Psihologia Interogatoriului Judiciar. Ancheta

Capitolul I – PSIHOLOGIA INTEROGATORIULUI JUDICIAR – ANCHETA

Noțiuni introductive privind interogatoriul judiciar

În literatura de specialitate, în practica judiciară, termenul de „interogatoriu” este impropriu folosit și îi este redus sensul, aria sa de activitate. În accepțiunea acestora, termenul în cauză vizează doar o latură a activității de ascultare, și anume momentul adresării întrebărilor și al primirii răspunsurilor, neacoperind în totalitate sensul acestui act procedural. În aceste accepțiuni nu se identifică cu noțiunea de ascultare care presupunea atât relatarea liberă a faptelor de către cel ascultat, cât și adresarea de întrebări de către reprezentanții organului judiciar. În sprijinul acestei afirmații vine NCPP prin art. 107-110, cât și opiniile unor specialiști consacrați – ascultarea persoanelor constituie rezultatul aplicării procedeului mixt de audiere.

Interogatoriul judiciar se poate defini drept o cercetare efectuată de către un organ de stat (anchetator) desfășurată sistematic și organizată științific, în vederea strângerii dovezilor privitoare la o faptă ilegală, apoi a prelucrării și verificării acestora pentru a lămuri împrejurările în care fapta s-a produs și pentru a stabili răspunderile.

În ceea ce ne privește, credem că definind interogatoriul ca fiind „contactul interpersonal, verbal, relativ tensionat emoțional, desfășurat sistematic și organizat științific, pe care îl poartă reprezentantul organului de stat cu persoana banuită în scopul culegerii de date și informații despre o faptă penală în vederea prelucrării și lămuririi împrejurărilor în care s-a comis fapta, a identifica făptuitorii și în funcție de adevăr a stabili răspunderile”, ne apropiem cel mai mult de realitatea pe care urmărirea penală o reclamă.

Interogatoriul judiciar presupune parcurgerea a două etape ce se succed logic, în care prima, ancheta de urmărire penală, poate lipsi (atunci când părțile se adresează direct instanței) și cercetarea judecătorească. Prima fază este infăptuită de specialiști din cadrul Poliției și a Ministerului Public (procurori), iar cea de-a doua este de competența magistraților.

Caracteristicile interogatoriului

Tensiunea anchetei judiciare este comparabilă cu tensiunea psihologică a unei partide de șah, unde se confruntă adversari cu stiluri diferite, fiind esențială în a găsi soluția dreaptă: pe de o parte infractorul speculativ și viclean, iar pe de altă parte anchetatorul tehnic și plin de imaginație.

Dimensiunea reală a responsabilității sociale și imaginea poziției psihologice a anchetatorului, inclusiv sensul profesional, nu vor putea fi corect ințelese dacă nu se ia în considerare complexitatea fenomenului de criminalitate și dificultățile cauzelor cu care acesta se confruntă, lăsând de o parte amenințările și riscurile cărora trebuie să le facă față.

Se disting câteva caracteristici distincte proprii interogatoriului judiciar: inegalitatea statutului; demersul contradictoriu, neuniform; opozabilitatea intereselor; tensiunea comportamentului expresiv; intimitatea, stresul și riscul.

● Inegalitatea statutului – inculpatul/suspectul apare în poziția celui care a nesocotit legea, a săvârșit infracțiunea, iar dacă se confirmă învinuirea ce i se aduce, atunci el va suporta consecințele faptei comise; organul judiciar ocupă o poziție opusă, fiind învestit cu autoritatea de stat, cu atribuții ale funcției ce o exercită în vederea urmăririi penale a infractorului. Avantajul poziției este, aparent, deținut de organul judiciar, ce are posibilitatea de a observa întreaga atitudine, acele indicii psihologice ale stării de emotivitate care sunt provocate de diverse tulburări neurovegetative, de a-l ține sub un permanent control pe suspect, de a observa modul său de a se comporta și astfel să identifice momentele psihologice de diversificare și alternare a procedeelor tactice de ascultare. Atunci când organul judiciar se află în posesia unor informații verificate reprezentând elementul surpriză, acestea pot fi folosite pentru a zdruncina rezistența opusă cu caracterul lor neașteptat.

Întâlnim și cazuri când raportul dintre anchetat și anchetator este inegal, suspectul putând utiliza, fără a fi pedepsit în mod expres, orice mijloace, chiar și ilegale.

Așadar, ascultarea suspectului constituie o luptă cu arme psihologice, un joc al inteligenței, activitatea de interogare fiind complexă și de o importanță ridicată.

● Demersul contradictoriu, neuniform – practica judiciară demonstrează că raufăcătorii, în special cei ocazionali, ajung să mărturisească parțial fapta comisă, iar într-un final, la mărturisiri totale, în funcție de abilitatea anchetatorului.

De cele mai multe ori, suspectul, are o atitudine oscilantă, recunoscând o parte la început, după care neagă cu inverșunare, revine asupra celor declarate, iar într-un final să facă mărturisirea completă. Toate acestea sunt expresia unor poziții tactice ale suspectului/inculpatului ce sunt determinate de poziția relativă față de anchetator și de gradul de vinovăție al său. Dacă acesta îl socotește pe anchetator inferior lui, fie în raport cu dovezile deținute de acesta, fie ca posibilitate de gândire, atunci infractorul va fi foarte atent și doar în fața celor mai zdrobitoare probe va renunța la poziția sa. Când este clară superioritatea anchetatorului, atunci dominanta defensivă a infractorului se va exprima doar prin ajustări ale faptei.

● Opozabilitatea intereselor – organul judiciar este motivat de standardele sale profesionale, elucidarea comiterii faptei, aflarea adevărului, în timp ce suspectul de diminuarea responsabilității sale în cauză; pe unul îl animă apărarea cu orice preț a libertății sale, iar pe celălalt prestigiul profesional. Opozabilitatea intereselor dintre cei doi este explicată de statutul celor doi participanți la proces.

● Tensiunea comportamentului expresiv – atitudinea infractorului în interogatoriu este una voluntară, autorul, ținând seama de situația reală își dirijează comportarea în mod conștient prevăzând și urmările actelor sale. Atitudinea sa este „rezultatul dintre deprinderile sale sociale și dominanta defensivă” constând din persistența și prezența în scoarța cerebrală a infractorului a unor solide focare de excitație cu caracter dominant ce ilustrează pericolul care amenință libertatea lui. În timpul interacțiunii dintre anchetat și anchetator se disting patru categorii de manifestări ce reprezintă elemente accesibile unei observări psihologice:

– expresiile emoționale (modificări de paloare, spasm glotic, etc.) observate fie prin modul discret de inhibare al lor fie prin libera lor manifestare;

– unele trăsături de comportament ivite din prima clipă de când infractorul este introdus în cabinet (disconfort psihic, motricitate, timp de reacție, etc.);

– atitudinea socială a infractorului care se reflectă în comportamentul său față de organul juridic în timpul interogatoriului;

– gândirea infractorului este și ea obiectul observării, fiind parte în raționamentul logic sau ilogic privind faptele săvârșite (argumentație logică sau afectivă, raționamente și judecăți).

● Intimitatea, stresul și riscul – acestea sunt specifice derulării interogatoriului. Pentru ca mărturisirea să se pună în fapt, legătura interpersonală devine specială prin intimitate. Astfel, camerele trebuie izolate fonic, nu au voie să pătrundă alte persoane, camerele să aibă luminozitate și să dispună de un confort minim.

Suspectul trebuie să depășească sentimentul de teamă și de rușine, întrucât este foarte greu a fi mărturisite fapte reprobabile: crimă, incest, viol, etc., în prezența unor indivizi, alții decât anchetatorul. Anchetatorul trebuie să câștige increderea suspectului, pentru că numai așa mărturisirea este posibilă, odată cu trăirea sentimentului de înțelegere a dramei judiciare prin care trece acesta.

Rămas singur cu suspectul, anchetatorul poate avea în față fel de fel de personalități, de la persoane disperate, simulante, răzbunătoare, cu mental disfuncțional până la persoane capabile de gesturi autoagresive.

Anchetatorul este conștient de riscul întâlnit dar și-l asumă din perspectiva profesionistului

Concluzionând cele menționate, putem spune că „interogatoriul aduce pe poziții opuse protagoniștii acestei relații interpersonale de tip special care nu colaborează, ci se confruntă”.

Planuri situaționale

În această activitate întâlnim doi subiecți: pe de o parte anchetatorul cu tehnica și imaginația sa, și de cealaltă parte se situează suspectul care speculează orice amănunt, iar în acest context se creează o tensiune ce se desfășoară pe mai multe planuri, între care distingem:

Planul situațional deschis se întâlnește atunci când informațiile despre comiterea infracțiunii sunt cunoscute de ambele părți. În acest cadru ne putem confrunta cu apariția unor capcane psihologice ce au legătură cu infracțiunea în cauză, situație în care suspectul dându-și seama de informațiile pe care le deține anchetatorul, poate nega, susținând că nu există suficiente probe împotriva sa. La celălalt pol, întâlnim situația când infractorul recunoaște cu ușurință comiterea faptei, acoperind altele mai grave de care anchetatorul nu are cunoștință. În această situație trebuie acordată o atenție deosebită și analizată această poziție.

Planul situațional ascuns se întâlnește atunci când datele despre comiterea faptei sunt cunoscute doar de persoana interogată. Este caracteristic situațiilor cu autor necunoscut, cauze peste care timpul a curs in favoarea infractorului, fiind vorba de infracțiuni grave, faptele fiind comise cu premeditare, autorii ștergând urmele, ascunzând sau distrugând corpurile delicte, dezinformând, denaturând adevărul și determinând tăcerea eventualilor martori.

Planul situațional orb este întâlnit atunci când probele materiale și informaționale, datele despre comiterea faptei sunt cunoscute doar de către anchetator. Întrucât este posibil să mai existe și alte informații ascunse despre care organul judiciar nu știe, acesta nu trebuie să-l determine pe suspect să își recunoască faptele. Trebuie urmărită reacția subiectului în timp ce îi sunt administrate erori flagrante, de obicei pline de contradicții.

Planul situațional necunoscut este întâlnit în situația în care informațiile despre comiterea faptei nu sunt cunoscute de nici de suspect nici de anchetator (scotociri, filtre de circulație, razii, etc.).

În această situație, conversația dintre cei doi este lipsită de temei informațional, și din cauza prezumției de nevinovăție se stopează orice tentativă de dialog constructiv, întrucât o persoană invitată la un asemenea interogatoriu ar putea reclama un abuz din partea organelor statului.

Astfel, prin investigațiile comportamentului simulat se poate clarifica implicarea sau nu a suspectului în speța care face obiectul interogatoriului.

În această activitate este nevoie de calm, tact, răbdare; în planul situațional ascuns sau necunoscut, apar situații neprevăzute ce pot duce la descoperirea faptelor în cauză în mod întâmplător.

Autocontrolul organului judiciar asupra manifestărilor comportamentului său expresiv are o importanță deosebită în cadrul relațiilor interpersonale (simpatie sau antipatie, superficialitate, duritate, nervozitate, etc.). Autocontrolul este o necesitate menită a contracara studierea organului de stat de către persoana banuită. Practica evidențiază existența unei categorii de infractori extrem de vicleni și intuitivi, capabili să interpreteze cu abilitate comportamentul organului judiciar sau să deducă ce probe și informații deține anchetatorul.

Creativitatea în gândire, capacitatea de prelucrare cu obiectivitate și simț critic a datelor, exersarea intuiției și îndeosebi utilizarea investigației tehnico-științifice a comportamentului simulat al persoanelor incluse în cercurile de bănuiți pot duce la eliminarea situațiilor de blocaj, hazardul în soluționarea cauzelor complexe nefiind nimic altceva decât expresia limitelor de competență.

Analiza termenilor specifici în psihologia interogatoriului judiciar: ascultarea, audierea, ancheta

Din punct de vedere tehnico-tactic, strângerea probelor reprezintă, pe lângă operația propriu-zisă de adunare a probelor și aceea de evaluare și examinare a lor pentru a se constata dacă sunt suficiente cu scopul de a hotarî trimiterea sau netrimiterea sau în judecată.

Probele trebuie să ajute la depistarea indivizilor ce au săvârșit fapta penală (instigaotir, autori, complici). Prin stabilirea răspunderii făptuitorului se înțelege că probele adunate în cursul urmăririi penale trebuie să contribuie nu numai la lămurirea aspectelor privind fapta penală, ci ele trebuie să elucideze și aspectele legate de vinovăția făptuitorului, dacă acesta poate să fie sau să nu fie subiect al răspunderii penale .

Întrucât cele mai multe infracțiuni sunt săvârșite sub semnul clandestinității, acțiunea de a descoperi și acțiunea de a administra probele presupun o înaltă calificare și măiestrie profesională.

La săvârșirea unei infracțiuni, pe lângă modificările materiale întâlnite în aproape toate cazurile, întâlnim și modificări de natură imaterială (schimbări pe plan psihic) la nivelul conștiinței participantului la săvârșirea unei infracțiuni in calitate de complice, autor, instigator, martor. Acestea pot fi cunoscute de anchetator pe o cale mijlocită, și nu direct ca în cazul urmelor materiale. Cel care a perceput împrejurări în legătură cu fapta, purtătorul informației, este situat între anchetator și sursa informației. „Cunoașterea acestor informații presupune exteriorizarea, comunicarea, adică transpunerea în imagini verbale a expresiilor păstrate în memorie”. Astfel, este obligatorie chemarea în fața organelor de urmărire penală a tuturor acelora care cunosc informații cu privire la împrejurările comiterii faptelor și ascultarea lor, ascultarea fiind una din modalitățile de abordare a subiectului de-a lungul procesului penal.

Ascultarea este un act procedural prin care anumiți indivizi ce se presupune ca dețin informații cu privire la infracțiunea propriu-zisă, sunt chemați să dea explicații în fața organelor de urmărire penală. Alături de termenul „ascultare”, întalnim și termenul „audiere”, iar când îl are în vedere pe suspect, este denumit „interogatoriu”.

Principala modalitate de obținere a informațiilor este reproducerea orală ce poate să apară în două forme:

-relatare liberă a faptelor percepute;

-ancheta, interogatoriul (pe baza întrebărilor adresate de organul judiciar).

Audierea și ascultarea par a fi termeni apropiați verificării cunoștiințelor școlare, conotațiile celor doi termeni având caracter contemplativ-static, această semnificație fiind departe de relația de opozabilitate interpersonală de tip special specifică procesului penal.

Termenul „anchetă” trimite către domeniul sociologiei și în același timp este asociat relelor tratamente specifice anchetatorului de tip torționar.

În ambele faze (urmărire penală și cercetare judecătorească), audierea suspectului curpinde trei etape:

Verificarea identității civile a subiectului

Această etapă are caracter obligatoriu pentru a nu fi banuită o altă persoană decât cea care a comis infracțiunea. Verificarea identității presupune interogarea suspectului cu privire la numele și prenumele său, porecla, domiciliu, data și locul nașterii, cetățenia, codul numeric personal, numele și prenumele părinților, studii, profesie, starea civilă, adresa la care dorește să îi fie comunicate actele de procedură.

Verificarea identității este un bun prilej pentru a studia comportamentul subiectului față de situația în care se află, starea de tensiune sau de calm în care se află, gesturile, modul la care răspunde întrebărilor ce îi sunt adresate. Toate acestea ajută la stabilirea procedeelor tactice de ascultare și cu cât ele sunt mai complete cu atât ascultarea va fi mai ușoară.

Introducerea în atmosferă a suspectului, în vederea stabilirii contactului psihologic, reprezintă un moment important al acestei etape când se pot pune întrebări ce nu au legătură cu cauza. După această introducere i se aduce la cunoștință fapta prevăzută de legea penală pentru comiterea căreia este suspectat și calitatea în care este audiat.

Prima etapă a ascultării reprezintă primul contact dintre anchetat și anchetator, fiind hotărâtoare de modalitatea în care urmează a se desfășura interogatoriul.

Ascultarea relatării libere

Adresarea unei întrebări cu caracter general reprezintă punctul de începere al acestei etape. Prin aceasta, subiectului i se solicită sa declare cu privire la fapta pentru care este incriminat. O astfel de întrebare ar putea fi formulată astfel: „Sunteți suspectat de săvârșirea infracțiunii de omor, faptă prevăzută și pedepsită de art.188 C.p., constând în aceea că în ziuaX ați aplicat numitului B.N. mai multe lovituri de cuțit, în urma cărora acesta a decedat. Ce aveți de declarat cu privire la aceasta?”.

Subiectul poate prezenta faptele în succesiunea lor firească, acesta nefiind întrerupt prin adresarea altor intrebări. În acest timp, anchetatorul va observa și nota ezitările subiectului, omisiunile acestuia, aspectele cu privire la care apar contraziceri, iar pe baza lor își va stabili, ulterior, procedeele tactice ce le va adopta. Anchetatorul trebuie să evite să-și manifeste satisfacția sau nemulțumirea, să-l aprobe sau dezaprobe pe suspect sau să-l întrerupă în timpul relatării, prin acestea dând dovadă de calm, răbdare, stăpânire de sine, neexteriorizându-și sentimentele față de suspect.

Astfel, anchetatorul poate cunoaște și analiza poziția suspectului raportând cele relatate la materialul probator existent. Pentru stabilirea procedeelor tactice ce vor fi folosite în continuare, toate observațiile din această etapă vor fi luate în considerare și nu trebuie adoptată o poziție rigidă nici chiar atunci când suspectul denaturează adevărul sau neagă faptele.

Adresarea de întrebări și ascultarea răspunsurilor

După etapa ascultării relatării libere, suspectului i se pun întrebări referitoare la fapta ce formează obiectul cauzei. Acum are loc ultima etapă, cea prin care i se adresează suspectului, întrebări, în scopul lămuririi tuturor împrejurărilor. Acestea trebuie să fie clare și precise, formulate la nivelul de întelegere a celui ascultat, să-l determine pe acesta să relateze și nu sa raspundă monosilabic. Totodată, întrebările adresate nu trebuie să îl pună în dificultate pe suspect dacă acesta este interesat în a declara adevărul.

Putem clasifica în mai multe categorii întrebările folosite în această etapă, în funcție de scopul urmărit, de natura și aria de cuprindere a unor aspecte ce urmează a fi lămurite:

● întrebări „temă” – întrebări cu caracter general, care vizează fapta în ansamblul ei;

● întrebări „detaliu” – au caracter limitat la anumite detalii ce pot fi verificate. Aceste întrebări pot fi de control, de completare, pentru verificarea constanței și siguranței în declarații, pentru a lămuri unele aspecte omise în timpul relatării libere;

● întrebări „problemă” – prin care se urmărește lămurirea unor aspecte ale activității ilicite desfășurate.

Poziția suspectului privitoare la fapta comisă, adică recunoașterea, respingerea, negarea, diminuarea sau atenuarea învinuirii prin recunoaștere parțială, refuzul de a face declarații determină alegerea întrebărilor ce vor fi folosite în interogatoriu.

Întrebările adresate trebuie să se refere la împrejurări concrete, la fapte, evitându-se a i se cere subiectului să facă presupuneri, aprecieri sau sa exprime păreri personale. De asemenea, acesta are dreptul să apeleze la un avocat, atât înainte, cât și in cursul interogatoriului și poate utiliza însemnări și notițe proprii atunci când anchetatorul consideră a fi necesar.

În cursul urmăririi penale, inculpatului trebuie să i se aducă la cunoștință posibilitatea încheiereii unui acord dacă își va recunoaște vina, iar în cursul judecății, posibilitatea de a beneficia de o reducere a pedepsei, ca urmare a recunoașterii faptelor pentru care este incriminat.

O situație deosebită o constituie aceea când suspectul refuză să facă declarații. Anchetatorul, cunoscând psihologia și personalitatea celui ascultat, trebuie să descopere motivele pentru care acesta refuză să colaboreze.

Trebuie precizat că Noul Cod de Procedură Penală prevede că, în timpul audierii, subiectul poate exercita dreptul la tăcere referitor la oricare dintre faptele despre care este chestionat.

Strategii de interogare a subiectului

Stabilirea procedeelor tactice de ascultare a suspectului este determinată de stabilirea datelor privind persoana sa și cunoașterea împrejurărilor în care a fost comisă fapta.

Procedeul tactic de ascultare a inculpatului cuprinde metode și mijloace legale utilizate în activitatea de ascultare, pentru obținerea unor declarații complete și veridice, care să ajute la aflarea adevărului și clarificarea tututor aspectelor cauzei. Elementele de bază în stabilirea tacticii sunt reprezentate de regulile tactice criminalistice și de dispozițiile legale, iar o tactică adecvată presupune adaptarea normelor generale la personalitatea celui ascultat.

Printre procedeele tactice de ascultare a subiectului, se numără:

Strategii de interogare încrucișată – obiectivul acestui procedeu este acela de a distruge sistemul de apărare al subiectului nesincer, cel ce neagă în totalitate faptele comise. Este un procedeu în care suspectul este interogat de doi sau mai mulți anchetatori pregătiți special pentru acest scop. Procedeul prezintă un avantaj, în sensul că suspectului nu i se dă posibilitatea să-și pregăteacă răspunsurile, anchetatorii punând întrebările într-un ritm alert, susținut, dar și dezavantaje, ca de exemplu, încurcarea celui ascultat, chiar și încurcarea reciprocă, derutarea subiecților cu structură psihică slabă.

În opinia experților FBI, din considerente privitoare la protecția oraganelor judiciare împotriva unor acuzații nefondate aduse de către suspect, întodeauna trebuie să fie prezenți în timpul interogatoriului, doi anchetatori (unul principal și unul secundar).

Strategii de interogare sistematică – procedeu folosit atât în cazul suspecților sinceri, pe care îi ajută să lămurească toate aspectele problematice ale cauzei, cât și în cazul suspecților nesinceri pe care îi obligă să ofere explicații logice și cronologice în toate aspectele cauzei.

Prin intermediul întrebărilor problemă, în cadrul acestui procedeu, subiectului i se cere să clarifice sistematic modul de pregătire al infracțiunii, persoanele ce au participat și modul acestora de a acționa. În cazul în care autorul a săvârșit mai multe infracțiuni, anchetatorul va stabili dacă va incepe ascultarea cu infracțiunea cea mai ușoară sau cea mai gravă. Dacă există mai mulți subiecți în cauză, fiecare va fi ascultat, atât privitor la fapta proprie, cât și separat, privitor la activitatea fiecărui participant.

Strategii de interogare vizând utilizarea întrebărilor de detaliu – aceste întrebări sunt folosite frecvent, alături de alte procedee, în cazul în care subiectul face declarații nesigure, contradictorii și sunt utilizate pentru a obține de la acesta detalii referitoare la diferitele împrejurări ale faptei, care să permită verificarea declarațiilor. Scopul acestei strategii este de a demonstra suspectului netemeinicia declarațiilor sale și de a-l face să renunțe la negarea faptelor comise. Acest procedeu oferă rezultate bune în cazul infractorilor recidiviști, care, chiar dacă își pregătesc atent declarațiile, comit erori și inconsecvențe logice. Prin folosirea acestei strategii, se determină furnizarea informațiilor necesare aflării adevărului și colaborarea suspectului.

Strategii de interogare repetată – presupune reaudierea suspectului la intervale de timp diferite privitor la aceeași cauză, amănunte, împrejurări. Cu toate incercările bănuitului de a reproduce cele relatate anerior, se vor ivi, inevitabil, contraziceri, nepotriviri, demonstrându-i-se, astfel, netemeinicia celor relatate anterior.

Strategii de interogare referitoare la tactica complexului de vinovăție – constă în adresarea alternativă a unor întrebări ce conțin cuvinte critice referitoare la faptă și la rezultatele ei și a altor întrebări ce nu au legătură cu cauza. Scopul acestui procedeu este obținerea unor declarații sincere și, pentru realizarea acestuia trebuie observate reacțiile subiectului, deoarece reușita acestei strategii nu depinde doar de răspunsurile date, ci și de observarea și aprecierea acestuia.

Strategii de interogare referitoare la folosirea probelor de vinovăție – acest procedeu este folosit în cazul bănuitului care încearcă să îngreuneze cercetările, să denatureze adevărul. Această strategie este folosită dupa ce este cunoscută poziția suspectului; dacă acesta este recidivist, va recunoaște faptele doar în măsura în care este sigur de existența și temeinicia probelor.

Pentru obținerea unor rezultate în urma folosirii acestui procedeu este necesară respectarea unor cerințe:

cunoașterea valorii fiecărei probe din dosar;

stabilirea chibzuită a întrebărilor care vor însoți prezentarea probelor;

cunoașterea solidă a tuturor probelor din dosar;

stabilirea momentului oportun pentru utilizarea probelor de vinovăție și a ordinii în care vor fi expuse.

Atenția acordată de către anchetator acestui procedeu se explică prin faptul că orice eroare a organului judiciar poate compromite întreaga muncă pentru a determina suspectul să facă declarații veridice și complete. Suspectul va incerca să recunoască doar ce este dovedit și fiind conștient de numărul redus de probe, va încerca în continuare să respingă învinuirile aduse. Raportat la psihologia suspectului și personalitatea sa, se poate recurge fie la prezentarea frontală, în sensul că, încă de la început, i se prezintă probele ce îl învinovățesc și i se adresează întrebări referitoare la fapta comisă, fie la prezentarea progresivă a probelor de vinovăție ce presupune ascultarea în mod treptat, începând de la aspecte puțin importante și continuându-se cu detalii ce au o relevanță deosebită, din care reiese clar vinovăția suspectului.

Strategia interogării unui subiect cu privire la activitatea celorlalți participanți la comiterea infracțiunii – este un procedeu specific cauzelor în care există mai mulți subiecți. Anchetatorul va incerca să caute între suspecți veriga slabă cu care să inceapă audierea. I se va ilustra impresia că persoana sa interesează mai puțin și i se vor cere mai multe detalii despre ceilalți participanți la infracțiune. Subiectul poate oferi informații valoroase referitor la fapta comisă, date pe care, ulterior, va trebui să le justifice.

Întâlnim și dezavantaje, în sensul că nu întodeauna subiectul este dispus să divulge activitatea celorlalți participanți, având în vedere înțelegerile stabilite anterior privitoare la modul de comportare în eventualitatea descoperirii faptei. Fiecare subiect va avea rețineri, neștiind ce au declarat ceilalți, dar va prezenta interes în a afla poziția lor. Cu calm, răbdare și perseverență, anchetatorul trebuie să îi determine să declare despre faptele săvârșite. Acesta, punând cap la cap toate declarațiile, poate desprinde concluzii legate de sinceritatea participanților la infracțiune.

Strategia interogării vizând justificarea timpului critic – Durata activităților ce au urmat comiterii faptei, perioada post-infracțională reprezintă timpul critic. Știut fiind faptul că suspectul nu dorește să facă declarații, i se cere să declare ce făcea înainte, în timpul și după comiterea faptei, locul unde s-a aflat, cu cine a intrat în contact. Această strategie este folosită în cazul infractorilor refractari, nesinceri, oscilanți, cărora li se cere să declare cu cine au intrat în contact, ce au făcut pe zile și ore, locurile unde se aflau. Astfel anchetatorul poate verifica sinceritatea acestuia deoarece în declarațiile sale apar neconcordanțe în justificarea perioadei post-infracționale.

Folosirea acestei strategii permite extinderea anchetei asupra altor infracțiuni, a altor subiecți, mai ales că, tăcerea, la fel ca și alibiul, reprezintă încercarea de a masca alte fapte, respectiv alți participanți.

Strategii vizând „interogatoriul psihanalitic” – este interogatoriul viitorului, este curat, inofensiv, respectă „integral demnitatea, derpturile și libertățile cetățeanului din perspectiva preumției de nevinovăție, este un joc al inteligenței prilejuit preponderent de o simplă discuție asupra cazului și care dă posibilitatea individului de a se apăra cu toate mijloacele (legale sau ilegale)”.

1.2.1 Coordonatele psihologice ale termenilor: confruntare, prezentare pentru recunoaștere și reconstituirii

1.2.1.1 Confruntarea

Ca activitate de urmărire penală și din perspectivă strict psihologică, confruntarea reprezintă ascultarea a două persoane, una în prezența celeilalte, între ale căror declarații există contraziceri esențiale referitoare la aceeași cauză.

Chiar dacă se are în vedere înlăturarea contrazicerilor dintre declarațiile indivizilor ascultați cu privire la una și aceeași cauză, nu trebuie să se faptul că acest act poate duce și la realizarea altor obiective. Confruntarea este utilizată și în scopul verificării unor declarații ale subiecților participanți la aceeași faptă prin care respectivii și-au recunoscut faptele comise.

Anchetatorul trebuie să cunoască subiecții ce se vor confrunta și sub aspectul dominantelor de ordin psihologic, știut fiind faptul că emotivii se pot inhiba ușor când intră în contact cu persoane superioare lor ca statut social, nivel al culturii, se pot contrazice, pot fi neclari.

Această procedură creează, chiar și pentru indivizii de bună-credință, un climat de îngrijorare, de teamă prin prisma consecințelor. Pe perioada confruntării se impune cu precădere observarea persoanei ce neagă, persoană nesinceră, pentru a reflecta la modul de reacție la diferitele întrebări ce i se adresează, ce întrebare a surprins-o, la care a manifestat neliniște, la care a evitat răspunsul dar și reacțiile sale raportate la răspunsurile persoanei cu care este confruntată.

Anchetatorul trebuie să ofere atenție atât declarațiilor persoanei confruntate, cât și manifestărilor ei, efectele ce se produc asupra ei atunci când îi sunt adresate întrebările, modului de a formula răspunsurile. I se oferă astfel, organului judiciar, prilejul de a reflecta asupra simptomatologiei comportamentului simulat al suspecților.

Contactul psihologic direct, acela de a sta față în față cu persoanele confruntate este recomandat pentru asigurarea posibilităților de studiu și supraveghere. Practica arată că tatonarea directă, observativă, in special cea vizuală, pun în inferioritate psihică persoanele ce ascund adevărul.

Întodeauna atent, anchetatorul nu va pierde din vedere faptul că dacă interpretarea psihologică a informațiilor deprinse odată cu ascultarea este importantă, la confruntare aceasta este esențială.

În general, la suspect se constată pe parcursul confruntării, un întreg cortegiu caracteristic comportamentului simulat: scădere a fermității argumentării, ezitări, reveniri și perioadă de latență în răspunsuri. Un anchetator cu o bună pregătire psihologică poate să le surprindă pentru că este greu de susținut un neadevăr în fața celui care cunoaște realitatea.

1.2.1.2 Prezentarea pentru recunoaștere

Potrivit art. 132 NCPP:

– „(1) Identificarea persoanelor sau obiectelor se poate dispune dacă este necesară în scopul clarificării împrejurărilor cauzei;

– (2) Identificarea persoanelor sau obiectelor poate fi dispusă de procuror ori de organele de cercetare penală, în cursul urmăririi penale, sau de instanță, în cursul judecății”.

Prezentarea pentru recunoaștere are un loc distinct în cadrul anchetei, întrucât prin această activitate se urmărește identificarea subiecților, a obiectelor ce au legătură cu fapta prin mijlocirea infractorului, care le-a perceput anterior și a reținut trăsăturile exterioare ale persoanelor, semnalmentele, ori caracteristicile obiectelor.

În cazul prezentării pentru recunoaștere, interogatoriul se desfășoară după regulile privind ascultarea subiecților vătămați, a suspecților, a martorilor, însă se disting anumite particularități deoarece în cazul primului fel de ascultare, subiectului nu îi este solicitat să redea împrejurările săvârșirii faptei, ci să descrie semnalmentele care pot duce la găsirea obiectului supus identificării. Audierea subiectului ce urmează a recunoaște, urmărește realizarea mai multor obiective:

sublinierea posibilităților reale de memorare, percepere și redare a subiectului;

fixarea condițiilor de timp, loc și mod de percepere, dar și a factorilor subiectivi sau obiectivi care ar fi putut-o influența;

determinarea informațiilor cu privire la caracteristicile de identificare memorate de indivizi, fundament pe care se va realiza recunoașterea.

Recunoașterea este un proces psihologic mai facil, deoarece reactualizarea datelor percepute anterior nu solicită efort mare, diferită de reproducerea întâlnită în cazul mărturiilor obișnuite. Astfel, în aprecierea rezultatelor obținute se ține seama de legile psihice , de factorii subiectivi și obiectivice pot influența perceperea, reproducerea și memorarea. Există pericolul apariției unei false identificări, deoarece sunt imposibil de localizat în spațiu și timp unele fapte și împrejurări, obiecte ori persoane ce prezintă unele trăsături similare și apar ca familiare individului chemat să facă recunoașterea.

Valoarea probantă a recunoașterii este ilustrată în coroborare cu celelalte materiale de probă administrate. Chiar dacă un martor recunoaște o anumit individ, nu inseamnă că în mod cert acesta este autorul faptei.

Există posibilitatea apariției identificărilor false, a erorilor întrucât în timpul prezentării spre recunoaștere, elementele de sugestie pot influența declarațiile subiecților chemați să facă recunoașterea. Se poate spune că prezentarea pentru recunoaștere deține o importanță egală cu ascultarea propriu-zisă a oricărui subiect procesual ce deține informații despre vreo faptă sau împrejurare ce poate duce la aflarea adevărului, la identificarea autorului sau a victimei unei infracțiuni.

Cu ocazia ascultării, este necesar a se stabili dacă perceperea s-a făcut în condițiile săvârșirii faptei ori în alte împrejurări, aspect foarte importantpentru aprecierea posibilităților individului de a reține elementele fundamentale ale cauzei, pe baza cărora se va face recunoașterea. Dacă la faptul că perceperea, de cele mai multe ori, se realizează în momentul săvârșirii faptei, se adaugă faptul că, subiectul sau obiectul de recunoscut au fost observate o singură dată, putem realiza dificultățile pe care le întâmpină persoana chemată să facă identificarea în cadrul ascultării. Rezultă din cele expuse că, imposibilitatea subiectului de a prezenta elementele necesare identificării nu înseamnă și incapacitatea acestuia de a realiza recunoașterea.

Atunci când, în cadrul etapei ascultării, persoana nu reușește să ilustreze elementele caracteristice necesare realizării identificării, se hotărăște organizarea sau renunțarea etapei prezentării pentru recunoaștere, ținându-se cont de condițiile ce ar fi putut influența atât perceperea, memorarea, cât și reproducerea. Astfel că, pentru a se evita posibilitatea ștergerii din memorie a detaliilor, se recomandă organizarea acestei etape într-o perioadă cât mai apropiată de cea în care s-a făcut perceperea.

1.2.1.3 Reconstituirea

Această etapă constă în reactualizarea împrejurărilor săvârșirii faptei sau doar în reproducerea unor episoade sau fapte izolate, ce prezintă importanță, întrucât ajută la edificarea unor probleme.

Reconstituirea poate fi definită ca fiind „reproducerea artificială a împrejurărilor în care a fost săvârșită infracțiunea sau oricare fapt care prezintă importanță în cauză pentru a se stabili dacă fapta a avut ori putea să aibă loc în condițiile date (spațiu, condiții meteo, etc.)”.

Viziunea psihologiei judiciare cu privire la reconstituire evidențiază următoarele:

● în cadrul acestei etape, anchetatorul percepe nemijlocit acțiunile, fenomenele și nu urmele acestora, constituind obiect al perceperii experiența, fenomenul și rezultatele lor;

● cu prilejul realizării reconstituirii, de cele mai multe ori se obțin informații noi prin care se asigură extinderea urmăririi penale;

● pe parcursul reconstituirii se pot reproduce și verifica fenomene ce nu lasă urme materiale (în scopul verificării posibiltății de a auzi sau de a vedea);

● reconstituirea este o experiență, o încercare de a demonstra pe cale expermentală mijloacele de existență a fenomenelor sau a faptelor;

● la reconstituire, fenomenele, faptele examinate sunt provocate artificial, fapt pentru care ele sunt similare, dar nu identice cu cele adevărate.

Capitolul II – COMPONENTA MIMICO-GESTICULARĂ ȘI ATITUDINALĂ

Analizarea personalității din perspectiva observației comportamentului expresiv

Observația – constă în concentrarea tuturor mecanismelor senzoriale prin care omul ia act de structura unui obiect sau de particularitățile desfășurării unui fenomen, a unei acțiuni, a unor acte de conduită. Întrucât are un caracter complex, cunoașterea ce se bazează pe observație nu se rezumă doar la aspecte de suprafață, ușor sesizabile, ci apelând la mecanismele gândirii pătrunde dincolo de acestea, scoțând la iveală aspecte noi, necunoscute anterior.

Orice persoană care întâlnește o altă persoană necunoscută realizează o cunoaștere a însușirilor psihice ale respectivei și in funcție de aceasta își modelează automat propriile manifestări. La început, aceasta are loc pe baza unor elemente exterioare care sunt ușor de sesizat:fizionomie, gesturi, mers, statură, exprimare, mimică. Astfel, se formează, așa numita „prima impresie”, care reprezintă baza reglării reciproce a conduitei. Cateodată, aceasta poate fi eronată, dar chiar și atunci când este corectă, nu reprezintă în mod cert o formă suficientă de cunoaștere a indivizilor. Prin urmare, trebuie să acordăm un credit limitat acestei prime impresii și să apelăm pe cât posibil la observarea lucidă, logică.

Constatăm, cu ajutorul experienței, că in fiecare există, mai mult sau mai puțin, tendința de a căuta să „pozeze” în fața altora altfel decât este, ceea ce duce la intensificarea unor trăsături sau mascarea altora. La unii indivizi se constată un decalaj, o lipsă de suprapunere între structura reală și structura ilustrată prin „mască”, de unde rezultă un comportament forțat, fals. În concluzie, observațiile asupra conduitei indivizilor trebuie să fie întodeauna supuse analizei pentru a putea distinge ceea ce este adevărat și ceea ce este doar o aparență.

Întrucât observăm modul de reacție al unui individ într-o anumită cauză, se ridică întrebarea în ce măsură profilul exterior observat este caracteristic subiectului.

În practica judiciară, observația se raportează la elementele de suprafață, ușor de determinat, precum: pantomima (mersul, gesturile), simptomatica labilă (aspectele dinamice ale corpului), mimica (vorbirea, expresiile feței).

■ Pantomima – ansamblul reacțiilor la care concură întreg corpul.

– Mersul oferă indicii asupra particularităților psihice ale indivizilor. Astfel, în funcție de viteză, fermitate și elasticitate, putem distinge următoarele tipuri de mers: timid, nehotărât, lent și greoi, energic, rapid, suplu și ferm.

Mersul rapid expirmă o mobilitate ridicată pe plan neuropsihic; în schimb, mersul lent denotă o mobilitate redusă. Se poate afirma că mersul ilustrează una dintre caracteristicile importante ale dinamicii neuropsihice, exprimă fondul energetic de care dispune individul. Mersul vioi, rapid, ferm este drept corespondent pentru optimism, încredere în sine, bună dispoziție, în timp ce stările depresive determină un mers greoi. La unele persoane, simpla părere că sunt urmărite cu privirea este suficientă pentru a le tulbura automatismul mersului, iar șocurile emoționale pot determina incapacitatea momentană de a merge.

– Gesturile reprezintă o exprimare a reacției organismului atunci când apare o modificare în mediul interior sau exterior. Întâlnim trei categorii de gesturi:

• gesturi reactive – acele mișcări ale corpului efectuate ca urmare a diferitelor situații neașteptate prin care trece subiectul. Acestea au rol defensiv și, de obicei, sunt elaborate inconștient. În funcție de mai mulți factori, precum viteza de declanșare, frecvența, amploarea și intensitate se pot afla indicii referitoare la dinamica neuropsihică.

• gesturi instrumentale – prin intermediul cărora se desfășoară o anumită activitate. Observând raportul dintre viteza și precizia gesturilor se pot trage concluzii psihologice referitoare la dinamica personalității.

Gesturile sigure, precise ilustrează încredere în sine, calm, stăpânire de sine (temperament sangvinic).

Gesturile rapide (de o precizie mediocră) denotă o stare de hiperexcitabilitate (temperament coleric).

Gesturile lente (sigure și precise) subliniază grija deosebită pentru detalii (temperament flegmatic).

• gesturi retorice – acele gesturi care, înlocuind sau însoțind vorbirea, au scopul de a convinge interlocutorul sau de a îi provoca acestuia o stare afectivă, emoțională. Astfel, pot fi desprinse anumite concluzii de ordin psihologic din trăsăturile de ordin formal ale gesturilor, ca de exemplu: amplitudinea, energia și frecvența.

Gesturile de mică amplitudine, rare, pot ilustra o atitudine defensivă, plictiseală, stare de indiferență, tendință de izolare, apatie.

În schimb, gesturile de amplitudine mare, largă, evidențiază veselia, buna dispoziție, receptivitatea.

Gesturile violente, rapide, când insoțesc vorbirea pe ton ridicat arată dorința de afirmare proprie, o stare de iritație, exercitarea autorității.

-Atitudinea ilustrează, cu ajutorul poziției corpului și a unui conținut psihic, reacția subiectului față de efectul unei solicitări; felul în care acesta așteaptă să se confrunte cu o situație. De cele mai multe ori, poziția corpului semnifică trăirea psihică a subiectului în momentul respectiv. Astfel, capul plecat, trunchiul înclinat în față, umeri „căzuți” semnifică o stare depresivă, o stare de oboseală, ca urmare a unui eveniment neplăcut. Prin acestea, poate fi indicată și modestia, tristețea, lipsa de opoziție, o stare defensivă.

În schimb, capul ridicat, umerii drepți, picioarele ușor depărtate ilustrează tendința dominatoare, încrederea în sine.

Este necesar a se cunoaște situația exactă, deoarece aceleași comportament poate semnificații diferite în alt context.

■ Mimica – reprezintă ansamblul modificărilor expresive la care participă părțile nobile ale feței: ochii, sprâncenele, fruntea, gura, maxilarele, obrajii.

– Un rol deosebit de important îl are privirea, aceasta fiind cheia expresiei feței. Expresiile feței sunt extrem de variate, iar mișcările buzelor, direcția privirii, deschiderea ochilor, pozițiile succesive ale sprâncenelor, exprimă: veselie, severitate, acceptare, nedumerire, mirare, confuzie, precauție, suspiciune, etc.

În legătură cu gradul de deschidere al ochilor putem spune că ochii larg deschiși pot semnifica: atitudine de interes, receptivă, absența sentimentului de culpă, neștiință; gradul redus de deschidere al ochilor semnifică: suspiciune, stare de plictiseală, de oboseală, mascarea propriilor intenții sau gânduri, tendința de a ascunde, atitudine de rezistență față de datele primite.

Raportându-ne la direcția privirii, spunem că privirea în lateral sau în jos ilustrează un sentiment de vinovăție, de rușine, umilință, pe când privirea în sus denotă o lipsă de respect față de interlocutor.

Privirea directă, către interlocutor, „ochi în ochi” cu acesta, arată hotărâre, sinceritate, atitudine critică sau provocare, atitudine deschisă.

Persoanele cărora privirea le fuge în permanență în mai multe direcții, neputând fixa și susține privirea interlocutorului se pot caracteriza ca lipsite de fermitate, având tendința de a-și ascunde gândurile, iar uneori prin sentiment de vinovăție sau lașitate. Privirea fixă denotă lipsa contactului cu realitatea sau, câteodată, atitudine de înfruntare a interlocutorului.

Când doi subiecți se privesc, întoarcerea sau coborârea privirii de către una din ele denotă retragerea ei pe poziții defensive.

Pentru anchetator, cunoașterea comunicării extraverbale este foarte importantă întrucât pe această cale se transmite un bonus de informații, iar în condițiile în care se desfășoară interogatoriul, subiectul nu mai poate cenzura astfel de manifestări.

– Vorbirea poate fi analizată din punct de vedere psihologic. Trebuie să se vizeze atât aspectele formale, cât și cele legate de semnificația termenilor.

Analiza formală evidențiază aspecte de ordin fizic, precum: fluența, debitul/viteza exprimării, sonoritatea (indice al fondului energetic al subiectului, ilustrează calmul, încrederea în sine, hotărârea), pronunția, intonația. O voce puternică, semnifică calm, încredere în sine autoritate, în vreme ce una slabă denotă emotivitate, nesiguranță, nehotărâre, lipsă de energie, etc.

Fluența este un indice direct al proceselor cognitive. Vorbirea fluentă subliniază ușurința găsirii cuvintelor și presupune rapiditate, precizie în gândire, precum și un tonus neuropsihic ridicat. Lipsa de fluență în vorbire (pauze frecvente) denotă dificultăți în găsirea cuvintelor. Desigur, ne referim doar la acele situații de cunoaștere a problemei de către individ în care lipsa de fluență în vorbire este o caracteristică a sa. Aceste dificultăți pot avea cauze multiple, printre care enunțăm: reactivitate emoțională sporită, lipsă de dinamism, oboseală, dificultate în elaborarea deciziilor, teamă, etc.

O formă specială a lipsei de fluență o reprezintă așa-numita „vorbire în salve”, caracterizată prin grupuri de cuvinte rostite precipitat, dar cu pauze relativ mari între ele, prezentând de regulă și multe aspecte de incoerență – cel puțin din punct de vedere gramatical. Aceasta denotă adesea o reactivitate emoțională crescută.

-Debitul/viteza exprimării este un atribut temperamental. Astfel, în timp ce flegmaticul vorbește cu un debit redus, colericul se exprimă mult și repede. Debitul depinde și de gradul de afectivitate pe care individul o are cu interlocutorul său (dacă discuția are caracter de afinitate, atunci debitul verbal este mare), de gradul de cunoaștere a subiectului discuției (debitul este mai mare cu cât cunoașterea obiectului discuției este mai amplă). Reacția de respingere e caracterizată de reducerea sau chiar suspendarea comunicării dintre indivizii în cauză.

Este necesar să nu intervină confuzia între debit și fluență, întrucât un debit scăzut nu inseamnă lipsă de fluență. Poate exista fluență chiar dacă viteza de exprimare este mică.

-Pronunția depinde de nivelul de cultură al individului și de caracteristicile neuropsihice. Se disting: pronunția deosebit de corectă, pronunția de claritate medie, pronunția neclară (eliminarea unor sunete din anumite cuvinte, coborârea tonului, pronunțarea neclară a sfarșturilor de cuvinte, de frază).

Formele defectuoase de pronunție sunt, cel mai frecvent, întâlnite la temperamentele extreme (coleric și melancolic). La colerici apare deformarea unor cuvinte, altele eliminându-le și înlocuindu-le prin expresii de mimică, gesturi, pe când la cei melancolici se observă o scădere a sonorității.

Trebuie să luăm în considerare și eventualele defecțiuni de limbaj ce pot servi fie la identificarea vocii (în cazul în care lipsește imaginea interlocutorului – convorbiri telefonice), fie pot da unele indicii despre trăsăturile sale psihice. Spre exemplu, cei bâlbâiți sunt caracterizați printr-o reactivitate emoțională crescută.

-Intonația. Cea mai importantă componentă psihică a intonației este tendința exteriorizării trăirilor emoțional-afective, de unde reiese că indivizii cu un fond afectiv bogat dețin o intonație cu inflexiuni și tind să-și impresioneze interlocutorii. De altfel, o intonație slabă în inflexiuni, monotonă, poate ilustra un fond afectiv sărac și anumite dificultăți în comportamentul social, ca de exemplu: incapacitatea exteriorizării sentimentelor proprii, timiditate (incapacitatea de a relaționa cu oamenii).

-Analiza semantică se referă la un alt segment al vocabularului, la semnificația cuvintelor folosite. Astfel, putem supune analizei: plasticitatea și expresivitatea, structura vocabularului, adecvarea la conținut, cantitatea de informație, coerența în judecăți și raționamente, nivelul de abstractizare.

Plasticitatea și expresivitatea sunt termeni înrudiți. Deseori, pentru a exprima ceva e necesar să se selecteze o expresie verbală dintr-o multitudine, asemănătoare ca sens, dar cu nuanțe diferite. Oamenii se deosebesc și in funcție de capacitatea de exprimare: unii spun mult, folosind puține cuvinte, dar bine alese, în timp ce alții spun în realitate foarte puțin deși folosesc numeroase cuvinte. Se trage concluzia că, plasticitatea și expresivitatea sunt însușiri ce reflectă capacitatea subiectului de a reda atitudinea sa față de realitate și de a inocula celor din preajma sa aceeași rezonanță afectivă. Astfel se pot deduce: atributele sale de ordin afectiv, bogăția fondului lexical, etc.

Ticurile sunt reacții stereotipe ce se repetă des, cu știrea ori fără știrea individului dar în orice caz fără voia sa. Acestea ilustrează, uneori, anumite particularități psihice (emotivitate, nervozitate) ajutând la particularizarea cunoașterii oamenilor (de exemplu, un tic, odată reamintit, este suficient pentru relatarea unor atribute sau fapte ale unui individ).

-Structura vocabularului – prin care se înțelege numărul și varietatea termenilor. Astfel, cei ce dețin un vocabular bogat și variat arată interes pentru cunoaștere, capacitate intelectivă, posibilitatea de a rezolva mai ușor problemele apărute la un moment dat.

-Adecvarea la conținut se referă la utilitatea termenilor folosiți pentru a exprima cele dorite. Cateodată, unii indivizi apelează la termeni de circulație mai redusă, fără a le cunoaște semnificația, doar din dorința de a-i impresiona pe cei din jur. Aceasta denotă înfumurare, o informare insuficientă asupra cauzei și atitudine de supraestimare a propriilor cunoștințe.

-Cantitatea de informație se referă la o dimensiune a vocabularului, focusându-se asupra frecvenței de utilizare a unor cuvinte. Cantitatea de informație este mai scăzută cu cât termenii folosiți sunt comuni, de largă utilizare și crescută cu cât termenii sunt mai rar utilizați, mai deosebiți.

-Coerența în raționamente și judecăți reprezință un alt aspect al exprimării. Orice manifestare verbală a unui individ reprezintă o mostră a modului său de a judeca, care, până la un punct este dependent de cunoștințele acumulate și de educația primită.

-Nivelul de abstractizare se află în strânsă legătură cu cantitatea de informație, fiind direct proporțional cu aceasta. Oferă o serie de indicații asupra capacității intelectuale a individului.

■ Aspectul vestimentar reprezintă o sursă de informații referitoare la însușirile psihice ale oamenilor. Constituie un indiciu legat de starea materială dar are și multiple semnificații psihologice. Reflectă gustul, preferințele estetice, dar mai ales ideea pe care individul o are despre sine și cea pe care ar dori ca ceilalți să o aibă despre el.

Cele mai importante caracteristici ale îmbrăcămintei ce au o semnificație psihologică sunt: discordanța față de moda zilei, îmbinarea culorilor, croiala, etc.

Tendința exagerată de a fi în pas cu moda, culorile stridente și îmbinările frapante dintre ele, precum și croiala neobișnuită denotă o concepție despre viață ce pune accent pe aspectul exterior al indivizilor.

Atunci când aspectul vestimentar este neglijent, individul neavând preocupări de ordine și estetică putem vorbi de lipsă de respect, atitudine de sfidare a normelor etice și o mentalitate retrogradată.

Ca urmare a observațiilor comportamentului indivizilor, se pot sublinia câțiva indici ce reprezintă expresia psihologică a temperamentelor.

■ Temperamentul exprimă dinamica generală a persoanei, disponibilul său energetic care se manifestă și imprimă o notă dominantă tuturor trăirilor și comportării sale. Dinamica generală se manifestă în conduitele voluntare, în afectivitate, în mișcările persoanei, în mimică, în viteza vorbirii, etc.

Indicii psihologici ai temperamentului sunt:

-impulsivitatea se referă la perioadele de latență ridicată și intensitate scăzută sau, dimpotrivă, la caracterul brusc al răspunsurilor;

-expresivitatea psihică în interpretarea temperamentului apare în debitul și fluența limbajului, în întonație, în relația individului cu colectivitatea, în expresiile emoționale și mimice, în mișcările de mers automatizate;

-ritmul reacțiilor și al trăirilor interioare reflectă alternarea între răspunsuri și pauze ori o instabilitate psihică;

-impresionabilitate, cu alte cuvinte, tăria cu care este trăită activitatea psihică. După capacitatea de recepție a stimulărilor, dar și profunzimea impresiilor produse, unii indivizi sunt adânc impresionabili (datele primite și impresiile formate au o rezonanță mare, iar trăirile afective determină o puternică vibrație), alții doar superficiali;

-tempoul modificărilor neuropsihice temperamentale se manifestă în frecvența fenomenelor într-o anumită perioadă de timp, de unde rezultă existența unor indivizi cu modificări abundente, cu un tempou ridicat ori a altora cu o frecvență de evenimente psihice și trăiri restrânse ce manifestă un tempou scăzut.

Întreaga viață psihică a individului este colorată de temeprament, care redă tabloul comportamental al individului sub aspect dinamic, cât și atributele de bază ale sistemul nervos central. Baza neurofuncțională a temperamentului (noțiune psihologică) este dată de tipul (noțiune fiziologică) de activitate nervoasă superioară, iar între cele două noțiuni există o relație de corespondență.

Datorită tipurilor de activitate nervoasă superioară ce se manifestă în conduită și activitatea psihică, ca tip de temperament, s-a stabilit o legătură stransă între tipul slab și temperamentul malancolic, între tipul echilibrat-puternic-inert și temperamentul flegmatic, între tipul neechilibrat-puternic-excitabil și temperamentul coleric.

-Melancolicul – timid, inchis, sensibil; slabă capacitate de concentrare; tonus slab al conduitei; nehotărâre; rezistență scăzută la eforturi intelectuale; înclinații spre reverie; puțin prietenos; nu face față situațiilor suprasolicitante, dar în condiții de liniște, poate fi capabil de acțiuni analitice, ce necesită răbdare și grijă pentru detalii.

-Flegmaticul – lent în mișcări; se impresionează greu; vorbire monotonă; liniștit, calm; pare deseori indiferent; este ordonat; stările afective sunt stabile; se concentrează puternic; rezervat în activitate; nu se lasă distras cu ușurință.

-Sangvinicul – mobil, se adaptează foarte ușor; bine dispus, vesel, energic; este sociabil; receptiv la nou; vorbește clar, cu intonații; sentimentele se ivesc și se înlocuiesc cu repeziciune; poate deveni indiferent dacă activitatea este neinteresantă și migăloasă, este capabil de sentimente puternice și durabile.

-Colericul – impulsiv, impetuos, neliniștit;trăiri afective intense, inegale; câteodată este foarte activ, agitat, alteori pasiv, cuprins de stări depresive; reacții explozive; limbaj cu intonații oscilante.

Un rol important în determinarea comportamentului îl are situația clară în care se află individul (critică, inedită, limitată, obișnuită). Indiferent de această situație, există mecanisme deprinse pe parcursul vieții, ce pot masca tipul de temperament.

De cele mai multe ori întâlnim temperamente combinate în care dominantă este o trăsătură a unui anumit tip.

Relația non-verbală – reguli tactice caracteristice relațiilor de confruntare și opozabilitate

Între anchetator și subiect are loc un transfer de informații și pe altă cale decât cea verbală, și anume prin comunicarea non-verbală (fond sonor al vorbirii, mimică, gestică). Această cale non-verbală realizează un surplus de comunicare, prin intermediul ei transmițându-se stări psihoemoționale (anxietate, depresie). Avantajul constă în aceea că prin comunicarea extra-verbală se creează o posibilitate de a pătrunde spre procesele informaționale din sfera gândirii reflectate și nereflectate.

Prin intermediul comunicării extralingvistice are loc transferul informațional al afectivității.

„Contactele oculare” ce se creează între subiect și anchetator sunt foarte importante. În timpul conversației, controlul din privire îl efectuează emițătorul (suspectul). El urmărește reacția organului judiciar, și în funcție de aceasta își ajustează a doua parte a emisiunii sale. Aceste controale oculare sunt deseori efectuate în camera de interogare, îndeosebi în acele cazuri în care suspectul nu cunoaște probele ce le deține anchetatorul, pentru el fiind important daca acesta din urmă a crezut sau nu ce i s-a spus.

În condiții normale, privirea pendulează la interlocutor cu intermitență, însă în situații cruciale, privirea revine, în momentele importante, la organul judiciar pentru a vedea dacă acesta este sau nu de acord cu cele expuse. Anchetatorul trebuie să dea dovadă de experiență și inteligență pentru a putea urmări această pendulare oculară, căci revenirea la privirea directă poate arăta dacă suspectul vrea să introducă în context un neadevăr.

Organul judiciar, fie că va auzi un adevăr ce-l duce către lămurirea cazului, fie că va auzi o minciună prin care va putea testa gradul de sinceritate, va obține o informație prețioasă.

Anchetatorul trebuie să-și însușească foarte bine controlul mimicii, al privirii sale, să fie stăpân pe situație și pe reacțiile involuntare prin care ar oferi un avantaj bănuitului.

La prima audiere, relatare liberă, suspectul va spune o versiune favorabilă lui, anchetatorul va trebui să-l lase să spună ce dorește, să aibă fluență în expunere. Astfel, organul judiciar îl incurajează prin privire sau prin mișcările capului, el va oferi informații necesare pentru ca, odată terminat monologul, să se poată trece la un dialog critic.

În accepțiunea populară, cei ce evită privirea interlocutorilor sunt nesinceri; psihologii sunt însă, de părere că acesta este un semn frustrare, ce poate duce și la agresivitate care în cabinetul de interogare se manifestă în evitarea privirii, răspunsuri sfidătoare și insolente de unde putem concluziona că cele două accepțiuni nu se potrivesc.

În cele ce urmează vom evidenția unii indicatori exemplificativi de recunoaștere a comportamentului non-verbal (sincer sau nesincer):

● indici ai comportamentului sincer

-răspunde cu dinamism;

-stă confortabil și relaxat;

-are contact vizual cu anchetatorul;

-arată interes aplecându-se în față;

-are o poziție dreaptă.

● indici ai comportamentului nesincer

-adoptă poziții care impun o barieră;

-stă încordat;

-evită contactul vizual;

-este nerăbdător să plece;

-comite gesturi de protejare;

-are o poziție strămbă, cazută pe scaun.

● lista de verificare a suspecților vinovați

-respiră rapid, cască, oftează, își drege glasul, își umezește buzele;

-acordă atenție părului, unghiilor, hainelor, strânge scamele;

-pupile dilatate, mișcarea ochilor;

-își freacă mâinile, nasul și urechile, își pocnește incheieturile;

-mișcă brusc picioarele, scutură mâinile.

Există câteva reguli tactice care pot aduce un subiect în situația de a colabora, printre care amintim:

■ înainte de a fi ascultați, suntem priviți;

■ este obligatori exprimarea clară, concisă, în limbaj inteligibil a interlocutorului;

■ subiectul trebuie să fie convins că anchetatorul îi acordă respect prin ascultarea cu atenție a celor relatate;

■ este nevoie de o atitudine calmă, răbdătoare, echilibrată din partea anchetatorului. De obicei, timpul operează în defavoarea infractorului, starea tensională în care se află, însecuritatea ce o resimte pentru viitorul său îl face să comită greșeli;

■ înainte de a vorbi, trebuie să știm să observăm și să ascultăm. Încă din primele clipe ale întâlnirii, bănuitul trebuie studiat în ansamblu, analizate mișcările necontrolabile, pauzele în vorbire, durata lor putând fi interpretată ca un efort pentru a denatura adevărul sau pentru a disimula.

■ anchetatorul trebuie să aibă o atitudine deschisă, să-l încurajeze pe suspect, fie prin flatare, fie prin utilizarea unei formule de generalizare ori de minimalizare și îndepărtare a pericolului.

■ înțelegerea umană, creează un climat favorabil pentru a se putea obține cât mai multe informații (gest de pretenie – prin oferirea scaunului, a unei țigări, a unei cafele, a unui sfat) ce pot duce până la mărturisiri complete.

Sondarea sentimentului de vinovăție

Atitudinea oficială, profesională, politicoasă a anchetatorului, care cere lămuriri, chestionează, creează un fond difuz emoțional pentru cel anchetat. Acesta este motivul pentru care cele mai multe anchete se petrec într-o anumită tensiune emotivă sau nervoasă, iar subiectul apreciază hiperbolizat gesturi, fapte, expresii ale organului judiciar.

Anchetatorul apreciază, în special mimica subiectului, ca pe o realitate evidentă, ca pe un cumul de trăsături dinamico-funcționale ce scot la iveală sentimente, stări sufletești și a căror înțelegere corectă este o necesitate. Suspectul poate simula stăpânirea de sine, nedumerirea, calmul, revolta, toate cu scopul de a impresiona.

Cele mai ilustrative manifestări involuntare ce nu pot fi provocate sau mascate de individ, în mod voit sunt: tremurul vocii, spasmul glotic, sudorația temporală, latență în răspunsuri, înroșirea feței, ezitarea contactului vizual, creșterea volumului vaselor sanguine (tâmple, zona carotidă). Pentru un anchetator experimentat, toate acestea vor fi suficiente pentru a observa persoana ce trăiește un disconfort psihic în contact cu autoritatea. Nu este greu a le observa aceste manifestări, ci de a le interpreta.

Deseori, teama inocentului rezultată din contactul cu reprezentantul autorității este vazută ca un indiciu al vinovăției, iar comportamentul său ca unul simulat. Problematica interpretării corecte a tablorului psihocomportamental, își are baza în psihologia medicală, psihologia individului, dar aceste discipline nu pot oferi o interpretare clară a gesturilor, a mimicii, a felului în care acționează o persoană într-o anumită situație.

Trebuie să se deosebească motivele ce provoacă starea emoțională, motive ce sunt legate fie de trecutul infracțional al individului, de starea prezentă, de abilitatea psihocomportamentală, de problemele personale, fie strict pentru ceea ce este cercetat. Anchetatorul trebuie să aibă o discuție introductivă cu suspectul, despre situația familială, materială, starea de sănătate, antecedente pentru a încerca o anumită deconectare a suspectului și a trece mai ușor la chestionarea cauzei în care este bănuit.

În cazul indivizilor sinceri (femei, bătrâni, copii), fără experiență în situații de acest gen, trebuie să fie creat un climat de încredere reciprocă, a unui dialog degajat. Nerealizarea acestui cadru poate duce la inhibări emoționale artificiale, cu manifestări neurovegetative si mimico-gesticulare. Gesturile de nervozitate și ridicarea tonului din partea anchetatorului semnifică lipsă de profesionalism și pot duce la o degringoladă în starea sufletească și în gândirea suspectului emotiv.

În acest moment psihologic, prezentarea probelor sau precizările cu caracter acuzatorial pot complica tabloul psihocomportamental al individului, el putând enunța unele fapte pe care nu le-a săvârșit. Orice relatare a suspectului trebuie ascultată cu multă atenție, în special, orice spune și îi este defavorabil. Dacă labilului emoțional i s-a creat un climat de încredere, i se poate înfățișa problematica critică fara niciun risc, aceasta prilejuind un comportament în care pot fi ușor observate indiciile dezinvolturii în argumentare, ale naturaleții, sinceritatea surprinderii, individul răspunzând și chiar punând la rândul său întrebări.

De regulă, nu dau rezultatele scontate acele discuții introductive pe problematica colaterală, răspunsurile fiind monosilabice, ambianța rece, suspectul nu divulgă nimic. Analizând comparativ reactivitatea mimico-gesticulară a subiectului, putem observa că se obțin informații relativ normale pe fondul unui dialog colateral sărac dar că nu se întâmplă același lucru când se ridică probleme critice. Se evidențiază, pe lângă negările stereotipe („nu știu”, „nu cunosc”) , spasmul glotic, sudorație, pauzele înainte de a răspunde, evitarea privirii, tremurul mâinilor, toate acestea pe un fond de suspiciuni din partea bănuitului ce se explică printr-un mecansim psihologic extrem de subtil (făptașul dispune de capacitatea de a se degaja, psihic, de situația de suspect în cauză). Îndividul nevinovat își comută cu ușurință atenția către partea introductivă, pe care o acceptă cu plăcere și interes. În schimb, făptașul nu dispune de capacitatea psihică de comutare, centrul excitației sale nervoase concentrând întreaga personalitate exclusiv către fapta comisă. Chiar și în cazul în care i se oferă posibilitatea destinderii, relaxării, subconștientul îl ține prizonierul condiției de bănuit, statut pe care nu-l poate abandona.

Chiar dacă suspectul își impune conștient ieșirea din rol, depinde doar de anchetator, de experiența sa, interpretarea corectă a artificialului, a stării de disconfort, lipsei de participare, teama și suspciunea suspectului nesincer. Teama reiese tocmai din faptul că infractorul este conștient de natura pur introductivă a discuțiilor colaterale, el fiind preocupat de ceea ce va urma, având în vedere aspectele critice pe care le intuiește și în raport cu care își construiește mijloacele de apărare. Individul nevinovat participă cu naturalețe la dezvoltarea tematicii abordate de către organul judiciar, iar odată ce îi este explicat statutul și rolul său în cadrul ascultării, va alunga din plan psihic problematica ce-i stârnise temere.

Se pot obține rezultate interesante în deosebirea celor două conduite opuse prin adresarea unor întrebări de genul: „dacă spuneți ca nu ați săvârșit fapta, atunci pe cine bănuiți?”, „ ce ar merita autorul pentru fapta sa?”, „credeți că va fi descoperit făptașul?”.

Persoana ce nu a săvârșit fapta este deosebit de spontană, nu bănuiește o persoană anume, oferă păreri, argumentează, își spune părerea deschis, își exprimă indignarea și ura pentru autor cerând sancțiuni foarte mari pentru acesta.

În fața acelorași întrebări, infractorul, este stânjenit, ezitant, iar explicația psihologică constă în efectul paralizant-inhibatoriu rezultat în urma acestora. Cu privire la identificarea făptuitorului, infractorul va folosi răspunsuri de genul: „depinde”, „eu știu ce să zic?”, iar referitor la pedeapsa pe care o merită făptașul: „ce-o vrea legea”, „nu mă pricep”. Astfel că, ceea ce trebuie interpretat este tocmai efectul paralizant al acestor întrebări în conștiința aceluia ce neagă faptele.

Bănuitul are suspiciuni în legătură cu informațiile pe care le deține anchetatorul și cu proveniența acestora, fiind ostil, neparticipativ, stângaci, artificial, neplauzibil.

Nefiind provocate de individ în scop voit, manifestările comportamentale și psihofiziologice expuse mai sus vor însoți starea de disconfort psihic a suspectului, dar, anchetatorul nu trebuie să pice în capcana de a aprecia aceste manifestări drept probe de vinovăție.

Trebuie reținut faptul că expresiile emoționale, împreună cu probele verificate, pot confirma sau infirma o teză valabilă, reprezentând indici orientativi asupra tentativelor comportamentului simulat.

În funcție de caracteristicile cauzei și de particularitățile psihice ale indivizilor aflați în anchetă sunt utilizate diverse procedee tactice raportate la stadiul urmăririi penale. Acestea pot fi folosite la modul singular sau combinat, dar întodeauna anchetatorul se va afla în fața unei chestiuni fundamentale:

Problema – de a ști care anume sentimente se află la originea simptomelor constatate.

Sentimentele se manifestă prin anumite simptome. În mintea infractorului trebuie să se regăsească expresia sentimentului de vinovăție ce ilustrează implicarea sa la comiterea infracțiunii.

Dificultăți ce pot apărea:

● simptomele suspectului pot fi mai mult sau mai puțin exteriorizate;

● simptomele acestuia pot reprezenta expresia unui cumul de sentimente;

● simptomele subiectului pot fi impure, artificiale, depinzând de împrejurarea că acestea se pot raporta la altele;

● sentimentul poate fi simulat;

●sentimentul poate fi stăpânit sau frânat, dezvoltat sau exprimat;

●subiectul poate încerca un sentiment de vinovăție pentru o faptă comisă anterior, dar nedescoperită, deși cu privire la infracțiunea pentru care este cercetat, acesta spune adevărul;

● pot fi semnalate diverse simptome înșelătoare de culpabilitate la gândul că va putea fi pedepsit din cauza acuzațiilor nedrepte la adresa sa.

Metoda – constă în utilizarea simptomelor psihologice pentru aflarea adevărului, atunci când suspectul neagă săvârșirea faptei. Totodată, se referă la încercarea, prin interogare, de a desprinde diverse simptome pe care le manifestă cel ascultat.

Finalitatea – exprimarea diferitelor simptome ce scot în evidență sentimentele trăite.

Pași de urmat:

-subiectul este ascultat, un interval de timp, asupra unor împrejurări exterioare cazului sau asupra faptelor pentru care este învinuit;

-obiectul interogatorului este deliberat, îndreptat către o altă cale;

-anchetatorul ilustrează, față de suspect, explicațiile, observațiile sale, adoptând cand o atitudine severă, când o atitudine conciliantă.

Scopul acestor pași este acela de a surprinde simptome, sentimente trăite de inculpat, rezultate a unui efect psihologic.

Soluții – folosirea unei serii de reguli și procedee pentru a putea interpreta, investiga și elucida simptomele de vinovăție, de inocență sau de minciună.

■ Interpretarea – este necesar a se determina în respectivul caz, care dintre sentimente au cauzat simptomul sau ansamblul de simptome explicate și, totodată, se recomandă intensificarea sau atenuarea, încercarea de a face să dispară pentru o perioadă simptomele semnalate.

De exemplu, anchetatorul va face, față de cel care plânge, o primă remarcă pentru a-i spori încrederea și o a doua pentru a-i intensifica neliniștea care-l cuprinde.

În urma celor expuse putem întâlni doua situații:

-în primul caz, intensitatea simptomelor se diminuează sau incetează, rezulatând un sentiment de verocitate;

-în cel de-al doilea caz, continuă și sporește, rezultând un sentiment de vinovăție.

■ Investigarea – sunt dublate procedeele de interceptare prin urmărirea determinării, iar dacă simptomele se referă la obiectul interogatoriului și sunt adecvate și pentru tratarea faptului imputat sau dacă acestea sunt rezultatele unor cauze externe și trebuie eliminate.

Pentru a ne putea explica comportamentul, sentimentele și măsura în care acestea se pot abate de la normalitate, se impune cunoașterea atributelor caracteriale ale suspectului.

Pentru a înlătura efectul sentimentului de vinovăție dat de minciună, se recomandă comutarea obiectului ascultării pe un teren neutru.

Verificarea concluziei: interogatoriul este readus, pe neașteptate, la obiectul cauzei. Dacă are loc o schimbare, ăn sensul inițial, concluzia este una pozitivă.

■ Elucidarea – ilustrează punerea în evidență a simptomelor ce au fost slab exprimate. Atunci când subiectul povestește o faptă cu intenția de a spune adevărul, este limpede, clar, iar dacă i se pare că unele aspecte nu au fost înțelese, el reia explicațiile încercând să fie persuasiv, cu o gestică anumită pentru a explica ceea ce s-a întâmplat, acesta fiind un simptom al sincerității.

Precauții: anchetatorul trebuie să se abțină de la orice acțiune menită a suscita asupra suspectului sau inculpatului sentimente străine (indignare, iritare).

După jurământul martorilor trebuie să li se adreseze un avertisment de natura a isca un conflict de conștiință în cazul în care ar avea intenția de a ascunde adevărul. Avertismentul trebuie rostit clar, să convingă martorul de valoarea declarațiilor sale, dar și de gravitatea urmărilor la care se expune dacă nu spune adevărul.

Eficiența interogatoriului este sporită de confruntarea subiectului cu alți participanți la procesul penal.

În urma săvârșirii unei infracțiuni, multora dintre infractori li se instalează o stare de tensiune psihică, la unii evidentă, la alții nu, izvorâtă din teama de a nu fi descoperiți și care justifică dominanta defensivă a subiectului. Respectivele procese psihice generează nesiguranță, neliniște, un comportament ciudat, explicându-se astfel acțiunile întreprinse de infractori după săvârșirea faptei:

-ascunderea sau distrugerea mijloacelor de probă;

-încercarea imediată de a se face remarcat în alte locuri pentru crearea unor alibiuri;

-dispariția de la domiciliu (părăsirea localității, internarea);

-plecarea de la locul faptei.

Subiecții mai versați tind să-și ascundă fapta gravă prin simularea altor infracțiuni. Alții, după ce este descoperită fapta, doresc să obțină informații cu privire la stadiul cercetărilor, revenind la locul cu pricina sau încercând să intre în contact cu indivizi ascultați. Aceste acțiuni întreprinse sub o evidentă stare de tensiune duc la erori, ca de exemplu: dorința de a reveni asupra unor declarații; negarea unor acțiuni stabilite cu certitudine; contradicții ulterioare în declarații, etc.

Situația în care infractorul se întoarce la locul comiterii faptei, poate duce la denunțuri prin scrisori anonime, înscenări, înlăturări de probe, iar aceasta poate fi explicată prin fenomenul de amnezie post-infracțională.

Lacunele memoriale din perioada post-infracțională sunt generate de solicitarea deosebită a instanțelor subcorticale. Subiectul nu se simte în siguranță în această stare de neliniște generală, nu-și poate aminti dacă a comis vreo greșeală, dacă totul a decurs bine, acestea fiind principalele motive ale reîntoarcerii sale la locul faptei, de cele mai multe ori ea fiindu-i fatală.

Infractorul, fiind duplicitar, și încercând să pară un om cu preocupări diferite infracționalității, face ca întregul său comportament să fie artificial, denaturând chiar și actele cotidiene, făcându-l observabil pentru un bun cunoscător.

Necesitatea vieții duble, ce-l îndepîrtează pe infractor de societate, duce la creșterea presiunii psihice. Subiectul lucrează în taină, plănuiește, observă, execută ferit de ochii autorităților, de unde rezultă și duplicitatea sa.

Anxietatea, neliniștea pot pune stăpânire pe personalitatea subiectului, producându-i unele schimbări, iar în funcție de tipologia sa, se va comporta într-un anume mod față de fapta săvârșită, fiind afectat de ea sau indiferent de aceasta.

Se pot identifica două situații în legătură cu utilitatea cunoașterii structurii psihologice a subiectului:

-acesta manifestă, datorită structurii sale de personalitate, o rezistență crescută, fiind calm, logic, coerent, sociabil, liniștit, cooperant;

-tot datorită aceleiași structuri de personalitate, el poate manifesta o rezistență scăzută în fața acuzării, fiind ilogic, incoerent, sigur pe sine, necooperant și neliniștit.

Cunoscând structura de personalitate a subiectului, anchetatorul va dirija procesul ascultării în așa fel încât, emotivitatea, stăpânirea de sine, gradul de sociabilitate, să devină mijloace pentru a contura și definitiva adevărul.

Comparativ cu introvertitul, care este mult mai rezervat, atent, extrovertitul are mult mai deschise canalele de comunicare cu alți indivizi (chiar și cu anchetatorul). În funcție de aceste categorii, anchetatorul poate adopta diferite procedee tactice de interogare.

Astfel, extrovertitul (orientat către lume) poate cădea în diverse capcane psihologice, pe când intorvertitul, nu, fiind interesat de propriul Eu.

Subiectul trebuie astfel abordat, încât să evite stările de blocare emoțională ce pot afecta atingerea obiectivelor ascultării. Dacă acesta neagă implicarea în comiterea faptei, trebuie introduse, în felul de abordare, cuvinte cu încărcătură afectogenă care-l vor determina să-și recunoască vinovăția. În cazul celor indiferenți, nu se vor utiliza astfel de mijloace de influențare, ci mijloace logico-raționale.

În comparație cu melancolicii, caracterizați de lentoare în reacții, energie nervoasă, scăzută și tendința spre culpabilitate, fiind ușor de manevrat tactic în timpul ascultării, colericii iși ies ușor din fire, sunt irascibili, superficiali și inconstanți în reacții, intoleranța lor exprimându-se în comiterea unor gafe și pierderea autocontrolului.

2.4 Caracteristicile psihologice ale recunoașterii săvârșirii infracțiunii (de la refuzul de a recunoaște la mărturisire)

În timpul ascultării, subiectul poate recunoaște sau nu, învinuirea ce i se aduce. Astfel:

Atunci când recunoaște, se disting două situații:

își recunoaște vinovăția, este sincer întrucât el a săvârșit infracțiunea, iar evenimentele s-au petrecut așa cum a relatat;

recunoaște total sau parțial faptele comise, dar declarațiile nu sunt sincere.

2. Atunci când nu recunoaște, se disting, de asemenea, două situații:

a. nu recunoaște învinuirea ce i se aduce, iar declarațiile sale sunt de rea-credință;

b. nu recunoaște faptele săvârșite, dar declarațiile sunt sincere, doarece nu el este autorul;

3. Atunci când refuză a da declarații, atitudine de tăcere

1.a) În practică se întâlnesc situații când, fără să opună rezistență, subiecții recunosc faptele, recunoaștere ce poate fi sinceră sau nu.

Recunoașterea poate fi determinată de mai multe motive:

– la anumiți indivizi, după comiterea faptei, propria activitate este supusă unui examen de conștiință care, uneori, duce la dezaprobarea infracțiunii comise. În această situație motivul determinant al recunoașterii este regretul, căința, mustrarea de cuget: dorința de a dobândi liniștea sufletească, nevoia de descătușare, împing făptuitorul la mărturisire.

– între subiect și anchetator se duce o adevărată luptă psihologică ce creează celui dintâi o extremă încordare. Permanentul autocontrol, efortul prelungit, pot înfrânge orice capacitate de rezistență, recunoașterea constituind o adevărată eliberare;

– uneori, subiectul recunoaște întrucât învinuirea ce i se aduce, îl determină să nu reziste tentației de a își expune punctul de vedere, de a spune ce l-a împins la comiterea faptei, totul cu scopul de a se scuza;

– atunci când probele sunt imbatabile, subiectul, din rațiuni logice va recunoaște, convingându-se că este în zadar negarea. Totodată, recunoașterea este indusă de anchetator, care-l asigură ca sinceritatea va fi importantă la individualizarea pedepsei;

– recunoașterea poate fi rezultatul problemelor de conștiință pe care le are infractorul atunci când află că altă persoană a fost condamnată pentru fapta sa. Aceasta poate avea loc atât în cursul urmăririi penale, a judecății sau după pronunțarea hotărârii;

– recunoașterea poate fi determinată de orgoliu.

1.b) Sinceritatea sau nesinceritatea recunoașterii nu poate fi întodeauna constatată în timpul efectuării ascultării. Chiar și atunci când declarațiile infractorului sunt foarte convigătoare, nimic nu garantează ca suspectul se va menține pe aceeleași coordonate. Se poate ca imediat după comiterea infracțiunii, subiectul să își recunoască fapta, pe seama stării de tulburare, pentru ca odată cu trecerea timpului, sentimentul de regret să dispară. Aceasta este și mai probabilă în cazul indivizilor de rea-credință, experimentați, ce urmăresc trimiterea lor în judecată fără ca recunoașterea să nu aibă la bază și alte probe temeinice.

Pentru a nu se ajunge în aceste situații, trebuie pus accent, pe lângă recunoașterea propriu-zisă și consemnarea la modul general a declarației, raportarea obligatorie a acestora la fapte. Aprecierea sincerității declarațiilor impune impune detalierea acestora, adică consemnarea tuturor împrejurărilor comiterii infracțiunii – circumstanțe de loc, timp, mod, mijloace de săvârșire, mobilul și scopul infracțiunii, participanții la infracțiune, etc.

2.a) Întâlnim în practica judiciară, falsele mărturii, acele cazuri în care subiectul recunoaște total sau parțial faptele comise, însă declarațiile sale nu sunt sincere deoarece sunt izvorâte din mobiluri străine de realitate.

Această falsă recunoaștere se opune instinctului primar, cel de conservare, conștient de gravitatea faptelor se expune totuși, recunoscându-se vinovat pentru o faptă pe care nu a comis-o, fie având motive serioase să o facă, ori nefiind în integritatea facultăților mintale.

Motivele ce pot duce la falsa recunoaștere pot fi de natură patologică (afecțiuni psihice, ca de exemplu: isteria, melancolia, etc.), caz în care anchetatorul poate solicita concursul unui medic de specialitate, ori pot fi situate în sfera normalului, caz în care întâlnim:

-constrângerea exercitată de către anchetator sau de către adevăratul făptuitor;

-cel care se autoacuză se află în eroare din cauza unei false convingeri în legătură cu propria responsabilitate;

-falsa mărturie inspirată din altruism; devotamentul față de adevăratul subiect (părinți, frați, etc.);

-situația în care recunoaște o faptă mai puțin gravă pentru a scăpa de o alta mai importantă;

Cea mai întâlnită, în practica judiciară, este recunoașterea parțial sinceră. Infractorul recunoaște fapta, dar adaugă și circumstanțe false pentru a-și ușura situația sau omite unele împrejurări.

Astfel, când infractorul este urmărit pentru mai multe fapte, el recunoaște doar una dintre ele, iar acela ce este urmărit pentru o singură infracțiune gravă, adoptă o recunoaștere în formă simplă pentru a primi o pedeapsă mai redusă.

Când recunoașterea este falsă în totalitate, cel chemat în fața anchetatorului se acuză de comiterea unei infracțiuni inexistente in realitate. Consemnarea nepotrivirilor dintre declarațiile date și realitate constituie dovada falsei mărturii.

Alteori, fapta este comisă în realitate, iar cel ce se autoacuză a luat cunoștință de ea, de la adevăratul infractor, sau în alt mod. Anchetatorul poate avea informații dobândite prin mijlocirea unor alte activități.

Anchetatorul cunoaște date despre acea infracțiune ca urmare a cercetării modificărilor produse la locul comiterii faptei. Existența unor discrepanțe între constatările făcute nemijlocit de către organul judiciar și declarațiile date, poate constitui, ca și în situația precedentă, dovada falsității recunoașterii.

Recunoașterea falsă trebuie să conțină cât mai multe elemente de detaliu, să se obțină date prin intermediul întrebărilor adresate, care să poată demonstra falsitatea mărturiilor.

Ascultarea repetată poate fi o altă tactică ce ar putea dezvălui nesinceritatea recunoașterii, în cadrul căreia pot apărea contradicții.

2.b) Nerecunoașterea învinuirii este cea mai întâlnită atitudine în practica judiciară.

Este obligatorie și necesară aplicarea unor reguli tactice de ascultare. Un rol important îl are cunoașterea personalității subiectului ce are o incidență directă și imediată asupra tacticii de ascultare servind la conturarea ulterioară a laturii subiective a infracțiunii.

Personalitatea individului este pusă în lumină de însușirile caracteriale și temperamentale definitorii, cu trăsăturile care îl caracterizează ca individ. Astfel că, anchetatorul trebuie să aibă acea capacitate de a interpreta trăsăturile de caracter, personalitatea subiectului pentru a înțelege poziția pe care se situează și raportat la aceasta sa își contureze propria linie tactică.

În cazul unui subiect, care chiar și atunci când cunoaște informațiile pe care le deține anchetatorul, are un caracter tenace, este rezistent la eforturi prelungite, perseverează în minciună, organul judiciar trebuie să adopte o linie energică, directă pentru a distruge sistemul defensiv al infractorului. Aceeași metodă poate fi folosită și atunci când inculpatul este tipul nervos, echilibrat, abil, insidios, perfid, inteligent, ce contracarează întrebările adresate de către organul judiciar cu motivări plauzibile.

Referitor la temperament, procedeele tactice trebuie să difere după apartentența subiectului la tipul emoțional sau neemoțional.

Psihologia făptașului ce aparține tipului emoțional, după comiterea infracțiunii, este dominată de un sentiment de remușcare, regret, vinovăție iar tactica ce poate fi folosită în acest caz este aceea a unei atitudini conciliante, de înțelegere a situației, a creării acelei atmosfere propice recunoașterii sincere.

În cazul subiectului ce aparține tipului neemoțional, atitudinea de înțelegere a anchetatorului se dovedește a fi mai puțin folositoare, iar tactica ce va avea efect trebuie să se bazeze pe analiza faptelor și prezentarea probelor incriminatoare. Tactica folosită de anchetator trebuie să se adreseze bunului simț elementar, rațiunii ce dictează renunțarea la minciună și într-o mai redusă măsură sentimentelor. Finalitatea urmărită prin aplicarea acestor procedee este aceea de a convinge prin forța faptelor, că vinovăția suspectului sau inculpatului este stabilită sau că va fi curând stabilită, și că, așa fiind, este logic să o constate.

Anchetatorul trebuie să știe exact momentul, modalitatea și numărul probelor ce urmează a fi prezentate. Aceste probe trebuie înfățișate pe rând, în anumite intervale de timp. Nerespectarea acestor reguli ar putea avea urmări grave asupra întregii anchete întrucât organul judiciar s-ar găsi dezarmat în fața infractorului ce va continua să nege fapta, conștient fiind de informațiile insuficiente deținute de anchetator.

Ca procedeu tactic, prezentarea probelor se va utiliza atunci când se asigură un efect psihologic sigur, iar continua negare este inutilă.

Negarea poate fi determinată de cauze diverse, cum ar fi:

-nedezvăluirea identității participanților la infracțiune (printre aceștia aflândus-se persoane apropiate);

-convingerea că nu poate fi tras la răspundere întrucât anchetatorul nu deține sau nu poate strânge suficiente probe împotriva sa.

Procedeul tactic al înfățișării izolate a probelor se va utiliza doar dacă anchetatorul deține câteva informații incriminatoare, iar prezentarea lor, deodată, ar duce la dovedirea parțială a vinovăției subiectului. Dacă în continuare, infractorul, va aduce noi explicații, anchetatorul va trebui să continue activitatea de strângere a probelor sau acesta poate continua ascultarea într-o altă direcție, dar fiind atent ca cel incriminat să nu observe insuficiența probelor deținute de către organul judiciar.

Determinarea subiectului să renunțe la ascunderea faptelor depinde de alegerea celui mai propice moment. Aprecierea exactă a stării psihice în care este suspectul reprezintă un element cheie deoarece stările de derută, de tensiune, reduc capacitatea de rezistență și de aceea constituie cele mai propice momente pentru prezentarea probelor.

Înainte de a prezenta probele ce confirmă prezența subiectului la locul faptei, acesta trebuie întrebat dacă a fost prezent în acel loc, momentul și în ce împrejurare. De obicei, se primește răspuns negativ din partea subiecților, iar anchetatorul trebuie sa intervină pentru demascarea minciunii. De aceea este greșit să se prezinte probele înainte întrucât suspectul sau inculpatul ar putea găsi ușor motive care să justifice prezența sa la locul faptei.

Normele eticii profesionale impun o cpmortare coerentă, anchetatorul nu trebuie să inducă în eroare suspectul sau inculpatul. Este interzisă încercarea de a convinge subiectul de inutilitatea negării pe motivul că unul din participanți a recunoscut faptele (dacă nu este adevărat) sau că bunurile, produs al infracțiunii, au fost găsite (dacă acest fapt este fals). Această modalitate ar putea aduce prjudicii activității de cercetare dacă suspectul constată că anchetatorul afirmă neadevăruri, va trage concluzia că nu are probe convingătoare și va continua să nege fapta.

Sunt recomandate două principale procedee de prezentare a probelor incriminatoare față de cel ce neagă faptele: progresiv și frontal sau de interogare ori de prezentare a probelor.

Pentru a se observa importanța probelor ce vor fi prezentate, acestea trebuie raportate la împrejurările și faptele a căror existența/inexistență o confirmă. Forța doveditoare a unor informații este mai redusă, prin mijlocirea lor, putându-se stabili doar existența unor împrejurări opționale, iar la concluzia finală, existența faptului principal, și anume, dovedirea comiterii faptei și a vinovăției infractorului.

Atunci când anchetatorul deține unele probe elocvente, se poate utiliza procedeul tactic al evocării, episodic, a principalelor faze ale activității infracțonale.

Ancheta penală modernă este incompatibilă cu tortura. În conformitate cu prevederile art.4 al Convenției împotriva torturii și a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, la care România a aderat prin Legea nr. 19/1990:

„1) Fiercare state parte veghează că toate actele de tortură constituie infracțiuni în raport cu dreptul său penal. Se va proceda tot astfel în legătură cu tentativa de a săvârși tortura sau cu orice act comis de oricare persoană, care constituie complicitate sau participare la actul de tortură;

2) Fiecare stat parte consideră aceste infracțiuni ca fiind pasibile de pedepse corespunzătoare, dată fiind gravitatea lor”.

Înțelegem prin tortură, orice act prin care se provoacă unui individ, cu intenție, dureri, suferințe psihice sau fizice, cu scopul de a obține de la acesta informații sau mărturisiri.

Tortura, are în vedere subiectul calificat, deoarece în continuarea textului citat se prevede că există tortură „atunci când o asemenea durere sau astfel de suferințe sunt aplicate de către un agent al autorității publice sau la instigarea ori cu consințământul expres sau tacit al unor asemenea persoane”

Capitolul III – ANALIZA PSIHOLOGICĂ A COMPORTAMENTULUI SIMULAT

3.1 Metoda de detecție a comportamentului simulat

Metoda de identificare a stresului emoțional a fost utilizată în ultimul timp, cu rezultate notabile, și în practica școlii românești de criminalistică.

Bazele științifice ale biofeedback-ului (principii cibernetice caracteristice ființei umane) sunt deținute de știința fiziologiei sistemului nervos central.

Biofeedback-ul reprezintă un principiu general în psihofiziologie, conform căruia un subiect, plasat într-o anumită situație, va emite răspunsuri ale căror frecvență și intensitate vor crește dacă consecințele lor sunt pozitive și vor descrește dacă consecințele lor sunt negative sau nule.

Metoda de autocontrol și/sau relaxare are la bază biofeedback-ul și presupune întregistrarea și transformarea în semnale perceptibile a unor fenomene fiziologice involuntare, pentru a fi utilizate ca indicatori ai stării de relaxare și de scoatere în evidență a autocontrolului. Poate fi realizat controlul operant al unui cumul de funcții, precum: ritmul cardiac, tensiunea arterială, ritmurile cerebrale, contracțiile stomacale, etc.

Pe baza datelor științifice prezentate în mod sintetic se bazează și metoda de detecție a stresului emoțional prin intermediul tehnicii poligraf.

Principiul fundamental de la care se pornește în detecția comportamentului simulat este prezumția de nevinovăție. Astfel, „alin. 11 Până la rămânerea defintivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată” și „alin. 12 Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii”.

Articolul 23 din Constituția României este în concordanță cu art.11 al Declarației Universale a Drepturilor Omului, conform căruia:

● „Orice persoană acuzată de comiterea unui delict are dreptul să fie presupusă nevinovată până când vinovăția sa va fi stabilită în mod legal în cursul unui proces în care i-au fost asigurate toate garanțiile necesare apărării sale”.

● „Nimeni nu va fi condamnat pentru acțiuni sau omisiuni care nu constituiau în momentul când au fost comise un act cu caracter penal conform dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se va aplica nicio pedeapsă mai grea decât aceea care era aplicată în momentul când a săvârșit actul cu caracter penal”.

Când este vorba de răspundere penală, faptele trebuie să fi fost incriminate la data comiterii faptei.

„Un om nu poate fi socotit vinovat înainte de pronunțarea hotărârii judecătorești, nici societatea nu-i poate retrage protecția publică decât atunci când s-a stabilit că a violat convențiile prin care i-a fost acordată. Care este deci dreptul, în afară de cel al forței care îi dă unui judecător puterea de a aplica o pedeapsă unui cetățean, atâta vreme cât stă la îndoială dacă acesta este vinovat sau nevinovat?”

Așadar, prezumția de nevinovăție exclude orice idee preconcepută împotriva indivizilor implicați în cauze penale, ca și tratarea unilaterală a acestora. Organele judiciare nu sunt dușmancele acuzatului, ci ele caută adevărul prin mijloacele legale.

„…nu poate fi progres juridic, decât acolo unde soluțiunile fac toate eforturile posibile spre a lăsa departe abstracțiunile și a se apropria prin cunoștință cât mai amănunțită a faptelor concrete de ideal (idealul fiind adevărul) așa încât sancțiunile să poată fi cât mai drepte. Soluționarea juridică nedreaptă nu este o soluționare, este o eroare juridică. Fără dreptate, adică fără justiție și fără securitate, dreptul nu poate să aibă un înțeles, este numai un mijloc de tortură al oamenilor iar nu un mijloc de conviețuire între ei.”

Poliția are un rol destul de dificil, întrucât trebuie să ancheteze o faptă în mod obiectiv, și chiar dacă par solide elementele de probă acumulate, trebuie respectată preumția de nevinovăție.

Aceste idealuri, principii, norme ale justiției penale ghidează întreaga activitate de detecție a comportamentului simulat.

Detecția judiciară își poate valorifica potențialul științific doar lucrând cu indivizi sănătoși, ce nu au fost maltratați fizic sau psihic și nu au suferit o oboseală psihică, urmare a unei anchete excesive. Concluzionăm că o condiție necesară este starea de non-stres și că detecția judiciară nu este o procedură ce încalcă prezumția de nevinovăție.

3.2 Rolul tehncii poligraf în sondarea sentimentului de vinovăție

Detecția comportamentului simulat se fundamentează pe un principiu cunoscut din Antichitate: interdependența psihomatică; cu alte cuvinte, raportul dintre funcționarea „sufletului” (legile generale psihice) și a corpului (legile generale somatice).

William James și G.C. Lange, formulează în 1885, celebra lege psihofiziologică, bază a concepției moderne asupra emoțiilor. Aceasta întoarce secvența actelor pe care noi le-am considera logice (când suntem triști, plângem ori când suntem speriați, bătăile inimii se accelerează). James si Lange au demonstrat experimental că, fenomenele fiziologice apar la început, iar emoția după aceea.

Britanicul H.J. Eysenck arată că, stimulul exterior (S) produce unele reacții fiziologice (RF), care, la rândul lor, produc emoția resimțită (E). Astfel, legea James-Lange se poate formuliza: S-RF-E.

Unele fenomene fiziologice se ivesc legic împreună cu fenomenele psihologice bine determinate, fapt ce înseamnă că apariția unora este dovada existenței celuilalt. Trebuie precizat că fenomene fiziologice ca: dilatarea bronhiolelor, mărirea subită a tensiunii sangvine, creșterea consumului de oxigen, etc., sunt controlate de sistemul nervos vegetativ, deci nu sunt supuse voinței în totalitate, astfel că înregistrarea lor electronică la detector ilustrează comportament simulat în 95% din situații.

Eysenck consideră că ideea de a cataloga drept minciună o reacție fiziologică urmare a unei întrebări relevante trebuie să fie distinctă comparativ cu reacția fiziologică provocată de o întrebare nerelevantă. Totodată, o unică reacție nu poate fi ca vazută ca dovadă a nesincerității.

În privința testelor poligraf, acestea sunt de mare utilitate practică dacă sunt aplicate de operatori competenți, întrucât prin intermediul poligrafului e foarte ușor de determinat minciuna și posedă un mare efect psihologic, subiecții vinovați fiind ușor convinși să facă mărturisiri complete.

În anul 1908, James MacKenzie, cardiolog britanic, și-a denumit aparatul „The ink Polygraph” (poligraful cu inscriptor în cerneală) ce a folosit drept model pentru J.A. Larson, psihiatru, care a construit în 1922 cardio-pneumo-psihograful (prima generație a poligrafului perfecționat).

Nu există totuși unanimitate în privința nulității și în cea a valorii tehnicii poligraf. Există o singură întrebare de natură științifică: informațiile provenite de la poligraf sunt indicatori ai veridicității sau non-veridicității declarațiilor subiecților audiați? Sub aspect psihologic este de necontestat faptul că, în afară un mici excepții, manifestările activității sistemului nervos vegetativ sunt incontrolabile. Faptul că întâlnim o marjă de eroare de 12%, nu scade considerabil valoarea informațiilor obținute cu ajutorul poligrafului.

La mijlocul deceniului trecut au fost introduse și în țara noastră aceste tehnici. Școala românească de detecție a comportamentului simulat arată ce poate să facă poligraful atunci când este utilizat cu pricepere științifică. Orice instrument valorează la fel de mult cât valorează priceperea celui care-l mânuiește. Sub acest aspect, specialștii români au obținut rezultate nebănuite și în timp scurt, acolo unde nici intuiția, nici flerul și nici empirismul nu pot duce decât la eșecuri și, astfel, principiul juridic (suum cuique tribuere) este eludat, infractorul scapă de pedeapsa ce i se cuvine.

În Japonia, există tehnicieni specializați în utilizarea poligrafului și analizarea diagramelor, ei fiind titulari ai diplomei de învățământ superior în psihologie, iar rezultatele testelor sunt supuse tribunalelor și opiniei experților, fiind admise ca mijloc de probă.

În Franța „operatorii poligrafului aparțin Corpului Poliției Militare Serviciului de anchete criminale și trebuie să posede în primul rând o solidă experiență de anchetator, experiență câștigată fie în sânul serviciilor poliției militare, fie în funcții echivalente din serviciile civile. Ei sunt titulari ai unei diplome de absolvire a unei școli de specialitate, patronată de armata americană, diplomă a cărei valoare este recunoascută atât de organismele armatei cât și de către cele ale Poliției civile americane. Programul de învățământ se execută sub forma unui stagiu ce durează8 săptămâni. Materiile predate cuprind pe de o parte cursuri de psihologie, fiziologie, medicină generală, drept penal și pe de altă parte cursuri privind poligraful atât în plan tehnic cât și din punct de vedere al manierei de pregătire a unui test și de verificare a indicațiilor acestuia”.

În România, funcționează mai multe centre de detecție a comportamentului simulat, în structura inspectoratelor de poliție ale unor județe, aflate sub îndrumarea Institutului de criminalistică al Inspectoratului General al Poliției Române din cadrul Ministerului Afacerilor Interne.

Testarea poligraf, în țara noastră, este benevolă, fiind efectuată doar cu acordul scris al subiectului. În dotarea Poliției Române, se află două modele de aparate poligraf (marca Lafayette), modelul computerizat LX 4000 și modelul clasic Statesman. Aparatul poligraf întregistrează parametrii fiziologici precum: tensiune arterială, plus distal, reacție galvanică a pielii, inervare neuromusculară toracică, inervare neuromusculară abdominală și micromișcări musculare.

Profesorul universitar, Tiberiu Bogdan, menționa că specialiștii români „cu o vastă experiență empirică anterioară, de un deceniu și mai bine colaborează la aplicarea poligrafului și la evaluarea minuțioasă, după toate regulile artei, a urmelor lăsate de inscriptori….avantajele recurgerii la folosirea poligrafului, printre care, nu în ultimul rând reducerea sensibilă a timpului real necesar efectuării unei cercetări penale prin eliminarea persoanelor nevinovate. Această economie de timp este un imens avantaj de care profită nu numai organele de anchetă, dar și bănuiții…prin tehnica poligraf nu se caută numai inculparea suspecților, ci în egală măsură și date evidente de disculpare”.

3.3 Caracteristicile biofeedback-ului în procesul de identificare

Cercetările psihofiziologice au stabilit, pe baza a numeroase experimente, multiple posibilități de condiționare operantă a sistemului neurovegetativ prin folosirea stimulilor apți să producă modificări (reacții) la nivelul scoarței cerebrale, cu determinarea unor transformări corespunzătoare în planul altor funcții ale organismului uman, sesizabile la parametrii comensurabili, evidențiați de aparatul de detecție.

Obținerea efectului de biofeedback începe prin alegerea stimulilor ca instrumente psihologice îndrumate nemijlocit către conștiința subiectului testat prin intermediul limbajului (întrebări orale, conversație liberă între psiholog și subiectul testat).

Natura psihologică a stimulilor trebuie explicată de la bun început pentru a preîntâmpina apariția ideilor de incompatibilitate a metodei raportată la principiul juridic al inviolabilității individului și al interdicției de folosire a mijloacelor de constrângere morală sau fizică.

Este clar că poligraful este un instrument medical de testare psihofiziologică ce nu produce niciuna dintre acele consecințe ce le poate produce constrângerea psihică, fizică și/sau hipnotizarea.

„Mașina de detectat minciuni” este aparatul care observă modificările care se produc în psihicul uman (în parametri psihofiziologici), iar ceea ce provoacă aceste modificări (mijloace de examinare) denumite științific stimuli sunt întrebările orale, însoțite de alți excitanți (filme, diapozitive, fotografii, etc.).

Modificările psihologice percepute direct de către organul judiciar (transpirația abundentă, tremolul vocii, dereglările în limbaj) sunt receptate exact în diagrama poligrafului.

Locul organelor de urmărire penală este luat de către psiholog care introduce între sine și individul testat, poligraful, și adresează, împreună cu organul judiciar setul de întrebări ce a fost pregătit în prealabil pe baza analizei situației.

În cazul perceperii modificărilor psihologice, de către organul judiciar, prin propriile simțuri, acestea ridicau semne de întrebare și prelungeau timpii de interogare și ofereau rezultate incerte; în schimb, în cazul utilizării tehnicii poligraf, rezultatele sunt sigure și rapide, iar cu ajutorul diagramei putem observa și izvorul probei, informații cu ajutorul cărora psihologul furnizează anchetatorului date ce deschid calea spre probațiunea concludentă, utilă și pertinentă în situația dată.

În literatura de specialitate, genul de întrebări-stimul sunt denumite: „întrebări critice”, „întrebări relevante”, „întrebări incriminatorii”, „întrebări stresante”, „agenți stresori”.

Acești termeni îndeplinesc funcția de a verifica reacțiile subiectului în legătură cu suspiciunea care a determinat aducerea sa în laboratorul de testare prin intermediul tehnicii poligraf.

Pentru determinarea existenței modificărilor la nivelul funcțiilor fiziologice testate, este nevoie și de stimuli de relaxare și control ai funcțiilor respective, ce vor determina reacții ce se constituie în termenii de comparație ai reacțiilor rezultate în urma întrebărilor relevante. Având ca bază aceste comparații, se formulează concluziile referitoare la menținerea sau modificarea reacțiilor normale ale funcțiilor fiziologice testate.

Va fi stabilit un echilibru între întrebări pentru a-i putea oferi subiectului și stări de relaxare. Dacă psihologul va constata o perturbare a stării psihice a individului, va încerca aducerea acestuia la o stare optimă, după care va încerca din nou utilizarea întrebărilor incriminatorii.

Pe baza legilor psihicului uman se va declanșa o stare de conflict la nivelul conștiinței individului testat, concretizată printr-o stare de stres emoțional.

Întrebărilor cu încărcătură specifică urmăresc de regulă, culpabilitatea individului în respectiva cauză: „Ați omorât persoana X?”, „Ați furat obiectul de la persoana Y?”. Acestor întrebări li se adaugă altele cu o încărcătură stresantă, de genul: „Ați furat vreodată de la cineva?”, „Ați fost tentat să omorâți pe cineva cu care ați intrat în conflict?”, etc. Dacă se răspunde pozitiv, vor fi formulate alte întrebări până se ajunge la negare, iar atunci, supus la aparat, individul va prezenta o stare de stres.

Metoda de tip feedback este experimentală, și alături de celelalte forme de cunoaștere științifică (metodele istorice, deductive, axiomatice, inductive, etc.) contribuie la soluționarea unor cauze penale de mare complexitate.

Particularitatea principală a acestei metode de tip experimental constă în faptul că este o formă activă de intervenție umană în desfășurarea fenomenelor psihologice de conștiință al cărei rezultat este sporirea cunoștințelor în cauza aflată pe rol, verificând și omologând, la nivelul experimentului, cunoștințele, respectiv pulsul de informații pe care îl oferă.

Testarea poligraf este un act deliberat, îndeplinit etapă cu etapă, conștient, pe baza unor anticipări sau simple presupuneri.

Se au în vedere, în procesul de elaborare a ipotezelor, activitățile experimentale anterioare, teoria existentă în materie, cazuistica rezolvată și datele existente în cazul pe rol. Versiunile sunt indispensabile dacă se urmărește obținerea unor rezultate concludente (depistarea comportamentului simulat).

Elaborarea acestor ipoteze este esențială pentru reușita experimentului, și necesită o strânsă colaborare între pisholog și anchetator pentru studierea informațiilor obținute.

Vor fi prevăzute în alcătuirea setului de întrebări: relevante, neutre, de control, efectele lor în plan psihofiziologic urmând să constituie materialul de interpretare și concluzii.

De cele mai multe ori, după terminarea testului și comunicarea rezultatelor, subiectul face declarații complete (momentul când rezultatele investigației se convertesc în declarații).

Metoda experimentală de tip poligraf se derulează după normele biofeedback, valențele sale cibernetice conferindu-i un veritabil statut științific.

Datele furnizate de diagramele poligraf constau în indicarea izvorului de probei referitor la obiectul probațiunii, adică la ce anume trebuie dovedit pentru soluționarea unei cauze penale.

3.4 Mijloacele de detecție a comportamentului simulat

Mijloace tehnico-științifice de observare a tensiunii emoționale folosite de către organele de urmărire penală, iar în unele state occidentale și de către diverse instituții particulare, cele mai apreciate ca răspunzând nevoilor anchetei sunt considerate următoarele:

Poligraful – cunoscut popular ca „detector de minciuni”, este rezultatul experimentelor făcute în Statele Unite ale Americii, de către Larson, în anul 1925, pentru ca în anii ce au urmat să fie concepute aparate tot mai performante. Este un aparat care înregistrează sub forma unei diagrame, trei indicatori de bază ai modificărilor fiziologice tipice condițiilor de stres psihologic: rezistența electrodermică (RED), dereglările respirației, tensiunea arterială și pulsul.

Înregistrarea se face pe o hârtie specială, cu ajutorul a două pârghii prevăzute cu penițe, acționate electronic, din interpretarea cărora se pot observa momentele de tensiune ale subiectului ascultat. La aparatele mai performante se înregistrează și un al patrulea indicator, și anume presiunea musculară din mâini și picioare.

Specialiștii dețin mai multe instrumente capabile să efectueze înregistrări ale fenomenelor fiziologice, utilizate ca fundament pentru delimitarea adevărului de minciună. Chiar dacă pentru diagnosticarea adevărului există mai multe tipuri de poligraf, cel mai important factor rămâne nivelul de instruire, integritatea și experiența examinatorului.

Poligraful este un înregistrator mecanic ce operează pneumatic modificările de tensiune arterială, respirație, puls, la care se adaugă un element pentru întregistrarea refluxului galvanic al pielii. Permite întregistrarea activității musculare din antebraț, picioare, sau coapsele subiectului testat. Cele mai bune aparate sunt acelea ce dispun de penițe anexe ce marchează în trasee momentele răspunsurilor subiectului și momentele apariției stimulilor.

În cele mai multe dintre statele care utilizează aparatura poligraf în activitatea judiciară și investigativă, instrumentele în sistem analog au fost schimbate cu cele în sistem digital.

Ultima tehnologie în materie de poligraf o constituie un detector de minciuni portabil (PCASS). Departamentul de Stat din S.U.A. a trimis soldaților din Afghanistan și Irak, 90 de dispozitive de acest gen, ele fiind utilizate pentru a restrânge cercul de suspecți în cazul atacurilor cu bombe artizanale sau pentru a ajuta la luarea deciziilor privind cine poate lucra ca interpret în cadrul unei baze militare americane.

Astfel, întâlnim întrebări precum: „Esti membru taliban? Ai ajutat vreodată în vreun fel talibani? Pentru a efectua acest test, trebuie sa fii conectat la niște componente. Acest intrument va fi pe vârful degetului și va permite întregistrarea activității cardio-vasculare, iar aceste două plăcuțe metalice vor înregistra activitatea glandelor sudoripare. În urma întrebării, dacă vom recepta un semnal suficient de puternic, acesta va fi dovada sincertății sau nesincerității tale”.

Computerul va analiza datele, iar dacă persoana este sinceră va arăta verde, galben în caz de incertitudine și roșu când aceasta minte.

Conform statisticilor Departamentului de Stat american, răspunsurile date de acest aparat sunt corecte în proporție de 80-90%, un procent inferior poligrafului clasic care este utilizat de examinatori cu pregătire în domeniu și care înregistrează mai multe date, însă este clară și utilitatea PCASS-ului.

În prezent, sunt studiate și alte metode de a determina cine spune adevărul și cine minte, printre care amintim:

Analiza termo-facială, utilizată pentru măsurarea punctelor fierbinți de pe față, provocate de stres;

Laser – pentru detectarea mișcărilor carotidei;

Poate în viitor va fi folosit MRI (rezonanță magnetică) pentru a observa modificările ce apar la nivelul creierului.

„În cele din urmă sperăm să ajungem să dispunem de detectorul perfect, dar ceea ce avem acum este PCASS. Este cel mai bun lucru în acest moment. Dar dacă reveniți anul viitor sau peste cinci ani, probabil că vom putea da alt răspuns”. (Donald Krapohl, Academia de Apărare pentru Stabilirea Credibilității).

Detectorul de stres emoțional în voce – Indicatorul fiziologic utilizat pentru detectarea tensiunii psihice îl constituie microtremurul vocii, rezultat al stărilor vegetative caracteristice emoției.

Analizatorul stresului psihologic în voce (Dektor), a apărut în 1970, când: „ofițerii de informații din armata americană căutau un dispozitiv asemănător poligrafului dar mai puțin vizibil pentru interogatoriile persoanelor suspecte… Lt. col. Allan Bell, ofițer de carieră atașat serviciilor de informații și specialist în electronică, a aflat că sub efectul fricii ori numai a tensiunii nervoase (emoționale) interne, anumite vibrații ale vocii sau microtremorale suferă o modificare, teama activând într-o anumită măsură sistemul nervos, ceea ce provoacă o schimbare de frecvență a microtremorului coardelor vocale. Era suficient, deci, a avea un sistem destul de sensibil pentru a dezvălui fluctuațiile acestor vibrații și a le reproduce în mod grafic”.

Allan Bell, împreună cu un specialist în tehnicile de detecție de tip poligraf, Charles McQuinston s-au gândit să creeze un nou dispozitiv, iar în cele din urmă au inventat P.S.E.-ul (evaluatorul stresului psihologic). S-au asociat cu alți colegi din armată, și astfel a luat naștere compania care asigură fabricarea P.S.E.-ului.

Progresul tehnologic în domeniul audiovizualului a permis fabricarea unui alt instrument, analizatorul de voce Mark II. Acesta este de mărimea unui geamantan și necesită conectarea la un magnetofon cu ajutorul căruia se întregistrează răspunsurile subiectului ascultat raportate la întrebările legate de cauză. Banda ce a înregistrat răspunsurile va fi redată la o viteză de ¼ din viteza de înregistrare, mesajul sonor fiind filtrat și înregistrat în expresie grafică de către analizatorul de voce, unde se pot observa curbele de frecvență ale microtremorului influențate de prezența factorului emoțional.

Recitirea la ¼ din viteză și complexitatea interpretării graficului diagramei cere mai mult timp la aparatura P.S.E. decât la Mark II care dă instantaneu nu numai expresia numerică a stresului psihologic prin afișarea digitală dar și curba valorilor pe un barograf.

Acest aparat ar putea să înlocuiască, cu succes, poligraful, deoarece are o funcționare mai rapidă, mai simplă și nu necesită contact fizic între subiectul testat și aparatura de investigație.

Punctul slab al acestui aparat constă în faptul că oferă informații doar în registrul unui singur indicator psihofiziologic (voce). Din acest punct de vedere, poligraful este net superior, oferind informații pe baza a trei sau chiar cinci indicatori (reacție electrodermică, reactivitate miokinetică, puls tensiune, respirație în variantă toracică sau abdominală).

Un aspect deosebit de interesant, constă în faptul că, deși „multe sute de comisariate de poliție și servicii de pompieri sunt prevăzute cu aparate de acest fel, care se folosesc în anchetele criminale … sectorul particular reprezintă domeniul cel mai lucrativ, cel mai interesant de cucerit pentru producătorii analizatorului vocii”.

Se apreciază că seriozitatea cercetărilor, dar și fundamentarea științifică a metodologiei continuă să țină tot de sectorul securității statului. Un studiu independent, vizând performanțele metodei de detecție a stresului emoțional a fost realizat de către M. Kradz, polițist în Haryland. Acesta a folosit P.S.E.-ul pe 36 de subiecți, având un procentaj de reușită de 100%.

Statutul actual al tehnicilor de detecție necesită păstrarea sa în domeniul înfăptuirii justiției și sectorului oficial al securității statului.

În Statele Unite ale Americii, senatorul Birch Barh a propus un proiect de lege privitor la acordarea permisului de „Lie Detector Operator” doar specialiștilor din serviciile de securitate națională.

Instrumentul de detectare a efectelor emoției asupra scrisului.

Datorită progresului tehnologic, metodologiile de detecție a stresului emoțional promit noi direcții de dezvoltare.

Sunt semnalate cercetări legate de utilizarea mesei de scris pentru evaluarea blocajului emoțional în traseul grafic, această tehnică exploatând principiul conform căruia stările emoționale își exercită influența asupra actului scrierii prin modificarea vitezei de execuție, în sensul accelerării acestuia (atunci când emoția produce o stare de excitație generală) sau al încetinirii ei (la o inhibare a reflexelor normale) precum și prin perturbații ale forței cu care se apasă instrumentul scriptural.

Această metodă se impune a fi folosită în paralel cu cea clasică de testare la poligraf și cu ajutorul vocii. Astfel, se realizează completarea și verificarea reciprocă a rezultatelor obținu-te ca urmare a utilizării celor două metode, reducându-se posibilitățile de eroare dacă acestea ar fi folosite izolat.

Așa cum au constatat și specialiștii în greafoscopie, influența sistemului nervos central și neurovegetativ, duce la modificări sau chiar alterări ale scrisului. Astfel, pun amprenta asupra scrisului, boli mintale, emoții puternice, stări maladive, stări psihice deosebite.

O diagramă realizată de acest aparat are două trasee: unul superior, iar altul inferior.

Traseul superior ajută la marcarea momentului terminării rostirii întrebării adresată de către examinator, marcaj folosit pentru stabilirea timpului de latență al răspunsului pe care-l dă subiectul.

Traseul inferior înregistrează presiunile exercitate de către individul examinat asupra instrumentului de scris, și se măsoară in grame/forță (dispozitivul poate fi etalonat în diverse scări de sensibilitate).

Timpul de latență este mai mic decât media răspunsurilor la chestionarul de control cu caracter neutru. Acest fapt apare ca urmare a încercării individului examinat de a da un răspuns prompt.

Durata scrierii răspunsului fals va fi mai mare decât durata răspunsurilor adevărate în cazul întrebărilor de control fără incărcătură emoțională, urmare a dorinței individului de a-și disimula nesinceritatea.

Conformația liniei de atac. Când nu se impun eforturi de a disimula adevărul, primul traseu al apăsării va fi mai puțin sau mai mult înclinat.

Presiunea scrierii este, de regulă, mai mare decât în cazul scrierii răspunsurilor sincere.

Capitolul IV – CERCETARE APLICATIVĂ-STUDIU DE CAZ

CAZUL 1

În seara zilei de 8 noiembrie 1983, numiții M.A., L.S., D.C. (suspect) au consumat împreună, băuturi alcoolice pe tereasa restaurantului Dream. Numitul F.M., în împrejurări neelucidate, a suferit un traumatism cranio-cerebral, fiind transportat la Spitalul Municipal, unde, cu toate intervențiile acordate, a decedat. În actul medico-legal s-a consemnat „fractură de boltă care interesează sutura interparietală cu disjuncția frontalului pe o linie perpendiculară stângă”.

Ca urmare a declarațiilor date de M.A. și L.S., comeseni în seara respectivă, s-a reținut aspectul unor discuții contradictorii ce ar fi avut loc între F.M. și D.C., dar aceștia susțin ca nu cunosc nimic cu privire la modul îm care a survenit traumatismul victimei, deoarece au lipsit o perioadă de timp de la masă.

La rândul său, D.C. a negat că ar fi avut discuții contradictorii cu victima, declarând că, s-a ridicat de la masă, la un moment dat, pentru a merge la toaletă, dar după parcurgerea a 15-20 metri, atenția i-a fost distrasă de un zgomot, iar la întoarcerea capului, l-a observat pe F.M. căzut jos, iar împreună cu personalul restaurantului i-a acordat acestuia primul ajutor și a sunat ambulanța.

Investigația poligraf a căutat într-o primă etapă să elucideze dacă: M.A. și L.S. știu cine l-a lovit pe F.M.; dacă aceștia au perceput afectiv desfășurarea evenimentului; D.C. este ce-l care l-a lovit pe F.M.; un alt individ a aplicat lovitura; F.M. s-a certat la masă cu D.C.

În urma rezultatelor s-a constat că:

-pentru L.S.: indicii de comportament simulat vizând ascunderea adevărului. Pus în fața diagramelor si explicându-i-se interpretarea comparativă a reactivității la diferite genuri de întrebări, acesta a recunoscut că ascunsese adevărul cu privire la săvârșirea infracțiunii, în cele din urmă făcând declarații complete.

-M.A., impresionat de posibilitatea de detecție a comportamentului simulat, a renunțat la examinare, menționând că s-a hotărât să spună adevărul.

Din declarațiile celor doi, a reieșit că în urma unor discuții contradictorii între F.M. și D.C., cel din urmă i-a aplicat primului o lovitură de pumn care, l-a dezechilibrat, acesta lovindu-se cu capul de beton. Ulterior, D.C. a încercat să-i acorde primul ajutor, alarmând personalul localului și anunțând în același timp Salvarea. Martorii au ezitat în a spune adevărul pe fondul amenințărilor lui D.C., acesta fiind cunoscut a avea un comportament agresiv.

În etapa a doua s-a trecut la abordarea frontală a suspectului D.C. și investigația poligraf. S-au constatat indicii clare de comportament simulat referitor la ascunderea adevărului. Chiar dacă acestuia i s-au explicat modificările reactivității traseelor diagramelor, numitul D.C. a negat cu înverșunare fapta.

Continuându-se cercetările, pe baza indiciilor tehnicii poligraf, s-a ajuns la determinarea firească a numitului D.C. de a-și recunoaște fapta comisă și de a oferi detalii și explicații referitoare la săvârșirea aceasteia.

CAZUL 2

În ziua de 27 ianuarie 1987 este descoperit în locuința sa din București, inginerul I.N., decedat, după aparențe moartea fiind una violentă.

Raportul medico-legal și cercetarea la fața locului au confirmat moartea violentă, prin strangularea victimei cu cablul de la telefonul aflat în locuința sa, după ce victima a fost adusă în stare de inconștiență în urma aplicării unei lovituri de țeavă de plumb în zona occipitală dreaptă a capului, mobilul crimei fiind jaful.

Plecându-se de la faptul că ușa nu fusese forțată, s-a emis ipoteza că autorul ar putea fi din rândul indivizilor ce-l frecventau pe inginer.

Astfel, s-a organizat testarea la detector a persoanelor de sex bărbătesc (după modul de operare , cele de sex feminin fiind excluse) menționate în agenda telefonică a victimei.

Au fost eliminate cincisprezece din persoanele aflate în relații cu victima, în raport cu întrebările adresate, diagramele fiind cert negative.

A șaisprezecea persoană testată, J.P., instalator de profesie, în discuția dinainte de test a susținut că l-a cunoscut pe inginer cu ocazia unor reparații, însă nu are cunoștiință de împrejurările omorului, negând implicarea sa în săvârșirea infracțiunii.

J.P. a fost de acord cu testare și ca urmare i-au fost adresate următoarele întrebări:

-Cunoașteți autorii omorului? (întrebarea 4);

-Dumneavoastră l-ați omorât pe I.N.? (întrebarea 6);

-Aveți cunoștință de bunurile furate? (întrebarea 9).

Se observă că întrebările au fost construite pe problematica esențială a ipotezei principale (omorul în scop de jaf).

Subiectul a răspuns negativ la toate cele trei întrebări atât înainte cât și dupa efectuarea testului.

Analiza diagramei a pus în evidență starea de stres emoțional a suspectului la aceste întrebări referitoare la săvârșirea infracțiunii.

Din funcțiile fiziologice testate iese în evidență reacția electrodermică, ce ilustrează grade diferite de tensiune emoțională la cele trei întrebări:

-tensiune intermediară peste cea medie, dar sub cea maximă la întrebarea 4;

-tensiune medie la întrebarea 6;

-tensiune maximă la întrebarea 9.

Analiza nivelelor de tensiune ale stresului emoțional și coroborarea cu reacțiile de stres au permis formularea concluziei testării, și anume aceea că: J.P. cunoaște autorul omorului, dar se simte implicat într-o formă ce va trebui stabilită în procesul conversiunii datelor.

Concluzia testării incheie etapa psihofiziologice a relației de conversiune și fundamentează demersurile spre următoare etapă – transformarea informațiilor în probe.

Deoarece, după comunicarea rezultatelor testării, suspectul a devenit cooperant, organele judiciare au decis să înceapă audierea acestuia, înregistrată pe bandă magnetică.

Se procedează la luarea unei declarații suspectului, ce se prezintă astfel:

„Aflat în detenție cu numitul C.A., T.B. îl înștiințează pe A.P. despre situața materială deosebită a victimei I.N. După liberarea din detenție, A.P. merge la domiciliul victimei, și sub pretextul că dorește informații despre o fostă soție a inginerului, care intenționa să se căsătorească cu fratele lui, este primit în locuință.

Profitând de neatenția lui I.N., A.P. îl lovește pe acesta cu o țeavă, îl strangulează pe acesta cu cablul de la telefon, apoi îl jefuiește. După săvârșirea infracțiunii se deplasează la J.P., îi povestește faptul că a pătruns prin efracție în locuința lui I.N., de unde a furat o serie de lucruri, ascunzând în realitate că l-a ucis pe acesta. Citind ziarul, J.P. sesizează la rubrica Decese, anunțul mortuar în care colegii îi aduceau un ultim omagiu lui .I.N. Hotărăște să-l contacteze pe A.P., căruia îi reproșează că l-a omorât pe inginer. Cei doi se înțeleg să nu denunțe infracțiunea.”

Pentru a ieși din aria investigațiilor, acesta comite un furt, și recidivist fiind, este arestat.

Pe baza declarației, se procedază la transferarea din penitenciar a lui A.P., care surprins de exactitatea datelor deținute de organele judiciare, face o mărturisire completă, indicând locul și unde se află o parte din bunurile sustrase din domiciliul lui I.N.

CAZUL 3

În noaptea de 11/12 iulie 1987, dispare, în împrejurări neelucidate numitul A.B. din comuna Vînători, județul Iași. După aproximativ 5 săptămâni, părinții reclamă evenimentul, făcând referire și la o situație conflictuală între fiul lor și C.N., soția acestuia și R.G., fratele acesteia.

Originea conflictului constă în alungarea repetată de la domiciliu conjugal a numitei C.N., pe motivul că aceasta ar fi întreținut relații extraconjugale cu un prieten al lui R.G., un anume P.G.

Poliția Județului Bacău a emis ipoteza că cei doi frați, C.N. și R.G., l-ar fi ucis pe A.B. și ar fi ascuns cadavrul. Astfel, R.G. a fost arestat, iar apoi pus în libertate din lipsă de dovezi.

Ipoteza s-a confirmat ulterior, când părinții au primit 4 scrisori emise de fiul dispărut, expediate din municipiul Timișoara, în care se afirma că acesta este încadrat în muncă într-o fabrică din județ. S-a stabilit că două dintre scrisori au fost redactate de suspectul R.G.

Ca urmare, s-a procedat la reținerea lui R.G., care a continuat să nege implicarea în fapta menționată. Organele judiciare au decis apelarea la specialiștii tehnicii poligraf, iar la interogatoriu s-a observat comportamentul simulat pentru întrebările: știi cine la ucis pe A.B.? Dumneavoastră l-ați ucis pe A.B.? Știi unde se află cadavrul lui A.B.?

Diagramele au arătat necesitatea continuării cercetărilor cu cei doi suspecți. Pus în fața interpretării diagramelor, R.G. a făcut mărturisiri complete, denunțându-și și complicele, respectiv numitul P.G.

R.G. a declarat că a îngropat cadavrul într-o râpă, în zona limitrofă comunei Corbii Mari, județul Iași.

În fotodiagrama infractorului R.G. este surprinsă reactivitatea specifică stresului emoțional în traseul bioconcurenților electrici, unde răspunsurile negative au provocat ample modificări de amplitutdine și durată în curba reacției electrodermice. Concomitent cu acestea s-au produs stopuri și modificări ale nivelului de bază în traseele respiratorii și tensiunii arteriale.

CAZUL 4

În seara de 10 octombrie 1985, numitul F.G. reclamă Serviciului de Circulație furtul, din locul obișnuit de parcare, al autoturismului proprietate personală. F.G. revin în ziua următoare cu o informație, că autoturismul a fost găsit pe o stradă din apropierea domiciliului, dar având semne vizibile ale unui accident rutier.

În noaptea de 10/11 octombrie 1985, în zona din apropierea domiciliului lui F.G., este găsit cadavrul unei femei în vârstă, victimă a unui accident de circulație.

Aparent fără nicio legătură între ele, evenimentele puse în discuție, aduc ca ipoteză de lucra accidentarea femeii de către F.G., transportarea în alt loc decât cel al accidentului și reclamarea, în scopul disimulării, a furtului autoturismului. F.G. neagă orice implicare în accidentul de circulație și susține teza furtului.

O primă verificare a constat în luarea unei urme de miros de către un câine detectiv, de pe bancheta din spate a autoturismului, urmată de operațiunea de soluționare a unui obiect vestimentar al victimei dintr-o mulțime de obiecte textile.

Rezultatul: câinele a selecționat fusta victimei. Acest indiciu consolidează convingerea polițiștilor că reclamația furtului făcută de F.G. a vizat ascunderea accidentului mortal de circulație.

S-a recurs la testare lui F.G. cu tehnica de detecție, folosind următoarele întrebări:

Întrebarea 3

-Știi cine a comis accidentul mortal de circulație din data de 10 octombrie?

Răspuns: Nu!

Întrebarea 5

-Dumneavoastră ați comis accidentul rutier din 10 octombrie 1985?

Răspuns: Nu!

Întrebarea 8

-V-ați abandonat autoturismul pe bulevardul Dorobanți?

Răspuns: Nu!

Întrebările de tip investigator (3 și 8) încadrează întrebarea incriminatorie (5), iar în diagramă se va observa starea de stres emoțional.

Discuțiile ulterioare cu subiectul duc la mărturisiri complete, inclusiv faptul că acesta a fost sfătuit de o altă persoană să ascundă accidentul mortal, reclamând furtul.

CAZUL 5

Subiectul T.N., făcând parte dintru-un cerc de șase persoane de sex feminin suspectate de a fi sustras din incinta Hotelului Hilton suma de 1000 de dolari, victima fiind un străin cu statut de diplomat.

Cinci dintre subiecții testați au dat reacții negative. Al șaselea, în persoana numitei T.N. ale cărei semnalmente corespundeau cu cele indicate de diplomatul străin, a dat reacții pozitive la întrebările:

Întrebarea nr. 3

-Știi cine a furat banii?

Răspuns: Nu!

Întrebarea nr. 5

-Tu ai furat banii?

Răspuns: Nu!

Întrebarea nr. 8

-Ai ascuns banii la domiciliu?

Răspuns: Nu!

T.N. a acceptat percheziția domiciliară, prilej cu care s-au găsit 700 din cei 1000 de dolari sustrași diplomatului străin, restul de 300 fiind dați unui bărbat cu care aceasta întreținuse raporturi intime.