Psihologia Martorului Si a Marturiei

În Adevărul nu poate fi cunoscut. El este doar o parte din noi, pe care într-o anumită situație, o considerăm adevărată. „Deci adevărul se află la bunul plac al omului, această trestie se clatină în bătaia vântului”.

Adevărul se pierde în filozofie, uitând de realitatea care aduce mii de adevăruri, unele care se contrazic, altele converg, încât ceea ce a fost inițial, nu mai este la fel.

Codul de procedură penală prevede în art. 3, principiul aflării adevărului: „În desfășurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana făptuitorului”.

Ce înseamnă a afla adevărul din perspectiva procesului penal? Privit din această postură, adevărul reprezintă o cale de a descoperi existența unei cauze, a unei fapte sau inexistența lor, forma vinovăției, mobilul, scopul, persoana care a realizat această faptă.

Aflarea adevărului trebuie realizată în concordanță cu condițiile prevăzute de lege, astfel încât prevederea art. 3 să nu depășească legalitatea și cadrul impus de aceasta. Nu se poate realiza orice, mai ales în cadrul justiției, în numele adevărului, deoarece de multe ori acest adevăr nu este același pentru toți.

Totodată „aflarea adevărlui poate fi împiedicată de implicațiile numeroase dispoziții legale care reglementează anumite instituții procesuale”.

Aflarea adevărului reprezintă un principiu al procesului penal, întâlnit în toate legislațiile moderne.

Concepția că orice act de justiție nu se poate fundamenta decât pe o reflectare exactă și adevărată a împrejurărilor de fapt ale cauzei, rezidă ăn adagiul „res judicata pro veritatae habetur”, car consființește prezumția că orice hotărâre judecătorească definitivă stabilește adevărul fiind echivalentul fidel al acestuia.

Aflarea adevărului nu reprezintă doar un principiu care a fost introdus în lege, doar pentru a avea semnificația de legislație modernă, ridicată la standardele europene, ci a dus și la instaurarea unui sistem de garanții care guvernează legea procesuală penală. Una din aceste garanții se referă la acordarea pentru părți a dreptului ca, în tot cursul procesului penal să dovedească împrejurărilecare duc la aflarea adevărului; dispoziția prevede că părțile pot propune probe, orice fel de probe (inclusiv probe cu martori) și cere administrarea lor în tot cursul procesului penal, așa cum rezultă din prevederile art. 67 C. p. p.

Declarațiile martorilor reprezintă unul dintre cele mai vechi mijloace de probațiune și mai folosite în cadrul procesului judiciar. Ascultarea unei persoane în calitate de martor, care are cunoștință despre o anumită faptă sau o împrejurare vizând un fapt juridic sau cauza penală, aflarea unei informații obținută prin mărturie au ca scop aflarea adevărului.

Martorul și mărturia, deși reprezintă un mijloc de a afla adevărul, vor fi supuși falsității, minciunii, înșelăciunii, amăgirii, iluziilor, pentru că toate aceste forme de adevăr sunt specifice omului.

Rolul determinant îl are organul judiciar de a înlătura tot zidul ridicat în jurul celor adevărate pentru a le afla, ca apoi cei care judecă pe baza lor sp facă dreptate. Iată cum în căutarea adevărului se îmbină atât elemente de tactică criminalistică, cât și de psihologie judiciară.

Conform art. 78 C. p. p., martorul este „persoana care are cunoștințădespre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevăruluiîn procesul penal poate fi în calitate de martor”.

În vederea aflării adevărului, atunci când se urrmărește obținerea unei mărturii în deplină concordanță cu celelalte și cu reala desfășurare a faptelor, când ascultarea martorilor impune folosirea unor metode tactice și psihologice, nu se vor folosi forme de violență nici fizică, nici psihică; se va realiza un cadru adecvat ascultării martorilor care au op anumită relație cu învinuitul/inculpatul și anume: rude, soț, copil.

Secțiunea II

Considerații juridice vizând forța probantă a mărturiei

În procesul mereu schimbător al dreptului, în căutarea celor mai bune forme
de aplicare și desfășurare a legilor, în permanenta schimbare a conduitei umane
și a evoluției omului, mărturia a dobândit în aceste perioade, statute diferite,
începând de la importanța și necesitatea care i se acordă în perioada de început a
dreptului ca apoi să devină „regina probelor", urmând apoi scara normală a
evoluției, adică decăderea.

Deși adulată, totuși cei care i-au găsit o serie de imperfecțiuni au fost
legiuitorii romani.

De-a lungul timpului, proba cu martori, implicit mărturia, a fost apreciată în
diferite moduri și în același timp i-a fost contestată valoarea probantă. Acest
lucru nu trebuie să provoace confuzie deoarece caracterul contradictoriu al
mărturiei rezidă din natura ei.

Procesul penal, în special, reprezintă cadrul unor contraziceri care urmând
etapele impuse de lege vor duce la aflarea adevărului, astfel că nu putem discu-
ta despre proba cu martori ca despre un mijloc cert, fară contraziceri, fără incer-
titudini. Ar fi chiar împotriva naturii umane, proba având ca obiect principal
luarea depozițiilor acelor persoane care, direct sau indirect, au luat parte la
săvârșirea unei fapte aflată sub incidența legii penale.

Mărturisirea – „proba probelor" – sub forma verbală sau scrisă, când se
numea „instrument" sau „chirographa", s-a impus treptat în țările din apusul
Europei, devenind baza anchetei polițiste sau a instrucției judiciare.

Din acest moment, aproape în toate afacerile criminale, anchetarea
inculpaților și a martorilor – proba testimonială, începea prin întocmirea „proce-
sului-verbal de interogatoriu", continuând cu adunarea tuturor depozițiilor înreg-
istrate. Deși recunoașterea (mărturisirea) – spontană sau provocarea prin abili-
tatea anchetatorilor nu putea fi considerată utilă, dacă nu era confirmată prin
mărturisirile obținute ulterior.

În această perioadă, numărul martorilor era convingător, mergându-se pe principiul „tetis unu, tetis multus” adică un singur martor nu era considerat ca fiind o dovadă suficientă. Astăzi, deși proba nu mai are aceeași valoare, totuși, un singur martor rămâne o dovadă infailibilă.

Relativitatea mărturiei, carența totală sau parțială, precum și erorile care au
luat naștere au reprezentat imperfecțiuni ale acestei probe și, în același timp, o
problemă pentru specialiști.

Erorile care apar, intenționate sau nu, ale martorilor de rea-credință, erorile
inconștiente care se ivesc în stadiul aducerii aminte, atunci când se sugerează
martorului să încerce să reconstituie mental scena la care a asistat, au dovedit că
problema mărturiei este delicată.

S-au efectuat o serie de experiențe pe diferiți subiecți cărora li s-a cerut să
relateze cu ce era îmbrăcată o persoană care a trecut prin camera în care se aflau.
Rezultatele sunt diferite și de cele mai multe ori, necorespunzătoare, neconclu-
dente, dovedind imperfecțiunea probei, relativitatea ei și imposibilitatea de a fi
perfectă și infailibilă. Așadar, trebuie să avem în vedere un singur lucru – această
probă are ca punct central omul, cuvintele sale, ceea ce a văzut.

Este știut că fiecare om percepe mediul corespunzător în mod diferit, în
funcție de posibilitățile sale fizice și psihice, evident că nu toți vor putea relata o
anumită situație în același fel.

Iată cum această probă nu va putea fi infailibilă, atâta timp cât se centrează
pe capacitatea omului de percepție, memorare și recunoaștere.

Cercetările efectuate de A. Binet, cel care a fundamentat, de fapt, psiholo-
gia judiciară, l-au condus la elaborarea a două teorii, în aparență paradoxale:

În prima teorie, A. Binet evidențiază că: „o mărturie poate fi precisă și
totodată completamente falsă", iar în cea de a doua: „exactitatea unei
amintiri nu este proporțională cu forța de revenire".

Binet considera fenomenul memorat ca fiind fundamental în cercetarea
problemelor mărturiei.

În Germania, la puțin timp după publicarea cercetărilor lui Binet, psihologul
W. Stem și colaboratorii lui întreprind alte investigații asupra mărturiei. După o
serie de încercări experimentale, Stern a concluzionat:

exactitatea amintirilor nu este o regulă, ci o excepție;

uitarea la bărbați este mai accentuată decât la femei;

amintirile femeilor de cele mai multe ori sunt inexacte.

Ca orice experiment și acesta a fost supus criticii afirmându-se că experi-
mentele sale sunt foarte departe de o simulare a realității. Mărturia este un pro-
ces complex, dinamic și nu se poate „simula" prin imagini statice, expuse în
condițiile unei vizibilități optime.

Dar totodată, aceste experiențe atrag atenția asupra limitelor mărturiei,
diferențelor individuale, datorate sexului.

În 1906, profesorul Ed. Claparede inițiază o serie de cercetări asupra pro-
blemei mărturiei, ocupându-se în special de problema memoriei involuntare și
cea a recunoașterii.

Concluzionând, acesta reține că:

în mărturie nu este important numai să reții, ci să-ți dai seama exact
de ceea ce ai reținut

valoarea mărturiei nu este în raport cu numărul martorilor, căci adesea
o infimă minoritate poate avea dreptate față de majoritatea imensă

Martorilor li s-au dat diferite denumiri printre care cea mai semnificativă
este cea amintită de J. Bentham, martorii sunt „ochii și urechile justiției", iar
în ceea ce privește mărturia, s-a ajuns la concluzii destul de diferite, și anume:
„O mărturie poate fi precisă și totodată completamente falsă", „o mărturie
pe deplin fidelă constituie excepția, nu regula".

Toate aceste aprecieri au dus la concluzia lui Aurel Ciopraga că declarațiile
martorilor au un caracter relativ, iar proba testimonială este aparent fragilă, une-
ori înșelătoare și cu valoare destul de aleatorie.

Mărturia este relativă la fel ca și adevărul. S-a spus că „esența adevărului
este libertatea", dar „a considera libertatea ca esență a adevărului nu înseamnă a
lăsa adevărul la bunul plac al omului".

Mărturia este lăsată la libera apreciere a organelor judiciare, ce constituie în sistemul probelor posibilitatea organelor judiciare de a-și întemeia intima convingere pe una dintre dispozițiile martorilor, pe când celelalte probe nu fac ele însele dovada,
spre exemplu art. 60 și art. 75 privind declarațiile învinuitului sau ale inculpatului și
respectiv ale celorlalte părți din proces, dacă nu sunt coroborate cu alte probe.

Mărturia, care prin ea însăși produce forța probantă, trebuie examinată atât
în raport cu persoana, cu sursa din care provine, cu faptul la care se referă, cu
datele și informațiile furnizate, deci cu depoziția.

S-a afirmat că mărturia are o valoare aleatorie, că depozițiile martorilor sunt
alterate de relativitate. Cauzele?

Imperfecțiunea organelor de simț ale omului

Procese psihice distorsionate

Convingerea quasi-generală sau formarea unor opinii specifice organelor judiciare

Particularitățile psihologice ale organului judiciar

Știind care sunt limitele mărturiei, cunoscând procedeele de ascultare ale
martorilor și tacticile criminalistice adecvate, procurorul și judecătorul pot să
rezolve două dintre problemele esențiale, strâns legate de aprecierea declarațiilor
martorilor, de evaluare a forței lor probante:

stabilirea sincerității martorului, a bunei sale credințe;

măsura în care depozițiile corespund realității obiective.

Forța probantă a mărturiei este dată de faptul că această probă este folosită
în toate ramurile dreptului, atât dreptul public, cât și cel privat, și nu fară motiv
a fost numită „regina probelor".

În dreptul familiei, mărturia, proba cu martori reprezintă una dintre probele
pe care părțile le cer în vederea rezolvării cauzelor.

Deși părerile sunt împărțite în ceea ce privește valoarea probei cu martori, deși
mărturia, depoziția martorilor dă naștere la o serie de dificultăți ea este utilizată în
rezolvarea cazurilor pentru că înainte de acte, de alte mijloace, de persoanele care
participă la săvârșirea unei fapte direct sau indirect, voluntar sau involuntar,
reprezintă posibilitatea de a afla adevărul mult mai repede, chiar dacă el va fi ascuns
într-un noian de neadevăruri. Pentru înlăturarea acestor dificultăți s-au născut
metodele psihologice ale mărturiei, metodele de tactică criminalistă, toate pentru a
combate căile prin care infractorul, persoanele care au legătură cu fapta, martorul de
rea-credință, încearcă să devieze organul judiciar în aflarea adevărului.

Forța probantă este dată de utilizarea mărturiei, a probei cu martori în pro-
cesul judiciar.

Secțiunea III

Considerații psihologice vizând martorul în demersul judiciar (jurământul de martor, comentariu psihologic)

Persoana care se constituie ca martor într-un proces are anumite obligații
morale care se nasc din cunoașterea împrejurărilor, a persoanelor care iau parte
la proces în calitate de învinuit (inculpat), parte civilă, parte vătămată sau respon-
sabilă civilmente. Aceste obligații morale cărora li se adaugă și cele juridice
determină o anumită reacție a persoanelor – martori – în sensul că unele vor acor-
da o importanță exagerată, altele vor minimaliza această calitate. Aceste obligații
vor plana asupra unor oameni care au o moralitate mai mult sau mai puțin evi-
dentă, o apreciere a justiției la un diferit nivel.

Dacă unele persoane impozante în viața normală, au calitate de martor, ele
vor păși în fața instanței fără a fi intimidate de cadrul solemn al Tribunalului, în
aparență vor păstra o atitudine fermă, lipsită de teamă, altele vor păși umile, cu
capul plecat de parcă procesul este al lor și nu al altuia, dar poți avea surpriza să
vezi și persoane care iau totul în glumă, ca pe un alt loc de distracție, de parcă
instanța ar fi ceva banal și de nerespectat.

Poți vedea teamă, nesiguranță, toate marcate de aroganță, comportament
indecent față de cadrul solemn în care se desfășoară procesul, lipsă de respect.

După ce ai depus jurământul, ți se va atrage atenția că dacă nu vei spune
adevărul, săvârșești infracțiunea de „mărturie mincinoasă".

Momentul depunerii jurământului constituie un moment psihologic extrem
de important cu repercusiuni asupra persoanei-martor, legalmente obligată să
declare adevărul.

Momentul psihologic al depunerii jurământului îndeplinește multiple
funcțiuni, între care:

– funcțiunea informațional – cognitivă, în sensul că martorului i se transmite să spună adevărul și să nu ascundă nimic din ceea ce știe, prin aceasta indicându-se limitele legale ale mărturiei

– funcțiunea de avertizare – prevenire, în sensul că neîndeplinirea obligației legalmente datorată este susceptibilă de pedeapsa corespunzătoare săvârșirii infracțiunii de mărturie mincinoasă;

– funcțiunea axiologică – în sensul că prin jurământ, martorului i se cere să se refere la împrejurările cu valoare de adevăr pe care le știe;

– funcțiunea juridică – în sensul că jurământul leagă pe martor de cauza în care aceasta a depus mărturia, că în calitate de participant la săvârșirea adevărului, martorul va fi ținut să răspundă penal pentru relatările sale de rea-credință care conduc la inculparea sau disculparea nedreaptă a unor persoane implicate într-o cauză penală sau la obligarea în absolvirea de răspundere civilă, administrativă, contravențională, ori disciplinară a unei peroane implicate într-o cauză de această natură.

Aici intervine un factor relativ – religia. Omul simplu, cu frica lui Dumnezeu, crede; pentru el jurământul religios într-un cadru solemn – sala de judecată – reprezintă un impact asupra psihicului său. Iată cum efectele psihologice ale jurământului sunt condiționate de nivelul educației, gradul de pregătire, trăsăturile caractcriale.

În dreptul roman, cel care era vinovat sau nevinovat, martorul care spunea
adevărul sau nu, erau supuși unor teste „divine". Erau loviți, arși, li se provocau anu-
mite răni, iar în cazul în spuneau adevărul sau nu săvârșiseră fapta, Dumnezeu
era acolo sus și vedea. Rana se vindeca repede și astfel nevinovăția, dreptatea era
făcută. În caz contrar, totul se agrava și omul putea să moară, era deci vinovat.

Referirea la divinitate din formula jurământului, se schimbă în funcție de
credința religioasă a martorului.

Martorul fară confesiune va depune următorul jurământ: „Jur pe onoare și
conștiință că voi spune adevărul și că nu voi ascunde nimic din ceea ce știu.

Martorul care din motive de conștiință sau confesiune nu depune jurămân-
tul, va rosti în fața instanței următoarea formulă: „Mă oblig că voi spune adevărul
și că nu voi ascunde nimic din ceea ce știu".

În ceea ce privește surdomuții și muții, C.p.p. a prevăzut depunerea
jurământului în scris pentru cunoscătorii de carte, iar în caz contrar, prin semne
cu ajutorul unui interpret.

Cadrul de solemnitate este asigurat de prezența Bibliei și a crucifixului,
martorul repetă cuvintele după președintele instanței, cu mâna pe Biblica în
picioare, în fața instanței, într-o atitudine de respect și sobrietate.

O altă prevedere cu aspect psihologic vizează depunerea mărturiei la cabi-
netul judecătorului de instrucție care se face fără prestare de jurământ.
Prevederea urmărește să creeze posibilitatea pentru martorii care, sub impresia
infracțiunii recent comisă, au făcut anumite declarații, să revină la noua
depunere, în fața instanței de judecată, fără a comite delictul de jurământ fals.

Prin reintroducerea jurământului religios în cazul depunerii mărturiei s-a urmărit impactul religios pe care îl poate trezi în psihicul uman, teama, frica de Dumnezeu. Dreptatea considerată un atribut al Divinității, realizată de oameni în numele ei, a reprezenta încă din vechime un instrument de putere, de stăpânire și de manipulare a masei de oameni fără știință. Tainele justiției nu erau dezvăluite oricui, exista un cerc de persoane, format din oameni bogați, influenți și transmise din tată în fiu.

După rostirea jurământului sau după rostirea formulei prevăzute, se va pune în vedere martorului că, dacă nu va spune adevărul, săvârșește infracțiunea de marturie mincinoasă.

Toate acestea vor fi menționate în declarația scrisă.

Minorul care nu a împlinit 14 ani nu depune jurământ, i se atrage însă atenția să spună adevărul.

Secțiunea IV

Recepția senzorială a evenimentului judiciar

S-a apreciat că forța probantă a mărturiei, veridicitatea declarațiilor unui
martor nu pot fi apreciate la reala lor valoare dacă cei care realizează și conduc
cercetările nu cunosc mecanismele psihologice care stau la baza mărturiei.

Din perspectiva psihologiei judiciare, mărturia este rezultatul unui proces
de observare și memorare involuntară a unui fapt juridic urmat de reproducerea
acestuia într-o formă orală sau scrisă, în fața organelor de urmărire penală sau a
instanțelor de judecată.

Mărturia este un proces de cunoaștere a realității obiective structurat pe
patru faze, și anume:

recepția (percepția) informațiilor

prelucrarea lor logică

memorarea

reproducerea / recunoașterea / reactivarea

Mărturia – proces sau act de cunoaștere a realității – depinde de capacitatea fiecărei persoane de a recepta faptele, de a le prelucra în funcție de subiectivismul și selectivitatea sa psihică, de a le memorfld! capacitatea sa de a reține și memora doar acele elemente necesare și importante, deci esențialul și, nu în ultimul rând, aptitudinea sa de a le reda.

Martorul vine în contact cu obiectele și fenomenele lumii exterioare prin intermediul simțurilor sale, iar acestea acționând asupra organelor de simț dau naștere la procese psihice cunoscute sub numele de senzații și percepții.

Recepția senzorială a unor evenimente este prima etapă a formării
mărturiei, fiind un proces psihic de cunoaștere.

Noțiunea de percepție este utilizată într-un sens mai larg. cuprinzând atât senzația cât și percepția propriu-zisă și cu acest „lato sensu" este utilizată și-n psihologia mărturiei, desemnându-se, de fapt, primul moment al formării depozițiilor
martorilor.

Nu orice stimul va da naștere unor senzații, această capacitate fiind legată de pragurile senzațiilor în care există o limită minimă și una maximă a senzațiilor,
dar această delimitare va fi afectată de sensibilitatea fiecărei persoane.

Senzația este cea mai simplă formă de reflectare senzorială a însușirilor izolate, ale obiectelor sau ale persoanelor, prin intermediul unuia dintre organele noastre de simț.

Aprecierea mărturiei se face în funcție de existența acestor senzații care pot fi: cutante (tactile, termine, algice), olfactive și gustative.

Senzațiile tactile joacă un rol important, rezultat al stimulării receptorilor cutanți, fiind determinate de deformarea, de distorsionarea pielii ca efect al presiunii. La aprecierea mărturiei întemeiată pe senzațiile tactile, interesează determinarea cât mai exactă a suprafeței corpului care a venit în contact cu diferite obiecte, știindu-se că cele mai sensibile zone unde acuitatea tactilă este intensă sunt: vârful degetelor, suprafața limbii,buzele, cea mai scăzută acuitate fiind în cazul pileii de pe spate.

Persoanele lipsite de vedere sunt capabile să recunoască, să descrie însușiri dintre cele mai variate ale obiectelor datorită dezvoltării altor simțuri în celui pierdut.

Persoanele normale, dar care desfășoară o anumită activitate pot avea anumite simțuri mai dezvoltate decât altele datorită dezvoltării altor simțuri în locul celui pierdut, datorită mediului în care lucrează: morari, șlefuitori etc.

Percepția tactilă poate fi falsă datorându-se limitelor obiective ale acestui receptor, dar și unor cauze de ordin subiectiv – iluzia. Iluzia reprezintă o percepție eronată a unui obiect sau fenomen ce determină o imagine deformată, denaturată, dar nu integral falsă a realității, care se datorează suprapunerii peste un sistem consolidat de legături noi care au elemente comune cu primul.

A treia categorie de senzații, senzații primitive, sunt cele algice sau de
durere, fiind consecința vătămării țesuturilor organismului, a receptorilor algici.

In cazul în care senzațiile algice sunt rezultatul unor loviri, vătămări apli-
cate cu intenție, cel care le-a suferit încetează a mai avea capacitatea de martor
și se poate considera victimă a infracțiunii, fiind ascultată ca parte vătămată.
Dacă persoana nu dorește o altă calitate, ar putea fi ascultată ca martor, dacă
potrivit legii procesuale penale românești nu se constituie ca parte civilă sau
parte vătămată.

Mărturia obținută în urma senzațiilor produse de diferite obiecte și
fenomene asupra simțurilor umane va fi supusă unor cercetări riguroase de către
organul judiciar, deoarece modul de a simți, pipăi, a rezista la diferențe de tem-
peratură, precum și la durere, diferă de la organism la organism.

Senzațiile osmice constituie rezultatul stimulării receptorilor olfactivi
situați în partea superioară a cavității nazale de către substanțe aflate în stare
gazoasă sau sub formă de vapori.

La aprecierea unei mărturii bazată pe senzații olfactive se va lua în consi-
derare fenomenul de adaptare olfactivă. Dacă la primul contact cu un anumit
miros acesta poate produce o anumită reacție, după un timp senzația nu mai este
simțită cu aceeași acuitate, datorită acomodării.

Organul judiciar va putea verifica, întrebând martorul despre durata de timp
petrecută în mediul odorant respectiv, știindu-se faptul că pentru revenirea și
restabilirea senzației olfactive este necesar un repaus de 1-3 minute.

Senzațiile gustative constituie o altă sursă a mărturiei, fiind produse de
însușiri chimice ale substanțelor dizolvate în salivă sau soluții apoase care stimu-
lează receptorii gustativi pe papilele linguale.

Capacitatea omului de a percepe asemenea senzații se reduce la un număr
de patru, și anume: dulce, amar, acru, sărat.

Utilitatea acestor senzații se găsește în posibilitatea identificării cazurilor de
Otrăvire sau de intoxicație alimentară intenționată sau din culpă.

În aceste două situații trebuie să deosebim dacă este vorba de otrăvire ce
constituie activitatea prin care se înfăptuiește latura obiectivă a infracțiunii sau
reprezintă mijlocul prin care se realizează sinuciderea sau doar încercarea de
sinucidere, și de asemenea dacă a survenit sau nu moartea.

În cazul în care a survenit moartea, ca rezultat al sinuciderii sau al
infracțiunii, pot apare situații în care este necesară obținerea unor informații de
la cei prezenți privind gusturile specifice ale substanțelor ingerate.

În cazul în care moartea nu a survenit datorită ingerării unei cantități insufi-
ciente de otravă, a precarității mijlocului folosit, infracțiunea a rămas în faza ten-
tativei, victima nu va mai fi ascultată ca martor, ci în calitate de parte vătămată.

Nu în toate cazurile va fi posibilă identificarea substanței ingerate, deoarece
modul de administrare fiind diferit poate produce anumite obișnuințe sau nu
poate fi depistat din cauza dozei prea mari sau prin includerea substanței respec-
tive în alimente sau băutură.

Avantajele oferite de aceste senzații sunt minime datorită relativității mijloacelor obiective de control a sensibilității gustative, dar și naturii umane, lor adăugându-li-se și o serie de factori de distorsiune (bruiaj) determinată de legalitățile generale ale senzorialității, dintre care:

modul de organizare a informațiilor la nivelul cortexului, care se constituie în structuri și configurații permițând martorului să perceapă întregul înaintea părților componente

constanța percepției, fenomen care determină o anumită „corectare” a imaginii percepute

fenomenul de experiență, pregătire la recepționarea unor stimuli, filtrându-i pe alții

efectul „halo”, fenomen care ne determină să extindem, necritic, un detaliu asupra întregului

O altă sursă a mărturiei o constituie recepția auditivă. Senzațiile auditive con-
stituie rezultatul acțiunii undelor sonore asupra receptorilor auditivi, care vor putea
fi înregistrate doar dacă se găsesc la frecvența cuprinsă între aproximativ 20 și
20 000 cili pe secundă. Mecanismul senzațiilor auditive nu poate fi înțeles fără
cunoașterea celor trei însușiri fundamentale ale undelor sonore și anume: înălțimea,
intensitatea și timbrul. în ceea ce privește înălțimea sunetului, la un om normal, vir-
tual martor într-o pricină penală, pragul sau limita inferioară a auzului este de
aproximativ 20 duble vibrații pe secundă, iar pragul sau limita superioară de aproxi-
mativ 20 000 vibrații pe secundă. Sunetele cele mai bine percepute sunt cele aflate
cu frecvența între 1000 și 3000 de vibrații pe secundă. Percepția intensității sonore
poate fi influențată de raportul dintre distanță, sursa sonoră și organul receptor, de
condițiile atmosferice, de natura mediului în care se propagă undele sonore.

În ceea ce privește a treia însușire, timpul, acesta atribuie sunetului un carac-
ter individual aflându-se în relație cu posibilitatea identificării undelor sonore pe
baza senzațiilor auditive în funcție de capacitatea fiecărui om. Deseori, în depozițiile
martorilor se regăsește cerința redării cuvintelor frazelor, sunetelor sau chiar a
discuției pe care aceasta a perceput-o involuntar sau voluntar, uneori chiar a vocii
dacă martorul prezintă un handicap fizic (lipsă a vederii), știindu-se faptul că lipsa
unui organ de simț duce la acuitatea celorlalte sau fară a exista acest handicap, la
recunoașterea vocii pe baza unei anumite particularități sau defect de vorbire.

Caracterul individual al vocii este dat de ansamblul însușirilor sale și
anume: înălțimea tonului, a volumului, a tipului de rezonanță, a timbrului.

Dacă martorului i se cere să reproducă fidel cuvinte, termeni, expresii,
numere, cifre rostite pe care acesta le-a perceput în diferite împrejurări, pentru că
astfel prin intermediul mărturiei se verifică acele situații în care cuvintele, ter-
menii, expresiile reprezintă însăși activitatea materială prin care se realizează
latura obiectivă a infracțiunii.

În această categorie se vor înscrie infracțiunile săvârșite prin cuvinte scrise
sau pe cale orală, și anume: insulta (art. 205), calomnia (art. 206), deoarece prin
stabilirea exactă a cuvintelor se poate afla identitatea adevărului și a
participanților, de determinarea lor depinde și stabilirea unor împrejurări
esențiale ale comiterii infracțiunii, dar mai ales existența infracțiunii poate fi
condiționată de exacta stabilire a acestora.

Martorul poate reda cuvinte care și-au lăsat amprenta aupra memoriei sale,
poate face rezumatul la ceea ce a auzit. Dar în ceea ce privește fidelitatea mărturiei,
având ca obiect reproducerea sensului general al unei convorbiri, discuții, organul
judiciar trebuie să aibă în vedere influențele care se exercită, apoi procesele de
memorare și reproducere pot fi alterate de diferiți factori – timp, uitare.

Un potențial martor poate să perceapă distanța sursei sonore și a organului receptor, ce se află într-un raport direct cu intensitatea sau tăria (forța) fenomenului sonor, dar și-n cazul perceperii sunetelor de la o anumită distanță trebuie să se țină cont de factorii perturbatori: vântul, și anume, dacă undele sonore sunt perturbate în direcția în care se află cel care aude, intensitatea acestora nu se reduce proporțional cu distanța parcursă și apare astfel tendința de a le localiza într-un punct apropiat în spațiu, dar sursa acestora este situată într-un punct îndepărtat, iar când sunt percepute în sens invers, există posibilitatea de a nu fi auzite sau dacă sunt, vor fi localizate la o distanță îndepărtată în spațiu de sursa sonoră.

Reverberația – este fenomenul caracteristic spațiilor închise prin care sunetele sunt prelungite și amplificate imediat după ce au fost emise, datorită unor reflexii multiple și succesive pe pereții și obstacolele acelui mediu.

Avându-se în vedere toți factorii care pot perturba senzațiile auditive, organul judiciar poate aprecia corect dacă mărturia poate sau nu să fie luată în considerare, doar pe informațiile obținute auditiv. La acestea se adaugă și faptul că persoana – martor care poate compărea în fața organului judiciar este atât om normal, dotat sub raportul funcționării organului auditiv, sau un om care prezintă deficiențe funcționale la nivelul organului de simț, cât și o persoană a cărei sen – sibilitate auditivă depășește nivelul comun, martorul excepțional înzestrat. În această categorie vor intra persoanele care lucrează într-un anumit mediu care au auzul „exersat", și anume: mecanici, vânători, medici terapeuți, muzicieni.

Mărturia cu sursa constituită de senzațiile vizuale, reprezintă mărturia tip, cel mai des întâlnită, acest lucru se datorează și necesității reconstituirii cât mai fidel a configurației locului în care s-a săvârșit infracțiunea.

Ochiul uman funcționează ca o cameră fotografică. Logic, ar trebui ca obiectele lumii exterioare să fie reflectate după legile opticii, adică cristalinul ocular fiind ca o lentilă convexă, obiectele ar trebui să fie inversate și să fie oglindite în funcție de distanță: egle apropiate să pară mai mari, cele mai îndepărtate mai mici, însă la ființele umane pe traiectoria dintre retină și cortex are loc „corectarea imaginii", astfel încât obiectele sunt „neinversate".

În sistemul acestor senzații umane, cele vizuale ocupă un loc important deoarece ele dau exact imaginea completă a lumii înconjurătoare, acest lucru și cu ajutorul culorilor, a mișcării, ochiul uman poate percepe diferite forme care iau anumite înfățișări comune sau inedite pentru el și implicit pentru persoana umană.

Lumea pe care o percepe ochiul uman se subdivide în acromatică și cromatică. Culorile alb și negru, precum și cele care fac trecerea între ele se numesc acromatice, și celelalte cromatice.

Omul ca persoană, ca potențial martor, nu va avea aceste simțuri dispersate, ele se vor interacționa, lucrând în același timp, astfel că imaginea percepută, informația obținută va fi unitară.

Sub influența sunetului va crește sensibilitatea ochiului la culorile verde,
albastru și violet, și va scade la galben, roșu și orange. Sensibilitatea ochiului va
depinde și de alți factori, și anume: în amurg culoarea verde apare mai străluci-
toare, cea roșie-violet este percepută ca o culoare neagră, iar culoarea verde-
albastră este mult mai luminoasă.

Adaptarea la întuneric se petrece trecând brusc dintr-un mediu luminat la
întuneric, când ochiul nu percepe nimic pentru ca apoi să intervină obișnuința. În
ceea ce privește adaptarea la lumină are loc prin trecerea de la un mediu întunecat
la lumină de mare intensitate când ochii ne dor cu apariția ebulsării, ca apoi să se
acomodeze.

Organele judiciare nu trebuie să ignore amănuntele care pot părea nesemnificative, dar care în contextul săvârșirii unei infracțiuni sunt esențiale. Amănuntele pot privi atât vestimentația, dar este știut că la un fapt petrecut pe stradă, un loc public, mărturiile vor abunda în detalii, unele controversate, altele lipsite desens, sau obiectul cu care s-au produs vătămările, mai ales în condițiile slab iluminate sau întunecate. Totodată, nu pot fi ignorate viciile de cromorecepție care cuprind acromatopsiile (se caracterizează prin incapacitatea ochiului de a distinge bine anumite culori decât nuanțele dintre alb și negru) și discromotopsiile (incapacitatea de a distinge bine anumite culori – cecitate pentru anumite culori).

Pentru o corectă apreciere a declarațiilor martorilor, organul judiciar trebuie să țină seama de factorii care pot influența perceperea distanțelor, dar și de metodele folosite de martori pentru aflarea lor. Un rol important îl joacă experiența în determinarea distanței – conducătorii auto. Dacă distanța până la un anumit obiect poate fi determinată avându-se în vedere mărimea acestuia, în ceea ce privește percepția și aprecierea mărimii are loc un proces invers, deoarece mărimea, unui obiect, depinde de măsura celorlalte obiecte care se găsesc în jurul său.

Astfel: o persoană de statură mijlocie va apărea înaltă alături de o persoană
de statură mică, iar aceasta mult mai mică decât este în realitate, la toate acestea
se adaugă și culoarea obiectului pentru că obiectele de culoare neagră par mai
mici decât cele de culoare albă, deși au aceeași mărime. Obiectele de culoare
albă, galbenă și roșie se văd de la o distanță mai mare și lasă impresia că sunt mai
aproape decât în realitate.

Perceperea timpului reprezintă un proces complex și constă în reflectarea
duratei obiective a unui fenomen, a vitezei și succesiunii sale. Evenimentele per-
cepute sunt păstrate în memorie sub forma reprezentărilor, erorile apărând datorită
ștergerii din memorie a anumitor reprezentări. Restabilirea în memoria martoru-
lui a reprezentărilor șterse poate fi obținută printr-o corectă determinare a succe-
siunii evenimentului perceput anterior. Sarcina organului judiciar este de a formu-
la de asemenea manieră întrebările, încât să ajute martorul să-și amintească faptele
sau împrejurările uitate, ținând seama de ocupația sau profesia acestuia.

Experimentele au dovedit că după un antrenament îndelungat anumite per-
soane pot să determine timpul cu o precizie exactă. Spre exemplu: sportivii după un anumit antrenament, pot aprecia timpul până la ordinul sutimilor de secundă.

Perceperea timpului poate fi influențată și de cantitatea fenomenelor care
s-au produs într-un interval de timp și de conținutul lor. Astfel, perioadele de timp
„pline" trec foarte repede, care de regulă sunt subapreciate, iar perioadele „goale"
trec încet, încât vor fi supraapreciate. De aici și starea emoțională din momentul
perceperii are efect direct asupra aprecierii timpului, așteptarea unui eveniment
plăcut „lungește" timpul, pe când un eveniment neplăcut îl „scurtează".

În cadrul aprecierii timpului, generalizând și extrapolând la toate categori-
ile de infracțiuni, se pot .distinge anumite etape legate de situarea în timp a unor
evenimente, fapte. Ele sunt, de fapt, situații tipice:

localizarea în timp a faptei săvârșite, a altor acțiuni legate de infracțiuni

durata în timp a infracțiunii, a altor activități și succesiunea în timp

raportul de antecedență și de subsecvență a unor fapte, acțiuni, succe siunea în timp a unor împrejurări având legătură cu infracțiunea sau făptuitorul acesteia

ritmul, viteza de desfășurare a unor fapte

Localizarea în timp a infracțiunii, a faptei săvârșite, a altor activități
reprezintă o cerință a principiului aflării adevărului.

În cazul în care intervalul de timp situat între momentul percepției și cel al
reproducerii este relativ scurt – moment care coincide cu descoperirea infracțiunii,
identificarea făptuitorului și începerea procesului penal – martorul apt din punct
de vedere al însușirilor de percepție, de memorare și în același timp dornic să
ajute, nu va avea dificultăți la redarea informațiilor stocate, la aprecierea corectă
a limitelor de timp în care s-a situat infracțiunea și a celorlalte activități.

În cazul în care intervalul de timp este mai mare – un număr de doi ani –
când se va declanșa procesul penal, și se va descoperi făptuitorul, atunci se va
constata că martorul se va confrunta cu neputința localizării exacte în timp a
faptei, a evenimentelor. La acestea se adaugă și monotonia faptelor cotidiene, a
unor condiții precare exterioare.

Un rol important îl joacă organele judiciare care nu trebuie să dezvolte un
rol pasiv, trebuie să facă corelații, să localizeze anumite date care pot duce la
identificarea făptuitorului. Organul judiciar cunoscând personalitatea martorului,
a preocupărilor, a aptitudinilor sale, poate readuce în memoria sa prin corelații,
deducții, faptele pe care acesta le credea uitate.

În temeiul acestui rol pe care-l joacă, organul judiciar nu trebuie să aibă o
atitudine sugestivă, impunând martorului corelațiile și deducțiile sale, ci doar
prin întrebări să aducă în memoria martorului acele fapte care au importanță.

Reversul medaliei, adică acel martor capabil să redea faptele cu exactitate
și precizate bine în timp, nu trebuie să ducă la concluzia că este de rea-credință,
dar spusele sale trebuie atent verificate într-o deplină concordanță între ceea ce afirmă cu atâta exactitate și evenimentele sau modul care l-au determinat să le
rețină precis.

Majoritatea infracțiunilor nu au existența condiționată de durata în timp a
activității materiale prin care se realizează latura obiectivă, dar existența altor
infracțiuni este condiționată de durata în timp a activității materiale deoarece
absența acesteia determină inexistența infracțiunii sub aspect penal.

Durata în timp a activității materiale este întâlnită la infracțiunea continuă
(art. 189 – Lipsirea de libertate în mod ilegal; art. 241 – Portul ilegal de decorații
sau semne distinctive) – unde, pentru a exista infracțiune este necesar ca activi-
tatea să se desfășoare pe o anumită perioadă de timp, la intervale de timp în baza
aceleiași hotărâri. Evaluarea duratei de timp a acțiunii sau inacțiunii acestor
infracțiuni nu se poate realiza prin orice mijloc de probă, dar în cadrul acestora
proba testimonială deține un loc important.

În această privință cercetările psihologice au evidențiat tendința martorului
– cel care în condițiile infracțiunii a perceput faptele a căror durată trebuie s-o
evalueze sau cel care în alte condiții a perceput asemenea fapte – de a supraeva-
lua duratele scurte de timp și de a subevalua duratele lungi.

Percepția poate fi influențată și de factori obiectivi (stări, situații contex-
tuale percepției, independente de cel care percepe, care se pot reprezenta într-un
sens sau altul percepției) și subiectivi (stări, situații legate de condiția psihofizio-
logică și de personalitatea celui ce percepe, care se pot răsfrânge în mod favora-
bil sau defavorabil asupra percepției). în această situație atât martorul cât și
mărturia pot fi influențate de acești factori deoarece aprecierea mărturiei de către
organele judiciare nu poate fi desprinsă de condițiile în care s-a format.

Un rol important în procesul percepției îi revine și atenției, fenomen psihic
intim legat de percepție, în absența căreia mărturia este de neconceput, atribuind
acesteia vigoare și plenitudine.

În actul mărturiei se regăsește atât atenția voluntară (intenționată), cât și cea
involuntară (neintenționată), dar specific martorilor este atenția involuntară, care
va fi mobilizată de o serie de factori interni și externi. Factorii externi infracțiunii
și făptuitorului trebuie să aibă capacitatea de a atrage atenția, de a se detașa de
fenomenele, particularitățile obiectelor de a trezi atenția martorului, ca: lumina
foarte puternică, culorile vii, mirosurile persistente și puternice, sunete și zgomote stridente care involuntar vor reține atenția martorului. La toate acestea se adaugă schimbările și ajustările deliberate sau nu, ce apar în înfățișarea unei persoane, obiectele care nu au caracter de noutate, de inedit.

Un alt aspect privește atenția de espectanță, anticipativă, care în cadrul mărturiei poate avea atțt aspecte pozitive cât și negative. Așteptarea pregătește organismul pentru a reacționa și a recepționa un stimul la un eveniment iminent deoarece ceea ce este așteptat ca posibilitate de producere este perceput mult mai repede și cu mai multă precizie având efecte pozitive asupra cantității, cât și calității evenimentului perceput.

Efectele negative rezultă din disorcondanța dintre așteptare și situația în fapt. Ele constau în false identificări când stimulul sau evenimentul așteptat se substituie percepției reale.

Numai că cel pregătit să perceapă un anumit miros, sunet sau zgomot este tentat să atribuie mirosul, sunetul, zgomotul stimulului așteptat (stimulul anticipat) să se producă (iluzie de calitate).

În evaluarea martorului și a mărturiei trebuie să se țină seama și de alte două tipuri de atenție, și anume:

tipul static – când mărturia va prezenta grade egale de fidelitate pe tot parcursul actului perceptiv

tipul dinamic – mărturia va conține informații mai exacte asupra faptelor petrecute la un scurt interval de timp de la declanșarea fenomenului spre care și-a îndreptat atenția

Din analiza acestora se impun două concluzii în evaluarea mărturiei și tactica ascultării martorilor:

dacă martorul nu reușește să furnizeze informații cu privire la pricină în întreaga sa desfășurare, nu înseamnă neapărat că este de rea credință

când la producerea unui fapt au asistat mai multe persoane este indicat a fi ascultați cât mai mulți martori pentru a se putea, în felul acesta, reproduce întreg tabloul infracțiunii

Ascultarea martorilor evidențiază o altă însușire a atenției și anume distribuția, prin care se înțelege posibilitatea efectuării simultane a două activități.

O altă însușire a atenției este stabilitatea, adică menținerea timp îndelungat
a orientării și concentrării asupra aceluiași fapt, dar mai ales asupra acelorași
fapte care au o desfășurare pe o perioadă mai îndelungată.

În anumite cazuri atenția poate reprezenta ea însăși obiectul probațiunii, mai
ales la faptele săvârșite din culpă – modalitatea culpa simplă, greșeala,
neglijența, al căror rezultat ar fi putut fi prevăzut de făptuitor dacă ar fi depus
toate diligențele necesare activității pe care le desfășura și care le necesită.

Vigoarea și rigurozitatea atenției pot fi marcate de o serie de factori obiec-
tivi și subiectivi în care s-a format mărturia și anume: stare fizică a martorului,
surmenaj, oboseală fizică și psihică, diminuare a funcțiilor psihice cu repercusi-
uni asupra atenției, implicit mărturiei la care se adaugă trăirile sufletești, senti-
mentele sau consumul de alcool, droguri etc.

Efectele negative ale acestor agenți nu întotdeauna duc la eliminarea
atenției deoarece există situații în care datorită atracției exercitată de eveniment
asupra martorului acesta va fi atras, concentrându-și atenția, solicitând un efort
voluntar mai intens, astfel încât efectele distractive ale atenției vor fi diminuate.

Secțiunea V

Decodificarea evenimentului judiciar. Interpretare. Atribuire de sens

Lucrurile, obiectele, tot ceea ce ne înconjoară devin parte intrinsecă a vieții noastre. între momentul perceptiv al mărturiei și cel al reproducerii în fața organelor judiciare a faptelor percepute, se interpune momentul conservării, al păstrării pentru o anumită perioadă a informațiilor dobândite – deci memorarea – forma de reflectare a experienței acumulate și funcție a creierului. Din momentul percepției – a existenței informației — și până la reactualizarea lor există un alt moment și anume decodarea sau prelucrarea informațiilor.

Aparatul nostru senzorial nu receptează imaginea lucrurilor și fenomenelor, ci doar lumini, sunete, mirosuri, care numai la nivelul cortical, în scoarța cerebrală vor fi integrate în ansambluri și vor fi prelucrate și decodate.

Fenomenul este asemănător cu ceea ce se întâmplă când vorbim la telefon. Prin emițător sunt emise sunete care sunt transformate în impulsuri electromagnetice și transmise spre receptor. Aceste semnale sunt apoi recompuse în cuvinte care, făcând parte dintr-un limbaj cunoscut de persoana de la celălalt capăt al firului – se struc- turează după sens, conferind un conținut inteligibil mesajului original transmis.

Uneori, pe canalul de transmisie apar „zgomote", astfel încât comunicarea devine lacunară într-un grad mai mare sau mai mic, dar acest lucru nu va împiedica comunicarea, interlocutorii completând logic și semantic eventualele pierderi ale cuvintelor.

Informațiile emise, recepționate integral sau parțial sunt decodate, se struc-
turează logic/semantic, dobândind un sens. Sensul este fixat în cuvânt și este
purtător de cuvânt. Persoane adulte și normale, nu percepem decât lucrurile
denumite, adică nu vedem un obiect de o anumită formă, mărime, culoare ci vom
vedea „masa", „scaunul", „omul" etc. Legătura dintre obiecte, fenomene, situații
și grupajul de sunete prin care se exprimă – cuvântul – sunt învățate, sunt
achiziții postnatale, ceea ce facilitează receptarea evenimentelor.

Decodarea informațiilor efectuată, găsirea și selectarea cuvântului potrivit
nu constituie punctul final al procesului de prelucrare. Fiecare cuvânt este
purtător de sens, acest sens este apropiat la toți cunoscătorii acelui limbaj – un
anume dialect. Depășind această particularitate, cuvintele nu desemnează numai
obiecte, stări, fenomene, ele au și conotații colective. Descoperirea unor aseme-
nea semnificații, care se pot referi la un punct nodal al cazului se va face cu mult
tact și abilitate. Cunoașterea conotațiilor de către ofițerul de poliție este impor-
tantă în descifrarea cuvintelor, în sesizarea momentelor pe care le exprimă un
martor în depozițiile sale. Martorii pot fi recrutați din orice mediu. Este știut fap-
tul că infractorii folosesc un anumit jargon – în care utilizează timpul prezent.

În procesul de decodare se conștientizează calitățile spațio-temporale și se
estimează valoarea lucrurilor, ființelor, deplasarea lor. în acest moment apar o
serie de distorsiuni involuntare, deoarece reflectarea timpului, a spațiului și a
vitezei se efectuează prin interacțiunea mai multor organe de simț, fapt care
potențează relativitatea lor. însă, alături de informațiile receptate senzorial, tim-
pul și spațiul se reflectă în psihicul nostru și prin procesele gândirii, deoarece la
om participă la orice fenomen de reflectare într-o mai mică sau mai mare măsură.

Secțiunea VI

Memorarea evenimentului judiciar – Stocarea informației în raport cu dinamica uitării

Mărturia – actul final – implică trei momente, și anume: percepția, memoria și reproducerea.

Din perspectivă psihologică, memorarea reprezintă ansamblul procedeelor de întipărire (memorare), păstrare, recunoaștere a experienței dobândite anterior.

Procesul de memorare cuprinde trei faze:

de achiziție (memorare)

de reținere, de păstrare

de reactivare, reactualizare

și se caracterizează prin:

selectivitate, adică ceea ce o persoană umană memorează mai repede, va fi durabil, uitat mai greu, însemnând că acele evenimente au o anumită semnificație

caracter activ – ilustrează legătura dintre memorie, conținut și condițiile activităților omului și mijloacele utilizate pentru realizarea finalității dorite

caracter inteligibil – evidențiază legătura dintre procesele de întipărire, conservare, evocare și gândire

Între memorare (întipărire) și păstrare (conservare) nu va exista o identifi-
care a însușirilor de a întipări și conserva faptele percepute care sunt variabile,
diferind de la o persoană la alta.

Martorul care percepe și își fixează în mod lent informațiile care îi parvin mai ales de la participarea unor cazuri complexe cu o succesiune rapidă și într-un interval de timp scurt, va percepe lacunar, iar memorarea și conservarea vor fi și ele deficitare.

Caracteristic pentru mărturie este memorarea involuntară; în sensul că cel mai
adesea, faptele sunt reținute de oameni în mare măsură involuntar și neintenționat.

Memorarea voluntară presupune prelucrarea și ordonarea informațiilor,
martorul deliberat evocă, repetă pentru sine sau pentru alții fapte percepute,
supune unui examen critic impresiile dobândite, face însemnări, notează anu-
mite date, și toate acestea pentru a face mărturia cât mai exactă și mai completă.

Memorarea involuntară nu presupune existența scopului, ci intenția de a
memora, dar nu prezintă nici o activitate pasivă, mecanică a informațiilor
dobândite. Omul nu poate reține toată experiența anterioară, pot lipsi din cadrul
percepției și al memorării chiar elemente familiare. Ea atribuie mărturiei un
caracter lacunar, deformat și imprecis, iar eficiența acesteia este dată de două
legități, și anume:

semnificația pe care o prezintă faptele percepute în raport cu experiența anterioară a subiectului

eficiența mărturiei involuntare este condiționată de factori emoționali ce
stau la baza ei, interese, aptitudini, stări emoționale

Memorarea plastic-intuitivă presupune capacitatea subiectului de a-și
întipări și conserva în memorie reprezentările concrete ale faptelor și obiectelor percepute anterior.

În funcție de durata stocării se poate vorbi de memorie de scurtă durată,
de durata medie și de lungă durată.

În cazul în care conținutul memorial este de minimă importanță putem vorbi de memorie de scurtă durată (short term memory) sau memorie primară întâlnită la reținerea unui număr de telefon nesemnificativ sau sumele parțiale la: o adunare. Această instanță memorială nu poate conține mai mult de 6-8 elemente (la omul adult normal), cum ar fi cele 6-7 numere de telefon și acestea vor fi stocate 20-30 secunde. Dacă în acest răstimp intervine o recepție, conținutul va fi transmis memoriei de lungă durată sau celei de durată medie.

Asupra memoriei acționează „uitarea", ce constituie reversul păstrării și se manifestă sub forma neputinței reconstituirii unor date memorate, ori în imposibilitatea recunoașterii unor evenimente trăite la o nouă confruntare cu acestea ori reproducerea sau recunoașterea lor eronată.

Secțiunea VII

Redarea – reactualizarea evenimentului judiciar. Elementul testimonial

Radarea – reactualizarea – reproducerea reprezintă ultimul moment al formării mărturiei. Este momentul în care, cel în care a perceput desfășurarea faptelor compare în fața organelor judiciare în calitate de martor.

În mărturie, modalitatea principală de transmitere a informațiilor, modul comun de obținere a depozițiilor îl constituie reproducerea orală, care în procesul judiciar îmbracă forma relatării (evocării, narării) libere, spontane a faptelor percepute, precum și forma răspunsurilor la întrebările adresate de organul judiciar – interogatoriul.

Exigențe psihologice asupra reproducerii

Momentul reproducerii este puternic marcat de emotivitatea sporită a martorului provocată de mediu, de ambianța în care are loc comunicarea faptelor, ce se va repercuta în mod inhibitor asupra capacității de exprimare. Martorul animat de dorința de a ajuta organul judiciar la soluționarea cauzei, ar fi tentat să atribuie mărturiei sale o imagine supradimensională.

În cursul judecății bazată pe principiile contradictorialității și publicității
dezbaterilor, sfera persoanelor participante este lărgită, deoarece vor intra în scenă
inculpatul, partea vătămată, partea civilă și responsabilă civilmente, ceilalți mar-
tori, procurorul, apărătorii, iar martorul va trebui să răspundă la întrebările puse
de aceștia, numai că interesele și pozițiile procesuale sunt distincte.

Rezistența la sugestie este dependentă de o serie de factori care privesc personalitatea martorului și anume un rol important îl joacă vârsta. Copiii, tinerii sunt mai ușor influențabili, vârstnicii mai greu cad victimă întrebărilor cu un vădit caracter tendențios și mai ales acelor întrebări al căror caracter sugestiv este ascuns, insidiuos.

Sugestibilitatea martorului poate distorsiona cele două forme de reactivări: recunoașterea și reproducerea. Aceasta poate fi temporară (în stare de boală, de intoxicație alcoolică, sub influența consumului de droguri, în somnul hipnotic) sau o caracteristică de durată. Totodată, la acestea se mai adaugă o formă care poate fi numită „sugestibilitate de statut" întâlnită la oamenii cu un nivel socio-cultural scăzut.

Reproducerea este influențată de mai mulți factori ca imaginația, gândirea,
limbajul, atenția. Imaginația joacă un rol deosebit în activitatea creativă a oamenilor. Cu ocazia ascultării unii martori refac adesea involuntar anumite momente
ale evenimentului cu ajutorul reprezentărilor. Gândirea descoperă raporturile și legăturile, trăsăturile și esența fenomenelor sau obiectelor, fiind strâns legată de
activitatea pe care o desfășoară fiecare individ în procesul muncii.

Ca și în celelalte etape ale formării mărturiei, unde se pot întâlni diferiți
factori perturbatori și reproducerea este supusă unor asemenea factori
printre care se numără eroarea, alte denaturări, distorsiuni datorate
situațiilor ce preced momentului comunicării, având ca efect o degradare, o
deviere de la forma inițială a informațiilor. Denaturările, deci erorile, cuprind
toate posibilitățile umane bazate pe simțuri de a înregistra informațiile.

Exigențe psihologice asupra recunoașterii

Recunoașterea – reprezintă o modalitate secundară de comunicare a informațiilor. Recunoașterea este realizată de organele de urmărire penală în cadrul căreia persoanele și obiectele având o identitate necunoscută sunt înfățișate martorului cu scopul de ale identifica, adică dacă au fost percepute în condițiile săvârșirii infracțiunii, sau în situații anterioare sau ulterioare acestuia.

Recunoașterea este precisă, când impresiile percepute de la persoane, privind obiectele cu care martorul vine în contact se identifică, se suprapun sau coincid în mare parte cu cele anterioare. Este imprecisă când se constată diferite deosebiri. Martorul, în primul moment are sentimentul de „deja vu", neputând localiza o persoană, un obiect, în timp și spațiu.

Recunoașterea persoanelor, psihologic, se face pe baza imaginilor vizuale
și auditive – mers, voce, vorbire, semnalmentele individuale ale persoanei care
vizează talia persoanei, conformația corpului, trăsăturile și expresia feței,
culoarea părului, pigmentația pielii; dar cea mai mare individualizare este dată de
disfuncționalitățile anatomice, lipsa unui membru, ticurile, mersul caracteristic,
la care se adaugă descrierea hainelor, a privirii, a înfățișării faciale.

Recunoașterea persoanei după voce și vorbire este uzitată în anumite cazuri practice, dar va fi tributară condițiilor săvârșirii infracțiunii. Recunoașterea persoanei după miros este utilă mai ales dacă infractorul are un numit miros caracteristic care rămâne impregnat în memoria martorului și care poate să-1 miroasă.

Recunoașterea cadavrelor se bazează pe trăsături statice, unde rolul important îl joacă trăsăturile feței, talia, constituția, anumite semne particulare – cicatrici, semne din naștere, tatuaje, intervenții chirurgicale și stomatologice. Dificultatea va rezulta din poziția nefirească a corpului – orizontală – expresia, fizionomia mult modificată.

Falsele recunoașteri sunt rezultatul influențării martorului de condiții în
care a intrat în contact cu cadavrul. Gustave Le Bon în „Psychologie des foules”,
amintește de un caz de falsă recunoaștere a cadavrului unui copil de către propria
mamă și alte persoane apropiate, datorită unei cicatrice pe frunte pe care o
prezenta atât cadavrul, cât și copilul.

Recunoașterea după fotografii este modalitatea frecvent folosită în
cercetările judiciare pentru identificarea atât a martorilor cât și a cadavrelor.
Principalul dezavantaj prezentat de această modalitate îl constituie faptul că
vedem imaginea statică a persoanei care nu poate fi înlocuită cu cea vie.

Martorii sunt confruntați cu o serie de fotografii de identificare aflate în evi-
dența organelor operative. Acestea redau în profil și frontal, persoana, lăsând să se
vadă toate particularitățile, la o scară obligatorie de 1/7 din mărimea naturală.

Recunoașterea unei anumite persoane, a unui obiect se va face prin pre-
zentarea acestora într-un cadru comun cu persoane de aceeași înălțime, talie, să
nu existe un contrast izbitor care poate influența martorul.

CAPITOLUL II

Perspectiva magistratului asupra aprecierii forței probante

a mărturiei

Secțiunea I

Izvorul mărturiei din punctul de vedere al sursei

Sursa mărturiei nemijlocite este constituită de percepția imediată, origi-
nară a faptelor și împrejurărilor de fapt legate de infracțiune sau de făptuitor sau
care sunt dobândite personal de martor – ex propriis sentibus. La mărturia nemij-
locită, între sursa din care provin și sunt transmise informațiile și martorul care
le percepe și le dezvăluie nu se interpun verigi intermediare. Percepția nemijlo-
cită implică prezența martorului în timpul și la locul producerii faptelor. Mărturia
va avea această însușire ori de câte ori martorul s-a aflat în situația de a fi putut
percepe direct, chiar dacă temporal nu a perceput faptele concomitent sau dacă
spațial s-a aflat la o anumită distanță de locul producerii lor.

Izvorul mărturiei mijlocite – exalieno sentibus – este o sursă mediată
derivată, deoarece martorul indirect furnizează informații nu asupra unor fapte și
împrejurări percepute din sursa originară, ci o sursă mediată, derivată – ex audi-
țu alieno. între sursa primară și cea prin intermediul căreia faptele sunt aduse la
cunoștința organelor judiciare se interpun verigi intermediare.

Izvorul mărturiei „din auzite" / „din zvoni public" sau „după cum spune lumea", derivă dintr-o sursă nedeterminată și indeterminabilă, constând în simple referiri ale martorului la fapte auzite, la zvonuri de o anumită notorietate a cărei proveniență nu poate fi precizată.

În cazul în care mărturia mediată nu poate fi confruntată cu sursa inițială (cel de la care martorul indirect deține informațiile, a încetat din viață sau nu poate fi găsit), poate fi reținută sub o dublă condiție, și anume:

persoana martorului să inspire deplină încredere

mărturia nemijlocită să pe confirmată de ansamblul probelor existente în cauză

Cunoașterea sursei mărturiei reprezintă o cale de a afla informații reale și necesare pentru aflarea cauzei. Nu de puține ori cei care lansau „zvonurile”, dădeau detalii despre victimă, faptă, împrejurările în care acestea s-au petrecut,
erau adevărații autori. A cerceta fiecare verigă pentru a ajunge la izvorul
mărturiei necesită timp, se impune cunoașterea unor anumite categorii de oameni
care te pot indruma și oferi informațiile necesare, iar rezultatele pot fi negative
sau pozitive, pot „face lumină" sau „te afundă". Toată această activitate revine
anchetatorului – procuror sau organ de poliție, care trebuie să navigheze printr-o
mare de informații, de zvonuri, de persoane care declară acele lucruri compati-
bile cu persoana lor și situația avută.

Secțiunea II

Mărturia din perspectiva legăturii martorului cu pricina și cu părțile în proces

Martorul trebuie privit în raport cu poziția pe care o ocupă în complexa
gmlletire a relațiilor și fapfăor care constituie obiectul litigios, în raport cu dis-
pozițiile sale afective datorate împrejurărilor legate de cauză, adică situația reală
a martorului față de pricină și față de ceilalți participanți în procesul penal.

Prima latură a acestei probleme – legătura și atitudinea martorului față de
pricină – reprezintă un moment important în ceea ce privește interesul material
sau moral al acestuia pentru ca pricina să fie soluționată într-un anumit fel,
deoarece interesul material sau moral poate determina o anumită nesinceritate
sau parțialitate care se va reflecta și în mărturie.

Cea de-a doua latură – legătura cu părțile în proces – vizează poziția subiectivă a martorului față de inculpat, învinuit, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente – adică acele raporturi de rudenie, amiciție, dușmănie, afecțiune, răzbunare, teamă, sentimente de antipatie sau simpatie.

Sentimentul de simpatie care intră în categoria sentimentelor generoase, se sustrage involuntar cenzurii martorilor, dar poate deforma mărturia, prin ceea ce simte martorul, fie datorită raporturilor anterioare dintre el și părți sau ivite spontan în momentul intrării în contact în cursul procesului penal. De obicei acest sentiment se va îndrepta spre victima infracțiunii, decât spre cel care a săvârșit-o.

Opusul acestui sentiment este gelozia, ura, invidia. Dacă mărturia celui stăpânit de sentimentul de dragoste oglindeșteatitudinea martorului fiind, deci, decelabilă pentru organul judiciar și mai puțin periculoasă pentru justiție, mărturia bazată pe ură, invidie, ce reprezintă o armă a răzbunării este mai greu de detectat. Sentimentele de ură, răzbunare față de una dintre părți, un membru al familiei, pot fi reprimate, pot apărea sub diferite manifestări. Martorul poate trece sub tăcere sau în mod deliberat denaturează împrejurări care erau în favoarea învinuitului/inculpatului.

Calitatea de martor implică și anumite obligații, și anume, de a se înfățișa în fața organului judiciar ori de câte ori este chemat. Din acest motiv, martorul, pentru a se elibera de această obligație, poate trece sub tăcere anumite fapte, evenimente legate de săvârșirea infracțiunii.

Credibilitatea și atitudinea martorului vor fi subordonate personalității acestuia. Un om care și-a conturat personalitatea, care are reprezentarea clară a binelui și răului, care se poate judeca obiectiv, va putea să-și impună o anumită conduită față de săvârșirea unei infracțiuni. Deși pot să depună mărturie chiar dacă vor fi prezumate de parțialitatea, aceste persoane vor să se detașeze de sentimentele născute odată cu producerea infracțiunii, reușind să-și înfrângă resentimentele și să declare adevărul.

CAPITOLUL III

Repere particulare vizând mărturia și martorul

Secțiunea I

Mărturia din perspectiva structurării caracteriale a martorului și a mediului de proveniență. Mentalități. Cutume. Obiceiuri

Mărturia, din punctul de vedere al organelor juridice și de cercetare penali»
reprezintă o posibilitate de a afla mai multe informații despre condițiile săvârșirii
unei fapte, despre persoanele care au participat, dar și mijlocul prin care făptu-
itorul este adus în fața justiției pentru a fi tras la răspundere penală.

Mărturia nu poate exista fără martor – acea persoană aflată accidental sau nu
la locul săvârșirii unei fapte penale. Pentru a se înlătura efectul erorii, deși nu este
un procedeu infailibil, mărturia pentru a se obține, necesită o anumită procedură,
care implică la rândul ei cunoașterea ființei umane, așadar, bazată pe psihologie.

Prin caracter se înțelege suma acelor însușiri ale persoanei care-și pun amprenta pe modul de manifestare, care o fac să fie ea însăși și care o deosebesc ca individualitate psihologică de celelalte persoane.

Astfel, ca trăsături pozitive de natură a contura caracterul integru al martorului pot fi enumerate: principialitatea, sinceritatea, onestitatea, corectitudinea, modestia, generozitatea. La polul negativ aflându-se: necinstea, nesinceritatea, egoismul, lașitatea, egocentrismul. Atât trăsăturile negative cât și cele pozitive pot constitui un criteriu de apreciere a credibilității personale a martorului.

Credibilitatea martorului este dată de modul în care acesta trăiește, fiind un
produs social care reflectă o anumită realitate socială. în aprecierea mărturiei trebuie
luat în considerare mediul deoarece oferă organelor judiciare, prețioase informații
asupra poziției de parțialitate sau imparțialitate pe care martorul se situează.

Astfel s-a realizat o grupare a tipurilor intelectuale, unde se deosebesc cinci
categorii de martori:

descriptivul

observatorul

emoționalul

eruditul

tipul imaginativ și poetic

Mai târziu, pe baza altor experimente, pornind de la raporturile dintre
subiect și obiect, s-a redus această clasificare la doar două categorii – tipul descriptiv și tipul imaginativ. Pornindu-se de la această clasificare s-au realizat și altele care aveau ca punct de plecare orientarea particulară a inteligenței în mărturie. Se disting după acest criteriu:

tipul descriptiv

tipul superficial

tipul inteligent sau armonios

tipul interpretativ

tipul ambițios

O altă clasificare s-a făcut pornind de la comportamentul martorului față de realitatea observată, considerată sub un dublu aspect: atitudinea martorului față de obiectele percepute și transormările pe care le suferă imaginile memorate. Pe baza acestora martorii se grupează în:

– observatori pozitivi

– interpretativi

– inventivi

– armonici

– emotivi

Tipul obiectiv se caracterizează prin precizie, bun observator, descrie lucrurile după însușirile lor exterioare, nu este preocupat de semnificația scenei la care a participat, iar percepția se desfășoară în absența unei participări afectiv-emoționale.

Tipul subiectiv cuprinde o mărturie descriptivă caracterizată printr-o largă
extensie, printr-o observație minuțioasă și o fidelă fixare în memorie. Poate
cuprinde o depoziție interpretativă, datorită afectivității pe fondul căreia se reali-
zează percepția, a căutării semnificației și a cauzei care a determinat un anumit
fenomen, toate acestea putând falsifica realitatea.

Organul judiciar poate include martorul în una din aceste două tipuri și în
funcție de ele își poate da seama de modul său de a se manifesta. De altfel, și din
cuprinsul depoziției poate rezulta apartenență, la vreun tip psihologic. Astfel,
dacă depoziția cuprinde o expunere ordonată, logică, exactă, care se oprește la
însușirile pozitive ale fenomenlor, fară a se opri asupra sentimentelor, atunci
mărturia acestuia face parte din categoria tipului obiectiv. Din contră, dacă
expunerea este centrată pe găsirea cauzei, a fenomenului, completată de o partici-
pare afectiv-emoțională, indică ca și mai sus, cu o probabilitate mai mare sau
mică, apartenența la tipul subiectiv.

Secțiunea II

Mărturia și concordanța conținuturilor

Organele judiciare beneficiază de o diversitate M surse prin mijlocirea
cărora dobândesc informații cu privire la modul de săvârșire a faptelor deduse în
fața lor. în vederea strângerii dovezilor și apoi a căutării de martori, organul judi-
ciar are anumite obligații indispensabile:

studierea materialului cauzei

identificarea și precizarea, cercului de persoane ce urmează a fi ascultate în calitate de martor, ordinea și modalitatea chemărilor, locul unde se va efectua ascultarea

culegerea de informații cu privire la martorii esențiali de ale căror
depoziții poate depinde soluționarea cauzei

elaborarea planului de ascultare a martorilor

Aceste obligații, în funcție de natura cauzei, pot fi inutile sau s®c»fiă
adăugarea altor operații. Astfel, din considerente deBrdin tactic pentru a sHevita
punerea de acord a martorilor, este necesaiffiă se realizeze surprinderea martoru-
lui sau ascultarea acestora în alt loc decât la sediul organului judiciar.

În depozițiile succesive ale martorilor, secvențele activității infracționale, principalele momente întreprinse de infractor sau de cel spre care se îndreaptă infracțiunea și alte aspecte, se regăsesc reproduce fidel în depozițiile lor în condițiile în care au perceput faptele în aceleași împrejurări.

Obținerea de mărturii se face prin ascultarea persoanelor care au participat
la săvârșirea infracțiunii sau care au luat la cunoștință despre ea dintr-o anumită
sursă, la sediul organului judiciar.

Între prima depoziție și celelalte, ale aceluiași martor pot interveni diverse
situații, și anume:

depozițiile coincid până la detaliu cu cea inițială, așadar sunt o reproducere, o repetare a lor – cauza deplinei concordanțe poate să rezide în buna-credință sau reaua credință a martorului. Dar dacă nu sunt motive ca reaua-credință să fie suspectată, atunci punctul de plecare al verificării și aprecierii depozițiilor trebuie să-1 constituie prima depoziție, deoarece celelalte sunt o repetare, o reproducere

pe fondul coincidenței în ansamblu a depozițiilor succesive, martorul la ultima audiere se referă la aspecte care nu au fost comunicate organului judiciar sau revine asupra unor explicații la care face unele corective

pe fondul coincidenței în ansamblu a faptelor se constată și existența unor contraziceri

cu ocazia ascultării repetate, martorul revine asupra declarațiilor inițiale, face alte depoziții, deci își retractează prima mărturie

În cazul depozițiilor simultane pentru a se dovedi omisiunea unor fapte sau trecerea lor sub tăcere pot fi folosite:

ascultarea repetată – reaudieri ale martorului pentru a se putea evidenția, inevitabil acele necontraziceri în cazul în care există motive să se creadă că pot apărea sau acele concordanțe care trebuie să subziste

tactica complexului de vinovăție – prin adresarea unor întrebări care conțin cuvinte afectogene privitoare la faptă, apelul la credința martorului, la trezirea unor sentimente care să înfrângă sistemul de apărare al martorului – fie că îi este teamă, fie că nu dorește să se implice într-un proces

O mare importanță se acordă observării reacțiilor martorului la diverse
întrebări pentru a se vedea dacă este pregătit să se angajeze în depunerea mărturi-
ilor și în susținerea lor. Aceste procedee tactice pot fi utilizate deoarece martorului
de rea-credință îi este specifică psihologia infractorului, iar celui de bună-credință
prin atitudinea sa oscilantă sau prin depoziția sa ce cuprinde adevărul alterat sau
nu, de anumiți factori, trebuie să i se facă apel la conștiința sa.

În această situație anchetatorul trebuie să fie dotat cu o intuiție psihologică,
cu cunoașterea comportamentului uman, cu o memorie de lungă durată.

Fără a da impresia că martorul va fi supus unui interogatoriu în stil inchizi-
torial, mai ales în actuala legislație bazată pe drepturile omului, dar și de faptul
că el este persoana care ajută magistratul, totuși sunt situații în care aflarea
adevărului necesită măsuri mai convingătoare.

Secțiunea III

Mărturia și contradictorialitatea conținuturilor

Ca și concordanța conținuturilor, care reiese din repetarea audierii marto-
rilor în fața organului judiciar la intervale de timp, contradictorialitatea conținu-
turilor poate rezulta din reascultarea martorilor. Aceste două procedee sunt uti-
lizate tocmai pentru ca organul judiciar să fie convins, să aibă intima convingere
că depozițiile martorilor sunt conforme cu derularea faptelor.

Această intimă convingere, atât a magistratului, cât și a anchetatorului,
este starea psihologică a persoanelor răspunzătoare cu aplicarea legilor,
bazată pe buna-credință, care sunt împăcate cu propria lor conștiință morală, care
1-a călăuzit în aflarea adevărului prin utilizarea mijloacelor legale și în stabilirea
măsurilor legale consecutive, stărilor de fapt stabilite.

Ascultarea repetată poate fi cerută de necesitatea înlăturării unor contradicții între depoziția făcută inițial și celelalte probe administrate ulterior în cauză, ca de altfel, și în situația în care există motive care pun sub semnul îndoielii veridicitatea depoziției inițiale, suspectată de rea-credință.

Transpunerea faptelor păstrate în memoria martorului în imagini verbale are drept efect cristalizarea, învățarea depoziției. Astfel în cursul audierilor repetate se poate observa o reproducere a faptelor din prima depoziție. Aceasta fiind consecința firească a reascultării. Totodată există și o împrejurare de natură psihologică care explică tendința martorului de a reproduce fidel prima depoziție.

Mărturia este divizibilă cu părțile reținute, opozabile, în sensul că organele
juridice pot așeza la baza convingerii lor acele părți considerate că reflectă
adevărul și va îndepărta ceea ce consideră falsă realitate. Problema care apare
în această situație vizează efectele erorii, adică, dacă eroarea este minoră și deci
efectele vor fi limitate, sau eroarea este majoră și efectele cuprind întreaga
mărturie. Dacă ne aflăm în prima situație, deci efectele sunt limitate, purtând
asupra unor circumstanțe secundare, lipsite de importanță sau cu o importanță
redusă, ele nu vor fi în măsură să se răsfrângă asupra întregii mărturii, să afecteze
și să discrediteze în ansamblu mărturia.

Cauza erorii în această situație trebuie căutată în situațiile firești — uitare,
trecerea unui interval de timp de la producerea faptelor etc.

Martorul poate greși asupra unor împrejurări, dar poate spune adevărul cu
privire la celelalte părți. Concluzia nu trebuie să determine raționamentul că o eroare
minimă, cu o importanță redusă, odată făcută înseamnă că martorul a mai greșit și-
n celelalte părți ale mărturiei de o importanță reală pentru cauza respectivă, deci că
martorul s-ar fi putut înșela și asupra lor – ar fi o gândire excesivă și radicală.

La aprecierea mărturiilor succesive trebuie luate în calcul atât întinderea și
caracterul erorii, cât și aspectul cantitativ, adică numărul lor. Existența unei sin-
gure erori parțiale, în general, nu este în măsură a se răsfrânge asupra întregii
mărturii, existența unui număr mai mare de contradicții chiar având un efect limi-
tat la anumite împrejurări, este în măsură să pună sub semnul întrebării veridici-
tatea întregii mărturii.

Mărturiile au ca scop atât descrierea pe bază de amănunt a faptelor și împrejurărilor de fapt petrecute și percepute, dar și denunțarea făptuitorului prin
descriere sau recunoaștere. Numai că în momentul retractării depozițiilor inițiale se
va produce fie disculparea acestuia, fie inculparea. Dacă în prima depoziție sinceră
sau mincinoasă, martorul a dat explicații care îl acuză pe învinuit sau inculpat drept
autor al faptei prin depoziția dată în faza de judecată se dau explicații opuse, deci
de natură a disculpa. Și viceversa: dacă prima mărturie – sinceră sau mincinoasă, a
fost favorabilă învinuitului/inculpatului, prin cea de a doua depoziție se retractează
explicații care îl disculpau, dându-se noi explicații care îl inculpă.

Contradictorialitatea este dictată de interese. Astfel, învinuitul sau inculpatul care retractează mărturia depusă în faza de urmărire penală – moment psihologic – nevoia de a se destăinui, stare de deconcentrare – va avea un procent sporit de sinceritate, fiind spontan, iar în faza de judecată va retracta pentru a-și diminua pedeapsa, fiind mult mai conștient asupa recunoașterii sale.

În cazul martorului care revine asupra primei depoziții, consecințele retractării – favorabile sau nefavorabile învinuitului sau inculpatului sau altor părți – se răsfrâng asupra altei persoane, încât vor lipsi și acele fragile indicii de credibilitate a sincerității sau nesincerității retractării. Așadar, va fi dificil de știut care depoziție este sinceră și care mincinoasă.

În concluzie, să vedem motivele care-l determină pe martor să-și schimbe declarațiile. Va fi necesar să se cunoască dacă au avut loc influențe asupra acestuia. De vreme ce martorul relatează liber faptele, inspirând încredere organului judiciar cu prilejul primei depoziții, ulterior revine asupra declarațiilor sale susținând că aceea ce a declarat este fals, va însemna că retractarea a fost dictată de rațiuni serioase, iar în spatele unei asemenea atitudini există motive temeinice.

Secțiunea IV

Reguli și procedee tactice aplicate în ascultarea martorilor. Strategii și atitudini în identificarea și contracararea martorului de rea-credință

Posibilitatea ca cel din fața ta să-ți spună adevărul, dar nu cel pe care îl consideră el, ci pe care l-a văzutcu ochii săi este relativă. Speranța că martorul va declara liber ceea ce a văzut este prea departe, iar îndoiala și practica dovedesc contrariul. În obținerea mărturiei, anchetatorul va trebui să aibă cunoștințe atât psihologice, cât și criminalistice. În vederea ascultării martorului anchetatorul trebuie să se pregătească atât pe sine, cât și mediul audierii.

Pregătirea ascultării este necesară în faza de urmărire penală care presupune, fără a intra în amănunte, următoarele etape:

studierea datelor existente la dosar

stabilirea persoanelor care trebuie ascultate

cunoașterea personalității acestora, a relațiilor cu părțile din proces

pregătirea materialului care va fi folosit

Anchetatorul va trebui să înregistreze toate schimbările psihofiziologice ale martorului la întrebările puse pentru a le corobora cu răspunsurile acestuia, dar fără a rezulta ostentația sau martorul să realizeze că este supus unei inspecții exterioare.

Familiarizarea dintre martor și anchetator se va face printr-un ton adecvat prin întrebări, discuții exterioare obiectul cauzei.

Consecința – efectul negativ rezultat ce se va răsfrânge asupra plenitudinii și fidelității mărturiei.

Anchetatorul poate conduce ședința în direcția dorită fără a lăsa să se vadă acest lucru, deoarece în cazul în care martorul sesizează interesul anchetatorului, va ajusta și adapta informațiile deținute la ceea ce anchetatorul vrea să știe.

Familiarizareadintre martor și anchetator se va face printr-un ton adecvat prin întrebări, discuții exterioare obiectului cauzei.

Consecința – efectul negativ ce se va răsfrânge asupra plenitudinii și fidelității mărturiei.

Anchetatorul poate conduce ședința în direcția dorită fără a lăsa să se vadă acest lucru, deoarece în cazul în care martorul sesizează interesul anchetatorului, va ajusta și adapta informațiile deținute la ceea ce anchetatorul vrea să știe.

Audierea propriu-zisă a martorilor parcurge trei etape distincte pe parcursul cărora se vor evidenția regulile și procedeele criminalistice. Aceste trei etape criminalistice sunt:

identificarea martorilor

relatarea liberă

formularea de întrebări și răspunsurile date de martori

În prima etapă – identificarea martorilor – sunt incluse: depunerea jurământului, date personale, relațiile și raporturile cu părțile din proces, eventuale pagube rezultate din săvârșirea infracțiunii.

În cea de-a doua etapă – relatarea liberă – martorului i se face cunoscut motivul chemării sale, obiectul cauzei, arătându-i-se împrejurările pentru care a fost chemat să depună ca martor.

Ultima etapă – formularea de întrebări – deși nu este obligatorie, este necesară, deoarece declarațiile de martor pot cuprinde deseori denaturări fie de natură obiectivă, fie subiectivă.

Întrebările folosite sunt cele amintite la reproducerea și reactivarea informațiilor percepute de martor.

Martorul adoptă fie o poziție de sinceritate, de bună-credință, manifestă în dorința de a face declarații sincere și complete, fie o poziție de rea-credință manifestată în tendința de denaturare, de contrafacere a faptelor.

Motivele care pot duce la mărturie mincinoasă sunt diferite și în funcție de acestea, anchetatorul va trebui să adopte o anumită poziție pentru a preveni sau determina martorul să renunțe la atitudinea de rea-credință.

Martorul va trece anumite împrejurări esențiale sub tăcere pentru a convinge anchetatorul de inulitatea chemării sale. Obligația de a depune mărturie implică datoria de a se prezenta în fața organului judiciar atunci când este chemat, din această cauză dorind să se elibereze de aceasta. În această categorie intră martorii în a căror conștiință se reflectă negativ anumite aspecte legate de activitatea organului judiciar. Regula aplicată e convingerea martorului de importanța declarațiilor sale.

Martorul trece sub tăcere împrejurări esențiale sau denaturează împrejurări în defavoarea învinuitului/inculpatului, datorită resentimentului față de acesta, sentimentele de ură, invidie ce apar sub forma răzbunării. Atitudinea negativă se va reflecta în depoziția sa prin aprecierile pe care le va face la adresa părților, îngroșarea și exagerarea voită a împrejurărilor care vin în defavoarea inculpatului. Anchetatorul, observând acest lucru, va trebui să-1 determine pe martor să renunțe la această atitudine.

Procedeul tactic folosit: repetarea, pe un ton ferm, înainte de a adresa întrebări vizând împrejurări esențiale, a obligației de a spune adevărul și gravele consecințe care rezultă din ascunderea acestuia.

Martorul nu declară tot ce știe sau prezintă faptele denaturat pentru că dacă
ar face depoziții sincere, ar putea fi implicat ca învinuit sau inculpat în cauză sau
din teama de a nu fi tras la răspundere penală pentru o faptă săvârșită anterior.

Anchetatorul, presupunând că acestea sunt motivele atitudinii de reacredință, îl va convinge pe martor că, mai devreme sau mai târziu, faptele vor fi dovedite, iar declarațiile sale sincere, ajutorul acordat îi vor ușura situația. Nu i se va promite că nu va fi tras la răspundere penală dacă va coopera.

Tendința de mărturie mincinoasă mai poate fi cauzată și de resentimente, de
antipatie față de organul judiciar, datorită unor raporturi avute anterior. În această situație se va adopta o atitudine de calm, plină de respect, de considerație. Împrejurările anterioare care au dus la deteriorarea raporturilor nu trebuie reiterate,
dacă este necesar, i se poate explica că neînțelegerile din trecut au avut un caracter privat, că în prezent acestea nu se pot repercuta asupra noilor raporturi.

Sentimentele de fiică, teamă, inspirate martorului de presiuni, amenințări exercitate împotriva sa sau a familiei sale, nefiind convins că organul judiciar îl poate proteja, pot determina adoptarea unei astfel de atitudini. Martorul va fi convins de protecția organelor abilitate, că se vor lua măsurile necesare.

Martorul poate fi interesat material sau moral de rezultatul cauzei datorită
raporturilor apropiate în care se afla învinuitul/inculpatul sau cu una din părți.
Anchetatorul trebuie să cunoască aceste relații pentru a putea atrage atenția mar-
torului asupra consecințelor negative ce pot apărea în situația în care va depune
mărturie mincinoasă.

Motivele care pot duce la adoptarea unei atitudini de rea-credință, așadar o
mărturie mincinoasă, sunt diferite, putând fi cunoscute o parte dintre ele într-un
moment anterior efectuării ascultării, chiar dacă această atitudine de rea-credință
se dezvăluie într-un moment ulterior ascultării.

Secțiunea V

Raționamente (deducții/inducții). Analogii. Interpretări asupra conținutului mărturiei

În momentul în care s-a obținut de la martor o depoziție, operația nu va fi oprită aici. Depoziția va fi analizată în ansamblul celorlalte probe, dacă se coroborează sau nu, dacă este relevantă, dar individual, va fi analizată sub trei aspecte:

extinderea mărturiei

fidelitatea

gradul de certitudine subiectivă

Elementele componente ale depoziției cuprind atât condițiile obiective în
care martorul a asistat la evenimentul incriminat, adică locul de unde a privit,
auzit, apoi capacitatea de a reține în funcție de timp, de starea afectivă din
momentul percepției.

Din practica interogatoriilor se cunoaște că martorul, în relatarea spontană,
afirmă cu certitudine fapte sau caracteristici ale învinuitului, dar, dacă i se pun
întrebări care vor evidenția posibilitatea unor alternative plauzibile, va pierde
certitudinea inițială.

În ansamblul mărturiei pot apare contradicții determinate atât de existența
declarațiilor succesive, dar și de cele simultane.

Analiza acestor depoziții va fi privită în următoarele situații, și anume:

când apare de aceeași parte

când apare în partea opusă

Raționamentul folosit: contradicția poartă asupra faptului principal, în urma verificării aceasta va rămâne ireductibilă, deoarece nu se poate ști care din depoziții este veridică și care falsă,aceasta din urmă nefiind reținută de organul judiciar.

Mărturia impune o tehnică de verificare aparte, particulară, impusă în primul rând de caracterul probelor. Analiza ei este în strânsă legătură cu numărul de persoane ce se pot ivi ca martori – regula care primează aici fiind calitatea și nu cantitatea.

Calitatea – conformitatea mărturiei cu realitatea – conferă valoare mărturiei. Valoarea acesteia nu se află într-un raport direct proporțional cu numărul martorilor.

Mărturia – declarația scrisă a persoanei ce a participat accidental sau voluntar la săvârșirea unei fapte penale, dată în fața organului judiciar sau a magistratului – pentru a putea fi așezată la baza convingerii organelor judiciare trebuie să satisfacă două cerințe imperative:

sinceritatea – să emane de la un martor de bună-credință

fidelitatea – să constituie o exactă reflectare a realității faptului perceput

Sinceritatea – însușirea mărturiei, materializată în dorința martorului de a
exprima tot ceea ce îi este cunoscut în legătură cu faptul dedus în fața organului
judiciar. însușire însoțită de o manifestare spontană – franchețe — ce conferă mar-
torului de bună-credință note fizionomice particulare.

Fidelitatea – însușire subiectivă ce constă în capacitatea martorului de a-și
aminti și reproduce exact faptele percepute. în cuprinsul depoziției se traduce
printr-o exactă corespondență între faptele comunicate și modul în care acestea
s-au petrecut în realitate.

Sinceritatea nu înseamnă întotdeauna veridicitate. „A fi sincer nu înseamnă a fi veridic". Înțelegând prin această maximă că martorul de bună-credință, sincer convins că spune adevărul, că face o depoziție veridică, poate afirma neadevăruri, deci poate face o depoziție inexactă, neveridică. Această depoziție în cazul martorului de bună-credință se poate datora atât erorii, a zelului exagerat de a ajuta, însă nu modifică esența lucrurilor, pentru că, indiferent de motivul, care a determinat o asemenea atitudine, astfel de depoziții nu pot sta la baza convingerii organelor judiciare.

Primul element al verificării mărturiei – sinceritatea – este unul subiectiv, deci semnele întrebării vor exista, deoarece va trebui să se aducă în centrul cercetării sursa din care provin faptele.

Sinceritatea, în legislația română, este prezumată până la proba contrarie, neputând fi desprinsă în mod unilateral dintr-o unică manifestare, ci va fi necesar să se aibe în vedere un complex de factori care să delimiteze parametrii în care se circumscrie personalitatea celui analizat.

În cazul în care nu există îndoieli asupra sincerității martorului se va proceda la verificarea veridicității mărturiei, etapă mult mai complexă datorită existenței în mare număr a cauzelor de eroare:

sursele minciunii se raportează toate la voința de a înșela, de a induce în eroare

sursele erorilor sunt diverse, provenind din natura faptului, mentalitatea martorului sau de condițiile mărturiei

Veridicitatea mărturiei reclamă constatarea unei depline concordanțe între depoziție și realitatea faptului produs, presupunând atât cunoșterea modului în care s-a format întregul proces psihologic al mărturiei, succesiunea momentelor care îl alcătuiesc, precum și complexul de factori subiectivi și obiectivi în care s-au petrecut cele trei momente ale mărturiei.

Sinceritatea celui analizat se poate desprinde din modul de a se comporta, din manifestarea martorului, deci din felul în care face depoziția, împrejurarea facilitată de contactul direct dintre martor și organul judiciar, din cunoașterea, datorită informațiilor culese, a personalității martorului, a raporturilor sale cu pricina, cu părțile. Verificarea sincerității, a veridicității mărturiei se poate face prin desfășurarea unei activități de probațiune adiacentă celei efectuate în vederea probării fondului cauzei.

Mărturia, declarațiile de martor reprezintă un mijloc de probă care vine să
soluționeze procesul penal prin coroborarea cu celelalte probe – acte, interogatorii.

Aprecierea probelor trebuie adaptată conținutului și particularităților pe
care le comportă fiecare mijloc de probă pentru ca în final să se ajungă la
îeunireaHi aprecierea în ansamblu a probelor.

Probele orale reclamă o tehnică proprie de evaluare – declarațiile părților,
declarațiile învinuitului, în ceea ce privește înscrisurile, raportul de constatare
tehnico-științifică, raportul de 'expertiză, reclamă în raport cu mărturia, o tehnică
de apreciere proprie.

Mărturiile, ca probe ale procesului penal când nu constituie probe exclusivi
în pricină, trebuie să se armonizeze cu restul probelor, datorită raporturilor de
dependență mutuală a probelor ce se constituie în sistem.

În concluzie, dacă probele se armonizează, dacă se exclude orice altă explicație posibilă, acestea fag dovada faptului dedus în fața organului judiciar.

În cazul mărturiilor, ele trebuie să se armonizeze nu numai cu ele însele, dar
trebuie să fie concordate în ansamblul probelor, să nu fie contrazise de fiecarc
probă în parte și implicit de probele constituite în ansamblu.

BIBLIOGRAFIE

Tudorel Butoi, Ioana Teodora Butoi – Tratat Universitar de Psihologie Judiciară (teorie și practică), editura Phobos Publishing House Wod Keeper, București 2003

Tudorel Butoi – Psihologie Judiciară, Tratat Universitar (teorie și practică) – editura Solaris Print, București 2009

Marțian Iovan – Studii de Psihologie Judiciară, editura „Vasile Goldiș” Universitz Press, Arad 2000

M. Heidegger – Repere pe drumul gândirii, editura Politică, București 1988

N. Volonciu – Tratat de procedură penală – partea generală, vol. I, editura Paideia, București 1996

P. Ștefănescu – În slujba vieții și a adevărului, Ed. Medicală, 1981

Al. Ciopraga – Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, editura Junimea, Iași 1979

E. Stancu – Criminalistica, vol. II, editura Actami 1995

N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi – Psihologia judiciară, editura Șansa, București 1994

Al. Roșca – Psihologie generală, editura Didactică și Pedagogică, București 1975

C. Anionițoaie, T. Butoi, E. Stancu, I. Marcu – Tratat de tactică și criminalistică, editura Carpați

Tratat de tactică criminalistică – Colectiv

Gheorghe Florian – Dinamica penitenciară, editura Oscar Print 1999

Orford Jim – Psihologia comunității (teorie și practică), editura Oscar Print 1998

Pașcu Andrei – Justiție restaurativă, Revistă de Știință Penitenciară nr. 3/2000

CUPRINS

CAPITOLUL I

Instituția martorului și a mărturiei …………………………………………………………… 3

Secțiunea I Martorul și mărturia din perspectiva principiului adevărului în procesul judiciar ……………………………………………………………………………….. 3

Secțiunea II Considerații juridice vizând forța probantă a mărturiei ……………………………………………………………………………………………………………. 4

Secțiunea III Considerații psihologice vizând martorul în demersul judiciar (jurământul de martor, comentariu psihologic) ………………………………. 5

Secțiunea IV Recepția senzorială a evenimentului judiciar ……………….. 13

Secțiunea V Decodificarea evenimentului judiciar. Interpretare. Atribuire de sens ……………………………………………………………………………………………….. 26

Secțiunea VI Memorarea evenimentului judiciar – Stocarea informației în raport cu dinamica uitării ………………………………………………………………………. 28

Secțiunea VII Redarea – reactualizarea evenimentului judiciar. Elementul testimonial ………………………………………………………………………………………….. 30

CAPITOLUL II

Perspectiva magistratului asupra aprecierii forței probante a mărturiei ………. 34

Secțiunea I Izvorul mărturiei din punctul de vedere al sursei …………. 34

Secțiunea II Mărturia din perspectiva legăturii martorului cu pricina și cu părțile în proces ………………………………………………………………………………….. 35

CAPITOLUL III

Repere particulare vizând mărturia și martorul ……………………………………….. 38

Secțiunea I Mărturia din perspectiva structurării caracteriale a martorului și a mediului de proveniență. Mentalități. Cutume. Obiceiuri ……. 38

Secțiunea II Mărturia și concordanța conținuturilor ……………………….. 40

Secțiunea III Mărturia și contradictorialitatea conținuturilor …………….. 43

Secțiunea IV Reguli și procedee tactice aplicate înascultarea martorilor. Strategii și atitudini în identificarea și contracararea martorului de rea-credință ………………………………………………………………………………………………………….. 46

Secțiunea V Raționamente (deducții/inducții). Analogii. Interpretări asupra conținutului mărturiei ………………………………………………………………… 49

BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………………………………. 54

CUPRINS …………………………………………………………………………………………. 56