Psihologia Martorului de Rea Credinta (mincinos) Versus Martorul de Buna Credinta
I. INTRODUCERE
I.1. Noțiunea de martor și de mărturie
Martorul este acea persoană care a fost de față și a perceput cu propriile simțuri un anumit eveniment sau a căpătat direct anumite cunoștinte legate de evenimentul în cauză. Mărturia este considerată reamintirea unei observații, a unei întâmplări sau situații care are legatură cu fondul cauzei. Veridicitatea mărturiei este condiționată de modul în care s-a petrecut percepția și memorarea inițială, de condițiile și modul transmiterii informațiilor de la sursa primară la cea derivată, într-un cuvânt de fidelitatea reflectării și acuratețea reproducerii datelor ce compun mărturia. Aprecierea mărturiei se face o dată cu strângerea probelor ce întăresc veracitatea acesteia.
Limbajul nostru ne poate servi drept mărturie în multe cazuri pentru că acesta este o strângere de informații, întâmplări, fapte și multe alte lucruri ce constituie uneori probă în apărarea noastră. Sursa și convingerea mărturiei noastre ține de logica și rațiunea umană dar poate avea influențe și de natură sentimentală. O mărturie asigură o perspectivă corectă, motivația și fundația solidă pe care să ne clădim o viață cu un scop și să ne desăvârșim, ne motivează să alegem ceea ce este drept și să distingem adevărul de minciună. Totusi există o tendință a oamenilor de a manevra informațiile în așa fel încât mărturia lor să capete o întorsătură favorabilă lor. Acest lucru poate fi pozitiv sau negativ asupra lor. Dacă mărturia noastră este spusă cu scopul de a ne apăra, de a aduce argumente pentru a susține un adevăr sau pentru a elucida un mister este un lucru pozitiv dar dacă mărturia noastră este spusă cu scopul de a tăinui un adevăr sau o fapta atunci mințim și este considerat un lucru negativ mai precis este o mărturie mincinoasă.
Ființa umană având rațiune își poate asuma consecințele faptelor sale, tocmai acest lucru ne demonstrează că putem crede un lucru doar prin veridicitatea mărturiei și a dovezilor ce o susțin, deorece natura umană este cea care ne face să fim susceptibili și îndoielnici în privința mărturiei.
I.2. Mărturia juridică
Sub aspect psihologic, mărturia constă în observarea și memorarea involuntară a unui act și apoi reproducerea acestuia, scriptic sau oral în fața magistratului(anchetatorului). Martorii care se prezintă în fața organelor judiciare sunt persoane cu calități și defecte, cu posibilități mai mari ori mai reduse de a percepe, memora și reproduce faptele sau împrejurările evenimentelor în cauză, ele fiind chemate pentru a da declarații cu niveluri de cunoștinte diferite despre cele petrecute. În funcție de aceste particularități psihiofizilogice, lumea obiectivă apare într-un anume fel în spațiul psihologic al individului, între realitatea obiectivă și reflectarea ei subiectivă exista un unghi de deviere. Particularitățile psihofiziologice generale și speciale ale individului își lasă amprenta asupra dinamicii mărturiei. Ca urmare, în orice declarație apare inevitabil un coeficient de alterare inițială sau ulterioară (fie că martorul adaugă ceva realității, fie omite sau subestimează unele evenimente sau persoane, fie transformă informațiile percepute). Tendința de a considera orice persoană care face declarații neveridice ori incomplete, prezumtiv subiect activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă nu-și găsește întotdeauna suport teoretic sau practic.
Organul judiciar, trebuie să ajute martorii să declare tot ceea ce cunosc și prezintă importanță pentru cauză, să selecteze din multitudinea de informații numai pe acelea care realmente pot contribui la aflarea adevărului. Mărturia pe deplin fidelă constituie excepția, nu regula. În mărturie nu este numai important să reții ci să iți dai seama exact de ceea ce nu ai reținut.Valoarea mărturiei nu este în raport cu numărul martorilor, căci adesea o infirmă minoritate poate avea dreptate față de majoritate. În practica judiciară interogatoriul trebuie redus la strictul necesar, punându-se accent pe depoziția spontană, care este mai fidelă, mai săracă în erori. Analizând conținutul mărturiei, se constată că elementele asupra cărora martorii fac depoziții mai exacte sunt : persoanele, animalele, obiectele, acțiunile și calitățile; cele mai bogate în greșeli sunt declarațiile privitoare la erori, numere și semnalmente. Timpul scurs între perceperea unei situații, eveniment și depoziție, influențează în mod evident mărturia, în sens defavorabil, se resimte mai mult asupra depoziției pe bază de interogatoriu decât asupra depoziției sub forma relatării spontane. Diferențele între sexe, în ceea ce privește mărturia, sunt nesimnificative ; totuși anchetatorul trebuie să aibă în vedere că întinderea mărturiei este mai mare la femei decât la bărbați, însă este mai puțin fidelă (acestea sunt mai înclinate decât bărbații spre diversiuni, imprecizii, inexactități, vorbărie, disimulare și minciună).
Raportată mărturia la gradul de cultură, se observă diferență în favoarea celor cu un grad de cultură mai ridicat. Diferența este neînsemnată mai ales în dispozițiile libere.
Obligația legală a unui martor de a depune mărturie într-un proces penal este corectă și echitabilă doar în situația în care persoana respectivă nu trebuie să se teamă de amenințări la adresa vieții sale atunci când își îndeplinește acestă obligație. Dar, mai ales ca o consecință a dezvoltării criminalității organizate și a acțiunilor de combatere a acesteia în cele mai multe din țările membre ale Uniunii Europene, intimidările și violențele împotriva martorilor par să fie din ce în ce mai frecvente. Sistemele juridice trebuie să găsescă o cale de a rezolva problema intimidării martorilor, dacă este vorba de a reuși aplicarea justiției.
Ca persoane fizice, martorii pot fi împărțiți în două categorii : martori de bună credință și martori de rea credință. Un martor de bună credință este condus de conștiință și de buna condiută ; conștiința și conduita sunt manifestări ale sistemului central, în seama căruia cade adaptarea ființei la societate mai ales, cu scop de conservare și dezvoltare. Conștiința nu este numai un proces bio-psihic, ci și unul social și cultural. Buna credință a martorilor asigură obținerea unor declarații sincere, ceea ce nu înseamnă totdeauna că sunt și verdice. Sinceritatea declaraților martorilor depinde de personalitatea acestora, de convingerile intime că tot ceea ce afirmă este adevărul. Verdicitatea declarațiilor martorilor înseamnă corespondența între faptele relatate și cele petrecute în realitate, în procesul ascultării martorilor, trebuie să se urmărească nu numai obținerea unor declarații sincere ci veridice.
Pe lângă martorii de bună credință în practica judiciară se întâlnesc adeseori și martori de rea credință, adică martori care în mod conștient și voit fac o mărturie falsă. Aceștia sunt hotărâți să depună mărturii false, fie din interese materiale- fiind mituiți de infrctor, fie din interese spirituale- fiind prieteni cu infractorul sau dușmani ai victimei.
Se consideră a exista cinci tipuri psihologice de martori :
1. Tipul descriptiv, care descrie lucrurile pe care le-a văzut, ținand seama de caracterele lor cele mai aparente și fără să caute să prindă semnificații;
2. Tipul observator, care–și fixează atenția îndeosebi asupra subiectului scenei;
3. Tipul emoțional, care descrie emoția ce se degajă din subiect;
4. Tipul erudit, care în loc sa descrie obiectul însuși, spune tot ce-i vine în minte în legatură cu subiectul respectiv;
5. Tipul imaginativ și poetic, idealist, care prezintă în mod eronat realitatea, înlocuind-o cu elemente poetice.
Aprecierea unei mărturi se bazeză pe două principii fundamentale cel al sincerității martorului și cel al fidelității percepției și acurateței reproducerii datelor cu privire la făptuitor și împrejurările faptei. Pentru a face o buna aprecire a mărturiei și a putea proba veridicitatea ei sunt folosite diferite mjloace tehnico-știintifice de detectare a tensiunii emoționale, folosite în diferite state, cele mai apreciate ca răspunzând nevoilor anchetei sunt considerate urmatoarele: poligraful, detectorul de stres emoțional în voce și detectorul de stress emoțional în scris.
Poligraful, cunoscut și sub denumirea inexactă de “detector de minciuni ” este un instrument care înregistrează sub formă grafică patru indicatori de bază și modificările fiziologice tipice stărilor de stres psihologic, astfel: – tensiunea arterială și pulsul; – dereglările transpirației; – rezistența electodermică sau biocurenții; – contracture musculară.
Detectorul de stres emoțional în scris este un dispozitiv anexă al poligrafului, care înregistreză tot sub formă grafică modificările intervente în scrisul unei persoane aflate într-o stare de tensiune psihică.
Detectorul de stress emoțional în voce se folosește împreună cu detectorul ; după cum arată denumirea aparatului, indicatorul fiziologic folosit pentru detectarea tensiunii psihice, îl reprezintă microtremurul vocii, determinat de stările neurovegetative specifice emoției.
Martorul – zvorul mărturiei trebuie să fie apt să realizeze activitatea de reflectare a lumii înconjurătoare deci organele de simț și gradul de dezvoltare a acestora să asigure o reacție corectă la stimuli exteriori. Rolul fundamental în dezvoltarea senzațiilor îl are activitatea pe care o desfășoară martorul( mai întâi jocul, apoi activitatea școlară și în cele din urmă profesia). Cunoașterea esenței lucrurilor și fenomenelor, a legilor acestora, asigură omului, martorului, posibilitatea întelegerii evenimentului illegal peceput, dar și capacitatea prevederii desfășurării fenomenelor, modificării și transformării realității în conformitate cu trebuințele sale.
În viață se poate să asistăm cu sau fără voia noastră la diferite întâmplări sau evenimente care prin consecințele lor să devenim martori iar mărturia noastră să fie vitală în aflarea adevărului despre situația respectivă. Mărturia reprezintă o trecere a realității prin filtrul subiectivității martorului, dar și prin cel al organului judiciar care apreciază valoarea probantă a declarațiilor martorului.
Cu ajutorul martorilor pot fi stabilite împrejurările săvârșirii faptelor, metodele și mijlocele folosite în acest scop, este posibilă obținerea unor date referitoare la făptuitori, la momentul întâmplării și identificarea lor.
Martorul poate să fie de bună credință sau de rea credință; buna credință fiind acea atitudine psihică a individului ce constă în justificarea acestuia că actele și faptele sale sunt în conformitate cu dreptul și morala societății la un moment dat, precum și în rațiunea sa de a acționa cu onestitate și loialitate în raporturile juridice dar și în relațiile cu persoanele din jurul său fără intenția de a abuza de drepturile sale subiective și cu intenția de a respecta drepturile și voința celorlalți.
Conștiința umană este cea care ne ghidează în a da cele mai bune mărturii, a nu implica sentimentele în logica și rațiunea declarațiilor, ne face să reflectăm asupra deciziilor luate în așa fel încât să fim în același timp și subiectivi cât și obiectivi.
I.3. Martorul de rea credință si martorul de bună credință
I.3.1. Martorul de rea-credință
De-a lungul timpului s-au elaborat diverse metode și tactici pentru a afla dacă cel chemat să depună mărturie în fața instanței minte sau nu. Orice martor trebuie să fie neutru deoarece el nu-și oferă depoziția pentru apărarea unui interes propriu. Reaua-credintă a unui martor deși poate fi dezvăluită prin probe, va reuși să treacă neobservată uneori și să conducă la pronunțarea unor hotărâri judecătorești eronate. În aceste condiții obiectul cercetării penale îl constituie mărturia mincinoasă.
Motivațiile care determină o persoană să afirme neadevăruri în instanță pot fi multiple. În general trăsăturile negative de caracter ca egoismul, necinstea nu sunt de natură să contribuie la credibilitatea martorului, la configurarea unul organului judiciar care apreciază valoarea probantă a declarațiilor martorului.
Cu ajutorul martorilor pot fi stabilite împrejurările săvârșirii faptelor, metodele și mijlocele folosite în acest scop, este posibilă obținerea unor date referitoare la făptuitori, la momentul întâmplării și identificarea lor.
Martorul poate să fie de bună credință sau de rea credință; buna credință fiind acea atitudine psihică a individului ce constă în justificarea acestuia că actele și faptele sale sunt în conformitate cu dreptul și morala societății la un moment dat, precum și în rațiunea sa de a acționa cu onestitate și loialitate în raporturile juridice dar și în relațiile cu persoanele din jurul său fără intenția de a abuza de drepturile sale subiective și cu intenția de a respecta drepturile și voința celorlalți.
Conștiința umană este cea care ne ghidează în a da cele mai bune mărturii, a nu implica sentimentele în logica și rațiunea declarațiilor, ne face să reflectăm asupra deciziilor luate în așa fel încât să fim în același timp și subiectivi cât și obiectivi.
I.3. Martorul de rea credință si martorul de bună credință
I.3.1. Martorul de rea-credință
De-a lungul timpului s-au elaborat diverse metode și tactici pentru a afla dacă cel chemat să depună mărturie în fața instanței minte sau nu. Orice martor trebuie să fie neutru deoarece el nu-și oferă depoziția pentru apărarea unui interes propriu. Reaua-credintă a unui martor deși poate fi dezvăluită prin probe, va reuși să treacă neobservată uneori și să conducă la pronunțarea unor hotărâri judecătorești eronate. În aceste condiții obiectul cercetării penale îl constituie mărturia mincinoasă.
Motivațiile care determină o persoană să afirme neadevăruri în instanță pot fi multiple. În general trăsăturile negative de caracter ca egoismul, necinstea nu sunt de natură să contribuie la credibilitatea martorului, la configurarea unui profil moral pozitiv. Obligația organului judiciar este de a culege cât mai multe informații despre personalitatea martorul, ce urmează a fi audiat. Martorul este obligat să relateze în ce raporturi se află cu inculpatul sau învinuitul, raporturi care pot proveni din rudenie, colegialitate, subordonare, dintr-un sentiment de ură, invidie, dispreț. Aceste sentimente se pot repercuta asupra declarației martorului negativ; este posibil ca astfel de sentimente precum cele de simpatie sau de antipatie să apară spontan. Influențele pot apărea ca urmare a unor presiuni din partea unor factori externi, sau martorul din interes, din teamă va accepta să depună o mărturie mincinoasă sau să treacă sub tăcere anumite împrejurări.
Martorii pot face declarații false, ori să nege că ar cunoaște anumite împrejurări legate de obiectul cauzei, pentru a nu fi tras la răspundere penală în situații compromițătoare, sau din dorința de a evita pur și simplu chemările repetate la instanță. Sesizarea aspectelor care oferă indicii în spijinul unor suspiciuni de rea-credință depinde de existența unor solide cunoștințe de psihologie judiciară, de o experiență suficientă în activitatea de magistrat și de un grad de perspicacitate ridicat. Importantă în acest sens poate fi și observarea continuă a modului în care martorul se exteriorizează, deoarece martorul care minte în mod conștient are o anumită emoție, stare de stres pe care va încerca să o ascundă, oferind în acest fel o posibilă dovadă că depoziția acestuia este nesinceră. Organul judiciar va conduce depoziția în așa fel încât să fie în măsură să-l surprindă pe martorul suspect cu întrebări cheie, să obțină cât mai multe amănunte de detaliu, astfel încât să crească șansele apariției unor contraziceri, fie între elemente din propria declarație, fie cu declarațiile altor persoane. Ascultările repetate ale acestor martori sunt indicate precum și supunerea la confruntare cu alți martori. În această situație este posibil ca martorul să repete declarația anterioară numai din dorința de a nu fi considerat de rea-credință.
Caracteristica martorilor de rea-credință rezultă din faptul că declarațiile lor sunt aproape identice, deoarece orice neconcordanță le poate trăda atitudinea. Atunci când declarațiile a două sau mai multe persoane seamănă până aproape de identitate, suspiciunea magistratului este justificată. Aceasta poate indica o înțelegere anterioară între martori cu privire la ceea ce vor declara în instanță. Sarcina magistratului este de a insista asupra detaliilor, chiar și asupra celor nesemnificative, deoarece dacă există o înțelegere anterioară între martori aceasta va privi aspectele principale ale cauzei penale și mai puțin cele incidentale. Constatarea unor contradicții clare asupra împrejurărilor incidentale poate conduce la concluzia relei-credințe a celor audiați. Organul judiciar va apela la metodele tactice care îi stau la dispoziție pentru a afla lucrurile într-un mod cât mai amănunțit. Organul judiciar va căuta motivele care l-au determinat pe martor să declare fals, și totodată martorul va fi tras la răspundere penală pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă. Verificarea și aprecierea de către autoritatea judiciară a acestor depoziții se vor face după principiul liberei aprecieri a probelor.
I.3.2. Martorul de bună-credință
După ce s-a stabilit că martorul care a depus în fața organului judiciar nu a fost de rea-credință și în măsura în care relatările sale conduc spre împrejurările esențiale ale cauzei penale, sarcina magistratului se simplifică. Și în acest caz, organul judiciar trebuie să aibă cunoștință despre câteva date generale în legătură cu persoana martorului, cât și în legătură cu împrejurări specifice care pot afecta reproducerea; factori de natură subiectivă și factori de natură obiectivă care influențează gradul de corespondență, de identitate a celor declarate, percepute, cu cele care au avut loc în realitate. Deși martorul este preocupat să redea cât mai exact faptele de care a luat cunoștință, aceștia acționează independent de voința sa. În evaluarea unei depoziții trebuie să se țină cont de elemente ca: momentul achiziției, de cel al conservării și de cel al comunicării informațiilor.
Mărturia de bună credință este considerată a fi “acea mărturie care depusă sub prestare de jurământ nu este mincinoasă, nu izvorăște din reaua-credință a martorului și care nu intră sub incidența legii penale.” Ca și în cazul martorilor de rea-credință se adoptă și în acest caz anumite procedee, tactici de ascultare pentru a-l ajuta pe magistrat în înțelegerea și evaluarea corectă a declarațiilor. Martorul de bună-credință prin redarea cât mai exactă a faptelor sau împrejurărilor percepute cu ajutorul simțurilor contribuie, prin reproducere, la ajutarea organelor judiciare de a da o soluție finală corectă cauzei.
În aprecierea martorul de bună-credință se au în vedere patru categorii de erori (denaturări) posibile:
denaturarea prin adăugare (adiție), prin care martorul relatează mai mult decât ce a perceput, exagerând sau inventând fapte imaginare; astfel de denaturări pot fi cauzate de percepții incomplete, fragmentate;
denaturarea prin omisiune, în principal datorită pierderii cu timpul a unor împrejurări din memorie;
denaturarea prin substituție, prin care martorul confundă anumite calități ale unor persoane, obiecte, fapte sau substituie, înlocuiește cu altele percepute anterior ca urmare a asemănărilor existente între ele;
denaturarea prin transformare, se datorează caracterului dinamic și selectiv al păstrării și reproducerii, proces în cadrul căruia datele memorate sunt supuse unui proces de reorganizare și restructurare.
Astfel de denaturări atrag modificări ale succesiunii reale a faptelor, modificări ale locului, ale unor detalii de loc și de timp. Legea nu impune un număr minim de martori în dovedirea unui fapt, astfel că depoziția unui martor poate prevala relatările ale mai multor persoane, dacă acestea lasă o urmă de îndoială organului judiciar. La fel ca și în cazul martorilor de rea-credință, martorul care e presupus că a depus cu sinceritate poate fi reascultat; declarația luată imediat după producerea infracțiunii este imprecisă datorită tulburării psihice, din administrarea altor probe reiese necesitatea unor noi precizări din partea martorului. Organul judiciar având o libertate în apreciere și datorită faptului că mărturiile în procesul penal sunt divizibile, el poate reține numai partea din declarație pe care o consideră ca fiind conformă cu adevărul. Operațiunea de apreciere a probei testimoniale, este considerată anevoioasă, complexă datorită multitudinii de factori care trebuie evaluați foarte atent.
II. ASPECTE GENERALE PRIVIND PROBLEMATICA PSIHOLOGICĂ
A MĂRTURIEI ȘI MARTORULUI
Una din coordonatele majore studiate de psihologia judiciară este problematica psihologică a mărturiei și a martorului care nuanțează premisele psihologice ale mărturiei, legile recepției senzoriale în formarea depozițiilor testimoniale, limitele psihofiziologice ale sensibilității, influența factorilor obiectivi și subiectivi în procesele perceptive, calitățile proceselor de memorare oglindite în potențialele de reproducere și recunoaștere, aprecierea mărturiei în raport cu personalitatea și interesele martorului în cauză, precum și problematica bunei-credințe.
Deși cele două principii indivizibile, martor și mărturie există „de facto”, cercetarea științifică le deosebește, deoarece mărturia, cu toate aspectele asimilate ei trebuie analizată separat de martor, inclusiv din perspectivă psihologică. Cu alte cuvinte, studiile psihologiei judiciare(Enrico Altavila în Psichologia giudiziaria, 1955) au atenționat asupra dublului aspect pe care îl are mărturia ca fenomen psihologic: „subiectiv și obiectiv”, pe de o parte aflându-se „capacitatea psihologică a individului de a depune mărturie”, iar pe de altă parte „proprietatea obiectului sau evenimentului de a forma obiectul mărturiei”.
Există în această atenționare și o direcționare a cercetării fenomenelor psihologice ce însoțesc formarea mărturiei judiciare cât și depunerea mărturiei în fața autorităților judiciare cu privire la problematica majoră legată de mărturie și de martor.
Astfel, cu privire la mărturie și la martor, trebuie avute în vedere:
testimoniabilitatea, adică acea trăsătură a evenimentului judiciar de a putea forma, din punct de vedere legal, obiect al probațiunii, cunoscând că anumite chestiuni sunt exceptate de la probațiunea testimonială;
memorabilitatea, constând în capacitatea obiectului de a fi memorat pentru că sunt situații ce efectiv nu pot fi memorate pentru că nici nu pot fi percepute, ele situându-se sub pragurile perceptibilității umane;
fidelitatea care, în opziție cu memorabilitatea, constă în capacitatea individului de a-și aminti evenimentul judiciar și de a depune mărturie;
sinceritatea, care constă în disponibilitatea subiectivă a martorului de a spune adevărul.
Rezultă, prin urmare, că problematica psihologică a mărturiei judiciare și a martorului este deosebit de complexă și că aceasta ridică importante dificultăți în activitatea autorităților judiciare, abilitate prin lege să audieze martori.
Numeroase alte opinii avertizează asupra dificultăților legate de probațiunea testimonială și, în mod deosebit, asupra aspectelor de „infidelitate” și „nesinceritate” a mărturiilor, la care trebuie să vegheze justiția.
„Într-un proces, probele sunt prezentate în cea mai mare parte de depozițiile martorilor. Aceste probe ridică un anumit număr de probleme, între care: erorile involuntare pe care martorii le comit în mod frecvent; reținerile unor martori de a depune, de teama consecințelor pe care le-ar putea suferi în urma declarațiilor făcute; afacerile judiciare aranjate; sistemul justiției tranzacționale (specific justiției americane); publicitatea audierii; instrucțiunile pe care avocații le dau martorilor pentru a depune într-un anumit fel, etc.”
În același sens, reputatul Phillippe Quare, avocat pe lângă Curtea de Apel din Bruxelles, prezentând o sinteză a studiilor criminologilor Vidal și Mangol asupra carențelor de fidelitate ale mărturiilor judiciare enumeră:
„o mărturie integral fidelă este o excepție”;
„un martor sincer se poate afla în eroare”;
„întinderea și fidelitatea unei mărturii judiciare se diminuează proporțional cu vechimea faptelor destăinuite”;
„valoarea depozițiilor nu este proporțională cu numărul martorilor, iar o minoritate poate avea dreptate împotriva unei puternice majorități”;
„un mare număr de anormali, necunoscuți ca atare, sunt ascultați ca martori și deformează adevărul ca urmare a tulburărilor și handicapurilor lor personale”
Pe aceeași linie de gândire se situează și profesorul Aurel Ciopraga, când subliniează că „evaluarea probei testimoniale reclamă necesitatea reconstituirii drumului pe care îl parcurge procesul de formare al mărturiei – recepția informațiilor, stocarea memorială a acestora, comunicarea informațiilor sub forma reproducerii și recunoașterii – precum și luarea în considerare a multitudinii de factori obiectivi și subiectivi care într-o măsură sau alta au putut înrâuri asupra întinderii și fidelității mărturiei”.
De asemenea, același autor, abordând de această dată problema psihologiei martorului, consideră că ”critica științifică a mărturiei impune cunoașterea celui de la care emană mărturia în lumina contradictorie a personalității: principialitatea, onestitatea, corectitudinea, modestia și generozitatea în fața necinstei, nesincerității, egoismului, lașității și egocentrismului”, iar pe de altă parte, cunoașterea subiectului sub raportul condițiilor fiziopsihice, a raporturilor acestuia cu ambianța, adică cu pricina judiciară și cu participanții la proces.
În linii generale, aceasta este problematica psihologică a mărturiei judiciare și a martorului pe care studiile de psihologie judiciară și de criminologie le evidențiază, oferind și soluții care să permită evaluarea legală și temeinică a probelor testimoniale.
Deși studiile de criminologie se limitează, însă, să constate fenomenele negative, legate de martorii și mărturiile mincinoase care fac deservicii justiției, deci stabilesc un diagnostic, psihologia judiciară îndeplinește funcțiuni operaționale, în sensul că oferă metodele și criteriile care permit justiției să depisteze mărturiile inutile (false, eronate, dar de bună credință) ca și pe cele mincinoase care încalcă principiul bunei credințe, a onestității, deci aduc deservicii justiției.
II.1. Istoricul cercetărilor psihologice consacrate mărturiei
Încă de la începuturile constituirii psihologiei judiciare, problematica mărturiei a stat în atenția multor psihologi, putându-se afirma că, de la început, aceștia și-au dat seama de importanța aplicării cunoștințelor psihologice în administrarea justiției și de aceea au consacrat acestei probleme un număr mare de studii și cercetări. Experimente științifice remarcabile au fost realizate de numeroși psihologi, medici, juriști între care: A. Binet, W. Stern, E. Altavilla, A. Roșca, T.Bogdan care au contribuit prin întreaga lor activitate la conturarea unei importante ramuri a psihologiei judiciare, respectiv psihologia mărturiei.
Astfel, efectuând o serie de experimente psihologice, în 1897, psihologul francez Alferd Binet, considerat părintele psihologiei mărturiei, a observat dificultățile pe care le întâmpinăm atunci când trebuie să descriem exact un obiect și a dovedit experimental că, de pildă, în cadrul unei interogări se pot strecura erori în relatare pe măsură ce punem întrebări foarte exacte. Întrebările, cu cât sunt mai exacte, spune Binet, cu atât conțin mai multe elemente de sugestie și ca atare pot influența asupra veracității relatărilor.
Cu aceste două idei esențiale, A. Binet a fundamentat, de fapt, psihologia judiciară și a dat un impuls unor cercetări științifice menite să scoată din empirie un teren de activitate atât de important, cum este psihologia mărturiilor.
În baza acestor cercetări ale sale, Binet formulează două legi, în aparență paradoxale. El arată: ”O amintire poate fi foarte precisă și totodată completamente falsă”, și continuă: „exactitatea unei amintiri nu este proporțională cu forța ei de revenire”. Așa cum rezultă din cercetările lui Binet, el consideră fenomenul memorial ca fiind fundamental în cercetarea problemelor mărturiei.
Nu mult după publicarea rezultatelor obținute de A.Binet, în Germania, psihologul W.Stern și colaboratorii lui întreprind alte investigații asupra mărturiei.
Într-una din încercările sale experimentale, Stern a expus în fața subiecților săi 3 tablouri , timp de 45 de secunde. După 14 zile, respectiv 21 de zile, subiecții trebuiau să relateze în scris conținutul celor văzute. Din analiza rezultatelor obținute în această serie de experimente, W. Stern ajunge la unele concluzii ca:
exactitatea amintirilor nu este o regulă ci o excepție;
uitarea la bărbați este mai accentuată decât la femei;
amintirile femeilor de cele mai multe ori sunt inexacte.
Fără îndoială că experimentele lui Stern, cu toată valoarea lor, sunt foarte departe de o simulare a realității. Mărturia este un proces complex, prin esență dinamic, și nu se poate „simula” prin imagini statice, expuse în condițiile unei receptibilități (vizibilități) optime.
Meritul acestor cercetări este totuși mare, deoarece arată care sunt limitele mărturiilor, chiar și în aceste condiții optime, pe de altă parte, atrage atenția asupra diferențelor individuale, precum și diferențelor datorate sexului, care pot intra în joc în procesul formării mărturiilor.
W. Stern mai are meritul de a fi stabilit felurile de întrebări care, puse martorului, includ un grad mai mare sau mai mic de sugestibilitate. Astfel, Stern arată că o întrebare determinativă (de ex. „Ce culoare avea haina agresorului?”) sau o întrebare complet disjunctivă ( de ex., „Agresorul avea haina pe el sau nu ?”) nu sunt în sine prea sugestive, câtă vreme întrebările incomplet disjunctive (de ex. „Haina agresorului a fost neagră sau albastră?”), arată clar că anchetatorul susține existența hainei și deci această întrebare este puternic sugestivă.
Întrebările de tip expectativ – pozitiv (de pildă, „Nu-i așa că agresorul avea pe el o haină neagră?”) ca și întrebările de tip expectativ negativ (de ex.” Nu-i așa că agresorul nu avea pe el nici o haină?”) sunt cele mai sugestive, din care motiv, în elucidarea unor puncte critice ale cazului, se recomandă insistent evitarea lor.
Stern mai susține că un răspuns fals la o întrebare poate proveni din 4 surse:
întrebarea provoacă în mod mecanic la subiecți o asociație falsă.
întrebarea, referindu-se la o lacună în memoria martorului, acesta tinde s-o completeze, fie încercând diferite posibilități, fie completând lacuna printr-un oarecare procedeu logic. Am putea spune că în lipsa unei imagini memoriale, în baza elementelor întrebării, martorul stabilește o legătură logică, care însă nu este în mod obligatoriu neconformă cu realitatea.
răspunsul nu este rezultatul convingerii martorului, ci un produs al fricii sau al sugestiei.
răspunsul este o minciună.
Referindu-se la erorile care sunt de multe ori cuprinse în mărturii, Stern susține că ele sunt de două feluri: erori substanțiale și erori accidentale.
a) Erorile substanțiale pot lua mai multe forme, care merg de la simple omisiuni de elemente și până la negarea categorică a lor. Eroarea omisiunii apare de obicei în cadrul relatării spontane; în cazul interogării vorbim de negare. De asemenea, erori substanțiale apar și sub aspectul adăugirilor de obiecte, de oameni, de fapte, care, în special la relatările spontane, sunt în funcție de fantezia martorului. În schimb, aceleași erori, în cadrul interogării, sunt obișnuit rezultate ale sugestiei.
b) Erorile accidentale, la rândul lor, nu se referă la existența, poziția sau negarea obiectelor sau persoanelor, ci la modificarea în proporții a calităților (culoare,formă etc.), a cantităților și a relațiilor lor. Tot Stern subliniază că printre factorii optici, în cadrul mărturiilor cele mai mari devieri de la realitate se referă la culori, apoi în ordine descrescândă, relațiile spațiale și relațiile cantitative.
W. Stern, cu ocazia unei conferințe a juriștilor, care a avut loc în 1904 la Viena, sintetizând rezultatele obținute în cercetările sale, formulează o seamă de teze, dintre care reproducem unele mai semnificative.
a) în cazul identificării de obiecte sau persoane, se recomandă prezentarea simultană electivă, care este mai puțin sugestivă.
b) depozițiilor făcute de copii trebuie să li se acorde puțin credit. Copiii sub 7 ani, sub nici un motiv nu sunt capabili de a depune mărturie. Când într-un proces singura dovadă este depoziția unui copil, declarațiile acestuia nu pot constitui o bază pentru sentința de condamnare.
c) relatări cu privire la exteriorul persoanelor, în special culoarea părului, forma bărbiei, felul îmbrăcămintei etc., dacă în momentul perceperii lor nu au fost urmărite cu atenție conștientă, nu prezintă nici un fel de garanție de fidelitate.
d) aprecierea timpului în care a decurs o acțiune de obiecei tinde să fie denaturată. Astfel, orice fapt care durează mai puțin de 5 minute tinde să fie subapreciat, subaprecierea fiind cu atât mai mare cu cât durata evenimentului a fost mai scurtă.
În privința duratelor între 5 și 10 minute nu există tendințe de sub sau supraapreciere, în schimb, evenimentele care în realitate au durat mai mult de 10 minute sunt obișnuit supraapreciate de martori.
În aceeași perioadă (1904), Asociația Juriștilor Ruși a inițiat o anchetă psihologică interesantă. La ieșirea din sala de teatru, unde s-a jucat piesa „Iulius Caesar” de Shakespeare, echipa de cercetători a dat spectatorilor un chestionar în care erau incluse o seamă de întrebări privind amănuntele asasinării lui Caesar, de către Brutus (care a fost poziția protagoniștilor, unde a ținut Brutus arma etc.). Spectatorilor li s-a explicat că este vorba de o anchetă psihologică și au fost rugați să trimită răspunsurile lor la sediul Asociației, iar în ceea ce privește răspunsurile primite au excelat prin mulțimea de inexactități și contradicții.
Atât aceste experimente, cât și altele ca, de pildă, cele efectuate de Fr. List, atrag atenția cercetătorilor că orice investigație în domeniul mărturiilor trebuie să utilizeze scene vii, cu un număr mare de participanți, care să fie antrenați sub diferite pretexte în urmărirea evenimentului cercetat.
În 1906, profesorul genovez Ed. Claparede inițiază o serie de cercetări asupra problemei mărturiei. În centrul preocupărilor sale stă însă problema memoriei involuntare și problema recunoașterii, elemente extrem de importante și ele în mărturie.
Aplicând un chestionar studenților lui, el a putut să stabilească un adevăr simplu, dar de mare importanță, anume că putem percepe de repetate ori același fenomen, fără ca acesta să ne rămână întipărit în memorie. Așa, de pildă, studenții nu erau în stare să spună precis câte ferestre și coloane și de ce formă sunt la intrarea în clădirea universității, deși treceau zilnic de repetate ori în această clădire.
Într-un alt experiment, introducând un student mascat în sala de curs, colegii săi nu au putut recunoaște, printre mai multe măști asemănătoare, pe aceea cu care venise studentul în clasă.
În baza cercetărilor sale, Claparede a introdus termenul de capacitate testimonială care, întocmai capacității de a sări în înălțime, are limite naturale peste care media indivizilor nu poate să treacă.
Din concluziile sale merită a fi reproduse:
În mărturie nu este important numai să reții, ci să-ți dai seama exact de ceea ce nu ai reținut.
Valoarea mărturiei nu este în raport cu numărul martorilor, căci adesea o infirmă minoritate poate avea dreptate față de majoritatea imensă.
Cam în direcția cercetărilor lui Stern și Fr. List merg și experimentele efectuate de Al. Roșca la Cluj, în 1933, care relatează faptul că în timp ce făcea o serie de experiențe cu studenții (medicină, an. I), a intrat în sala de curs un individ (necunoscut studenților) și a cerut microscopul care se găsea pe masă, pentru profesorul P. La riposta sa că aveau și ei nevoie de microscop, acesta a spus că-l va aduce imediat. Î-a fost dat microscopul și a pleacat. A așteptat câteva minute. Văzând că individul în chestiune nu venea cu microscopul, a rugat pe un coleg care îl asista la experiență să meargă să vadă ce este. După câteva minute, colegul a venit și l-a anunțat că individul care a luat microscopul nu a fost trimis de nimeni și că a dispărut cu microscopul. Studenții au auzit această afirmație și au fost informati și că microscopul a fost furat, ceea ce a produs o surprindere generală. Ca o consecință a acestui fapt, a anunțat suspendarea experiențelor și i-a rugat pe studenți să nu plece dat fiind că s-a furat un bun public – până ce nu vor da fiecare o declarație în care să se descrie faptul așa cum s-a întâmplat și să dea și semnalmentele celui care a furat microscopul pentru a-i putea da mai ușor de urmă.
Interogatoriul scriptic al celor 106 de subiecți a dat un procent de fidelitate de 82 – 86%. Aplicând acelorași subiecți însă și metoda prezentării unui tablou (metoda Stern), Al. Roșca obține un coeficient de fidelitate de 90 procente, ceea ce îl determină să adopte mai departe, în cercetare, această metodă. Privind conținutul depozițiilor, un procentaj de fidelitate de 90% și peste s-a obținut la datele despre persoane, animale, obiecte și relații spațiale: o fidelitate mijlocie între 80 – 90% (s-a obținut la calități și acțiuni) și, în fine, fidelitate scăzută la întrebările privind culoarea, numerele și semnalmentele.
Al. Roșca, în opoziție cu W. Stern, constată că cei ce apreciază bine mărimile mari tind să aprecieze la fel de bine și pe cele mici. În schimb, cercetările lui Roșca converg cu ale lui W.Stern, arătând superioritatea depoziției prin relatarea liberă față de interogatoriu.
T. Bogdan, în 1955 a efectuat în Halele Obor un experiment, în care într-o aglomerație, un individ (un actor de teatru instruit special) plătindu-și cumpărăturile cu o bacnotă de 25 lei, pretinde rest de la 100. Această pretenție vizibil nefondată a fost urmată de vii discuții și chiar un început de violență, căruia organele de miliție i-au pus capăt, invitând pe toți participanții (fără „agresor”) să depună depoziție ca martori ai conflictului. Toată lumea, cu excepția actorului „agresor”, a fost în totală necunoștință de cauză, scena întreagă a fost filmată cu ajutorul unor teleobiective din puncte camuflate iar partea sonoră a fost înregistrată pe bandă de magnetofon de către doi asistenți care stăteau în apropierea actorului.
De asemenea, depozițiile martorilor au fost și ele înregistrate pe bandă de magnetofon, audierile efectuându-se prin metoda relatării spontane, prin interogare și prin întocmire de proces-verbal obișnuit la diferite intervale după „infracțiune”.
Rezultatul major al acestui experiment a fost demonstrarea că prin relatarea spontană și interogator obișnuit s-a putut reconstitui (prin „mozaicare”) întreaga realitate obiectivă.
De asemenea, s-au obținut date prețioase cu privire la selectivitatea perceptivă, atât la nivel auditiv, cât și la cel vizul, demostrându-se practic superioritatea mecanică. Evident că această superioritate se referă la utilitatea practică, nu și la exactitatea „fotografică”.
Ca o concluzie a celor expuse mai sus, se poate constata că experimentele la care ne-am referit în linii generale pot fi împărțite în două grupe:
Experimente de tip laborator (A. Binet, W. Stern etc.);
Experimente naturale (von List, Claparede, Roșca, Bogan etc.)
În ambele cazuri se presupune existența unui martor ideal care vede tot, aude tot, dar reacționează într-un fel corespunzător cu limitele sale psiho-fiziologice și cu limitele personalității sale.
Se înțelege că toate acestea au o valoare doar demonstrativă, fie că ele simplifică într-un mod aproape total și inadmisibil procesul complex al mărturiei (Binet, Stern), fie că punând martorul în situații mai apropiate de viață (von List, Claparede, Roșca, Bogan), totuși nu ajung să imagineze situații care s-ar putea repeta aidoma și în consecință, ele reprezintă cazuri unice de referință, nicidecum însă fapte științifice cu o valoare integral probantă.
Cu toate acestea, cercetările efectuate în domeniul psihologiei mărturiilor îmbogățesc patrimoniul de cunoștințe prin faptul că analizează cazuri (provocate) care pot fi valorificate în practica judiciară cotidiană.
II.2. Relația martor – autoritate judiciară din perspectiva psihologiei judiciare
Legislatorii celor mai vechi timpuri, utilizând proba cu martori în justiție, au privit-o cu o doză mai mare sau mai mică de scepticism, limitând creditul ce trebuie să se acorde depozițiilor.
Încă din antichitate, s-a manifestat față de proba cu martori o anumită reținere, reducând credibilitatea acordat depozițiilor acestora. Legea indiană a lui Manu exclude din capul locului orice mărturie a indivizilor cu rea reputație, exclud de la mărturie pe cei care sunt lacomi după bani, pe prietenii și servitorii inculpaților, pe cei cuprinși de dragoste față de cel inculpat. Legislația veche ebraică nu recunoaște ca valabilă decât acea mărturie care depusă fiind de doi indivizi (fără relație de rudenie cu inculpatul) a fost făcută în cea mai perfectă concordanță. În dreptul roman și apoi cel canonic martorii se ierarhizau, cei mai bogați fiind preferați celor săraci, martorii “de visu” având preferință față de cei “de auditu”. Restricții de acest gen păstrează și unele coduri mai moderne tot așa cum se mai păstrează și întărirea depozițiilor prin jurământ.
Cu toate aceste limite, martorul este un auxiliar prețios al justiției prin faptul că relatările sale furnizează elemente importante pentru stabilirea adevărului.
Definind martorul, art. 78 din Codul de procedură penală arată că acesta este „persoana care are cunoștință despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal”.
În principiu, orice persoană fizică poate fi chemată ca martor în procesul penal, indiferent de starea fizică (orb, surd, mut) sau psihică, organele judiciare având posibilitatea să aprecieze care dintre acestea sunt apte să furnizeze informații necesare rezolvării cazurilor penale. Anumite persoane nu pot avea calitatea de martor într-o anume cauză penală datorită unor situații concrete legate de acea cauză. Minorul poate fi ascultat ca martor. Până la vârsta de 14 ani, ascultarea lui se face în prezența unuia dintre părinți ori a tutorului sau a persoanei căreia îi este încredințat spre creștere și educare.
Așadar, în conformitate cu prevederile art.78 din Codul de procedură penală, declarațiilor de martor li se conferă statutul procesual specific mijloacelor de probă. În consecință, mărturia constituie probă prin efectul legii. Din această reglementare rezultă importanța socială a mărturiei ca și obligația morală și juridică a persoanelor care cunosc împrejurări în legătură cu faptele deduse în fața organelor de urmărire penală sau instanțelor judecătorești de a spune ceea ce știu în legătură cu cauza. De aceea, înainte de a fi audiat, martorul depune un jurământ. După depunerea jurământului, i se pune în vedere martorului că dacă nu spune adevărul, săvârșește infracțiunea de mărturie mincinoasă.
Pragmatic și operațional abordând problematica psihologiei mărturiei, depunerea jurământului constituie un moment psihologic extrem de important, esențial, pentru martor ca persoană, legalmente obligată, să declare adevărul.
Momentul psihologic al depunerii jurământului îndeplinește multiple funcțiuni între care, considerăm ca principale pe următoarele:
O funcțiune informațional-cognitivă, în sensul că martorului i se transmite să spună adevărul și să nu ascundă nimic din ceea ce știe, prin aceasta indicându-se limitele legale ale mărturiei;
O funcțiune de avertizare-prevenire, în sensul că neîndeplinirea obligației legalmente datorată este susceptibilă de pedeapsa corespunzătoare săvârșirii infracțiunii de mărturie mincinoasă;
O funcție axiologică, în sensul că prin jurământ martorului i se cere să se refere la împrejurările, cu valoare de adevăr, pe care le știe;
O funcțiune juridică, în sensul că jurământul leagă pe martor de cauza în care acesta a depus mărturie; că în calitate de participant la stabilirea adevărului, martorul va fi ținut să răspundă penal pentru relatările sale de rea credință care conduc la inculparea sau disculparea nedreaptă a unor persoane implicate într-o cauză penală sau la obligarea în absolvirea de răspundere civilă, administrativă, convențională ori disciplinară a unei persoane implicate într-o cauză de această natură.
La modul ideal, toate aceste funcțiuni ale jurământului ar trebui conștientizate la fiecare martor într-un efort de a-l sensibiliza psihologic și a-l determina să renunțe, pentru ipoteza că a fost instigat să depună în mod nesincer, să tăinuiască adevărul sau, dimpotrivă, să inventeze fapte ce nu s-au consumat în realitate, ori, pur și simplu, să refuze a depune mărturie.
Efectele psihologice ale jurământului sunt și ele condiționate de mai mulți factori, între care menționăm nivelul educației civice, gradul de pregătire, trăsăturile caracteriale etc.
În legătură cu efectul psihologic al jurământului este interesant de relevat faptul că în Codul de procedură penală, Carol al II-lea, în conformitate cu prevederile art. 153, jurământul era astfel alcătuit încât textul său putea fi întrebuințat de toți martorii, indiferent de religie, aspecte care au fost preluate și ulterior în legislația procesual penală.
Astfel, formula jurământului, potrivit legislației menționate, se diviza în două părți, o parte laică și o parte religioasă. În ceea ce privește partea religioasă, textul indica în modul expres că martorii aparținând unor confesiuni religioase recunoscute de statul român depun jurământul în formula indicată, modificată în partea religioasă în raport cu credința lor. Codul prevedea și ipoteza când cei ce urmau să depună nu aveau nici o confesiune, ei vor declara că vor spune adevărul pe onoare și conștiință.
În cazul muților și surdomuților, Codul de procedură penală a prevăzut depunerea jurământului în scris pentru cunoscătorii de carte, iar în caz contrar, prin semne cu ajutorul unui interpret.
Legiuitorul, vrând să mențină depunerea jurământului într-un cadru de solemnitate, a prevăzut ca jurământul să se facă cu mâna pe cruce(biblie), în poziția în picioare, într-o atitudine de respect și sobrietate.
Fără îndoială că toate aceste formalități nu sunt lipsite de substanță și că dincolo de ritualul religios, există convingerea prioritară la impactul psihologic pe care îl are jurământul asupra conștiinței martorului de a spune adevărul.
O altă prevedere cu substrat psihologic a fost prevăzută cu privire la depunerea mărturiei la cabinetul judecătorului de instrucție care se făcea fără prestare de jurământ. Această prevedere a urmărit să creeze posibilitatea pentru martorii care sub impresiunea infracțiunii, recent comisă, au făcut anumite declarațiuni să revină, la noua depunere, în fața instanței de judecată, fără a comite delictul de jurământ fals. Printr-o lege ulterioară, jurământul a devenit obligatoriu în faza instrucției penale.
Rezultă, prin urmare, că în procesul depunerii mărturiei se creează relația procesuală „martor – autoritate judiciară” care, mai înainte de a fi relație juridică este o relație psihologică de comunicare intercerebrală între martor și autoritate judiciară(polițist, magistrat etc) după regulile procesuale teoretice ale anchetei judiciare.
Nașterea relației juridice „martor – autoritate judiciară” este integrată, teoretic și practic, activităților procesual judiciare de identificare, administrare, apreciere și valorificare a probelor în scopul soluționării temeinice și legale a cauzelor judiciare indiferent de natura lor (penală, civilă, contravențională, administrativ-contencioasă sau disciplinară).
Importanța științifică a cercetării mărturiei judiciare din perspectiva psihologiei judiciare este determinată de considerente de ordin cantitativ și calitativ.
Sub aspect cantitativ: în mod practic, nu există cauză judiciară în care să nu se facă apel la probele testimoniale.
Sub aspect calitativ: este de evidențiat faptul că, îndeosebi în cauzele penale, stabilirea adevărului este esențialmente condiționată de existența unor mărturii concludente.
În domeniul penal al activității judiciare există un polimorfism al situațiilor reale cu care se confruntă organele de urmărire penală și justiție. În imensa lor majoritate, stările de fapt din cauzele penale nu pot fi stabilite fără contribuția, de cele mai multe ori decisivă, a martorilor. Sunt edificatoare în acest sens aprecierile unuia din marii maeștri ai Baroului din Paris, care în monografia sa „La verite tient a un fil”, analizând cauzele unor erori judiciare, în procese penale devenite celebre, menționa: „persoanele care dețineau, fiecare în parte, un fragment de adevăr au tăcut din teamă, interes sau indiferență” .
Condiția esențială a intercomunicării cerebrale dintre martor și magistrat este aceea ca martorul să fie de bună credință, să-și învingă teama, interesul sau indiferența, iar magistratul să-l ajute pe martor să câștige acel grăunte de curaj și responsabilitate necesar pentru triumful adevărului.
Corelativ acestei atitudini a martorului, în art 62 din Codul de procedură penală, se statuează că „în vederea aflării adevărului organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza, sub toate aspectele, pe bază de probe”.
În dreptul procesual penal, martorul trebuie să relateze tot ceea ce știe personal în cauză, evitând să expună informații al căror izvor nu-l poate indica, pe când în Codul de procedură civilă nu există o asemenea dispoziție.
Explicația acestei diferențieri constă în faptul că, în procesul penal, posibilitățile de probațiune, prin însăși structura procesului penal care cuprinde faza urmăririi penale, sunt mai mari în ceea ce privește identificarea martorilor direcți, care au asistat la evenimentul judiciar. În procesul civil aceste posibilități sunt mai restrânse, procesul civil legându-se în fața instanțelor, fără a exista o fază anterioară cu funcțiuni specifice de căutare a probelor sub controlul organelor judiciare. „De aceea, procesul civil nu trebuie să se evite obținerea de informații de la martorii care nu pot indica sursa informațiilor. Este necesar să se sublinieze că acest lucru trebuie făcut numai pentru a verifica pe alte căi dacă faptele indicate s-au produs în realitate”.
Problematica învederată, structurată pe relația procesuală magistrat – martor, este esențialmente de domeniul psihologiei judiciare și interesează nemijlocit pe magistrat pentru că în procesul penal modern, caracteristic și pentru justiția română, magistratul este ultimul însărcinat cu verificarea temeiniciei și legalității administrării și aprecierii probelor în cursul urmăririi penale, fiind abilitat de legea procesual-penală să controleze inclusiv erorile organului de urmărire penală. Este vorba de controlul judiciar veritcal asupra administrării și aprecierii probelor, înainte de pronunțarea hotărârii judecătorești.
Pe de altă parte, în multe cauze penale, apărarea propune proba cu martori, solicitând audierea unor persoane ce nu au fost audiate în faza urmăririi penale, sarcina primei audieri revenind magistratului.
În fața instanțelor audierea, spre deosebire de cea din faza de urmărire penală, se realizează în contradictoriu, martorul trebuind să răspundă întrebărilor apărării și acuzării care reprezintă interese opuse, magistratului revenindu-i dificila sarcină de a asigura condițiile unei audieri obiective, prevenirea stresării sau sugestionării, chestiuni psihologice esențiale.
Pentru a fi consecvenți cu litera și spiritul legii procesual penale, se impune precizarea că și reaudierea în fața instanței a martorilor audiați în faza urmăririi penale se realizează tot în condițiile contradictorialității și că magistratului îi revine aceleași obligațiuni de garant al condițiilor abiective de audiere. În plus, magistratul poate fi confruntat, ca și acuzarea și apărarea, cu schimbarea conținutului depozițiilor date de martori în faza urmăririi penale, evident cu anumite motivații în care, nu de puține ori este invocată incorectitudinea în activitatea de urmărire penală (constrângerea sau intimidarea martorului etc.), acțiuni abuzive ce alterează voința martorului de a relata adevărul. Alteori, martorul a relevat adevărul în faza urmăririi penale și a revenit în faza judecății la insistențele părților, de obicei ale inculpatului, rudelor sau prietenilor acestuia.
În relația martor- autoritate judiciară (polițist, magistrat) sunt implicate, deopotrivă, conștiințele și conduitele acestora ca fenome psihologice. „Conștiința și conduita sunt funcțiuni și manifestări ale sistemului nervos central, în seama căruia cade adaptarea ființei la lume, la societate mai ales, cu scop de conservare și dezvoltare. Dar randamentul conștiinței nu depinde numai de gradul de dezvoltare al societății și culturii ei. De aceea, conștiința nu este numai un proces bio-psihic, ci și unul social și cultural. Anume, ea este o supremă sinteză a organizării bio-psiho-sociale și culturale a persoanei, precum și instanța sa cea mai înaltă de organizare și planificare a destinului ei în lume”.
Cu privire la mărturia mincinoasă, există anumite nuanțe de toleranță a legii penale, după cum martorul a revenit într-un anume timp asupra mărturiei nesincere, toleranță care se fundamentează pe anumite considerente și criterii psihologice, precum și pe faptul dacă mărturia judiciară mincinoasă a produs consecințe asupra persoanei împotriva căreia a fost depusă sau nu.
În cazul magistratului sau polițistului, problema raportului conștiință – conduită în raport cu mărturia (situația fiind valabilă pentru orice altă probă) se pune de maniera:
A cunoscut magistratul/polițistul caracterul nesincer al mărturiei mincinoase și l-a acceptat pentru a da o anumită soluție, impusă de o anumită factură politică sau ocultă – sau a fost corupt în scopul menționat;
Și-a neglijat magistratul/polițistul rolul activ în admiterea și aprecierea probelor și a reținut ca valabilă o mărturie mincinoasă, sau o mărturie falsă întemeiată încă din „statu nascendi” pe deficiențe de percepție ale martorului sau distorsiunii ulterioare acestui moment.
Sunt semnificative pentru aspectele criminologice și psihologice ale mărturiei mincinoase aprecierile criminologilor americani Edwin H. Sutherland și Donald R. Cressey care menționează: „Judecătorii sunt convinși că numărul martorilor mincinoși este imens, dar rare sunt condamnările pentru mărturie mincinoasă. Din 1945 până în 1949, într-un penitenciar din California, nu au fost încarcerări care să depășească o duzină”
Autorii citează intensitatea fenomenului criminologic și psihologic al mărturiei mincinoase în sfera „afacerilor aranjate”. Menționând intervenția constantă pentru a demonstra „buna moralitate a inculpatului” și „solicitarea indulgenței pentru el” din partea „prietenilor, membrilor de familie, legilor masonice, sindicatului saă, clubului său, biroului său, ei bine a altor grupări”. În ceea ce privește pe politicieni autorii subliniază: „Aranjarea afacerilor a devenit pentru politicieni o veritabilă activitate profesională” Politicienii nu se sfiesc, îndeosebi în scopuri electorale, să intervină direct sau indirect în cauze judiciare dintre cele mai diverse (contravenții, omoruri, cambriolaje, furturi cu mâna înarmată, răpire, falsuri). În multe orașe, organele de justiție sunt controlate de oameni politici, și, practic, toate afacerile pot fi aranjate, „într-un stadiu sau altul al procedurii”.
„Presiunile se fac asupra victimelor infracțiunii. Pentru a le convinge să nu dea curs declarațiilor și asupra polițiștilor pentru a permite depoziții imprecise și confuze.”
Toate acestea ridică apoi probleme pentru procuror, care este chemat să rezolve confuziile și contradicțiile. Și pentru tribunale care, plecând de la asemenea depoziții, trebuie să prezinte o soluție dreaptă.
III. PROBLEMATICA PSIHOLOGICĂ A MĂRTURIEI
DE BUNĂ CREDINȚĂ
Aspectele evidențiate de studiile criminologice pot însoți orice mărturie judiciară de bună credință, adică acea mărturie, care, depusă sub prestare de jurământ, nu este mincinoasă, nu izvorăște din reaua credință a martorului și, prin urmare, nu intră sub incidența legii penale. Cu toate acestea, și acest gen de mărturii judiciare pot fi tot atât de nocive ca și mărturiile mincinoase, motiv pentru care analizarea lor intră în sfera de preocupare a cercetărilor de psihologie judiciară, având ca beneficiari practicienii din sfera sistemuli judiciar (polițiști, procurori, magistrați, avocați și, bineînțeles, cei ce se pregătesc pentru aceste profesiuni ce implică exercițiul cunoștințelor de psihologie judiciară).
Cauzele mărturiilor judiciare bazate pe bună credință, dar false în conținutul lor esențial (adică cel care produce efecte juridice), nu sunt de natură criminologică, ci de natură fiziologică sau psihologică neintenționată. Aceasta presupune obligația magistratului de a stabili și cerceta, în formele prescrise de legea procesuală penală, cauzele alterării mărturiilor judiciare (experimente, expertize, testări intersubiective, biodetecție etc)
„Erorile și denaturările care apar în relatările subiecților – sau în depozițiile martorilor, când este vorba de depoziții în justiție – pot să fie consecința fie a unei percepții eronate ori lacunare, fie a unei atitudini care poate orienta atât percepția cât și reproducerea într-o anumită direcție, fie a unui interval mai lung de la percepție la relatare, fie a unor întrebări sugestive, la care condiții se mai pot adăuga și altele (de exemplu, discuțiile dintre „martori” ).
Profesorul Tiberiu Bogdan include în categoria cauzelor alterării mărturiilor, altele decât cele ținând de psihologia martorului, și „unghiul de deviere” înțelegând prin aceasta, în mod explicativ, că mărturia sinceră nu reprezintă decât o reflectare a realității prin prisma subiectivității martorului iar „între realitatea obiectivă și reflectarea ei subiectivă, există un unghi de deviere”.
Se constată că în domeniul psihologiei judiciare în general și în materia mărturiei, în special, „unghi de deviere” este un concept fundamental, cu o însemnată valoare operațională cu condiția stabilirii conținutului și a impactului acestuia asupra efectelor produse în plan juridic.
Cu privire la cauzele „unghiului de deviere”, psihologia experimentală ne oferă numeroase exemple pe care le clasifică în raport cu particularitățile generale ale psihicului (activismul, subiectivismul, subiectivitatea, constructivismul) care afectează capacitatea omului de a reda realitatea. Între aceste cauze menționăm : capacitatea redusă a senzorialității umane de a recepționa toate informațiile din jur; incapacitatea creierului uman de a prelucra toate informațiile primite; adausul la informațiile inițiale; existența pragurilor minime și maxime de recepție etc.
Pentru a cunoaște cauzele „unghiului de deviere” este imperios necesar a examina cu proiritate procesul de formare al mărturiei care are un moment inițial – evenimentul judiciar – care este independent de subiectul psihologic (viitorul martor) și momentul final – mărturia – care este opera subiectului psihologic.
Între aceste două momente au loc patru etape, caracteristice pentru orice mărturie și anume: recepția senzorială; prelucrarea sau decodarea informațiilor; stocarea informațiilor; reactivitatea informațiilor recepționate, decodate și stocate cu prilejul evenimentului. Prin urmare, evenimentul este obiectul mărturiei, iar aceasta este chemată să-l reflecte în fața autorităților judiciare prin depoziția subiectului psihologic ce s-a aflat în contact cu evenimentul.
III.1. Recepția senzorială
Recepția senzorială este prima fază a trecerii de la eveniment la constituirea mărturiei care se caracterizează prin obținerea de către subiectul psihologic a informațiilor despre eveniment, devenit pentru acesta obiect de recepție senzorială. Aceasta se realizează prin procesele psihice: senzații și percepții.
III.1.1 Senzația
Senzația este o impresie primită de un organ de simț (receptori senzoriali: ochiul, urechea etc. ) în momentul în care este expus influenței directe a unei surse de informații. Dacă presupunem că suntem într-o cameră întunecată în care, la un moment dat, ar apare vreme de 1/16 secunde o rază de lumină, cu un diametru echivalent cu cel al vârfului unui ac, atunci putem spune că am avut o senzație de lumină. După cum se vede, este vorba de o impresie izolată, amanând dintr-o sursă de informație care depășește pragul minimal de receptivitate, atât ca intensitate, cât și ca durată.
Practic, nici un om normal, adult, nu are senzații izolate, ci, concomitent, un număr uriaș de informații acționează asupra lui.
III.1.2 Percepția
Percepția este definită ca un act de organizare a senzațiilor prin care noi cunoaștem „prezența actuală a unui obiect din exterior”, adică luăm la cunoștință că acel obiect e acolo, are o anumită consistență, formă etc. Percepția, deși are la bază senzații, totuși nu este o simplă însumare de stimulări (informații) care afectează receptorii noștri senzoriali. Percepția organizează informațiile primite în funcție de necesitățile, de dorințele și de experiența noastră.
Recepția senzorială, ca funcție de primă captare și organizare a informațiilor, are o importanță decisivă în formarea unei mărturii. Ea se realizează în funție de mai mulți factori: starea organelor de recepție, ereditate (acuitatea înnăscută a receptorilor, eventualele lor deficiențe etc), vârsat subiectului, știut fiind că până la maturizarea organelor senzoriale (în copilărie= percepțiile nu sunt fidele cu realitatea, iar în etapa involutivă (în cea de-a doua parte a vieții), atât vederea cât și auzul sunt în scădere, deci relatările martorilor prea tineri sau prea bătrâni urmează a fi verificate cu deosebită atenție, la fel cum se cere o examinare critică și a depozițiilor făcute de deficienții de tot felul.
În „absorbția” corectă a informațiilor din mediul înconjurător, deci și a celor ce caracterizează evenimentul – obiect al mărturiei – sunt implicați mai mulți factori. Astfel:
Creierul, în procesul recepției senzoriale, organizează și structurează orice informație sosită la cortex. Astfel, de exemplu, pentru a avea imaginea crainicului „X”, pe ecranul televizorului sunt necesare aproximativ 40 000 de puncte. Același număr de informații ne sunt necesare pentru orice alt crainic. În mod teoretic, cu același număr de elem,ente, însă într-o altă alcătuire, obținem imagini diferite.
Urmărind procesualitatea formării unor imagini (vizuale, dar și auditive, olfactive etc.), suntem îndreptățiți să credem că la început apare imaginea întregului și apoi detaliile care se integrează în structura dată. Cu toate acestea, viteza clarificării elementelor componente, apariția detaliilor și a nuanțelor, din ce în ce mai mărunte și semnificative, variază de la individ la individ, de aceea, atunci când cerem martorului, de pildă, să descrie un obiect, expus în fața lui vreme de câteva secunde, vom vede că reușește mai bine sau mai puțin bine decât alt martor, tocmai din cauza diferenței de viteză în care apar detaliile percepute inițial în cadrul întregului.
Ochiul uman funcționează ca o cameră fotografică. Logic, ar trebui ca obiectele lumii exterioare să fie reflectate după legile opticii, adică, întrucât cristalinul ocular este o lentilă convexă, obiectele ar trebui să fie inversate și să fie onglidite în funcție de distanță: cele apropiate să pară mai mari și cele îndepărtate mai mici. Deși legile opticii sunt valabile pentru proiectarea obiectelor, a ființelor pe retina oculară, pe traiectoria dintre retină și cortex are loc „corectarea imaginii”, astfel încât obiectele sunt „reinversate”. Un om, de pildă, deși apare cu capul în jos pe retină, imaginea care se formează în cortex îl redă în poziție normală și, totodată, de o mărime invariabilă, într-o rază de aproximativ 150m, indiferent în care parte a acestui cerc imaginar se va deplasa.
Acest fenomen psihofiziologic – care contrazice legile opticii – poartă numele de constanța percepției. Grație acestui fenomen, mediul înconjurător, pe plan senzorial, ne apare, mai stabil, căci în mod obișnuit micile diferențe de formă, mărime, culoare etc. Ale obiectelor familiare nu se mai înregistrează în reala lor variație și fluctuație.
Din perspectiva psihologiei mărturiei este important să se stabilească dacă martorul este obișnuit cu obiectele, locul sau persoana la care se referă depoziția sa, pentru că, în funcție de gradul de obișnuință, se va manifesta la el fenomenul de constanță a percepției și, în consecință, în mod involuntar va distorsiona realitatea, fie omițând, fie adăugând informații.
Recepția senzorială este distorsionată în unele cazuri prin deformarea subiectivă a unui conținut perceptiv obiectiv, fenomen cunoscut sub denumirea de iluzie. Fenomenele ce se încadrează în conceptul de iluzie sunt numeroase și variate, existența lor fiind dovedită de psihologia experimentală.
Astfel, de exemplu, sunt cunoscute: iluzia optică a întâlnirii liniilor paralele; iluzia inegalității unor mărimi egale ca urmare a contextului în care se află; deformarea distanțelor și a proporțiilor obiectelor sau persoanelor aflate pe un culoar etc. Acest gen de iluzii sunt de tip optico-geometrice. Ele demonstrează forța deformatoare a contextului spațial în care sunt plasate obiectele sau persoanele.
Literatura de specialitate, referindu-se la formarea iluziilor, avertizează asupra limitelor naturale ale capacității umane senzoriale de a reflecta fidel realitatea din jur, evenimentele ce se petrec, obiectele și persoanele aflate la locul evenimentului – obiect al mărturiei.
Faptul că în contexte diferite, mărimi, culori etc. pot apare altfel decât în realitate, că în anumite figuri statice pot provoca perceperea unor mișcări determinând efectul distorsionat al succesiunii obiectelor, fenomenelor, persoanelor etc., evidențiază necesitatea de a examina cu maximum de atenție și spirit critic conținutul mărturiilor, mai ales atunci când ele sunt decisive pentru elucidarea cazului.
Percepția senzorială nu este uniformă nici în intensitate și nici în calitate vreme îndelungată. Recepția senzorială fiind condiționată de procesele atenției, oscilațiile ei, creșterea sau scăderea intensității ei, fac ca din imensa multitudine de stimuli (informații) care bombardează în continuu organele de simț, numai unii să fie recepționați cu multă claritate, alții cu mai puțină claritate, iar alții foarte slab și doar marginal receptați.
Când subiectul psihologic este atent la un fapt, eveniment etc., informațiile ce sosec pe diferite canale senzoriale au un grad diferit de plecare, unele rămân în centrul vigilent, alte informații sunt reținute prin filtraj, altele sunt atenuate, dar de așa manieră încât subiectul nici nu-și dă seama de aceste procese subiacente. Complexitatea și subtilitatea tuturor acestor desfășurări consumă multă energie, motiv pentru care atenția este foarte labilă, se comută mereu de la un obiect la altul, alternând tot timpul obiectul cu fondul etc. Amploarea ciclurilor de oscilație variază nu numai de la individ la individ, ci și de la un obiect la altul.
În analiza formării psihologice a mărturiei interesează încă doi parametri ai atenției, respectiv concentrarea și distribuția.
Concentrarea este acea însușire a atenției care constă în urmărirea conștientă și concomitentă a mai multor obiecte, persoane, activități într-un context spațio-temporal relativ restrâns. Distribuția atenției nu este o calitate peremptorie. De aceea, mărturiile al căror conținut invederează o percepție exagerată a mai multor împrejurări din contextul spațio-temporal al evenimentului ce constituie obiectul mărturiei vor fi supuse unei riguroase analize critice din perspectiva posibilității percepției faptelor relatate.
În analiza cauzelor ce pot genera „unghiul de deviere” se înscrie și fenomenul expectanței.
Expectanța este o stare de veghe a conștiinței orientată spre înregistrarea senzorial-perceptivă a unui anumit tip de informații posibile pe care, tocmai din această cauză, sunt așteptate de subiectul psihologic.
După unii autori (E.Mira și Lopez, 1959) este mai corect să vorbim despre sugestia așteptării, deoarece așteptarea anticipează în timp și înregistrează ca efectuat ceea ce este doar în parte realizat.
Expectanța este o stare de pregătire pentru a recepționa anumite stimulări și a filtra altele, această stare anticipează apariția unor fenomene, fapte și tinde să interpreteze orice ambiguitate în sensul așteptării.
Cu toate aspectele negative, validate de practică ca atare, starea de expectanță este utilizată frecvant în activitatea de identificare a unor infractori care acționează în zone stabilite (hoții de buzunare, hoții din parcările de automobile etc.). Pentru poliție nu contează apariția ambiguităților pentru că în anumite cazuri expectanța este singura modalitate de a identifica și prinde pe infractor.
Receptarea evenimentului cu tot conținutul informațional este în mod firesc distorsionată de o seamă de fenomene care țin de sfera afectiv-emoțională a funcționării psihicului.
Din sfera afectivă, emotivitatea trebuie considerată ca un factor major de distorsionare. În primul rând, aici intervine emotivitatea ca trăsătură temperamentală, care afectează calitatea recepției senzoriale. Emotivii, dar mai ales hiperemotivii, reacționează în mod obișnuit, glandular și motor, în mod exagerat la ceea ce se întâmplă în jur. Considerând că orice emoție – după cum s-a mai arătat – declanșează o suită întreagă de fenomene vegetative, se înțelege că recepția senzorială se va face în condiții de excepție căci sunt perturbate adânc chiar procesele perceptive. Din acest motiv, evenimetele vor apare – subiectiv – în mod lacunar sau cu accentuări ori diminuări care se îndepărtează de realitatea obiectivă.
Rezultă deci că emotivii, și cu atât mai mult hiperemotivii percep realitatea în mod deformat, pe de o parte, iar pe de alta, starea lor emotivă poate provoca și o disfuncție în stocarea imaginilor percepute, în sensul că poate bloca perceperea și reținerea secvențelor finale (amnezie proactivă) ori anula secvențele percepute anterior (amnezie retroactivă).
Nu numai la emotivi și hiperemotivi pot apare asemenea fenomene, ci și la oameni cu emoționalitate echilibrată. În istoria fiecărui individ există fenomene, fapte, situații care afectează, adesea răstoarnă echilibrul emoțional și, în consecință, reflectarea realității obiective se deranjează simțitor. Vederea sângelui la unii, diverse fobii la alții, auzul anumitor cuvinte etc., pot provoca fenomene perturbatoare care se repercutează pe planulperceptiv, chier și la aceia care, în mod normal, nu se emoționează ușor.
În principiu, fapte, situații, fenomene total neutrale afectiv nu există, ceea ce însă nu are prea mare importanță în viața contidiană, obișnuită. Dar în situația când cineva devine martor, chiar și micile disfuncții pot influența depoziția prin adăugarea sau omiterea de nuanțe, care, în proces, pot avea o pondere considerabilă. Aceste fenomene apar cu pregnanță în cazurile în care situația, obiectul sau persoana au fost percepute foarte fugitiv, astfel încât imaginea se va forma în mod ambiguu, iar în pendularea dintre cele două (sau mai multe) variante afectul pozitiv sau negativ va învinge în pofida realității.
Așa numitul „efect halo” poate genera distorsiuni ale percepției reale a evenimentului – obiect al mărturiei. Acesta constă în tendința de a extinde un detaliu în mod neadecvat (necritic) asupra întregului. De exemplu, vorbind cu un necunoscut îmbrăcat foarte distins și care se exprimă deosebit se corect, suntem înclinați să dăm crezare spuselor lui, extinzând „corectitudinea îmbrăcămintei și a exprimării” în mod nejustificat și asupra conținutului spuselor sale. Și invers: față de cineva neglijent îmbrăcat și care se exprimă incorect, suntem bănuitori și nu-i acordăm prea multă încredere.
III.2. Prelucrarea (decodarea) informațiilor
Aparatul nostru senzorial nu receptează imaginea lucrurilor și fenomenelor, ci doar lumini, sunete, mirosuri etc., care numai la nivelul cortical, în scoarța cerebrală, vor fi sintetizate, integrate în ansambluri și, totodată, vor fi prelucrate și decodate. Fenomenele se petrec oarecum similar cu ceea ce se întâmplă atunci când vorbim la telefon cu cineva. Emițătorul vorbește, adică emite sunete ce sunt transformate în impulsuri electromagnetice și transmise spre receptor. Aceste semnale sunt apoi recompuse în cuvinte, care – dacă fac parte dintr-un sistem de limbaj cunoscut de persoana de la celălalt capăt al firului – se structurează după sens, conferind un conținut inteligibil mesajului original transmis.
Adesea se întâmplă că pe canalul de transmisie apar „zgomote” (bruiaj), astfel încât comunicarea devine lacunară într-un grad mai mare sau mai mic. Totuși, interlocutorii se înțeleg, pentru că fiecare logic și semantic eventualele lacune. Fapt este, deci, că grație activismului psihic, în conștiința noastră apar sensuri întregi, logic-semantic structurate, cu toate că ele nu sunt stocate memorial și parțial provin din reconstituiri.
Informațiile emise – recepționate integral sau parțial – sunt, deci, decodate, se structurează logi-semantic, dobândind un sens. Acest sens – în principiu identic la toți vorbitorii aceluiași limbaj – este fixat în cuvânt, purtător de informație. Este de notat aici faptul remarcabil că noi – persoanele normale și adulte – nu percepem decât lucruri denumite. În mod curent nu vedem un obiect de o anumită formă, mărime, culoare etc., ci vedem „masa”, „scaunul”, „omul”, „mașina” etc.
Legătura dintre obiecte, fenomene, situații etc. și grupajul de sunete prin care se exprimă – cuvântul – sunt învățate, sunt deci achiziții postnatale, ceea ce facilitează receptarea evenimentelor din jurul nostru, conferind o generalitate întregului proces receptiv. Tocmai la acest nivel se evidențiază rolul experienței stocate, rolul învățării, căci obiectele doar parțial receptate, cuvintele lacunar auzite, pot fi și chiar sunt întregite și, deci, organizate ca atare. Este suficient să vedem o parte dintr-o casă pentru a ne da seama că în fața noastră se află un asemenea edificiu, e suficient să simțim miros de cadravu pentru a sesiza că în preajma noastră se află o masă de carne în putrfacție.
Decodarea semnalelor (informațiilor) odată efectuată, găsirea (selectarea) cuvântului potrivit nu constituie punctul final al procesului de prelucrare. Este adevărat că fiecare cuvânt e purtător de sens și că acest sens este foarte apropiat la toți cunoscătorii limbajului respectiv (aici avem în vedere comunitatea mai largă sau mai strânsă a celor ce vorbesc, de pildă un dialect anume). Dincolo însă de această particularitate, cuvintele nu desemnează numai obiecte, stări, fenomene, ele au și așa-zise conotații, valorizări cAstfel, de pildă, cuvântul „bețiv” nu exprimă numai faptul că individul la care ne-am referit este adesea văzut în stare de ebrietate, ci și un dispreț față de cel ce abuzează de alcool.
Cunoașterea conotațiilor de către ofițerii de poliție este deosebit de importantă, deoarece numai așa vor înțelege nuanțele pe care le exprimă un martor sau un învinuit în depoziția lui.
Dacă sensul și conotațiile cuvintelor uzuale sunt ușor de cunoscut, semnificația individuală a unor cuvinte ține însă de istoria fiecăruia dintre noi. Așa, de pildă, cuvântul „gară”, după sens, e locul unde sosec și de unde pleacă trenurile. Conotația aici ar fi gălăgia, dezordinea, „ca la gară”. Pentru unii care recent s-au despărțit de o persoană apropiată sau cei care au suferit într-un astfel de loc un accident, cuvântul „gară” are o semnificație mai deosebită și dobândește calități afectogene, capabile să introducă elemente distorsionate discrete. Descoperirea unor asemenea semnificații, mai ales dacă se referă la un punct nodal al cazului, se cuvine să se facă cu multă abilitate și mult tact.
Odată cu actul perceptiv noi reflectăm obiectele și fenomenele nu numai denumindu-le, ci și ca dsfășurare a lor în timp, în spațiu și în mișcare. Putem considera însă că abia în procesul de decodare se conștientizează pe deplin calitățile spațio-temporale și se estimează valoarea lucrurilor, ființelor, deplasarea lor etc. În acest moment însă apar o serie de distorsiuni ionvoluntare, deoarece reflectarea timpului, a spețiului și a vitezei se efectuează prin interacțiunea mai multor organe de simț, ceea ce potențează sensibil relativitatea lor. În psihologie diferențiem: timpul obiectiv (măsurabil prin cronometru) și timpul subiectiv (care se „prelungește” când participăm la evenimente neplăcute și „fuge” în clșipele de fericire); spațiul real (măsurabil prin diferite „metrii”) și spațiul ideal (cosmic sau poetic), care nu poate fi decât gândit. Alături însă de informațiile receptate senzorial, timpul și spațiul se reflectă în psihicul nostru și prin procesele gândirii care, la om, în măsură mai mare sau mai mică, participă la orice fenomen de reflectare.
În cadrul unei depoziții, nu o dată poate fi decisivă aprecierea timpului, a distanțelor, a vitezei etc., căci de astfel de aprecieri poate să depindă încadrarea juridică a actului infracțional. În acest context, orice subapreciere poate schimba esențial situația creată.
Încă de la începutul anulor 1903-1904 , psihologul german W.Stern arată că aprecierea timpului în care a decurs o acțiune prezintă tendințe de distorsiune. Astfel, orice durată sub 5 minute este cu atât mai mult subapreciată, cu cât ea a fost mai scurtă. Durata dintre 5 și 10 minute, obișnuit, se apreciază mai corect, în schimb, la orice acțiune care a avut o desfășurare mai mare de 10 minute există o puternică tendință de supraapreciere.
Constatările lui W. Stern nu sunt însă valabile decât la modul cel mai general. O seamă de profesioniști care activează în transporturi, cei din învătământ sau antrenorii sportivi, persoanele care lucrează permanent „după ceas”, datorită exercițiului (învățare) pot ajunge la performanțe considerabile în privința aprecierii obiective a timpului, a duratelor mai lungi și mai scurte.
III.3. Stocarea informațiilor
Stocarea informațiilor prelucrate (decodate) se efectuează prin procesele de întipărire (memorare) și păstrare a elementelor de informație referitoare la conținutul acțiunii la care a participat martorul. Întipărirea (engramarea) nu este o acțiune mecanică, exercitată asupra masei cerebrale, ci trebuie înțeleasă ca formarea unor urme funcționale (aparent datorate schimbărilor calitative ce se produc în acizii nucleici), cam în genul acelora care se petrec prin imprimarea pe o bandă de magnetofon unde, în opoziție cu placa de gramofon, nu apar sinuozități pe suprafață.
Faptele întipărite anterior – arată A. Chircev (1975) – nu rămân neschimbate pe măsura acumulării unor date noi, ci suferă însemnate modificări. Cele două categorii de date (vechi și noi) nu rămân izolate în memorie. Ele se organizează în unități logice, cu o structură mai complexă decât acea a grupelor componente. La rândul lor, aceste unități se supun unor reorganizări și grupări de îndată ce subiectul asimilează noi informații. De aceea, pe bună dreptate, memorarea este concepută ca un proces activ de organizare și reorganizare a materialului. În același sens și păstrarea este un proces dinamic, ireductibil la „conservarea” pasivă a materialului. Dovada concludentă a caracterului dinamic al păstrării îl constituie fenomenul reminiscenței (restabilirea în memorie a faptelor uitate). În unele cazuri, reproducerea ulterioară este cu mult mai precisă și mai completă decât reproducerea anterioară, cu toate că, între timp, nu au survenit repetiții suplimentare.
Capacitatea de întipărire (memorare) nu este egală la nivelul diferitelor categorii de informații. În funcție de particularitățile individuale: unii își întipăresc și rețin cu precădere informațiile vizuale, alții sunt mai receptivi pe plan auditiv-verbal, reușind, deci, să rețină și să păstreze cu prioritate secvențe de evenimente care le-au parvenit pe cale auditiv-verbală. Facilitatea sau relativa dificultate de a înregistra fapte, evenimente ori situații de natură vizuală sau auditivă este cauza unor lacune memoriale, față de care – cum s-a mai arătat – aveam tendințe de „completare logică”, ceea ce va duce în cele din urmă la diferite grade de distorsionare.
Alături de aceste calități ale memoriei (apartenența la tipul auditiv sau cel vizual) care țin de particularitățile individuale, în psihologie se conoaște că unele informații se stochează doar câteva secunde, altele timp de mai multe ore sau zile ori vreme îndelungată. În funcție de durata stocării, vorbim de memorie de scurtă durată, de durată medie și de lungă durată.
Aproape de un secol se cunoaște (J. Jacobs, 1897) că durata stocării variază în funcție de: tipul de material care se reține (material verbal, cifre, figuri, obiecte colorate, propoziții de lungime variabilă etc.), vârsta subiectului, capacitățile sale intelectuale (reținerea de cuvinte, obiecte, fraze etc.). Capacitatea obișnuită de stocare-memorare a unui individ scade însă sensibil în cazul oboselii, al consumului de alcool, de tutun (la nefumători), cât și sub influența unor informații concurente care distrag atenția lui.
În cazul în care conținutul memorial este de minimă importanță (reținerea unui număr de telefon care ulterior probabil nu aveam nevoie sau sumele parțiale la o operație de adunare etc.) vorbim de memorie de scurtă durată (short term memory) sau memorie primară.Această instanță memorială nu poate conține mai mult de 6-8 elemente (la omul adult normal) cum ar fi 6 sau 7 cifre ale unui număr de telefon și acestea sunt stocate cel mai mult în 20 sau 30 de secunde.Numai dacă în acest răstimp intervine o repetiție, conținutul va fi transmis memoriei de lungă durată (Clifford Morgan, Richard King, 1975) sau celei de durată medie. Se remarcă în literatură (I.M.L. Hunter, 1968) că stocarea în memorie de scurtă durată se efectuează în condițiile concurenței mai multor serii de informații; în consecință, se poate presupune că memoria de scurtă durată filtrează și selectează informațiile.
După părerile unor autori (W. Kintsch,1970; R.C.Atkinson, R.M.Schffrin, 1971 ș.a.), imaginile din lumea exterioară, deci intrările informaționale sunt stocate temporal chiar sub formă iconică, vreme de câteva secunde, în registrul senzorial sau în memoria senzorială, de unde sunt transmise memoriei de scurtă durată sau memoriei primare, considerată ca memorie activă. Se presupune că la acest nivel ar avea loc majoritatea operațiilor de prelucrare a informațiilor (repetarea, codarea, selectarea, recuperarea informațiilor etc.). În memoria de lungă durată sau memoria secundară nu se stochează informațiile codate decât dacă au fost repetate. Când de exemplu, cerem de la un coleg un număr de telefon – la care acesta probabil este stocat în memoria de lungă durată – și-l formăm imediat, în cazul în care se semnalează „ocupat”, dacă nu-l repetăm pănâ la o nouă formare „pierdem” (uităm) cel puțin câteva cifre și suntem nevoiți să-l mai cerem o dată.
Referindu-ne la ciclul de procese care afectează martorul și contribuția lor la formarea mărturiei, putem deci conchide: informațiile pătrund în sistem prin canale senzoriale și sunt stocate, pentru o vreme foarte scurtă, în memoria de scurtă durată. Dacă condițiile sunt favorabile, o parte din informațiile care se scurg în memoria de scurtă durată (primară) se vor transmite în memoria de durată relativ lungă sau în cea de lungă durată (memoria secundară), de unde mai târziu ele pot fi recuperate – adesea prin utilizarea unor strategii – și traduse în comportamente (Clifford Morgan, Richard King, 1975). În această accepție, „utilizarea de strategii” se referă la procedeele de „căutare” în memorie, la eforturile pe care la depunem când unele imagini, nume sau date sunt pe „vârful limbii” (fenomenul TOT, după J.A.C. Brown, D.McNeil, 1966), situații în care se poate găsi martorul iar „traducerea în comportamente”, în acest caz, înseamnă transformarea conținuturilor memoriale – căutate și găsite – în declarație verbală sau scriptică.
Dar, pe lângă mecanismele la care s-au referit autorii mai sus-citați, mai există și alți factori care, pe de o parte, facilitează, iar pe de alta, frânează receptarea, respectiv stocarea informațiilor. Astfel interesul pentru o anumită categorie de fapte facilitează receptarea, deci și stocarea lor. În anumite cazuri de accidente, când expertiza este făcută de conducători auto sau specialiști în materie, relatarea faptelor este mai clară (imagini precise), reținându-se bine chiar amănuntele.Cei neinițiați în problemele de mașini, circulație, accidente nu le pot reda cu lux de amănunte și competență.
La fel se întâmplă și atunci când cineva, fiind avizat că va trebui să raporteze cele văzute, urmărește etent desfășurarea acțiunii, reușind să rețină ceea ce i s-a cerut (de exemplu, un cercetaș militar trimis în misiune). Deci, conștiința sarcinii mărește atât capacitatea de receptare până la nivelul optim, cât și stocarea informațiilor a căror recuperare (reactivare, reactualizare) devine facilă. Deși asemenea situații se găsesc foarte rar în cadrul mărturiei, totuși, uneori, cel care urmărește derularea unui eveniment poate să-și dea seama că va deveni martor.
III.4. Reactivarea informațiilor
Reactivarea conținuturilor (informațiilor) recepționate, decodate și stocate anterior se referă fie la recunoașterea obiectelor, persoanelor sau a situațiilor repetate mai mult de către subiect, fie la reproducerea (descrierea, relatarea) verbală a lor.
Recunoașterea (obiectelor, persoanelor, a locurilor etc.) presupune existența unei imagini, a unei reprezentări (în psihologie aceasta înseamnă apariția imaginii în absența vreunui stimul) care, reactivată, poate fi comparată cu obiectul, persoana sau locul arătat subiectului. Cu cât reprezentarea (imaginea) conține mai multe informații, mai multe „repere”, cu atât și procesul recunoașterii va fi mai ușor. Lipsa informațiilor, eroziunea lor, provoacă nesiguranță în recunoaștere, ezitări în declarație, incertitudine subiectivă (sentimentul incertitudinii). Acesta din urmă nu este însă în toate cazurile declarat de martor, ci adesea se manifestă în tendințe de completare logică a informațiilor lacunare, care în mod cert poate provoca o distorsiune sensibilă.
Această memorie de recunoaștere (Clifford Morgan, Richard King) constă într-o decizie de „da” sau „nu” privitoare la faptul că ceea ce i se arată sau i se spune martorului este o informație „veche” sau „nouă”. A recunoaște deci un obiect arătat, o persoană sau un loc prezentat martorului, înseamnă a decide. „Deci, este o informație veche”. Oricum însă, memoria de recunoaștere la omul normal și adult funcționează de obicei bine și, îân orice caz, mai ușor decât memoria reconstitutivă (recall memory) sau memoria reproductivă.
Memoria reproductivă nu funcționează cu atâta ușurință ca memoria de recunoaștere, căci în cazul reproducerii (al reconstituirii), operația nu este o simplă decizie „da-nu”, ci o serie de strategii de căutare dintre cele mai complexe. În general – vorbind de mărturie – căutăm lanțuri asociative, adică informații conectate, care în momentul recepționării lor au fost legate între ele prin contiguitate cronologică (informații homeocronice) și care prin însuși faptul consecinței lor temporale au tendința de a se menține în înlănțuirea lor originală. Este de fapt remarcabil că evenimentele care constituie substanța celor mai multe mărturii nu decurg în mod obligatoriu după o logică prestabilită, ceea ce îngreuneazăcâteodată reamintirea lor, căci reproducerea, chiar în pofida realității, tinde să fie mereu logică.
Reamintirea, adică recuperarea din memoria de lungă durată (secundară), întâmpină dificultăți nu numai când este vorba de redarea (verbală) a unor secvențe de evenimente, ci și atunci când trebuie să ne reamintim de un nume sau cuvânt. De pildă, dacă martorul a asistat la un schimb de cuvinte între doi indivizi, poate fi întrebat dacă A l-a ofensat pe B sau nu. La un răspuns afirmativ, i se cere martorului să repete ofensa. Dacă expresia incriminată, de exemplu, a fost cea de „satrap”, martorul poate avea ezitări în a-și reaminti acest cuvânt utilizat destul de rar. El poate spune „samurai” (asociație logică „domn oriental”) sau „salahor” (asociație prin asonanță sau homeofonie). Aceste expresii (samurai, salahor ș.a.) arată o activă căutare în „rezervorul” memoriei de lungă durată și strategia de a detecta elemente similare, fie ca sens, fie prin asonanță, rimă etc., dar cu restricția de a avea aproximativ același număr de elemente informaționale (adică același număr de litere). Este interesant că martorul va spune cu precădere „samurai” sau „salahor” și foarte puțin probabil „tâlhar”, deși acest cuvânt exprimă o ofensă. Exemplul de mai sus ne familiarizează puțin cu mecanismele memoriei reproductive, așa cum funcționează ea în condițiile unei situații foarte simple.
Strâns legat de reactivarea conținuturilor stocate în memorie, intervine problema uitării. Vorbim de uitare oricând nu ne reamintim un nume, un fapt, eveniment etc., sau când nu reușim să efectuăm o acțiune învățată anterior. Pot fi uitate conținutul unei discuții, secvența de idei dintr-o prelegere, calea pe care trebuie să o urmăm pentru a ajunge la o anumită adresă la care am mai fost ori să nu fim în stare a extrage rădăcina pătrată dintr-un număr deși, pe vremuri, am învățat poate chiar bine această operație relativ simplă.
Uitarea este un fenomen cotidian, amnezia însă este o formămai gravă a uitării și constituie un simptom patologic.
În general se crede că uitarea este în funcție de timp, în sensul că timpului i se acordă o calitate erosivă. Adevărul este că nu timpul ca atare afectează conținuturile memoriei, ci mai cu seamă calitatea acestor conținuturi. Cine nu știe că anumite lucruri le uităm nuamidecât, altele în schim persistă în memoria nostră toată viața.
Primul care a încercat să facă investigații exacte în acest domeniu a fost H. Ebbinghaus (1885). El a dat spre memorare unor subiecți un număr mare de silabe fără sens (pac, dol, fog, rem, tog, sep etc.). Cerând subiecților să reproducă cele memorate, a constatat că numai după 20 de minute din totalul silabelor memorate s-au pierdut 50%, după o oră 60%, după 8 ore 70%, iar restul timpului s-au menținut cam 20%.
Practic, aceasta înseamnă că etapa optimă a audierii unui martor este chiar după consumarea actului la care a asistat sau în perioada cât mai apropiată posibil, deci atunci când pierderile nu sunt prea mari. Din acest motiv, considerăm că în orice mărturie este obligatoriu să apreciem exact cât timp a trecum de când martorul a receptat evenimentul și cam ce procent de pierdere – evident cu aproximație – poate fi socotit ca normal.
Uitarea însă nu se explică prin referire numai la „trecerea timpului”. O asemenea explicație ar presupune că există „urme memoriale” care cu timpul devin din ce în ce mai palide, ca până la urmă să dispară de tot. Cercetările mai noi insistă asupra faptului că ceea ce numim fapte uitate, în fond sunt conținuturi psihice (memoriale) pe care nu le putem reactiva ușor, ci cu foarte mari dificultăți. Se subliniază că informațiile din memoria secundară (de lungă durată) au o mare stabilitate și că de acolo nu „se pierd” informații. Ca dovadă, în vis, în stare de hipnoză sau prin procedee psihanalitice revin imagini, evenimente, figuri etc., pe care subiectul le-a considerat de mult uitate.
Devin, deci, inerte, greu de reactualizat, acele conținuturi psihice (informații) care au fost stocate neorganizat, haotic în memoria de lungă durată. Rezistă la încercări de reactualizare (reamintire) fapte jenante, compromițătoare, considerate „rușinoase”. În legătură cu această categorie de „uitări” – de fapt refulări – , adepții psihologiei lui S. Freud (psihanaliștii) au elaborat o teorie vastă.
Pe lângă categoriile amintite, fenomenul de interferență negativă dintre conținuturi (informații) sau dintre acțiuni vechi și noi provoacă, de asemenea, disfuncții de natura uitării. De exemplu cel care a învățat să conducă motocicleta și, după câțiva ani de practică, vrea să învețe conducerea bărcii cu motor, inițial va avea dificultăți la manevrarea direcției, căci deprinderea anterioară operantă și stocată în memoria de lungă durată concurează cu modul nou de dirijare a vehicului acvatic.
Aceste exemple ne dezvăluie un aspect particular al uitării anume că, ceea ce este „uitat” (refulat) se constituie în forțe dinamice care influențează, fără participarea conștiinței, activitatea noastră prezentă și distorsionează imaginile, informațiile asupra unor acțiuni desfășurate mai demult.
Ambele forme ale reactivării – recunoașterea și reproducerea – se pot distorsiona și din cauza sugestibilității martorului. Sugestibilitatea poate fi temporară (în stare de boală, de intoxicație alcoolică, sub influența consumului de droguri, în somnul hipnotic) sau o caracteristică de durată. Copilul mic, de exemplu, este sugestibil, căci spiritul critic i se dezvoltă de-abia în jurul vârstei de 10 ani iar adultul, de asemenea, în măsura în care este mai puțin inteligent sau în urma interacțiunii sale cu cei din jur, dacă a devenit o personalitate dependentă care se orientează în toate acțiunile și părerile sale după acțiunile și părerile altora (conformism).
Există și o altă formă de sugestibilitate pe care am putea să o numim sugestibilitate de statut. Se întâlnește mai ales la oamenii cu un nivel socio-cultural scăzut, care consideră că tot ce spun „cei de sus” (în speță, ofițerul anchetator) este bun și se poate accepta fără nici o rezervă. Această complezență față de „autorități” – care se manifestă și față de operatorii sociologi când chestionează subiecții – face ca martorul să tindă mai degrabă a spune „da” decât „nu” și, totodată, la întrebări sugestive să dea răspunsul în direcșia care i se pare că este dorită de „autoritate” (aici prin autoritate înțelegem orice persoană care în ochii subiectului ar putea să aibă vreun ascendent asupra lui). Acest fenomen de complezență-sugestibilitate apare logic oricum în interacțiunea dintre autoritate și subiectul dependent, deci și sugestibil, dar apare mai punțin în relatarea spontană verbală neîntreruptă decât la interogatoriu. Din acest motiv, utilizarea ambelor forme de informare – dar mai ales a relatării spontane neîntrerupte – se recomandă oricând mărturia cuiva este decisivă în caz.
Este demn de remarcat faptul că atât martorul, cât și inculpații sunt dispuși sau mai puțin dispuși să facă depoziții complete, în funcție de statutul celui ce interoghează (A.W.Siegman, B.Pope, 1968). S-ar părea că unii ar fi mai complezenți în fața unor ofițeri de grad mai mare decât în fața altora cu grade mai mici.
Printre particularitățile individuale care influențează depozițiile unui martor, alături de timpul scurs de la eveniment – unde neapărat trebuie să socotim și plasticitatea sistemului nervos al martorului – se află în genere o memorie „bună”, „ținerea de minte” multă vreme, sugestibilitatea generală sau de moment, circumstanțială.
Capacitatea de verbalizare este o calitate esențială de care trebuie să ținem seama. Este vorba aici de transpunerea în registrul verbal a unor evenimente ce se derulează, rspectiv s-au derulat, în fața martorului care le-a receptat în mod intuiotiv (prin organele senzoriale). Este adevărat, tot ceea ce percepem este denumit, dar, atâta vreme cât nu suntem obligați să relatăm verbal evenimentele văzute și auzite (deci trăite), ele se transpun în sistemul limbajului interior, în forme prescurtate, oarecum „stenografiate” și neorganizate. Când însă trebuie să le povestim e nevoie de încă o transpunere, de data aceasta în codul unui limbaj coerent logic-gramatical, care sigur poate asigura transmisibilitatea informațiilor, a întregului mesaj.Această transpunere secundară (secundară doar în timp) evident că poartă în sine alți germeni de distorsionare.
Orice anchetator experimentat știe cât de rar se întâlnesc oameni care vorbesc inteligibil, reținut, cu economie de cuvinte dar cu conținut adecvat, dând mereu elemente relevante, de mare acuratețe, care se pot apoi fructifica în rezolvarea cazului.Capacitatea de verbalizare corectă este o particularitate relativ rară, din care cauză ofițerul, de fiecare dată, trebuie să pună un diagnostic precis asupra martorului (dar și inculpatului) privind capacitatea lui de verbalizare și, îm funcție de aceasta, să interpreteze materialul verbal (oral sau scriptic) oferit de el.
Oricât de imparțial și dezinteresat ar părea un martor față de un eveniment la care a participat sau față de protagoniștii implicați, el nu se poate debarasa de unele atitudini ale sale. Atitudinile , făcând parte din componențele sociale ale personalității, constituie seturi de dispoziții, interese, opinii sau scopuri care implică atât o anumită așteptare, cât și p reacție adecvată.
Ne putem aștepta ca un muncitor să fie foarte sever față de orice bișnițar, un pieton față de un conducător auto abuziv, o fată bătrână față de un caz de viol. Ca cetățeni, nu putem taxa aceste atitudini decât în mod pozitiv, dar organele judiciare nu au nevoie de opiniile atitudini, ci de fapte și numai de fapte, nicidecum de opinii, căci opiniile și judecarea faptelor prin uzanță și lege sunt rezervate judecătorilor, singurii chemați să se pronunțe – în numele colectivătății – asupra cazului. Atitudinile exprimate verbal și prin acțiuni de către cetățeni onorabili au o forță educativă puternică: aceleași atitudini, opinii etc., constituie rezonanțe și chiar bruiaje (în sens informatic) în demersul desfășurat spre lămurirea cazului.
Nu se poate insista suficient asupra necesității de a analiza, cu tot aparatul critic disponibil, depoziția unui martor mai important cu scopul de a separa clar faptele de opinii. Dacă prin fapte înțelegem tot ceea ce a avut sau are loc și că ele nu pot fi nici negate, nici contrazise, faptele existând în mod obiectiv, opinia în schimb este o judecată subiectivă, bazată pe o vagă cunoaștere de realități, reflectând o manieră de a vedea, o stare de spirit sau o atitudine personală sau colectivă față de o valoare determinată (N.Sillamy, 1965).Amalgamarea faptelor cu opiniile este foarte obișnuită, dar ceea ce trebuie subliniat este că această gravă eroare se face neconștient chiar și în cazul celei mai bune credințe. Psihologic, eroarea este explicabilă, căci opinia se naște din atitudine iar atitudinea formată provoacă fenomene de așteptare. De aici apoi iluzia că am văzut ceva care, de fapt, este ceea ce am vrut să vedem.
Mărturia este apoi influențată în mare măsură și de atitudinea martorului față de anchetator. Pe de altă parte, ne referim la atitudine – motivată prin experiența anterioară stocată – față de statutul de anchetator și, prin extensie, față de autorități în genere. Un recidivist, în postura de martor, își ve exprima o ostilitate subiacentă chiar dacă aparent nu ar avea nici un interes în caz. Pe de altă parte, ne referim la modul în care martorul îl privește – și îl primește – pe anchetator ca persoană, dacă la prima vedere sau după o mică discuție anchetatorul îi devine simpatic, dacă va simți o cât de mică atracție față de el sau, dimpotrivă, îi este antipatic.
Apariția acestor atitudini (simpatia și antipatia) în mod spontan are rădăcini adânci la fiecare dintre noi, de cele mai multe ori ele se pot explica prin experiențe plăcute sau disconfortante în antecedență, în psihologia individului. Ceea ce ne interesează însă este faptul că un anchetator care știe să trezească simpatii spontane își asigură colaborarea martorului (adesea și a inculpatului).
Nu trebuie să uităm că există oameni care sunt expuși să fie influențați de simpatii și antipatii și care acționează adesea sub impulsul acestor efecte. Ele se manifestă față de protagoniști, dar influențează mai ales etapa de reactivare, când în funție de simpatia sau antipatia resimțită față de cel care conduce cercetarea, martorul va face sau nu efortuir de a da lămuririle cerute pentru elucidarea cazului.
Trecând acum la factorii de ordin general care constituie surse de bruiaj și care deci frânează și distorsionează procesul de reactivare și prin aceasta, însăși formarea mărturiei în primul rând, trebuie să amintim că reactivarea, fie că e vorba de recunoaștere, fie de reproducere, are loc în condițiile forțăriii memoriei.
A fi obligat să expui, să etalezi conținuturi memoriale cu acuratețea cerută de seriozitatea situației, înseamnă „a scotoci” prin memoria secundară într-o stare de emoționalitate mărită. Emoționalitatea crescută peste nivelul cotidian, fiziologic înseamnă excitație mărită la nivel subcortical și, totodată, perturbarea prin inhibiție – conform legilor de inducție negativă – a cortexului , care guvernează funcțiile intelectualșe, printre care și memoria.
Tot așa cum în timpul unui examen – la hiperemotivi, la emotivi, dar uneori și la cei cu emoționalitate normală – memoria se blochează și lucruri bine cunoscute nu ajung să fie atunci și acolo reactivate, la fel se întâmplă câteodată și în cazul mărturiei. Acest blocaj memorial provocat de emoționalitate mărită la indivizi care nu sunt obișnuiți cu contactele cu autoritățile face ca, în unele cazuri, cea de-a doua sau a treia depoziție să fie mai completă și ca urmare a deblocării proceselor memoriale.
Completarea depoziției și drept consecință apariție unor noi forme sau ocazii de distorsionare mai poate surveni și în urma „fenomenului de repetiție”. Rolul repetiției în învățare este cunoscut: se știe că un număr de repetiții este necesar pentru formarea unor reflexe, pentru stabilirea unor deprinderi etc. În alt context s-a mai arătat că în modelul lui W. Kintsh repetarea informațiilor stocate temporar în memoria primară (de scurtă durată) este condiția ca aceasta să pătrundă în memoria secundară (memoria de durată medie sau lungă durată), să formeze acolo asociații – legături în timp sau în asemănare logică, asonanța etc. – cu ajutorul cărora reactivarea va fi mult mai ușoară.
Martorul ocular – așa cum bine știe orice practician – își „exersează” depoziția prin faptul că o reprtă: celui care vine primul la fața locului, curioșilor care se îngrămădesc în jurul lui, colegilor de serviciu sau vecinilor, organelor judiciare etc. Cu fiecare repovestire, materialul inițial se retunjește (comparabil cu fenomenul „bulgăre de zăpadă”) și întrebările curioșilor, ale celorlalți, ajută la structurarea mai logică a evenimentelor, la o completare a lor, astfel încât mărturia finală devine o simplă versiune a realității.
Caracterul activ al psihicului, se manifestă și în fenomenul de repetiție, dar poate mai pregnant în acțiunea de completare și reconstrucție logică a faptelor ce constituie substanța mărturiei. Activitățile intelectuale, înglobează toate procesele intelective care operează cu reprezentări, simboluri, scheme, raționamente etc. sunt în permanentă desfășurare, rolul lor principal fiind ordonarea, sistematizarea informațiilor simple sau complexe. Acest pricipiu al organizării se aplică la orice intrare în sistem, totul este clasificat dup criterii mai mult sau mai puțin precise. Un om cu care venim în contact pentru prima dată este clasificat: „seamănă cu X”, „pare să fie inteligent” etc., astfel încât imaginea lui poate fi reactivată din mai multe contexte (dintre „oameni înalți” sau „inteligenți”, „aroganți” etc.).
Necesitatea de a organiza orice intrare nu se referă numai la amplasarea ei – evident mintală – într-o anumită grupă, ci , acolo unde este posibil, orice intrare va deveni o verigă într-un lanț logic. Acest lanț logic – la modul ideal – este neîntrerupt și ivirea unei lacune va aduce după sine o febrilă căutare și apoi completare, conform unei logici, dar în relativă independență de realitate. Aceste fenomene nu sunt însă pe deplin conștiente, ele decurg adesea după unele legități ale mecanismelor automate care dispun doar de un control indirect al instanțelor conștiente.De aceea, până și cele mai obișnuite raționamente (de pildă:”dacă…atunci…” sau „cu cât…cu atât..”) se efectuează prin scurt-circuitare, apărând pe „ecranul conștinței” doar rezultatul parțial sau final, care nu întotdeauna se compară obligatoriu și cu realitatea. „Impulsul de logicizare” se interferează cu imaginile și reprezentările existente și, la un moment dat, este dificil pentru subiect să stabilească ce anume din eveniment provine din informațiile absorbite la fața locului și ce anume este doar o completare logică a unei verigi lipsă din lanț.
Un interesant fenomen psihosocial numit schimbare de rol contribuie adesea la distorsionări regretabile. Unii martori de condiții modeste, trăind în anonimat, grație evenimentului la care au participat incidental, simt dintr-o dată că au devenit „cineva”, că sunt persoane importante care prin noua lor poziție pot influența cursul evenimentelor. Această subiectivă ieșire din anonimat, schimbarea subită de rol social, mărește zelul inițial al subiecților de a fi cât mai conformiști și de a servi cauza cu mult elan. Ei vor să corespundă așteptărilor, să fie martori foarte buni și cu încăpățânare vor evita orice răspuns negativ, producând în acest fel distorsiuni.
În unele cazuri, realitatea este distorsionată din cauza existenței unei presiuni din partea publicului, considerarea unui asemenea caz de vinovăție apriori pune în situație dificilă pe un martor care eventual ar fi avut – ipotetic vorbind – de relatat fapte care l-ar favoriza pe vinovat.
Dar nu numai opinia publică poate exercita presiuni asupra martorului, ci și organele de anchetă. Dacă anchetatorul și-a format o părere despre caz și dacă el nu este suficient de stăpân pe sine, lasă să se întrevadă că a ajuns de acum la concluzii ferme. Într-o atare situație are toate șansele să-l influențeze pe martorul cu tendințe conformiste sau sugestibil, ca să-și formuleze depoziția în direcția dorită. Această presiune a anchetatorului, chiar involuntară și extrem de discretă, va distorsiona poate decisiv relatarea martorului.
La începutul veacului nostru, prima femeie licențiată în psihologie, elvețiana Marie Borst (1904), sublinia că problema mărturiei nu se reduce numai la problematica funcționării proceselor memoriale. În mărturie nu se întreabă câte lucruri sunt reținute, ci de siguranța pe care o posedă aceste amintiri, nu cantitatea memoriei este în joc, ci fidelitatea ei. Diferența dintre cele două cazuri provine din faptul că în timp ce psihologia memoriei prin definiție nu are de luat în considerare decât răspunsurile corecte, învățate, psihologia mărturiei trebuie să înfățișeze toate răspunsurile, cele corecte și cele false și trebuie să determine justețea depozițiilor nu după cantitatea lucrurilor înmagazinate, ci în raport cu diferite alte împrejurări exterioare sau individuale.
În practica judiciară problema certitudinii, evident în forma ei conștientizată, apare numai la interogări, căci în relatarea spontană martorul se referă cu precădere la acele informații stocate pe care le consideră în mod tacit relativ certe. Când însă martorul este supus unui interogatoriu, atunci informațiile încep să se claseze în „certe”, „mai puțin certe” sau total „incerte” (este vorba de acele informații cerute de anchetator la care martorul răspunde hotărât „nu știu”).
Din cercetările mai noi (J.T.Lanzetta, 1996; Damian Kovac, 1968) rezultă că incertitudinea identificării unui stimul sau incertitudinea cu privire la faptul că un eveniment a avut sau nu loc nu apare decât atunci când în fața subiectului (a martorului) apar cel puțin două posibilități de care își dă seama și în legătură cu care el trebuie să „caute” în memoria secundară. De pildă, dacă mărturia se referă la un individ pe care martorul l-a văzut de la distanța de 50 m fugind, la întrebarea anchetatorului dacă bănuitul era cu capul acoperit sau nu, martorul poate să ezite în mod subit. Psihologic se înțelege că în momentul perceperii scenei el a reținut sexul celui care fugea, direcția, eventual viteza cu care acesta se deplasa, și doar periferic (în fondul percepției), vestimentația lui. Din întrebare însă martorul realizează că nu a reținut existența sau inexistența vreunei pălării, șepci etc. Din această clipă el este în stare de incertitudine. Starea de incertitudine apare cu pregnanță ori de câte ori subiectul (martorul) este confruntat cu niște idei alternative dintre care nici una nu este dominantă, iar gradul lui de incertitudine este în funcție atât de numărul de soluții în competiție, în situația dată, cât și de forța relativă a acestor alternative. De pildă, în cazul dat, martorul va răspunde în direcția logică (era iarnă, deci e normal să fi fost cu capul acoperit) chiar în lipsa unei stocări memoriale adecvate. Concurența dintre cele două alternative (capul acoperit-descoperit) tinde să se rezolve prin „așezare în context” (iarna) și nu prin singurul răspuns corect „nu am observat” sau „nu am reținut amănuntul respectiv”. Așa cum arată studiile efectuate, incertitudinea subiectivă crește ca o funcție a achiprobabilității alternativelor (variantelor) și în funcție de numărul acestor alternative (posibile).
Din practica interogatoriilor se cunoaște că martorul în relatarea spontană, nedirijată, afirmă cu certitudine fapte sau caracteristici ale învinuiților etc.; când însă i se pun întrebări care evidențiază posibilitatea unor alternative plauzibile, certitudinea dispare imediat. La această pierdere subită a certitudinii inițiale contribuie și faptul că situația de martor, contactul cu autoritățile, însăși camera de anchetă sunt tot atâtea elemente afectogene care influențează negativ procesele de reactivitare.
Mai trebuie să menționăm o constatare a lui F. Gorphe (1924), care arată că recunoașterea unei persoane de către martor poate să se efectueze după unele ezitări, dar această ezitare (incertitudine aparentă) nu trebuie să fie considerată ca semn a unei erori. Este normal – și inspiră încreder – un martor care stă în fața unui bănuit și, care. Psihologic, trebuie să facă comparația dintre o imagine mintală (reprezentare) vag conturată și vag conservată și realitatea vie dintre cele două imagini și numai după o concentrare de durată se poate decide cu responsabilitate.
În fine, mai trebuie să subliniem fenomenul de persistență în eroare. Când martorul în stare de incertitudine a optat pentru una din alternativele posibile, el tinde să se mențină la această declarație, chit că ea poate fi eronată sau falsă.Certitudinea manifestată subiectiv, survenită în urma opțiunii dintre alternative, ia forme categorice, iar varianta aleasă devine total certă subiectiv, rezistentă la argumente logice și adesea chiar și la dovezi materiale. Tocmei certitudinea câștigată pe baza optării – care nu are acoperire în memoria martorului – este o formă de apărare față de dubiu și acoperire a fricii de eroare.
Sintetizând rezultatele cercetărilor întreprinse pe plan mondial, pe care profesorul Tiberiu Bogdan le-a urmărit cu perseverență și le-a confruntat cu propriile sale cercetări, domnia sa concluzionează:
„Începând cu anul 1900, când a părut cartea lui Alfred Binet despre sugestibilitate, mulți psihologi (W. Stern, O.Lipmann, Ed. Claparede, A.F.Koni ș.a.), alături de juriști, s-au ocupat de problemele psihologice ale probei restimoniale și de-a lungul întregului nostru secol s-au adunat rezultate experimentale dintre cele mai remarcabile. Ele au fost expuse și la noi (Al. Roșca, 1934; T.Bogdan, 1957) și, cu foarte puține excepții, adevărurile stabilite atunci își păstrează valabilitatea în cea mai mare parte a cazurilor și azi.
Din toate materialele experimentale adunate, cât și din practica de zi cu zi, o concluzie pertinentă se impune: o mărturie total corectă, fidelă este o rară excepție și nu constituie regula”.
III.5. Domenii de aplicare practică a reactivării informațiilor
III.5.1. Recunoașterea persoanelor
Psihologic, persoanele sunt recunoscute pe baza imaginilor vizuale și auditive, supunându-se atenției martorului după cum este cazul: înfățișarea, mersul, vocea și vorbirea persoanei care trebuie recunoscută. De regulă, practica impune nevoia de a fi recunoscut infractorul în general și, de câte ori este cazul, victima, iar uneori chiar și alți martori.
Recunoașterea persoanei după înfățișare se bazează pe conservarea în memoria martorului a ceea ce de regulă înțelegem prin semnalmentele individuale ale persoanei.
În mod obișnuit, semnalmentele persoanei se referă la talia persoanei, conformația corpului, trăsăturile și expresia feței, a privirii, culoarea părului, pigmentația pielii etc. Trebuie știut însă că cea mai mare forță de individualizare și valoare de identificare o prezintă particularitățile anatomice și funcționale de genul: lipsa unui membru, ticuri, mers caracteristic etc.
Recunoașterea după înfățișarea nu neglijează totodată descrierea îmbrăcămintei, a artificiilor vestimentare și „în general” a tuturor obiectelor aflșate asupra persoanelor în momentul percepției.
Îmbrăcămintea, precum și obiectele aflate asupra persoanei (geantă, umbrelă, ochelari, baston etc.) constituie adesea un prețios auxiliar al recunoașterii persoanei, după cum alteori, acestea pot crea aparențe de asemănare ce pot constitui sursele unor erori de recunoaștere. Talia, statura persoanei reprezintă, în general, o caracteristică cu valoare redusă de identificare, nu numai că aceasta poate fi comună mai multor persoane ci și pentru că condițiile în care a fost percepută aceasta inițial pot da naștere unor erori (iluzii). Astfel, talia, constituția agresorului poate fi supraapreciată nu numai atunci când contrastează cu statura scundă a victimei, ci și atunci când nu există astfel de discrepanțe deoarece, din experiența de fiecare zi suntem tentați să vedem infractorul care-și domină fizic victima, o persoană de constituție robustă. Tot astfel, statura persoanei poate fi sub sau supraapreciată în raport cu dimensiunile obiectelor în contextul cărora apare (iluzia de contrast).
Recunoașterea persoanei după voce și vorbire este uzitată în anumite cazuri practice. În aprecierea acesteia trebuie avute în vedere amănuntele deloc neglijabile conform cărora atunci când vocea și vorbirea au fost percepute în condițiile săvârșirii infracțiunii, aceasta este tributarăfondului afectiv corespunzător faptei care poate duce la modificări de intonație și timbru, fără a exclude tentativele de eludare a recunoașterii prin reglarea voluntară a vocii de către persoana a cărei recunoaștere se urmărește.
La recunoașterea persoanei după mers se recurge, de regulă, atunci când în condițiile contextuale percepției, martorul a observat doar momentul când infractorul părăsea locul infracțiunii în mers sau în alergare sau când pătrundea în câmpul acesteia. Deosebit de utile sunt datele pe care le oferă o astfel de recunoaștere în cazul în care se întâlnesc elementele de particularizare (șchipătat, târârea piciorului etc.) sau mersul care are un acompaniament sonor, cadența unor placheuri pe suprafețe dure, cadența unui baston sau a unei proteze etc.
Recunoașterea persoanei după miros nu este deloc neglijabilă, mai ales atunci când mirosurile tipice unor categorii profesionale (benzină-conducător auto, fum-țigan, antialgice-stomatolog etc.) li se adaugă folosirea unui parfum sau al tutunului de pipă de exemplu.
III.5.2 Recunoașterea cadavrelor
Recunoașterea cadavrelor poate fi una dintre cele mai frecvente activități cu care se întâlnește omul legii în calitate de magistrat, ofițer de poliție judiciară, sau expert criminalist. De regulă răspunsul științific este dat de expertul antropolog medic legist.
În comparație cu activitatea de recunoaștere a persoanelor la care deopotrivă concură atât semnalmentele statice cât și cele dinamice sau funcționale, evidențiate de diversele poziții sau atitudini caracteristice diferitelor ipostaze (mers, mișcări, gesturi caracteristice care pot da o anumită individualizare persoanei), în cazul cadavrelor recunoașterea se întemeiază exclusiv pe trăsăturile statice: trăsăturile feței, talia, constituția, semnalmentele particulare (cicatrice, tatuaje, negi, urme ale unor intevenții chirurgicale sau stomatologice etc.) eventual îmbrăcămintea, precum și obiectele aflate asupra acestora (acestea sunt de altfel, datele care se recoltează în serviciile criminalistice atunci când se realizează fișa de identificare a cadavrului).
Poziția orizontală a cadavrului, rigiditatea feței care exclude componența mimică, lividitatea cadaverică, căderea mușchilor feței sunt elemente care conferă un oarecare grad de dificultate procesului de recunoaștere.
Dacă la toate acestea se adaugă elementele de descompunere postmortem a cadavrului, în funcție de mediul în care a fost găsit și timpul care s-a scurs fără să mai punem la socoteală manoperele folosite de infractor pentru mutilarea acestora în scopul de a nu fi identificate, ne dăm seama de dificultatea recunoașterii.
Dificultățile reale se întâmpină în cazurile în care se solicită recunoașterea cadavrelor în situația distrugerii lor (combustii, înec, depesaj criminal, precipitări, mutilări prin agenți chimici sau mecanici, putefracții avansate etc.)
Literatura de specialitate, recomandă realizarea toaletării cadavrului „ori de câte ori este posibil”, aceasta însemnând în special împrospătarea fizionomiei, „însuflețirea cadavrului”, (recomandându-se ștergerea cu tampoane de vată a petelor de sânge, de noroi, curățirea de impurități, spălarea, injectarea cu parafină a scobiturilor feței, punerea unor proteze oculare dacă se impune, pieptănarea părului, pudrarea cu fond de ten, colorarea lividității etc.).
Literatura de specialitate atrage atenția asupra elementelor perturbatoare a psihologiei colective în sensul favorizării falselor recunoașteri după elemente particulare, coincidențe (alunițe, cicatrice etc.), necoroborate cu totalitatea semnalmentelor constituente.
De mare valoare este recunoașterea din surse multiple, alături de rude finnd chestionați colegii sau prietenii apropiați ai persoanei de identificat.
III.5.3. Recunoașterea după fotografii
Recunoașterea după fotografii este modalitatea cea mai frecvent întâlnită în cadrul cercetărilor judiciare care privesc identificarea unor persoane și a unor cadavre.
Martorilor li se pot pune în față fie fotografii artistice (în care o serie de negi, cicatrici, riduri, alte semne particulare pot să nu apară datorită tehnicii retușului obligatoriu în fotografia comercială), fie fotografii instantanee care prezintă avantajul surprinderii persoanei în atitudini tipice cu valoare de individualizare sau în atitudini care o fac pur și simplu de nerecunoscut, fie fotografii de identificare aflate în evidența organelor operative (fotografii care prezintă avantajul de reda atât semnalmentele dinfață cât și cele din profil, ceea ce permite confruntarea imaginii formate în momentul săvârșirii infracțiunii indiferent de poziția în care a fost văzut infractorul).
Utilizarea fotografiei de identificare este cea mai eficientă în procedura recunoașterii după fotografii, deoarece este relizată după norme profesionale (capul descoperit, fără fular, fără ochelari, urechea descoperită, scara obligatorie 1/7 din mărimea naturală, punerea în evidență a cicatricilor, tatuajelor și a altor asemenea semne particulare, inadmisibilitatea retușului, utilizarea unor surse de lumină frontală și laterală pentru a se atenua umbrele și a se da relief imaginii, iar în cazul cadavrelor, executarea fotografiilor numai după ce s-a realizat „toaletarea acestora” dânduli-se o înfățișare apropiată celei avute în timpul vieții).
Oricare ar fi însă fotografia pusă spre recunoaștere în fața martorului, trebuie luate în calcul efectele naturii și sursei luminilor utilizate.
Uneori, prezentarea persoanelor sau cadavrelor în vederea recunoașterii este precedată de înfățișarea fotografiilor ce reprezintă acele persoane sau cadavre. Un astfel de mod de a se proceda conține în sine sursa unor posibile erori, de unde se desprinde recomandarea potrivit căreia, o dată obținută recunoașterea după fotografii, prezentarea ulterioară a persoanei sau cadavrului devine inutilă sau, altfel spus, e indicat, când acest lucru e posibil, să se prezinte nemijlocit persoana sau cadavrul fără ca în prealabil să se înfățișeze fotografiile acestora.
Explicația surselor de eroare constă în aceea că atunci când amintirea pe care o păstrăm despre o persoană este palidă, imprecisă, aceasta riscă să se identifice cu imaginea furnizată de fotografia ce pare a reprezenta acea persoană dar care, în realitate, poate să nu corespundă imaginii persoanei.În felul acesta, amintirea martorului dobândește o anumită stabilitate, iar atunci când i se prezintă persoana sau vadavrul acesta va confrunta în plan mental nu adevărata amintire păstrată persoanei sau cadavrului, ci amintirea imaginii din fotografie. Cu alte cuvinte, în certitudinea sa subiectivă, falsă sau adevărată, martorul va recunoaște persoana sau cadavrul nu atât după adevărata amintire păstrată cât mai ales după imaginea sa din fotografie.
Din punct de vedere al procedeelor tactice, care dau conținut prezentării spre recunoaștere a persoanelor, cadavrelor sau fotografiilor, psihologia judiciară atrage în principiu atenția de a nu fi uitate contrastele izbitoare, stridențele care pot duce la recunoașteri greșite și de a se asigura pe cât este posibil respectarea contextului în care s-a realizat percepția inițială de către martor.
Așadar, persoanele scunde sau înalte vor fi prezentate în grupuri de aceeași talie, căci asemănarea celui ce urmează a fi recunoscut cu cei împreună cu care va fi prezentat presupune identificarea de sex, o anumită apropiere a trăsăturilor fizice, a vârstei și a ținutei vestimentare. Cân recunoașterea persoanelor sau a cadavrelor se face pe fotografii, regula prezentării este, de asemenea, de a pune la dipoziția martorului fotografii reprezentând persoane sau cadavre între care există similitudini care vor avea rolul de a forța mecanismele mentale discriminatorii ale martorului.
IV. PROBLEMATICA PSIHOLOGICĂ A MĂRTURIEI DE REA CREDINȚĂ
IV.1. Considerații introductive
Demersul științific al psihologiei judiciare pentru elucidarea, din perspectivă pragmatic operațională, a problematicii mărturiei mincinoase nu poate fi complet fără a învedera faptul că, în economia Codului penal, infracțiunea de mărturie mincinoasă este incriminată alături de infracțiunile care împiedică înfăptuirea justiției și anume: denunțarea calomnioasă; nedenunțarea unor infracțiuni; omisiunea sesizării organelor judiciare; favorizarea infractorului; omisiunea de a încunoștiința organele judiciare; arestarea nelegală și cercetarea abuzivă; supunerea la rele tratamente; represiunea nedreaptă; reținerea sau distrugerea de înscrisuri.
Acțiunile sau omisiunile ce caracterizează latura obiectivă a acestor infracțiuni lovesc în valoarea fundamentală a procesului penal, adevărul necesar înfăptuirii justiției. Sub aspect subiectiv, acțiunile sau omisiunile se situează la nivelul psihologic al simulării în forme pozitive sau negative (de ascundere a adevărului prin omisiune).
Pornind de la periculozitatea socială a mărturiei mincinoase, legislația pozitivă stabilește un sistem dublu de garanții pentru prevenirea efectelor negative ale acestei infracțiuni, garanții procesuale și garanții de drept penal substanțial.
„Dacă retragerea mărturiei a intervenit în cauzele penale după ce s-a produs arestarea inculpatului sau în toate cauzele (civile, disciplinare sau alte cauze) după ce s-a pronunțat o hotărâre sau după ce s-a dat o altă soluție ca urmare a mărturiei mincinoase instanța va reduce pedeapsa potrivit art. 76”.
Este evident că tolerața legii penale se fundamentează pe procesele psihologice ce au loc în conștiința celui care a depus mincinos și care, avaluând consecințele mărturiei mincinoase, decide să declare adevărul.
Din perspectiva psihologiei judiciare este util de cunoscut conținutul și calitatea evaluărilor pe care le face un martor mincinos în intervalul scurs de la sesizarea oficială a mărturiei mincinoase și până la retragerea mărturiei.
De obicei, retragerea mărturiei mincinoase este provocată și, în rarisime cazuri, ea este rezultatul autodenunțării celui care a depus mincinos, deci o inițiativă voluntară.
Din practica organelor judiciare în această materie rezultă că promovarea retragerii mărturiei mincinoase este rezultatul unor activități procesuale de analiză ți apreciere a mărturiei incriminate, care pun în evidență concluzii logice cu privire la faptul că mărturiei nu i se poate acorda credibilitate, fiind suspectată de neadevăr.
Cu alte cuvinte, organul judiciar nu validează conținutul probei ca reprezentând adevărul în cauză. Dar, organul judiciar nici nu invalidează proba.
Invalidarea probei nu poate avea loc decât fie prin retractare în fața instanței cu explicații de rigoare credibile, fie la urmărirea penală prin retractare, dacă martorul nu a retractat la instanță. Dacă martorul nu retractează el va fi cercetat, beneficiind de prezumția de nevinovăție în baza art. 66 din Codul de procedură penlă. Soluția urmării penale va putea fi oricare din cele stabilite în art. 11 pct. 1 lit. A-c din codul de procedură penală dar și de trimiterea în judecată dacă se constată că a depus mincinos.
În cursul cercetărilor se poate stabili că mărturia, deși neveridică, nu este mincinoasă, lipsa de veridicitate fiind rezultatul unor deficiențe de percepție sau erori, proba fiind înlăturată cu motivarea corespunzătoare.
Din reglementările menționate se poate concluziona că martorului care a depus mincinos i se oferă o „șansă psihologică” de a reflecta asupra consecințelor mărturiei sale dacă aceasta este mincinoasă, de a beneficia de o „cauză de impunitate” sau de o „circumstanțiere legală atenuată” substanțială.
Modul de reglementare permite martorului să-și mențină depoziția dacă este convins că aceasta reflectă adevărul. Este de menționat că uneori plângerile penale pentru mărturie mincinoasă saunt tendențioase, fiind introduse la organele judiciare de partea sau părțile care doresc să creeze confuzie în cauze.
Rezultatele excepționale în clarificarea unor situații ambigue, create în mod deliberat de părți, a dat biodetecția judiciară care a triat în mod selectiv și indubitabil „inocenții” de „mincinoși”.
Înainte de a proceda la analiza problemelor specifice privind criteriile de verificare a mărturiilor de rea credință aparținând martorului mincinos se impune analiza conceptului „împrejurărilor esențiale” pentru că obiectul mărturiei mincinoase este constituit din aceste „împrejurări esențiale” pe care martorul nu le-a declarat sau a făcut afirmații neadevărate cu privire la acestea.
Codul penal nu definește conceptul de „împrejurări esențiale”, ceea ce indică de la bun început că acestea vor fi stabilite, cum de fapt este firesc, în raport de obiectul fiecărei mărturii, iar nu în raport de obiectul fiecărei cauze penale, civile, administrative sau disciplinare.
De exemplu, în cazul unei ucideri din culpă, comisă de un conducător auto, dacă un martor va fi audiat în legătură cu viteza autovehiculului implicat, în raport cu semnele de circulație de la locul infracțiunii, și va declara mincinos asupra vitezei reale a vehiculului pe care a cunoscut-o aflându-se în cabină împreună cu conducătorul auto, în timp ce expertiza tehnică a constatat o altă viteză, împrejurarea esențială în cauză este cea privind viteza de circulație în momentul accidentului deoarece de aceasta depinde culpabilitatea conducătorului auto.
Dacă în același caz, un alt martor, este audiat în legătură cu ezitarea victimei de a traversa strada iar acesta va depune mincinos, împrejurarea esențială de care depinde existența mărturiei mincinoase este ezitarea victimei de a traversa strada. Tot în același caz, dacă expertul care a executat alcoolemia asupra probei biologice a sângelui recoltat de la conducătorul auto a comunicat un alt rezultat, în favoarea conducătorului auto, ascunzând existența îmbibației alcoolice în sânge, împrejurarea esențială va fi alcoolemia.
Deci, întotdeauna împrejurările esențiale vor fi analizate în mod concret pentru că elementul psihologic al intențiunii de a declara mincinos poartă asupra unei împrejurări esențiale de care depinde existența sau inexistența culpabilității, existența sau inexistența unor circumstanțe agravante sau atenuate, existența sau inexistența unor cauze care înlătură caracterul penal al faptei ș.a.m.d.
De menționat că în tehnica și metodica de biodetecție în formularea întrebărilor incriminatorii, în cazul mărturiilor mincinoase se pornește tot de la grupul întrebărilor esențiale pentru că altefel testarea nu ar prezenta relevanță.
În literatura de specialitate, se apreciază în mod corect că trăsătura „de împrejurări esențiale este dată de eficiența probatorie a acestora, de pertinența și concludența lor în cercetarea și soluționarea cauzei respective”…”Cerința esențială privitoare la condiția sa asupra împrejurării esențiale, martorul expertul, interpretul, „să fi fost întrebat”, constituie a doua limitare a obiectului mărturiei mincinoase, restrângând sfera împrejurărilor esențiale numai la acelea asupra cărora s-au pus întrebări”.
Și în cazul celei de a doua condiții ce determină obiectul mărturiei mincinoase, respectiv „să fi fost întrebat”, intervine tot un element psihologic, respectiv comunicarea interpersonală expresă între martor și magistrat pe o anumită problemă esențială.
IV.2. Criteriile de verificare a veridicității mărturiei judiciare presupusă de rea credință
De la bun început se impune precizarea că aceste criterii au un anumit grad de relativitate. Ele se impun totuși atenției, în scopul îndeplinirii obligației autorităților judiciare de a verifica mărturiile în legătură cu care apar suspiciuni de nesinceritate și nefidelitate. Ele se folosesc combinat.
IV.2.1. Sursa mărturiei
Atât literatura juridică și psihologică dar mai ales practica judiciară, luând în considerație raporturile dintre cel prin mijlocirea căruia faptele sunt aduse la cunoștința organelor juridice și sursa mărturiei a impus distincția între:
a) mărturia imediată (nemijlocită) în care martorul a fost prezent nemijlocit în contextul producerii faptelor, percepând prin stimulii adecvați („ex propiis sensibus”) evenimentul, derularea acestuia în timp și spațiu;
b) mărturia mijlocită în care martorul, furnizează informații nu asupra unor fapte sau împrejurări percepute din sursa originală, ci dintr-o sursă derivată („ex auditie alieno”) constând în alte persoane, care au perceput nemijlocit prin propriile simțuri împrejurările legate de infracțiune sau de făptuitori putându-se afla oricând proveniența punctului de plecare al informațiilor cu care acestea se pot compara și verifica (de la sursa primară);
c) mărturia „din auzite”, din zvonul public, în care martorul face referire la fapte auzite, la zvonuri de o acută notorietate, dar a căror sursă primară este imprecisă, indeterminantă.
Trecând în revistă aceste trei posibilități este lesne de înțeles că „mărturia din „zvon public” este cea mai nesigură, întrucât faptele relatate din „gură-n-gură” sunt supuse unui pronunțat proces de alterare, de denaturare și transformare, îndepărtându-se până la totala denaturare de la adevărata configurație a faptelor.
Din punct de vedere al verificării mărturiilor este bine de știut că informațiile provenind dintr-o sursă a cărei proveniență nu poate fi individualizată, cele provenind de la o sursă individualizată dar indirectă și în fine cele provenind din sursa inițială, nu se pot situa pe același plan sub aspectul forței probante.
Astfel, când mărturia mijlocită provine din sursa primară (fapte cunoscute martorului imediat din relatarea uneia dintre părți sau a martorului ocular) veridicitatea acesteia este condiționată de modul în care s-au petrecut percepția și memorarea inițială, de condițiile și modul transmiterii informațiilor de la sursa primară la cea derivată, în sfârșit, de modul în care au fost percepute, memorate și comunicate aceste informații de către martorul audiat organului judiciar, într-un cuvânt de fidelitatea reflectării sursei primare în cea derivată.
Din acest punct de vedere este obligatorie determinarea corectă, fără echivoc, a sursei din care provine mărturia căreia îi este subordonată însăși admisibilitatea ca probă testimonială a mărturiei mijlocite. O dată identificată sursa primară, se pun temeliile verificării depoziției prin operațiile de confruntare a informațiilor provenind din cele două surse, putându-se constata lipsa coincidenței faptelor în ansamblul ori coincidența numai a unor elemente irelevante. De aici, decurge necesitatea confruntării atât a depoziției inițiale, cât și a celei derivate cu ansamblul probelor existente, pentru a se afla cauza dezacordului, pentru a se reține fie una sau alta din depoziții, ori pentru a fi ambele înlăturate dacă nu corespund adevărului. Practica a impus soluționarea acestor aspecte prin ascultarea repetată atât a martorului nemijlocit, cât și a celui care depune mărturia obținută indirect și clarificarea pas cu pas a tuturor aspectelor care se ridică. De regulă, depozițiile celor care, în condiții obiective și subiective similare de percepție, au asistat în calitate da martori la producerea aceluiași fapt concordă în privința faptului principal și a circumstanțelor esențiale legate de activitatea infracțională. Explicația psihologică de identifică, pe de o parte, în identitatea proceselor psihice, în reflectarea corectă, în psihicul martorilor, a faptelor esențiale, în similitudinea condițiilor de percepție, iar pe de altă parte, în semnificația deosebită a unor aspecte legate considerate secundare și care se impun atenției fiecăruia și sunt la fel percepute de toți cei de față.
În cazul acestor depoziții simultane nu numai concordanța ci și nepotrivirea lor își poate avea cauza în condițiile obiective și subiective ale percepției, aceasta pentru motivul psihologic că a percepe un fapt în condiții similare nu înseamnă în mod obligatoriu a-l percepe și în condiții identice.
Regula practică este aceea conform căreia, prezența, alături de elementele concordante a unor nepotriviri, a unor discordanțe în privința unor aspecte puțin semnificative, dacă acestea din urmă au o explicație convingătoare, nu este de natură a se răsfrânge asupra valorii mărturiilor care se armonizează în privința elementelor esențiale. Logica judiciară demonstrează că la baza contradicțiilor stau fie eroarea, fie reaua credință, aprecierea unor astfel de mărturii presupunând înainte de toate identificarea părții în care se află inexactitatea, iar apoi, stabilirea faptului dacă aceasta se dorește unei cauze voluntare (rea-credință) sau involuntare (eroare).
Iată de ce se impune ca aprecierea unei mărturii să se bazeze pe două principii fundamentale și anume cel al sincerității martorului și cel al fidelității percepției și acurateței reproducerii datelor cu privire la făptuitor și împrejurările faptei. Dacă acestea sunt respectate, o ultimă notă cu privire la valoarea mărturiei va fi dată de aprecierea acesteia în contextul celorlalte elemente de informare împreună cu care constituie un asamblu de probe. Așadar când mărturiile nu constituie probe exclusive în cauza dată, acestea pot suporta verificări încrucișate care le vor testa capacitatea de armonizare cu restul probelor, datorită dependențelor mutuale a probelor ce se constituie în sistem.
Veridicitatea mărturiilor este dată nu numai de condordanța elementelor cuprinse în depozițiile succesive și simultane prestate în aceeași cauză dar și se armonizarea lor din punct de vedere al logicii judiciare cu toate celelalte probe în parte și cu întregul probatoriu în ansamblul său.
IV.2.2. Poziția martorului în raport cu părțile din proces
Existența raporturilor martorului cu pricina sau cu participanții în proces, pot zdruncina serios pouiția de imparțialitate a martorului în procesul judiciar. În ceea ce privește poziția martorului în raport cu pricina trebuie clarificat interesul material sau moral al acestuia pentru ca pricina să fie soluționată într-un anumit fel. Cu privire la raporturile dintre martor și ceilalți participanți în proces este de clarificat raportul subiectiv al acestuia față de învinuit sau inculpat, partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă (raporturile de rudenie, de amiciție, de dușmănie, afecțiunea, răzbunarea, teama, sentimentele de simpatie sau de antipatie etc.)
Conform art. 78 din Codul de procedură penală, martorul este „persoana care are cunoștință despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului, în procesul penal”, poziția sa în proces fiind dictată de obligația de a aduce la cunoștința organului judiciar fapte și împrejurări legate de infracțiunea sau de făptuitorul acesteia fără a urmări în cauză apărarea unor interese proprii.
O situație aparte o prezintă victima care, renunțînd la calitatea de parte, la pretenții civile și neparticipând în proces ca parte vătămată apare în proces ca martor și la o primă vedere depozițiile sale ar trebui privite fără suspiciuni, deoarece numeni mai bine decât ea nu poate să redea mai ample și mai exacte informații cu privire la infracțiunea a cărei victimă a fost.
Psihologia judiciară atrage atenția asupra faptului că tocmai împrejurarea că activitatea infracțională s-a îndreptat împotriva sa constituie sursa unor puternice elemente de deformare chiar și atunci când victima este de totală bună credință. Aceasta deoarece percepția și memorarea se desfîșoară pe un puternic fond afectiv – emoțional ceea ce, de multe ori, explică percepția și memorarea lacunară a faptelor. Este, de asemenea, proprie psihologie victimei tendința de exagerare a acelor întâmplări care au avut drept rezultat o lezare a intereselor sale materiale sau personale, de supradimensionare involunatră a pericolului prin care a trecut. La aceasta se adaugă acele elemente de denaturare ce-și află cauza în afectivitatea, sugestibilitatea, imaginația și personalitatea victimei.
Cu atât mai mult prezumția de părtinire și interes material sau moral, nu poate să nu fie luată în calcul în situația existenței sentimentelor firești de rudenie în care martorul se poate afla cu învinuitul sau inculpatul sau cu celelalte părți, sentimente care ar amenința poziția de imparțialitate pe care trebuie să se situeze martorul, motiv pentru care legislația absolvă de obligație de a depune mărturie soțul și rudele apropiate învinuitului sau inculpatului.
De altfel, legăturile afective puternice deformează din punct de vedere al obiectivității datele realului. Pentru psiholog, nu este deloc surprinzător faptul că mama care-și iubește în mod exagerat copilul, nu-i observă acestuia defectele morale, justificându-i comportamentul în orice situații. În depoziția părinților, fiul cercetat pentru provocare de scandal, în loc public, este descris ca un copil simpatic, plin de umor, căruia, ca tuturor celor de vârsta sa, îi place să se distreze iar faptele comise sunt considerate copilării. De fapt, în toate situațiile, fie că este pornită din sentimente nobile , generoase, fie că este determinată de mobiluri josnice, când mărturia este întemeiată pe sentimente, realitatea este percepută transfigurat datorită schimbării reprezentărilor despre persoanele față de care martorul este legat prin sentimentele de simpatie, ură, generozitate, răzbunare, dragoste, antipatie, colegialitate, prietenie, raporturi profesionale etc.
Foarte des, practica ne relevă o oarecare reținere din partea martorului, motiv pentru care trebuie să decelăm dacă nu cumva în spatele acestei atitudini se află teama. Sentimentul de teamă poate fi inspirat martorului de către amenințările sau acțiunile unor persoane interesate în cauză. Aceasta și pentru faptul că nu are suficientă convingere în faptul că este protejat de organele judiciare. Așa se explică de ce în cazul învinuiților sau inculpaților cunoscuți ca persoane extrem de periculoase, martorii sunt recrutați greu.
IV.2.3. Condiția psiho-socială și psiho-temperamentală
Practicienii au impus o viziune pragmatică asupra martorului, acesta nefiind tratat ca un element abstract ci ca aparținând unui anumit mediu social care și-a pus amprenta asupra formării sale caracterial-morale, dându-i un anumit statut social, o reputație și o fizionomia morală proprie.
Datorită susținerilor esențiale și durabile de structurare a caracterului, este de presupus că martorul și-a însușit în structura sa psihocomportamentală un mod relativ constant de manifestare. De aceea, este bine de știut dacă martorul este înclinat caracterial moral către dominantele sincerității, onestității, corectitudinii, modestiei, generozității sau către egoism, lașitate, nesinceritate, egocentrism etc.
Iată de ce reputația în sensul considerației de care se bucură martorul în mediul social căruia-i aparține, atitudinile, convingerile, aspirațiile, idealurile, educația ca aspect de conținut al caracterului de natură a configura profilul său moral, constituie tot atâtea elemente de apreciere a credibilității martorului.
Totuși psihologia judiciară atenționează asupra faptului că între moralitatea persoanei și atitudinea sa în cazurile particulare nu există raporturi rigide. Cu alte cuvinte, cunoașterea martorului sub aspectul trăsăturilor sale moral-caracteriale este o condiție necesară dar insuficientă, căci depozițiile martorilor pot fi suspectate de parțialitate chiar și atunci când provin de la persoane de o moralitate ireproșabilă.
Preocupați de studiul trăsăturilor psihotemperamentale dominante, începând de la Alfred Binet încoace, tot mai mulți psihologi au căutat să evidențieze măsura în care partenența martorilor la un tip psihologic sau altul influențează favorabil sau defavorabil asupra percepției, memorării și reproducerii și în ce măsură întinderea și fidelitatea mărturiei este tributară tipologiilor psihologice.
S-a ajuns astfel, la crearea unei adevărate tipologii a martorilor în funcție de apartenența lor la un tip psihologic sau altul. În acest sens se disting:
Gruparea tipurilor intelectuale (descriptivul, observatorul, emoționalul, eruditul, imaginativul);
Gruparea tipurilor caracterizate de orientarea particulară a inteligenței în mărturie (superficial, armonios, interpretativ, ambițios);
Gruparea tipurilor comportamentale (observatori pozitivi, interpretatori, inventivi, armonici, emotivi);
Tipuri psihotemperamentale (subiectiv și obiectiv, senzitivi și apatici, martorul care observă și martorul care descrie, încăpățânatul și volubilul, timidul, vanitosul, mincinosul, mitomanul etc.).
Exegeza psihologică a acestor tipologii a stabilit două categorii distincte și anume:
tipul obiectiv, care caracterizează martorul prin precizie, bun observator care descrie lucrurile după însușirile lor exterioare, nefiind preocupat de semnificația scenei la care este martor și la care au participă emoțional – afectiv; acesta este martorul care înregistrează corect și memorează fidel faptele percepute prin propriile simțuri;
tipul subiectiv, care este preocupat de semnificațiile și sensul scenelor pe care le percepe și cărora le dă conținut interpretativ prin judecățile de valoare pe care le emite asupra lor sub influența informației afectiv-emoționale pe care, de regulă, o resimte cu maximă intensitate.
IV.2.4. Interesul manifestat de martor față de problematica probațiunii
Modul în care cel căruia îi sunt cunoscute împrejurările legate de săvârșirea unei infracțiuni apare în proces în calitate de martor poate furniza elemente semnificative pentru aprcierea asupra poziției pe care va situa și asupra veridicității depoziției ca atare.
În acest sens, dacă martorul este o persoană aflată cu totul întâmplător în câmpul de fapte, în trecere, grăbită sau preocupată de cu totul alte probleme, în raport cu evenimetul perceput este posibil ca o serie de aspecte să-i fie superficial fixate în câmpul atenției și să nu le fi perceput ca atare. Dacă, dimpotrivă, martorul este interesat în legătură cu persoana sau împrejurarea care ulterior vor deveni obiect de dispută între părțile protagoniste este greu de presupus că acesta va scăpa ceva din cele ce se vor întâmpla. Cu alte cuvinte, pretențiile organului judiciar referitoare la veridicitatea și întinderea datelor percepute de către martor, se vor raporta diferit, în funcție de gradul în care ele au fost la periferia centrului de interese și preocupări ale acestuia (martorul asistă la un accident de circulație a cărui victimă este chiar persoana cu care avea întâlnire și care se pregătea să traverseze strada).
Este de la sine înțeles cât de utile sunt datele ce izvorăsc de la persoana care a renunțat la calitatea de victimă în favoarea celei de martor în proces, căci numai aceasta (sub semnul circumspecției alterării datelor obiectiv) poate reda cel mai fidel împrejurările și derularea evenimentului.
IV.2.5. Buna credință în evaluarea martorului
Datorită contactului nemijlocit al magistratului cu participanții în procesul judiciar, acesta poate și este obligat să interpreteze datele pe care i le oferă conduita, fizionomia și reacțiile exterioare ale celor cu care se află în intercomunicare psihologică în ancheta judiciară. Aceste interpretări sunt obligatorii, deoarece îi vor oferi datele necesare cu privire la gândurile și sentimentele pe care le încearcă martorii atunci când neagă sau afirmă ceva, atunci când pretind că cele ce relatează sunt exacte sau atunci când afirmă că nu-și mai amintesc ceva.
Iată de ce se dovedește a fi atât de necesară calitatea de fin observator, de analist și profesionist cu intuiție psihologică cerută organului judiciar atunci când este chemat a desprinde anumite semnificații din comportamentul participanților în proces.
„Aceasta cu atât mai mult, cu cât contactul cu organul judiciar nu numai a învinuitului, dar și al martorului de bună credință sau de rea credință (acesta din urmă având se înțelege, aceeași psihologie ca și cea a infractorului) are loc în condițiile unei atmosfere relativ tensionate, stresante.
Încercarea de substituire voluntară a depoziției reale u o depoziție imaginară sau falsă este însoțită întotdeauna de modificări fiziologice reflexe care se declanșează automat și scapă posibilităților de cenzurare ale subiectului.
Constituie indicatori fiziologici ai comportamentului emoțional inaparent sporirea ritmului cardiac și a presiunii sanguine, schimbarea temperaturii țesutului, modificările electrice ale pielii, intensificarea activității glandelor sudoripare, schimbarea ritmului respirației, dereglarea fonației, reducerea salivației etc.
În plan somatic, la nivelul fizionomiei anchetatorul atent poate surprinde modificările tributare comportamentului aparent al stresului emotional, schimbarea mimicii (știut fiind că, fiecărei stări afective emoționale îi corespunde o mimică particulară care, într-o anumită măsură ne permite să recunoaștem o anumită emoție după expresie), a expresiei feței obținută prin mobilitatea mușchilor faciali, coloritul deosebit al feței (paloarea sau roșeața apărută brusc) tensiunea corpului crescută manifestată în schimbarea pantomimicii (tremuratul mâinilor, picioarelor) schimbări ale vocii datorită reducerii salivației și dereglării respirației”.
Practica a scos în evidență faptul că în ciuda unor rare excepții (întâlnite în cazul persoanelor care au avut contacte repetate cu poliția sau a mitomanilor), atitudinea francă, privirea deschisă, relatarea fluentă a faptelor, dispoziția de a răspunde la întrebări, regretul martorului de a nu putea să dea unele răspunsuri, motivarea potrivit căreia, dacă ar fi știut că astfel de împrejurări interesează justiția, s-ar fi străduit să le rețină, expunerea riguroasă, precisă, însoțită de o mimică și gestică ce se armonizează cu conținutul spuselor, caracterul rezonant al amintirilor constituie, de regulă, notele unei conduite sincere, nesimultane. Dimpotrivă (cu excepțiile în care persoane emotive, fără experiența contactului cu autoritățile și a persoanelor complexate), atitudinea de prudență exagerată, rezervată, expunerea șovăielnică, sinuoasă, contradicțiile, tulburarea, paloarea, roșeața feței, intensificarea activității glandelor sudoripare, gestica forțată lipsită de naturalețe, imprecizia în răspunsuri, vocea coborâtă, ezitările, solicitarea salvatorului pahar cu apă etc., constituie, de regulă, indicii probabili ai unei conduite nesincere, simultane. Nu trebuie pierdut din vedere însă, faptul că toate aceste constatări desprinse din observarea atitudinii și comportamentului expresiv al martorului aflat în fața organelor judiciare, au valoarea unor indici psihologici orientativi care trebuie apreciați cu mare prudență aricât de puternică impresie ar crea, deoarece aparențele nu concordă întotdeauna cu realitatea iar observatorul neexperimentat poate greși.
Iată de ce, trebuie avut în vedere că omului îi este proprie capacitatea de disimulare, de contrafacere, de mascare a adevăratelor sentimente a reacțiilor emoționale trăite și că martorul, în mod prefăcut își poate controla stările emoționale sau, dimpotrivă, își poate însoți expunerea cu un acompaniament de false stări emoționale (simulate) ce nu concordă cu adevăratele stări psihice. În asemenea situații, magistratul va putea verifica empiric suspiciunile apărute în legătură cu depozițiile martorilor.
Literatura psihologică de specialitate recomandată magistratului și organului judiciar să adreseze întrebări metodice pentru a se convinge de capacitatea martorului de a înregistra, memora și reda fidel faptele percepute, încercând să verifice potențialul aptitudinal de apreciere a unor distanțe, culori, dimensiuni, durate ale ale acestuia, buna sau reaua credință a martorului. Atunci când însă magistratul rămâne nesigur cu privire la cele verificate empiric, nemijlocit, iar depoziția martorului este hotărâtoare în cauză, va trebui să apeleze la examinarea psihologică a martorului prin testarea capacităților direct implicate (capacitatea de concentrare și distribuție a atenției, capacitatea de memorare, coeficientul de inteligență, acuitatea vizuală, discriminarea auditivă etc.) iar în cazul suspicionării martorului pentru lipsa bunei credințe să apeleze la expertiza acestuia prin biodetecție judiciară.
Utilizarea cumulată a criteriilor de verificare a veridicității mărturiei, din perspectiva bunei sau relei credințe a martorului, are ca finalitate formarea intimei convingeri a magistratului care, așa cum s-a menționat, fundamentează în ultimă analiză hotărârea sa. Este acea „animi sententia” despre care vorbea Hegel, arătând că aceasta este garanția soluției, în timp ce pentru martor, tot în concepția lui Hegel, garanția este jurământul său. Dacă nimeni nu are voie să-și facă dreptate singur, atunci nici martorii nu pot să sprijine o dreptate privată, care încearcă să se legitimeze prin apelul formal la justiție, chiar dacă partea interesantă în aceasta ar fi puterea care, nu de puține ori în istorie, s-a slujit de justiție utilizând sloganul „intereselor superioare de stat”. Subiectivității martorului i se opune subiectivitatea magistratului. În această luptă ca trebui să triumfe adevărul, căruia i se consacră și problematica de psihologie judiciară a mărturiei și martorului. Două probleme distincte din punct de vedere științific și totuși indivizibile, dacă ne gândim că mărturia judiciară este rezultatul personalității subiective a martorului.
V. CONCLUZII
Din prezenta lucrare se poate trage concluzia că ascultarea persoanelor reprezintă o operație complexă care trebuie analizată foarte atent , în vederea stabilirii adevărului .
Deși este considerată ca fiind una dintre cele mai importante mijloace de probă , în doctrină și practică există o poziție sceptică față de această probă . Poziția sceptică față de această probă se sprijină pe existența unor martori sau persoane vătămate de rea–credință dar și pe existența unor date subiective care provin de la persoane sincere care își manifestă dorința de a face depoziții exacte. Astfel, ne aflăm într-un domeniu în care trebuie să facem delimitarea între eroare și minciună , fidelitate și sinceritate, deoarece orice greșeală va avea repercusiuni asupra celui ce urmează a fi supus răspunderii penale . Din acest punct de vedere există diferențieri între depozițiile martorilor de bună-credință , chiar dacă au perceput informațiile în condiții identice .
Evaluarea probei testimoniale din punct de vedere psihologic presupune rezultatul interacțiunii dintre însușirile psihice ale persoanei care comunică informația și realitatea faptelor percepute, cunoașterea particularităților psihologice având ca rezultat stabilirea adevărului . Astfel, trebuie reconstituit procesul de formare a mărturiei cu toate etapele sale iar factorii obiectivi și subiectivi trebuie analizați cu multă atenție deoarece influențează fidelitatea mărturiei .
Regulile tactice care se aplică în cadrul ascultării persoanelor trebuie respectate cu multă strictețe pentru o soluționare cât mai corectă a cauzei. Astfel ,persoana care depune mărturie trebuie să fie cunoscută , în ceea ce privește personalitatea sa (onestitate, corectitudine, nesinceritate, lașitate , etc.) , precum și în ceea ce privește cunoașterea sub raportul condițiilor fiziopsihice, respectiv a raporturilor acestuia cu mediul înconjurător (pricina juridică , participanții la proces , etc.)
Regulile tactice și normele penale și procesual penale trebuie respectate cu severitate , iar astfel organele judiciare vor avea posibilitatea să obțină adevărul , să înlăture erorile atunci când acestea apar în mod inevitabil sau să preîntâmpine producerea lor.
A.Binet, „Annee – Psychol”, vol. IV, 1897;
A. Binet La suggestibilite, Paris, Schleicher, 1906;
W.Stern, „Beitrage fur die psychologie der Aussage” Aussagestudium 1903;
Al. Roșca, Metodologie și tehnici experimentale în psihologie, Editura Științifică București, 1971;
N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi – Psihologie judiciară, Casa de Editură și Presă Șansa SRL, București 2000;
T.Bogdan, Psihologia judiciară, București, 1957;
T.Bogdan, Probleme de psihologie judiciară, Editura Științifică, București, 1973;
T.Bogdan, Sîntea I., Cornianu-Drăgan R., Comportamentul uman în procesul judiciar, Editura Ministerului de Interne, București 1983;
H.E. Sutherland, Cressez R.D, Principii de criminologie, Editura Cujos, Paris, 1966;
A. Ciopraga, Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, Junimea, Iași, 1979;
Ed. Claparede, „Arch. De psychol”, vol V, 1906;
I. Neagu, Drept procesual penal, Ed. Academiei , București, 1988;
G.Vrăbiescu, Curs de procedură penală, Ediția a II-a , revăzută și întregită conform ultimelor modificări aduse Codului de Procedură Penală, Carol al II-lea, București 1939;
Apud, Eminescu, Y., Din istoria marilor procese, Junimea, Iași 1992;
E. Mihuleac, Sistemul probator în procesul civil, Editura Academiei României, București, 1970;
Mărgineanu N., Condiția umană, Editura Științifică,București, 1973;
Minovici. M., Tratat complet de medicină legală, Editura Socec, București, 1928, vl I-II;
Dongoroz V.,ș.a.Explicații teoretice ale Codului penal român, Editura Academiei României, Institutul de Cercetări juridice, București, 1972, Partea specială, vol IV;
Lelesz H., Arhives des Psichologie, XIX, 1914;
Gorphe F., La critique du temoignag, Paris, Dolloz, 1927.
21. T. Butoi, Teodora Butoi, Psihologie judiciară – curs universitar, București, Editura Fundației România de Mâine, 2003
22. Măgureanu Ilie,” Ascultarea persoanelor în procesul penal”, Editura Lumina Lex, București, 2004
23. Neagu Ion, “Tratat de drept procesual penal”,Editura Global LEX, București, 2007
24. Ciopraga Aurel,”Evaluarea probei testimoniale”, Editura Junimea, Iași, 1979
25. Tudorel Butoi – "Tratat de psihologie judiciara"- teorie si practica-Editura Phobos, Bucuresti, 2006.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Psihologia Martorului de Rea Credinta (mincinos) Versus Martorul de Buna Credinta (ID: 129332)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.