Psihologia Femeii. Problematica Psihologica a Privarii de Libertate

INTRODUCERE

Prin știința psihologică se realizează o maximă apropiere de specificul uman și sociouman, psihologia afirmându-se ca știință centrală despre om și relațiile interumane. Psihologia ocupă locul cel mai important în studiul omului ca ființă socială ce participă la cultură, întrucât prin sistemul său psihic omul își stabilește însușirile sale definitorii ca ființă ce-l deosebește esențial de celelalte ființe de pe planeta noastră.

Preocupările și interesul pentru fenomenele sufletești și pentru perfecționarea conduitei umane s-au dezvoltat din cele mai vechi timpuri, cu mult înaintea clarificărilor pe care le-a adus știința. Putem spune că sub raportul preocupărilor psihologia este străveche, pe când în ordinea constituirii stiințifice psihologia este o disciplină de dată recentă, ținând de preliminariile și începuturile secolului al XX-lea.

Dacă vrem să înțelegem omul, va trebui să recunoaștem inegalitatea înzestrării sale native și prin valorificarea sau nevalorificarea potențelor educaționale fiecare individ având rezistență diferită față de tentații.

Unele din aceste tentații pot avea un efect negativ asupra personalității umane și influențează individul în comiterea unor acte de agresivitatea care se manifestă în diferite forme.

Lucrarea de față își propune să studieze îndeaproape latura agresivă a ființei umane și motivele ce conduc la apariția agresivității.

CAPITOLUL I

PERSONALITATEA UMANǍ

I.1. Ce este psihologia judiciarǎ ?

Psihologia judiciară, ca știință și practică, se adresează tuturor categoriilor de specialiști care participă la înfăptuirea actului de justiție și ale căror hotărâri produc un impact asupra destinului oamenilor aflați sub incidența legii.

Psihologia judiciară se definește ca acea disciplină distinctă formativ-aplicativă și de cultură profesională a magistratului în statul de drept, având ca obiect studierea nuanțată și aprofundată a persoanei umane implicată în drama judiciară, în vederea obținerii cunoștințelor și a evidențierii legităților psihologice apte să fundamenteze obiectivarea și interpretarea corectă a comportamentelor umane cu finalitate judiciară sau criminogenă.1

Această disciplină psihologică ajută la înțelegerea omului, subliniind faptul că în viața psihică aplicarea legilor compatibilității mecanice sau a relațiilor simpliste constituie o eroare, deoarece comportamentul uman nu poate fi înțeles și explicat, din perspectiva psihologică, decât în termeni probabilistici. Din punctul de vedere al psihologiei judiciare, acceptarea raționalității totale a acțiunilor umane este de neconceput. Ficțiunea lipsită de substanță a unui om care cunoaște întreaga textură social-normativă, prescripțiile morale și normele juridice în totalitatea lor, care este în toate împrejurarile perfect sensibil și spontan, adaptabil la orice fluctuație a acestora și care, în același timp, ar acționa totdeauna conform cu aceste norme, fără putință de tăgadă că este un rod al imaginației sau poate un ideal către care trebuie să tindem dar care, pâna astăzi, doar prin excepție devine o realitate.1

Din perspectiva psihologiei judiciare, individul uman trebuie acceptat ca o ființă care în mod obișnuit acționează rațional, dar uneori automat și chiar irațional, iar societatea, în orientarea ei sanogenetică, protectivă, se preocupă tot mai eficient, cu ajutorul măsurilor de securitate socială și a normelor morale și juridice, să reducă din ce în ce mai mult eclipsele de iraționalitate ce se pot manifesta la nivelul individului uman.

În efortul de înțelegere a ființei umane, psihologia judiciară obligă la recunoașterea situației că, prin înzestrarea nativă și prin valorificarea sau nevalorificarea potențelor educaționale, fiecare individ are o rezistență diferită față de tentații. Abordarea personalității individului implicat în conflictul cu legea, disciplina psihologică tratează problematica complexă a mărturiei judiciare, reflectând premisele psihologice ale mărturiei, legile recepției senzoriale în formarea dispozițiilor testimoniale, limitele psihofiziologice ale sensibilitații, influența factorilor obiectivi și subiectivi în procesele perceptive, calitățile proceselor de memorare oglindite în potențialele de reproducere și recunoaștere aprecierea mărturiei în raport cu.personalitatea și interesele martorului în cauză, precum și problematica bunei credințe.

Procesul juridic este un domeniu în care sunt implicați oameni ale căror interese nu sunt convergente, ci divergente iar aici psihologia are un rol foarte important în studierea factorului uman și a relațiilor interumane. Există însă o axă de covergență care întrunește personajele din scena judiciară: aflarea adevărului, care este condiționată, printre altele și de cunoașterea structurii psihice a acestor personaje: este vorba de infractor, de victimă, de martori, de anchetator, de avocat și de judecător.

Martorii, care sunt persoane fizice pot fi împărțiți în două categorii: martori de bună credință și martori de rea credință.1

Chiar și mărturia de bună credință poate fi pândită de falsitate și de un anumit relativism din cauza unor defecțiuni senzoriale, în primul rând, dar și din alte motive psihologice.

Experimentele făcute în acest domeniu au demonstrat că mărturia vizuală este mai importantă decât cea auditivă, fiind mai bogată sub raport informativ și mai aproape de adevăr, dar calitatea acestor informații este influențată atât de condiții subiective, cât și de condiții obiective. Din această cauză este nevoie de o prealabilă expertiză medicală asupra martorului, precum și a condițiilor obiective în care s-a comis fapta. Expertiza va trebui să probeze acuitatea normală a analizatorilor, iar dacă aceste probe sunt pozitive, martorul își poate începe depoziția.

Procesele psihice implicate în dobândirea informației de către martor sunt în primul rând senzațiile și percepțiile, apoi reprezentările și memoria. Calitatea și veridicitatea datelor dobândite prin senzații sunt condiționate de calitatea analizatorilor, de buna lor funcționare și foarte important este spiritul de observație a martorului, deoarece cei cu spirit de observație precar, comit greșeli în depunerea mărturiei, fără voia lor.

Altă categorie de erori în mărturie pot fi produse de iluziile pe care le-a avut martorul, fie că ele sunt de natură vizuală, fie de natură auditivă. Între producerea infracțiunii sau a faptelor, pe care sunt chemați a le confirma și depunerea mărturiei există un interval mare de timp. În acest caz în procesul mărturiei sunt implicate reprezentările martorului: vizuale, auditive sau de altă natură. Distanța în timp de la săvârșirea faptelor și până la judecarea lor aduce în discuție un alt proces psihic important despre psihologia martorului: memoria și calitățiile sale, iar de modul în care funcționează acest proces depinde în mare măsură calitatea depoziției.

Memoria, fiind un proces de stocare a informației, trebuie să se aibă în vedere calitatea păstrării acestei informații. Aceasta poate fi păstrată nealterată, dar cu trecerea timpului, ea poate fi alterată, adică deformată.

O altă calitate de mare importanță a memoriei este fidelitatea celor relatate. Sunt persoane care pot reproduce cu mare exactitate și cu lux de amănunte cele văzute sau auzite la locul faptei. Există și persoane, care neavând formată fidelitatea memoriei, reproduc totul cu mare aproximație și ca atare valoarea depoziției lor este neîsemnată, trebuind coroborată cu alte mijloace de probă. Păstrarea în memorie a evenimentelor este supusă uitării sau deformării și de aici rezultă redarea lor adesea eronată.

Uitarea nu se produce uniform, unele lucruri se uită repede iar altele mai încet, în funcție de tipul de memorie și de gradul de afectivitate al martorului față de întâmplare. Din această cauză depozițiile martorilor trebuie să fie luate cât mai aproape de producerea evenimentului.

Din depoziția martorului, organul de justiție va trebui să ia în considerare toate aceste elemente care înfluențează într-un fel sau altul, atât conservarea celor văzute și auzite, cât și redarea lor cu mai mare sau mai mică fidelitate.1

În cele mai multe cazuri martorului i se cere să descrie persoana sub aspectul înfățișării. Este important ca martorul să rețină talia, fizionomia, culoarea părului, eventuale particularități anatomice, infirmități și să aducă precizări cu privire la îmbrăcăminte. Se pot aduce precizări suplimentare în descrierea persoanei cu referiri la timbrul vocii, la felul mersului și la alte particularități.

În instanță se recurge de asemenea la recunoașterea persoanei cu ajutorul fotografiei. Pentru ca persoanele sau faptele să poată fi recunoscute, este necesară reconstituirea acestora, procesul recunoașterii constând în capacitatea martorului de a-și aminti ceea ce a perceput în momentul recepției inițiale.

Reproducerea constă în evocarea faptelor legate de o situație cu semnificație juridică. Calitatea reproducerii este condiționată de calitatea limbajului celui care relatează, iar această calitate este dependentă de nivelul său de pregătire și de cultură. De asemenea, calitatea reproducerii este condiționată și de sex, constatându-se că femeile sunt mai sentimentale, în timp ce bărbații, de regulă, urmăresc exactitatea, precizia faptelor pe care le prezintă, fiind preocupați să facă o relatare cât mai obiectivă. Martorii pot fi de tip obiectiv, și anume cei care se străduiesc să reproducă cu cât mai multă exactitate cele percepute și martorii subiectivi, care au tendința de a da o notă personală relatărilor lor.

Deși nu este o arie problematică ce aparține exclusiv psihologiei judiciare, abordarea victimei interesează foarte mult deoarece, cunoașterea psihologiei victimei poate deveni o sursă deosebit de importantă în descoperirea infractorilor. Datorită sprijinului oferit de psihologia judiciară pe linia cunoașterii și autocunoașterii se poate contribui la limitarea procesului de victimizare 1.

Victima este persoana care suferă, direct sau indirect, consecințele fizice, materiale sau morale ale acțiunii unui infractor sau ale unor infractori. Victima poate oferi informații cu privire la săvârșirea infracțiunii. Relatările victimei ajută completul de judecată să stabilească dacă comportamentul său a fost destul de prudent, spre a nu-i crea infractorului condiții de acțiune: fie a umblat singur noaptea, fie nu a știut să-și păstreze discret bunurile, sau banii care au tentat pe infractor. Mai relevante sunt cazurile când între victimă și infractor au existat relații anterioare de prietenie, care au făcut ca infractorul să cunoască multe din intimitățile victimei, însă mai dificilă devine această depistare când victima a decedat. În cadrul victimelor există următoarele categorii: victime complet nevinovate, victime cu o vinovăție minoră, victime la fel de vinovate ca și infractorul și victime mai vinovate ca infractorul.

Cunoașterea temeinică a victimei de către investigatori, le va ușura metodologia cercetării infractorului. Sunt situații în care victima nu poate oferi explicații, fie din cauză că a murit, fie deoarece infracțiunea s-a produs pe întuneric, sau teama de urmările declarației face ca unele victime să nu relateze nimic cu privire la infractor. Pe lângă măsurile de protecție publică pe care ar trebui să le ia organele cu un asemenea statut: poliția, justiția, fiecare cetățean ar trebui să-și ia propriile măsuri de autoprotecție.

Datorită perioadei de tranziție, măsurile de protecție socială în țara noastră sunt foarte reduse și în numele unei false democrații și a confundării libertății cu anarhia, infractorii sunt simbolic sancționați, fapt care face să sporească numărul infracțiunilor de toate gradele și ca atare și a victimelor.

Procesul juridic penal implică pe lângă infractor, victimă și martori și persoane neutre, chemate prin funcțiile și rolul lor să stabilească adevărul: anchetatorul, avocatul și judetiut să-și păstreze discret bunurile, sau banii care au tentat pe infractor. Mai relevante sunt cazurile când între victimă și infractor au existat relații anterioare de prietenie, care au făcut ca infractorul să cunoască multe din intimitățile victimei, însă mai dificilă devine această depistare când victima a decedat. În cadrul victimelor există următoarele categorii: victime complet nevinovate, victime cu o vinovăție minoră, victime la fel de vinovate ca și infractorul și victime mai vinovate ca infractorul.

Cunoașterea temeinică a victimei de către investigatori, le va ușura metodologia cercetării infractorului. Sunt situații în care victima nu poate oferi explicații, fie din cauză că a murit, fie deoarece infracțiunea s-a produs pe întuneric, sau teama de urmările declarației face ca unele victime să nu relateze nimic cu privire la infractor. Pe lângă măsurile de protecție publică pe care ar trebui să le ia organele cu un asemenea statut: poliția, justiția, fiecare cetățean ar trebui să-și ia propriile măsuri de autoprotecție.

Datorită perioadei de tranziție, măsurile de protecție socială în țara noastră sunt foarte reduse și în numele unei false democrații și a confundării libertății cu anarhia, infractorii sunt simbolic sancționați, fapt care face să sporească numărul infracțiunilor de toate gradele și ca atare și a victimelor.

Procesul juridic penal implică pe lângă infractor, victimă și martori și persoane neutre, chemate prin funcțiile și rolul lor să stabilească adevărul: anchetatorul, avocatul și judecătorul.

Succesul activității anchetatorului penal este condiționat, pe lângă stăpânirea deplină a disciplinelor de drept, și de cunoașterea unor elemente de psihologie umană. Acest lucru este necesar deoarece, el lucrează cu oamenii și în raporturile cu ei se exprimă structurile lor psihice, pe care el este chemat să le descifreze. În acest proces de descifrare el trebuie să afle care au fost motivele care l-au determinat pe infractor să săvârșească fapta, să-și poată imagina ordinea logică în care s-a produs infracțiunea. În această acțiune va trebui să procedeze cu minuțiozitate și cu rigurozitate logică, fără a se lăsa impresionat de elementele de subiectivism afectiv. În procesul anchetării el trebuie să dea dovadă de spirit de observație și de gândire perspicace. Printre trăsăturile de personalitate ale anchetatorului se situează și buna-credință, care trebuie să se reflecte în activitatea sa prin:

• respectarea legii și a ordinii de drept, prin respingerea oricăror ingerințe în actul de justiție și soluționarea cazurilor numai pe bază de probe sigure;

• evitarea abuzurilor de orice fel;

• utilizarea, în anchetă, numai a procedurilor admise de lege: respectarea prezumției de nevinovăție și a dreptului de apărare.

• abținerea de la producerea prejudiciilor.

De aceea un bun anchetator se străduiește să intervină cât mai puțin pe firul depozițiilor, iar când o face, să fie calm și preocupat de obiectivitate.

Relația anchetator-anchetat va fi influențată în desfășurarea ei de anumite stări emoționale specifice. Aceste stări sunt specifice nu numai infractorului ci și martorilor și chiar reclamantului1. Anchetatorul va trebui să țină seama de psihologia vârstei și de trăsăturile specifice sexului, creând un climat de liniște și încredere în rândul celor anchetați.

În desfășurarea unei anchete se pot distinge trei etape: stabilirea identității anchetatului, ascultarea relatării sale, adresarea întrebărilor din partea anchetatorului.

Oricare ar fi atitudinea anchetatorului, el nu trebuie să scape din vedere că rolul lui este de a aprecia concret probele și depozițiile și de a stabili adevărul. Cei ce încalcă normele juridice sunt infractori , iar actul de încălcare a legii este considerat o infracțiune.

Omul este o ființă socială, traiul său în colectivitatea semenilor fiind guvernat de anumite norme. Unele dintre acestea sunt nescrise, trasmițându-se de la o generație la alta adică normele morale, iar altă categorie este formată de formele scrise sau legi. Încălcarea normelor morale este dezaprobată de opinia publică, în timp ce încălcarea normelor legale este sancționată de justiție. Cei ce încalcă normele juridice sunt infractori, iar actul de încălcare a legii este considerat o infracțiune.

Psihologia judiciară ne ajută să înțelegem care sunt factorii care îi determină pe anumiți indivizi să încalce normele juridice. Specialiștii în psihologie juridică au ajuns la concluzia că factorii generatori de infracțiune se împart în două categorii:

factorii socio-economici;

factorii psihologici.

Din categoria factorilor socio-economici amintim: lipsurile materiale, anturajul, prietenia cu infractori mai vechi etc.

Dintre factorii psihologici amintim pe cei de natură ereditară, carențele în educație care au determinat formarea unor trăsături negative de caracter cum ar fi lenea, necinstea și minciuna, la care am putea adăuga ca factor predispozant și temperamentul, colericii săvârșind cu mai multă ușurință infracțiuni din domeniul agresiunilor sociale. Aceasta reprezintă o categorie de infractori așa-ziși normali din punct de vedere psihic. Există însă și o categorie de infractori cu tărie psihică, fie de natură intelectuală, fie afectivă și mai ales comportamentală. Pentru acest tip de subiecți este necesară o expertiză medicală care să confirme maladia respectivă, fiindcă astfel, oricine ar putea uza de un asemenea argument, care i-ar aduce circumstanțe atenuante.

Studierea psihologiei judiciare este foarte importantă pentru că ne ajută să pătrundem în interiorul psihicului uman și să-l descifrăm mai bine.

Psihologia juridică are un rol important în formarea culturii profesionale a magistratului în statul de drept, respectarea spiritului etic și deontologic pe parcursul desfășurării procesului penal, formarea magistratului în spiritul respectului demnității, libertății de conștiință și expresie, a respectării integrității psiho-morale și fizice, a liberului consimțământ, a dreptului la apărare și protecție a ființei umane implicată în drama judiciară. 2

I.2. Conceptul de personalitate în psihologia judiciarǎ

Termenul de personalitate denumește ființa umană considerată în existența ei socială și în înzestrarea socială.

Personalitatea integrează ca sistem organismul invidual, structurile psihice umane și relațiile sociale în care omul este prins dar și mijloacele culturale de care acesta dispune.

Personalitatea este, la nivelul omului integral, un sistem bio-psiho-socio-cultural, ce se constituie fundamental în condițiile existenței și a activității din primele etape ale dezvoltării individuale în societate.

Termenii persoană și personalitate sunt foarte utilizați în limbajul cotidian, însă utilizarea lor ca termeni ai științei psihologice ridică numeroase probleme încât, parafrazându-l pe P.Fraisse, am putea spune că istoria psihologiei se confundă în anumite limite cu istoria răspunsurilor la întrebarea ,,Ce este personalitatea ?”. Din această cauză trebuie să facem diferența dintre persoană și personalitate.1

Termenul de persoană desemnează individul uman concret, iar cel de personalitate este o construcție teoretică elaborată de psihologie în scopul înțelegerii și explicării modalității de ființare și funcționare ce caracterizează organismul psihofiziologic pe care îl numim persoană umană. Personalitatea este întotdeauna unică și originală.

O analiză strict psihologică a actului infracțional fundamentată exclusiv pe cerințele determinării conținutului juridic al infracțiunii, constă în analiza modului în care, în pregătirea, săvârșirea și atitudinea post-infracțională se manifestă psihicul autorului, elementele sale: inteligență, afectivitatea și voință.

Dacă o asemenea analiză este indispensabilă pentru stabilirea responsabilității și a culpabilității în formele sale curente de manifestare, ea nu mai este suficientă pentru criminogeneză și funcțiile sale principale: cunoașterea cauzelor criminalității în general și în mod individual pentru fiecare infracțiune; organizarea socială a prevenirii infracțiunilor; individualizarea pedepsei; tratamentul în penitenciar și tratamentul post-execuțional.

Acestea sunt principalele motive pentru care, atât în psihologia judiciară ca și în criminologie se operează cu conceptul de personalitate, concept care obligă la abordări de tip sinergic, transdisciplinar.

Cercetători în diferite domenii cum ar fi psihologia, medicina, criminalistica, sociologia care analizează comportamentul deviant, încearcă să dea conceptului de personalitate o anumită definiție pentru a demonstra cauzele și condițiile determinante precum și circumstanțele bio-psiho-patologice, în situații de ordin social, care motivează declanșarea conduitelor deviante.

Din punct de vedere juridic actul infracțional este rezultatul comportării negative a ființei umane responsabile în raport cu cerințele normelor penale pozitive. Justiția își racordează activitatea, apelând la serviciile psihologiei judiciare în cvasitotalitatea problemelor sale, în speță, fiind vorba de actul infracțional, la autorul acestuia, la personalitatea sa înțeleasă ca sinteză a tuturor elementelor care concură la conformația mintală a unui subiect căruia îi dă o fizionomie proprie, specifică. Această conformație rezultă din nenumăratele particularități ale construcției sale psihofiziologice, ale componentelor sale instinctiv-afective, ele însele alimentate de aferențele senzitivo-senzoriale a modului său de a reacționa, de amprentele lăsate de toate experimentele trăite, care au jalonat istoria sa individuală.

O teorie amplă asupra personalității criminale a fost creată de Jean Pinatel care consideră că în comportamentul criminal trecerea la act constituie elementul decisiv. Condițiile trecerii la act sunt comandate, la delincvenții care comit acte grave, de un nucleu al personalității ale căror componente sunt egocentrismul, labilitatea, agresivitatea și indiferența afectivă. Jean Pinatel face diferența dintre nedelincvenți și delincvenți, care trebuie căutată în pragul delincvențial în sensul că unii dintre nedelincvenți au nevoie de evenimente, de presiuni grave pentru a le provoca o reacție delincvențială, alții trec la act dintr-o incitație exterioară foarte ușoară. Spre deosebire de aceștia, delincventul format în opoziție cu nedelincventul nu așteaptă ivirea unei ocazii propice, unei incitații exterioare, ci provoacă el însuși ocaziile în care el operează.

Personalitatea este inseparabilă nu numai de organism dar și de mediu, Pinatel constată că în criminologie este esențial să se studieze personalitatea în situație. Există situații sau periculoase în care ocazia nu trebuie să fie căutată. Actul criminal care rezultă dintr-o situație specifică constituie reacția unei personalități la această situație, dar și situații nespecifice sau amorfe în care ocazia trebuie să fie căutată. În asemenea cazuri, personalitatea este aceea care domină situația, iar actul criminal ce rezultă de aici este o consecință directă a activității personalității respective. Din acestă analiză rezultă că factorii de mediu influențează atât formarea personalităților, cât și a situaților. Aceasta înseamnă că mediul poate fi criminogen nu numai prin multiplicarea ocaziilor de a comite crime, ci, în egală masură, și prin faptul că ușurează structurarea personalităților criminale 1.

Elementele constitutive ale personalității, atât cele simple cât și cele complexe se află într-un sistem de legături multiplu determinate, astfel încât fenomenul personalității este dificil de cunoscut și reclamă utilizarea unor mijloace științifice deosebit de sensibile pentru a efectua o analiză eficientă. În analiza personalității, în literatura de specialitate și în practica de investigare pluridisciplinară, se disting două planuri de analiză: planul componentelor personalității, planul tipurilor de personalitate.

Componentele biologice ale personalității cuprind toată zestrea nativă a individului, indiferent dacă unele caracteristici se găsesc și la predecesori, adică cele ereditare, sau cele înnăscute. Calitățile și deficiențele majore ale organismului, cele vizibile și cele mai puțin vizibile, își pun amprenta în mod hotărât asupra personalității.

Componentele sociale se referă la efectele acțiunii unor agenți de natură socio-culturală tradusă în structuri achiziționate, care, pe măsura consolidării lor devin foarte motrice, chiar motive care modelează comportamentul. Prin caracter se înțelege ansamblul trăsăturilor esențiale care se exprimă în activitatea omului în mod relativ stabil și permanent1. Trăsăturile personalitații sunt considerate variabile.

Trăsăturile sunt ale personalității și nu ale comportamentului care adesea poate fi vizibil, dar trăsătura niciodată. Trăsăturile de personalitate evoluează în cursul vieții individului, deorece el este în permanentă interacțiune cu mediul social și cu cel fizic, în continuă transformare.

Personalitatea nu este numai suma trăsăturilor, fie ele caracteristice și relativ stabile, și este o constelație specifică a trăsăturilor, între care una sau câteva dobândesc un caracter dominant, subordonându-le pe celelalte, formând o textură specifică, individuală, unică.

Personalitatea criminală a reprezentat obiectul de studiu a numeroși specialiști în domeniul psihologiei judiciare. Se diferențiază patru categorii de criminali, folosindu-se drept criteriu modul în care personalitatea infractorului afectează comportamentul criminal:

• criminali socializați;

• criminali neurotici;

• criminali psihotici;

• criminali sociopați.

Criminalii socializați sunt cei care prezintă tulburări emoționale mult mai mult decât oricare persoană care nu a comis infracțiuni. Ei devin criminali în urma impactului social în cadrul căruia învață reguli și valori deviante. Acești criminali apar mai mult drept violatori ai proprietății decât criminali violenți.

Criminalii neurotici sunt cei care, în general, comit acte infracționale datorită compulsiunilor neurotice. Neuroticii sunt conștienți că există ceva rău în ceea ce privește gândirea și comportamentul lor. Principalul simptom al nevrozei este anxietatea care poate fi exprimată în mod direct sau indirect. Criminalii neurotici sunt indivizii care devin criminali datorită distorsiunilor personalității precum și distorsiunilor percepțiilor asupra lumii din jurul lor.

Criminalii psihotici sunt indivizii cu dezordini severe ale personalității, care au o percepție complet distorsionată asupra societății și lumii din jurul lor. Ei sunt înclinați să comită în special acte de violență, inclusiv omorul.

Criminalii sociopați sunt caracterizați printr-o personalitate egocentrică. Datorită marilor tulburări de caracter, ei pot ușor victimiza pe alții cu un minimum sentiment de anxietate sau vinovăție. Deși cei mai mulți dintre cei care comit acte antisociale prezintă elementul sociopatic, nu poate fi concluzionat că toți criminalii sau infractorii sunt clar sociopați 1.

Cunoașterea cât mai exactă a profilului personalității infractorului permite în primul rând organizarea unui program diferențiat și individualizat de reeducare, recuperare și reinserție socială.

Cunoașterea acestui profil sprijină organele judiciare în finalizarea acțiunii lor de stabilire a adevărului și de soluționare legală a cauzelor. Totodată, se pot organiza acțiuni cu caracter preventiv, pentru a evita favorizarea unor situații de factură criminogenă.

I.3. Aspecte privind necesitatea studiului psihologiei judiciare în contextul problematicii dreptului

Fundamentarea prezenței psihologiei judiciare pe terenul dreptului este demonstrată de faptul că înainte de a fi existat raporturile de drept în societate au evoluat raporturi naturale interumane cu conținut și motivație psihologică, interesele părților fiind determinate de motivație și scopuri energizate de mobilizarea voinței fizice și psihice a agenților de drept precedate sub aspect cognitiv de complexele procese de deliberare sub aspectul prevederii și anticipării urmărilor.1

În sens explicativ ne vom opri asupra instituției cardinale a raportului de drept, voința, a cărei etiologie este primordial psihologică. Actele juridice din toate timpurile sunt rezultatul voinței juridice, înțelegeri ale agentului de drept, în literatura juridică străină plecându-se de la principiul libertății contractuale în sensul ei cel mai larg care se bazează pe conceptul de libertate și inițiativă individuală a agentului juridic. Agentul juridic, pentru a-și exprima libertatea contractuală are garantată exprimarea voinței libere prin producerea efectelor juridice, bazat pe conceptul psihologic de voință. Voința juridică este o categorie cardinală de care depinde evoluția întregii ordini judiciare și include o corelare între voințele private la nivelul domeniului privat și voința colectivă la nivelul instituției statale și societății civile. Voința juridică exprimată în acte juridice consensuale trebuie însă să se manifeste în afara oricăror vicii de consimțământ.

În ultimă instanță, a decide dacă un act este valabil din punct de vedere al exprimării voinței sale înseamnă analiza psihologică introspectivă. Metodele utilizate în prezent sunt relative cu privire la aceste aspecte. Sistemul probator clasic nu poate realiza întotdeauna acest obiectiv fundamental, teama rezultând din existența actelor juridice simulate.

Cunoștințele de psihologie juridică contribuie, în dreptul penal, la aprecierea elementelor de culpă, vinovăție, intenție, prevedere, starea emoțională, conduita simulată, responsabilitatea și, în genere, prin transparența către subiectivul existent sub învelișul normei juridice, ajută la o bună dozare a pedepselor și o justă încadrare a faptelor.1

Fapta este săvârșită cu intenție când infractorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte și în acest caz intenția este directă; iar când autorul prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, aceptă posibilitatea producerii lui, de aici rezultând că intenția este indirectă.

Fapta este savârșită din culpă când infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă socotind fără un temei justificat că el nu se va produce, infracțiuni comise din ușurință și superficialitate. Când infractorul nu prevede rezultatul faptei sale deși trebuia și putea să-l prevadă, ne aflăm în fața unor infracțiuni comise din neglijență.

Legăturile procedurii penale cu psihologia juridică se regăsesc în aceea că o serie întreagă de activități: confruntarea, perchiziția, prezentarea spre recunoaștere, ascultarea nu pot fi eficiente decât în măsura în care organele de cercetare vor avea cunoștințele psihologice necesare cunoașterii corecte a conduitei umane, în raport cu a căror înterpretare și obiectivare actul procedural să aibă maximum de eficență sub aspectul aflării adevărului.

În relația cu criminalistica, se regăsește atât în aspectele teoretice cât și în cele practice. Cercetarea la fața locului, reclamată de criminalistică, prilejuiește o risipă de elemente psihologice asupra interpretării și obiectivării în câmpul faptei a rezultatelor conduitei autorului.

Numai cunoscând psihologia judiciară criminaliștii vor putea trage concluzii juste cu privire la intențiile, motivațiile și acțiunile autorilor și victimelor acestora, anticipându-se conduitele de simulare, disimulare, victimizare, eludare a identificării, fabricare de alibiuri, toate acestea apte să ofere indicii de descoperire a autorilor și probării vinovăției acestora.

Psihologia judiciară menține legături strânse cu criminologia, aceasta având în mod expres conduita infractogenă din punct de vedere al genezei și trecerii de la potențial la act criminogen ca fenomen sociopsihologic. Psihologia judiciară oferă criminologiei date și legități, instrumentar și metodologie, susținându-i cu tărie eforturile de sanogeneză.

De asemenea are legături și cu medicina legală, căreia îi oferă aspectul psihocomportamental și caracterial a personalității umane ca infractor, ilustrând motivațiile, tendințele, potențialul intelectual, acțional, coeficentul de agresivitate, structura temperamentală și echilibrul emoțional în vederea circumstanțierii conduitelor autorului din punct de vedere psihologic și psihanalitic, în legătură cu necesitatea juridică a stabilirii gradului de responsabilitate penală.1

Fără existența psihologiei judiciare și contribuția acesteia, activitatea juridică este de neconceput, deoarece psihologia judiciară își aduce contribuția în aflarea unor probleme de ordin psihologic cum ar fi: rolul social, cultural și economic în declanșarea comportamentului criminogen, motivația faptei, rolul victimei în comiterea actului criminogen, a presiunilor care îi imping pe anumiți subiecți să comită fapte ilicite.

CAPITOLUL II

AGRESIVITATEA

II.1. Delimitări conceptuale ale agresivității

Agresivitatea este ansamblul de conduite ostile care se pot manifesta în plan conștient, inconștient, fantasmatic, în scopul distrugerii, degradării,constrângerii, negării sau umilirii unui obiect investit cu semnificație, conduite resimțite ca atare și neprovocate de acestea. Agresivitatea este caracteristică relațiilor interumane, registrul ei de manifestare întinzându-se de la atitudinea pasivă de indiferență, refuz de ajutor, ironie, tachinare până la atitudinea de amenințare și acte de violență propriu- zise.

În sens extensiv, agresiunea desemnează o caracteristică generală a organismelor vii, referitoare la excitabilitate și la activități de exploatare necesare satisfacerii trebuințelor fundamentale1. În sens restrâns, raportat exclusiv la ființa umană, obiectul agresiv poate fi chiar propria persoană ,,auto-agresivitatea’’ca în conduitele auto-distructive întâlnite cu tulburări psihice sau chiar în afara lor suicid rațional.Cuvântul agresivitate este explicat în DEX ca ,, însușirea de a fi agresiv, constituind uneori un simptom patologic ’’ și vine din limba franceză de la cuvântul ,, agressif ’’ care este explicat în dicționarul Larousse ca ,, a arăta agresiune față de cineva, tendința psihicului, manifestată de instinctul de agresivitate care poate fi produs în anumite cazuri de un dezechilibru, cauzat de o ostilitate permanentă a unui subiect asupra altui subiect’’. În dicționarul Walman se definește agresivitatea în următoarele accepțiuni: tendință de a arăta ostilitate prin manifestarea de acte agresive, tendința de a depași opozițiile întâlnite, tendință de autoafirmare prin promovarea neabătută a propriilor interese, hiperenergie în atitudini și reacții, tendință permanentă de dominare în grupul social sau comunitate.

Psihologia modernă consideră că agresivitatea este o calitate a organismelor vii, utilă pentru supraviețuire, adaptare, dezvoltare, deci ca o condițe a existenței vieții, și care constă în acțiunea acestor organisme asupra mediului înconjurător în scopul apărării, căutării hranei și perpetuării speciei. Sub acest aspect vedem partea constructivă, necesară a agresivității, înscrisă în codul genetic al organismelor; acesta are astfel o motivație de nivel primar, instinctiv, cu finalitate biologică. Când această acțiune asupra mediului depășește cadrul exprimat mai sus și capătă aspect distructiv asupra mediului înconjurător, nefiind motivată de nevoile individului și ale speciei, se vorbește de un act agresiv.

Actual se acceptă ideea că agresivitatea are componente înnăscute pentru apărare, nevoi de hrană și dobândite prin educație, în cadrul unor entități nosologice sau prin inducere.1

Agresivitatea a devenit astăzi, o problemă socială, fundamentală a omului și a umanității pentru că întreaga lume este amenințată de acest flagel. Dacă înainte se vorbea despre agresivitatea ființei umane sau despre agresivitate în lume, astăzi se vorbește tot mai mult, despre o lume a agresivității.

La originea agresivității converg sau se interferează factori genetici, psihologici și socio-culturali, precum și o serie de influențe biologice și endocrine. Care dintre acești factori predomină sau reprezintă ponderea cea mai mare este greu de presupus, deoarece orice determinare este în funcție de individ și de mediu.

Stiințele care au definit conceptele de violență și de agresivitate s-au oprit asupra unui punct comun, indiferent că ele erau: sociologia, psihologia, psihanaliza, dreptul, antropologia culturală sau medicina. Ideea centrală este aceea de comportament și atitudine, de constrângere fizică sau psihică, exercitată de anumite persoane asupra altora pentru a-și impune voința.1

Amenințarea vine din toate părțile mediului ambiental, de la natura ,, naturans ’’ și mai ales de la natura socială, de la colectivitate și de la individul necunoscut de pe stradă, sub forma violenței multiplicate aproape la nesfârșit.

Cu o jumătate de secol în urmă, violența străzii, a unor grupuri îndepărtate de oameni, rămânea exterioară, cunoașterea ei fiind mediată verbal. Astăzi, de nenumărate ori, în mod agresiv, violența pătrunde în casă alături de cele mai frumoase clipe de liniște ale familiei, sub forme vizuale, cu amănunte terifiante și se instalează în minte, în suflet și conștiință. Mijloacele de comunicare în masă sunt inserate de senzaționalul agresiv: crime, pornografie, viol, teroarea ocupând un spațiu extrem de întins în relațiile de comunicare. Dacă în societațiile primitive și chiar în cele ale evului mediu, agresiunea era percepută ca un atac fizic sub forma violenței, pe masură ce stuctura psihoafectivă și spirituală a evoluat, percepția agresiunii s-a diferențiat. Situații, fapte, acte, care altădata nu aveau o semnificație agresivă, astăzi sunt în realitate elemente directe sau indirecte de agresiune.

Am putea susține că intenționat sau nu, societatea produce și cultivă printre atâtea otrăvuri, frica , angoasa, spaima care nu sunt altceva decât forme ale agresiunii psihoafective, omul modern fiind nevoit să invețe și să traiască agresiunea pe tot parcursul vietii sale. Dimensiunea violenței în conștiința maselor constituie fără îndoială factorul cel mai acut în trezirea și exacerbarea agresivității ascunsă în subconștientul ființei umane.

La om, ca și la animale, agresivitatea conduce la delimitarea teritoriilor între grupuri si la stabilirea ierarhiei sociale în interiorul grupurilor. Agresivitatea teritorială a condus la răspândirea ființei umane pe întreg pământul și a avut drept rezultate colonizarea unor ținuturi aride în care unele grupuri au fost împinse să trăiască în enclave, de către alte grupuri mai agresive.

Cunoașterea efectelor, uneori înspăimântătoare, ale manifestărilor agresivitătii și împrejurărilor sau factorilor care le-au produs, provoacă și sporește frica, teama si insecuritatea afectivă. 1

Agresivitatea este o noțiune care vine din latină agressi care înseamnă a ataca. Se referă la o stare a sistemului psihofiziologic, prin care persoana răspunde printr-un ansamblu de conduite ostile în plan conștient, inconștient și fantasmatic, cu scopul distrugerii, degradării, constrângerii, negării sau umilirii unei ființe sau lucru investite cu semnificație, pe care agresorul le simte ca atare și reprezintă pentru el o provocare. Agresivitatea iși are originea în mecanismul de excitabilitate a sistemului nervos central fiind o însușire a ființelor vii pe toată scara evoluției acestora.

Manifestările agresivității umane sunt extrem de diverse și la diferite niveluri: pulsional, afectogen, atitudinal, comportamental, deci aria agresivității este mult mai extinsă decât cea a violenței. Agresivitatea nu se confundă cu un comportament antisocial, cu delicvența si infractionalitatea, și nu orice comportament antisocial, inclusiv infracțional poate fi caracterizat prin agresivitate. De cele mai multe ori comportamentul agresiv este și violent, dar sunt și cazuri de conduită agresivă dar în forme nonviolente.

Agresivitatea umană poate acționa indirect, atunci când adversarul este vorbit de rău sau i se întinde o cursă, ea se poate manifesta și prin refuzul contactului social, poate fi îndreptată împotriva unui grup, atât în conflictul ideologic cât și cel armat. Adesea agresivitatea umană provoacă suferință și poate fi distructivă1.

Așadar se consideră că agresivitatea este orice formă de conduită orientată cu intenție către obiecte, persoane sau către sine, în vederea producerii unor prejudicii, a unor răni, distrugeri și daune. 2

II.2. Structuri de personalitate cu risc mărit de agresivitate și formele agresivității

Actul agresiv este expresia unei personalități. Nu trebuie însă să generalizăm pentru că există și acte agresive comportamentale întâmplătoare în situații in care acestea fac parte din nevoia de apărare, de supraviețire. De cele mai multe ori, aceste acte nu definesc o personalitate dacă nu au o constanță in timp, cu specific, dacă nu sunt o caracteristică a unei persoane. Dacă aceste modalități de reacție au un caracter constant, când în toate împrejurările o anumită persoană răspunde prin comportamente tipice, putem vorbi de o anumită structură de personalitate.3

•Tulburări de personalitate de tip paranoid:

Trăsătura de bază a acestei tulburări de personalitate constă într-o persistentă și nejustificată suspiciune și neîncredere in oameni hipersensibilitate, afectivitate redusă în absența vreunei alte afecțiuni psihice.

Deși nejustificată, atitudinea suspicioasă se exprimă în multe situații dificile din timpul vieții. Astfel, un individ cu tulburări de personalitate de tip paranoid ignoră evidența unor contraargumente convingătoare și poate deveni chiar bănuitor în fața încercărilor care vin din partea unei persoane, de a-i înlătura suspiciunile. Individul manifestă hipervigilență și, în consecință, își ia precauții excesive față de orice posibilă amenințare. De obicei, el nu-și recunoaște vina, chiar dacă este dovedită, apărând în ochii celorlalți ca reținut, nesincer și schematic. Pune sub semnul întrebării sinceritatea și credința altora, așteptând tot timpul să i se întindă capcana. Ivirea unei situații noi determină la acest individ căutarea intensă și insistentă a confirmării propriilor așteptări, ignorând contextul global.

Individul cu personalitate de tip paranoid este preocupat de găsirea unor motivații ascunse și a unor semnificații deosebite. Adesea pot apărea idei de relație, având un caracter pasager.

Indivizii prezentând aceste tulburări, sunt de obicei argumentativi, exagerând greutățile, neputându-se deconecta și neputând elimina tensiunile, pregătiți mereu de contraatac, la cel mai mic semn de amenințare pe care îl percep. În ciuda faptului ca sunt deosebit de critici cu ceilalți, generând adesea litigii, ei acceptă cu greu criticarea lor. Afectivitatea le este redusă. Nu au simțul umorului și manifestă multă seriozitate, făcând deseori o virtute din trăsăturile de obiectivitate, raționalitate și absență a modulării emoțiilor. Rareori manifestă sentimentalism, tandrețe.

Indivizii cu acest tip de personalitate sunt considerați deseori energici, ambițioși, capabili, dar și mai frecvent dușmănoși, încăpățânați și în continuă apărare. Au tendință la rigiditate și nu vor să se compromită. Sunt preocupați să nu-și piardă independența sau puterea; încearcă să modeleze evenimentele în funcție de propriile lor dorințe. Evită intimitatea, exceptându-i pe cei in care au absolută încredere. Acceptă participarea la activitățile de grup numai dacă ocupă o poziție dominantă. Sunt interesați de invenții mecanice, de electronică, automatizare. Sunt preocupați de putere și rang, devenind invidioși și geloși pe cei ce ocupă o poziție dominantă. Disprețuiesc pe cei slabi, bolnăvicioși sau pe cei fără apărare. În general, nu sunt interesați de artă sau de estetică. În timpul perioadelor de stres maxim pot apărea simptome psihotice tranzitorii, insuficiente pentru diagnosticul altei entități nosologice. Neadaptarea este în general redusă, deoarece acești indivizi își dau seama că este mai prudent să-și păstreze pentru sine propriile idei.

Totuși mai apar dificultăți, de obicei in cadrul relației șef-subalterni sau cu colaboratorii. În cazurile mai severe apare deteriorarea gravă a tuturor tipurilor de relație.

Autorii americani evidențiază neclaritatea care mai există în stabilirea unei relații între acest tip de tulburare a personalității și tulburările paranoide și schizofrenia paranoidă, admițând totuși rolul predispozant al trăsăturilor de suspiciune și hipersensibilitate în dezvoltarea tulburărilor menționate. Nesolicitând aproape niciodată un ajutor, indivizii cu acest tip de tulburare a personalității vin rareori in contact cu clinicianul psihiatru. Ei se regăsesc, datorită tendinței lor la moralizare, revendicare și grandoare, printre conducătorii unor grupări religioase ezoterice, pseudoștiințifice. Se pare că tulburarea este mai frecventă la bărbați1.

Diagnosticul diferențial se face pe baza tulburărilor paranoide și a schizofreniei paranoide în care persistă simptomele psihotice și care nu apar în tulburările de personalitate de tip paranoid. Câteva caracteristici ale acestei tulburări se întâlnesc și la tulburarea de personalitate de tip antisocial.

Criteriile de diagnostic pentru tulburarea de personalitate de tip paranoid sunt următoarele: suspiciunea constantă, nejustificată și neîncrederea in ceilalți indicate de cel puțin trei dintre următoarele manifestări, bănuiala de a fi înșelat sau lezat, hipervigilența , manifestată printr-o cercetare continuă a mediului, în vederea depistării unor semne de amenințare, sau prin luarea de măsuri inutile; reticența și discreția; evitarea acceptării propriei vinovății, chiar dacă aceasta este dovedită; punerea la îndoială a loialității altora; intensa preocupare pentru confirmarea supozițiilor sale, cu pierderea aprecierii contextului global; excesiva tendință de a găsi motivații ascunse si semnificații deosebite; gelozie patologică.1

•Tulburări De Personalitate De Tip Schizoid

Etimologic, termenul înseamnă scindare ,,disocierea’’ minții și vine din limba greacă. Este cunoscut ca o afecțiune psihică cu evoluția îndelungată, continuă, intermitentă sau remitentă a cărei expresivitate clinică complexă și polimorfă are drept caracteristică esențială disocierea autistă a personalității2. Acest tip de tulburare a personalității are următoarele caracteristici de bază:

Dificultatea sau incapacitatea de a stabili și de a întreține relații sociale. Persoanele in cauză manifestă o retragere în sine, o concentrare a interesului pe propria persoană și manifestarea unui interes constant pentru suferințele și viața celor din jur. Exteriorizarea trăirilor acestora, ca și posibilitatea de a pătrunde in intimitatea lor sunt practic imposibile, acești indivizi oferind anturajului o impresie de răceală, de dezinteres. de lipsă de comunicare. Mai mult, ei devin adevărați lupi singuratici. Datorită acestor caracteristici, își întemeiază greu o familie și atunci când o fac, relațiile sunt nesatisfăcătoare, conflictualizate la anumite niveluri. Din cauza sărăciei afective, a capacității foarte reduse de comunicare emoțională, acești subiecți sunt în permanență în dizarmonie cu restul semenilor. Izolarea progresivă a personalității de acest tip este vizibilă in toate sferele de activitate, inclusiv in cea profesională. În cadrul acestei categorii sunt indivizi ,care în mod solitar își canalizează preocupările spre speculații abstracte ca de pildă matematica, tehnică, dând impresia unor intelectuali profunzi, idealiști convinși. Sărăcia afectivă poate să meargă de la o afectivitate redusă pană la o incapacitate emoțională. Insuficiență pulsională datorată lipsei suportului dinamo-energetic, instinctiv-afectiv. Aceste persoane prezintă în acțiunile lor dese stereotipii, ritualism, scrupulozitate, tendință la asceză sau puritanism, toate compensate printr-un idealism moral și un comportament rigid. Nefiind ofensivi, agresiunea din partea celorlalți este prelucrată în unele operații mintale complicate ca forme de pedepsire și distrugere a adversarului. S-au semnalat deseori, serioase perturbări în sfera experienței sexuale și în sfera experienței infantile1.

•Tulburări de personalitate de tip neurastenic:

Acest tip de personalitate este definit prin urmatoarele: astenia cronică este prezentă din perioada copilăriei și se face simțită prin timiditate și fatigabilitate. Aceste persoane se reprezintă ca fiind lipsite de îndemânare, de abilitate, dominate de slăbiciune, ceea ce îi face să nu participe la jocuri sau împrejurări zgomotoase sau violente. În cadrul activității intelectuale, se evidențiază o reducere serioasă a capacității de memorare cu apariția rapidă a oboselii.

În plan psihic, astenia cuprinde in primul rând sfera cunoașterii, a memoriei și apoi a capacității de concentrare a atenției și de motivare a eforturilor mintale. Sunt tulburate mecanismele decizionale, făcând apel întotdeauna la un sistem de apărare care se bazează pe „nu pot’’. Vulnerabilitatea psihologică este dominantă, și ea duce la multe eșecuri cu efecte traumatice, care determină stări de slăbiciune iritativă și o excitabilitate nervoasă crescută. Aceste persoane suportă foarte greu stresul senzorial, căldura, frigul, precum și duritatea. Slăbiciunea accentuată a voinței cu o mare oscilație, mergând până la imposibilitatea luării deciziilor care, pe durată determinată, înseamnă „un faliment’ fizic și moral. Întrucât eșecul accentuează anxietatea, se blochează inițiativele, dând persoanei sentimentul deznădejdii și al prăbușirii psihice. De aceea soluția compensatorie este refugiul în boală, de tipul decompensărilor nevrotice. Incapacitatea de integrare armonioasă in mediul social, face din individ un singuratic, cu manifestări de fobie relațională. De aceea devenirea sa socială și profesională sunt puse sub semnul îndoielii. Prin structura sa psihoafectivă, el este supus în permanență agresiunii mediului, fapt care îi determină o stare de anxietate majoră, cu deschidere de multe ori spre comportamente suicidare sau evazioniste.

•Tulburări de personalitate de tip borderline:

Trăsătura de bază a acestei personalități dizarmonice constă in instabilitatea comportamentului interpersonal, a dispoziției afective și a imaginii de sine, manifestate printr-un comportament impulsiv și imprevizibil. În tabloul comportamental intervin foarte multe tulburări, caracteristice altor tipuri de personalitate: schizotipal, histrionic, narcisic și antisocial.

Dintre manifestările de bază, reținem: imprevizibilitatea reactivă cu impulsivitate și potențial mare de autodistructivitate prin sexualitate excesivă, drogomanie, violențe fizice, autoagresivitatea, relații interpersonale foarte labile, marcate prin schimbarea atitudinii, pendulând între idealizare și devalorizare, manevrarea terțelor persoane pentru atingerea propriilor scopuri; crize de mânie și furie de mare intensitate, aproape întotdeauna inadecvate; tulburări de identitate; intoleranță la singurătate, făcând eforturi disperate pentru a evita aceasta situație.

• Tulburări de personalitate de tip antisocial:

Caracteristica esențială a acestui tip de personalitate este reprezentată de continuitatea unui comportament antisocial, constând din violarea drepturilor celorlalți.

Acest comportament debutează înainte de vârsta de 15 ani persistă la maturitate și conduce la eșecuri in planul socio-profesional (imposibilitatea de a menține un loc de muncă pe perioadă de câțiva ani). Nu se pun în evidență semnele unei întârzieri psihice severe, semnele schizofreniei sau ale episoadelor maniacale.

Minciuna, furtul, bătaia, absenteismul, rezistența opusă autorităților reprezintă semne precoce, apărute încă din copilărie, la care se adaugă comportamentul sexual agresiv, abuzul de alcool și droguri, la adolescență. La vârsta adultă comportamentul se menține intre aceleași limite, la care se adaugă incapacitatea de a susține o activitate profesională constantă, de a-și asuma rolul de părinte și de a se supune normelor sociale și civile. Se pare ca după vârsta de 30 de ani, aspectele cele mai flagrante ale acestei tulburări de personalitate pot diminua considerabil, în special în privința promiscuității sexuale, a violenței, criminalității și vagabondajului.

Deficitul de atenție, tulburarea de comportament, apărută în perioada prepubertară, absența educației parentale duc la creșterea probabilității ca tulburarea de comportament să dezvolte mai târziu tulburarea de personalitate de tip antisocial. ori a unor episoade maniacale.

• Tulburări de personalitate de tip compulsiv-obsesiv:

Întregul tablou comportamental al acestui tip de personalitate are doua coordonate: perfecționismul și inflexibilitatea. Prezintă o preocupare permanentă în legătură cu detaliile minore, regulile, procedurile formale. Criteriile de identificare ale acestui tip de personalitate sunt următoarele: hiperperfecționismul care împietează asupra îndeplinirii unui obiectiv din cauza stricteței excesive și a standardelor propuse; excesiva preocupare față de ordine, programe, detalii fără importanță, instituire de reguli, de inventare anticipate care anulează de multe ori activitatea ca atare; dorință puternică de a-și impune modul său de acțiune celor din jur și de a nu accepta acțiunea celorlalți pe care îi crede inapți să acționeze corect; hiperconștiinciozitatea și rigiditatea cu privire la subiectele de morală, etică sau față de valorile spirituale și convingerile religioase; lipsă de generozitate atunci când nu are un interes personal;

Datorită impetuozității legate de perfecționism și a rigidității comportamentului interpersonal, persoanele din această categorie sunt producătoare de conflictualitate și depozitare de agresivitate.

•Tulburarea de personalitate de tip pasiv-agresiv:

Trăsătura de bază a acestei tulburări este opoziția manifestată la solicitările și exigențele obișnuite realizării unor performanțe social-profesionale; opoziția se manifestă mai mult indirect decât direct. Consecințele se reflectă global asupra personalității și, prin persistența lor, determină o ineficiență profesională, chiar atunci când afirmarea de sine și eficiența ar fi posibile. Autorii explică denumirea acestei tulburări de personalitate prin consecința faptului că acești subiecți exprimă in mod pasiv o agresivitate ascunsă. Tulburările de personalitate, prin definiție, sunt in general ușor de recunoscut din adolescență sau din tinerețe și se manifestă plenar la vârsta adultă. Perturbarea activității sociale și profesionale poate fi importantă mai ales când este afectat planul profesional, dar ea poate fi și de scurtă durată, sub forma unor perioade de ineficiență.1

• Tulburări de personalitate de tip sadic:

Trasătura esențială a acestei personalități este persistența unui comportament plin de cruzime, jignitor, agresiv față de ceilalți, manifestându-se timpuriu și la vârsta de adult. Comportamentul sadic devine adesea evident atât în relațiile sociale, cât și în cele profesionale, exteriorându-se rareori la contactul cu persoane aflate în poziții ce le conferă autoritate sau având un statut mai înalt decât subiecții.

Majoritatea acestor subiecți întrebuințează mijloace de violență fizică sau cruzime pentru a-și asigura o poziție dominanta în relațiile pe care le stabilesc.

Factorii predispozanti sunt: maltratarea fizică, sexuală sau psihologică din copilărie sau asistarea la scene de familie, în care mama este maltratată.

• Tulburări de personalitate de tip autodistructiv:

Caracteristica esențială a acestei tulburări este un component autodistructiv persistent, debutând în tinerețe și prezent într-o varietate de contexte. Persoana evită și subminează adesea aspectele plăcute, este atrasă de situații sau relații în care știe că va suferi și îi împiedică pe ceilalți s-o ajute. Diagnosticul nu trebuie pus dacă acest comportament apare în situații în care persoana anticipează abuzul fizic, sexual sau psihologic. La fel, în cazurile în care persoana este în depresie.

Tulburarea a fost denumită și tulburare de personalitate de tip masochist, dar numele a fost ulterior schimbat pentru a se evita asocierea termenului masochist cu un punct de vedere psihanalitic mai vechi, referitor la sexualitatea femeilor și la plăcerea născută din suferință.

Subiectul se pune el însuși în situații autodistructive, provocându-și suferință chiar atunci când nu-i îndreptățit s-o facă. În mod caracteristic, ei acționează pentru a stârni mânia celorlalți și pentru a fi respinși, inclusiv în cazul relației terapeutice. Acești subiecți resping persoanele care manifestă un comportament atent față de ceilalți și încearcă tot timpul să facă ceva pentru ceilalți, să se sacrifice, chiar dacă acest lucru nu li se pretinde.1

Tristețea și depresia majoră precum și ideile sau comportamentul suicidar pot completa tabloul acestui tip de tulburare a personalității. Factorii predispozanți sunt aceeași ca la personalitatea de tip sadic.

Diagnosticul diferențial se face în unele cazuri de maltratări fizice, sexuale sau psihologice, în care victima poate să se comporte într-un mod autodestructiv. Acest diagnostic nu se pune daca comportamentul de autodistrugere apare doar când persoana este deprimată, deși, la persoanele suferinde de această afecțiune pot coexista frecvent episoade depresive.

Criteriile de diagnostic sunt indicate de cel puțin unul din următoarele manifestări: alege persoane sau situații care îi provoacă decepții, eșec sau neplăceri chiar atunci când nu-i îndreptățit să procedeze astfel; respinge încercările celorlalți de a-l ajuta; incită mânia sau reacții de respingere din partea altora și apoi se simte rănit, distrus sau umilit; eșuează în îndeplinirea sarcinilor esențiale pentru atingerea obiectivelor personale, în ciuda faptului că are calitățile necesare pentru realizarea lor;

•Tulburări de personalitate de tip afectiv-depresiv:

Caracteristica de bază a acestei personalități este dispoziția bazală depresivă. Afectivul depresiv este un pesimist structural, un sceptic, care neagă frumusețea vieții, lipsindu-i capacitatea de a se bucura de ea. El este predispus la depresii reactive și nevrotice, uneori in fața unor eșecuri minore, având un prag de rezistență scăzut la eșec. Pe această bază se structurează o personalitate cu următoarele caracteristici: izolare socială progresivă și accentuată, izvorâtă din tulburări ale conștiinței subiective, din tendința exagerată de autoanaliză, de negare a sensului firesc al existenței, pe care o consideră inutilă.

Într-o asemenea configurație existențială, în care sunt dominante exacerbările, decompensările reactive și nevrotice, se grefează adesea elemente hipocondrice și fobice, fenomene de depersonalizare-nonrealizare care, alături de astenie, pot duce la suicid.1

Alteori, depresivii pot recurge la alcool sau la droguri.

• Tulburări de personalitate de tip histrionic:

Trăsătura esențială a acestui tip de personalitate este comportamentul reactiv supradramatizat, indivizii care prezintă această tulburare căutând sa atragă atenția asupra lor. Sunt înclinați spre exagerare, jucând adesea, în mod inconștient, rolul de „victimă”.

Indivizii cu această tulburare au adesea perioade de intensă nemulțumire, exprimată prin stări disforice, legate de obicei de schimbările din mediul exterior: de exemplu, ruperea unei legături sentimentale poate cauza acte sau tentative de suicid.

De obicei, acești indivizi manifestă un interes redus față de realizările intelectuale și nu au o gândire analitică, sunt impresionabili și influențabili. Când tulburarea este prezentă la bărbați, se observă uneori asocierea comportamentului homosexual. Există tendință la toxicomanie, in special la femei și la grefarea altor tulburări psihice, ca depresia majoră sau psihoza reactivă de scurtă durată.

• Tulburări de personalitate de tip obsesiv:

Structura obsesivă se caracterizează prin psihorigiditate însoțită de o îndoiala cronică. Indivizii ce prezintă această tulburare au o tendință de perfecționism excesivă manifestată prin verificări repetate și meticulozitate extremă, la care se adaugă și cea a perseverării, care îl transformă pe individ într-un pedant scrupulos.

Afectivitatea sa are o serie redusă de variații de nuanțe afectogene și de dificultăți deosebite în manifestarea acesteia. Subiectul este excesiv de moral fața de el însuși și cere același lucru celor din jur. Întrucât, din cauza deficitului energo-dinamic nu-și poate realiza scrupulele, manifestă permanent nemulțumire față de sine și de ceilalți, coroborată cu o dispoziție afectiv-depresivă.

Dispoziția obsesiv-anxioasă, lipsită de motivație și conținut , care îi creează o continuă tensiune psihică l-ar putea conduce la un act suicidar daca n-ar fi atât de oscilant în decizii.

•Tulburări de personalitate de tip exploziv:

Explozivul se definește ca personalitate printr-un comportament inegal, cu descărcări afective brutale, cu reacții disproporționate în raport cu stimulul și printr-un fond dispozițional afectiv perturbat. Se caracterizează prin înclinarea deosebit de pronunțată către descărcarea brutală a afectelor în mod zgomotos la incitații de mică intensitate, prin mecanime scurtcircuitare.Explozivul este incapabil să-și rezolve conflictele cu calm, la rece. Descărcarea violentă odată terminată, explozivul se liniștește, regretându-și adesea ieșirile disproporționate în raport cu stimulul. Deși cu un potențial agresiv de o deosebită violență, explozivul nu este un imoral, dar asta nu-l împiedică uneori să ajungă la crimă.

Aparent este o personalitate puternică, stenică, dar de fapt, fragilă din cauza imposibilității adaptării:explozivul este de fapt un psihorigid. El nu este maleabil și caută societatea și relațiile interpersonale, dar nu le pot întreține datorită inegalității comportamentului său.

Chiar în afara descărcărilor de furie și agresivitate, explozivii au un fond dispozițional perturbat: morocănoși, nemulțumiți, permanent iritabili, irascibili.

Tabloul clinic al explozivului poate deveni și mai complex în forma lui extremă, în care descărcarea de furie declanșată la stimuli minori atinge o intensitate maxim㸠durează mult și se epuizează greu, lăsând în urmă o stare tensionată, fara sentimentul culpabilității pentru fapta săvârșită.

Egoist și egocentric, explozivul raportează totul la propria-i persoană, la propriul lui sistem de referință. Dacă in cazul celorlalte dezvoltări dizarmonice de personalitate, adaptabilitatea este uneori posibilă, în cazul explozivului este întotdeauna deficitară din cauza gravelor perturbări ale relațiilor interpersonale.

Decompensările apărute in cadrul dizarmoniei explozive sunt întotdeauna grave, de multe ori cu complicații medico-legale.

Explozivul poate fi deosebit de violent, putând comite și un act de autosuprimare, uneori ca o reacție violentă, secundară sentimentului de vinovăție fața de o primă reacție, abia epuizată.

Combinația dintre explozivitate și alcoolism poate duce decompensărilor o coloratură paranoidă2.

Criteriile de clasificare ies în evidență în mod direct sau indirect din analiza coordonatelor de definire a agresivității. Ele pot fi identificate astel1:

în funcție de agresor sau de persoana care adoptă o conduită agresivă:

– agresivitatea tânarului și agresivitatea adultului;

– agresivitatea masculină și agresivitatea feminină;

– agresivitatea individuală și agresivitatea colectivă;

– agresivitatea spontană și agresivitatea premeditată;

în funcție de mijloacele utilizate în vederea finalizării intențiilor agresive:

– agresivitatea fizică și agresivitatea verbală;

-agresivitatea directă, cu efecte directe asupra victimei, și agresivitatea indirectă, între agresor și victimă existînd intermediari;

în funcție de obiectivele urmarite:

– agresivitatea ce urmărește obținerea unor beneficii, al unui câștig material;

– agresivitatea ce urmărește predominant rănirea și chiar distrugerea victimei;

în funcție de forma de manifestare a agresivității:

– agresivitatea violentă și agresivitatea nonviolentă;

– agresivitatea latentă și agresivitatea manifestată;

Nu se poate considera că aceste tipologii epuizează toate criteriile de clasificare și toate formele de existență și manifestare a agresivității. Aici, ca și în alte cazuri, utilizarea unor scheme de clasificare forțează realitatea să se simplifice și să se subordoneze tendințelor de realizare a unei ordini științifice. O dovadă clară o constituie faptul că agresivitatea manifestată la nivel interpersonal este, prin excelență, un fenomen psihosocial și, ca atare, el ridică problema co-participării celor doi membrii ai relației conflictului: agresor-agresat. 1Nu întotdeauna și oriunde rol-status-urile celor doi membri ai diadei sunt aceleași și exclusive; unul numai ataca, numai face rău iar celălalt are sarcina doar de a suporta consecințele directe și indirecte ale agresivitații.1

II.3. Manifestari ale agresivitatii si modele explicative

ale conduitei agresive

Formele de manifestare ale agresivității sunt: excitabilitatea, impulsivitatea si propulsivitatea.

Excitabilitatea exprimă starea sistemului nervos central, caracterizată printr-o sensibilitate de grad maximal, față de factorii de mediu extern sau intern. Excitația psihomotorie este definită ca manifestare la un nivel supradimensionat stăriilor psihice normale sau modificarea lor în sens cantitativ sau calitativ, cu răsunet în exprimari verbale sau comportamentale. Stările de excitatie se manifestă diferit în funcție de factorul vârsta: copiii, până la vârsta adolescenței, pot prezenta episoade de hiperexcitație în cadrul normalității, dar în stări de suferință neuropsihice aceste stări capătă caracter permanent. La adolescență și debutul tinereții persistența unei excitabilității crescute poate reprezenta debutul unei psihoze periodice sau o formă atipică a unei agitații catatonice iar, la persoanele vârsnice, hiperexcitabilitatea nervoasă trece intr-un proces demențial.

Formele de manifestare ale hiperexcitabilității sunt: gesturi de nerăbdare, ton ridicat și iritat al vocii, efervescență a limbajului, a imaginației, agresivitate.1

Cele mai multe persoane cu aceste tulburări de excitabilitate crescută, cu reacții agresive circulă libere în societate și reprezintă un factor de risc major.

Impulsivitatea desemnează un act de cele mai multe ori agresiv, dar nu orice act impulsiv poate fi considerat ca o agresiune. El poate fi necontrolat, imprevizibil, irațional având originea în motivații subiective sau într-o reacție reflexă.

Propulsivitatea este declanșarea agresivitații datorită unui resort intern și apare în mod forțat, automat fără să se supună controlului voluntar. Ca mod de manifestare propulsiunile pot fi: kinetice, monotipiile ritmice, ca balansarea capului sau a unui membru, mișcări parazite. Toate aceste manifestări n-au sens, sunt inadaptate și neașteptate-instinctive, având originea în tendințele fundamentale ale inconștientului. Aceste manifestări sunt determinate de trebuințele și expresiile emoționale. Din punct de vedere clinic, propulsiuniile de acest gen presupun o eclipsă parțială sau totală de conștiință, o regresie spre comportamentul arhaic.

Comportamentele impulsive prezintă o foarte mare importanță în viața socială, pentru ca ele sunt specifice atât categoriilor clinice acute, cât și personalitățiilor de natură dizarmonică existente în societate. Comportamentele impulsive sunt caracterizate prin regresiunea conștiinței și personalității, odată cu dezintegrarea comportamentului care își pierde unitatea și formele normale de adaptare. Persoanele nu se mai angajează intenționat, activitățile lor devin mai mult sau mai puțin depersonalizate, luând aspectul de trăire a viselor sau fantasmelor, în sensul că nu sunt controlate, ci derulată în închipuire, cu multe automatisme, fară control conștient.

În bolile psihice, ca de pildă demența, schizofreniile, delirurile cronice, nevrozele, comportamentele impulsive reprezintă o manifestare de ieșire la suprafață a dorințelor, tendințelor și pulsiunilor , a substratului complexual și inconștient al ființei, întrucât disoluția morbidă a personalității antrenează disoluția cenzurii și a capacității conștiente de supraveghere a conduitelor, astfel încât energia instinctuală a sinelui, primitivă și violentă, cuplată cu o parte din energia instinctuală a supraeului, se manifestă deopotrivă în comportamente impulsive, dar și în raptusuri hetero si autoagresive, crime, acte incendiare.1

Sunt cunoscute trei tipuri de modele explicative ale conduitei agresive: modelul biologic, modelul psihologic și modelul socio-cultural.2

Modelul biologic, bazat pe noțiunea de instinct, a fost explicat la nivelul psihologiei animale de Konrand Lorenz, iar la nivelul psihologiei umane de K.Greeff.

La individul uman, agresivitatea este văzută ca o referință la nevoile vitale care sunt supuse controlului cortical, ceea ce înseamnă o creștere considerabilă a rolului proceselor cognitive care fac posibil exercițiul mental, posibilitatea de a prevedea consecințele unui act. Se poate spune ca omul este singurul animal care este capabil sa omoare premeditat deoarece, este singurul capabil să-și înscrie și să anticipeze conduita distributivă.

Modelul psihologic bazat pe fenomenul de frustrare, constă într-o stare de contrarietate. Problematica frustrării este, încă discutată in literatura de specialitate.Se precizează că frustrarea, prin ea înșăși, nu declanșează un comportament agresiv, ea suscită o anxietate, și se poate considera că tensiunea creată de această anxientate declanșează reacția agresivă. Nu toate frustrările conduc la o stare anxioasă și de aici la comportamentul agresiv, depinzând de sensul pe care îl au acestea pentru individ. Acest sens se poate traduce în două moduri și din acest punct de vedere unele frustrări sunt acceptate de individul în cauză sau ele apar ca justificate, sau în al doilea rând, intervine sentimentul de frică sau de neputință în fața unei situații date.

Modelul socio-cultural al comportamentului agresiv, pune în evidență rolul factorilor culturali și al învățării în determinismul comportamentului agresiv.

Studiul etiologiei agresivitații ține seama și de condițiile oferite de mediul familial sau colectiv, condiții care, în anumite cazuri, pot constitui terenul fertil al încolțirii acestui tip de comportament.

De asemenea, mass-media constituie un mijloc de răspândire a agresivității. Din nefericire se crede că proliferarea literaturii care alege forme patologice ale agresivității, in special patologia sexualității și crima organizată, ca subiecte prioritare pentru diferite genuri și nu poate fi pusă sub control valoric în plan artistic. Literatura agresivă este căutată de cititorii cu trăsături mai mult sau mai puțin patologice, dar, în baza principiului libertății greșit înțeles, este căutată și de copii, de adolescenți și oameni normali, la care efectele imaginative Si emoționale pot constitui impulsuri secrete către cmportamentele agresive1.

Televiziunea a devenit cel mai puternic factor de influențare și de aceea este cel mai abil instrument de manipulare, firește și în sens pozitiv și in sens negativ. Este mai puțin traumatizant și mai ușor să suporți o informație oarbă asupra unei crime oricât ar fi ea de oribilă, decât să o vezi desfașurându-se in realitate, trăind, prin participarea afectivă, însuși actul criminal, făcând o identificare cu agresorul. Nu mai trăiești imaginar agresivitatea ci real, pe viu.

Multiple studii experimentale prvind comportamentul, efectuate pe loturi de subiecți ce au vizionat scene de violență, comparativ cu loturi ce au vizionat scene de non-violență au confirmat concluziile privind relația dintre televiolență și comportamentul agresiv, fie pe termen scurt, fie pe termen lung.

Nu numai că prin demonstrația vizuală înveți cum să spargi o bancă, să omori un copil, dar se trezește agresivitatea latentă care are mari șanse să se manifeste.

CAPITOLUL III

PSIHOLOGIA FEMEII AGRESOR

III.1. Personalitatea și psihicul feminin

Termenul de personalitate desemnează ființa umană considerată în existența ei socială și înzestrarea ei culturală.

Personalitatea este întotdeauna unică și originală întrucât fiecare pornește de la o zestre ereditară unică, singulară și mai departe în câmpul existenței sociale concrete, fiecare străbate un drum anume, încercând o serie de variate experiențe, desfășurând diferite activități și intrănd în anumite relații, toate având anumite efecte asupra cursului dezvotării și constituirii edificiului de personalitate1.

Spre deosebire de bărbat, femeia este mai sensibilă prin destinul său biologic și social datorită preocupărilor sale legate de graviditate, naștere, de activitatea ei casnică și protejarea familiei.

Între femeie și bărbat nu există numai diferențe biologice, ci și psihologice, existând și diferențe comportamentale înnăscute care apar în toate culturile și descoperirile sociologiei duc hotărât în această direcție. Acești cercetători atrag atenția, asupra faptului că, în majoritatea culturilor, vânătoarea și războiul sunt cel mai adesea apanajul bărbaților. Cu siguranță acest lucru arată că bărbații posedă tendințe biologice fundamentale către agresivitate care le lipsesc femeilor.

Alți cercetători nu sunt convinși de acest argument, susținând că nivelul agresivității masculine variază mult în funcție de nivelul de cultură, în timp ce femeilor li se cere să fie pasive sau mai blânde. In plus, dacă o trăsătură e mai mult sau mai puțin universală, nu înseamnă în mod distinct că are o origine biologică și pot exsista factori culturali generali care produc asemenea caracteristici. Diferențele de comportament dintre bărbați și femei se produc mai ales în urma învățării sociale a identității feminine și masculine – a feminității și masculinității.

Neîndoielnic, psihicul uman, ridicându-se la nivelul superior al conștiinței, constitue cel mai complex fenomen din univers. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în intimitatea sa subiectivă, psihicul nu poate fi analizat asemeni unui fenomen fizic, unei substanțe chimice sau shiar asemeni unei funcțiuni fiziologice.

Încă de la concepția fetală intrauterină toate celulele organismului, inclusiv ultima celulă cerebrală sunt marcate sexual de cromozomii XX la femeie și XY la bărbat, ceea ce condiționează și modifică în mod specific biochimia, excitabilitatea, mobilitatea fiziologică a neuronului și, odată cu aceasta, și disponibilitățile de manifestare pe plan psihic.

O cincime dintre femeile cu o naștere normală prezintă cel putin o pertubare psihică în timpul sarcinii sau în anul următor sarcinii: anxietate, pesimism, resentimente, egocentrism, psihoze depresive și chiar scăderi tranzitorii ale indicelui de inteligență.

La menopauză, răsturnarea feed-back-urilor hormonal-glandulare, dependența sau izolarea familială, perspectiva inutilității, a sfârșitului, toate acestea fac ca unele femei să se considere falimentare biologic și social.

În această postură ies la iveală unele latențe de fond psihologic: tulburări de caracter, tulburări psihice active și tulburări psihice pasive.

De mai mult timp unii observatori pe colectivități de eleve, muncitoare, delicvente detenționate modificări semnificative în viața lor psihică în legătura cu menstruația și anume: absenteism, indisciplină, variații de randament, diverse delicte, agresivități, sinucideri și chiar crime.

Majoritatea femeilor ascund sau disimulează o serie de indispoziții-suferințe, acceptând cu înțelegere deplină inplacabilul menirii lor biologice, ciclul catamenial al maternității. Exista însă și alte femei care, considerate in general normale, pot în anumite circumnstanțe conjuncturale, biologice în primul rând, să întreacă limita comportamentului psihologic. Aceasta dacă acceptăm că normalul are un evantai de exprimare larg și că psihicul oscilează între limitele extreme ale acestui normal.În acest caz putem vorbi de existența unor structuri psihologice disarmonice, cu tendințe derapante spre limite anormale.Vom consemna, astfel, următoarele tipuri :

a. tipul excitabil exploziv: poate face puseuri de voluntarism, de dominație, insolență, răzbunare, agresivitate.

b. tipul instabil: cu puseuri de fantezie bogată, reacții emoționale, demoralizare facilă, influențabilă de catre anturaj, alunecând ușor în bănuiele, minciună, vagabondaj,adulter, furt, alccolism.

c. tipul astenic: poate face puseuri de sensibilitate, impresionabilitate, fugă de zgomot, de asprime-brutalitate, izolare, contact uman redus, răceală afectivă, emoții negative, slăbiciune, iritabilitate, plictiseală, vorbire monotonă, epuizare fizică.

d. tipul psihoastenic: face puseuri de anxietate, frică, impresionabilitate, obsesii, nesiguranță, depersonalizare, izolare existențială, autocontrol exagerat al propriilor acțiuni, pierderea timpului realului.

e. tipul isteric: caracterizat prin instabilitate ideatică, teatralitate, sensibilitate la laudă și sugestie, egoism, reacții psihomotorii exagerate în fața situațiilor dificile, denunțare, derapări în frigiditate sau aberații sexuale.

f. tipul euforic: puseuri de exuberanță, sociabilitate, flecăreală, lăudăroșenie, tendință la glumă, neastâmpăr, activitate, inițiativă, nepăsare față de viață, inconsecvență, superficialitate, tulburări ale ordinii si disciplinei, evaziuni alcoolice, vagabondaj, adulter1.

g. tipul depresiv: puseuri de sensibilitate la situații tragice, posomoreală, pesimism, orgoliu, rănirea amorului propriu, alunecarea spre idei negre de sinucidere.

h. tipul paranoic: face puseuri de orgoliu excesiv, judecată rigidă falsa despre oameni, momente revendicative, de ceartă, tendințe spre fanatism religios, politic, social, tendințe agresive la crimă.

i. tipul impulsiv: cu puseuri de necesitate de satisfacere a unor nevoi primitive, ca minciuna, risipa, furt, vagabondajul.

j. tipul pervers sexual: crize de frigiditate, lesbianism, transsexualism, fetișism.

În concluzie, putem deconspira enigm psihicului feminin prin:

recunoașterea unei departajării inițiale sexuale în întreaga sa biologie și în special în axul neuro-endocrino-metabolic;

recunoașterea caracterului fluxionar al dinamismului său biologic, cu acuități legate de marile evenimente fiziologice – sarcina, nașterea, menopauza;

recunoașterea aceluiași dinamism biologic fluxionar în cadrul ciclului catamenial, bioritmul femeii genito-hormonal active putând deborda astfel unele latențe de tipologie psihologică anormală.

Cunoscând aceste realități, mecanismele lor de producere, putem demistifica și înțelege caracterele particulare ale psihiculul feminim, adoptănd strategii adecvate de ocolire a confruntărilor cu unele acuități tensionale psihologice ale femeii.1

III.2. Agresivitatea feminină – determinarea

și încadrarea juridică

Acest capitol își propune să pătrundă în substanța, producerea, mecanismele și manifestările comportamentelor agresive inlăuntrul ființei umane, sub incidența factorilor externi care le provoacă.

Este vorba de o radiografiere a stării de agresivitate, punând în lumină procesele interioare care o întrețin, o alimentează și o intensifică până la paroxism în structurile neoropsihice și psihoafective ale personalității umane. Agresivitatea are intensități foarte diferite în structurile persoanei umane și în colectivitățile sociale. Depinzând de integritatea structurilor neoropsihice, de capacitatea de inhibiție și abținere, de starea de sănătate fizică și morală, de cultură, de educație agresivitatea cunoaște o imensitate de forme și intensități atât în individ cât și în societate.

Pentru că omul reprezintă cel mai complex sistem, ațât prin natura sa fizică, biologică, neurologică, și instinctul de perpetuare ar trebui să se integreze ființei umane. Femeia și masculul sunt două jumătăți ale aceluiași principiu, care se caută permanent pentru îndeplinirea scopului pentru care au fost create: perpetuarea vieții.2

Agresivitatea se manifestă diferit în funcție de sex, diferența dintre criminalitatea masculină și cea feminină constând în următoarele:

există în primul rând deosebiri in ceea ce privește tipul bioconstituțional în sensul că există infracțiuni care prin consumul fizic și nervos, abilitate și mentalitate se comit mai puțin de către femei.

sesibilitatea naturală a femeii care in general exclude infracțiunile de violență gravă sau cele comise prin cruzime cu excepția cazurulor patologice.

condiția sa de femeie prin destinul său biologic și social, preocupată iîn mod deosebit de graviditate, naștere și protejarea familiei, scade procentajul criminal al femeii.

cauzele obiective și diferențierea între criminalitatea masculină și cea feminină constă în: adaptarea comiterii faptei în raport cu propriile sale posibilită cauzele obiective și diferențierea între criminalitatea masculina și cea feminina constă în: adaptarea comiterii faptei în raport cu propriile sale posibilități în sensul că în loc sa folosească obiecte dure sau despicătoare folosește otrava, după natura faptei comise există criminalitate de natura srtrict feminină cum ar fi comiterea unor manopere avortive, comitera infracțiunii de pruncucidere, de prostituție, comiterea unor furturi specifice din magazine.1

Agresiunea se manifestă în mod diferit la femei. În mod inconștient, pe baza mecanismelor de apărare, femeia este gata să răspundă la agresivitate, și răspunde adeseori, tot cu agresivitate, pentru că în structura ființei sale există o tendință agresivă latentă, care a fost remodelată de cultură, morală, educație etc.

Semnele de agresivitate se manifestă diferit în componentele și structurile de personalitate ale fiecărei femei, în forme diferite și în anumite condiții, datorită elementelor de stimulare și intensificare în conflictualitatea trăirilor și relațiilor interumane.

Indiferent de vârsta, starea materială, educație, pregătirea profesională, stare civilă, religie, rasă agresivitatea se poate manifesta la orice femeie, dar în cazul unora ea arata valente mai conturate. De asemanea modul in care se manifesta agresivitatea este diferit în functie de caracterul, temperamentul, personalitatea și trăirile fiecărei femei.

Aria agresivității femeii este extinsă și se manifestă oricând și oriunde și poate căpăta aspecte și forme diferite în funcție de temperamentul fiecărei femei: în familie, în mediul profesional, pe stradă, în condiții de detenție.

III.2.1. Agresivitatea femeii în mediul familial

În cadrul familiei se pare că agresivitatea este extrem de puternică, mai puternică decât în oricare altă comunitate, dar spre deosebire de alte situatații , violența intrafamilială constituie un secret de grup, foarte bine păzit pentru păstrarea unei imagini sacrosante a instituției. Formele agresivității intrafamiliale sunt nu numai numeroase, dar îmbracă forme diferite.

Femeia maltratată ocupa un loc special în cadrul victimelor agresivității bărbatului în primul rând datorită inferiorității sale fizice. In unele cazuri datorită repetării comportamentului agresiv al soțului fie acesta verbal, fie fizic determină pe unele femei să adopte și ele un comportament agresiv față de acesta.

Unele manifestari agresive pot avea un grad de periculozitate mai mare ajungându-se chiar la eliminarea soțului și se realizează fie în mod conștient fie în mod inconștient.

Informațiile privind fenomenul agresivității în mediul familial sunt foarte sumare și nu suficient de concludente pentru a avea o imagine de ansamblu asupra acesteia

În România, un rol însemnat l-a avut Institutul Național pentru Cercetare si Prevenirea Criminalității din cadrul Inspectoratului General al Poliției, precum și diferite instituții stiințifice și organizații neguvernamentale care, printr-o serie de acțiuni concrete, au propus o serie de măsuri de asistență și prevenire.

Institutul pentru Cercetare și Prevenire a Crimei are în vedere nu doar violența fizică: omor, vătămare, lovire, ci și cea psihologică: șantaj, denigrare, umilire, abandon și cea verbală: insultă, amenințare.

În Codul penal român, normele juridice pun mai mult accent pe apararea drepturilor agresorului și nu pe protecția victimei, violența fiind incriminată într-o serie de articole din codul penal. Sunt avute în vedere lovirea sau alte violențe așa cum sunt menționate în articolul 180 C. pen lovirea sau orice alte acte de violență cauzatoare de suferință fizică exercitate asupra unei persoane (alin. 1), precum și lovirea sau actele de violență care au pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile( alin 2). Vătămarea corporală încadrată în articolul 181 C.pen și prevede fapta prin care s-a pricinuit integrității corporale sau sanatății o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 60 de zile, vătămarea corporală gravă din articolul 182 C. pen.și constă în fapta prin care s-a pricinuit integrității corporale sau sănătății o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile sau care a produs una din următoarele consecințe: pierderea unui simț sau organ, încetarea funcțiilor acestora, sluțirea, avortul ori punerea în primejdie a persoanei2 ori punerea în primejdie a vieții persoanei. loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzute în articolul 183.

O altă manifestare a agresivității femeii în cadrul familiei o constituie maltratarea copiilor. Comportamentul parental violent este o problemă de ordin major întrucât are repercusiuni grave asupra copiilor având consecințe negative care pot influența comportamentul acestora în viitor.

Unul din scopurile fundamentale, naturale și socio-morale ale familiei este acela de a garanta integritatea dezvoltării ființei biologice și a personalitații copilului. Influența structurantă a familiei asupra copiilor este totală, relația afectivă de iubire între parteneri constituind un liant benefic al cuplului.

Perturbarea prin conflicte majorea acestui univers transformă copilul in victimă, afectându-i atât echilibrul neuropsihic cât și bazele psihomorale ale personalității.

Interpretând acest fenomen la macrosistemul social, reiese că întreținerea celei mai mari încărcături agresive în societate își are originea în victimizarea copiilor în cadrul familiei.

Copiii devin în primul rând niște acumulatoare suprasaturate de traumatisme neuropsihoafective care vor pune în circulație atât la adolescență cât mai ales la vârsta matură, o mare cantitate de elemente inflamatoare agresive. Aceste fenomene se petrec în condiția sindromului polifactorial al copilului maltratat.

Sindromul polifactorial al copilului maltratat constituie o cauză frecventă de invaliditate permanentă și de moarte prin fracturi, hemoragii, hematoame multiple, tulburări aptice de creștere, leziuni buco-nazale.

Brutalizarea fizică este considerată, mai ales în cadrul familiilor de nivel mediu sau slab dezvoltate cultural, ca fiind nu numai permisă dar chiar indicată pentru obținerea unor rezultate educaționale bune.

De cele mai multe ori, în familie agresorul este mama, care apare ca agresor in 80% din cazurile fără urmări fatale. Frecvența cazurilor de maltratări a copiilor crește în funcție de starea socio-economică a familiei, de statutul său juridic și moral și de nivelul cultural. Există factori declanșatori care determină trecerea la act, deoarece este vorba de un comportament manifest iar elementul determinant este structura psihologică a femeii agresor.

În acest domeniu se raportează statistica referitoare la copii cu sindromul multifactorial, deci cei care au căzut sub incidența asistenței medicale spitalicești și s-a constatat 16,4% de mame alcoolice, 23,8% dintre mame erau debile mintal, iar 67,7% proveneau din familii cu câte 4-9 copii.1

Din statistica prezentată mai sus reiese rolul pe care alcolismul îl deține în cadrul agresionării copilului de către părinți.

S-au descris ca fiind caracteristice agresorului alcoolic anumita forme de comportament, cum ar fi: comportamentul impulsiv, egocentrist, narcisist, hiperexigent.

Grupul social și statutul biomoral al femeii au manifestat o toleranță mai restrânsă, poate chiar o intoleranță a femeii alcoolice, datorită consecințelor nefaste asupra funcțiilor sale materne din punct de vedere biologic și educațional.

Una din formele periculoase este delirul alcoolic, care dă senzația că are o altă personalitate, de cele mai multe ori a unui personaj, cu puteri depline, imorale și iresponsabile fapt care împinge femeia alcoolică la furturi, spargeri, delicte sexuale, negljență față de copil, și în rare cazuri la omoruri.

Nu trebuie uitate nici categoriile de copii nedoriți care au semnificația unor dușmani ai libertății și fericirii părinților, a căror frustrare se manifestă prin violență. Părinții care dispun de o agresivitate similară cu a altor persoane, se remarcă prin modificări specifice: au o gândire aberantă în legătură cu capacitatea de înțelegere a copilului; percep atitudinile copilului lor ca pe o revoltă împotriva lor; nu-și reprezintă și deci nu-și recunosc îndatoririle față de aceștia și nu se supun necesității de a le îndeplini1.

Manifestare acestei agresivități este generată de diverse situații: plânsul copilului, neglijarea unor funcții fiziologice elementare, alimentație, defecație, instabilitatea psiho-motorie. Toate acestea sunt considerate de părinți drept opoziție sau comportament agresiv cărora le răspund prin pedepse, maltratări sau violențe. Un semn foarte primejdios este acela că părintele agresor nu are sentimentul propriei sale vinovății, transformând comportamentul său agresiv într-un drept moral consfințit.

În cadrul maternitații disfuncționale ne vom ocupa de categoriile cele mai bine definite:

maternitatea ca o consecința a unui debut sexual intâmplător și timpuriu;

maternitatea ca rezultat a unei agresiuni, viol;

maternitatea nedorită;

maternitatea femeii nevrozate sau psihopate.1

Cea mai frecventă formă de maternitate este cea rezultată in urma unui debut sexual întâmplător si timpuriu. Datorita condițiilor conflictuale din propria sa familie, prin fenomenul de extrapolare afectivă și sub emisiunile perturbatoare ale modelului maternal, fata își cauta forma de echilibrare afectivă, relationara și de cele mai multe ori cade intr-o capcană instinctuală care o conduce la o activitate sexuala timpurie, 12-14 ani, si la o maternitate precoce.

Atitudinea cea mai frecventă este abandonul total și plasarea copilului în leagan ori abandonul parțial cu plasarea copilului într-o familie, de obicei cu un grad mai apropiat de rudenie. Cautând să se elibereze de culpabilitatea morală și șă-și refaca imaginea de sine pentru a obține astfel o alta percepere a persoanei sale de către grupul social, mama transferă asupra copilului întreaga vină a insuccesului sau existential, adoptând o poziție de acuză cvaziconștientă, dar manifestă.

Maternitatea ca consecință a unui viol. Mediul din care provin minorii cu un comportament deviant impun prezumția unor astfel de cazuri. Traumatizarea unei persoane supusă violului este de cele mai multe ori totală.

Copilul provenit dintr-un viol provoacă din timpul sarcinii o gravă opoziție față de aparitia sa pe lume el constituindu-se ca un stigmat prin fenomenul de transfer al semnificației violului pentru conștiința feminină și umană a mamei.

Un traumatism afectiv se instalează din timpul existenței intrauterine a fătului. S-a dovedit că acesta produce grave perturbarii ale dezvoltării generale a copilului, mergând până la modificări ale tuturor funcțiilor , inclusiv cele intelectuale, și ale personalitații. La aceste traumatisme de natura afectivă se adaugă și manevrele posibile de înlaturare a sarcinii, care produc efecte imprevizibile.

Ca și in cazul maternității intâmplatoare mama are tendința inconștientă de abandonare sau înlăturare a copilului1.

Rămânerea copilului în compania mamei comportă de cele mai multe ori riscuri mult mai mari. Primul dintre acestea îl constituie agresiunea fizică tradusă la începutul existenței copilului prin neglijarea lui și îmbolnavirile repetate uneori fatale. Agresiunea maternă poate lua și formă de maltratare timpurie a copilului după metodeleclasice. De asemenea, tendința manifestată de mamă este aceea de a clausta copilul și deci de al supune unei penurii relaționare , care are uneori efecte mai grave decât internarea într-un leagan. Se crează astfel un conflic primar care se organizează ascendent, între dorinta și necesitatea copilului de identificare și atitudinea de respingere a mamei. Se pare că acest tip de conflict reprezintă forma cea mai perturbatoare a procesului de formare a personalitații umane. Dincolo de marile modificări afectogene ale copilului se produce un fenomen de o importanță majoră pentru patogenia devianței: devalorizarea morală a modelului matern.

Maternitatea nedorită, declanșarea stării de maternitate, deși aceasta este legată profund de instinctul de perpetuare, intră în actul de anticipare, pentru că există responsabilitatea față de o nouă existență, ca rezultat al învățării sociale. Orice mamă prevede întreaga desfășurare a evenimentelor de la concepție până la implicații moral-sociale ale creșterii copilului. Există unele motive care pot împiedica decizia pentru maternitate: o lipsă de educație în această direcție, un refuz de pierdere a autonomiei, o teamă de mutilare fizică prin sarcină și de consecințele ei, o lipsă de afectivitate pentru partener, o teamă de abandon din partea soțului. In acest caz mama percepe copilul ca pe o povară, ca pe o dificultate majoră a existenței sale. 1

Reacțiile afectiv-comportamentale ale mamei pot fi directe, manifestate sau criptice, acestea fiind mai puțin brutale instalându-se în latura afectivă a copilului.

Există cazuri de maltratare, desfigurare a copilului de către mamă în mod intenționat cu scopul de a-l trimite să cerșească pentru obținerea de foloase materiale. De asemenea, există mame care îsi vând copii sau își împing fetele spre oferirea de favoruri sexuale în scopul câștigului pecuniar. Aceste cazuri sunt întâlnite în mediile familiale cu grad ridicat de promiscuitate.

Definirea fenomenului de maltratare a copilului poate fi făcută din punct de vedere legislativ, cultural, psihologic.

Există câteva elemente definitorii ale maltratării copilului:

raport inegal de forțe între victimă și agresor

victima, copilul, se află în îngrijirea agresorului

agresorul are un acces permanent la victimă

imoralitatea /iresponsabilitatea agresorului

efectele sunt asupra dezvoltării copilului: încetinirea, stoparea sau regresia dezvoltarea copilului

maltratarea poate fi produsă prin omisiunea unor nevoi ale copilului sau prin comiterea unor acte agresive împotriva copilului, abuzul se face cu intenție distructivă neglijarea are loc de obicei pe un fundal al indiferenței și ignoranței maternale vis-à-vis de nevoile copilului.

Abuzul emoțional este mai greu de identificat dar constă în: umilirea, hărțuirea, adresarea unor cuvinte abuzive, izolarea copilului.

Terorizarea copilului constă în adresarea unor amenințări care au scopul de a liniști copilul dar care au consecințe mult profunde și grave asupra copilului.

În cultura românească se petrece adesea exploatarea copilului mai mare, mai ales dacă este fetiță, pentru a-i îngriji și crește pe cei mai mici. La țară mai ales se practică exploatarea copilului pentru treburile gospodărești, mai ales îngrijirea animalelor din gospodărie. Aceasta conduce adesea la sacrificarea obligațiilor școlare ale copilului și astfel apare o creștere a fenomenelor de eșec școlar, abandon și analfabetism.1

Izolarea copilului, prin încuierea lui în casă sau pe dinafară cu orele, prin interzicerea de a se juca cu alți copii, au ca și efect sentimentul de neputință și lipsa de încredere în sine și în ceilalți copii. Abuzul fizic este probabil cea mai frecventă formă de abuz.În cazul abuzului fizic, urmele sunt vizibile și merg de la simple vânătăi, zgârieturi, și pot fi comise chiar și de mame neglijente care se află sub influența alcoolului sau au unele probleme psihice.

Sunt copii nedoriți de catre mamă și aceasta adopta un comportament indiferent față de propriu copil printr-o neglijență totală, manifestată printr-o lipsă pronunțată de afectivitate, acesta manifestându-se prin următoarele moduri; copilul urât mirositor, cu haine nepotrivite și murdare, prost hrănit și cu o igienă proastă, lipsit de îngrijiri medicale atunci când se îmbolnăvește, neprotejat de accidente, începând de la cele casnice până la cele rutiere, este copilul neglijat fizic.

Acest copil nu este protejat și educat de către cei care-l îngrijesc.

Din punct de vedere legislativ, în România, incriminarea relelor tratamente aplicate copilului se poate face conform Codului Penal care sancționează agresiunile produse asupra unei persoane de către o alta, Codului familiei care prevede decăderea din drepturile parentale a acelor părinți care aplică rele tratamente copilului, și legii 108/1998 care reia ordonanța de urgență nr.26/1997 privind protecția copilului aflat în dificultate.1

Nu avem încă o lege specifică bazată pe o cunoaștere a fenomenului de abuz și neglijare a copilului, cu toată gravitatea consecințelor pe care le antrenează.

România a semnat, încă din 1990, și a ratificat ulterior, Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului, din 1989, și este, în consecință, obligată să transpună în protecția copilului, articolele Convenției care vizează bunăstarea copilului. Articolul 19 al Convenției se ocupă în mod explicit de prevenirea abuzului și a neglijării copilului.

O sumară comparare a stării de fapt a lucrurilor în protecția copilului în România cu aceste criterii de evaluare ne fac să apreciem eforturile care se fac pentru ameliorarea situației dar și drumul lung pe care îl mai avem de parcurs.

III.2.2. Incestul

O altă formă de manifestare a agresiunii este incestul care reprezintă comportamentul agresiv sexual ce se manifestă între membrii familiei, având ca autor pe unul din părinți, aceasta fiind o infracțiune prevăzută de articolul 203 Cod penal și reprezintă raportul sexual între rude în linie directă sau între frați și surori. Formă maximă de sexopatie și aberanță sexuală este neraportat în 90% din cazuri, și raportat doar în cazul unor consecințe nefaste precum: sarcină, publicizare, conflicte conjucale sau flagrant delic. Cele 15 cazuri analizate de noi au inclus stări de incest paterno-filial în 7 cazuri, fraterno-filial în 7 cazuri și 1 caz de incest schizofrenic materno-filial. Frecvent incestul este un epifenomen al unor leziuni patologice de tipul: atrofiilor corticale, leziunilor meningo-encefalice, cromozomopatiilor sau caracteriopatiilor etilice, și este precipitat de factori situaționali cum ar fi: absența mamei, subcultura și mai ales consumul tempensiv de alcool. Alte trăsături ale incestului se referă la apariția sa frecventă în familii de dimensiuni mari și în situații de concubinaj, consumându-se în promiscuitate, cu mama absentă sau complice, favorizat frecvent de jocuri erotice 1.Relațiile incestuase tată-fiică sunt mult mai frecvente decât cele mamă-fiu.

Foarte mulți autori au insistat asupra rolului pe care soția-mamă l-a jucat în declanșarea situațiilor incestuase, având rol de complice fireste in mod inconștient. Există din nefericire multe femei care, din punct de vedere sexual, sunt rejectate sau frigide și provoacă situații ambiguë, pentru a directiva satisfacția sexuală sau afectivă spre altă femeie și educă fiica să îngrijească activ de tată, oferindu-i propriul său statut și consolidând intimitatea tată fiică, până la încurajarea relațiilor incestuase între ei.

Anchetele arată că în majoritatea cazurilor însă, incestul este obținut prin agresivitate. Legătura incestuasă este mult mai frecventă în mediile de viața unde domnește sărăcia, alcoolismul, imoralitatea parentală. Oricum ar fi practicat incestul, rămâne un comportament sexual agresiv, care violează regulile morale și normalitatea relațiilor umane. Acest fapt este dovedit prin consecințele psihologice și psihopatologice la nivelul persoanelor agresate.

III.2.3. Adulterul

Este prevăzut în articolul 304 Cod penal, șî înseamnă fapta persoanei căsătorite de a avea relații sexuale în afară de căsătorie și este o atitudine agresivă față de legile morale familial-sociale.

Rolul femeii în această modalitate de violență este mai mare decât în celelalte tipuri de agresivitate1. Dacă, de regulă, femeia este implicată într-o omucidere din zece, în mai mult de o treime în paricide, ea apare în infanticide în proporție de 14% și în otrăviri în proporție de 50%.

Se poate afirma că criminalitatea familială este, în cea mai mare parte, opera femeii. Când ea nu este autoarea de facto a crimei, femeia este de cele mai multe ori instigatoarea.

Adulterul în cazul femeii are o influență negativă asupra mediului familial inplicit asupra copilului dar și a soțului deoarece relația este bazată pe fidelitate, înțelegere , afecțiune reciprocă între soți.

Poate avea repercursiuni și asupra copilului atunci când mama nu se mai interesează de educația lui, sănătate, punându-l pe planul al doilea , prioritară fiind relația extraconjugală.

Relația extraconjugală poate avea efecte negative și asupra soțului,femeia manifestându-și o agresivitate fie ea verbală, fie fizică asupra acestuia iar în unele cazuri ajungându-se chiar la înfăptuirea de omoruri cu scopul de al înlătura pe acesta pentru a-și putea continua legătura imorală.

III.2.4. Pruncuciderea

Potrivit articolului 177 Cod penal, pruncuciderea constă în uciderea copilului nou-născut, săvârșită imediat după naștere de către mama aflată într-o stare de tuburare pricinuită de naștere. Pruncuciderea se referă, nu la suprimare vieții oricărui copil, ci numai la uciderea de către mamă a copilului său nou-născut.

Frecvența acestuia este diferită de la comunitate la comunitate, în funcție de mentalitate, credință, stare economică, sau condiția socială a femeii.

Cele mai multe crime din această categorie sunt comise de femeile concubine, pentru care păstrarea rezultatului legăturilor cu un bărbat căsătorit înseamnă o condamnare socială gravă atât a copilului cât și a femeii. In mediul rural, unde fapta poate fi mai greu tăinuită, infaticidul este în proporție mai mare decât în orașe.

La femeia infaticidă există o modificare esențială de conștiință care oferă agresivității latente posibilitatea de manifestare. S-a constatat că autoarele sunt persoane cu o conștiință morbidă.1

Personalitatea subiectului este de obicei, în acest caz, de tip imatur, dizarmonic sau nevrotic, și are inițial caracterul reactogen sau potențial, căpătând ulterior caracter reactiv, de fapt.

Deși este cunoscută fundamentarea juridică a calificării infracțiunii de pruncucidere, problema principala a stabilirii diagnosticului juridic diferențial cu infracțiunea de omor calificat se bazează în primul rând pe criterii medico-legale.

Chiar dacă există acea stare de tulburare pricinuită de naștere, lasă să se înțeleagă o serie de cauze care, în primul rând determină un episod de îngustare al câmpului conștiinței, în situația lipsei de experiență la o primipară, unde travaliul se declanșează pe neașteptate, în situații de izolare, de lipsă de asistență medicală. Dar la toate acestea se adaugă o stare premergătoare, din perioada gravidității în care se dezvoltă motivația socio-psihologică particulară, putând fi determinată de situația conflictuală de legitimitate, de abandonare din partea soțului, de izolare de restul familiei și de comunitatea socială, de frstrare socială de teamă de viitor. Conduita reactivă se dezvoltă încă din această perioadă, atinge paroxismul în momentul declanșării travaliului și se consumă odată cu îndeplinirea actului agresiv. Disimularea sarcinii, nedeclararea acesteia și nesolicitarea asistenței medicale în perioada gravidității, nesolicitarea unor drepturi asigurate prin lege în direcția protecției stării de maternitate, pregătirea actului și înlăturarea martorului pentru momentul travaliului, legimitatea și existența condițiilor materile și morale din etapa premergătoare, ca și disimularea nașterii, ștergerea urmei actului antisocial, reluarea imediată a activității, pledează în favoarea unei conduite heteroagresive deliberate, mai mult sau mai puțin anticipate, asupra consecințelor acesteia din punct de vedere social-juridic, în raport cu trăsăturile personalității subiectului.1

Personalitățile imature, unele categorii de personalități dizarmonice de tip psihopatoid pot prezenta, în anumite condiții, o diminuare a capacitații de discernamânt critic față de act, ceea ce nu echivaleaza cu acea stare de tulburare pricinuită de nastere și nu schimbă calificarea juridică a faptei de omor calificat, însă crează situații ale circumstanței atenuante. Dar, asemenea situații s-ar putea presupune și pentru infracțiunea de pruncucidere însă nu pot fi compatibile cu condițiile care o definesc, in special pentru motivația sociopsihologică a acestei reacții care se dezvolta odată cu starea de graviditate. Prin afectarea nivelurilor superioare ale constiinței axiologice și etice, la personalitații dizamornice si imature nu se vor dezvolta sentimente de culpabilitate, de stigmatizare morală, de frustrare socială în perioada de graviditate, deci nu se poate susține motivația socio-psihologică care pregătește paroxismul agresiv din timpul travaliului.

Depinde foarte mult de mediul din care provine femeia, de situația economică și educația sa ,dacă acest act se comite sau nu.

III.2.5. Avortul ilegal

Este o altă formă de manifestare a agresivității săvârșită de femeie și este prevazută de articolul 185 Cod penal.

Săvărșirea ilegală a avortului se datorează în general fricii, ce se instaurează în psihicul femeii însărcinate sau din cauza carențelor în educație , a lipsei de cultură. În general, din cauza începerii timpurii a vieții sexuale și a lipsei de informare în privința vieții sexuale numărul adolescentelor în special este în continua crește. Datorită panicii de a nu fi descoperite, de abandonare din partea soțului, de izolare de restul familiei, de teama de viitor recurg la diferite mijloace pentru a înlătura sarcina nedorită,

care pot avea consecințe grave asupra sănătății fizice și psihice a femeii însărcinate.

Se consideră avort ilegal întreruperea sarcinii atunci când aceasta depășeste 14 săptămâni, sau se săvârșește în afara institutiilor medicale sau cabinetelor medicale autorizate, de catre o persoană care nu are calitatea de medic specialist.

 S-au pus în discuție nu numai accesibiliatea produselor și informațiilor despre controlul nasterilor, dar si problema legalitatii lor. Inaintea secolului XX, controlul marimii familiei a fost lasat in grija femeii si nu era considerat ilegal. De fapt, pentru a demonstra eficacitatea controlului nașterilor de catre femei, e deajuns să reținem ca intre 1800 si 1900, rata fertilitatii a scăzut la jumatate, de la 7.04 la 3.56 copiii/ femeie. Pentru a combate aceasta "eficacitate", prin mijloace sociale si ideologice în rândul clasei de mijloc și a păturii superioare în societatea secolului al XIX-lea, maternitatea a fost promovata ca sacrosantă.Cea mai mare controversă în jurul controlului femeilor asupra optiunilor lor reproductive se centrează pe avort. De-a lungul istoriei, femeile și-au avortat sarcinile fie cu ierburi ce provocau pierderea sarcinii fie prin metode mecanice, în condiții neigienice, generând adesea infecții și chiar moartea.1

Avortul provocat este unul dintre cele mai vechi mijloace de control al fertilității și unul dintre cele mai răspândite și astăzi. Este practicat atât în zonele primitiv-rurale cât și în largile aglomerari urbane moderne, în toate regiunile lumii, deși cu consecințe diferite. În țările unde avortul este legal și accesibil, avorturile nu reprezinta decât o amenințare parțială a vieții femeilor. Acolo unde el este ilegal, avorturile se practică, totuși, în conditii sub standard și neigienice, conducând la o mare incidență a complicațiilor, rezultând o morbiditate cronică și adesea moartea. Lipsa de control a femeii asupra corpului ei și vieții sexuale conduce adesea la inițierea sexuală prematură, la o mai mare expunere la BTS, ca și la sarcini timpurii și prea frecvente. Sarcinile premature ca și nașterile multiple de-a lungul anilor productivi, cu sau fară implicarea emoțională, practica și financiară a tatalui, le situează pe cele mai multe femei într-o poziție de dependență economică de la tinerețe până la maturitate. În mod obiectiv, femeile sunt expuse unor riscuri de îmbolnavire mai mari datorită rolului reproductiv. La acest factor se adaugă, între altele, sarciă și lipsa educației medicale și în particular a celei sexuale. Accesul la informațiile și mijloacele contraceptive moderne este scăzut. Din datele existente rezultă că numai cca. 14% din femei folosesc mijloace contraceptive moderne. Sunt necesare programe inițiate de Ministerele Sanatatii și Educației prin care informațiile despre planificarea familială, folosirea contraceptivelor moderne, riscurile contraceptivelor tradiționale și ale avortului să fie larg răspândite. De altfel, cabinetele locale de planificare familială ar trebui să fie în masură să asigure un minim de contraceptive, în mod gratuit, pentru a înlesni acceptarea acestora la dimensiunile comunității. Aceste măsuri trebuie înserate în normele emise de Ministerul Sanătății în domeniul planificării familiale.

III.3.6. Agresivitatea asupra propriei persoane

Agresivitatea se naște din ciocnirea dintre impulsul agresor latent sau manifest din interiorul nostru și o acțiune de provocare din exterior. Aproape întotdeauna, forța internă a agresivității este exacerbată și se transformă într-un act comportamental violent.

Dar nu întotdeauna acest proces are loc în urma unei provocări din exterior și atunci forța agresivă acumulată se direcționează către persoana care a produs-o, fenomen care poartă numele de autoagresivitate.

Existența autoagresivității în ființa umană se bazează pe impulsul morții, impulsiune autodistructivă. și pesimistă, intensificând starea de autoagresiune care conduce la comportamente autodistructive cum ar fi: autoflagelarea, automutilarea sau sinuciderea violentă.

Automutilarea este una dintre formele cele mai brutale, după ea situându-se sinuciderile. Aceasta constă în mutilarea voluntară sau inconștientă a propriei persoane. Poate fi aplicată asupra oricărui segment al corpului, cel mai fregvent asupra organelor genitale, și cel mai rar asupra globilor oculari.

Automutilarea la femei este practicată fie voluntar, în scopul obținerii unui avantaj ca în cazul cerșetoriei, de la pedpse penale, fie brutal in crizele de delir alcoolic, schizofrenie, în nevrozele obsesionale sau delirante.

Acest act de autoagresivitate are însă o evoluție care începe în copilărie, și privită ca o manifestare comportamentală evolutivă, automutilarea a fost departajată în comportamente autoagresive primivite și comportamente automutilatoare structurate și orientate către un scop.

În cadrul comportamentului automutilator primitiv, sunt cuprinse următoarele forme: mușcarea, zgârierea, ciupirea, lovirea cu capul de lucruri tari, pălmuirea, aruncarea la pământ. Aceste acte sunt frecvente până la doi ani, după care la un copil normal încep să dispară, manifestându-se cu regularitate numai la copiii cu deficențe mintale. Autoagresivitatea cunoaște o gamă variată de comportamente care merge de la auto ironie până la sinucidere. Agresiunea asupra propriei persoane are obiective distincte. Unul dintre acestea este integritatea psihică și morală.

O formă a agresivității asupra propriei persoane este autopuniția sau autopedepsirea, care este comportamentul voluntar, de sancționare sau pedepsire a propriei persoane, prin diferite mijloace: nesatisfacere unor trebuințe prin refuz sau claustrare, renunțarea la destindere, compensații, automutilarea și în ultimă instanță suicidul, ca urmare a unor greșeli reale sau imaginare.

În perspectiva psihopatologică, autopuniția izvorăște din vinovății imaginare sau are ca pretext unele greșeli minore, cărora subiectul le acordă o semnificație exacerbată anumite tulburări psihice.

O formă mai gravă a autoagresivității este actul sinucigaș. Cauzele, atât ale crimei cât și ale sinuciderii sunt multiple și uneori comune. Dar ceea ce pare sigur, ca factori constanți, sunt factorii de structură a personalității și cei de structură și dinamică a societății. Cauzele sunt biopsihosociologice.

Sinuciderile nu constituie o grupă cu totul separată, o clasă separată de fenomene monstruase, fără nici un raport cu alte moduri de conduită ci, se leagă de acestea printr-o serie continuă de intermediari, spunem că există sinucidere atunci când victima, în momentul în care comite actul decisiv, știe cu certitudine ce va rezulta din aceasta în mod normal.1

În ceea ce privește structura peroanei și a personalității, toate statisticile demonstrează că frecvența sinuciderii cunoaște o curbă ascendentă de la vârsta de 14-15 ani până la vârsta de 65 de ani. Adolescența este epoca cea mai tulbure, în care forțele impulsionale se confruntă cu exigențele valorilor morale. La vârsta adultă, mai ales la începutul vârstei a 3-a, legea vulnerabilității determinată de vârsta biologică rămâne valabilă.

Se consideră că actul suicidar este considerat ca o ultimă consecință a dinamicii depresive.

Cercetări psihanalitice relativ recente fac următoarea sistematizare psihanalitică a motivațiilor de suicid:

distrugerea;

autoagresiunea;

sentiment de culpă, autopedepsire;

răzbunare;

descărcare paroxistică a unei tensiuni agresive- catharsis;

stăpânirea omnipotentă a unei situații, control activ;

reîntoarcerea la trăiri infantile;

căutarea de contacte sociale, eventul sub formă regresivă;

dorința de reunificare cu o persoană deja decedată, dorințe simbiotice, extatice;

resemnare, încercare de evadare;

miracolul unui nou început, crediința în reîncarnare, un nou stadiu vital.

Această listă de motive scoate în evidență faptul că tendiințele autoagresive, declanșate de un conflict cu carecter agresional reprezintă doar o parte a unor posibile structuri motivaționale, o parte de ele, cum sunt unele din cele anterior enumerate, nefiind consecința unor compulsii autoagresive.

Sunt identificate câteva stări patologice care conduc la sinucidere:

stări maniacare presenile, caracterizate prin agitații nocturne, confuzie mintală, halucinații terifiante vizuale și auditive, deliruri frecvente, care uneori se termină cu autosuprimarea;

psihoze delirante cronice, dominate de stările delirante sistematizate cum ar fi delirul vizual, cenestezic și genital, și delirul de frustrație materială de furt, de deposedări abuzive, etc;

stări paranoice de involuție, în care locul principal îl au automatismele mintale, cu idei de persecuție și delir fantasmalgoric.

Bărbății sinucigași sunt mai frecvenți decât femeile sinucigașe: 70% bărbați , față de 40% femei. În timp ce agresivitatea bărbatului se transformă în comportamente violente exterioare, la femeii se întălnesc tentative de sinucidere sau depresiuni psihice, care sunt de două ori mai multe decât la bărbați. Femeile își manifestă autoagresivitatea în condiții în care șansele de salvare să fie maxime.

Demersul interpretativ suicidar din perspectivă psihanalitică s-ar demarca după cum urmează:

sindromul presuicidar: acesta reprezintă o parte a unei psihodinamici suicidare supraindividuale și nespecifice din punct de vedere nosologic. Cu toate că acest sindrom nu este specific, în sensul că apariția acestuia nu duce inevitabil la suicid, în schimb producerea actelorsuicidare este marcată de simptomele acestui sindrom.1

teoria instinctului morții și suicidului: arată ca la baza suicidului stau trei surse motivaționale fundamentale:

dorința de a ucide, ca expresie a agresiunii orientate extern;

dorința de a fi ucis, ca o expresie a acțiunii conștiinței morale asupra primei dorințe;

dorința de a muri ca o expresie originară a instinctului morții;

suicidul, ca efect al unei crize narcisice: există o serie de elemente semnificative care influențează negativ sistemul de reglare al sentimentului propriei valori individuale:

modalități nerelaliste de autoapreciere și autoevaluare;

rolul social asumat în mod contradictoriu în raport cu interrelatiile umane;

discrepanțele care există între reprezentările imaginare cu privire la moartea și realitatea morții;

diferențele de formate între semnificația lui "a muri" și cea lui "a te omorî";

modalități magice de control cu realitatea.

Studii efectuate pe cazuri nepsihotice de tentative de suicid au scos în evidență o serie de astfel de trăsături narcisice:

în cea mai mare parte a cazurilor s-a detectat o problematică narcisică cu mult timp înainte de producerea tentativei de suicid;

această problematică narcisică a jucat un rol catalizator și a stat, într-o mare măsură la originea reacției autolitice;

aceste conflice narcisice, în concordanță cu stadiile evolutive ale sexualității infantile, pot fi structurate în trei grupe:

conflicte legate exclusiv de identitatea psihosexuală;

conflicte determinate de sistemul de valori și dorința de influență, putere;

conflicte legate de acceptarea efectivă a condiției umane.

Tulburările de personalitate reprezintă un factor de risc pentru suicid. Cele mai frecvente citate în acest sens sunt tulburarea borderline a personalității și personalitatea dependentă.

Riscul de suicid este mai crescut în cazurile în care tulburarea de personalitate se asociază cu abuz de alcool sau droguri, sau la persoanele care provin din medii în care se cultivă violența și lipsa de respect față de viață. Este considerată a opta cauză de deces, în majoritatea țărilor fiind constatată o creștere a ratei de sinucidere raportată pe an.

Influența factorilor socio-culturali în aprecierea sinuciderii, cum ar fi cultul sacrificiului pentru binele comunității cunoscut sub numele de suicid altruist sau aprecierea sinuciderii ca fiind un act de eliberare sau curaj suprem sau existența anumitor filozofi care apreciază suicidul ca pe o posibilitate de trecere într-o altă viață. Este dificil de demonstrat că în acesta cazuri nu intervin și anumite trăsături ale personalității sau chiar tulburări de personalitate.

III.3.7. Comportamentul omucidar al femeii

Actul criminal, ca formă a agresivității, a fost și este studiat de știința numită criminologie, având întotdeauna implicații medico-legale. Criminologia este interesată în primul rând de macanismele care generează și organizează actul criminal; iar în al doilea rând, de elementele care determină trecerea la act și de modalitatea și efectele cu care se finalizează actul criminal, iar în ultimele decenii există o preocupare în legătură cu determinarea complexă a personalității criminalului. O serie de teorii au gravitat în jurul ideii că există o criminalitate înnăscută datorită faptului că atitudinea de a produce actul criminal este legată de unele modificări ale structurii și funcției sistemului nervos care imprimă chiar și unele caractere fizinomice în așa fel încât poate fi recunocut după înfățișare.

E. Ferri a imprimat o nouă direcție studiului asupra criminogenezei, demonstrând că există o individualitate socio-psihosomatică complexă bazată pe următoarele categorii de factori: antropologici, fizici și cosmo-telurici, socio-epidemiologici, etici, profesionali, etc.

Ferri a orientat studiul criminogenezei mai mult spre psihologia criminalului, în acest fel întreaga criminologie cercetează într-o structură comună crima și personalitatea criminalului, în contextul condițiilor psihologice și socio-culturale ale comunității unde se dezvoltă personalitatea criminalului1.

Continuând aceste cercetări, s-au conturat două mari direcții de explicare a actului criminal: structura personalității criminale este determinată de ereditarea progresiv-defavorabilă a factorilor endocrini și nutriționali, alți autori punând accentul pe condiționări culturale.

Orice act se bazează pe judecata, pe un raționament, pe o decizie, în care gândirea comportă forta dorinței de a manifesta un comportament și interdictia moral socială de a nu-l manifesta. Mobilurile unei crime presupun noțiunea de datorie morală, în care intra ceea ce este permis Si ceea ce este interzis în actul psihologic de mare importanță, rezultat dintr-o serie de procese psihoneurologice.

Crima este fară îndoială, dupa cum reiese din toate cercetările criminalistice, fapta unor personalități decompensate, de aceea este necesar să cercetăm și legătura care există cu maladia, definită clinic, dar nu totdeauna tratată în clinică. Pericolul sporit al acestor fapte constă în starea latentă sau programată a dezechilibrului, indivizii circulând liberi, cu aparență de normalitate, în colectivități si chiar activănd in diferite locuri de muncă.

Practica judiciară desemnează faptul că femeia asasin operează predilect prin evitarea contactului direct, profitând fie de suprimarea victimei în somn, fie de posibilitatea schimbării sticlei de băutura cu cea de parathion, fie lovind din spate și disimulând apoi omorul în accident sau suicid. Aceste aspecte îmbracă însă caracterul premeditării, reținându-se de regulă circumstanțele agravante.

Periculozitatea unui comportament începe odată cu conceperea psihologică a actului, continuă cu perioada trecerii la act și cuprinde stadiul ulterior comiterii acestuia.

Pregătirea actului este deseori inconștientă constituind în acumularea unor tensiuni crescânde cu cauze extrm de clare care stresează individul în permanență. Dizarmonia psihopatului nu permite găsirea unei soluții defulatorii normale prin raportare la grupul social, dar Eul se apără și astfel se constituie conduita aberantă, respectiv omorul.

Deoarece trăim în societate și suntem educați de a trăi prin ea, se interiorizează niște modele sociale care determină uneori obiectul agresiunii. În multe cazuri obiectul omorului nu se identifică obiectiv cu cauza frustrantă, și este interpretat de către infractor ca fiind motivația cauzei frustrării. Uciderea copilului, bărbatului iubit, valorizat la maxim, este paleativ, intucât nu înlatură cauza frustrantă ci doar motivația subiectivă a frustrării cauza frustrantă fiind păstrată, deoarece este obiectul iubirii făptașului, deci valorizat ca parte integrantă a Eului infractorului

În cadrul familiei se pare că agresivitatea este extrem de puternică, mai puternică decât în oricare altă comunitate, dar spre deosebire de alte situatații , violența intrafamilială constituie un secret de grup, foarte bine păzit pentru păstrarea unei imagini sacrosante a instituției. Formele agresivității intrafamiliale sunt nu numai numeroase, dar îmbracă forme diferite.

Femeia maltratată ocupa un loc special în cadrul victimelor agresivității bărbatului în primul rând datorită inferiorității sale fizice. În unele cazuri datorită repetării comportamentului agresiv al soțului fie acesta verbal, fie fizic determină pe unele femei să adopte și ele un comportament agresiv față de acesta.

Unele manifestari agresive pot avea un grad de periculozitate mai mare ajungându-se chiar la eliminarea soțului și se realizează fie în mod conștient fie în mod inconștient.

Informațiile privind fenomenul agresivității în mediul familial sunt foarte sumare și nu suficient de concludente pentru a avea o imagine de ansamblu asupra acesteia

În România, un rol însemnat l-a avut Institutul Național pentru Cercetare si Prevenirea Criminalității din cadrul Inspectoratului General al Poliției, precum și diferite instituții stiințifice și organizații neguvernamentale care, printr-o serie de acțiuni concrete, au propus o serie de măsuri de asistență și prevenire.1

Institutul pentru Cercetare și Prevenire a Crimei are în vedere nu doar violența fizică: omor, vătămare, lovire, ci și cea psihologică: șantaj, denigrare, umilire, abandon și cea verbală: insultă, amenințare.

Printre alte infrcțiuni ce privesc violența familială, în Codul Penal se prvede că omorul săvârșit asupra soțului sau asupra unei rude apropiate este o formă mai gravă o omorului calificat deoarece se presupune că victima avea încredere în agresor.

Spre deosebire de bărbat, femeia apelează la alte modalități de comitere a agresiunii datorită naturii sale biologice și psihice, de cele mai multe ori ea săvârșind omorul prin otrăvire, asfixiere sau lovituri cauzatoare de moarte în timp ce victima doarme, sau se află în imposibilitatea de a se apăra.

Unul din motivele pentru care femeia recurge la aceste fapte este gelozia care a devenit obiect de cercetare pentru psihologie și psohopatologie, care au pus în evidență nu numai manifestări comportamentale specifice ci și cauzele intra-psihicce și consecințele patologice. Unii autori susțin ideaa că gelozia este determinată ad initio de modalitățile specifice de a iubi ale partenerilor, descriindu-se astfel tipuri de iubiri posesive, captive, la celălalt pol situându-se iubiri generoase cu predispoziție scăzută de gelozie 1.

Prefigurarea unor tulburări periculoase intervine atunci când exită dificultăți de acceptare a eșecului, de retragere a investiției afective, dificultăți de integrare a traumei și imposibilitatea de a o depăși, prin compensarea sau reevaluarea relației, cu evitarea consecințelor tragice. Pornind de la acest gen de reacție, de obicei gelozia este considerată ca o dovadă de dragoste, în sensul că intensitatea reacției la frustrarea afectivă este direct proporțională cu amploarea investiției afective. Această formă de gelozie este întâlnită în formele de alcoolism, toxicomanie, afecțiuni cerebrale, gelozie morbidă din demențele senile, schizofrenie.

O formă patologică bine determinată a geloziei este delirul de gelozie denumit și delir pasional, cu apariția în conștiința gelosului a ideilor obsedante de gelozie, care nu corespund realității.

Sunt stabilite trei forme ale delirului de gelozie:

indivizi predispuși din copilărie și tinerețe către reacții elaborate de gelozie, cu anomalii instinctuale, mai ales de tip sexual.

indivizi cu alterări ale personalității: personalități nedefinite, slab structurate, personalități ale căror idei delirante sunt însoțite de alte tulburări psihice majore, chiar cu stări halucinatorii.

reprezintă cazurile clinice și sunt citate delirurile de gelozie din procese organice aceste persoane ajungând chiar la suicid.

De cele mai multe ori gelozia își pune amprenta asupra psihicului femeii determinând-o pe aceasta să recurgă la răzbunări manifestate prin acte cu grad ridicat de violență ajungănd chiar și la săvârșirea de crime pasionale.

Este impotant de reținut că pentru rezolvare situației de gelozie se face apel în proporție considerabilă la comportamente agresive, cu mare indice de periculozitate.

.

CAPITOLUL IV

PROBLEMATICA PHIHOLOGICĂ A PRIVĂRII DE LIBERTATE

IV.1. Detenția Penitenciară

Pedeapsa este una din instituțiile fundamentale ale dreptului penal, fiind o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a celui condamnat, având deci un caracter coercitiv cât și unul curativ.

Detenția penitenciară constă în privarea de libertate a condamnatului și executarea unui regim impus de lege în locuri speciale numite închisori sau penitenciare. Pedeapsa înshisorii este prevăzută aproape pentru toate infracțiunile, limitele generale ale pedepsei înschisorii fiind cuprinse între 15 zile și 30 de ani.

Pentru unele infracțiuni cu pericol social mai redus, cu sancțiuni până la 2-3 ani, aplicate infractorilor primari, iar pentru faptele din culpă se execută fără privare de libertate, prin activități în folosul comunității, în sistem de libertate supravegheată.

Comitetul pentru Prevenirea Criminalității și pentru lupta împotriva delicvenței a recomandat următoarele principii în materia stabilirii pedepselor:

atunci când o persoană este trimisă la închisoare, pedeapsa ce i se aplică trebuie să fie considerată ca un mijloc nu ca un scop. Pedeapsa este esențialmente privarea de libertate a celui interesat.

Pe timpul cât se află în închisoare, cel în cauză nu trebuie să fie lipsit decât de libertatea sa și de drepturile a căror suspendare derivă în mod expres sau în mod necesar în această privațiune de libertate.

Intemnițarea ar trebui să fie asigurată în condiții de securitate minimale.

Nu ar trebui să se trimită în închisoare decât numărul cel mai mic de delincvenți și numai după ce vor fi epuizate toate celelalte soluții în afară de închisoare.

După recomandările Comisiei Legislative, întemnițarea este pedeapsa excepțională care nu ar trebui folosită decât în scopul de a:

proteja societatea, izolând delicvenții care constituie o amenințare gravă pentru viața și securitatea personală a membrilor colectivității. 2

condamnă o purtare pe care societatea o consideră extrem de responsabilă și care constituie o gravă violare a valorilor fundamentale sau de a lua măsurile de pedepsire împotriva unor delincvenți care refuză cu încăpățânare de a se supune altor sancțiuni.

Factorul timp joacă un rol important în viața unui om, dar în dreptul penal acestui factor nu i se acordă importanța cuvenită. Chiar dacă vârsta autorului infracțiunii are o greutate decisivă asupra responsabilității penale, legiuitorul, când stabilește durata condamnării, este limitat desigur, de durata vieții omenești.

Politica penală nu poate face abstrație de această problemă, atitudinea în fața timpului este diferită la fiecare dintre cei patru participanți la realizarea actului de justiție: legiuitorul, judecătorul, administratorii penitenciarului și condamnații.

Legiuitorul trăiește într-o lume abstractă de principii și reguli de conduită, și acordă mai puțină atenție timpului trăit de condamnați: durata pedepselor este stabilită pe baza ideii de retribuție care încearcă să țină cont de pericolul social al faptei și de cel care emană din personalitatea autorului său.

Atitudinea judecătorului este concentrată mai ales pe aprecierea faptei și mult mai puțin pe înțelegerea personalității criminale. Contactul cu deținutul în prevenție este destul de scurt, iar în cadrul audierilor nu este timp, din păcate, pentru evaluarea personalității celui judecat.

Atitudinea în fața duratei pedepsei privative de libertate este mult mai diferită la administrația penitenciară: gardieni și educatori, șefii secțiilor, directorul și adjuncții săi, trăiesc o parte din viață în interiorul închisorii alături de deținuți. Ei sunt plasați atât de aproape de condamnat încât îl pot observa și pot ajunge la cunoașterea aprofundată a personalității lui. Cu unele rezerve, timpul trăit de gardieni și de deținuți este asemanător.

Deținuții percep timpul într-o poziție coercitivă, apăsătore și artificială. El are conștiința faptului că intră în închisoare împotriva voinței sale, cu un statut de subordonare pe termen lung și resimte pierderea libertății cu atât mai dureros cu cât libertatea era mai bogată în perspective și alternative iar condițiile concrete din penitenciar sunt mai grele. Cu cât este mai prețuit timpul în libertate, cu atât mai mult pierderea lui prin căderea în penitenciar devine dureroasă, pedeapsa este resimțită ca fiind represivă.

Fiecare vine în penitenciar ca urmare a unei conduite antisociale flagrante, a săvârșirii unor infracțiuni dintre care unele deosebit de grave. Mulți sunt neadaptați social, refractari sau incapabili să se integreze în cerințele normelor de conviețuire socială, cu o viață subordonată mai ales instinctelor și trebuințelor primare, cu o moralitate dubioasă și un trecut încărcat care apasă asupra conștiinței lor.

Un aspect care influențează trăirile afective ale deținuților este violarea constantă a intimității: totul se produce în fața celorlalți fapt ce duce cu timpul la tocirea sensibilității, la convingerea că totul este permis, iar defectele și răutatea sunt general valabile.

Diversele aptitudini ale deținuților se încearcă a fi utilizate în primul rând în muncă și apoi în alte activității artizanale. Dar cum un anumit procent nu poate fi scos la muncă, iar cei care muncesc fac întotdeauna o activitate care să-i pasioneze, rolul aptitudinilor în procurarea de satisfacții superioare este destul de redus.

IV.2. Tipuri de Delincvenți

În închisoare trebuie să se trimită un număr cât mic de delincventi și numai după ce s-au epuizat toate celelalte soluții în afară de închisoare, este la fel de adevărat că există anumite tipuri de delincvenți cărora nu li se pot aplica programele de recuperare sau tratament în sânul societății civile.

În funcție de tipul de personalitate aceștia pot fi1:

delincventul înveterat:

-agresivitate persistentă;

-indiferență afectivă absolută;

-provoacă victimelor leziuni;

-poate prezenta devianțe psihice.

delincventul primejdios:

-foarte impulsiv;

-incapabil de a simți rușine sau culpabilitate;

-fără ideal în viață;

-poate constitui o amenințare pentru securitatea publică

delincventul dificil:

-se adaptează și se supune foarte greu rigorilor și privațiunilor detenției

-refuză să se supună rigorilor penitenciarului;

-refuză să muncească;

-are raporturi foarte proaste cu ceilalți deținuți.

delincventul pe termen lung:

-nu prezintă probleme speciale de securitate și control;

-după eliberare, nu constituie o amenințare pentru colectivitate;

-izolarea pe lungă durată poate determina alienarea individului;

inadaptatul social:

-suferă de o boală sau de o deficiență mentală;

-prezintă obsesii sau constrângeri sexuale;

-sunt frecvente cazurile de alcoolici sau drogați;

-chiar după ani de închisoare, nu se poate încadra regulilor sociale.1

IV.3. Femeile Deținute

Repartizarea pe infracțiuni a acestora este următoarea: contra persoanei 2,67%; contra avutului public 35%; contra avutului personal 25%; infracțiuni economice 3,33% și infracțiuni privind relațiile de conviețuire 15%. Recidivistele sunt 43,33%, iar 38,33% au comis infracțiunea în grup 2.

Repartizarea lor după studii este următoarea: 1-4 clase 6,66%; cu5-8 clase 20%; cu 9-10 clase 21,68 %; cu 11-12 clase 13,33%; cu școală profesională 21,67%; cu școală postliceală 11,66% și cu facultate 5%.

Clasificarea după starea civilă este următoarea: 23,34% necăsătorite; căsătorite, fără copii 10%; căsătorite cu copii 28,34%; concubinaj cu copii 10 %,; concubinaj fără copii 13,33%; divorțate 8,33% și văduve 3,33%.

Pentru fapta comisă: 50%din cele care trăiesc în concubinaj fără copii acuză anturajul, jumătate din cele divorțate acuză colegii de muncă, iar 21,42% din cele necăsătorite consideră vinovat iubitul. După studii, un sfert din cele cu 1-4 clase acuză educața primită, 23,09%din cele cu 9-10 clase dau vina pe soț sau iubit și o treime din cele cu facultate dau vina pe colegii de muncă.

Rețin atenția procentele ridicate de apreciere ale pedepselor ca fiind mai grele la deținutele care au comis infracțiunea în grup și la cele cu infracțiuni contra avutului public și economic. De asemenea, este semnificativ procentul de deținute care au săvârsit infractiuni contra persoanei și care apreciază pedeapsa ca fiind mai ușoară.

Pedeapsa este apreciată ca fiind mai grea de deținute căsătorite fără copii 83,34% și de cele care trăiesc în concubinaj fără copii 62,5%.

Un sfert din recidiviste motivează fapta prin dorința de distracție, trai ușor și bani. Nerecivistele motivează prin conformare la hotărârea de grup, ajutorul dat cuiva și greutățile familiale.

Sinceritatea femeilor este mai accentuată: ele recunoscând în număr mai mare decât celălalte categorii de infractori că au elaborat motivele infracționale înainte de comiterea faptei.

Pentru deținutele femei viața în penitenciar este grea având consecințe majore pe plan personal: distrugerea familiei, degradarea fizică și morală. Ele nu cred în reabilitare, în schimb consideră că actuala pedeapsă este învățătură de minte pentru toată viața.

IV.4. Consecințele Psihologice Ale Privării De Libertate

Impactul detenției asupra individului se resimte în mod dramatic prin limitarea drastică a spațiului de mișcare și organizării timpului oricărui deținut. Indiferent de tipul detențiilor privarea de libertate în penitnciar implică o izolare fizică, psihică și psihosocială a condamnaților, care influențează diferit trăirile psihice ale acestora.

Privarea de libertate determină apariția unor manifestări psihice specifice cum ar fi: criza de detenție, comportamentele agresive, comportamentele autoagresive constând în sinucideri sau autoflagelări.1

Din punct de vedere psihosocial, populația de deținuți într-o instituție penitnciară reprezintă un grup uman care înainte de toate are caracteristicile oricărui grup. Apar lideri formali și informali care au un cuvânt greu de spus în existența și manifestările întregului grup. Grupul se supune unor norme care nu sunt neapărat identice cu cele dorite de conducerea penitenciarului, precum pot exista și tradiții transmise de la o generație la alta de deținuți.2 Apare și un limbaj specific în scopul comunicării dintre dețnuți spre a-și camufla intențiile, acțiunile, planurile. Normele tradiționale, ca și limbajul se transmit și se mențin în pofida faptului că deținutele constituente ale grupului părăsesc instituția fie prin transfer, fie prin libertate.

În cadrul grupurilor de deținute apar și fenomene socioafective de atragere, respingere-izolare sau ignorare-neutralitate dintre infractoare. Față de grupurilr umane, în grupul de deținute aceste fenomene socoiafective apar cu dosebită virulență; atât prieteniile, cât și ostilitățile sunt pe viață și pe moarte, fapt care afectează atât climatul organizațional cât și starea de disciplină a deținutelor.

Informațiile adunate despre femeile deținute în închisorile din Marea Britanie, conțin numeroase episoade de violență care este înfățișată drept o trăsătură constantă a vieții în penitenciarele feminine.

Femeile sunt mai puțin predispuse decât bărbații să participe la delicte violente, dar nu sunt întotdeauna inhibate pentru a lua parte la episoade violente1.

Există anumite dovezi care demonstrează că, infractoarele sunt deseori capabile să evite apariția în fața tribunalului datorită faptului că pot convinge poliția și alte autorități să vadă faptele săvârșite de ele într-o anumită lumină. Ele invocă contractul de gen, prin care a fi femeie înseamnă pe de o parte a fi inconștientă și impulsivă, iar pe de altă parte a avea nevoie de protecție.

Un exemplu elocvent este cazul unei femei, care și-a ucis sora cu un cuțit de bucătărie. In loc să fie trimisă în închisoare, ea a fost pusă sub supraveghere timp de trei ani, cu condiția să primească tratament terapeutic.În acest fel ea nu a fost considerată autoarea responsabilă a crimei pe care o săvârșise.

Tratamentul diferențiat nu poate explica în totalitate raporturile dintre ratele delincvenței masculine și cele feminine. Există anumite delicte feminine specifice, în primul rând prostituția pentru care femeile sunt condamnate în timp ce clienții lor bărbați nu.

Rețelele delicvenței sunt mult mai scăzute la femei decât la bărbați, probabil din cauza diferențelor de socializare generală între bărbați și femei, plus implicarea mai mare a bărbaților în sfere non-domestice.

Deși în detenție, deținutul este un om, un semen al nostru, și numai cunoașterea personalității lui poate sta la baza proiectării demersurilor reeducative, societatea are obligația de a favoriza prin metode adecvate reintegrarea în cadrul ei a tuturor membrilor săi, inclusiv a foștilor deținuți.

ANEXA I

SCURT ISTORIC

Cuplurile Doru și Roxana Călin și Bogdan și Iuliana Ținteanu erau prieteni de familie încă din anul 1986. În 1993, între Roxana și Bogdan se înfiripa o legătura amoroasă. Unele bănuieli în legătura cu relațiile intime între cei doi au ajuns la cunoștiința soților lor.În discuțiile pe care le-au avut soții, ambii au negat că ar întreține o asemenea relație, dar au recunoscut o afecțiune sentimentală reciprocă.În urma acestor discuții ambii au avut raporturi tensionate cu soții lor, dar nu au divorțat și in cercul de prieteni s-au manifestat ca având o viață de familie normală. În prezența prietenilor , relețiile dintre R.C și I.C.Ț erau aparent bune însă atunci când nu se aflau alte persoane de față , aceasta o ironiza și o apostrofa pe R.C avertizând-o, în același timp să nu contribuie la destrămarea familiei sale. Fiind stăpână pe un sentiment de culpabilitate, R.C nu a ripostat , însă, sub aparența menținerii raporturilor dintre cele două familii, a continuat să se întâlnească pe ascuns cu B.Ț și să întrețină cu acesta relații intime, în sediul socetății sale de proiectare din str. Zimbrului, apoi în apropierea unui imobil din apropierea cinematografului ,, Modern ‘’și, în fine, într-un apartament din zona Malu Roșu.

În lunile februarie și aprilie 1994, fiica victimei I.Ț minora Monica Ținteanu a fost spitalizată sub diagnosticul ,,miocardită acută ’’. Ca urmare acestei situații și suspectându-se de transmiterea unei boli ereditare fiicei sale, Iuliana i-a solicitat Roxanei Călin să-i faciliteze, prin relațiile ei ca medic, efectuarea unor analize serologice. Aceasta a fost deacord s-o ajute și în dimineața zilei de 16 februarie 1994 i-a telefonat rugând-o să treacă a doua zi pe la ea acasa și împreună să meargă la laborator.

DESFAȘURAREA CRIMEI

În ziua de 16 iunie în jurul orei 9.15 Iuliana a venit la locuința Roxanei din Ploiești, str. Cuza Vodă, nr. 2, bloc B2, et2, județul Prahova. Aici sub pretextul unei probe de sânge, Roxana i-a aplicat Iuliei conținutul unui flacon de thiopental-medicament cu efect anestezic. Imediat după administrarea medicamentului Iuliana a devenit inconștientă. Roxana a târât-o în baie, a dezbrăcat-o și cu un cuțit de vânătoare, având lama lungă de 14,5 cm , lățimea de 3 cm, un singur tăiș, i-a secționat artera carotidă și vena jugulară la nivelul zonei latero-cervicale dreapta , provocându-I moartea. După uciderea prietenei sale, Roxana a secționat cadavrul acesteia , segmentele dispersate le-a împachetat în mai multe colete și în zilele de 16-17 iunie le-a abandonat în diverse locuri din orașul Ploiești, cu excepția unui singur colet conținând organele: ficatul, plamânii, inima pe care le-a uitat în congelatorul frigiderului din locuința sa.

La 16 iunie în jurul orei 12.00 la Dispeceratul Poliției Municipiului Ploiesti s-a primit o sesizare despre faptul că în stația CFR-Ploiești Sud, într-un pasaj de trecere au fost găsite gambele unei persoane de sex feminin.

În seara aceleiaș zile, la ora 21.15 B.Ț a sesizat organele de poliție despre dispariția soției sale , precizând semnalmentele acesteia , vestimentația și că, dimineața când a plecat de acasă i-a spus că urma să se întâlnească cu prietena ei R.C. Pe baza coroborarii datelor rezultate din cele doua sesizări, cercetările au fost orientate spre persoana medicului R.C care pe data de 18 iunie 1994, la primul interogatoriu a recunoscut săvârșirea faptelor iar ulterior a condus în teren și a indicat locurile în care a abandonat segmente ale cadavrului victimei.Din diverse locuri unde au fost transportate și abandonate, fragmentele de cadavru au fost găsite și ridicate.

STUDIU DE CAZ

În acest caz asainul este medic și mamă și cea care suprimă viața era aceea care jurase s-o apere și s-o ocrotească, era cea care purtase viața, perpetuând-o.

De ce a ucis această femeie și care au fost motivațile care au determinat-o la actul criminal vom încerca să dezbatem în continuare. Periculozitatea unui comportament începe odată cu conceperea psihologică a actului, continuă cu perioada trecerii la act și cuprinde stadiul ulterior comiterii acestuia. Putem considera că motivul înfaptuirii acestei crime oribile a fost gelozia care s-a transformat în ură. Datorită iubirii ce i-o purta soțului victimei și dorinței de al poseda și de a nu avea nici un obstacol în calea fericirii, ea a înlaturat-o pe aceasta considerând-o un obstacol în calea împlinirii fericirii. Am putea spune ca acest act s-a produs cu premeditate deoarece inculpata a căutat momentul proprice să infaptuiască această crimă sub pretextul luarii de probe de sânge. Am putea spune că această crimă s-a înfăptuit cu sânge rece și inculpata era conștienta de ceea ce face, și de repercursiuni pe care nu dorea sa le prevadă. Ea a fost constientă deoarece după ce a omorât-o, a secținat-o și a împachetat-o în colete, pe care le-a împrăștiat prin oraș dând dovadă de sadism.

În concluzie se poate afirma că inculpata era conștientă la momentul producerii crimei și că aceasta a fost produsă cu premeditate, și ca acest act s-a produs probabil din gelozie pe baza unor tulburări psihice.

(vezi foto.pag 88)

Analiză pe baza cazului prezentat în cartea ,,Psihanaliza crimei. Femeia criminal.’’de TUDOREL BUTOI, Edit. Societatea Știință și Tehnică, București, pag 145

ANEXA II

O STUDENTĂ ȘI-A ARUNCAT COPILUL PE GEAM

O tânară de 21 de ani și-a aruncat copilul pe geam, după ce l-a născut în apartamentul în care ea locuia cu părinții. Gălățenii care treceau prin spatele blocului BR4B, scara 4, au avut parte de o imagine desprinsă parcă dintr-un film de groază. Un copil nou-născut a fost aruncat de la etajul 6 al blocului, pentru ca imediat să fie aruncată și placenta, un morman de carne însangerată. Câțiva câini dădeau deja târcoale bebelușului. Cineva a anunțat poliția.

Bebelușul este băiat iar mama acestuia este studentă.

Polițiștii au ajuns, în urma investigațiilor rapide la ușa familiei Manea, de la etajul 6 al blocului BR4B, scara 4. Acasă se afla doar Raluca Manea. Raluca are 21 de ani, este studentă, la ASE, la Universitatea gălățeană. În timp ce parinții ei se aflau la serviciu, pe fată au apucat-o durerile nașterii. Ea a născut singură în apartament. A aruncat fătul pe geam, apoi placenta. Martorii spun ca micuțul era cald încă. "Își ținea pumnii strânși, era băiat și era un copil foarte frumos" – ne-a spus o femeie aflată la fața locului. Se pare că nimeni nu știa că Raluca este însarcinată, nici măcar parinții ei. Probabil că de frică sau de rușine, Raluca a intrat în panică. Tinerii care locuiesc în același bloc cu Raluca spun că fata nu avea nici un prieten si că în ultima vreme ea purta haine foarte largi. Vecinii spun ca Raluca "e o fată bună și cuminte". Vecinii fetei s-au arâtat șocați de cele întamplate: "E o familie bună, liniștită, părinții ei sunt oameni de treabă" – au mai spus vecinii. În timp ce polițiștii și procurorul se aflau în apartament cu Raluca, a venit și tatăl fetei de la serviciu. Acesta le-a spus polițiștilor ca nu e nimic adevărat, că fata lui nu a fost însarcinată. La locul faptei a sosit și mașina Ambulanței, medicii de la Salvare fiind chemați de politiști. Raluca Manea a fost dusă cu Ambulanța la spital, pentru a i se face un control medical. Medicii au ridicat corpul neînsuflețit.. Fata este, se pare, în stare de șoc. Anchetatorii încearcă să deslușească această cumplită tragedie. Lt. col. Ioan Maris, purtator de cuvânt la I.J.P. a declarat ca "Raluca Manea este cercetată sub aspectul infracțiunii de pruncucidere".

STUDIU DE CAZ

Pentru a analiza cazul R.M și pentru a determina ce a împins-o pe aceasta la pruncucidere, trebuie să ne anexăm pe studiul ,, modelului cauzalității conduitei reactive în pruncucidere’’. și pe analiza fenomenului cauză- efect, unde de regulă cauza se deduce din cercetarea efectului.

Dacă analizăm cazul din punct de vedere al modelului conduitei reactive, vom ajunge la următoarele concluzii: cauza primară o constituie o personalitate imatură R.M având vârsta de 21 de ani și fiind studentă; condițiile sarcină, nelegitimarea sarcinii, R.M nu este căsătorită , nu are prieten stabil; circumstanțe, R.M ascunde sarcina de părinți, prieteni purtând haine foarte largi;efect primar, dezvoltarea agresivității din cauza personalitătii modificate bio-psiho-social,cauza secundară, declanșarea conduitei agresive; condiții de menținere a situatiei bio-psiho-sociale negative, R.M nu își va mai putea continua studiile, nu va putea avansa din punct de vedere profesional și social având un copil nelegitim, va fi marginalizată de prietenii ei, de frustrare morală; circumstanțe, neasistarea medicală care i-a produs sentimentul de insecuritate de a nu avea complicații,panică provocată de perioada travaliului, urmată de durerile nașterii și de imaginea noului născut; efect secundar putem spune că R.M a avut o motivație complexă determinată socio-psihologic.

Ce anume a determinat-o pe R.M să-și ucidă copilul putem spune că a fost o motivație socio-psihologică și anume teama că ea va fi abandonată de familie, va fi izolata de comunitatea socială și teama de viitor.

În perioada prenatală, apar o serie de tulburariordin psihic. La R.M în vârsta de 21 de ani, studentă aceste tulburări au avut un impact mult mai mareasupra psihicului iar pe măsură ce sarcina a evoluat ele s-au acutizat.

În urma investigațiilor efectuate s-a constatat că nimeni nu știa că R.M este însărcinată, nici măcar părinții ei. De aici putem deduce că R.M a ascuns sarcina față de apropiați , inclusiv față de parinți, iar faptul că nu avea nici un prieten ne poate duce la ipoteza că sarcina s-a datorat unei aventuri.Am putea concluziona că fapta săvârșită de R.M este pruncucidere datorită tulburării psihice în care se află fata și că fapta a fost comisă spontan din cauza fricii fața de părinți, a lipsei sprijinului tatălui și a viitorului, care este insecur.

Analiza studiului de caz se bazează pe schema de la pagina 93.

Acest caz a fost analizat pe baza articolului apărut în Evenimentul Zilei, anul 2000 , nr.140, pag. 1

ANEXA III

O MAMĂ ÎȘI APĂRĂ FIICA

C.M ramâne infim pe viața în urma unui act de agresiune comis din partea soției sale. În urma unor repetate certuri cu soțul ei D.M, C.M îl înjunghie pe acesta în timp ce dormea. C.M a recurs la acest gest de disperare deoarece l-a surprins pe soțul ei în timp ce încerca să-și violeze fetița. Femeia a declarat că a comis acest act în timp ce dormea soțul ei de frică ca acesta să nu o bată. Femeia susține de asemenea că soțul o bătea în mod repetat și îi era frică de temperamentul agresiv al acestuia.

STUDIU DE CAZ

Putem observa că anterior actului de agresiune al soției, rolurile erau schimbate și că soțul era agresorul, iar soția și copilul erau cei agresați.

În fața instanței juridice soțul apare însă în calitate de victimă, iar soția lui în calitate de infractor.

Cazul de față ne prezintă o agresiune care are drept urmare vătămarea victimei și rămânerea infimă a acesteia.

Putem spune că, în mod inconștient, D.M, pe baza mecanismelor de apărare, și de conservare a spiritului matern și a protejării copilului a răspuns în mod agresiv.

Violențelor repetate la care aceasta a fost supusă, dar mai ales scenei pe care a surprins-o când acesta încerca să-și violeze copilul, femeia a reacționat în mod inconștient pe baza instinctului matern de ocrotire a copilului. Ea nu s-a gândit la eventualele repercursiuni și singura dorință a ei a fost să înlăture elementul care îi producea suferință și chiar sechele copilului.

Analiza acestui caz se bazează pe un articol apărut în ziarul Telegraf, nr.78, pag. 3

( vezi foto pe pag. 96)

ANEXA IV

REFUZUL DE A FI MAMĂ

T.M. fiica cea mai mare a unei familii numeroase de condiție medie, după terminarea instituirii școlare (nivel primar) se căsătorește cu un tânăr din satul ei cu care va avea un copil. După o scurtă perioadă de căsnicie, intervine divorțul dintre cei doi și T.M. pleacă la oraș, lăsând copilul în grija socrilor, apoi a părinților.

La șapte ani de la divorț se recăsătorește cu un bărbat mult mai tânăr decât ea. Acest bărbat avea un copil preșcolar rezultat dintr-o căsătorie anterioară crescut cu mari sacrificii.

T.M. este deranjată evident de afecțiunea pe care soțul ei o acordă copilului și se simte neglijată.

T.M. nu vrea să renunțe la noul cămin, nici la soț dar dorește eliminarea copilului, nu numai ca membru al familiei, ci ca ființă vie.

Fiind în permanență alături de copil T.M. începe să-l supună pe acesta la tratamente severe (privare de hrană, de haine, bătăi repetate în anumite regiuni ale corpului unde loviturile nu sunt vizibile). Aceste condiții prelungite duc inevitabil la decesul copilului. După moartea copilului, autpsia relevă ca primă cauză a decesului, loviturile multiple în zona abdominală și de aici se trage o primă concluzie care îi duce pe cei doi soți în fața organelor de cercetare penală.

T.M. încearcă să creioneze portretul soțului ca fiind agresiv, din declarații reieșind că ea și copilul au fost terorizați de atitudinile brutale și complet nemotivate ale soțului.

În urma anchetei se stabilește ca unic vinovat T.M. care este condamnată ca autoare a unei omucideri.

STUDIU DE CAZ

Cercetările au descoperit că T.M. a avut o copilărie și o pubertate lipsite de evenimente deosebite pe plan concret, exterior, dar tocmai această liniște și lipsă ne indică o structură schizoidă a subiectului analizat. Această tăcere ascunde o conflictualitate inconștientă, cu mari tensiuni cât și o mare dizarmonie afectivă.

Căsătoria timpurie, copilul imediat conceput și divorțul la scurtă perioadă după aceea pune mari semne de întrebare asupra sentimentelor devenirii materne, care în mod normal ar fi trebuit să existe.

De aici putem trage o primă concluzie: T.M. este incapabilă de avea sentimente, de a simți dincolo de propria persoană, adică dincolo de manifestarea firească a unor instincte de conservare. T.M. a acordat importanță lumii înconjurătoare numai în măsura în care atitudinea acesteia a avut o acțiune directă asupra vieții ei; cu alte cuvinte, cei din imediata apropiere: părinți, soț, copil, au fost pecepuți și interiorizați ca modele efective numai prin prisma utilității.

Perioada dintre divorț și cea de-a doua căsătorie, perioadă de singurătate socială și umană, este considerată de T.M., în virtutea egocentrismului său, drept o perioadă fericită.

Din momentul în care se recăsătorește,T.M. se îndepărtează tot mai mult de realitate, încercând să creeze o atmosferă cât mai avantajoasă pentru ea.

Adevăratul motiv pentru care T.M. nu se simte în siguranță în noua căsnicie, este prezența copilului, foarte iubit de tatăl său natural, copil care în ciuda insistențelor ei rămâne acasă, deranjând-o evident. De fapt, T.M. din dorința de a fi unic punct în univesul afectiv al soțului ei, cât și datorită tendințelor sale egocentrice, refuză chiar propriul ei copil, atmosfera unui cămin, ținându-l în continuare departe de ea, la părinți.

Această situație devine sursă conflictogenă, generând tensiuni intrapsihice accentuate, cărora nu le găsește supape defulatorii. T.M. nu dorește să renunțe la noul cămin, la soț, dar dorește cu orice preț eliminarea copilului nu numai camembru al familiei, ci ca ființă vie, pentru că este capabilă să genereze în inima celorlați sentimente.

Pentru a deveni singurul obiect al afecțiunii soțului,T.M. elaborează cu multă minuțiozitate și obstinație o metodologie al cărei scop este eliminarea copilului, sistem de metode care în credința ei trebuie să ducă la succes fără nici o repercusiune negativă asupra ei.

După 6 ani de detenție, timp în care T.M. a avut ocazia să reflecteze asupra propriei fapte, cât și circumstanțele de loc și timp în care se află, se observă o lipsă totală de culpabilitate, nerecunoaștera faptei, ea percepându-se în continuare ca o victimă a răutății celor din jur, a oamenilor care nu i-au permis să trăiască singură și neimplicată.

În cursul relatărilor pe care le face despre propria viață T.M. își atribuie totdeauna numai calități, propriile eșecuri și nerealizări, în fața cărora a abdicat sau le-a depășit într-un mod aberant, sunt atribuite celor din jurul ei, care nu au știut să o aprecieze la justa valoare. De aceea T.M. nu s-a simtit, nu se simte și nici nu va fi capabilă de a se simți vinovată față de oameni, față de propria calitate de om.

Din faptul că T.M. nu se simte vinovată, nici dupa ispașirea pedepsei, putem să alcătuim un profil clasic de criminal, profil care păstrează după mult timp de la comiterea faptei o mare doză de agresivitate de sorginte sexuală, parale cu un evident clivaj la nivelul Eului.

Astfel factorii care semnifică trebuințele erotice, cât și prezența sadismului și a agresivității ca modalitate comportamentală habituală, se reliefează și devin dominante. Avem astfel,o definire a subiectului T.M. ca persoană și personalitate, definire ce o plasează în zona unei dizarmonii fundamentale, a unei psihopatii sexuale, explozive.

Întreaga viață a lui T.M. se subordonează la aparenta liniște și lipsă de evenimente a vieții schizoidului, care nu exclude izbucnirea într-un comportament de maximă malignitate, pregătit de întreaga sa existență și structurare anterioară.

În virtutea schizoidiei sale, T.M. prezintă semne premature de degradare psihică, de fixare la comportamente regresive, iar pe de altă parte, în plan atitudinal se remarcă o hipomanie iritativă și ablutomanie.

Este necesar de subliniat că victima fizică a actului lui T.M. nu este de fapt victima reală urmărită de T.M. prin acțiunea sa; copilul ucis nu se identifică cu obiectul principal al frustrării, el fiind doar o parte a victimei și anume colectivitatea umană. În concluzie, ceea ce constituie strsorul esențial pentru T.M. este socialul, comunitatea umană care o implică și o obligă să participela social, la acel social pe care T.M., ca ființă primară și violentă nu este dispusă să-l accepte, întrucât o sancționează.

Analiza acestui caz se bazează pe relatarile scrise de Tudorel Butoi în cartea ,, Psihanaliza crimei.Femeia criminal’’, Edit. Socetatea stiința și tehnică, pag. 79.

CONCLUZII

Date fiind efectele negative și predominant distructive, ale comportamentului agresiv se impune cu stingența găsirea unor mijloace de reducere a agresivității. Formele de manifestare ale comportamentului agresiv au luat o mare amploare la nivel mondial , de aceea în anul 1995 a fost lansat de O.N.U ca Anul Internațional al Toleranței.

Agresivitatea a devenit astăzi, o problemă socială, fundamentală a omului și a umanității pentru că întreaga lume este amenințată de acest flagel. Dacă înainte se vorbea despre agresivitatea ființei umane sau despre agresivitate în lume, astăzi se vorbește tot mai mult, despre o lume a agresivității.

La originea agresivității converg sau se interferează factori genetici, psihologici și socio-culturali, precum și o serie de influențe biologice și endocrine. Care dintre acești factori predomină sau reprezintă ponderea cea mai mare este greu de presupus, deoarece orice determinare este în funcție de individ și de mediu.

În ziua de astăzi agresivitatea ne înconjoară, aflându-se peste tot în societate și strecurându-se chiar în mediul familial perturbând liniștea și buna funcționalitate a societății.

Am putea susține că societatea produce și cultivă printre atâtea otrăvuri, frica, angoasa, spaima care nu sunt altceva decât forme ale agresiunii psihoafective, omul modern fiind nevoit să învețe și să traiască agresiunea pe tot parcursul vieții sale. Am putea spune că agresivitatea creează mari probleme sociale și este răspândită prin numeroase mijloace cum ar fi: televiziunea care joacă un rol decisiv și are o influnța mare asupra populației, fiind mijlocul de răspândiore cel mai rapid, presa , materialel sexy și pornografice,alcoolul, drogurile.

Acest flagel al agresivității trebuie eradicat cât mai repede și trebuie găsite mijloace pentru înlăturarea lui, trebuie găsite soluții cât mai sigure.

Calea de reducere a agresivității este pedeapsa. De cele mai multe ori ea se aplică in urma manifestării agresivității, în vederea sancționării ei, și totodată, cu intenția de preveni repetarea actelor de violență. Dar ca efectele să fie pozitive aceasta trebuie să se aplice corect, deoarece în caz contrar produce efectul invers. O altă cale de reducere a agresivitătii o constituie reducerea efectelor învățării sociale. Așa cum s-a demonstrat , comportamentul agresiv se imită și se învața, așa dar pentru reducerea acestui comportament, trebuie evitat pe cât posibil contactul copilului cu modelele de conduită agresivă și pentru ca acest lucru să aibă efect trebuie să se aplice o educație cât mai non-violentă, care trebuie deprinsă de la vârste fragede.