Psihologia Copilului Si Delincventa Juveniladocx

=== Psihologia copilului si delincventa juvenila ===

Psihologia copilului și delincvența juvenilă

Studiul dezvoltării umane încearcă să răspundă la întrebarea de ce oamenii se schimbă în timp și de ce ei rămân aceiași. Studiul dezvoltării umane, în general și al dezvoltării copilului, în particular surprinde particularitățile de vârstă și individuale, felul cum apar și se manifestă diversele procese și însușiri psihice. Dezvoltarea proceselor cognitive, afective, voliționale, a însușirilor personalității se realizează în cadrul unei relaționări specifice în care putem surprinde, pe de o parte, particularitățile de vârstă, iar pe de altă parte, particularitățile individuale.

Psihologia copilului studiază legile de dezvoltare a psihicului copilului, încercând să stabilească în ce măsură acest proces este continuu sau în etape, în ce măsură influențează ereditatea și în ce măsură influențează socialul, ca mediu specific omului.

Conceptul de „delincvență juvenilă” cuprinde două noțiuni distincte, și anume, conceptul de „delincvență” și cel de „juvenil”. Deși ambii termeni au intrat în limbajul comun și par să aibă semnificații bine determinate și univoce, ei sunt folosiți adesea cu înțelesuri diferite, nu numai în vorbirea curentă, ci și în limbajul științific.

Termenul de „delincvență juvenilă” nu este întâlnit nici în legislația penală din țara noastră, nici în dreptul pozitiv din alte țări. El este o creație a doctrinei penale și a teoriilor criminologice sau sociologice, în încercările lor de a grupa o serie de infracțiuni în funcție de criterii de vârstă, considerându-se, în mod justificat, că faptele penale prezintă o serie de particularități determinate de nivelul de maturitate biologică și cu precădere mintală a subiectului activ al infracțiunii. Din punct de vedere etimologic, conceptul de „delincvență juvenilă” provine din două termene de origine latină, respectiv: „delinquo – delinquere” înseamnă „a greși” (în mod neintenționat), „a scăpa din vedere („delictum” însemna, în primul rând, greșeală) – în limba franceză „delinquance” – și „juvenis – juvenilis” înseamnă „tineresc”, „adolescentin” (în limba franceză „juvenile”).

De aici, putem formula o definiție prealabilă, pur nominală, în care „delincvența juvenilă” ar desemna o greșeală a tânărului, a adolescentului sau o faptă ilicită a minorului. În anumite limbi, cum sunt italiana, germana și, chiar franceza, conceptul de „delincvență juvenilă” este sinonim cu noțiunea de „criminalitate juvenilă” (spre exemplu criminalita giovanile, criminalité juvenile, jugendkriminalität), deși în limba franceză există termenul de „deliquance juvenile”. Cu toate acestea, la origine, și anume în limba latină, aceste cuvinte aveau înțelesuri diferite. După cum am precizat deja anterior, termenul „delincvență” provine din latinescul „delinquere” și însemna „a greși”, „a scăpa din vedere”, în timp ce termenul „crimă”, precizat și el la începutul acestei lucrări, provine din latinescul „crimen” și însemna „acuzare”, „imputare”. Interesant este că în literatura anglo-saxonă de specialitate, cu precădere în cea nord-americană, termenul de „delincvență” a păstrat semnificația sa originară (delinquency), care nu se confundă cu sfera și conținutul noțiunii de „criminalitate” (criminality).

Este posibil și verosimil ca termenul de „delincvență juvenilă” să fi fost introdus și generalizat cu intenția de a nu asocia conotațiile prea grave ale conceptului de „criminalitate” cu faptele comise de minori. În legislația penală din țara noastră, atât în Codul penal din 1865 sau în cel din 1936, cât și în noul Cod penal din 2004, infracțiunile erau și sunt împărțite în trei, respectiv în două categorii stabilite în funcție de severitatea pedepselor și, implicit, de gravitatea faptelor, și anume în contravenții, delicte și crime (în Codul penal din 1865 și în cel din 1936), respectiv în crime și delicte (în lumina noului Cod penal din 2004). În general, pentru o faptă similară cu cea comisă de un adult, minorului nu i se putea aplica și nici în prezent nu i se poate aplica aceeași pedeapsă și în nici un caz una din sancțiunile prevăzute pentru crimă.

Întrucât în vorbirea curentă din țara noastră și din alte țări (de exemplu Franța și Italia) cuvântul „crimă” era asociat cu un regim sever de executare a pedepselor, s-a introdus, prin acceptare tacită, și conceptul de „delincvență”, care s-a generalizat treptat în cazul minorilor, fără să elimine însă conceptul de „criminalitate”.

De aceea ele continuă să fie folosite cu aceeași semnificație. În Franța și Italia termenul de „criminalitate juvenilă” este întâlnit cu precădere în literatura juridică, în timp ce sintagma „delincvență juvenilă” este folosită mai frecvent în studiile și cercetările criminologice, sociologice și psihologice. În ceea ce privește definirea conceptului de „delincvență juvenilă”, există o mare diversitate a definițiilor date acestei noțiuni, de la conceperea ei ca o formă de „devianță” (din punctul de vedere al sociologului) sau „abatere de la normele penale” (din perspectiva juristului) și până la definirea ei ca o formă de „inadaptare socială” ori „tulburare comportamentală” (în concordanță cu evaluările psihologilor sau psihiatrilor).

Absența unei definiții unitare și unanim acceptate constituie o sursă de confuzii care pot distorsiona constatările, investigațiile sociologice și criminologice în acest domeniu. Dovada ambiguităților și confuziilor asociate conceptului de „delincvență juvenilă” este că la primul Congres al Națiunilor Unite pentru Prevenția Criminalității și Tratamentul Delincvenților (1955) participanții au recunoscut că este imposibil să se ajungă la o definiție lipsită de echivoc a termenului de „delincvență” ca atare. În acest sens există trei tipuri de interpretări:

juridică, în sensul strict al termenului – minorul sau tânărul are responsabilitate penală, începând de la o anumită vârstă;

formulată în termeni de „inadaptare socială” – minorii sau tinerii se confruntă cu o serie de dificultăți de adaptare psihică și socială;

exprimată în funcție de amenințările la adresa minorilor – aceștia pot fi supuși unor rele tratamente sau abuzați sexual în interiorul sau în afara familiei.

Începând cu deceniile 6 și 7 ale secolului trecut, concepția juridică s-a impus ca interpretare dominantă a delincvenței juvenile, fapt recunoscut și de cel de-al șaselea Congres al Națiunilor Unite pentru Prevenția Criminalității și Tratamentul Delincvenților din anul 1980, unde noțiunea de „delincvent juvenil” a fost considerată ca „produs al unei categorii a sistemului penal, care nu corespunde naturii sau stilului de viață al individului”.

Conceptul de „delincvență” nu este sinonim și deci nu se confundă cu noțiunea de „devianță”, deoarece sfera conceptului de „devianță” este mai largă și cuprinde ca formă particulară noțiunea de „delincvență”.

Astfel, devianța constă în „orice act, conduită sau manifestare care violează normele scrise sau nescrise ale societății ori ale unui grup social particular”. Devianța este un tip de comportament care se opune celui convențional, cuprinzând pe lângă încălcările legii, și „orice deviere” de conduită care nu are un caracter patologic constatat medical și reprezintă o abatere de la normele sociale, fiind percepută ca atare de membrii societății.

Termenul „devianță” este preluat din limba engleză, în care „deviance” are înțelesul de abatere de la normele acceptate. Originea termenului „devianță” provine din limba latină, de la verbul „deviare”, care înseamnă „abatere de la drum” („via” – cale, drum). În unele lucrări de referință din domeniul sociologiei se dă o extensie excesivă acestui termen, care duce la confundarea lui cu orice abatere de la așteptările unui grup sau ale unei colectivități complexe, considerându-se în mod nejustificat că aceste așteptări sunt echivalente cu normele sociale scrise sau nescrise existente în societate.

Unul dintre cei mai cunoscuți reprezentanți ai logicii, G. H. von Wright (1963), arată că termenul de „normă” este sinonim cu „model”, „standard”, „reglementare”, „regulă” și „lege”, dar în nici un caz cu „așteptare”. În viața socială, normele scrise sau nescrise prescriu o anumită conduită, asociind totdeauna încălcarea lor cu un anumit tip de sancțiune (morală sau legală), impusă prin reacția socială care ocrotește valorile general acceptate de un grup social relativ stabil și de durată.

Devianța are un caracter relativ, realitate dată de faptul că un act va fi condamnat numai dacă este pus într-o anumită situație și nu va fi condamnat în altă situație, iar în multe împrejurări acel act va fi sau nu deviant în funcție de statutul sau rolul autorului. De exemplu, un tânăr care ucide săvârșește un act deosebit de reprobat de societate, o crimă extrem de gravă, în schimb, același tânăr, aflat pe front, poate ucide mai mulți adversari, fără ca actele sale să fie incriminate, ci din contra, ele putând fi chiar elogiate sau recompensate.

De asemenea, devianța va depinde de contextul normativ în care apare, adică ceea ce este condamnat în sânul unei culturi sau într-o anumită epocă, este tolerat în alt mediu sau în altă perioadă de timp. În definirea delincvenței juvenile, un rol important revine vârstei cronologice, care separă, de fapt, criminalitatea adulților de delincvența minorilor și tinerilor. În multe țări, limita de vârstă de la care un minor sau un tânăr încetează a mai fi considerat delincvent, pentru a fi definit ca infractor adult este vârsta de 18 ani.

În statele Unite ale Americii, în majoritatea statelor, un minor poate fi judecat ca un adult începând cu vârsta de 18 ani, iar în celelalte state, limita de vârstă poate coborî până la 16 ani. În țările europene, vârsta de la care unui minor i se aplică aceeași pedeapsă ca unui adult variază între anumite limite. Astfel, în Olanda, minorii care au vârsta de 12 ani pot fi deja sancționați în cadrul unui regim juridic special, iar în Belgia, vârsta responsabilității penale este de 18 ani. În Germania, tinerii care au vârsta de 20 de ani sunt judecați de tribunale speciale pentru tineri. În țările scandinave, spre deosebire, minorii de 15 ani sunt judecați în tribunale pentru adulți, iar în Anglia, vârsta este de 18 ani. În alte țări au fost efectuate „experimente” specifice în acest domeniu.

De exemplu, în Norvegia, în anul 1987, vârsta responsabilității penale a fost ridicată de la 14 la 15 ani, iar în Austria, în anul 1989, au fost dezincriminate delictele cu caracter minor, comise de tineri cu vârsta între 14 și 15 ani.

În România, limita de vârstă de la care un minor răspunde penal este 16 ani (conform art. 113 C. pen.). Așadar, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal, iar cel care are vârsta între 14 și 16 ani, răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ. De la vârsta de 16 ani în sus se apreciază că tânărul are discernământ, deci poate răspunde penal pentru actele săvârșite, potrivit legii.

Toate aceste limite de vârstă sunt însă arbitrare și relative, modificându-se de la un sistem la altul, în funcție de modul în care legiutorul definește procesul de maturizare și îl asociază vârstei cronologice, vârstă care nu reprezintă, însă, un criteriu din punct de vedere științific. Variația vârstelor cronologice în diferitele legislații face dificilă definirea delincvenței doar dintr-o perspectivă exclusiv juridică. Nu există, în acest sens, principii juridice similare și nici limite de vârstă uniforme. Din acest punct de vedere, nici măcar Organizația Națiunilor Unite nu a putut stabili o vârstă a „minorității” care să aibă validitate penală, apreciind fie că noțiunea de „tânăr” include toate persoanele aflate sub 25 de ani, fie că noțiunea de „copil” trebuie înțeleasă ca orice ființă umană care are vârsta situată sub 18 ani.

Evenimente adverse din timpul copilăriei

Nici o formă de violență asupra copiilor nu este justificată; toate formele de violență asupra copiilor pot fi prevenite. Totuși, studiul privind violența asupra copiilor confirmă că există violență în toate țările lumii, traversând culturi, clase sociale, educația, veniturile și originea etnică. În fiecare regiune, în contradicție cu obligațiile privind drepturile omului și cu nevoile de dezvoltare ale copiilor, violența asupra copiilor este aprobată din punct de vedere social și este frecvent legală și autorizată de stat. Fiecare societate, indiferent de cultura acesteia, de contextul economic sau social, poate opri violența asupra copiilor.

Aceasta nu înseamnă doar pedepsirea abuzatorilor, ci necesită schimbarea „mentalității” societăților și a condițiilor economice și sociale de bază asociate cu violența. Violența asupra copiilor are mai multe dimensiuni și necesită un răspuns diversificat. Protecția copiilor împotriva violenței este o problemă urgentă.

Copiii au suportat violența adulților fără să fie văzuți și auziți timp de secole întregi. Acum, deoarece dimensiunea și impactul tuturor formelor de violență asupra copiilor sunt mai bine cunoscute, copiii trebuie să beneficieze de o prevenire și o protecție eficientă, la care au dreptul necondiționat. Rapoarte privind pedepse crude și umilitoare, mutilarea genitală a fetelor, neglijare, abuz sexual, omoruri și alte forme de violență asupra copiilor sunt făcute publice de mult timp, dar gravitatea și caracterul urgent al acestei probleme globale a fost doar de curând descoperit. Violența asupra copiilor ia o varietate de forme și este influențată de o gamă largă de factori, de la caracteristicile individuale ale victimei și abuzatorului, la mediul cultural și fizic în care trăiesc aceștia. Totuși, violența asupra copiilor rămâne în mare măsură ascunsă, din diferite motive.

Unul dintre motive este teama: multor copii le este teamă să vorbească despre incidente care implică acte violență asupra lor. În multe cazuri, părinții, care ar trebui să își protejeze copiii, păstrează tăcerea atunci când actul de violență a fost făcut de soț/soție sau de către alt membru al familiei, de către un membru mai puternic al societății, cum ar fi un angajator, un ofițer de poliție sau de către un lider al comunității respective.

Teama este îndeaproape legată de stigmatul frecvent asociat cu cazurile de violență relatate, în special în locuri unde „onoarea” familiei este pusă mai presus de siguranța și bunăstarea copiilor. În special, violul sau alte forme de violență sexuală pot duce la ostracizare, alte violențe sau la moarte. Acceptarea violenței de către societate este, de asemenea, un factor important: atât copiii, cât și abuzatorii pot accepta violența fizică, sexuală și psihologică drept inevitabilă și normală. Disciplinarea prin pedepse fizice și umilitoare, terorizare și hărțuire sexuală este adesea percepută ca fiind normală, în special atunci când nu are ca rezultat o vătămare „vizibilă” sau de durată. Aceasta reflectă lipsa unei interziceri explicite a pedepselor corporale. Conform Global Initiative to End All Corporal Punishment of Children (Inițiativa Globală pentru Încetarea tuturor Pedepselor Corporale aplicate Copiilor), cel puțin 106 țări nu interzic aplicarea pedepselor corporale în școli, 147 de țări nu interzic aplicarea acestora în instituții de îngrijire alternativă și doar 16 țări au interzis aplicarea pedepselor corporale acasă.

Violența este invizibilă, deoarece nu există modalități care să ofere siguranța și încrederea necesară pentru copiii și adulții care reclamă acest lucru. În anumite părți ale lumii, oamenii nu au încredere în poliție, în serviciile sociale și în alte autorități; în alte părți, mai ales în zonele rurale, nu există autorități la care să aibă acces pentru a reclama aceste cazuri. În locurile în care se colectează date, acestea nu sunt întotdeauna înregistrate complet, într-un mod consistent sau transparent.

În special, există puține date disponibile privind violența în instituții de îngrijire sau în unități de detenție din multe părți ale lumii, deoarece, deși incidentele pot fi documentate, celor mai multe instituții nu li se cere să înregistreze și să dezvăluie astfel de informații, nici măcar părinților copiilor respectivi. Dezvoltarea economică, statutul, vârsta, sexul sunt printre numeroșii factori asociați riscului la violența cauzatoare de moarte.

Organizația Mondială a Sănătății estimează că rata omorurilor în rândul copiilor a fost în anul 2002 de două ori mai mare în țările cu venituri mici, comparativ cu țările cu venituri mari (2,58 respectiv 1,21 la 100.000 de persoane). Cele mai mari rate ale omorurilor în rândul copiilor apar la adolescenți, în special băieți cu vârste între 15 și 17 ani (3,28 pentru fete respectiv 9,06 pentru băieți) și în rândul copiilor între 0 și 4 ani (1,99 pentru fete respectiv 2,09 pentru băieți).

Conform studiilor, copiii cu vârste mai mici prezintă un grad mai ridicat de risc la violența fizică, în timp ce violența sexuală îi afectează predominant pe cei care au ajuns la pubertate sau la adolescență. Băieții prezintă un grad mai ridicat de risc la violența fizică decât fetele, dar fetele prezintă un risc mai ridicat la violența sexuală, neglijare și la prostituția forțată. De asemenea, modelele sociale și culturale de comportament, rolurile stereotipizate și factorii socio-economici, cum sunt veniturile și educația, joacă un rol important.

Studiile realizate la scară redusă scot în evidență faptul că anumite grupuri de copii sunt deosebit de vulnerabile la violență. Acestea includ copiii cu dizabilități, pe cei aparținând minorităților și altor grupuri marginalizate, copiii străzii și cei în conflict cu legea, copiii refugiați și cei dislocați din anumite zone. Inegalitatea din ce în ce mai mare a veniturilor, globalizarea, migrația, urbanizarea, amenințările la adresa sănătății, în special HIV/SIDA, progresul tehnologic și conflictele armate afectează modul în care tratăm copiii.

Abordând aceste provocări, precum și atingând obiectivele asupra cărora s-a căzut de acord la nivel internațional, cum sunt Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului, vom sprijini eliminarea violenței asupra copiilor. În același mod în care anumiți factori măresc gradul de vulnerabilitate al copiilor la violență, există și factori care pot preveni sau reduce apariția violenței.

Cu toate că este nevoie de mai multe cercetări privind acești factori protectivi, este clar că familiile stabile pot fi o sursă puternică de protecție a copiilor împotriva violenței care apare în toate mediile. Factorii care pot fi protectivi acasă și în alte medii includ capacitatea de a fi un bun părinte, dezvoltarea unor legături puternice de atașament între părinți și copii și disciplinarea pozitivă non-violentă.

Factorii care pot proteja împotriva violenței la școală includ politici specifice la nivelul școlilor și un curriculum eficient, care să susțină dezvoltarea unor atitudini și comportamente non-violente și non-discriminatorii. S-a demonstrat că o coeziune socială ridicată poate avea un efect de protecție împotriva violenței în comunitate, chiar dacă sunt prezenți alți factori de risc.

Cercetarea elaborată de OMS a identificat o serie de factori care par să faciliteze reziliența copiilor care au suferit violențe. Acești factori de reziliență includ atașamentul clar al copilului față de un membru adult al familiei, o atentă îngrijire paternă în timpul copilăriei, o relație caldă și de susținere cu un părinte non-abuziv, precum și relațiile de susținere cu cei de aceeași vârstă, care nu sunt dependenți de substanțe și care nu au un comportament delincvent.

Deși consecințele violenței asupra copiilor pot varia în funcție de natura și de gravitatea acesteia, repercusiunile pe termen scurt și lung sunt adesea foarte grave și dăunătoare. Violența poate duce la o mai mare vulnerabilitate la probleme de durată pe plan social, emoțional și cognitiv și la comportamente care pun în pericol sănătatea, cum sunt dependența de substanțe și inițierea precoce privind comportamentul sexual.

Problemele legate de sănătatea mentală și cele sociale pot include anxietatea și tulburările depresive, halucinațiile, afectarea capacității de lucru, tulburările de memorie, precum și comportamentul agresiv. Expunerea timpurie la violență este asociată mai târziu cu boli de plămâni, ale ficatului și inimii, cu bolile cu transmitere sexuală și cu moartea intrauterină în timpul sarcinii, precum și cu violențe asupra partenerului intim și cu tentative de suicid. Există puține informații disponibile despre costurile economice la nivel mondial ale violenței asupra copiilor, în special din țările în curs de dezvoltare. Totuși, varietatea consecințelor pe termen scurt și lung asociate cu violența asupra copiilor sugerează că există costuri economice semnificative pentru societate. Costurile financiare asociate cu abuzul asupra copiilor și neglijarea, inclusiv pierderea veniturilor în viitor și sănătatea mentală, au fost estimate în anul 2001, în Statele Unite, la 94 de miliarde de dolari.

Familia este celula naturală fundamentală a societății, așa cum se specifică în articolul 16 al Declarației Universale privind Drepturile Omului și în articolele 10 al Convenției Internaționale privind Drepturile Economice, Sociale și Culturale și, respectiv în articolul 23 al Convenției privind Drepturile Civile și Politice.

O ipoteză inclusă în preambulul Convenției ONU cu privire la Drepturile Copilului este aceea că familia este mediul natural pentru dezvoltarea și bunăstarea tuturor membrilor săi – și în special a copiilor – recunoscând astfel faptul că familia are cel mai mare potențial de a proteja copiii și de a asigura siguranța lor fizică și emoțională. Intimitatea și autonomia familiei sunt valorizate în toate societățile, iar dreptul la viață privată și la viața de familie, la o locuință și la corespondență este garantată prin instrumentele internaționale privind drepturile omului.

Eliminarea și soluționarea problemelor legate de violența asupra copiilor în contextul familiei sunt probabil cele mai mari provocări, familia fiind considerată drept „cea mai privată” dintre sferele private. Totuși, dreptul copiilor la viață, supraviețuire, dezvoltare, demnitate și integritate fizică nu se oprește la ușa casei familiei, cum nu se opresc nici obligațiile statului de a asigura aceste drepturi pentru copii.

Prevalența violenței părinților sau a altor membri ai familiei asupra copiilor – violență fizică, sexuală și psihologică, precum și neglijarea deliberată – au fost recunoscute și documentate în ultimele decenii. Din fragedă copilărie, până la vârsta de 18 ani, copiii sunt vulnerabili la diferite forme de violență în casele lor. Abuzatorii pot varia în funcție de vârsta și gradul de maturitate al victimei și pot include proprii lor părinți, părinții vitregi sau adoptivi, frați sau surori, alți membri ai familiei sau cei care au copiii în îngrijire.

Cea mai mare parte a violenței fizice asupra copiilor, care se petrece în familie, nu este fatală și nici nu cauzează o vătămare fizică permanentă sau foarte vizibilă. Totuși, o serie de violențe asupra copiilor de vârste foarte mici, comise în familie, pot produce vătămări cu caracter permanent sau chiar moartea, chiar dacă abuzatorii probabil că nu doresc să cauzeze o astfel de vătămare. Cercetările din diferite țări indică faptul că „sindromul copilului scuturat” – abuzarea copiilor de vârste mici scuturându-i – este legată în mod frecvent de lovituri la cap sau de grave vătămări la nivel cerebral. Violența asupra copiilor produsă în familie poate avea loc în mod frecvent în contextul disciplinării și ia forma pedepselor fizice, crude sau umilitoare. Tratamentele brutale și pedepsele în familie sunt obișnuite, atât în țările industrializate, cât și în țările în curs de dezvoltare. Așa cum a fost menționat în studii și cum au vorbit despre ei înșiși în timpul consultărilor regionale pentru studiu, copiii au scos în evidență vătămările fizice și psihologice pe care le suferă ca urmare a acestor tratamente și au propus forme alternative de disciplinare, pozitive și eficiente.

Violența fizică este adesea însoțită de violență psihologică. Insultele, injuriile, izolarea, respingerea, amenințările, indiferența emoțională și subaprecierea sunt toate forme de violență care pot afecta dezvoltarea psihologică și bunăstarea copilului, în special atunci când provin de la un adult pe care îl respectă, cum ar fi unul dintre părinți. Este extrem de important ca părinții să fie încurajați să folosească în mod exclusiv metode non-violente de disciplinare.

Neglijarea, inclusiv eșecul de a veni în întâmpinarea nevoilor fizice și emoționale ale copiilor, de a-i proteja de pericole sau de a beneficia de servicii medicale sau de alt tip, atunci când este nevoie, contribuie la mortalitatea și la morbiditatea la copiii de vârste mici. În anumite regiuni, dezechilibrul din punct de vedere al sexului în ceea ce privește proporția fetelor și a băieților, sugerează că fetele prezintă un risc deosebit la neglijare, precum și la violență. De asemenea, dizabilitatea mărește gradul de neglijare.

Copiii cu dizabilități pot fi abandonați, o practică ce poate fi uneori acceptată și încurajată. Apariția violenței sexuale în mediul familial este recunoscută din ce în ce mai mult. O trecere în revistă a studiilor din 21 de țări (cele mai dezvoltate) a arătat că 7-36% dintre femei și 3-29% dintre bărbați au declarat o victimizare sexuală în timpul copilăriei, iar majoritatea studiilor au arătat că fetele au fost abuzate de 1,5-3 ori mai mult decât băieții. Cele mai multe abuzuri au apărut în cercul familiei. În mod similar, un studiu realizat de OMS în mai multe țări, care a inclus țări dezvoltate și în curs de dezvoltare, a arătat că între 1% și 21% dintre femei au declarat că au fost abuzate sexual înaintea vârstei de 15 ani, în cele mai multe cazuri de membri de sex masculin ai familiei, alții decât tatăl sau tatăl vitreg.

În anumite țări, absența unor vârste minime stabilite de legislație pentru consimțământul sexual și pentru căsătorie poate expune copiii la violențe din partea partenerilor. Se estimează că 82 de milioane de fete se căsătoresc înainte de vârsta de 18 ani.

Un număr semnificativ de fete se căsătoresc la vârste mult mai mici, frecvent în mod coercitiv, și se confruntă cu un risc ridicat la violență, inclusiv de a fi forțate să întrețină relații sexuale. Practicile tradiționale vătămătoare afectează copiii în mod disproporționat și le sunt impuse în general la vârste mici de către părinții lor sau de către liderii comunității. Conform Raportorului Special privind practicile tradiționale care afectează sănătatea femeilor și a fetelor, mutilarea genitală a femeilor, care conform OMS, se produce la fete din ce în ce mai tinere, predomină în Africa și, de asemenea, apare și în anumite părți din Asia, precum și în rândul comunităților de emigranți în Europa, Australia, Canada și Statele Unite ale Americii. Alte practici vătămătoare tradiționale care afectează copiii includ legarea, înspăimântarea, arderea, ritualuri violente de inițiere, îngrășarea, căsătoria forțată, așa-numitele crime pentru apărarea „onoarei” și violențele legate de zestre, exorcismul sau „vrăjitoria”. Se estimează că între 133 și 275 de milioane de copii din lume sunt în fiecare an martori ai violenței domestice.

Expunerea copiilor la violență în propriile locuințe, în mod regulat, în special prin certuri între părinți sau între mamă și partenerul său, pot afecta în mod grav bunăstarea copilului, dezvoltarea personală și interacțiunea socială în copilărie și în viața de adult. De asemenea, violența partenerului intim mărește riscul la violență asupra copiilor în cadrul familiei, studii din China, Columbia, Egipt, Mexic, Filipine și Africa de Sud arătând că există o relație puternică între violența asupra femeilor și violența asupra copiilor. Un studiu realizat în India a observat că violența domestică în propria locuință dublează riscul la violență asupra copiilor.

Conform definiției Organizației Mondiale a Sănătății (OMS,2002), abuzul asupra copilului sau maltratarea lui reprezintă toate formele de rele tratamente fizice și/sau emoționale, abuz sexual, neglijare sau tratament neglijent, exploatare comercială sau de alt tip, produse de către părinți sau orice altă persoană aflată în poziție de răspundere, putere sau încredere, ale căror consecințe produc daune actuale sau potențiale asupra sănătății copilului, supraviețuirii, dezvoltării sau demnității lui”.

Termenul de “abuz asupra copilului” a fost folosit pentru prima dată pentru a descrie “copilul bătut”. Conceptul a fost extins în mod constant, astăzi ajungând să fie folosit pentru toate formele de maltratare, nu doar pentru abuzul fizic, dar și pentru formele de neglijare, abuz emoțional și sexual. Folosind cuvântul maltratare, ne referim la părinți sau persoane care îngrijesc copilul într-un asemenea mod încât îi produc acestuia vătămări fizice sau emoționale sau neglijează copilul într-un asemenea grad încât starea sănătății sale fizice, emoționale precum și dezvoltarea sa sunt în pericol. Ideea abuzivă se poate contura și în cazul comiterii unor acțiuni, nu doar în cazul comiterii unor acte împotriva copilului.

Maltratarea este orice formă voluntară de acțiune sau comitere a unei acțiuni care este în detrimentul copilului și are loc profitând de incapacitatea copilului de a se apăra, de a discerne între ceea ce este bine sau rău, de a căuta ajutor și de a se autoservi. Abuzul de orice formă înseamnă profitarea de pe urma diferenței de putere dintre un adult și un copil, desconsiderarea puterii celui de-al doilea. Abuzul reprezintă o problemă socială ce trebuie definită adecvat, care necesită intervenție socială și instituții de asistență socială și de sănătate specializate, cadru juridic corespunzător pentru protecție. Abuzul copiilor a fost neglijat pentru o perioadă lungă atât în societate cât și în medicină, însă acum a ajuns în atenția publicului larg. Adesea, diverse forme de abuz sunt direcționate asupra aceluiași copil și apar în cadrul aceleiași familii. Abuzul copiilor și neglijarea apar adesea împreună cu alte forme de violență din cadrul familial, precum agresarea partenerilor de viață sau violența între frați. Deși studiile variază în funcție de metodele și definițiile folosite, estimările cele mai bune arată că anual, aproximativ 1.4 milioane de copii din SUA sau între 2 și 3% din populația de sub 18 ani, sunt supuși unor agresiuni.

Aproximativ 160000 de copii suferă răniri severe sau care pun în pericol viața lor. Între 1000 și 2000 de copii mor anual din cauza abuzurilor, iar peste 80% au sub 5 ani și aproximativ 40% se află în primul an de viață. Contrar distribuției de vârstă a deceselor, cauzele de abuz, în special cele fizice și emoționale, cresc din ce în ce mai mult odată cu vârsta.

Adolescenții se află la un risc de două ori mai mare față de copii sub 3 ani. Handicapul social si emoțional înseamnă cea mai majora consecință pe termen lung a abuzurilor. Copii care au fost abuzați fizic sunt mai agresivi decât copii care nu au fost abuzați, au relații interpersonale mai problematice și au mai multe simptome depresive și afective. Copii abuzați sexual, pe lângă simptomele depresive și afective, au o frecvență crescută de tulburări de anxietate și probleme privind rolurile sexuale și funcționarea sexuala.

Când ajung la perioada adultă, copii care au fost abuzați au de două până de trei ori mai multe dificultăți cu abuzul de substanțe și depresie comparat cu populația generală. De asemenea, mulți dar nu majoritatea (aproximativ 30%) abuzează de proprii lor copii. Studiile preliminare arată că aceste consecințe (mediate de abuz) se datorează parțial schimbărilor sistemului neuroendocrin care influențează excitația, toleranța la durere, învățarea și creșterea. Cazuri suspectate de maltratare sunt adeseori amintite atât la știri, cât și la curtea de apel. Unele cazuri ridică întrebări semnificative în ceea ce privește drepturile colaterale ale părinților, ale copiilor și a celor implicați în abuz.

Declarațiile de abuz de către celebrități a ridicat semne de întrebare în ceea ce privește intimitatea celor acuzați de abuz, cât și a persoanelor declarate victimele abuzului. Cazurile de abuz fizic mortal din rândul claselor sociale de mijloc, sfidează stereotipul care afirma că violența este prezentă numai în rândul celor săraci sau defavorizați.

Medicii și alte cadre medicale joacă un rol important în identificarea victimelor posibile ale abuzului. Cadrele medicale oferă ceea ce de multe ori este considerat a fi singura relație pe care copii o au cu cineva din afara familiei. Acești copii sunt prea tineri încă pentru a merge la școală sau sunt printre cei aproximativ 350 mii de adolescenți americani care abandonează învățământul gimnazial anual. Din 1960, legislația din Statele Unite și Canada obligă ca practic fiecare specialist (un termen care include de multe ori profesori, psihologi, asistenți sociali, cât și medici și infirmieri) trebuie să informeze autoritățile civile în cazul în care suspectează posibilitatea că un copil ar fi fost abuzat sau neglijat de un îngrijitor adult, chiar dacă specialistul nu s-a întâlnit cu copilul față în față.

Majoritatea regulamentelor din cadrul abuzului copiilor precizează că această necesitate de a informa depășește orice alt drept din cadrul relației de specialist – client. Majoritatea acestor regulamente impun sancțiuni dacă nu s-a raportat un abuz, în timp ce asigură imunitatea specialiștilor dacă aceștia informează suspiciuni cu bună – credință. Abuzul copiilor este o pagubă intenționată sau o amenințare de abuz făcută de o persoana care este în rolul de îngrijitor, chiar și pentru o perioada scurtă.

Maltratarea copilului rămâne o problemă majoră de sănătate publică și bunăstare socială în țările cu venituri ridicate. În fiecare an, aproximativ 4-16% dintre copii sunt abuzați fizic și unul din 10 este neglijat sau abuzat psihologic. În timpul copilăriei, între 5% și 10% dintre fete și până la 5% dintre băieți sunt expuși la abuzuri sexuale penetrante, și până de trei ori sunt expuși la orice tip de abuz sexual. Cu toate acestea, procentele oficiale justificate de maltratarea copiilor indică mai puțin de o zecime din această povară. Expunerea la mai multe tipuri și episoade repetate de maltratare este asociată cu un risc crescut de maltratare severă și consecințe psihologice. Maltratarea copiilor contribuie substanțial la mortalitatea infantilă și morbiditate și are efecte de lungă durată asupra sănătății mintale, asupra abuzului de droguri și de alcool (mai ales la fete), comportamente sexuale riscante, obezitate, și comportament infracțional, care persistă la vârsta adultă. Neglijarea este cel puțin la fel de dăunătoare ca abuzul fizic sau sexual pe termen lung, dar a primit atenția științifică și publică cel mai puțin.

Maltratarea este adesea împărțită în patru categorii: abuz fizic, abuz sexual, abuz emoțional și neglijarea.

Neglijarea este considerată cea mai des întâlnită situație din cele patru categorii, probabil fiind și cea care pune cel mai mult viața în pericol. Majoritatea cazurilor de neglijare au în comun incapacitatea îngrijitorului de a furniza nevoile de bază cum ar fi: adăpost, supervizare, îngrijire medicală sau suport.

Abuzul fizic constă în vătămarea corporală a copilului prin forța excesivă sau forțarea copilului de a se angaja în activități dăunătoare fizic precum exerciții excesive. Abuzul emoțional se definește printr-un comportament coercitiv, înjositor sau un comportament exagerat de distant din partea unui părinte sau a unui alt îngrijitor, care interferează cu dezvoltarea socială și psihologică normală a copilului.

Abuzul sexual constă în expunerea nepotrivită a unui copil la acte sau materiale sexuale, utilizarea pasivă a copiilor ca stimul sexual pentru adulți, precum și implicarea copilului în contact sexual cu persoane mai în vârstă. Maltratarea copiilor apare în toate clasele societății. Cazurile de abuz sexual sunt relativ constante în grupurile de venituri, în timp ce neglijarea și abuzul fizic crește odată cu sărăcia.

Tipurile de abuz din timpul copilăriei

Diferitele tipuri de maltratare asupra copilului au efectele unui eveniment traumatic. Acesta este “evenimentul din viața subiectului care se definește prin intensitatea sa, incapacitatea în care se găsește subiectul de a-i răspunde în mod adecvat, tulburarea și efectele patogene durabile pe care le provoacă în organizarea psihică; în termeni economici, traumatismul se caracterizează printr-un aflux de excitații care este excesiv în raport cu toleranța subiectului și capacitatea acestuia de a le controla și elabora psihic “ Evenimentele traumatice au o apariție neașteptată și o intensitate imprevizibilă; ele întrec limitele obișnuite ale experienței umane și au un caracter înfricoșător pentru cei mai mulți pe care îi afectează. În categoria evenimentelor traumatice intră dezastrele naturale (cutremure, inundații, etc.), accidentele de muncă, de circulație, cele casnice etc. și vătămările intenționate produse de oameni.

Garbarino et al (1992) delimitează doua categorii ale victimelor unor evenimente traumatice: victimele primare, care suferă direct de pe urma evenimentului și victimele secundare, care asistă la întâmplări de natură traumatică, exercitate asupra unor persoane îndrăgite, prieteni sau chiar necunoscuți.

Victima primară este copilul abuzat fizic sau sexual, copilul bolnav care nu este dus la medic, adolescentul denigrat de dascăl în fața prietenilor săi, copilul răpit de lângă părinții lui sau adolescenta ironizată continuu de mama sa și izolată de colegii ei. Când copilul este martor al violențelor din familie, când adolescentul asistă la moartea sau rănirea unui prieten, când sora mai mică asistă la violarea sorei mai mari sau la bătaia cruntă la care au fost supuși fratele sau mama ei, atunci reacțiile sale sunt comparabile celor din situația de victimă primară, având consecințe traumatice.

În anul 1980, prin includerea în manualul DSM-III (revizuit în 1987), s-a recunoscut sindromul de stres post-traumatic (Post Traumatic Stress Dysorder PTSD), ca fiind o categorie aparte de diagnostic ”oficial”, aplicabilă în cazurile copiilor care au suferit experiențe traumatice. PTSD se diferențiază de formele acute ale reacției la stres (Acute Stress Dysorder-AST). În cadrul ambelor sindroame sunt incluse anxietatea accentuată, generalizată, depresia, pierderea respectului de sine, comportamentele de evitare, de negare, de furie și cele agresive. Dacă toate aceste fenomene apar în primele patru săptămâni de la acțiunea evenimentului traumatic și se rezolvă în această perioadă, atunci capacitatea de adaptare a organismului copilului a învins stresul, nu va suferi de PTSD.

Dacă însă, simptomele persistă mai mult de o lună, consecințele psihice se vor prelungi pentru perioade mai greu de determinat, adesea, în lipsa unui ajutor de specialitate, toata viața. Consecințele actelor intenționate de violența orientate împotriva unui copil nu se restrâng, așadar, numai la nivelul fizic al vătămării produse, ci se extind la nivelul psihic, transformându-se în leziuni greu de vindecat, care pot afecta chiar structura creierului infantil. În concepția sa târzie privind trauma, asimilată cu lezarea sinelui, Freud explică “nucleul reacțiilor la traumă printr-o creștere peste limita tolerabilului, a tensiunii ce rezultă dintr-un aflux de excitații interne, care cer sa fie anulate.” În acest context, reacțiile psihice ale copilului la evenimentele traumatice sunt, de fapt, încercări de înțelegere și de stăpânire a situației traumatice, fără sens și incontrolabile prin definiție.

De exemplu, “repetarea viselor în care subiectul retrăiește cu intensitate accidentul și se repune în situația traumatică parcă pentru a o stăpâni este repetată ca o compulsie la repetiție.” Simptomele care cauzează tulburarea post-traumatică transpun pe plan fizic jocul violent, pătrunzător, generalizând astfel efectele lui asupra întregii personalități. Reacțiile copiilor expuși relelor tratamente variază în mare măsură în funcție de: tipul de rele tratamente la care sunt supuși; vârsta lor; capacitatea lor de înțelegere a realității; ajutorul pe care-l primesc de la adulții din mediul lor de viață; caracteristicile evenimentelor traumatice; caracteristicile de personalitate ale copilului expus abuzului, calitățile lui înnăscute de vulnerabilitate sau rezistența la stres. În funcție de persistența stresorilor s-au deosebit doua tipuri de traume : trauma de tipul I (rezultate în urma unui singur atac) și cele de tipul al II-lea (în urma unei serii de atacuri).

Toate traumele au surse exterioare organismului, care în funcție de cele două tipuri, pot acționa neașteptat, sau pot fi anticipate cu groază de copil și, în ambele cazuri, pot cauza schimbări care să afecteze structurile psihice dar și biologice. Traumele de tipul I sunt caracterizate de amintiri recurente, intensive, cu reprezentări clare, detaliate. Ele sunt însoțite de întrebări reluate la nesfârșit, care să explice “de ce?”, “de ce tocmai eu?“ și de explicații sau percepții greșite. Ca urmare a unor amintiri vii, a retrăirii frecvente a evenimentului traumatic, comportamentul copilului devine hipervigilent, cu tresăriri exagerate, cu un nivel general crescut de anxietate, cu tulburări de somn. Semnificația acestui tip de reacție este aceea că persoana abuzată se străduiește să rămână trează, vigilența pentru a putea evita în viitor astfel de situații.

Adesea copiii generalizează stimulii care le produc frica, extinzându-le chiar la stimuli neutri (de exemplu, frica de bărbați, sau cea de a intra în baie, de a se dezbrăca, frica de a intra în încăperi necunoscute).

Răspunsurile caracteristice pentru traumele de tipul al II-lea includ diminuarea reactivității la lumea exterioară și insensibilitatea psihică, auto-hipnoza, dar și disocierea și furia. Copiii se străduiesc din răsputeri să uite traumele lor cronice, să evite să se gândească la ele sau să vorbească despre ele. Diminuarea reactivității la lumea exterioară și insensibilitatea psihică au semnificația desensibilizării în fața durerii provocate de abuz.

Ele sunt, de fapt, reacții de apărare ale copiilor prin care aceștia încearcă să uite de trăirile lor traumatice. Acești copii sunt adesea descriși ca fiind lipsiți de empatie sau insensibili. Ei se feresc de a resimți durerea altora, pentru ca aceasta ar deschide calea spre a simți propria durere, ceea ce le-ar depăși puterile. Uneori victimele violenței se manifestă exploziv, alteori furia și ura resimțită de acestea rămân neexprimate, înăbușite. Uneori un gest sau o privire acelor din jur sunt suficiente pentru ca, copilului abuzat să-i readucă în minte violența la care a fost supus și să reacționeze împotriva unor persoane neutre, care nu îi înțelege reacțiile sale. Acești copii abordează deseori un comportament prin care atacă pentru a se apără de evenimentele traumatice.

De obicei, în cazurile traumatice de abuzuri comise împotriva copiilor aceștia trăiesc sentimente dureroase de autoînvinovățire. Ei își caută pe de o parte propria vină în declanșarea evenimentului, iar pe de alta parte se auto învinovățesc fiindcă au sentimente de ura, de răzbunare față de cel care a comis abuzul. Dacă acesta a fost comis de părinți sau de persoanele care îngrijesc copilul, atunci sentimentele copiilor față de aceștia devin ambivalente, iubirea și revolta amestecându-se. Ambivalența copiilor față de părinții care îi supun la rele tratamente se datorează evenimentelor contradictorii ale acestora din urmă. Ceea ce îi ajută pe copii în astfel de cazuri este refugiul în jocurile de imaginație, în care își creează o lume proprie, ideală, în care sunt iubiți.

În peste jumătate din cazurile de abuz la adresa copiilor înregistrate în 2010 de autorități a fost vorba de neglijare (7642 dintr-un total de 11.232). Cel mai frecvent, abuzul și neglijarea au loc în familie, iar victime sunt copii cu vârste între 3 și 17 ani, așadar pe tot parcursul dezvoltării lor. Cea mai frecventă formă de abuz și de violență asupra copiilor este și cea mai puțin dezbătută și conștientizată: neglijarea nevoilor fizice și psiho – emoționale ale copilului de către adultul responsabil de creșterea sa.

Neglijarea este o formă non fizică a violenței și reprezintă incapacitatea sau refuzul adultului de a asigura dezvoltarea copilului în toate aspectele vieții sale. Ea poate fi de mai multe feluri: alimentară – copilul nu este hrănit corespunzător nevoilor sale (hrană nepotrivită sau administrată necorespunzător; privare de hrană, etc.); vestimentară – copilul nu are haine, sau este îmbrăcat nepotrivit și murdar; neglijarea igienei – lipsa igienei corporale, mirosuri respingătoare, paraziți; medicală – când părinții nu se îngrijesc de sănătatea copilului și de efectuarea controalelor medicale de rutină; neglijarea educațională – neînscrierea copilului la grădiniță/școală, lipsa preocupării părinților pentru stimularea intelectuală a copilului, inconsecvența sistemului de pedepse și recompense, lipsa de urmărire a progreselor școlare; neglijarea emoțională – poate cea mai frecventă și cea mai insidioasă formă de neglijare – lipsa atenției din partea adultului pentru copil, lipsa contactelor fizice, a semnelor de afecțiune, a cuvintelor de apreciere; părăsirea copilului/abandonul reprezintă cea mai gravă formă de neglijare și abuz.

Neglijarea afectează negativ atât dezvoltarea fizică a copilului, cât și pe cea psihologică. Dacă alimentele adecvate nu sunt prezente în perioadele de creștere, dezvoltarea copilului nu va urma modelul normal și vor apărea probleme precum: oprirea din creștere, dificultăți medicale cronice, dezvoltarea inadecvată a oaselor și mușchilor și o dezvoltare neurologică defectuoasă ce afectează în mod negativ funcționarea creierului și procesarea informațiilor. Lipsa unei îngrijiri medicale adecvate poate conduce la probleme de sănătate pe termen lung, cum ar fi pierderea auzului datorită netratării infecțiilor la nivelul urechilor.

Neglijarea severă mai ales a copiilor de vârstă mică afectează major creșterea și dezvoltarea fizică și intelectuală a copilului, iar în cazurile extreme poate conduce la spitalizarea, instalarea unei dizabilități și/ sau decesul copilului. Efectele psihologice imediate ale neglijării sunt teama, izolarea și incapacitatea de a avea încredere în cineva.

Alte dificultăți de ordin psihologic asociate neglijării includ depresia, retragerea, tulburări de panică, deficit de atenție și hiperactivitate, furie, tulburare reactivă de atașament, capacități cognitive, dezvoltarea limbajului, achiziții în plan educațional și performanțe mai scăzute. Copiii neglijați sunt mai predispuși la comportamente antisociale, tulburări de personalitate și comportament violent. Uneori neglijarea duce la asumarea de responsabilități prea mari.

Responsabilitatea de a îngriji frații mai mici îl împiedică pe copil să participe la activități adecvate vârstei lui, să se joace, să aibă prieteni, mergând chiar până la absentarea sau renunțarea la școală. Pe termen lung, problemele psihologice asociate cu neglijarea includ tulburări de personalitate, tulburări de stres post-traumatic, depresie, tulburări de anxietate și psihoze. Depresia este, de obicei, cea mai întâlnită consecință a neglijării.

Transmiterea intergenerațională a neglijării este o altă consecință a acestui abuz asupra copilului. Adulții care au fost neglijați în copilărie au un risc mai crescut de a neglija proprii copii. Cu toate acestea, nu toți adulții care au fost neglijați în copilărie vor suferi aceste consecințe. Unii adulți sunt capabili să treacă dincolo de neglijarea pe care au experimentat-o, sunt firi optimiste și se simt mai curând provocați decât atacați de probleme. („Fundația Salvați Copii, 2011).

Al doilea tip de abuz asupra copiilor menționat în această lucrare este abuzul fizic. Abuzul fizic este cel mai vizibil și mai des întâlnit; el apare în urma unei acțiuni deliberate sau a inacțiunii din partea unui părinte sau a persoanei care îngrijește copilul (lipsa de interes și supraveghere) și are drept consecință vătămarea fizică a acestuia.

Ținut în frig, lăsat nemâncat și nespălat, vorbindu-i-se rar sau deloc, țintuit într-un loc ore întregi, nelăsat să doarmă suficient, amenințat, bătut, ars cu țigara, copilul se poate lovi, se poate arde, se poate infecta, va crește slab, rahitic. La acestea se vor adăuga teama de părinte, supunerea excesivă, evitarea contactelor cu adulții, tăceri prelungite, anxietate permanentă. Toate acestea anunță deja un adolescent și un adult vulnerabil în fața exigențelor obișnuite ale vieții. Cercetările în domeniu relevă câteva caracteristici mai importante ale părinților care își abuzează fizic copiii:

provin din familii cu un climat impregnat de violență: părinții lor se agresau reciproc, iar ei erau pedepsiți corporal în copilărie;

sunt convinși că educația cea mai bună se face prin pedepse corporale;

în familiile de origine, tatăl considera că are dreptul „natural” de a folosi orice mijloc pentru a-și impune autoritatea;

adoptă un stil confuz, derutant, ambivalent, în raporturile cu copiii lor, au așteptări nerealiste de la ei, de exemplu, să fie primii la școală, să muncească în casă, să nu se joace, să fie constant ascultători, să nu creeze niciun fel de probleme;

copiii sunt considerați obiecte utilitare: ei există mai degrabă pentru a le satisface nevoile, proiecțiile și aspirațiile neîmplinite (ei trebuie să fie supuși în orice împrejurare, să îndeplinească întocmai tot ce li se cere);

nu sunt îngrijorați de rănile fizice și sufletești pe care le pot provoca, fiind adepți ai ideii că „se mai întâmplă, ce mare lucru, i-am dat câteva palme”.

Abuzul fizic este însoțit, inevitabil, de cel emoțional, datorită sentimentelor de teamă, de inferioritate, din cauza comunicării dificile și încărcate de o ostilitate nemotivată, lucruri care pot persista și la vârsta adultă. Sănătatea sufletească a copilului este periclitată, va fi de asemenea afectată imaginea sa despre sine, despre relațiile cu ceilalți, favorizând insinuarea ideii că nu este la fel de valoros ca ei, că nu merită să fie apreciat și iubit. Există situații în care copilul-victimă percepe abuzul ca un indicator al interesului părintelui față de el, al faptului că acesta îi vrea binele, prin urmare, el nu recunoaște abuzul și nu îl denunță, refuzând chiar separarea de părintele agresor.

Bătaia copiilor este un fenomen încă destul de răspândit în societățile contemporane, rămânând unul din mijloacele cele mai utilizate de părinți pentru „educarea” copilului. În general, rănile sunt tratate și se vindecă, dar, indiferent de modalitatea în care este aplicată bătaia, ea afectează pe termen lung echilibrul emoțional al copilului. Pe termen scurt, copilul trăiește neîncrederea, incertitudinea și teama de noi violențe, ceea ce va spori starea de confuzie în care crește. Percepându-se ca un copil rău, care își dezamăgește părinții, crede că acesta este motivul pentru care este respins și va face eforturi de a dezvolta strategii de supraviețuire, pentru a preveni un nou atac din partea acestora. Cea mai mare parte a părinților care abuzează fizic copilul face parte fie din categoria femeilor agresate de soți, fie din cea a bărbaților care își agresează soțiile. Există în acest sens o probabilitate de 45 până la 80% ca bărbații care își abuzează fizic soțiile să abuzeze fizic și copiii pe care-i au. Pe de altă parte, spre deosebire de femeile care nu sunt agresate de soți, cele agresate au o probabilitate de cel puțin două ori mai mare în a-și agresa propriii copii (Rădulescu, 2001, p. 43).

Există situații în care tensiunea care însoțește conflictele dintre soți este resimțită intens de către copil: acesta devine excesiv de agitat și turbulent, făcând și mai greu respirabilă atmosfera familială. În aceste condiții, copilul se transformă într-un fel de țap ispășitor, părinții și frații descărcându-și agresivitatea asupra lui (Killen, 1998, p. 28). Specialiștii consideră că evenimentul cel mai traumatizant pentru un copil este faptul de a fi martor la violențele dintre părinții săi. Menționăm în continuare principalii indicatori care arată că un copil trăiește într-un mediu familial caracterizat de violență (Rădulescu, 2001, p.67):

copilul are frecvent conduite agresive;

copilul este izolat, pasiv, emotiv;

copilul are dificultăți școlare: performanțe scăzute, absentează, este indisciplinat;

rolurile sunt inversate: de cele mai multe ori copilul tutelează adultul;

tulburări ale somnului nocturn: insomnii, coșmaruri, poluții, agitație în timpul somnului;

dureri somatice: dureri de cap, de stomac, guturai cronic, alergii;

comportament autodistructiv, înclinație spre accidente;

vătămări inexplicabile sau incompatibile cu istorisirea accidentului;

teamă de contactul fizic inițiat de părinți sau de alte persoane;

plâns disperat sau absența aproape completă a plânsului;

pare să urmărească siguranța, adaptându-se mai degrabă la situație, decât să se bizuie pe părinți; pare într-o stare de alertă constantă față de un pericol potențial, întrebând, prin cuvinte și acțiuni, ce se va petrece în continuare;

se află permanent în căutarea hranei, a unor lucruri, avantaje, servicii;

are conduite evazioniste și deviante persistente, mai ales în cazul adolescenților, cum ar fi vagabondajul, abuzul de alcool sau de droguri, prostituția, mariaj timpuriu, existența unei sarcini.

În special în cadrul copiilor tineri, diagnosticarea maltratării se bazează în principiu pe dovezi fizice. Constatările cheie care sugerează o rănire intenționată includ multiple leziuni în diferite stagii de vindecare, leziuni în forma unui obiect identificabil și trauma care pare inconsistentă cu explicațiile oferite de părinte sau de observator. O presupusă istorie care se schimbă prin repovestire sau implică un incident fără martori, cum ar fi opărirea unui copil într-o baie în timp ce îngrijitorul “tocmai a ieșit să răspundă la telefon”, poate să trezească implicări suplimentare. Sindromul “copilului-bătut” și sindromul “bebelușului-scuturat” au fost acceptate în rândul clinicienilor și în instanțele de judecată ca și constelații de semne și simptome a rănirii intenționate.

Termenul “copilul-bătut” a fost numit de Kemple et al. pentru a descrie copii tineri (de regulă sub trei ani) care au fost agresați regulat și neglijați de îngrijitorii lor. Acești copii au semne de traume multiple, precum hematoame subdurale, fracturi și vânătăi în diverse stadii de vindecare, adesea în combinație cu incapacitatea de a se dezvolta și malnutriție cronică. Sindromul “bebelușului-scuturat” se referă la leziuni cerebrale acute (contuzii cerebrale sau subdurale sau hemoragii subarahnoidiene) la bebelușii care nu au dovezi perceptibile de traumatism cranian sever. Rezultatele similare, în special fracturile de oase lungi, precum și dovezile rănirii măduvei spinării în regiunea cervicală, sugerează că starea actuală este datorată ținerii copilului de trunchi și agitare violentă cu plesnituri ulterioare asupra capului, gâtului și asupra membrelor.

Pe baza unor dovezi experimentale, există întrebări cu privire la leziunile intracraniale găsite la bebelușii care posibil să fi fost agresați, și anume dacă aceste leziuni pot apărea datorită unor scuturări sau a unui contact direct și puternic cu capul. Indiferent de mecanism, sângerarea subdurală este un indicator important în existența unei răniri intenționate în cazul unui bebeluș în stare critică. Sângerarea subdurală spontană este rară și de obicei se datorează unei malformații a vascularizării cerebrale, deshidratare severă cu pierderi din volumul creierului sau meningită purulentă. Sângerarea subdurală poate să apară în urma unei traume severe la nivelul capului (cum ar fi, într-un accident rutier sau o cădere de la 3 m sau mai mult) dar se consideră a fi o consecință improbabilă a unei căzături simple în gospodărie sau a unei lovituri non-penetrabile la cap. Sângerarea subdurală fără explicații plauzibile de regulă sugerează răniri intenționate. Hemoragia retinală este un alt indicator important, deși nu specific, a unei maltratări posibile la copii tineri. Hemoragia retinală apare din cauza rănirii intenționate, în mod special datorită loviturilor în piept sau abdomen, însă poate să apară și din alte cauze cum ar fi presiunii venoase centrale sau intracraniale.

Un procent de 40% din nou-născuții “normali” au hemoragii retinale, cauzate adesea datorită comprimării pieptului și a capului în timpul nașterii, dar majoritatea acestor hemoragii trec în aproximativ 3 sau 4 săptămâni. Hemoragii retinale pot apărea mai rar în rândul copiilor care au supraviețuit unui accident la cap, dar probabil doar în situațiile care implică decelerări rapide, precum un accident de mașina. Resuscitarea cardiopulmonară prin compresia pieptului este considerată o altă cauză a hemoragiei retinale. Îngrijitorii sau paramedicii apelează adesea la această procedură în cazul copiilor în stare critică înainte de a fi tratați la spital.

Dacă această procedură se dovedește a fi o cauză a hemoragiei retinale, considerarea sângerării retinale ca indicator a unei posibile maltratări se va diminua semnificativ. Studiile de autopsie a copiilor care au urmat procedura arată că o mică proporție (mai puțin de 5%) au avut sângerări retinale în absența oricărei alte explicații. Într-un studiu care a implicat 20 de copii care au supraviețuit resuscitării cardio-respiratorii, 2 au avut hemoragie retinală fără a avea o altă cauză posibilă.

Al treilea tip de abuz asupra copiilor pe care îl vom prezenta succint în continuare este abuzul emoțional.

Abuzul emoțional reprezintă o acțiune cronică a părinților sau a altor persoane de îngrijire, care dăunează sau împiedică dezvoltarea unei imagini de sine pozitive a copilului. Este un comportament intenționat al unui adult, care jignește, batjocorește, ironizează, devalorizează sau umilește copilul în momente semnificative, afectându-i imaginea de sine și echilibrul psihologic. Această formă de abuz reprezintă unul din cele mai vătămătoare atacuri ale adultului asupra dezvoltării conștiinței de sine și a evoluției sociale ulterioare a copilului.

Abuzul emoțional nu se referă la situațiile singulare, în care copilul este respins, de un părinte preocupat și tensionat, pe parcursul unei perioade scurte de timp, ci vizează un comportament stabil, care definește relația dintre cei doi, care nu lasă urme fizice, dar este cu atât mai periculos. Aceasta face ca abuzul emoțional să fie greu de demonstrat. Copilul abuzat emoțional simte că nu este dorit și iubit, trăiește izolarea, teroarea, refuzul, agresivitatea. Copilul este respins ca ființă, îi sunt ignorate trăirile pozitive sau negative, îi sunt impuse reguli stricte, a căror necesitate nu o înțelege, este izolat de ceilalți. El se confruntă cu grave probleme afective și supraviețuiește interiorizând imaginea oferită de părintele abuziv. Din repertoriul abuzului emoțional fac parte modalități diverse, ușor de identificat la copil: neîncredere, ostilitate, manifestări agresive, inhibiție socială, dificultăți de adaptare, incapacitate de a se juca sau de a se exprima prin joc.

Toate acestea sunt provocate de supunerea copilului la umilințe, refuzarea gesturilor lui de afecțiune, preferința vădită pentru ceilalți frați, refuzul de a recompensa sau felicita copilul pentru reușita sa, interzicerea jocului cu alți copii, interzicerea activităților legate de școală și de timpul liber, cultivarea neîncrederii față de cei din afara familiei, forțarea copilului să participe la activități de care se teme, amenințări, acțiuni distructive față de bunurile acestuia etc. Iată și alte semne ale abuzului emoțional: timiditatea, neîncrederea, anxietatea, tendințele hetero- și autoagresive, inhibiția socială, dificultățile de comunicare. Mai adăugăm faptul că amenințările cu diferite pedepse, cu abandonul sau cu alungarea de acasă a unuia din copii se transmit și celorlalți frați. O altă formă este aceea rezultată din expunerea copilului la violențele, ostilitatea și ura dintre adulți. Cu mult înainte ca dezvoltarea psihică să îi permită, acest copil își asumă responsabilitatea împovărătoare de a avea grijă nu doar de el însuși, dar și de părinți, renunțând la a-și mai trăi copilăria.

Ca adult, acesta se va confrunta cu probleme legate de identitate – conștientizarea valorii personale și a identității sexuale (Killen, ibidem, p. 34). În cazul în care părinții divorțează, copilul poate continua să fie supus abuzului prin faptul că este forțat să se poziționeze de o parte sau de cealaltă, fără a putea să ceară și să obțină informații care l-ar ajuta să depășească confuzia pe care o trăiește, sau va dezvolta sentimente de vinovăție, pentru că a fost de partea unuia dintre ei, ori, și mai dramatic, va fi obiectul unei răpiri.

Nu sunt rare cazurile când abuzul de substanțe (alcool, droguri), de către părinții incapabili să-și gestioneze viața, se transmite și la copilul care trăiește alături de ei. Acesta va sfârși prin a se considera vinovat pentru decăderea părinților și va avea o percepție distorsionată asupra sa și asupra lumii înconjurătoare. Alături de consecințele în plan emoțional, care conduc spre dificultăți de adaptare într-un mediu nou (lipsă de inițiativă și de creativitate, anxietate, tendința de separare inclusiv la vârsta adultă), există și efecte în plan social, care pot împinge copilul către o carieră infracțională: fuga de acasă, furturi, acte de vandalism etc. Ultimul tip de abuz asupra copiilor pe care îl vom menționa în această lucrare este abuzul sexual.

Abuzul sexual presupune ,,folosirea” copilului de către părinți sau alte persoane, pentru a-și satisface propriile nevoi sexuale. Cuprinde o paletă largă de comportamente, de la mângâieri, la obligarea copiilor să vizioneze reviste și filme pornografice, până la asistarea adultului în timpul masturbării, participarea la jocuri sexuale, intromisiunea orală, anală sau genitală. Acestea acte se adresează copiilor de toate vârstele, pot fi repetate o perioadă lungă de timp sau pot constitui un incident izolat. Natura abuzului sexual, vinovăția care poate pune stăpânire pe copilul – victimă, existența unor relații pozitive cu abuzatorul, insinuarea ideii că participarea copilului este un noroc pentru el, posibila implicare a părinților naturali sau vitregi sau a altor persoane care îngrijesc copilul, pot face extrem de dificilă denunțarea acestuia. Manualul de diagnostic și statistică a tulburărilor mentale (ediția a patra, 1994, p. 613–614) introduce abuzul sexual repetat și maltratarea corporală în categoria evenimentelor traumatice, care generează un stres sever.

Există câteva consecințe ale abuzului sexual, care fac ca el să fie cea mai înjositoare și mai greu surmontabilă formă de abuz (Fischer, Rieddeser, 2001, p. 258):

sexualizarea traumatică prin interiorizarea de către copil a unor idei eronate despre comportamentul sexual, datorită faptului că este recompensat pentru comportamente sexuale nepotrivite vârstei;

stigmatizarea prin trăirea sentimentului de rușine, datorită faptului că abuzatorul îi solicită imperativ să păstreze tăcerea și îi atrage atenția asupra faptului că este părtaș, iar imaginea lui va fi una negativă, dacă ceilalți le vor descoperi secretul;

trădarea prin neîmplinirea așteptărilor copilului privind apărarea și grija din partea membrilor familiei, care îi neagă dreptul la bunăstare și armonie;

neputința copilului de a se proteja și de a stopa abuzul, datorită experimentării de către acesta a încălcării de către adult a granițelor sale corporale;

parentificarea și atribuirea de roluri deformate, prin pierderea copilăriei și aducerea sa cu forța în rolul de adult, prin atenția care i se acordă, în defavoarea fraților și prin recompensele nepotrivite.

Copilul abuzat sexual poate să-și piardă dorința de a trăi: el suferă schimbări severe în plan psihologic, poate deveni închis în sine, violent sau, el însuși, o persoană abuzivă. Semnele obișnuite se observă în schimbările comportamentului: copilul este tăcut, se simte complexat și îndepărtat de prieteni. Comportamentul copiilor abuzați sexual diferă după vârsta lor.

Copiii de vârstă școlară se străduiesc să țină în taină faptul ca au fost abuzați. Tăcerea copilului este asigurată adesea prin corupere din partea persoanei abuzive, deoarece el este făcut să se simtă vinovat și responsabil de ceea ce se întâmplă. De asemenea, el poate dezvolta comportamente sexualizate la vârste fragede, deoarece, imitând comportamentul abuzatorului, încearcă să se apropie de ceilalți adulți așa cum au văzut la acesta.

Semnele vizibile ale abuzului sexual sunt lezarea orificiului anal sau vaginal, reflexul dilatării, tulburări digestive, tulburările de somn, coșmaruri cu conținut sexual, panică, agravarea unor boli cu componentă psihică, tulburările instinctului alimentar.

Trăirile emoționale sunt: frica de pedeapsă, culpabilitatea, furia, depresia, ostilitatea, sentimentul de murdărire corporală, teama de deteriorare sexuală și a reproducerii, tendințe suicidare, regresie, pierderea deprinderilor sociale, nepăsare față de sine.

Alte consecințe posibile pot fi tulburările emoționale, depresia, iar în plan social, fuga de acasă, eșecul școlar, prostituția, consumul de droguri și/sau alcool. Analiza abuzului sexual asupra copilului are în vedere evaluarea fiecărei situații dintr-o perspectivă multiplă, care să poată indica profunzimea traumei suferite și a efectelor acesteia: sub ce formă a avut loc abuzul (penetrarea fiind cea mai periculoasă), dacă acesta a fost asociat cu acțiuni de violență fizică, frecvența cu care s-a petrecut și pe ce perioadă, vârsta copilului, vârsta abuzatorului și gradul de rudenie cu acesta (cu cât persoana este mai apropiată, cu atât efectele sunt mai grave).

Incidența cazurilor de abuz sexual asupra copilului este mult mai ridicată decât gradul de recunoaștere. În aceste condiții, estimarea exactă a dimensiunilor fenomenului este, practic, imposibil de realizat. Studiile poliției pun în evidență faptul ca minorul abuzat sexual preferă să-și ascundă trauma suferită, pentru a elimina efectele negative pe care aceasta le poate produce și în continuare, prin dezvăluire. Uneori, victimele incestului continuă, în mod inconștient, să-l apere pe tatăl abuzator (Fischer, Riedesser, ibidem, p. 255). Mecanismele de apărare determină ca dezamăgirea să nu aibă legătură cu tatăl, ci cu bărbații, în general; în acest fel, propriul tată este dezvinovățit, iar ura și disprețul sunt canalizate către ceilalți bărbați.

Reziliența. Delimitări conceptuale.

Teoria rezilienței constituie o perspectivă teoretică dezvoltată în cadrul psihopatologiei dezvoltării și perspectivei ecosistemice. În 1979, Kobasa a introdus conceptul de „rezistență”, care a fost definit ca o resursă din sfera personalității, stabilă, constituită din trei atitudini psihologice: implicare, provocare și control. Implicarea reprezintă abilitatea de a face reinterpretări pozitive în cazul situațiilor critice; controlul se referă la credința că indivizii pot influența cursul vieții lor iar provocarea se referă la sentimentul de împlinire derivat din înțelepciunea câștigată din experiențele dificile (Maddi & Khoshaba, 1994).

Istoric, conceptul de reziliență își are originile în medicină, primele fundamente fiind cercetate în jurul anilor 1970, urmând ca în următoarele patru decenii să existe patru valuri de cercetare în domeniul Psihologiei. Primul dintre ele s-a axat pe înțelegerea corelatelor și caracteristicilor copiilor și adolescenților care se adaptau cu succes în pofida riscului genetic sau de mediu. În al doilea val de cercetări s-a încercat înțelegerea mecanismelor care stau în spatele acestor factori de protecție; al treilea val bazându-se pe promovarea rezilienței în programe de prevenție și intervenție.

Cel din urmă val de cercetări analizează reziliența la mai multe nivele de funcționare: interacțiune gene-mediu sau la nivelul particularităților de dezvoltare a sistemelor adaptative, dezvoltându-se totodată și metodele de măsurare a conceptului (Lee , Cheung & Kwong, 2012). Pentru a circumscrie conceptul de reziliență trebuie să se îndeplinească trei criterii majore: (i) prezența condițiilor cu un nivel ridicat de distres; (ii) prezența factorilor de protecție, resurse interne sau externe, care sunt asociați cu contracararea efectului datorat factorilor de risc; (iii) dezvoltarea unei adaptabilități pozitive, în ciuda experiențelor cu o adversitate semnificativă (Zolkoski & Bullock, 2012).

De asemenea Masten, Best & Garmezy (1990) afirmă că reziliența poate fi conceptualizată ca o caracteristică, proces sau rezultat în termeni de adaptare cu succes, în ciuda circumstanțelor provocatoare sau nefavorabile. Mai precis, ca și caracteristică personală, conceptul se referă la abilitățile individuale de adaptare, într-un mod sănătos, la evenimentele stresante de viață; ca și proces, reîntoarcerea la funcționarea normală cu ajutorul factorilor protectivi (resurselor interne și externe); și în fine, reziliența ca și rezultat, în termeni pozitivi, adaptativi și benefici, al situațiilor stresante.

În derularea unei cercetări este foarte important ca cercetătorul să își asume delimitarea conceptului de reziliență, deoarece altfel evaluarea conceptului este practic imposibilă. În lucrarea de față reziliența este studiată ca proces, definită de Luthar, Cicchetti & Becker (2000) ca proces dinamic direcționat spre adaptarea pozitivă într-un context aversiv. O serie de aspecte legate de cercetarea conceptului au creat o confuzie în literatură, lăsând loc numeroaselor critici. Fergus & Zimmerman (2004) afirmă că, pentru a depăși aceste confuzii, cercetătorii trebuie să își asume un limbaj comun. Reziliența poate fi deseori confundată cu conceptul de coping, adaptare pozitivă sau cu o competență.

Cu toate că aceste concepte sunt relaționate cu reziliența, ele sunt totuși distincte. În ceea ce privesc strategiile de coping, procesul rezilienței poate avea ca și rezultat învățarea unor strategii care pot ajuta individul să facă față cu succes problemelor care pot apărea. Totodată, strategiile de coping individuale pot fi considerate un element fundamental în procesul rezilienței, pe lângă care pot interveni alți factorii precum suportul social.

Strategiile de coping adaptativ sunt văzute ca făcând parte din factorii protectivi ce ajută copilul să dezvolte reziliență în ciuda evenimentelor stresante din copilărie. În ceea ce privește adaptarea pozitivă, aceasta este tot un rezultat, iar procesul de depășire a situației stresante este reziliența; și în fine, competența este o componentă promotor la nivel individual, un atuu care poate să îl dețină copilul, care îl va ajuta să evite efectele negative ale situațiilor cu un nivel ridicat de distres.

Luthar & Zelano (2003, apud Fergus & Zimmerman, 2004 ) subliniază faptul că reziliența nu ar trebui folosită ca un adjectiv la adresa persoanei, ci ca un descriptor al acțiunilor sau al pattern-urilor comportamentale pe care individul să le urmeze. Altfel, reziliența poate fi ușor confundată cu o trăsătură de personalitate. Există multiple argumente la adresa faptului că reziliența nu este o trăsătură statică, sau o calitate a copiilor prezentă în orice situație. Mai mult, reziliența este definită de context, populație țintă, factori protectivi și factori de risc, iar o trăsătură este caracterizată de stabilitate și ignoră influențele externe.

Conceptul de reziliență a fost dezvoltat pentru „a descrie rezistența relativă la experiențele de risc psihologic” (Rutter, 1999b, p. 119). Richardson (2002) definește reziliența ca pe procesul de adaptare la situațiile adverse care contribuie la dezvoltarea și îmbogățirea factorilor protectivi.

În acord cu Vanistendael (1995), reziliența este constituită din două componente: rezistența împotriva distrugerii (văzută ca pe o capacitate personală de a proteja propria integritate în condiții de stres) și abilitatea de a construi o imagine asupra vieții pozitivă, în ciuda adversității. În mod tradițional, reziliența a fost conceptualizată ca fiind o trăsătură individuală (Block & Block, 1980) care ajută copilul să achiziționeze emoții dezirabile și să aibă o viață socială normală în ciuda expunerii la evenimente negative de viață (Rutter, 1985). Mai recent, termenul „reziliență” a fost utilizat în contextul traumei acute, precum lupte, accidente severe, abuz de diferite tipuri și dezastre naturale. În acest context, persoanele reziliente sunt cele expuse evenimentelor traumatice dar care nu dezvoltă tulburarea de stres posttraumatic (PTSD). Rezultatele unui studiu au arătat că aproximativ 50 – 60% dintre americani sunt expuși unor traume severe pe parcursul vieții lor și doar 8 – 20 % dintre aceștia dezvoltă PTSD (Kessler, Sonnega & Bromet, 1995).

Aceste rezultate susțin ideea că indivizii au abilitatea de a-și menține echilibrul în condiții de amenințare și capacitatea de a se recupera după evenimente de viață dificile. În acest context, putem vorbi despre un proces de reziliență. Factorii de vulnerabilitate și factorii protectivi sunt constructele centrale în cadrul teoriei rezilienței. Factorii de risc au fost conceptualizați ca fiind condiții ale adversității care reduc rezistența la stres.

Factorii protectivi pot acționa în diferite moduri, în acord cu punctul de vedere a lui Rutter (1987): prin reducerea impactului situațiilor de risc, prin reducerea reacțiilor negative la factorii de risc, prin dezvoltarea trăsăturilor care oferă reziliență și prin stabilirea noilor oportunități pentru succes. Mecanismele de risc și cele protective pot varia în acord cu tipul evenimentului critic și stadiul dezvoltării persoanei; factorii protectivi într-un context pot constitui factori de vulnerabilitate într-un alt context (Rutter, 1999).

Termenul de „reziliență” a devenit de asemenea cunoscut prin intermediul studiilor lui Werner cu privire la dezvoltarea sănătoasă a adolescenților și adulților în pofida condițiilor de viață nefavorabile. Werner a ajuns la concluzia că, cel puțin pe parcursul etapelor timpurii ale dezvoltării, copiii trebuie să fie susținuți de un adult empatic și grijuliu (Werner, 1990). Studiul longitudinal al lui Werner și Smith asupra a 698 de copii, mulți dintre ei asiatici, a oferit o bază empirică importantă pentru dezvoltarea conceptului de reziliență (Werner & Smith, 1992). Acest fenomen a fost asociat constant cu rezultatele pozitive chiar și la persoanele care, pe parcursul vieții, au fost implicate în diverse evenimente adverse (Masten & Coatsworth, 1998). Bazându-ne pe definițiile teoretice ale rezilienței, două condiții sunt necesare pentru a identifica acest proces: expunerea la adversitate și rezultatele pozitive în ceea ce privește dezvoltarea (Masten & Coatsworth, 1998).

Majoritatea cercetărilor timpurii asupra rezilienței au vizat situațiile de risc la copii. Cercetători au studiat copiii la diferite vârste și le-au evaluat dispoziția afectivă și sănătatea mentală, identificând astfel variabile care par să confere o anumită stare de bine (Werner & Smith, 1982). O bună ilustrare a studiilor longitudinale realizate în acest sens este constituită de munca lui Rutter cu copii români instituționalizați și cu probleme mentale (Rutter et al., 1990).

Studii anterioare au avut în vedere caracteristicile mediului extern (precum existența unor cartiere periculoase, sărăcia, existența unui singur părinte, boala, etc.) și efectele acestora asupra dezvoltării copiilor. De asemenea, cercetările cu privire la reziliență au vizat și procesele interne ale copilului, precum trăsăturile de personalitate, care au un rol esențial în construirea și menținerea rezistenței la stres. Rezultatele acestor studii au evidențiat existența unei relații pozitive între suportul social, venit, relațiile sociale, spiritualitate, trăsăturile personale/ ale familiei și rezistența la o mare varietate de factori de risc, precum tulburări psihiatrice și eșecul școlar (Masten & Coatsworth, 1998; Richardson, 2002). Așadar, câteva concluzii pot fi trase: (a) multiple riscuri și factori de protecție pot fi identificați pe parcursul vieții, încă din copilărie, (b) copii pot fi rezistenți în unele situații, dar nu și în altele, (c) factorii care sunt protectivi într-un context, pot să nu mai fie într-un alt context (Lynch, 2003; O’ Donnell, Schwab-Stone și Muyeed, 2002).

Modele teoretice ale conceptului de reziliență

Diverse modele ale rezilienței au fost dezvoltate pentru a explica modul în care factorii individuali și de mediu interacționează pentru a reduce efectele adverse ale factorilor de risc. Garmezy et al. (1984, apud Zolkoski & Bullock, 2012) a propus trei modele: (i) modelul compensator, (ii) un model al provocării, (iii) modelul factorilor protectori. În primul model, factorul compensator nu are o legătură directă cu factorul de risc, însă operează într-o relație opusă cu acesta și directă cu rezultatul. Acest efect direct al variabilei compensatorii va prezice un risc mai mic pentru psihopatologie sau alte comportamente maladaptative (Zimmerman & Arunkumar, 1994, apud Zolkoski & Bullock, 2012).

Al doilea model necesită o focalizare longitudinală în care copilul, la nivele moderate de stres, învață să își mobilizeze resursele pentru a se putea adapta la o viitoare situație cu un nivel ridicat de stres. Al treilea model, cunoscut și sub numele de imunitate vs. vulnerabilitate, evidențiază prezența unor factori protectivi care moderează sau reduc relația dintre factorii de risc și rezultatele negative care pot apărea. Factorii protectivi pot fi definiți în mai multe moduri, Luthar et al. (2000, apud Fergus & Zimmerman, 2004) îi categorizează în factori stabilizatori și factori reactivi. Factorii stabilizatori acționează la nivelul relației dintre factorii de risc și efectele negative, neutralizând această legătură.

Cu ajutorul factorilor reactivi se diminuează, dar nu se elimină în totalitate probabilitatea ca un astfel de efect negativ să apară. Pornind de la modelul factorilor protectivi care pot ajuta copiii să diminueze din intensitatea negativă a factorilor de risc, putem dezvolta programe eficiente de creștere a rezilienței, însă fără a ignora particularitățile conceptului de reziliență, în special cele relaționate cu perioada de dezvoltare ale copiilor și adolescenților.

Factori ai rezilienței copiilor

În continuare, vom prezenta unii dintre factorii asociați cu dezvoltarea și manifestarea rezilienței la copii. Cercetările au evidențiat potențialul protectiv pe care îl au o serie de caracteristici ale copilului, cum ar fi inteligența, temperamentul, stăpânirea de sine, abilități de planificare, locul controlului intern, bunele abilitați de adaptare (Rutter, 1985, 1987; Masten & Powell, 2003).

Garmezy, Masten și Tellegen (1984) au studiat copii cu tulburări de comportament, precum și copii a căror părinți sunt bolnavi psihic, pe parcursul a peste 10 ani. Aceștia au constatat că sunt trei tipuri de factori care pot ajuta copii să depășească situațiile dificile: (1) factori temperamentali sau dispoziționali, (2) legăturile de familie și (3) sistemele externe de sprijin (Garmezy, Masten și Tellegen, 1984).

Prima categorie, factori de temperament, includ caracteristici precum inteligența, sociabilitatea, auto-eficacitatea, locul controlului, stima de sine, etc. Rezultatele studiilor anterioare care au analizat acești factori sunt contradictorii. De exemplu, o serie de studii au descoperit că inteligența este asociată cu rezistența (Garmezy et al, 1984.), în timp ce alte studii au indicat faptul că in momente de stres, inteligenta poate fi o sursă de vulnerabilitate. Explicația pentru această constatare este aceea că unii copii inteligenți au o sensibilitate mai mare la anumite situații critice (Luther, 1991).

Un alt factor care face parte din prima categorie este sociabilitatea (Garmezy et al., 1984). Luther (1991) a examinat mai multe aspecte ale sociabilității la adolescenți și a constatat că efectul protectiv cel mai semnificativ a rezultat din expresivitatea socială sau din fluența verbală în comunicare. Doi factori care intră, de asemenea, în această categorie sunt locul intern al controlului și stima de sine (Luther, 1991; Werner & Smith, 1982). Locul intern al controlului este o credință care ar putea determina o persoană să acționeze în vederea depășirii situațiilor dificile (Luther, 1991). Stima de sine presupune existența unui sentiment de auto-valorizare.

De exemplu, Zimrin (1986), care a studiat mai bine de 14 ani copii supuși diferitelor abuzuri, a constatat că subiecții care prezentau rezultate mai bune la evaluările realizate, au avut o stimă de sine mai ridicată în copilărie. Rutter (1987) consideră că stima de sine este îmbunătățită prin relațiile strânse cu ceilalți, cum ar fi părinții sau alți membri ai familiei. Luther (1991) a studiat adolescenți aflați în condiții de stres și au evaluat mai târziu performanțele academice și calitatea relațiilor interpersonale. Ea a constatat că o credință într-un loc intern al controlului a reprezentat un aspect protectiv împotriva evenimentelor de viață stresante. Rezultate asemănătoare au fost identificate și în cadrul altor studii (Werner și Smith, 1982; Zimrin, 1986). Tipurile de factori din de doua și a treia categorie, enumerați de către Garmezy et al. (1994), implică legăturile de familie, precum și existența altor sisteme sociale de sprijin, cum ar fi școala sau biserica.

Ceea ce au în comun acești factori este prezența unui sentiment de căldură și apropiere, în cadrul familiei sau a altei structuri sociale, împreună cu prezența constantă în viața copilului a unui adult grijuliu și empatic. Masten (2001) a studiat copii și familii (N=205), timp de mai mulți ani. Munca sa a arătat că tinerii adulți care manifestau nivelurile cele mai ridicate ale rezilienței, au prezentat, în copilărie, abilități intelectuale și de atenție de nivel ridicat, precum și o personalitate agreabilă, motivație pentru performanță, conștiinciozitate, reactivitate mai mică la stres, concept de sine pozitiv. Aceste caracteristici sunt considerate manifestări ale interacțiunii dintre aspectele biologice și mediul înconjurător.

Ungar și Brown (2008) au identificat, de asemenea, o serie de factori care contribuie la rezistența la stres a tinerilor. Acești factori includ următoarele aspecte: resurse materiale, relații de susținere, dezvoltarea identității personale, sentimentul de putere și de control, aderarea la tradițiile culturale, integritate socială, precum și un sentiment de coeziune cu ceilalți.

Cortes și Buchanan (2007) au efectuat o analiză narativă a copiilor soldaților din Columbia, în urma confruntării cu lupte armate. Ei consideră că șase categorii de resurse sunt esențiale pentru a facilita capacitatea acestor copii de a depăși trauma războiului: (a) un sentiment al implicării active, (b) inteligența socială, empatia și controlul afectelor, (c) un sentiment de speranță și de orientare spre viitor (d) împărtășirea experiențelor și legătura cu comunitatea, (e) spiritualitate și (f) moralitate. Importanța mediului social in promovarea și susținerea rezistenței a fost, de asemenea, evidențiată prin multiple studii. Aceste aspecte includ existența unui adult empatic și grijuliu, a rețelelor sociale și a unor mentori în cadrul comunității. Interacțiunea dintre caracteristicile individuale și caracteristicile de mediu oferă un sprijin important pentru dezvoltarea viitoare de intervenții (Cauce, Stewart, Rodriguez, Cochran și Ginzler, 2003).

Suportul social

Un număr mare de studii au indicat faptul că suportul social, relațiile bune cu părinții și cu colegii se asociază cu bunăstarea și starea de bine la copii și la adolescenți (Kliewer, Murrelle, Mejia, Torres și Angold, 2001) și cu mai puține simptome ale tulburării de stres posttraumatic la copiii expuși violenței (Salami,2010). Kuterovac-Jagodic (2003) a constatat că un suport social sărac a constituit predictorul principal al simptomelor de stres post-traumatic pentru copiii mai mici, în special pentru acele simptome care au persistat luni și ani după expunerea la trauma.

Un important studiu (Henshaw & Howarth, 1941) asupra copiilor, în timpul evacuării britanice din timpul celui de-al doilea război mondial, a concluzionat că, pentru copii, expunerea la raiduri aeriene provoca mai puțin stres emoțional decât evacuarea și separarea ulterioară de familie. Capacitatea adulților de a ajuta copiii să acorde sens evenimentelor negative este critică în procesul de adaptare a acestora. În special pentru copii, procesul de interpretare a experiențelor negative se caracterizează printr-o interacțiune dinamică prin care acesta imită reacțiile persoanele care îl îngrijesc sau le folosește ca repere pentru interpretarea amenințării (Ainsworth, Blehar, Waters și Wall, 1978). Pentru a ajuta copiii în dificultate este foarte important să avem o atitudine empatică față de ei, să recunoaștem emoțiile lor și să facilităm copiilor capacitatea de a vorbi despre propriile sentimente (Pretis & Dimova, 2008).

Suportul social este de obicei definit în termeni de sursă, structură și funcție. Sherbourne și Stewart (1991) au conturat trei dimensiuni principale ale suportului social: suportul instrumental (asistență pentru îndeplinirea sarcinilor necesare), suportul informațional (de orientare în vederea efectuării cu succes a activităților) și sprijin emoțional (îngrijirea și confortul emoțional oferit de ceilalți).

Cercetătorii au remarcat importanța distingerii între diferitele surse care conferă suport, cum ar fi familia, colegii și alte persoane semnificative (Llabre & Hadi, 1997). Rolul suportului social pentru copiii expuși la adversitate poate fi diferit în funcție de sursele de sprijin și în funcție de sexul copilului. Băieții și fetele pot avea răspunsuri diferite la situațiile în care alte persoane încearcă să le ofere sprijin, atunci când sunt în dificultate. De exemplu, a avea o relație pozitivă cu un membru al familiei poate fi indispensabil pentru fete, în timp ce un climat familial pozitiv poate fi mai important pentru băieți decât pentru fete (Vanderbilt-Adriance & Shaw, 2008).

Llabre și Hadi (1997) au studiat 151 de fete și băieți expuși la traume în timpul crizei din Războiul din Golf și au observat existența unor interacțiuni între suportul social și gen. Ei au arătat că, în general, fetele au raportat perceperea unui suport social mai ridicat, comparativ cu băieții, iar sprijinul social a moderat impactul expunerii la traumă în cazul fetelor, dar nu și în cazul băieților. Surse de suport social și dimensiunile mediului înconjurător al copilului (căldura părintească, prezența unor persoane de sprijin în afara familiei, surse informale de sprijin emoțional, relațiile cu semenii, normele în gospodărie, valorilor comune, accesul la servicii) sunt factori externi de protecție care promovează reziliența (Cove, Eiseman și Popkin, 2005). Părinții, familia, școala, comunitatea și adulții din afara familiei sunt elemente esențiale pentru construirea capacității de rezistență la copii și adolescenți (Brooks, 2006).

Vom discuta în continuare importanța familiei și a școlii în dezvoltarea copiilor. Studii anterioare au subliniat rolul acestor variabile în viața lor. De exemplu, O’ Donnell, Schwab Stone și Muyeed (2002) au constatat că prezența ambilor părinți și sprijinul din partea școlii au fost semnificativ și pozitiv asociat cu rezistența la copiii care au fost expuși la violență în comunitate.

Suportul familial

Familia joacă un rol imens în viața copilului, de-a lungul etapelor de dezvoltare. Dinamica familiei include leadership-ul, luarea deciziilor, comunicarea, flexibilitatea, coeziunea și sistemul de sprijin. Astfel, familia este cea mai bună resursă disponibilă pentru copii ori de câte ori există o problemă. Aceasta este motivul pentru care unul dintre factorii protectivi cei mai bine studiați, pentru copii expuși la stres și trauma îl constituie calitatea relației parentale (Howell, Graham-Bermann, Czyz și Lilly, 2010).

Inițial, reziliența a fost considerată o trăsătură personală care permite persoanelor aflate în risc de pierdere a se adapta și de a continua să aibă o viață obișnuită, în ciuda adversității (Masten & Coatsworth, 1998). Mai recent, Drummond și Marcellus (2003) descrie rezistența ca un rezultat al relațiilor sau interacțiunilor dintre individ, familii și comunitate. Efectul protector al relațiilor de familie a fost susținut și de rezultatele cercetărilor anterioare (Bifulco, Brown & Harris, 1987).

Prezența unui părinte grijuliu poate atenua efectele adverse ale sărăciei, divorțului, conflictele familiale și experiențele de abuz asupra copilului (Luther & Zigler, 1991). Factorii de risc, precum diferitele dizabilități din copilărie, nu au prezis în mod necesar rezultatele negative pe termen lung, în cazul în care sprijinul familiei și al comunității era puternic. În schimb, o stimă de sine și auto-eficacitate ridicată, care sunt cunoscute ca factori de protecție, nu au protejat în mod necesar copii de la risc. În plus, deși unii factori interni sunt asociați cu rezistența sau non-rezistența, aceste relații au fost mediate de către influențele de mediu (Johnson & Howard, 2007). Leon, Ragsdale, Miller și Spacarelli (2008) au studiat, de asemenea, practicile parentale și au ajuns la concluzia că există o asociere semnificativă între schimbările pozitive ale simptomatologiei traumatice și practici parentale pozitive.

O persoană care este rezilientă la un moment dat, nu este rezilientă în toate situațiile cu care se confruntă (Masten & Powell, 2003). Familia joacă un rol important în construirea rezistenței copiilor și în prevenirea comportamentului riscant (Veselska et al., 2008). Unitatea familiei extinse este, de asemenea, importantă și aceasta include părinți, frați / surori și bunici. Frații pot avea un rol esențial în adaptarea copiilor pe parcursul vieții, prin satisfacerea nevoilor sociale și prin oferirea unei surse suplimentare de sprijin (Bowes, Maughan, Caspi, Moffitt și Arseneault, 2010).

Construirea rezilienței este importantă deoarece permite copiilor depășirea provocărilor actuale și viitoare. Un număr tot mai mare de copii sunt expuși la amenințări grave la adresa bunăstării lor fizice și emoționale, amenințări care sunt inerente în multe din societățile contemporane. Părinții joacă un rol fundamental în construirea capacității de reziliență, prin asigurarea unui mediu familial suportiv.

Modelul funcționării familiei descrise de Olson, Russell și Sprenkle (1989) identifică trei caracteristici ale familii sănătoase: coeziune (fapt care facilitează faptul de a fi împreună), adaptabilitate (echilibru între flexibilitate și stabilitate) și o comunicare deschisă, consecventă. Studiile demonstrează că familiile sănătoase rezolvă problemele prin cooperare, brainstorming creativ și deschiderea către ceilalți (Reiss, 1980).

În plus, a avea posibilitatea și curajul de a cere altora sprijin în situații dificile pare a fi o caracteristică a rezilienței atât în cazul familiei, cât și a indivizilor. Pentru familie, mulți dintre factorii de protecție sunt în mod clar asociați cu consecvența și calitatea serviciilor de îngrijire și sprijin de care individul a beneficiat in timpul copilăriei și adolescenței. Idei timpurii cu privire la rolul relațiilor parentale adecvate în construirea rezilienței le întâlnim în lucrările cu privire la conceptul de stil educațional autoritar.

Există un volum mare de lucrări în cadrul literaturii de specialitate cu privire la relațiile dintre părinți și bunăstarea copiilor. Maccoby și Martin (1983), pe baza cercetărilor lor asupra preșcolarilor, au identificat patru stiluri parentale. Cercetătorii au descoperit că părinții copiilor preșcolari, care se dovedesc a fi mai maturi în diferite situații, diferită de ceilalți prin utilizarea unui set de practici autoritare de creștere a copiilor.

Ei au un nivel mai ridicat al controlului și așteptări mai ridicate pentru manifestarea unui comportament matur și utilizau comenzii și pedepse. În același timp, ei erau calzi și încurajatori, ascultau cu răbdare și sensibilitate punctele de vedere ale copiilor și încurajau implicarea acestora în luarea deciziilor familiale. Baumrind (1966) a subliniat faptul că utilizarea rațională și rezonabilă a controlului ferm face creșterea autoritară a copilului, eficientă în producerea de consecințe pozitive pentru dezvoltarea acestora.

Copiii au tendința de a internaliza astfel de strategii ale controlului parental. Părinții care au anumite standarde în ceea ce privește creșterea și dezvoltarea copiilor, le oferă acestora modele de îngrijire și de preocupare pentru ceilalți. Adolescenții care au un model de rol (din cadrul familie sau un profesor) mult mai probabil se vor angaja in comportamente pozitive, adecvate, în comparație cu cei fără un model de rol (Yancey, Grant, Kurosky, Kravitz-Wirtz și Mistry, 2011).

Lamborn et al. (1991) a constatat că practicile autoritare ale părinților sunt asociate cu cel mai înalt nivel de competență și cele mai scăzute niveluri de comportament problematic, în timp ce stilurile parentale permisive, neglijente au fost toate asociate cu rate mai mari ale apariției problemelor de comportament. Relațiile de familie calde și mediile familiale pozitive au fost asociate cu rezistența atât emoțională, cât și comportamentală (Bowes et al., 2010). Zakeri, Bahram și Maryam (2010) au investigat, de asemenea, relația dintre stiluri parentale și rezistență.

Rezultatele studiului lor au demonstrat că există o asociere pozitivă și semnificativă între stil parental acceptare și implicare și rezistența manifestată în situații dificile. Mai precis, stilul parental caracterizat prin căldură, sprijin și centrare pe copil a fost asociat cu dezvoltarea rezilienței. Bunele practici parentale și o mai bună sănătate mintală maternă sunt predictori semnificative ai rezilienței pentru copii (Howell et al., 2010).

Graham-Bermanna, Grubera, Howell și Girzb (2009) au realizat un studiu pentru a explora factorii care diferențiază copiii slab adaptați și cei rezilienți. Ei au arătat că unele comportamentele eficiente ale părinților, cum ar fi utilizarea disciplinei corespunzătoare și stabilirea de limite, pot proteja copiii prin oferirea de modele de rol pozitive. Copiii care nu împărtășesc problemele lor cu părinții și care au sentimentul de a fi prea controlați de către părinți au prezentat un nivel mai ridicat de delincvență (Mukhopadhyay, 2010).

Studierea relațiilor de atașament este foarte importantă în înțelegerea modului în care copiii fac față adversității. Separarea de mamă în timpul unui dezastru poate fi foarte stresantă pentru copil (Peek & Stough, 2010). O mamă care reușește să mențină un atașament pozitiv cu copilul său, poate fi mai în măsură să îi sprijine pe parcursul stadiilor de dezvoltare (Howell et al., 2010). Unii autori au susținut că efectele psihologice ale violenței asupra copiilor pot depinde de disponibilitatea adulților de a oferi sprijin în timpul și după trăirea evenimentelor dificile (Garbarino, Kostelny și Dubrow, 1991).

O figură de atașament ar putea fi mama, dar în multe cazuri ar putea fi o altă persoană semnificativă în viață copilului, cum ar fi o bunică sau o soră. Copiii mai puțin rezistenți de multe ori nu aveau o relație de atașament puternică și legături sociale solide. În timp ce îngrijitorul primar este un factor important în ameliorarea efectelor stresului și traumei pentru copii, alți membri ai familiei pot proteja, de asemenea, copilul de consecințele negative ale adversității. În studiul său asupra copiilor aflați în situații de risc, Werner (1990) a constatat că atașamentul securizant la sugari a fost legat de prezența unui membru al familiei de susținere, dar nu exclusiv de mamă sau de îngrijitorul primar.

Familia extinsă poate încuraja însușirea unor comportamente adaptative și poate oferi modele pozitive de identificare. Deși familia este o sursă importantă de sprijin pentru copii, este, de asemenea și o sursă de vulnerabilitate. Factori de risc familial pentru copii includ existența unui singur părinte, sărăcia familiei, boala părinților, tulburări psihice ale unui părinte, plasament, moartea părinților sau a bunicilor, abuz fizic, emoțional sau sexual, divorțul părinților, recăsătoria părinților, etc. Unii dintre acești factori (cum ar fi divorțul), ar putea avea implicații pentru copii chiar și la vârsta adultă (Das, 2010).

Cu toate acestea, în multe cazuri, factori de risc au un rol important în consolidarea rezistenței, pentru că fără situații dificile, stresante, nu există nici o șansă de a dezvolta și manifesta reziliență. Deși ideea de identificare a factorilor de risc pentru dezvoltarea precară a copiilor a câștigat acceptare pe scară largă, considerăm că prezența unui factor de risc nu este o garanție că o consecință negativă, cum ar fi lipsa de disciplină, eșecul școlar, sau alte probleme de comportament, va avea loc în mod inevitabil.

Cu toate aceste riscuri în viața lor, cei mai mulți copii care cresc în familii cu multe provocări pot depăși dificultățile și pot manifesta reziliență. Feldman, Stiffman si Jong (1987) au declarat că relațiile sociale dintre membrii familiei sunt de departe cei mai buni predictori ai unor bune rezultate comportamentale la copii. Dar familia nu este singura sursă de sprijin social. Școala creștere în importanță în viața copiilor, pe măsură ce timpul trece. Un studiu longitudinal asupra rezilienței la copii din mediul urban din Statele Unite, a constatat că sprijinul parental a fost un predictor puternic al rezilienței (încredere în sine, abuzul scăzut de substanțe, adaptare școală mai bună și o rată mai scăzută a depresiei), dar a devenit mai puțin importantă de-a lungul timpului, în timp ce suportul oferit de școală a devenit mai important pe măsură ce copii creșteau (O’ Donnell et al, 2002).

Suportul școlar

O sursă importantă de suport poate fi școala. Factorii legați de școală (mediul școlar pozitiv, atitudine școală pozitivă, relații bune cu profesorii și colegii, activitățile extrașcolare) devin relevante pentru copiii ajunși la vârsta școlară (Eriksson, Cater, Andershed și Andershed, 2010). Copiii din familii dezavantajate sunt mult mai susceptibili de a demonstra caracteristicile ale rezilienței dacă au relații bune cu colegii și dacă frecventează școli care au rezultate academice bune și profesori grijulii. În unele cazuri, mediul școlar poate compensa un mediu familial disfuncțional.

În lipsa unor condiții de susținere în mediul de acasă, școala este considerată următoarea resursă care ar trebui să fie disponibilă pentru copiii aflați în dificultate (Mampane & Bouwer, 2011). Există studii care au demonstrat importanța integrării școlare ca factor de protecție pentru copii (Panter-Caramida, Go-odman, Tol și Eggerman 2011). Brackenreed (2010) este de acord cu faptul că școlile ar trebui să ofere oportunități pentru copii de a stabili relații bune cu adulții și ar trebui să se asigure că acestea nu fac situația mai rea folosind practici defectuoase.

Ca și mediul familial, școala poate fi o sursă de sprijin sau o sursă de stres. Factorii de risc școlar pot implica curriculum-ul nepotrivit, conducere slabă și inconsistentă, lipsa de claritate a normelor și politicilor, etc. Profesorii joacă un rol important prin sprijinirea relațiilor de întrajutorare, asigurându-se că experiența școlară este una pozitivă și promovând respectul de sine a copiilor și a tinerilor.

Experiența pe care copiii o au la școală îi ajută să depășească dificultățile și să-și construiască o stimă de sine pozitivă. Relațiile de susținere cu profesorii sunt predictori importanți ai bunăstării psihologice a copiilor traumatizați (Vernberg, Silverman, La Greca și Prinstein, 1996). Profesorii pot facilita discuțiile cu privire la experiențele personale, ținând seama de nivelul de dezvoltare al elevilor lor. Ei au sarcina dificilă de a înțelege elevii din punct de vedere emoțional și de a le oferi sprijin prin ascultarea, validarea sentimentelor lor și prin demonstrarea de empatie si respect (Macksoud, 1993). Așteptările ridicate ale profesorilor pot structura și ghida comportamentele și pot încuraja elevii să creadă în potențialul lor.

În discutarea abordărilor ecologice cu privire la intervenții pentru copiii afectați de război, Elbedour, Bensel și Bastien (1993) au subliniat importanța școlilor în ameliorarea efectelor traumei. În situații de criză, activitățile educaționale au fost considerate o sursă importantă de susținere socială a copiilor. Succesul în școală crește stima de sine, îmbunătățește abilitățile de adaptare (Kos & Derviskadic-Jovanovic, 1998), și oferă un nivel mai scăzut de izolare și retragere (Vernberg et al., 1996). Gilligan (2002) subliniază importanța încurajării rezilienței și a calităților pozitive, cum ar fi stima de sine la tinerii care au fost abuzați. El evidențiază modalități prin care acest lucru poate fi realizat, în special printr-o relație pozitivă a copilului cu un profesor.

Bickart și Wolin (1997) prezintă un model al modului în care profesorul poate încuraja reziliența la elevii din școala primară. Acest model include faptul că elevii (a) sunt implicați în evaluarea propriei lor munci și în stabilirea obiectivelor pentru ei înșiși, (b) au multe oportunități de a lucra prin colaborare, (c) participă la reuniuni pentru a rezolva problemele clasei, (d) au oportunități de a face alegeri, (e) se simt conectați într-o sală de clasă structurată ca o comunitate și (f) joacă un rol activ în stabilirea normelor de viață în cadrul clasei. Hanewald (2011) consideră că profesorii și conducerea școlilor au un rol important în identificarea și optimizarea strategiilor de intervenție și a programelor pentru copii, cu șansa cea mai mare de succes. Alte studii au evidențiat, de asemenea, rolul important pe care cadrele didactice îl pot juca în viața copiilor (Werner & Smith, 1992; Daniel, Vincent, Farrall, Arney și Lewig, 2009).

O serie de cercetători au subliniat faptul că relațiile pozitive cu colegii pot contribui la dezvoltarea rezilienței (Davis, Martin, Kosky & O’ Hanlon, 2000). Modelele colegiale pozitive sunt factori semnificativi de protecție pentru copii. Un studiu a arătat că oferirea unor modele de rol tinerilor a fost util mai ales pentru adolescenții aflați în plasament (Yancey, 1998). Într-un studiu asupra copiilor afro-americani expuși la violentă în comunitate, rezultatele au arătat că sprijinul familiei s-a dovedit a fi important nu numai în reducerea anxietății, iar sprijinului acordat de profesori a fost legat doar de dezvoltarea competențelor sociale în clasă, în timp ce sprijinul colegilor a avut un efect atât asupra reducerii anxietății, cât și asupra dezvoltării competenței sociale (Hill & Madhere, 1996).

Waaktaar, Christie, Borge și Torgersen (2004) consideră că tinerii care au trăit experiențe stresante au demonstrat rezistența atunci când au avut relații pozitive cu colegii, precum și un nivel ridicat al auto-eficacității și creativității.

Putem concluziona că, reziliența se referă la faptul de a avea o stare de bine, în ciuda dificultăților și copiii și tinerii care demonstrează rezistență au nevoie de unul sau mai mulți adulții care îi iubesc și cred în ei, precum și de legături permanente cu aceștia, în scopul de a li se oferi sprijin emoțional constant și necondiționat. Părinții, bunicii, unchii, mătușile, prietenii și profesorii trebuie să încurajeze reziliența în viața copiilor.

Persoanele private de libertate

În orice societate, abaterea comportamentelor de la normele și valorile sociale de bază constituie un fenomen obișnuit. Orice societate judecă comportamentul membrilor săi nu atât din punctul de vedere al motivațiilor sale intrinseci, cât mai ales din punctul de vedere al conformării acestui comportament la normele și valorile recunoscute.

Violarea normelor atrage după sine – după cum bine știm – măsuri punitive și coercitive. Societatea poate fi controlată și prin folosirea sancțiunilor. Pretutindeni sancțiunile posibile și măsurile implementate în societate ar trebui să fie folosite înainte de privarea de libertate. Când este folosită privarea de libertate apar probleme deosebite. Este o situație complexă cu amplă rezonanță în modul de viață al individului. Pentru persoana care execută o pedeapsă privativă de libertate, mediul privat pune în ordine două grupuri de probleme:

De adaptare la normele și valorile specifice acestui cadru de viață;

De evoluție ulterioară a personalității sale.

De-a lungul timpului, pedeapsa detențiunii pe viață s-a exprimat prin diferite noțiuni, expresii, termeni care, în esență, cuprind în conținutul lor privarea de libertate pe toată durata vieții condamnatului. Întâlnim astfel: închisoarea pe viață, închisoarea pe timp nemărginit, detențiunea pe viață, închisoare ori detențiune pe timp nedeterminat, pedeapsă perpetuă.

S-a pus întrebarea dacă într-o legislație trebuie să existe sau nu pedeapsa detențiunii pe viață, întrebare care are și un sens filosofic. Răspunsurile date la această întrebare au fost diferite. Astfel, Beccaria susținea necesitatea existenței pedepselor perpetue care să înlocuiască pedeapsa cu moartea.

Apoi invocându-se legea progresului s-a cerut desființarea pedepsei cu moartea și a pedepsei închisorii pe viață, cunoscute fiind afirmațiile lui Cremieux când l-a apărat pe Victor Hugo înaintea Curții cu Jurați a Senei: „Ni se spune când pedeapsa cu moartea va fi desființată, ne veți cere desființarea pedepselor perpetue. Fără îndoială că da. Aceasta e legea progresului. Puneți căința în legile voastre și fiți siguri că vom vedea sfârșindu-se pedepsele perpetue”.

Deși Codul penal francez din 1791 nu a prevăzut pedeapsa închisorii pe viață, unul dintre argumentele legiuitorului fiind acela că această pedeapsă îl face pe condamnat mai imoral, disperat și fără nici o speranță, totuși Codul penal francez din 1816 a prevăzut pedeapsa închisorii pe timp nemărginit. Potrivit unei informații publicate de cunoscuta organizație „Amnesty Internațional”, pe baza datelor obținute în luna iunie 1993, pedeapsa cu moartea a fost complet abolită în 52 de țări din lume, între care și România, în 16 țări a fost abolită pentru infracțiunile obișnuite, dar menținută pentru cele prevăzute în legile militare sau săvârșite în situații excepționale cum ar fi starea de război (între aceste țări figurează Italia, Spania, Anglia), iar în 19 țări între care și Grecia, pedeapsa cu moartea este considerată abolită de facto, având în vedere că, deși prevăzută, această pedeapsă n-a fost aplicată timp de 10 ani sau mai mult. În 103 țări din lume pedeapsa cu moartea este menținută și aplicată.

Între acestea figurează marile puteri ca SUA, Federația Rusă și China. Pedeapsa perpetuă sau „perpetua carceris” a existat la noi din cele mai vechi timpuri. Codul penal român din 1864, a prevăzut pedeapsa închisorii pe timp nemărginit, desființând pedeapsa cu moartea. Astfel, raportorul V.Boerescu a arătat în fața Adunării legislative la 11 martie 1864: „Pe când alte popoare mult mai civilizate se îndoiesc și nu cutează să suprime această pedeapsă, sunt mândru a spune că românii sunt cei dintâi care au suprimat-o în fapt și vor fi cei dintâi care vor suprima-o și din lege”. Abolirea pedepsei cu moartea și prevenirea pedepsei închisorii pe viață constituie unul din elementele care fundamentează afirmația că adoptarea Codului penal român din 1864 a constituit, fără îndoială, o victorie pe plan legislativ a ideilor beccariene. Codul penal român din 1936, cunoscut și sub denumirea de Codul penal Carol al II-lea, prevedea pentru comiterea infracțiunilor de drept comun, munca zilnică pe viață, iar pentru comiterea infracțiunilor politice, detențiunea grea pe viață. Codul penal din 1968 a abrogat pedeapsa detențiunii pe viață, introducând pedeapsa cu moartea, care, prin Decretul-lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990, a fost abolită, fiind înlocuită cu pedeapsa detențiunii pe viață.

Când este folosită privarea de libertate apar probleme ale dreptului omului. Dreptul de integrare fizică și psihică a persoanei este garantat prin articolul 22 din „Constituția României” care prevede că nimeni să nu fie supus nici unui fel de pedeapsă sau tratament inuman ori degradant. Persoanele cu un comportament antisocial și care aduc prejudicii altor persoane cât și statului sunt condamnate cu închisoarea conform „C.p.”, art 57.

Executarea pedepsei cu închisoarea se face în locuri de detenție anume stabilite, unde cei condamnați prestează o muncă utilă, dacă sunt apți și participă la acțiuni educative care să conducă la reeducarea celui condamnat. Condamnarea persoanelor care au săvârșit infracțiuni trebuie făcută în urma unui proces penal conform art. 1 din „C.p.p.” , proces care are ca scop constatarea în timp și în mod complet a faptelor, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale. Procesul penal trebuie să contribuie la: apărarea ordinii de drept, apărarea persoanei, a dreptului și libertății acesteia, la prevenirea infracțiunilor. Ca fenomen social criminalitatea lezează interesele societății, iar cei care încalcă regulile sunt etichetați ca atare. Sancțiunea pentru aceștia este privarea de libertate, unde deținutul este supus efectelor coercitive ale vieții de penitenciar, având un statut de subordonat față de lege. Privarea de libertate în mediul penitenciar constituie pentru orice om o situație de amplă rezonanță în modul său de viață atât pe durata detenției, cât și după aceea în libertate. Restrângerea acută a libertății individuale, relațiile impersonale, sunt lipsa informării, regimul autoritar, mediul închis și activitățile monotone, toate acestea sunt resimțite de către deținut drept atingeri ale integrității sale ca ființă umană. În multe cazuri impactul privării de libertate asupra componentelor personalității este dramatic, generând și permanentizând conduite diferite față de cele avute anterior în mediul liber.

Pentru a înțelege mai bine acest lucru este nevoie să analizăm grupul de oameni privați de libertate. Viața în închisoare este o viață grea, aici este anulată orice intimitate, totul este la vedere pentru ceilalți. Un loc important îl ocupă relațiile interpersonale din cadrul grupurilor de deținuți care sunt grupuri eterogene. Apar relațiile de atracție – respingere – indiferență și a liderilor informali. Relațiile interpersonale sunt o golire, o risipire de sine, nu te poți ascunde de partea rea a conduitei celor din jur, dar mai rău, posibilitățile de schimbare aproape că nu există. Penitenciarul creează un tip aparte de relații interpersonale care au un conținut dinamic și modalități aparte de structurare și manifestare. Pedeapsa închisorii constă în privarea de libertate a condamnatului și este baza sistemului penal modern, în trecut la baza sistemului sancționator penal a stat pedeapsa corporală. Înlocuirea pedepselor corporale cu pedepsele privative de libertate a însemnat un progres în domeniul dreptului penal. Obiectul pedepsei privative de libertate este libertatea condamnatului care constituie unul din cele mai valoroase drepturi ale individului. Valoarea acestui drept este generală, în sensul că este aceeași pentru toți indivizii fără a face diferențiere după anumite criterii. Nimeni nu contestă faptul că actualul sistem penal întemeiat pe pedeapsa închisorii este din toate punctele de vedere superior vechiului sistem întemeiat pe pedeapsa corporală.

Factorii care determină aceste relații interpersonale sunt:

Cadrul specific al penitenciarului:

Modul de organizare;

Genuri de activități;

Supravegherea permanentă;

Specificul populației penitenciare.

Pedeapsa închisorii, cum este denumită de legea penală (art.53 C.pen.), prezintă o seamă de caractere sau trăsături comune cu celelalte pedepse și anume: este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare ce se aplică condamnatului în scopul prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni (art.52 C.Pen.). Totodată, pedeapsa închisorii întrunește o seamă de trăsături specifice care o caracterizează și o individualizează de celelalte pedepse și sancțiuni penale. Pedeapsa închisorii este o măsură de constrângere penală de un fel deosebit. Este un act coercitiv care prin natura și obiectul său afectează libertatea omului.

Obiectul acestei pedepse, libertatea, este o valoare socială deosebit de importantă pentru om, libertatea înseamnă posibilitatea de mișcare, de activitate fizică și psihică nestingherită, posibilitatea de hotărâre și alegere a acțiunilor, în limitele impuse de regulile de conviețuire socială.

Pedeapsa închisorii implică o constrângere, ea presupune deținerea condamnatului într-un penitenciar, izolarea de familie, de profesiune și de locul de muncă precum și punerea sa sub pază și supraveghere continuă. Pierzând libertatea de mișcare și ajungând într-un penitenciar, condamnatul suportă o constrângere specială, care este trăită ca o privațiune fizică și morală. În afară de constrângerea specifică, pedeapsa închisorii implică și o constrângere de durată, corespunzătoare gravității infracțiunii săvârșite și pericolului social al infractorului căruia i se aplică pedeapsa închisorii, pe care acesta trebuie să o execute.

Această constrângere este necesară fiindcă ea ajută la prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni de cel condamnat. Astfel, cel puțin pe durata executării pedepsei, condamnatul nu mai poate comite alte infracțiuni, el fiind pus sub pază și supraveghere.

Privarea de libertate îmbracă mai multe forme. Analizând izolarea psihică și psihosocială pe de o parte și privarea de libertate prin executarea unei pedepse penale într-un loc de detenție pe de altă parte, vom constata că între ele există o multitudine de diferențe ce prezintă aspecte specifice și manifestări complexe. Deosebirile sunt de ordin fundamental și vizează latura cantitativă cât și pe cea calitativă:

Din punct de vedere cantitativ – privarea de libertate se întinde pe perioade mai mari sau mai mici, durata condamnării constituind principalul factor stresor;

Din punct de vedere calitativ – privarea de libertate dă naștere unei geme complexe de frământări psihice și psihologice începând cu criza de detenție.

Privarea de libertate înseamnă controlul crimei în societate și mai înseamnă închisoare pentru deținut. Venirea în penitenciar tulbură echilibrul personalității printr-o triplă reducere :

A spațiului de viață;

A timpului personal:

Suspendarea viitorului;

Relativitatea trecutului;

A comportamentului social:

Izolare;

Abandon.

Stresul prelungit în faza de anchetă, intrarea într-o colectivitate de anonimi, controlul riguros al conduitei, dependența de personal, densitatea maximă (supraaglomerarea favorizează apariția și cronicizarea unei patologii specifice). Apatia, lipsa inițiativei, pierderea interesului pentru lucru, oameni și evenimente, anestezia afectivă, incapacitatea de a mai face planuri pentru viitor și prezent, resemnarea fatalistă, toate acestea conturează nevroza penitenciară. Inexistența niciunui spațiu personal, absența unui refugiu, a sta treaz într-o ambianță monotonă, epuizarea subiectelor de discuție conduc frecvent spre căderi afective, degradarea imaginii de sine și deci spre o adaptare patologică. Frecvent se constată o adoptare pasivă la condițiile vieții din închisoare prin adaptarea unei atitudini filozofice sau evitarea concentrării pe anumite probleme incomode.

Chiar dacă mulți deținuți au avut înainte de a veni în penitenciar o personalitate robustă, în timpul executării pedepsei se instalează o sensibilizare progresivă la mediu, o intoleranță emoțională, toate acestea conturând un posibil potențial patogen al mediului privativ. La contactul cu viața de detenție pot să apară o serie de tulburări psihice.

Desigur că nu ne referim aici la manifestările care țin de constituția individului sau de cele declanșate în stare de libertate, ci numai la acelea care apar la reacții față de încarcerare. Acestea apar mai ales la deținuții primari. Ele survin la puțin timp după depunere și sunt tranzitorii. În forma frecvenței lor se situează stările depresive care se caracterizează prin următoarele forme de manifestare:

O puternică melancolie;

Disperare;

Agitație anxioasă;

Tentative de suicid;

Halucinații auditive și vizuale;

Temeri delirante de persecuție.