Psihologia infractorului [605415]

Psihologia infractorului
Actul infractional –considerente teoretice.
Iluzia că poate exista o societate fara infractionalitate s-a risipit de mult. Noul model social
trebuie sa includa infractionalitatea ca o constanta, cu tot ce decurge de aici: personal specializat,
penitenciare suficiente, un institut de criminologie, studii si cercetari, programe diferentiate de
prevenire, informarea si educarea publicului, etc. O tara fara un institut de criminologie e mai
putin credibila atunci cind se angeajaza sa apere cetatenii și bunurile lor, granitele si ordinea de
drept, sa mentina un climat social linistit, sa impuna legea in situatii de o mare diversitate. Si asta
pentru ca autoritătile au nevoie sa inteleaga mai intii fenomenele pentru a putea gestiona
probleme atît de complexe precum infractionalitatea.
Fenomenul infractional este deosebit de complex si pentru a putea fi cunoscut, trebuie abordat
multidisciplinar. Aceasta implica stapanirea unor notiuni de: criminologie, psihologie judiciara,
sociologie judiciara, biologie criminala, medicina legala, psihiatrie criminala, antropologie
criminala, statistica infractionala etc.
Infractionalitatea desi este un fenomen social, trebuie cercetata ca act individual, ca act comis
de o persoana concreta intr-o situatie concreta. Este vorba de o actiune umana, determinata de
anumite elemente psihologice, trebuinte, tendinte, motive, scopuri etc.
Analiza psihologică a actului infracțional
Actul infractional, ca orice alt tip de act comportamental, reprezinta rezultatul interactiunii dintre
factorii ce structureaza personalitatea individului si factorii externi, de ambianta.In ceea ce
priveste factorii interni, endogeni, orice persoana poate prezenta în structura sa un nucleu central
mai mult sau mai puțin favorabil comportamentului infractional, conturand sau nu o personalitate
infracționala. Ambianta, condtiile si imprejurările exterioare pot fi favorabile sau nefavorabile
dezvoltării acestui nucleu in plan infractional.
Actul infractional antreneaza in grade diferite, practic toate structurile si functiile psihice
incepand cu cele cognitiv-motivationale si terminand cu cele afectiv-volitive, implicate fiind și
activitatile ca si insusirile psihice.
Actul infractional este generat de tulburari de ordin emotional si volitiv, sustinut de lipsa
sentimentului responsabilitatii si al culpabilitatii, al incapacitatii subiectului de a renunta la
satisfacerea imediata a unor trebuinte in pofida perspectivei unei pedepse.
Din punct de vedere psihologic , nu s-a stabilit pana acum un criteriu definitiv al actului
infractional, specialistii din domeniu fiind mai degraba preocupati de intelegerea infractiunilor si
implicit descoperirea motivatiilor decat de definirea lor, astfel incat pentru psihologia moderna
ceea ce constituie motivul actiunii judiciare nu este decat un episod-nu intotdeauna semnificativ-
al vietii psihice a subiectului.
1

O viziune coerentă asupra dinamicii și interacțiunii elementelor intregului ansamblu de factori
care concură la producerea actului infractional nu o poate oferi decât o conceptie sistemică
integratoare asupra conduitei si a manifestărilor psihocomportamentale.

Multitudinea și complexitatea factorilor de care trebuie sa se tina seama atunci cand ne referim la
actele infractionale au determinat o schimbare de optica în cercetarile moderne consacrate
psihologiei actului infractional. Astfel, în zilele noastre, profesionistul investigator – în cele mai
multe cazuri un psiholog specializat în domeniul judiciar – este solicitat:
• sa descrie actiunile derulate de faptuitor si împrejurarile in care acesta a comis fapta, sa
ofere organelor de urmărire penala “filmul crimei în dinamica sa”;
• să-si imagineze profilul faptuitorului, oferind organelor de urmarire penala ,,amprenta sa
psihocomportamentala”;
• sa anticipeze comportamentul urmator al infractorului, contracarand pentru viitor miscările
autorului prin intuirea versiunilor optime cu grad rezonabil de credibilitate în identificarea
acestuia.
Pentru a indeplini aceste trei cerinte specialistul, atunci cand analizeaza actul infractional,
trebuie sa adopte o perspectiva interdisciplinara in care putem include:
• cercetarea clinia , pentru reconstituirea antecedentelor personale si patologice ale
subiectului (inclusiv biodetectia comportamentului simulat);
• examinările paraclinice , avand ca rol principal probarea si obiectivarea diagnosticului
clinic, precum si aprofundarea etiopatogeniei unor tulburări (ample investigatii de laborator,
radiologice, electroencefalografice);
• investigațiile biogenetice , avsnd ca premiss rolul factorilor ereditari în structurarea
personalitatii;
• interpretarea neorofiziopatologica , pentru explorarea cauzalitatii manifestarilor agresive de
comportament cu rasunet antisocial, legat de conditiile biopsihologice care le exacerbeaza sau le
declanseaza;
• cercetarea sociologica ,in primul rand, axata pe reconstituirea structurii personalitatii
delincventului si, in al doilea rand orientata asupra posibilitătilor de reechilibrare si reinsertie
sociala;
• rezolvarea medico-legala , adică furnizarea datelor medicale obiective pe baza carora se
concluzioneaza asupra starii de imputabilitate (constiinta, discernamant).
Comportamentul infracțional – prezentare generală .
Termenul de comportament are o largă utilizare în vorbirea curentă, psihologia judiciară
cercetându-l sub toate aspectele sale normale sau deviante.
Comportamentul reprezintă reacatia globală (glandulară, motorie verbala, afectiva,etc. ) a unei
persoane într-o împrejurare dată. Prin această reacție totală organismul uman răspunde la o
situație trăită în funcție de stimulările mediului ți de tensiunile sale interne.
Sistemul specific de referință pentru comportamentul uman îl reprezintă situația sau contextul
social la care orice persoană răspunde prin acte, mișcări și gesturi vizibile, observabile, în strânsă
corelație atât cu particularitățile situației, cât și cu particularitățile și trăsăturile personalității sale.
Obiectele, fenomenele, evenimentele care acționează asupra persoanei au un anumit ecou, o
rezonanță în conștiința sa, corespund sau nu, satisfac anumite trebuințe, interese, aspirații idealuri.
Între stările interne ale persoanei și situația în care se află, se stabilesc o serie de raporturi de
concordanță sau de neconcordanță, care în plan subiectiv dau naștere trăirilor afective.
Toata acestea se realizează într-un timp și spațiu nedeterminat. Corelarea tuturor factorilor
prezenți la un moment dat, dă naștere la un anumit context, situație, împrejurare de viață etc.
2

Fenomenele psihosociale nu pot fi desprinse de persoană, de , purtătorul lor, pentru că ele se
manifestă și au la bază concepțiile, normele de conduită pe care le aplică, atitudinile care le
adoptă, opiniile pe care le formulează. Fenomenele psihosociale iau naștere din interacțiunea
persoanei cu mediul social în care trăiește efectiv, din interacțiunea cu situațiile și evenimentele
care au loc cu care intră în contact.
Comportamentul normal, obișnuit, al unei persoane reprezintă gradul în care aceasta reușește să
ofere un răspuns semnificativ unei situații date. Această reușită poate apărea numai în condițiile
integrității funcțiilor psihice, care intervin în grade diferite, atât în evaluarea situației, cât și în
elaborarea unui răspuns semnificativ și adecvat fața de ea.
Orice persoană dispune de un ansamblu unitar de trăsături psihice si comportamente centrate în
jurul unui nucleu reprezentat de personalitate. Aceasta presupune aprecierea personalității din
punctul de vedere al constanței formelor de exteriorizare comportamentală.
Datorită marii varietăți de situații cu care se confruntă persoana de-a lungul vieții sale,
comportamentul suportă un proces de specializare și diferențiere, în funcție de spațiu și timp, de
vârstă și de sex, de mediu și cultură, de statusul socio-profesional etc. La nivelul persoanei,
comportamentul apare ca un traductor de atitudini, fiind de fapt rezultanta configurației totale a
atitudinilor. Atitudinile nefiind egale ca intensitate și valoare, în interiorul sistemului atitudinal
are loc o selecție, în urma căreia este desemnată și promovată atitudinea cu implicațiile cele mai
profunde în forma de comportament dată.
Înțelegerea conduitei unei persoane într-o împrejurare sau alta presupune în mod necesar
cunoașterea motivelor care o animă, precum și a scopurilor sale care o prefigurează și orientează
anticipat comportamentul. Prin mijlocirea motivelor și a scopurilor, comportamentul uman se află
în conexiune directă cu conștiința sub al cărei control este.
Comportament infractional – modele si factori de influenta.
De-a lungul timpului au existat o serie de incercari de modelare a profilului comportamental al
infractorului de drept comun, incepand de la modelul determinismului biologic al lui Cesare
Lombroso, care sustinea existenta unor trasaturi fizice si fizionomice specifice persoanelor cu
inclinatii criminale, si pana la modelul comportamental al lui Gary Becker ce sustine ca,
indiferent de alti factori, un individ va adopta un comportament criminal in momentul in care
utilitatea obtinuta in urma infractiunii este perceputa ca fiind superioara din punct de vedere
valoric utilitatii rezultate din renuntarea la comiterea infractiunii respective.
Conform acestui model, valoarea de utilitate este determinata de castigul obtinut in urma
comiterii infractiunii ponderat cu sansele de a ramane cu acest castig precum si de cuantumul
pedepsei ponderat cu sansele de a fi prins si pedepsit.
Alt factor de importanta majora care influenteaza perceptia riscului este cumulul realizarilor si
aspiratiilor proprii, mai exact impactul pe care l-ar avea pedeapsa pentru comiterea unei
infractiuni asupra situatiei sociale si materiale a individului intr-un anumit moment.
S-a observat statisitic ca tinerii cu rezultate scolare bune, persoanele care au sau isi cauta un loc
de munca stabil sau pur si simplu au o situatie materiala buna vor avea tendinte infractionale mult
sub cele ale indivizilor care nu au nimic de pierdut.
Situatia materiala si mediul social al individului exercita la randul lor o mare influenta asupra
inclinatiei spre infractiune.
Cea mai mare parte a infractorilor vor actiona in vederea obtinerii unui castig material rapid
destinat satisfacerii nevoilor de baza. Un individ va fura pentru a face rost de bani de mancare sau
pentru droguri, in niciun caz pentru a-si achita lectiile de pian.
3

Studii etnologice pe termen lung efectuate pe anumite sub-culturi in principal urbane sugereaza
insa si o alta motivatie a infractionalitatii si anume obtinerea unei anumite stari de excitatie
psihica, de senzatii tari sau incercarea de a ascede rapid la un anumit statut in grupul de
apartenenta.
Din cauza dificultatilor presupuse de obtinerea unui loc privilegiat in cadrul grupului din care fac
parte, uneori adolescentii sunt determinati la actiuni prea putin gandite pentru a face impresie si
pentru a se ridica "peste" nivelul celorlalti din grup. Este in mod evident mai simplu sa furi un
laptop sau sa spargi o masina decat sa iei o licenta in aerodinamica.
Pe masura ce membrii grupului vor incerca sa isi depaseasca unul altuia "realizarile" inclinatia
medie spre infractionalitate la nivelul grupului respectiv va fi din ce in ce mai mare, iar acest
lucru va afecta negativ perceptia initiala asupra ideii de infractiune a tuturor membrilor grupului
aflati in proces de formare si crestere.
Psihologic, omul poate fi considerat ca o fiinta care invata, in sensul ca achizitioneaza mereu
noi deprinderi si cunostinte, achizitii care ii modifica atitudinile si comportamentul.
Dupa constatarile lui H.J.Eysenck, majoritatea infractorilor se recruteaza din randurile
extravertitilor, a caror caracteristica fundamentala-pe plan psihofiziologic- este dificultatea de a fi
conditionati, cu alte cuvinte, dificultatea de a fi educati si bineinteles reeducati.In baza
cercetarilor a mii de cazuri, H.J.Eysenck stabileste ca extravertitul tipic este un element sociabil,
ii plac petrecerile, are multi prieteni, simte mereu nevoia de a avea in jur pe cineva caruia sa i se
adreseze, ii displace lectura solitara sau studiul de unul singur.El cauta mereu senzationalul, e
gata sa-si asume riscuri, actioneaza sub imptesia momentului si in genere este impulsiv.Il
caracterizeaza apoi lipsa de griji, optimismul, agresivitatea, usurinta cu care isi pierde firea, lipsa
de control asupra propriilor fapte si vorbe.O alta constatare foarte interesanta a lui H.J.Eysenck
este aceea cu privire la infractorii care au toate caracteristicile introvertitilor.Acestia, de obicei
provin din familii viciate, ale caror influenta se se exercita cu atat mai usor cu cat caracteristica
principa a introvertitilor, este tocmai usoara conditionabilitare, deci marea facilitate de a insusi
depronderile rele, conceptiile imorale..etc. care domina in mediul respectiv.
Motivatia infractionala si importanta cunoasterii acesteia.
Cunoașterea motivației infracționale permite înțelegerea criminalității din punctul de vedere
al celor în cauză : modul cum au perceput lumea în care trăiesc, importanța dată nevoilor
personale și ale familiilor lor, conștiința faptului că există sau nu mijloace legale de a le atinge,
modul cum au evaluat reacția comunității față de o infracțiune sau alta, teama sau nu de
etichetare, atribuirea vinei pentru crima comisă sau pentru devenirea lor infracțională, sentimentul
că pedeapsa primită e echivalentă cu fapta etc.

De asemenea, identificarea adevăratei motivații, oricât de laborios ar fi acest lucru, permite
luarea unor măsuri corecte și eficace atât în cazul unui delincvent cât și al unei categorii omogene
de infracțiuni; acest lucru va contribui semnificativ la o practică unitară a tuturor instanțelor de
judecată.
Practica muncii de penitenciare a relevant faptul ca deseori detinutul motiveaza actul infractional
comis, il reprezinta ca fiind finalul unui proces fara alternative, ca oricine in locul lor ar fi
procedat la fel.
De multe ori vina este atribuita “alcoolului”, “anturajului” sau saraciei,, subiectul nepercepand la
adevarata valoare contributia sa la infractiune, Infractorul trebuie sa justifice in proprii ochi
actiunea antisociala: legitimitatea atribuita de el il sustine in pregatirea si executarea loviturii, iar
dupa aceasta il apara de remuscari.
4

De asemenea, o mare parte din deținuți consideră pedepsele primite ca fiind aspre comparativ cu
faptele comise, lucru de care au devenit conștienți -spun ei – în arestul poliției sau în penitenciar.
Cunoașterea modului cum diversele categorii de deținuți adulți își motivează infracțiunile, este
deosebit de importantă pentru înțelegerea factorilor premergători și a mecanismelor de justificare
utilizate de aceștia. Se au în vedere acele infracțiuni care au cea mai mare pondere în totalul celor
existente în prezent în penitenciare: omor, lovituri cauzatoare de moarte,vătămare corporală
gravă, viol, furt, tâlhărie, ultraj s.a
Realizând această investigație mai mulți ani la rând, se va putea releva tipologia motivațiilor la
delincvenții români, corespondența acestora cu situația lor socială, mutațiile apărute în timp,
atitudinea lor față de pedepsele primite, modul cum concep reintegrarea lor socială după liberarea
din penitenciar . De asemenea, pe această bază, se vor putea stabili modalități eficace de
intervenție pentru prevenirea viitoare a acestor conduite antisociale.
Pentru dreptul penal motivatia psihologica a infaptuirii unui act infractional nu constituie in
prezent un criteriu de sanctiune, tocmai datorita faptului ca aceasta este necunoscuta in
majoritatea cazurilor. O analiza a infractiunii din punct de vedere psihologic, arata faptul ca in
savarsirea acesteia au contribuit o serie de factori determinanti, in fata unui act ilegal trebuind sa
se determine ce rol au avut in comiterea lui urmatoarele: constitutia corporala, temperamental,
inteligenta, caracterul, experienta anterioara, constelatia familial, situatia exterioara
declansatoare, stereotipul reactiei sociale fata de de situatie.
Personalitatea infractorului. Caracteristici generale.
Pornind de la faptul ca infractionalitatea este in esenta un fenomen social si care se compune din
totalitatea infractiunilor infaptuite intr-un timp si intr-un spatiu determinat, nu trebuie sa trecem
cu vederea faptul ca in spatele acestei totalitati stau oameni reali, cu dorinte, trebuinte, trairi
emotionale, temperamente, aptitudini si trasaturi caracteriale, intr-un cuvant- indivizi cu
personalitati bine conturate.
Astfel, nu e de mirare ca atentia specialistilor din domeniul criminalitatii s-a concentrat asupra
personalitatii infractorului, acesta fiind de fapt obiectul principal al studiilor de psihiatrie, de
criminologie, psihologie sau de sociologie a infractionalitatii.
Cercetarea personalității infractorului este o activitate complexă și complicată, în profilul
psihologic al oricăriu individ uman, implicat în infracțiune, se împletesc atît calități pozitive, cît și
calități care îi caracterizează apartenența la un anumit grup social, cel al infractorilor. Calitățile
psihice ale oricărui om nu pot să-1 sortească fatal la realizarea rolului social de infractor. Dar
există anumite particularități psihice, precum și factori sociali, care îi determină profilul
psihologic și orientarea comportamentală.

Personalitatea infractorului este caracterizată de o anumită motivație, aptitudini, pregătire și
orientare comportamentală – infractionala, dirijîndu-se de modele comportamentale cu caracter
antisocial.
Necesitatea unei cercetări ample a personalității infractorului este condiționată atît de
sarcinile justiției (de descoperire, cercetare, sancționare a infracțiunilor si orientare a activității
spre profilaxia criminalității), cît și de orientarea contemporană general-umană — spre umanism,
armonizare a relațiilor sociale, anihilare a factorilor distorsionanți, provocatori de conflicte
interpersonale și intergrupale.

5

Din punct de vedere psihologic cercetarea personalității infracționale are drept scop:
• desemnarea profilului psihologic al personalității infractorului, în care scop se recurge și la
o investigați a personalității victimei, martorului;
• stabilirea determinantelor sociale ale comportamentului personalității implicate în drama
judiciară: al experienței sociale și al comunicării, atitudinii față de valorile sociale, factorilor
sociali care au contribuit la degradare etc.;
• identificarea factorilor psihici și a rolului lor în comportament: a caracterului proceselor
psihice și a deformărilor, uneori patologice, a însușirilor psihice ale persoanei cercetate;
• determinarea factorilor psihologici: a motivelor, scopurilor, atitudinilor, trebuințelor,
orientărilor.
Sistemul trăsăturilor caracteristice personalității constituie nucleul central al personalității
infractorului. Acest nucleu cuprinde în principal: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea și
indiferența afectivă.
• Egocentrismul constă în tendința anumitor indivizi de a raporta totul la ei înșiși, de a se
considera centrul principal de interes și de a judeca totul numai prin prisma propriilor interese.
• Datorită egocentrismului delincventul nu este capabil de a lua în considerație alte puncte de
vedere, interesele și sentimentele celorlalți. De regulă față de ceilalți are o atitudine critică și
acuzatoare, iar personal se consideră nedreptățit și persecutat de aceștia.
• Labilitatea psihică, ca trăsătură specifică a personalității infractorului, constă în fluctuații
ample ale afectivității, disproporționate față de valoarea stimulilor. Este o reacție ce apare pe baza
unei raportări superficiale la diferitele situații și persoane. Subiectul este capricios, ușor sugestibil
și inconstant, reacționând azi într-un fel și mâine în altul, față de unul și același stimul. Nota
specifică cu care labilitatea afectivă marchează personalitatea infractorului, rezidă în
incapacitatea acestuia de a se inhiba în fața pericolului sancțiunii penale.
• Agresivitatea, este un comportament violent, distructiv, ofensiv, generat de frustrare –
împiedicarea satisfacerii unei trebuințe. Poate lua forma autoagresivității ducând la sinucidere,
automutilare etc. sau a heteroagresivității (îndreptată împotriva altora) ducând la omucideri,
loviri, răniri, infracțiuni sexuale, injurii, calomnii etc.
• Insensibilitatea afectivă , constă în incapacitatea de a înțelege suferința altuia, în plăcerea
morbidă produsă de suferința acestuia. Se poate manifesta într-o formă foarte consistentă și
constant structurată în cadrul personalității, cât și sub forma unui proces evolutiv și tranzitoriu,
acest ultim caz putând lua forma unei inhibări afective fără ca subiectul să-și dea seama de
aceasta, ceea ce face ca în unele omucideri generate mai ales de drame familiale, agresiunea să se
desfășoare cu un înspăimântător sânge rece sau sub forma dezangajării afective în care subiectul
își dă seama de acest proces de sărăcire sufletească și încearcă să o compenseze.
Componentele ale pesonalitatii umane in savarsirea actului infractional
Comportamentul antisocial angajează întreaga personalitate a individului, cu toate componentele,
laturile și trăsăturile sale în mod diferențiat și nuanțat.Principalele componente ale personalității
umane în săvârșirea faptelor ilicite sunt urmatoarele:
a) Componenta anatomo-morfo-fiziologică
Săvârșirea actelor infracționale implică în mod divers structurile somatice și -funcționalitatea
diferitelor organe ale individului. Unele dintre acestea pot favoriza executarea anumitor acte
infracționale sau defavoriza comiterea altora.
6

În același timp se impune a fi subliniat faptul că, cu toate acestea, nu există factori specifici ai
criminalității în domeniul anatomiei și ai fiziologiei.
b) Componenta psihologică.
Un rol esențial în activitatea infracțională îl au structurile, procesele și caracteristicile psihice.
Această constatare de ansamblu este unanim acceptată, însă atunci când se pune problema dacă
anumite structuri și funcții psihice sau nivele de dezvoltare a acestora sunt sau nu specifice
activității criminale apar puncte de vedere multiple și uneori divergente.
Există o anumită relație între activitatea infracțională și trăsăturile personalității:
temperamental, , aptitudinile, caracterul . În ce privește relația dintre temperament și infracțiune,
trebuie spus că aceasta influențează mai ales aspectul energetic formal al acesteia. Una din
aptitudinile a cărei implicare în cadrul criminalității este printre cele mai controversate o
constituie inteligența. S-a acreditat pentru o vreme ideea că infractorii ar fi inferiori din punctul
de vedere al performanțelor intelectuale față de neinfractori. S-a considerat de asemenea că debilii
mintali, idioții și cretinii ar da un mare procent de delincvență.
În ce privește procesele psihice, se remarcă o puternică implicare a afectivității, voinței și
motivației. Aproape fără excepție, personalitatea infractorului se caracterizează prin instabilitatea
emoțional – afectivă sau prin indiferență afectivă, în general prin accentuate dereglări ale
afectivității.
c) Componenta psihosocială .
Deși în anumite condiții particularitățile psihice și fizice ale organismului uman pot exercita o
influență nefastă asupra comportamentului, acestea nu acționează ca factori “pur” biologici sau
“pur” psihologici, ci au o puternică încărcătură socială, acționand într-o anumită contextură socio-
economică.
Fazele intrapsihice ale actiunii infractionale:
Stabililind tipul comun de nerespectare a legii, se poate spune ca niciodata nu este absolut
impulsiva si nici premeditata in totalitate,ci ca se desfasoara de-a lungul celorlalte manifestari
comportamentale, dorintei sau tendintei de a comite o ilegalitate urmandu-i deliberarea sau
indoiala, “intentia” delictuala si in cele din urma decizia.
Pentru interpretarea corectă a comportamentului infracțional, trebuie avute în vedere cele
trei faze ale actului infracțional:
• faza preinfracțională;
• faza infracțională propriu zisă;
• faza postinfracțonală
Situația preinfracțională reprezintă un ansamblu de circumstanțe exterioare personalității
infractorului, care precede actul infracțional. Această situație implică două elemente:
a) evenimentul, care determină apariția ideii infracționale;
b) circumstanțele, în care infracțiunea se pregătește și se realizează.
În săvârșirea unei infracțiuni, autorul acesteia participă cu întreaga sa ființă, mobilizându-și
pentru reușită întregul său potențial motivațional și cognitiv-afectiv.
Punerea în act a hotărârii de a comite infracțiunea este precedată de o serie de procese de analiză
și sinteză, de lupta motivelor, deliberarea și actele executorii antrenând profund în toată
complexitatea sa, personalitatea infractorului.
7

Până la luarea hotărârii de a comite infracțiunea, psihicul infractorului este dominat de
perceperea și prelucrarea informațiilor declanșatoare de informații ale căror polaritate se
structurează după modelul unor sinteze aferent-evolutive, servind deliberărilor asupra mobilului
comportamentului infracțional. În calitate de pas inițial al formării mobilului comportamental
infracțional, se situează trebuințele a căror orientare antisocială este de o importanță
fundamentală, întrucât prin prisma acestora se percepe situația externă.
Din punct de vedere psihologic trebuințele se manifestă în conștiința individului ca mobil al
comportamentului posibil și, în cazul unui concurs de împrejurări, pot determina luarea unor
decizii pentru săvârșirea infracțiunii. Rezultatul procesului de deliberare depinde în mare măsură
de gradul de intensitate al orientării antisociale a personalității infractorului.
În faza preinfracțională se constituie premisele subiective ale săvârșirii faptei, determinate atât de
predispozițiile psihice ale făptuitorului cât și de împrejurările favorizante cu valențe
declanșatoare.
Această fază se caracterizează printr-un intens consum lăuntric, ajungănd chiar la un grad de
surescitare, problematica psihologică fiind axată atât asupra coeficientului de risc, cât și asupra
mizei puse în joc. În procesul de deliberare intervin criterii motivaționale, valorice, morale,
afective și materiale. Capacitatea de proiecție și anticipare a consecințelor influențează, de
asemenea, în mare măsură actul decizional.
Procesele de analiză și sinteză a datelor despre locul faptei și de structurare a acestora într-o gamă
de variante concrete de acțiune (comportament tranzitiv de alegere a variantei optime) se
declanșează în faza a doua a actului, faza infracțională propriu-zisă.
Planul de acțiune, în desfășurarea sa (timpul de săvârșire, succesiunea etapelor, mijloacele de
realizare etc.) este reprezentat mental.
Odată definitivată hotărârea de a comite infracțiunea, latura imaginativă a comiterii acesteia
este sprijinită de acțiuni concrete cu caracter pregătitor. Astfel, dacă în faza deliberării
comportamentul infractorului este de expectativă, după luarea hotărârii aceasta se caracterizează
prin activism realizarea actelor preparatorii presupunând apelul la mijloace ajutătoare,
instrumente, contactarea de complici, culegerea de informații, supravegherea obiectivului.
Rezultanta acestui comportament poate fi după caz, fie concretizarea în plan material a hotărârii
de a comite fapta prin realizarea condițiilor optime reușitei ei, fie desistarea, amânarea, așteptarea
unor condiții și împrejurări favorizante.Trecerea la îndeplinirea actului se asociază cu trăirea unor
stări emoționale intense. Teama de neprevăzut, criza de timp, obiectele, ființele sau fenomenele
percepute în timpul comiterii faptei (instrumente de spargere, arme victimă, martori, context
spațio-temporal desfășurării faptei etc.)în funcție de proprietățile lor fizico-chimice(intensitate,
formă, mărime,culoare, dispoziție spațială etc.) amplifică aceste stări emoționale.
Elementul caracteristic psihologiei infractorului după săvârșirea faptei este tendința de a se
apăra, de a se sustrage identificării, învinuirii și sancțiunii. Faza postinfracțională are o
configurație foarte variată, conținutul său este determinat în bună măsură de modul în care s-a
desfășurat faza anterioară. Comportamentul infractorului în această etapă este reflexiv-acțional,
întreaga lui activitate psihică fiind marcată de viziunea panoramică a celor petrecute la locul
faptei. Practica a demonstrat în această direcție existența unui registru de strategii de contracarare
a activităților de identificare și tragere la răspundere penală a autorilor.
În urmărirea scopului, infractorii nu ezită în a întrebuința orice mijloace care i-ar putea ajuta:
minciuna, perfidia, atitudini variate, căutând să inspire compătimire pentru nedreptatea ce li se
face sau pentru situația în care au ajuns“siliți de împrejurări”.
8

Când aceste strategii nu au succes, unii infractori recurg , chiar la intimidarea acestuia. Procesarea
informațiilor referitoare la evenimentele petrecute, determină, la nivel cerebral apariția unui focar
de excitație maximă, cu acțiune inhibitorie asupra celorlalte zone, și în special asupra celor
implicate în procesarea acelor evenimente care nu au legătură cu infracțiunea, iar la nivel
comportamental acționează conform legii dominantei defensive.
Infractorul are o atitudine defensivă atât în timpul săvârșirii infracțiunii, cât și după arestare,
în timpul cercetărilor și a procesului, uneori chiar și în timpul executării pedepsei. În momentul în
care infractorul a fost inclus în cercul de suspecți și este invitat pentru audieri, comportamentul
acestuia continuă să se caracterizeze prin tendința de simulare. Are o atitudine defensivă, care
merge de la mici denaturări până la încercări sistematice de a-și îmbunătăți condiția procesuală.
Infractorul adoptă diferite poziții tactice determinate nu numai de gradul lui de vinovăție, ci și de
poziția pe care o are față de anchetator. Dacă infractorul simte că îl domină pe anchetator (fie în
capacitatea de argumentare, fie în privința probelor pe care la are asupra vinovăției lui), acesta va
fi extrem de precaut în cea ce relatează și nu va renunța la poziția lui decât în fața unor dovezi
puternice. Dacă realizează superioritatea anchetatorului, atunci rezistența lui scade și dominanta
defensivă se va manifesta doar prin unele ajustări ale declarațiilor pe care le face.
Concluzie
Diagnosticarea cât mai corectă a profilului psihocomportamental al infractorilor, evidențierea
cât mai exactă a cauzelor care au determinat comportamentul lor antisocial ar constitui
cerințe esențiale pentru conturarea programelor terapeutic-educative din cadrul instituțiilor
corecționale, având impact asupra reinserției și reintegrării sociale a acestora.
Bibliografie:
-Tudorel Badea Butoi.(2008 ).Victimologie si psihologie victimala.Ed.Pnguin Book,
Bucuresti.
-Gheorghe Florian.(2009). Psihologie penitenciara. Ed.Oscar Print, Bucuresti.
-Emilio Mira Y Lopez.(2009 ).Manual de psihologie juridica.Ed.Oscar Print, Bucuresti
-T.Butoi si I.T.Butoi.(2001 ).Psihologie judiciara.
-Tihan Eusebiu- International Scientific Session Challenges of the Knowledge Society
2007.Aspecte ale devenirii personalitatii infractorului.
-Alexandru Pintea- Aspecte de natura criminological cu privire la personalitatea
infractorului.

9

10