, când nu constituie probe exclusive în pricină, trebuie să se armonizeze cu restul probelor, datorită raporturilor de dependență mutuală a probelor ce se constituie în sistem.
În concluzie, dacă probele se armonizează, dacă se exclude orice altă explicație posibilă, acestea fac dovada faptului dedus în fața organului judiciar.
În cazul mărturiilor, ele trebuie să se armonizeze nu numai cu ele însele, dar trebuie să fie concordante în ansamblul probelor, să nu fie contrazise de fiecare probă în parte și, implicit, de probele constituite în ansamblu.
CAPITOLUL IV
4.PARTE PRACTICĂ – SPEȚĂ
Intr-o speta:
1.Dosar nr. 18328/280/2011
R O M Â N I A
JUDECĂTORIA PITEȘTI
SECTIA PENALĂ
SENTINȚĂ PENALĂ Nr. 288/2012
Ședința publică de la 31 Ianuarie 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE I.B.
Grefier F.S.
Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Judecătoria Pitești reprezentat prin procuror B.C.
Pe rol judecarea cauzei Penal privind pe inculpații A.N.F., S.I. G.I., P.N.C.
F.A.B., autoritate tutelară Serviciul De Probațiune De Pe Lângă Tribunalul Argeș, partile civile R.A.M., D.E.L., A.C, C.M., C.E., S.M., I.N., partile responsabilecivilmente P.N. si P.G.C., având ca obiect „tâlhărie (art.211 C.p.) alin. 1 si alin. 2”
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit partile.
Procedura legal îndeplinita fara citarea parților.
S-a făcut referatul cauzei de catre grefierul de ședința care învederează ca dezbaterile in fond asupra cauzei au avut in sedinta publica din data de 17.01.2012, susținerile parților si concluziile reprezentantului Parchetului fiind consemnate inscris in încheierea de amânare a pronuntarii din acea data, încheiere ce face parte integranta din prezenta sentinta.
Deliberand;
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei penale de față, constată următoarele:
Prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Pitesti, întocmit la data de 23.09.2011, în dosarul nr. 4127/P/2011, s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului minor A.N.F. pentru săvârșirea în formă continuată a infracțiunii de tâlhărie prevăzută și pedepsită de art. 211 alin.1 și alin.2 lit. b și c, alin.2 ind.1 lit.a Cod penal cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal, în condițiile art.99 și următoarele Cod penal.
Prin același act de sesizare a instanței s-a mai dispus trimiterea în judecată a inculpatului S.I., în stare de libertate, pentru săvârșirea în concurs real a infracțiunilor de tăinuire și complicitate la tâlhărie, ambele în formă continuată, fapte prevăzute și pedepsite de art.221 alin.1 Cod penal cu aplicarea art. 41 alin.2
Cod penal și art.26 raportat la art. 211 alin.1 și alin.2 lit. b și c, alin.2 ind.1 lit.a Cod penal, cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal, în condițiile art. 33 lit a Cod penal;
trimiterea în judecată în stare de libertate a inculpatului G.I. pentru săvârșirea în concurs real a infracțiunilor de tăinuire și complicitate la tâlhărie, ambele în formă continuată, fapte prevăzute și pedepsite de art.221 alin.1 Cod penal cu aplicarea art. 41 alin.2 Cod penal și art.26 raportat la art. 211 alin.1 și alin.2 lit. b și c, alin.2 ind.1 lit.a Cod penal, cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal, în condițiile art. 33 lit a Cod penal; punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată în stare de libertate a inculpatului F.A.B. pentru săvârșirea infracțiunii de tăinuire în formăcontinuată, faptă ăprevăzută și pedepsită de art. 221 alin.1 Cod penal cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal; punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată în stare de libertate a inculpatului minor P.C.C. pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, faptă prevăzută și pedepsită de art. 211 alin.1 și alin.2 lit.c, alin.2 ind.1 lit.a Cod penal, în condițiile art.99 și următoarele Cod penal; punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată în stare de libertate a inculpatului F.A.B. pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie în formă continuată, faptă prevăzută și pedepsită de art. 211 alin.1 și alin.2 lit.c, alin.2 ind.1 lit.a Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin.2 Cod penal ; neînceperea urmăririi penale față de numitul A.N.F., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tâlhărie, prevăzută și pedepsită de art. 211 alin.1, 2 lit.c Cod penal față de fapta din 07.09.2011 și neînceperea urmăririi penale față de numitul P.M., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tăinuire, prevăzută și pedepsită de art. 221 alin.1 Cod penal.
În fapt, s-a reținut că în datele de 17.06.2011, 18.06.2011, 23.06.2011, 25.08.2011 și 09.09.2011 inculpatul minor A.N.F. a sustras și a încercat să sustragă prin violență, în loc public, mai multe bijuterii constând în lanțuri și pandantive de la părțile vătămate E.A.M., D.E.L., A.C, C.M., C.E. și I.N., în legătură cu aceasta din urmă, infracțiunea fiind săvârșită împreună cu inculpatul P.C.C.
Totodată, s-a mai reținut că inculpații S.I., F.A.B. și G, în perioada iunie-septembrie 2011 au primit de la inculpatul A.N.F., în scopul valorificării, mai multe bijuterii de aur, cunoscând faptul că acestea provin din săvârșirea de tâlhării, urmărind prin aceasta obținerea de foloase materiale pentru sine.
Situația de fapt reținută prin actul de sesizare al instanței este sustinută de declarațiile părților vătămate R.A.M., D.E.L., A.C., C.M., C.E. și I.N., declarațiile martorilor A.D.E., V.M.A., R.D., D.C., D.M., P.M., R.C., declarațiile inculpaților A.N.F. S.I. G.I. F.A.B, P.C.C., procese-verbale de depistare, procesul- verbal de conducere în teren și planșe foto, rapoarte de expertiză medico-legale psihiatrică și înscrisuri.
In baza art. 160 ind. h alin.3 si 300 ^2 Cod procedură penală, pe toată durata judecății cauzei, instanța a menținut starea de arest preventiv a inculpatului A.N.F.
În faza de judecată, instanța a încuviințat proba cu înscrisuri în circumstanțiere, având în vedere faptul că, la termenul de judecată din data de 17.01.2012, s-au constatat aplicabile dispozițiile art.320 ind.1 C.p.p., fiind audia inculpații A.N.F., S.I., P.C.C., F.A.B., pozițiile lor fiind consemnate in scris si ]atașate la dosarul cauzei.
Analizand actele si lucrările dosarului, instanța constata urmatoarele:
In fapt, în după-amiaza zilei de 17.06.2011, în jurul orelor 19.00, în timp ce se deplasa pe str. Traian din Mun. Pitești partea vătămată R.A.M. a fost acostată de o persoană necunoscută de sex masculin care i-a pus o mână în gât, iar cu cealaltă i-a smuls lănțicul și medalionul pe care le purta, trăgând cu putere. În mâna agresorului a rămas medalionul din aur, cu piatră de culoare lila de aproximativ de 2 grame, lănțicul rupându-se, iar autorul fugind pe scările de lângă Liceul Zinca Golescu, după cum rezultă din declarațiile părții vătămate R.A.M. de la filele 150, 152-153 din dosarul de urmărire penală și ale inculpatului A.N.F., care a recunoscut săvârșirea faptei, precizând că prefera să acționeze în zona scărilor de la Liceul Zinca Golescu. Potrivit aceleiași declarații de la filele 17-19, 119-129 din dosarul de urmărire penală, victimele inculpatului A.N.F. erau femei singure, despre care acesta își închipuia că nu au puterea de a riposta.
1.În data de 13.09.2011, părtea vătămată R.A.M. l-a recunoscut pe inculpatul A.N.F. ca fiind agresorul din data de 17.06.2011, potrivit declarației acesteia de la fila 199 dosar de urmărire penală.
2 La data de 18.06.2011, în jurul orelor 11.50, în timp ce se deplasa pe strada Petroliștilor, în zona Liceului Zinca Golescu, partea vătămată D.E.L. a fost acostată de o persoană necunoscută de sex masculin care a agresat-o încercând să îi smulgă de la gât lanțul de aur pe care îl purta, însă aceasta a reușit să îi dea mâna la o parte, bărbatul fugind apoi printre blocuri și deși a alergat după el nu a reușit să îl prindă, după cum rezultă din declarația acesteia de la filele 175-177 din dosarul de urmărire A.N.F. de la filele 17-19, 119-129, care a recunoscut săvârșirea faptei.
3 La data de 18.06.201, în jurul orelor 13.00, în timp ce se deplasa în zona scărilor de lângă Liceul Zinca Golescu din mun. Pitești, împreună cu fiica sa A.D., în vârstă de 13 ani, partea vătămată A.C. a fost acostată de o persoană necunoscută de sex masculin care a agresat-o, smulgându-i de la gât lănțicul de aur de 16 grame și un pandantiv în formă de bănuț din același metal, de 10 grame, ulterior agresorul fugind printre blocurile din apropiere. Aspectele prezentate de partea vătămată A.C. prin declarațiile sale de la filele 196-199 din dosarul de urmărire penală au fost confirmate și de declarațiile martorei A.D.E. de la filele 203-206.
De asemenea, inculpatul A.N.F. a recunoscut săvârșirea faptei, arătând că în aceeași zi în care a încercat să mai smulgă lănțicul de la gâtul unei alte femei a acționat și asupra părții vătămate A.C., ulterior mergând acasă, așa cum a procedat de obicei, în scopul valorificării bijuteriilor(filele 17-19, 119-129)
4. La data de 23.06.2011, în jurul orelor 9.00, în timp ce se deplasa pe scările din zona Liceului Zinca Golescu din mun. Pitești, partea vătămată C.M. a fost acostată de o persoană necunoscută de sex masculin care a agresat-o, smulgându-I de la gât lanțul de aur împreună cu medalionul pe care îl purta, ulterior fugind pe scări în sus. Situația de fapt rezultă din declarațiile acestei părții vătămate de la filele 229-230 din dosarul de urmărire penală, coroborate cu declarațiile martorului V.M.A. de la filele 238-240. Acest martor se afla pe scările din zona Liceului Zinca Golescu în momentul săvârșirii infracțiunii, pe lângă el trecând în fugă inculpatul A.N.F..
Potrivit procesului-verbal de prezentare pentru recunoaștere după fotografii, de la filele 231-233, la data de 10.09.2011, partea vătămată C.M. a recunoscut fără dubii, în urma studierii planșelor foto pe inculpatul A.N.F., ca fiind agresorului din data de 23.06.2011,
În data de 23.06.2011, partea vătămată C.M.s-a prezentat la secția de primiri urgențe a Spitalului Județean Argeș, ocazie cu care s-a întocmit fișa de prezentare nr. 22771, în care s-a menționat diagnosticul de agresiune afirmativ, escoriații și echimoze liniare latero-cervicale dreapta și mediană, fără sângerare.
După cum rezultă din declarațiile de la filele 17-19, 119-129, inculpatul A.N.F. a recunoscut fapta, arătând modul de sâvărșire și de valorificare a bijuteriei.
5 La data de 25.08.2011, în jurul orei 14.30, în timp ce se deplasa pe str. Vasile Lupu din mun. Pitești, partea vătămată C.E. a fost acostată de o persoană de sex masculin necunoscută care a agresat-o, smulgându-i de la găt două lănțicuri de aur împreună cu 2 medalioane- unul în formă de cruciuliță și altul sub formă de floare cu piatră roz, ulterior fugind în jos pe stradă, potrivit declarațiilor acesteia de la filele 262-264 coroborate cu cele ale inculpatul A.N.F. de la filele 17-19, 119-129.
Inculpatul a recunoscut săvârșirea faptei, arătând că a observat o femeie mai în vârstă ce purta 2 lănțicuri din aur la gât și a reușit să apuce ambele lănțicuri, smulgându-le și ulterior fugind la Liceul nr.8, în continuare valorificând bijuteriile cu ajutorul complicilor.
La data de 09.09.2011, mama învinuitului F.S.B., R.C. a predat organelor de poliție un medalion din metal de culoare galbenă în formă de floare, cu piatră roz, arătând că nu cunoaște proveniența acestuia, fiul său fiind cel care îl ținea în casă într-o cutie de bijuterii, potrivit declarației acestei martore de la fila 272 din dosarul de urmărire penală.
La data de 10.09.2011, medalionul amintit a fost recunoscut și predat către partea vătămată C.E., potrivit procesului-verbal de predare-primire de la fila 271.
6. La data de 04.09.2011, în timp ce se deplasa pe strada Craiovei din mun.
Pitești, însoțită de martora R.D., în jurul orei 21.00, partea vătămată S.M. a fostacostată de o persoană necunoscută de sex masculin care a agresat-o, smulgându-I de la gât un lănțic de aur cu pandantiv tip cruciuliță, ca urmare a agresiunii rămânându-i în zona gâtului urme de violență după cum rezultă din declarația acesteia de la fila 287.
Această situație de fapt este susținută și de martora R.D., care însoțea partea vătămată și care a precizat că și-a auzit prietena țipând și a văzut-o ținându-se de gât, afirmând că un băiat care a trecut pe lângă ea i-a smuls lanțul. Martora a mai arătat în declarația sa de la fila 288, că a observat individul fugind și având în mână lănțicul smuls, partea vătămată rămânând cu bluza ruptă în zona pieptului.
Inculpatul A.N.F., potrivit declarațiilor sale de la filele 17-19, 119-129, a recunoscut fapta, arătând că în data de mai sus în jurul orei 21.00 se afla singur pe str. Craiovei unde a observat două femei în vârstă, una dintre acestea purtând la gât un lănțic de aur și, trecând în fugă pe lîngă acestea a smuls, folosind violență, lănțicul de la gâtul părții vătămate.
7. La data de 09.09.2011, în timp ce se deplasa pe str. Vasile Lupu din mun. Pitești, singură, în jurul orei 17.00, partea vătămată I.N. a fost acostată de 2 persoane necunoscute de sex masculin, unul dintre aceștia smulgându-i de la gât lănțicul de aur și fugind pe strada Basarab Vodă, potrivit declarației acesteia de la filele 38-39.
Alarmați de țipetele părții vătămate, lucrătorii de poliție din cadrul Secției nr.3 Poliție Pitești, care se aflau în exercitarea atribuțiunilor de serviciu în apropierea locului unde s-a petrecut fapta, au plecat în urmărirea celor 2 agresori, reușind să prindă pe inculpatul P.C.C., care tocmai încerca să sară gardul în curtea locuinței martorilor D.C. și D.F., după ce aruncase pe jos lănțicul pe care îl smulsese părții vătămate, după cum rezultă din declarațiile acestor doi martori de la filele 72-77 din dosarul de urmărire penală. Acesta a fost recuperat și predat părții vătămate. Cea de a doua persoană, identificată ulterior ca fiind inculpatul A.N.F. a reușit să scape, sărind peste un acoperiș al unui magazin situat în curtea gospodăriei celor doi martori.
Din declarațiile inculpatul A.N.F. de la filele 17-19, 119-129 coroborate cu cele ale inculpatului P.C.C. de la filele 111-114, rezultă că cei doi au plecat împreună la data de 09.09.2011, să smulgă lănțicuri pe stradă. În zona străzii Vasile Lupu, inculpatului P.C.C. a observat o femeie mai în vârstă care trecea pe stradă și i-a smuls acesteia lănțicul de la gât, ulterior fugind împreună spre Piața Traian. Inculpatului P.C.C. a mai declarat (filele 111-114 dosar de urmărire penală și fila 99 dosar de fond)că îl cunoștea pe inculpatul A.N.F. de aproximativ 3 ani jumătate, devenind bun prieten cu acesta, care a și mărturisit că în mai multe ocazii a tâlhărit femei în zona scărilor de la Liceul Zinca Golescu, ulterior dând bijuteriile unui vecin pe nume I. care le vindea unui văr de al său. Același inculpat a mai arătat că I., respectiv inculpatul S..I., cunoștea faptul că bijuteriile provin din săvârșirea de infracțiuni, întrucât a asistat personal la o discuție în care acesta recunoștea acest lucru.
Cu privire la participarea inculpatului S.I., conform declarațiilor inculpatului A.N.F. de la filele 17-19, 119-129, încă de la prima faptă de tâlhărie, acesta a luat legătura cu vecinul său, A.I. pentru a-l ajuta în sensul valorificării bijuteriei. De asemenea, inculpatul A.N.F. a arătat că i-a precizat inculpatului Și care este proveniența lănțicului, faptul că provine din săvârșirea de infracțiuni, fără a preciza locul unde săvârșea faptele, însă ulterior i-a comunicat și zona în care a acționat.
Cu recurs in 10 zile de la pronuntare pentru partile prezente si de la
comunicare pentru inculpatul arestat preventiv si partile care lipsesc.
Pronunțată în ședința publică de la 31 Ianuarie 2012.
Președinte,
CONCLUZII
Experții psihologi specializați în interogatorii au remarcat faptul că o curiozitate ce nu ține seama de nici o primejdie îl indeamna pe infractor nu o dată să reexamineze împrejurările în care a comis fapta.
Reîntoarcerea pe urma pașilor făcuți este o necesitate fundamentală a individului. Psihologii remarcă reveriile maturilor către imaginile copilariei și ale bătrânilor catre vigoarea maturitatii, imposibile de reactualizat. „La retour eternel” – o forță irezistibilă care îndeamnă pe fiecare să peregrineze în trecut! De aceea demersul interogațiilor de tip psihanalitic este mult ușurat. Pe lânga tendința de refulare, subzista si voluptatea fatală a reîntoarcerii pe drumuri deja parcurse.
Asfel se poate explica aviditatea cu care asasinii citesc presa de senzație referitoare la abominabilele lor fapte – asasinii directorului Ioan Luchian Mihalea, la data arestării mărturiseau că citiseră cu o curiozitate diabolică tot ce se scrisese în presă, zi de zi cu privire la fapta pe care o comiseră.
Practica demonstrază că inclusiv autorii unor omoruri care premeditează până la detalii crima scapă din vedere câte un lucru cu o neglijență de necrezut și în contrast frapant cu pregatirea metabolică a restului. Nu este neglijență de necrezut ci act simptomatic generat de subconștient și care arată dorința de reîntoarcere.
În conformitate cu nucleul personalității compus de Jean Pinatel, asasinii cei mai insensibili afectiv care opereaza în campul faptei, făcând dovada unui calm sinistru sunt totodată și cei mai avizi de reîntoarcere la locul crimei. În același timp tot ei sunt cei care fac o serie de greșeli frapante, uitându-și în câmpul faptei unelteșe sau obiecte personale.
Ipoteza nervozității și a fricii este greu de acceptat dată fiind îndrazneala, calmul și cinismul cu care înfaptuiesc omorurile. Singura explicație a acestei uitari este de a le considera acte simptomatice. E.. Jones spune că un medic poate masura gradul simptomatic pe care îl au clientii pentru dânsul, după numărul umbrelor, galoșilor, ziarelor, fularelor etc. pe care le poate strânge în timp de o luna.
Deci, dorința de reîntoarcere într-un loc se manifestă prin uitarea unor obiecte acolo, care te obligă sa te duci să le iei. Regularitatea cu care infractorul își lasă câte ceva care îi aparține dovedește nevoia de a reveni, lucru care este întărit și de experiențele judiciare, căci nu o data autorul faptelor a fost reținut din chiar „grupul curioșilor” polarizați în jurul câmpului faptei.
În cadrul interogatoriului psihanalitic psihologul știe că la început cenzura îl va opri pe bănuit de la o confesiune, dar curând va fi slăbită de nevoia retractării a ceea ce a fost, retrăire care mai are avantajul detensionării eventualelor refulari.
Nu va fi o confesiune propriu-zis conștientă ci una inconștientă. În vorbele sale se va observa chiar că are lucruri pe care le ocolește. În felul în care evita punctele nevralgice se exteriorează influența conștientului înca treaz iar slabirea cenzurii se vădeste prin comiterea de lapsusuri semnificative, acte simptomatice etc.
BIBLIOGRAFIE
N. Mitrofan, T. Butoi, V. Zdrenghea, Psihologie Judiciară, Editura Șansa, București, 1992.
Ioana Teodora Butoi, Tudorel Butoi, Psihologia interogatoriului judiciar, Editura Enmar, București, 2002.
Ioana-Teodora Butoi, Tudorel Butoi, Psihologie judiciară – curs universitar, ediția a II-a, București, Editura Fundației România de Mâine, 2004
Tudorel Butoi, Iftenie Valentin, Boroi Alexandru, Alexandru Butoi, Sinuciderea – un paradox, Editura Medicală, București, 2001.
Tudorel Butoi, Psihanaliza crimei – femeia asasin, Editura Știință și Tehnică, București 1998, reeditată 2001.
Tiberiu Bogdan, Probleme de psihologie judiciară, Editura Știință și Tehnică, București, 1978.
Aurel Ciopraga, Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, Editura Junimea, Iași, 1984.
Aurel Ciopraga, Tratat de tactică criminalistică, Editura Gamma, Iași, 1999.
Iancu Tănăsescu, Curs de drept penal general, Editura INS, Craiova, 1999.
Petre Bieltz, Logică Juridică, Editura ProTransilvania, București, 1998.
Ioana-Teodora Butoi, Alexandru Butoi, Tudorel Butoi, Psihologia comporta-mentului criminal, Editura Enmar, 1999.
BIBLIOGRAFIE
N. Mitrofan, T. Butoi, V. Zdrenghea, Psihologie Judiciară, Editura Șansa, București, 1992.
Ioana Teodora Butoi, Tudorel Butoi, Psihologia interogatoriului judiciar, Editura Enmar, București, 2002.
Ioana-Teodora Butoi, Tudorel Butoi, Psihologie judiciară – curs universitar, ediția a II-a, București, Editura Fundației România de Mâine, 2004
Tudorel Butoi, Iftenie Valentin, Boroi Alexandru, Alexandru Butoi, Sinuciderea – un paradox, Editura Medicală, București, 2001.
Tudorel Butoi, Psihanaliza crimei – femeia asasin, Editura Știință și Tehnică, București 1998, reeditată 2001.
Tiberiu Bogdan, Probleme de psihologie judiciară, Editura Știință și Tehnică, București, 1978.
Aurel Ciopraga, Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, Editura Junimea, Iași, 1984.
Aurel Ciopraga, Tratat de tactică criminalistică, Editura Gamma, Iași, 1999.
Iancu Tănăsescu, Curs de drept penal general, Editura INS, Craiova, 1999.
Petre Bieltz, Logică Juridică, Editura ProTransilvania, București, 1998.
Ioana-Teodora Butoi, Alexandru Butoi, Tudorel Butoi, Psihologia comporta-mentului criminal, Editura Enmar, 1999.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Psihologia Martorului Si Marturiei (ID: 166010)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.