Psihologia Comportamentului Simulat din Perspectiva Psihologica
Cuprinsul lucrării
Capitolul I. Noțiuni introductive
Mijloace tehnico-tactice……………………………………………………………………………3
Comportamentul definiție și caracteristiciile sale…………………………………………5
Capitolul II .Conexiuni cu desprinderi procesual penale
2.1.Probele în procesul penal……………………………………………………………………………….7
2.2. Mijloacele de proba……………………………………………………………………………………..9
Capitolul III. Tehnici și mijloace de investigare a comportamentului simulat
Sectiunea I
1. Metoda asociației libere. Metoda experienței motrice………………………………………..12
2. Tehnici pentru suprimarea cenzurii conștiente………………………………………………….13
Sectiunea II
1. Metoda detectării stresului emoțional în scris și în voce……………………………………..16
2. Potențialele evocate ale creierului…………………………………………………………………..18
Capitolul IV Tehnica poligraf
4.1.Istoricul tehnicii poligraf……………………………………………………………………………..19
4.2.Detecția simulării prin tehnica poligraf………………………………………………………….23
4.3.Întrebările utilizate în examinarea testului poligraf………………………………………….26
4.4.Examinarea testului poligraf……………………………………………………………………….. 27
4.5.Factorii care influențează rezultatele examinării testului poligraf………………………28
4.6.Valoarea probantă în efectuarea testului poligraf în procesul penal…………………….30
Capitolul V. Psihologia comportamentului simulat din perspectiva psihologica
5.1 Considerații de psihologie judiciară asupra vinovației ca atitudine psihică și realitatea juridică………………………………………………………………………………………………………. 33
5.2 Matricea infracțională. Matricea morală din perspectiva contradictorialității………34
5.3 Comportamentul infracțional din perspectiva reperelor sale psihologice…………….35
5.3.1 Dinamica secvențelor comportamentale………………………………………………………35
5.3.2 Etiologia suportului psihologic(mobilul, trebuința, motivul, idealul, concepția, scopul etc.)…………………………………………………………………………………………………………………38
5.4 Matricea moarlă………………………………………………………………………………………….41
5.5 Comportamentul normal versus comportamentul simulat…………………………………42
5.6 Detecția comportamentelor simulate din perspectiva legislației române în vigoare………………………………………………………………………………………………………………………43
Concluzii……………………………………………………………………………………………………….45
Bibliografie……………………………………………………………………………………………………48
Capitolul I. Noțiuni introductive
Noțiunea și importanța tehnicii criminalistice
Actualmente tehnica criminalistică reprezintă un sistem argumentat științific de mijloace tehnice și metode privind utilizarea lor de către organele cu funcții de urmărire penală, precum și de către experți, în vederea descoperirii, examinării și administrării probelor necesare pentru stabilirea adevărului în procesul judiciar, în scopul descoperirii și prevenirii infracțiunilor.
Mijloacele tehnico-științifice de care dispune practica criminalistică pot fi clasificate după diferite criterii. Astfel, după proveniența lor, deosebim mijloace și metode fizice, chimice,
biologice; după natura lor – aparate, dispozitive, utilaje, instrumente, materiale; după destinația funcțională – fotografice, acustice, mecanice, de modelare și transferare a urmelor, de căutare a obiectelor ascunse sau greu perceptibile; auxiliare – instrumente, rechizite pentru scris, pentru desenul grafic, articole de ambalare etc.
Mijloacele tehnico-științifice menite organelor de urmărire penală sunt cuprinse în truse criminalistice portative, complete speciale și laboratoare criminalistice mobile.
Trusele portabile se împart în universale, destinate cercetării la fața locului și efectuării
altor acțiuni procesuale, în special, a percheziției, prezentării pentru recunoaștere, experimentului și reconstituirea faptei; și, specializate pentru efectuarea unor operații tehnico-științifice aparte.Organele de urmărire penală sunt dotate cu truse cu destinație specială cum ar fi, spre exemplu, cele destinate testării substanțelor narcotice sau în formă de anexe la trusele universale propriu-zise. În atare formă se prezintă trusele fotografice, completul de substanțe necesare relevării amprentelor digitale ș.a.
Noțiunea și importanța tacticii criminalistice
Termenul tactică, în accepțiune largă, este utilizat cu semnificația de metode și procedee a căror aplicare în condițiile dificile ale activităților cu caracter conflictual asigură obținerea rezultatelor scontate. Domeniile ce se preocupă de elaborarea acestor metode și procedee poartă denumirea de științe tactice.
Cercetarea faptelor penale se desfășoară, după cum este cunoscut, în condiții conflictuale, date fiind interesele diferite, deseori diametral opuse, pe care le urmăresc cei doi factori ai urmăririi penale: organul de urmărire penală ”tehnic și plin de imaginație”, aspirând spre stabilirea adevărului privind fapta și împrejurările acesteia, și infractorul, interesat în ascunderea adevărului pentru a se sustrage sau a diminua răspunderea penală, în care scop apelează la cele mai perfide acțiuni și speculații – alterarea urmelor și mijloacelor materiale de probă, disimularea infracțiunilor real săvârșite și înscenarea altor fapte.
Ca parte integrantă a criminalisticii, tactica criminalistică reprezintă un ansamblu de teze științifice, metode și procedee specifice destinate organizării și guvernării anchetei penale,
pregătirii și desfășurării în condiții optime a activităților de urmărire penală în vederea
constatării la timp și cu certitudine a faptelor ce constituie infracțiuni, identificări făptuitorilor și determinării împrejurărilor în care s-a activat.În cadrul tacticii criminalistice, după cum se susține, pe bună dreptate, în literatura de specialitate, se disting două părți componente ale acesteia: generală și specială.
Partea generală cuprinde, pe de o parte, problemele ce vizează organizarea și dirijarea
activității de urmărire penală, în special, în cazul în care ea se efectuează în echipă, iar pe de altă parte, metodele și principiile, care trebuie respectate pentru a realizaza planificarea urmăririi penale, aceasta constituind o condiție obligatorie pentru desfășurarea perfectă a cercetării cauzelor penale și în consecință, justa soluționare a acestora. În legătură cu organizarea și conducerea urmăririi penale, tactica criminalistică stipulează un șir de probleme tactice ce țin de cercetarea infracțiunilor efectuată în echipă, specifică formele și principiile de conlucrare și interacțiune a organului de urmărire cu serviciile operative, orientându-le la folosirea judicioasă a întregului potențial destinat combaterii fenomenului infracțional.
În contextul acestui subiect general, tactica criminalistică oferă o serie de îndrumări tactice organului de urmărire penală pentru obținerea informației necesare cu privire la persoanele participante la proces, pune în evidență calitățile profesionale cerute organului de urmărire penală, atacă problemele referitoare la elaborarea și verificarea versiunilor de urmărire penală, acestea reprezentând elementul de bază al planului de cercetare a unei fapte penale.
Partea specială a tacticii criminalistice este consacrată inițierii și argumentării procedeelor tactice de pregătire și efectuare a activităților de urmărire penală: cercetarea la fața locului, percheziția, ascultarea martorilor și a persoanelor aflate în culpă, prezentarea spre recunoaștere, experimentarea unor împrejurări în care s-a acționat ș.a.
Procedeele tactice destinate pregătirii și realizării anumitor activități de urmărire penală constituie tactica acestora. Tocmai în acest sens în criminalistică se folosesc formulele ”tactica cercetării la fața locului”, ”tactica reconstituirii și a experimentului”, ”tactica audierii învinuitului sau a martorilor”, ”tactica percheziției” ș.a.
Din definiția enunțată rezultă două probleme esențiale ale tacticii criminalistice: cea a
metodelor de organizare și conducere a activității de urmărire penală și cea a procedeelor de
pregătire și desfășurare a activităților procedurale de colectare și utilizare a probelor necesare
dovedirii faptei penale și vinovăției celor care au comis-o.
Comportamentul și caracteristiciile sale
În sens larg, comportamentul este maniera specifică prin care organismul uman poate fi determinat să raspundă printr-un ansamblu de reacții la solicitarile de ordin fizic sau social care vin din ambianța, cautând ca prin aceasta să se adapteze la necesitațile nou intervenite.
Comportamentul nu este numai un șir de reacții provocate de stimuli, ci o activitate complexă, dinamică, determinată bio-psiho-social prin care persoana își adaptează relațiile sale la mediu. Noțiunea de comportament exprimă o realitate psihologică dependentă simultan de lumea externă și de lumea internă, în funcție de modul în care se conjugă situația pe de o parte, cu atitudinea, motivul și scopul pe de alta parte. În viața unei persoane apar adesea situații care o solicită contradictoriu. Anumite conveniente sociale pot intra în contradicție cu starea de moment sau chiar cu convingerile intime ale persoanei, cu sistemul ei propriu de valori. Apar în acest caz dilemele de comportament, depașirea lor presupunând din partea persoanei maturitate socială, plasticitate psihică și suplețe comportamentala.
Sunt doua modalitati de raspuns comportamental:
comportamentul aparent (exterior) care include observabile direct, reacțiile exteriorizate ale persoanei, cum ar fi limbajul vorbit sau cel gestual, mimica, pantomima;
comportamentul inaparent (interior) include modificările interne legate de procesele gândirii, emoției, limbajului, inobservabile direct, dar care, prin intermediul procedeelor și tehnicilor de inregistrare a reacțiilor organice pot deveni observabile (cum ar fi cresterea ritmului cardiac, ritmului respirator, intensificarea activitatii glandelor sudoripare, modificarea secretiei salivare, , a compozitiei hormonale și chimice a sangelui).
Între modalitățile aparente și cele inaparente ale comportamentului exista o strânsă legatură. Unui comportament aparent îi corespund obligatoriu și forme inaparente, deoarece comportamentul aparent se bazeaza pe o structură funcționala organică, cu numeroase componente comportamentale inaparente. Nu oricaror manifestări de comportament inaparent le corespund și manifestări de comportament aparent, dar atât modalitățile aparente cât și cele inaparente sunt aspecte ale unui comportament larg cu o caracteristică de unicitate pentru momentul respectiv.
În funcție de situația în care se află persoana, în funcție de interesul și scopul urmărit, comportamentul obișnuit al acesteia poate lua forma unei conduite simulate.
Comportamentul simulat este o încercare de a falsifica sau ascunde sensul unei realități.. Persoana în cauză, dă intenționat, un răspuns verbal străin aceluia pe care îl gândește, exteriorizând sau mascând o expresie ce nu se potrivește cu aprecierea, atitudinea sau cu sentimentul autentic încercat. Simularea este o mistificare intenționata a adevarului, învăluită și sustinută pragmatic. Persoana care simuleaza încearcă să inducă interlocutorului sau o convingere intima convenabila ei. Aceasta fiind deosebit de interesata în a simula, nu va putea ocoli și emoția însoțitoare, care poate fi demascatoare prin componentele aparente sau inaparente ale acesteia.Comportamentul simulat este un comportament intenționat Simularea este uneori descoperita foarte simplu pe calea unei logici elementare, sesizând contradicțiile sau caracterul absurd al relatărilor făcute de către persoana în cauza. Ea mai poate fi remarcată urmarind comportamentul expresiv, trăsăturile, reacțiile involuntare, gesturile, care dezvăluie încercările de inducere în eroare a persoanei.Conștiința simulantă este una dedublată, care caută adesea să invăluie, în argumentele ei false, întreaga personalitate a individului; falsitatea denatureaza realul, iar imaginarul modeleaza favorabil situația subiectului, conferindu-i acestuia un comportament aparent normal.Din perspectiva psihologiei judiciare, simularea este constructul strategic (apararea) pe care vinovatul îl îndreaptă împotriva celui care îl interoghează, vizând o finalizare persuasiv-acțională.
Descoperirea simulării pe baza modalităților aparente ale comportamentului este deosebit de subtilă, dificilă si uneori chiar imposibilă. De aceea, metoda cea mai sigură pentru detecție o constituie investigarea simulării prin indicatori fiziologici – care evidențiază comportamentul inaparent.Un mijloc tehnic prin care se pot pune în evidență modificările fiziologice care apar în timpul comportamentului simulat este poligraful.
Capitolul II
Conexiuni cu desprinderi procesual penale
2.1 Probele în procesul penal
În vederea constatării existenței faptelor, a împrejurărilor de fapt, cât și a vinovăției făptuitorului, organele judiciare desfășoară o activitate complexă de identificare și strângere a probelor prin intermediul mijloacelor de probă.
Articolul 97 alin (1) definește proba ca fiind orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârsit-o și la cunoașterea împerjurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.
În vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să elucideze cauza sub toate aspectele, pe bază de probe.
Din punct de vedere terminologic, termenul probă provine din latinescul probo, -are, -avi, – atum, care înseamnă a dovedi sau de la probation care înseamna dovadă.
Noțiunea de probă nu se confundă cu cea de probare, ca activitate de strângere și verificare a probelor, constand în acele acte procedurale prin care organele judiciare și părțile stabilesc, prin mijloace prevăzute de lege, elementele de necesare pentru constatarea faptelor și a împrejurărilor care formează obiectul unei cauze penale. Astfel probele ca elemete de fapt care servesc la aflarea adevărului în procesul penal, sunt aduse la cunoștință organelor judiciare prin intermediul mijloacelor de probă, iar mijloacele de probă sunt acele căi legale prin care se constată existența probelor sau, altfel spus ele sunt izvorul probelor.
Datorită rolului însemnat pe care îl au probele în administrarea justiției penale, unii autori au afirmat că întregul proces este dominat de problema probelor.
Astfel legea penală prevede că:
urmarirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunii, la identificarea făptuitorului și la stabilirea răspunderii acestora conform art. 285 alin (1)
procurorul dacă constată că au fost respectate dispozitiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă, existând probele necesare și legal administrate dispune trimiterea în judecată dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvărțită de inculpat și că acesta răspunde penal, emite ordonanță prin care clasează sau renunță la urmărire, potrivit dispozițiilor legale
instanța de judecată îsi formează convingerea pe baza probelor administrate în cauză art. 349 alin (1)
Potrivit art. 103 alin (1) C. pr. Pen. Probele nu au valoare dinainte stabilită prin legeșisunt supuse liberei aprecieri a organelor judicare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză.
Principiul liberei aprecieri a probelor presupune că fiecăreia i se conferă o anumită importanță, justificată prin informațiile pe care le oferă în aflarea adevărului.
Clasificarea probelor în procesul penal:
După caracterul sau natura lor, probele sunt in sprijinul învinuirii sau al apărării devenind astfel:
probe în acuzare, care servesc la dovedirea vinovației suspectului sau inculpatului sau a existenței unor circumstante agravante.
probe în apărarea, care servesc la dovedirea nevinovăției suspectului sau inculpatului sau a existenței unor circumstanțe atenuante.
După sursa lor probele sunt :
probe imediate, obținute din sursa lor originară
probe mediate, obținute dintr-o altă sursă decât cea originară
După legătura lor cu obiectul probării, probele sunt:
probe directe, care dovedesc în mod nemijlocit vinovăția sau nevinovăția suspectului sau inculpatului.
Probele indirecte care nu furnizează informații de natura a dovedii în mod direct vinovăția sau nevinovăția făptuitorului, însă pot conduce la numite concluzii coroborate cu alte probe directe sau indirecte.
2.2 Mijloacele de probă în procesul penal
Mijloacele legale prin care se administreaza probele poartă denumirea de mijloace de probă. Proba se obține în procesul penal prin următoarele mijloace:
Declarațiile suspectului sau ale inculpatului;
Declarațiile persoanei vatămate;
Declarațiile părții civile sau ale părții responsabile civilmente;
Declarațiile martorilor;
Înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace material de probă;
Orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege;
Procedeul probatoriu este modalitatea legală de obținere a mijlocului de probă.
Mijlocul de probă nu trebuie confundat cu subiectul probei, care este persoana ce furnizează elemental de informare. O probă poate fi administrate prin orice mijloc de proba indicat la art. 97 alin (2) și nu prin alte căi care nu sunt prevăzute de lege. Procesul penal funcționează pe baza principiului libertății probelor atât sub aspectul procedurii lor, căt și al aprecierii acestora. Libertatea mijloacelor de probă presupune folosirea oricăror mijloace de probă legală.
Deși este acceptata ideea ca mijloace tehnice de depistare a tensiunii emoționale au o bază realmente științifică, rezultatul tastării tehnici poligraf nu este inclus in art 97 c. pr. Pen. Dar poate fi acceptat ca și mijloc de probă în procesul penal, deoarece art 97 c. pr. Pen nu are caracter limitativ, materializarea rezultatelor testării se face printr-un înscris, în sensul legii, dupa cum înscrisurile sunt și cele obțiune în etapa pre-test și in cadrul testării propriu-zise, mijloacele tehnice de testare au un profund suport științific și sunt procedee prin care se ajunge la descoperirea unei probe sau mijloc de probă, probele nu au valoare prestabilită și prin urmare rezultatuș testării trebuie coroborat cu celelalte probe și mijloace de probă administrate în cauză.
Dacă în urma testării se ajunge prin desfășurarea unor activități specific la descoperirea autorului, rezultatul testării trebuie admis ca punct de plecare în identificare, testarea propriu-zisă și rezultatul ei ar putea constitui un act premergător urmăririi penale și asimilat acesteia
În funcție de procedeele comune de administrare, există trei categorii de mijloace de probă:
Declarațiile părților și ale martorilor
Înscrisuri și mijloace materiale de probă
Rapoarte de constatări ale specialiștilor și de expertiză
Fiecare mijloc de probă îsi are procedeele sale de administrare. Desigur există ți posibilitatea ca prin acelați procedeu probator să se administreze mijloace de probă diferite sau acelați mijloc de probă, datorită modalitațiilor diferite de administrare să conduca la procedee probatorii diferite. Această activitate are ca scop descoperirea autorului și probarea vinovăției, din acest punct de vedere, descoperirea autorului face parte făra dubii, din activitățiile de primă urgență care să ducă la lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei. La data intrării în vigoare a Codului de procedură penală 01.01.1969 tehnica poligraf nu era introdusă în România și deci, este normal ca leguitorul de atunci să nu o fi avut în vedere. Prin testarea la poligraf în nici un caz persoana nu este obligată să-și probeze nevinovăția, ci sunt puse în evidență modificările fiziologice tipice stării de stres psihologic. Testarea se face cu consimțământul scris al persoanei, fapt ce exclude obligarea ei la o astfel de analiză, testul vizează obținerea unor date de la care să plece în identificarea făptuitorului, deci nu ne aflăm în prezența suspectului sau inculpatului. Indiscutabil, rezultatul testului poligraf are și o valoare extrajudiciară, concretizat în restrângerea cercului de bănuiți și canalizarea tuturor eforturilor pentru verificarea celor care au reacții de nesinceritate, faptul ca se admite ca testarea oferă indicii prețioase cu privire la elementele constitutive ale infracțiunii se constituie într-un argument ce pledează pentru includerea acesteia în rândul mijloacelor de probă.
Capitolul III
Tehnici și mijloace de investigare a comportamentului simulat
Din cele mai vechi timpuri ale existenței, s-a constatat faptul că atunci când o persoană minte, au loc modificări psihofiziologice la nivelul organismului acestuia. Bazându-se pe această supoziție, au fost descoperite și perfecționate diferite tehnici de detectare psihofiziologică a comportamentului simulat. Orice instrument de măsură, fie el traditional sau modern are la bază o anumită teorie. Această teorie poate fi explicită, detaliată până în cel mai mic amănunt, sau implicită, rămânând la latitudinea persoanei găsirea relațiilor ce stau la baza ei.
Dacă în antichitate se considera că la originea reacțiilor psihofiziologice se afla “Puterea Divină”, studiile contemporane sugerează că factorul major, determinant al reacțiilor psihofiziologice îl reprezintă variabilele motivational-emoționale, iar studiile recente susțin că factorul major în acest process este reprezentat de variabilele cognitive.
Procesele cognitive sunt însotite de unele manifestării observabile și neobservabile direct, care pot fi constatate în mod obiectiv prin înregistrarea cu ajutorul unor aparate (poligraf, fonograf, electroencefalograf, etc.) a modificărilor vasculare, cerebrale, de temperature a pielii și respiratorii. La persoanele normale din punct de vedere psihofiziologic, comportamentul simulat este adeseori asociat cu trăirea unor stări emotive intense care se accentuează în momentul investigației criminalistice
Cele mai frecvente reacții psihofiziologice care au fost puse în evidență la subiecții supuși anchetei judiciare, ca urmare a unor comportamente infracționale săvărțite și care erau motivați pentru dezvoltarea unui comportament simulat, au fost:
Accelerarea ritmului cardic, creșterea presiunii sangvine, apariția fenomenelor vasodilatatorii și vasoconstrictorii, accelerarea și scaăderea respirației, dereglarea fonației și emisiunii de sunete, hiposalivația și contractarea subită a muchilor scheletici.
Toate aceste reacții neurovegetative, declanșate intern, sunt slab supuse unui control voluntar, fiind determinate de gradul de percepere a riscului de a fi detectat, rod al unei evaluări cognitive a situației. Aceste reacții sunt ascociate cu un comportament manifest, cu valoarea de identificare pentru, specialiștii din domeniul judiciar, a unei disonante intre declarațiile suspectului si gradul de acord asupra lor.
Din comportamentele externe relaționate cu modificările neurofiziologice rezulta schimbări ale mimicii și pantomimicii, blocarea bruscă a funcțiilor motorii, tremurul în voce etc. În functie de modul în care sunt trăite și exteriorizate aceste “comportamente” s-au creat diferite tehnici de control a sincerității. Cele mai cunoscute tehnicii de investigare în acest domeniu sunt:
Metoda asociației libere
Metoda experienței motrice
Tehnici pentru suprimarea cenzurii conștiente
Metoda detectării stresului emoțional în scris
Metoda detectării stresului emoțional în voce
Potențialele evocate ale creierului
Secțiunea I
1.Metoda asociației libere. Metoda experienței motrice
Ca tehnică de de diagnosticare a comportamentului simulat, pornește de la ncrimi că o anumtă semnificație a cuvintelor- stimul, care se prezintă subiectului investigat, determina o activitate la nivelul rețelelor semantice, exercitând o influență specific asupra stării emoționale a subiectului, respective asupra asocietășiilor pe care acesta le stabilește ulterior.
Există o serie de ncrimin care-și fac simțită prezența în orientarea stabilirii asocierilor de idei legate de un cuvânt stimul. Astfel, dacă la cuvântul stimul “mic” se răspunde cu “mare”, iar la “alb” cu “negru” se poate concluziona ca asocierile făcute au la bază principiul contrastului. Una dintre modalitățiile acestei tehnici strâns legate de detectarea comportamentului simulat o reprezintă timpul de ncrim. În urma utilizări acestei metodologii, concluzia : “dacă viteza de reacție verbală este diferită la cuvintele critice față de cele nesemnificative, dacă subiectul refuză răspunsul la unele cuvinte critice sau repetă, în lipsa altcuiva, răspunsui verbale anterioare, atunci vinovăția subiectului poate fi socotită, dovedită”.
Prin timpul de latentă se înțelege perioada care se scurge de la emiterea unui stimul până la producerea reacției. În cadrul acestor tehnici intră și proba Abrahamsen-Rassanof-Yung, care utilizează tehnica asocierii de cuvinte însoțită de înregistrarea timpilor de răspuns, ca indicatori ai stărilor afective legate de evenimente pe care pesoana, obiect al investigației, vrea să le ascundă. Procedura constă în administrarea unei liste de cuvinte la care subiectul trebuie să găsească cuvinte asociate, într-un timp cât mai scurt.
Lista este elaborată de către un specialist în domeniul detecției comportamentului simulat, după o studiere detaliată a cazului, și cuprinde cuvinte “neutre”, respective “afectogene”, a căror semnificație este legată direct sau indirect de ceea ce subiectul încearcă să ascundă. Comparația între reacțiile la cele doua tipuri de cuvinte permite decelarea influenței emotivității, determinată de perceperea riscului de a fi detectat, asupra tipului de răspuns oferit și a timpului de reacție, recunoscându-se că la stimulii neutri timpul de latentă este constant, iar cuvintele afectogene crescut.
Indicii care se urmăresc pentru a se pune în evidență tendința de simulare a subiectului sunt:
Repetarea cuvântului-stimul – necesară pentru a avea timp să elaboreze un alt tip de răspuns.
Latenta răspunsului – variabila în funcție de subiect și condiționată de natura stimulilor. Este mai mare pentru cuvintele abstracte decât pentru cele concrete.Timpii de reacție mai mari de patru secunde indică o încercare de simulareț
Asociația superficială – asociația intrinsecă, presupusă a fi cea ceruta de catre cuvantul stimul, este derogată uneia superficiale. Se presupune că subiectul,considerând că asociația ar fi prea expresivă, încearcă să o substituie uneia mai puțin incriminante.
Repetarea cuvintelor oferite ca răspuns – un cuvânt repetat de mai multe ori indică existența unei semnificații care trebuie verificată.
Modificarea sensului cuvântului ințial – constă în oferirea unui răspuns pe care apoi încearcă să-l explice privit dintr-o altă perspectivă
În majoritatea cazurilor indicii prezentați anterior apar strict legați de anumite cuvinte stimul, chiar și la repetarea probei. La noi în țară cercetări cu acestă tematică a efectuat-o Al.Roșca, prin metoda folosită obținându-se diagnosticarea justă în 80% din cazuri. Aceasta tehnică de detectarea a comportamentului simulat este uneori folosită în domeniul judiciar. Însă pentru a-i crește eficiența se folosește în combinație cu alte tehnici
Metoda experienței motrice, primele încercări legate de această metodă presupuneau înregistrarea reacțiilor fiziologice ale unui subiect care era investigat, folosindu-se tehnica asocierilor libere. S-a constatat ca cu cât încărcătura emoționala a cuvântului prezentat era mai mare, cu atât pe inscriptor apăreau reacții vegetative mai ample, iar fonograma răspunsului verbal prezenta o latentă mărită.
Bazându-se pe o cercetări similare ți observând legătura, creată în timp, între un fenomen central, nemăsurabil direct și un fenomen motor-preiferic rus H.R.Luria elaborează o nouă metodă numită a “experienței motrice”. Această tehnică a fost modificată și îmbunătățită de catre psihologul de origine spaniola Mira Y Lopez, care a construit un aparat numit manotonometru. Experimentul constă în faptul că subiectul trebuia să-și dubleze raspunsul verbal, la cuvântul stimul conținut în lista, cu o reacție motorie.
În aceste condiții subiectul își concentrează atenția asupra mâinii cu care trebuie să îndeplinească sarcina, modificările care au loc la nivelul celeilalte mâini scăpând controlului conștient, înregistrate. Înregistrarea unui tremur asociat cu o latentă ridicată a răspunsului verbal reprezintă indiciul unei eventuale tentative de simulare. Luria constată că în condițiile unei puternice activări emoționale, produsă de efortul de disimulare, curba mortică înregistrată se modifică în așa măsură încât această activare emoțională este decelabilă. Metoda prezentată si-a avut utilitatea la vremea respectivă, azi fiind înlocuită de alte tehnici cu o acuratețe mult crescută
2. Tehnici pentru suprimarea cenzurii conștiente
Scopul acestor tehnici constă în suprimarea controlului conștient al declarațiilor,astfel încât răspunsurile să fie automate, lipsite de influența controlului rational voluntar.Tehnicile de acest gen își au originea în antichitate unde, cunoscându-se efectul alcoolului asupra stării de conștiința și a controlului voluntar, prizonierilor de razboi li se administra alcool pentru a se putea obține de la aceștia informatii care în stare normală nu ar fi fost furnizate.
După studierea efectelor pe care le are hipnoza asupra stării de conștiință, s-a recurs la folosirea ei pentru detectarea comportamentului simulat. În 1905 Sanchez Herrera a utilizat pentru prima dată hipnoza în paractica judiciară. În urma experienței acumulate acesta concluzionează că metoda nu poate fi generalizată, deoarece pe langă un bun hipnotizator este nevoie și de complezența celui care urmează să fie hipnotizat.
Afirmațiile lui Herrera se bazează numai pe experiența sa și pe un suport teoretic superficial, la acea vreme.
Cercetările ulterioare au demonstrat existența a două tipuri de tehnici de hipnotizare care pot fi utilizate în practica judiciară:
Una permisivă (maternă) care presupune un mod „cald” de abordare a presoanei ce urmează a fi hipnotizat, complezența din partea acestuia, aderența la procedură etc.
Una agresivă (paternă) care presupune că subiectul să nu coopereze și să nu dorească implicit să fie hipnotizat, bazându-se pe abilitățile hipnotizatorului si având o modalitate specifică de abordare a persoanei.
Nu este de interes de ce tehnica de hipnozare folosită de Herrera nu se putea aplica decât în situații rare persoanelor aflate sub ivestigarea judiciară. O persoană vinovată va fi motivată doarece se va împotrivi sau simula starea detranșă în vederea eludării informațiilor pe care acesta nu vrea să le marturisească. Hipnoza ca tehnica de detectare a comportamentului simulat se aplică în prezent în domeniul criminalistic alături de investigațiile cu ajutorul poligrafului.
În cadrul Laboratorului psihologic de detecție a comportamentului simulat Cluj, această metodă a fost aplicată de către Ioan Bus în colaborarea cu Mircea Miclea și Daniel Davidde la facultatea de Psihologie și științe ale Educației Cluj. O altă metoda subsumată acestei categorii presupunea utilizarea unor substanțe psiho-farmateutice ca eterul, morfina, preparatele barbiturice etc., care aduc subiectul caruia i se administrează, intr-o stare de semiconștientă numită “automatism oniric”. În această stare cenzura este obnubilată, fără a se suprima complet capacitatea de exprimare sau de reacție automată. În anul 1918, un medic american a lansat un preparat numit „Thruth-serum”. În urma administrării substanței respective, autorul pretindea că se obțin declarații foarte sincere în legatură cu infracțiunea pe care un subiect a comis-o. Procedura constă în administrarea serului la fiecare jumătate de ora în doze de 1 sau 2 mm3 până la obținerea unei stări de semiconștiență. În prezent o astfel de tehnică este interzisă, considerându-se că ar reprezenta o gravă încălcare a dreptului de apărare a individului.
Secțiunea II
1.Metoda detectării stresului emoțional în scris și în voce
Este o metodă prin care se înregistrează sub forma grafică modificările intervenite în scrisul unei pesoane aflată intr-o stare de tensiune psihică. Se înregistrează trei caracteristicii ale scrisului:
Timpul de latent
Durata scrierii răspunsului
Presiunea scrierii
Încăperea în care se desfășoară examinarea trebuie, să asigure confortul necesar acestui gen de examinare, să fie izolată fonic, deoarece orice zgomot, intervenție din afară influențează negative desfăsurarea, respective rezultatele testării. Se recomandă utilizarea acestei tehnici în parallel cu testarea la poligraf, ralizându-se o completare reciprocă a rezultatelor obținute prin cele doua metode.
Datele oferite de literature de specialitate demonstrează ca printer indicatorii cei mai sensibili ai emoției se înscriu și caracteristicile conturului, vitezei, amplitudinii frecvenței tonului fundamental de-a lungul unei rostiri, ca urmare a modificării de ordin fiziologic în aducția și abducția corzilor vocale. Schimbările la nivelul frecvenței tonului fundamental se instalează, de regulă inspectrul neauzibil al vocii, domeniu care nu este în întregime controlat de conștiință. Detectorul de stres psihologic este un dispozitiv care permite evidențierea stresului emotional din voce, mai exact modulațiile, inauzibile și involuntare, de frecvență medie în registrul 8-12 Hz. Aceste modulații de frecvență, a căror intensitate și patern sunt invers proporționale cu gradul de stress al vorbitorului, se presupun a fi rezultatul tremurului fiziologic care acompaniază contracția voluntară a mușchilor striați implicați în vorbire. În timpul perioadei fără stres, modulațiile sunt sub controlul sistemului nervos central.
La apariția stresului sistemul nervos autonomic devine dominant, având ca effect inhibiția muschilor fonatori cu repercusiuni la nivelul registrului FM. Această inhibație, indicator al stresului emotional, este evidența de către detectorul de stres din voce, ca o caracteristică blocantă sau ca o formă de undă rectangulară..
În investigațiile criminalistice, pentru obținerea unor rezultate superioare in analiza emoției manifestate în voce, se folosește un cuplu de aparatură care cuprinde:
Un magnetofon profesional de înaltă performanță tehnică ce înregistrează răspunsul dat de subiect la poligraf;
Un aparat de detectarea a stresului din voce cu ajutorul căruia se transcrie pevocograme reprezentarea sonoră a răspunsului dat de subiect în timpul testării la poligraf.
Un sonograf de tipul 7029 A
Folosirea acestei metode pentru a detecta comportamentul simulat prezintă multe avantaje:
Înregistrarea profesională a răspunsului dat de subiect, permițându-se reținera și transcrierea cu ajutorul sonografului a modificărilor produse în voce și în convorbire, rezultat a stării emoționale trăite
Posibilitățile științifice oferite de sonograf în transcrierea pe fonograme a caracteristiculor care pun în evidență modificările produse în voce
Posibilitatea de a corela rezultatele obținute cu ajutorul poligrafului, cu cele provenite din studierea vocogramelor.
Detectorul stresului din voce procesează frecvențele din voce, le păstrează pe banda magnetică, utilizând filter electronice și tehnică de discriminare a frecvențelor. Patternurile de stres apar ca un traseu mișcător pe o hârtie special pentru înregistrat. Caracteristicile vocale care pun în evidență emoția determinate de disimularea adevărului, analizate cu ajutorul acestei tehnici sunt:
Valorile frecvenței tonului fundamental vocii
Durata emisiei vocale
Intensitatea consoanelor explozive
Viteza de articulare
Timpul de latentă
Acest dispozitiv a fost considerat ca fiind un detector al minciunii mediat vocal, multilateral, dar nu mai eficient decât poligraful. Studiile efectuate de Barland 1975, Kubis 1973 și Horvath 1979, în ceea ce privește acuratețea detectării comportamentului simulat, cele doua dispozitive, au pledat în favoarea utilizării poligrafului, acesta având predictibilitatea mult crescută.
2. Potențialele evocate ale creierului
În ultima perioadă se fac cercetări pentru detectarea comportamentului simulat și prin alte tehnici. Astfel, tehnica de evidențiere a potențialelor evocate ale creierului, care necesită o aparatură foarte sofistictă, se bazează pe înregistrarea a doua tipuri de potențiale, P300 și N400. Potențialul evocat P300 apare automat la subiecții simultani, ca urmare a categorizării stimulilor în relevanți (incriminați) și irelevanți (neincriminanți), categorizarea raportată la cazul aflat în cercetare.
În cazul subiecților sinceri potențialul P300 nu apare deoarece aceștia nu realizează procesul de catagorizare, toți stimuli având aceeași valoare raportată la cazul aflat în investigarea. Potențialul N400 apare în momentul în care subiectul procesează informatia falsă, incriminate, pe care în mod explicit și voluntar însă nu o recunoaște ca fiind falsă sau incriminată. Inițial, s-a considerat că această metodă poate avea o fidelitate mare deoarece potențialele evocate ale creierului sunt greu de manipulate de către subiect, estimându-se că acestea vor devein indicatori extreme de acurați ai simulării.
Cercetările recente în au demonstrate ca aceasta metodă prezintă unele imperfecțiuni. Astfel, un subiect neimplicat în infracțiune, dar care deține în formații despre locul faptei, în urma înregistrării potențialelor evocate, acesta va prezenta indici similari cu cei ai autorului faptei.
Rămâne ca cercetările în curs de desfășurare să confirme validitatea și impactul pragmatic al potențialelor evocate, prefigurându-se o coroborare cu parametrii tehnicii poligraf.
Capitolul IV
Tehnica poligraf
Istoricul tehnicii poligraf
Poligraful are origine europeana. Un interes deosebit pentru detecția științifică a minciunii s-a manifestat încă din anul 1895 în Italia, Germania, Austria si Suedia, dupa unele insuccese obținute de testele psihologice aplicate în identificarea criminalilor.
În 1895, Cesare Lombroso experimenta un instrument pentru detectarea simularii. Invenția sa, "hidrosfigmograful" permitea inscripția variațiilor de puls din brațul suspectului în timpul interogatoriului. Aceste variații erau înregistrate permanent grafic și permiteau o analiză detaliată în timpul audierii. Deoarece numai o singura variabila era înregistrată, instrumentul nu se numea poligraf, ci simplu "graph".
Mosso, fiziolog italian, colaborator al lui Lombroso, a descoperit că în timpul audierii au loc modificări în patternurile respiratorii ale criminalilor investigați. În 1904 psihologii germani Wertheimer și Klein propun că modificările respiratorii să fie utilizate în investigația criminalistică. Cațiva ani mai târziu în Austria, Vittorio Benussi, profesor la Universitatea Graz, decide să testeze sugestiile lui Wertheimer și Klein. El înregistrează patternurile respiratorii și descoperă că ratele inspirație/expirație se modifică implicit atunci când persoanele mint. În 1914 descoperirea lui a fost publicată, aceasta constituind imboldul dezvoltării tehnicii poligraf în toată Europa. Cardiologul britanic, James MacKenzie, și-a denumit aparatul "The ink Polygraph" (Poligraful cu inscriptor în cerneală), care ulterior a folosit drept model pentru aparate mai perfecționate.
Americanii preiau ideile europene și dezvoltă o tehnică separată. Astfel catalizatorul acestei idei a fost psihologul germano-american Hugo Münsterberg de la Universitatea Harvard, inițiatorul actualei tehnici, care susține că detectarea vinovăției trebuie efectuată cu o multitudine de variabile psihologice și fiziologice incluzând pneumograful, pletismograful, activitatea inimii și activitatea electrodermală. În 1915 William M.Marston, studentul lui Münsterberg, descoperă că schimbările presiunii sistolice a sangelui sunt asociate cu minciuna. Marston utilizează în 1917 tehnica sa pentru a rezolva cazurile de spionaj militar.
În 1920 psihiatrul John A. Larson, în colaborare cu profesorul de psihologie Robert Gisele, a realizat un aparat poligraf care înregistra tensiunea arterială, pulsul și respirația. August Vollmer șeful poliției din Berkeley utilizează aparatul dezvoltat de John A. Larson pentru detectarea minciunii. În cațiva ani poligraful a fost făcut portabil, adăugându-se și un canal pentru înregistrarea reacției electrodermale. Leonarde Keller, studentul lui Larson, a popularizat rapid tehnica, iar în 1925 realizează un poligraf îmbunătățit denumit "Keller Polygraph", punând astfel bazele poligrafului modern. În 1931 Keller a introdus utilizarea poligrafului în afaceri pentru a rezolva, în special, furturile. Un model mai perfecționat este realizat în 1945 de John E.Reid care stabilea legătura între activitatea musculara neobservabilă și tensiunea arterială, "polygraphul Reid" înregistrând: tensiunea arterială – pulsul, respirația, reacția electrodermală și reactivitatea neuromusculară. Laboratorul științific de detectare criminală al Poliției din Chicago a efectuat în perioada 1938-1941 un număr de 1127 teste, fiind relevată culpabilitatea în 84% din cazuri.
Creșterea explozivă a utilizării tehnicii poligraf a avut impact la nivel guvernamental. Pentru mai bine de 30 de ani, numai C.I.A. și N.S.A. au condus examinările poligraf. Datorită unor cazuri de spionaj, numărul angajaților federali supuși examinărilor poligraf a crescut.
În 1970 opt departamente guvernamentale aveau disponibilitatea utilizării poligrafului, iar în prezent 14: the Army; Air Force, Navy; Marine Corps; the F.B.I.; C.I.A.; N.S.A.; the U.S.Postal Service; the Secret Service; the Drug Enforcement Administration; the Bureau of Alcohol, Tabacco and Fire Arms; the U.S. Marshal's Service; the U.S.Customs Office and the Defense Investigative Service (Barland, 1988).În S.U.A. exista peste 30 școli de pregătire în domeniul poligraf, acreditate de către cei peste 3000 de membri ai American Polygraph Association (A.P.A.).
În lucrările lor, John E.Reid, directorul laboratorului științific de detectare criminală al Poliției din Chicago și Fred E.Inbau, profesor de drept la Northwerstern University, considerați personalitățile cele mai reprezentative în domeniul aplicării tehnicii poligraf, susțin că testele poligraf, dacă sunt aplicate de către operatori competenți, pot fi de mare utilitate practică. În primul rând, cu ajutorul poligrafului e usor să determini minciuna cu o mare acuratețe, ceea ce nu se realizează cu alte sisteme. În al doilea rând, instrumentul, testele și procedurile însoțitoare posedă un mare efect psihologic, astfel încât persoanele vinovate sunt foarte ușor convinse să facă marturisiri complete.
O creștere a utilității poligrafului în general, a corespuns cu creșterea interesului pentru utilizarea poligrafului atât în domeniul judiciar, cât și în știință. Internaționalizarea tehnicii americane de detecție a comportamentului simulat a luat un start mai lent în anii '50, aceasta accelerându-se în anii următori. Dacă în anul 1980 erau doar cateva tări care utilizau poligraful, în prezent sunt multe tări cu o mare capacitate de utilizare a acestuia.
Japonia apare ca prima tară în afara Americii care utilizează oficial detecția științifică a minciunii ca o metoda de rutină în investigațiile criminalistice, ajungând în prezent pe locul trei în lume ca număr al examinărilor poligraf.
Până în 1963 s-au efectuat 4215 testări cu ajutorul poligrafului asupra unor suspecți și martori, eficiența acestora ridicându-se la 96,4%. În 1964, prefecturile de poliție japoneze dispuneau de 99 tehnicieni specializați în utilizarea poligrafului și interpretarea diagramelor. Acești tehnicieni sunt specializați în psihologie, iar rezultatele testelor sunt supuse tribunalelor și opiniei expertilor.
Canada este al doilea stat în care tehnica poligraf își spune cuvântul. Examinatorii canadieni au fost pregătiți în școlile americane până în 1978 când a fost înființată o școală poligraf după modelul american Defense Polygraph Institute. În Canada poligraful este utilizat pentru investigațiile criminalistice și rareori pentru supravegherea guvernamentala sau din industrie.
Coreea de Sud este un mare utilizator al tehnicii poligraf. Ca și japonezii examinările poligraf inițiale au fost promovate de către U.S.Army, dar spre deosebire de japonezi, examinatorii coreeni s-au specializat în America.
Israelul utilizează frecvent poligraful, aducându-și totodată, o valoroasă contribuție la perfecționarea tehnică a aparatului și a metodologiei de investigație prin folosirea unor dispozitive electronice în funcționarea canalelor de detecție-înregistrare a poligrafului.
Turcia este un exemplu pentru viteza cu care o țară poate căpăta o mare capacitate de utilizare a poligrafului. Dacă în 1984 nu era nici un examinator poligraf în Turcia, în prezent sunt 65 examinatori, toti pregătiți în școlile americane, utilizând cea mai recentă tehnică și echipament poligraf.
În Iugoslavia, începuturile aplicării tehnicii poligraf sunt legate de preocupările serviciului pentru cercetări criminologice ale Secretariatului de Interne din Zagreb care, în 1959 a propus și folosit în scop experimental aparatura de tip poligraf. Din 1967 poligraful a intrat deja în practica organelor de cercetare, cu aplicabilitate asupra unui numar limitat de cazuri.
În Germania, în pofida prezenței armatei americane, situația a fost diferită. În 1954 Curtea Supremă de Justiție din Germania a introdus legea conform căreia poligraful nu poate fi utilizat pentru a obliga o persoană să dezvăluie adevărul împotriva voinței acesteia, prin aceasta violându-se libertatea individuală. În 1982 psihologii germani au reluat problema utilizării poligrafului, dar Curtea Supremă de Justiție a refuzat să dea curs acestui apel. Printre țările care mai utilizează poligraful amintim: Marea Britanie, Italia, Olanda, Polonia, Rusia, Estonia, România, China, India, Africa de Sud, Mexic, Filipine, Malaezia etc
În România poligraful este utilizat din anul 1975, îndeosebi în cazurile de omor. Începând cu anul 1980 aria de aplicare s-a extins treptat, punându-se bazele unei adevarate școli românești de tehnică poligraf. În țară s-au înființat mai multe laboratoare de tehnică poligraf, functionând în structura inspectoratelor de politie a unor județe și a municipiului București, aflate sub coordonarea Institutului de Criminalistica al Inspectoratului General al Poliției din cadrul Ministerului de Interne. Poligraful utilizat inițial a fost de proveniență japoneză, iar ca metodologie de lucru, tratatul lui John E.Reid & Fred E.Inbau, "Truth and Deception the Polygraph (Lie-Detector) Technique", Second Edition, Baltimore, 1977.
În anul 1994, la invitația lui Frank S.Horvath și Gordon H.Barland – reprezentanți de seama ai American Polygraph Association (A.P.A.), o delegație de specialiști români în tehnica poligraf a participat la un simpozion organizat la Budapesta. De asemenea, prof. dr. psiholog Gordon H.Barland, director al Institutului de Cercetări în Tehnica Poligraf (S.U.A.) și prof ing. Lavern A.Miller, director în strategii manageriale – Poligraf (S.U.A.), s-au deplasat în România pentru a se informa și documenta asupra școlii românești de tehnica poligraf.
Pe baza evaluării efectuate, în luna ianuarie 1996, ca o recunoaștere a valorii școlii românești de tehnica poligraf, 7 specialiști români în tehnica poligraf din Bucuresti, Cluj, Constanta, Iasi și Timisoara, au fost primiți ca membrii asociați în American Polygraph Association.
În România funcționează 12 laboratoare interjudețene de detecție a comportamentului simulat, dotate cu poligrafe moderne de proveniență americană, la care sunt arondate toate județele țării, cu perspectiva înființării a încă 8 laboratoare. În anul 1997 s-a constituit Asociatia Romana Poligraf.
Detecția simulării prin tehnica poligraf
Poligraful nu înregistrează minciuna ca atare, ci modificările fiziologice ale organismului în timpul variatelor stări emoționale care însoțesc simularea.
Detecția simulării cu tehnica poligraf este fundamentată științific de următoarele aspecte: în săvârșirea unei fapte penale subiectul participa cu întreaga sa personalitate, mobilizându-si pentru reușita infracțională întregul său potențial cognitiv, motivațional și afectiv. Acest lucru face ca actul infracțional să nu rămână ca o achiziție întâmplătoare, periferică a conștiinței, ci să se integreze în aceasta sub forma unei structuri infracționale stabile, cu conținut și afectiv-emoțional specific, cu rol motivațional bine diferențiat.
Tehnica poligraf acționând în mod indirect asupra planului conștiinței subiectului, caută a evidenția dacă acesta redă cu fidelitate aspecte a ceea ce știe, adică elemente de continut ale realității subiective pe care o poartă în planul conștiinței sale.
Stările emoționale iau naștere înca din momentul în care subiectul este invitat pentru a da relații legate de faptă. Conștiința vinovăției, mobilizatoare a unei stări emotive care poate fi mascată cu dificultate, il determină pe subiect să reacționeze emoționat ori de câte ori i se prezintă un obiect sau i se adresează o întrebare în legătură cu infracțiunea comisă. O minciună spusă conștient, pe lângă efortul mintal pe care-l necesită, produce și o anumită stare de tensiune emoțională.
Conform teoriei "reacției determinată de infracțiune", persoana vinovată reacționează când minte, deoarece întrebările relevante provoacă emoții sau trăiri care au existat în momentul comiterii infracțiunii. Tehnica poligraf face parte din mijloacele moderne, unanim recunoscute și utilizate pe plan mondial de compartimentele tehnico-științifice ale celor mai avansate poliții din lume.
Poligraful (așa-zisul "detector de minciuni") înregistrează simultan pe o diagramă modificările a cinci parametri psihofiziologici: respirația toracică, respirația abdominală, reacția electrodermică, tensiunea arterială – puls și micromișcările neuromusculare. Fiecare parametru psihofiziologic înregistrat grafic pe diagrama poligraf prezintă anumite caracteristici specifice pe care examinatorul le analizează și le interpretează, formulând concluziile cu privire la sinceritatea sau nesinceritatea subiectului, concluzii consemnate într-un raport psihologic de constatare tehnico-stiintifica.
Tehnica poligraf nu face altceva decat să depisteze emoția în mod indirect prin surprinderea reacțiilor activatorii generale, care implică mecanisme fiziologice atât centrale cât și periferice.
Tehnica poligraf este din ce în ce mai utilă, dat fiind caracterul ei fundamentat științific, care exclude cu desăvârșire abuzurile, lezarea integrității fizice și psihice, a demnității și onoarei persoanelor. Prin aceasta metoda de investigare nu se încearca numai inculparea suspecților, ci în egala masura și disculparea acestora (în funcție de implicarea sau neimplicarea lor în fapta penală). Ea este o metodă integral umană, care nu încalcă prezumția de nevinovăție și mijloacele legale de căutare a probelor.
Activitățile de descoperire a infractorilor și de clarificare a stărilor de fapt – în concordanță cu adevărul – reprezintă efortul comun al tuturor celor din sistemul judiciar, precum și al experților din cele mai diferite domenii.
Tehnica poligraf furnizează date pe baza carora pot fi obținuți indici ce permit:
eliminarea suspecților ce se dovedesc a nu fi implicați în cauză, realizând o mare economie de timp și de munca;
identificarea autorilor de infracțiuni, indiferent de genul acestora;
stabilirea imprejurărilor care califică sau agravează unele fapte penale;
stabilirea sincerității declarațiilor persoanelor audiate;
soluționarea contradicțiilor ce apar între declarațiile persoanelor constituite că părți în procesul penal;
depistarea caracterului calomnios al unor denunturi sau plângeri penale.
În practica judiciară este posibil să apară și alte aspecte vizând comportamentul simulat, astfel încât tehnica poligraf poate fi folosită în mod nelimitat, fiind adaptabilă oricaror situații. Respectarea cu rigurozitate a metodologiei, atât din partea examinatorului, cât și din partea celor care dispun folosirea acestei tehnici, asigură exactitatea în examinări, orientează just cercetările curente, ajută la elaborarea unor noi ipoteze de lucru în cauzele cu autori necunoscuți etc.
Examinarea cu tehnica poligraf se efectuează pe baza rezoluțiilor motivate sau a ordonantelor organelor de cercetare penală și la cererea expresă a apărării. Aceasta fiind un mijloc de investigare, trebuie să fie solicitată și să constituie de regulă, un moment inițial al anchetei și nu o ultimă activitate, când reactivitatea psihoemoțională a subiectului în cauză este afectată de foarte mulți factori.
Cu câteva zile înainte de investigare, examinatorul va studia în mod detaliat dosarul cauzei pentru a formula împreuna cu cel care instrumentează cauza, cele mai eficiente întrebări. Examinarea se va efectua numai în încăperi special amenajate și situate astfel încât să fie ferite de zgomot.
La efectuarea examinării va fi respectat principiul liberului consimțământ și al prezumției de nevinovăție a subiecților testați, aceștia completând o declarație de consimțământ la examinare. Dacă subiectul nu este de acord cu efectuarea testării, examinatorul va încheia un proces-verbal de consemnare a refuzului și a motivării acestuia. Subiectul în cauza poate reveni asupra refuzului inițial, urmând a fi ulterior examinat.
Sunt exceptate de la testarea cu tehnica poligraf urmatoarele categorii de persoane: minorii, femeile gravide, bolnavii psihic, persoanele cu afecțiuni cardio-respiratorii severe, cele cu afecțiuni neurologice grave (hemipareze – paralizii), alcoolicii, persoanele care în momentul testării sunt în suferință fizică (intervenții chirurgicale recente, extracții dentare, leziuni cauzate de unele accidente etc.) și alte persoane în legatură cu care examinatorul apreciază că nu este cazul.
Persoanele ce urmeaza a fi examinate cu tehnica poligraf trebuie să îndeplinească urmatoarele condiții:
să nu fie supuse unor anchete obositoare;
anterior să aibă asigurată o alimentație normală;
să nu fie amenințate cu tehnica poligraf;
să nu fie sub influența băuturilor alcoolice;
să nu fie sub influența medicamentelor cu acțiune asupra funcțiilor sistemului nervos central;
să nu fie duse în campul infracțional (nu vor participa la reconstituiri, experimente);
să nu participe la confruntări;
să nu fie prezentate pentru recunoașterea din grup și să nu li se prezinte persoane spre recunoaștere etc.
Condiția obligatorie la examinarea cu tehnica poligraf este normalitatea psihofiziologică a subiectului.
Întrebările utilizate în examinarea testului poligraf
Un chestionar-test conține în medie 10 întrebări numerotate de la 1 la 10, ordine care corespunde și pe diagrama poligraf. Întrebările formulate se vor referi numai la un singur aspect. Examinatorul notează numarul întrebării pe diagrama poligraf, adăugând, în funcție de raspunsul afirmativ sau negativ al subiectului, semnul "+" sau "-".În chestionarul-test sunt incluse urmatoarele categorii de întrebări :
întrebările relevante (incriminatorii, critice, acuzatoare) sunt propoziții interogative adresate subiectului de psihologul examinator în mod nemijlocit, concis și clar atât în cadrul discuției pre-test, cât și în timpul testării, vizând savârșirea sau implicarea subiectului în infracțiunea ce face obiectul cercetării, apte să producă modificări în reactivitatea psihoemoțională a acestuia.
În funcție de complexitatea cauzei cercetate întrebările relevante pot include și întrebări investigatorii sau de detaliu. Acestea reprezintă propoziții interogative formulate ipotetic în vederea identificării unei posibile reactivități psihoemoționale la subiectul testat, care să permită indicii cu privire la: existența unor coparticipanți, tăinuitori sau favorizatori, locul unde se afla ascunse obiectele materiale ale infracțiunilor, corpurile delicte, instrumentele utilizate la săvârșirea infracțiunii, precum și alte aspecte de acest gen pe care subiectul le ascunde.
întrebările neutre sunt propoziții interogative simple, care nu au legătură cu incriminarea și permit reechilibrarea psihică a subiectului după efectul întrebărilor relevante. Scopul lor este de a obține în diagrama poligraf un segment etalon pentru reactivitatea psihoemoțională obișnuită a subiectului.
întrebările de control sunt propoziții interogative la care se cunoaste aprioric, că subiectul va raspunde nesincer. Scopul acestora este de a obține un anumit nivel al reactivității psihoemoționale necesar efectuării comparațiilor cu nivelul reactivității psihoemoționale obținut la întrebările relevante.
Examinarea testului poligraf
Diagrama poligraf se derulează cu o viteză constantă, cele 5 penițe înregistrând simultan modificările parametrilor psihofiziologici corespunzatori care însoțesc răspunsurile subiectului. Diagrama poligraf reprezintă expresia grafică a reacțiilor psihofiziologice concomitente chestionării subiectului.
Sub impactul întrebărilor relevante ale cauzei, întregul organism al subiectului examinat se află într-o stare de alertă, reactivitatea psihoemoțională corespunzătoare răspunsurilor simulate la aceste întrebări fiind în mod evident mai clară, mai amplu exprimată decât cea obținută la întrebările neutre.
Examinatorul stabilește tipul și numărul de teste ce vor fi aplicate unui subiect. De obicei, pentru a formula o concluzie cu privire la sinceritatea sau nesinceritatea subiectului sunt necesare cel putin trei teste. Formularea concluziei într-o examinare poligraf constă în activități de comparare și sinteză, raționamente de tip deductiv, inductiv și analogic, activități de sesizare a celor mai sensibile modificări în traseele diagramei poligraf ca urmare a răspunsurilor obținute la întrebările relevante, neutre și de control. În urma interpretării, atât a diagramelor poligraf, cât și a comportamentului subiectului pe tot parcursul examinării cu tehnica poligraf se poate formula o concluzie pozitivă, negativă sau incertă.
Rezultatul examinării subiectului se consemnează de catre psihologul examinator într-un "Raport psihologic de constatare tehnico-științifică a comportamentului simulat". Acest raport cuprinde activitățile intreprinse pentru depistarea comportamentului simulat și concluziile rezultate în urma analizei și interpretării diagramelor poligraf.
Raportul psihologic de constatare tehnico-stiintifica a comportamentului simulat se inaintează organelor de cercetare penală care au dispus examinarea subiectului la poligraf.
Discuția post-test
Orice examinare cu tehnica poligraf se incheie cu o discuție post-test. Abordarea subiectului se individualizeaza de la caz la caz, cu respectarea regulilor generale privind audierea suspectului sau inculpatului, metodic, logic, argumentat, calm, tinându-se seama și de nivelul de instruire și cultură al acestuia. Abilitatea examinatorului constă în a-l convinge pe subiect să încerce după propria să pricepere să explice stările emotive pe care le-a simțit în timpul răspunsurilor date la întrebările adresate. De la caz la caz, discuția post-test va fi continuată în biroul de anchetă de catre cel care instrumentează cauza respectivă.
Factorii care influențează rezultatele examinării testului poligraf
Factorii care pot afecta rezultatele examinării la poligraf sunt:
neconștientizarea posibilității de detectare
tensiunea emotivă sau nervozitatea unui subiect sincer (îndoieli față de: exactitatea aparatului, competența examinatorului, condițiile în care se efectuează examinarea etc.);
nemulțumirea sau resentimentul unui subiect sincer față de examinarea la poligraf;
hiperanxietatea (problemele personale ale subiectului, teama pentru implicarea în fapta cercetată, extinderea investigației asupra altor fapte etc.);
implicarea în alte fapte sau infractiuni similare (subiectul este sincer cu privire la fapta în curs de cercetare, dar fiind implicat în alte fapte, este dominat de un complex de culpabilitate);
incomoditatea fizică și psihică din timpul examinării (teama subiectului de o posibilă durere fizică produsă de aparat, presiunea exercitată de mansonul de tensiune arteriala – puls sau de tubul pneumograf etc.);
responsabilitatea pe care o trăiește subiectul cu privire la nerespectarea atribuțiilor de serviciu, favorizând comiterea infracțiunii de catre o alta persoană (de exemplu, neglijența unui paznic face posibilă comiterea infracțiunii de catre altă persoană);
anchetarea excesivă a subiectului anterior examinării (anchete prelungite și obositoare, acuzațiile aduse subiectului etc.);
numarul prea mare de întrebări sau prea multe teste administrate subiectului într-o singură examinare (subiectul poate deveni areactiv);
frazeologia inadecvată a întrebărilor relevante (întrebări echivoce);
întrebările de control inadecvate (care nu au legatura cu problematica pentru care este cercetat subiectul);
starea de "subsoc" sau "epuizarea de adrenalină" (un subiect nesincer poate fi areactiv dacă este examinat imediat după comiterea infracțiunii, datorită epuizării nervoase a acestuia; o tensiune emotiva provoacă un exces de adrenalină în sange, iar glandele suprarenale fiind suprasolicitate devin incapabile să faca față situației – de aici condiția de "subsoc" sau "epuizare a suprarenalelor");
raționarea și autoinșelarea (într-o situație limită, când subiectul este condamnat la moarte, acesta devine atât de preocupat de situația sa dificilă, încât amintirile sale despre fapta comisă devin foarte estompate, iar o examinare la poligraf poate fi neconcludentă);
anomaliile fiziologice și mintale (hipertensiunea arteriala, hipertiroidismul, stările febrile; psihoticii, psihonevroticii, psihopatii etc.);
factori diverși.
Rata de bază a minciunii (R.B.M.) este unul dintre factorii care pot afecta precizia poligrafului. Pe masura ce rata de baza a minciunii scade, scade și posibilitatea erorilor ce pot să apară în timpul examinării la poligraf. În timpul examinării la poligraf, subiecții pot adopta diferite conduite.
De aceea examinatorul trebuie să ia măsuri de precauție împotriva tentativelor subiecților care încearcă să eludeze detectarea prin unele manopere cum ar fi: respirația controlată, mișcări musculare, eschivarea psihologică, deteriorarea mecanică a poligrafului etc.
Investigarea comportamentului simulat prin tehnica poligraf nu rezolva întreaga problematică a probațiunii într-o cauza penală, pentru ca menirea ei nu este aceasta, iar specialistul nu este organ de urmarire penală. Tehnica poligraf deschide căile spre probațiune, contribuie la obținerea unor piste investigative adiționale, focalizează investigațiile criminalistice.
Tehnica poligraf se integrează organic în activitatea de anchetă judiciară, dobăndindu-și statutul de metodă științifică intensivă, multifuncțională, de mare eficiență împotriva criminalității.
Fundamental în privința utilității și preciziei tehnicii poligraf este calificarea și perfecționarea examinatorului. Acesta trebuie să stăpânească problemele fundamentale ale psihofiziologiei comportamentului în general și ale persoanei în special, empatie, perspicacitate, spirit de observație, intuiție profesională, echilibrul moral-afectiv, responsabilitate s.a
Valoarea probantă în efectuarea testului poligraf în procesul penal
Abordând problema utilizării și dezvoltării tehnicii poligraf la noi în țară, în anul 1980 a fost primul caz soluționat cu poligraful din dotarea Inspectoratului de Poliție al Județeanului Cluj
La data de 4 Noiembrie 1980 este găsită decedată în apartamentul său, situat într-un cartier din municipiul Cluj-Napoca, L.D. în vârstă de 32 de ani. Cadavrul victimei se află pe dușumea lângă o canapea, cu capul înspre geamul camerei, prezentând multiple leziuni în zona capului, obiectele din cameră erau stropite cu sânge.
În camera în care se afla victima s-a găsit un fier de calcat cu manerul rupt, un ciocan din plastic cu miez metalic, un taburet de bucatarie distrus, toate cu urme de sânge și un lampadar cu trei brate, rasturnat, unul din abajururi fiind spart. Toate acestea duceau la concluzia că între agresor și victimă avusese loc o luptă. Raportul de expertiza medico-legala ce s-a întocmit cu ocazia autopsierii cadavrului victimei a concluzionat că moartea lui L.D. a fost violentă, că s-a datorat dilacerării cerebrale și ca poate data din ziua de 31 octombrie 1980. Leziunile constatate s-ar fi produs prin lovituri active, multiple, aplicate cu diferite corpuri dure, unele cu muchie, pumnul, fierul de calcat, ciocanul din plastic etc., leziunile tanatogeneratoare (cele care au determinat nemijlocit decesul victimei) fiind cele de la nivelul capului (regiunea temporo-parieto-occipitala stanga), constând în dilacerarea cerebrală.
S-a emis ipoteza că autorul faptei ar putea fi din randul persoanelor cunoscute victimei care o vizitau la domiciliu, plecandu-se de la faptul că ușa de acces în apartament nu era forțată, iar la plecare autorul a închis ușa, fara a folosi și cheia.
Victima era divortata și avea un copil minor, care temporar locuia la bunica sa. În momentul omorului victima era singura în apartament, ea fiind ulterior găsită decedată chiar de fiul ei, care a venit în vizită la aceasta.
Identificarea autorului acestei infracțiuni s-a realizat după două luni, necesitând colaborarea a numeroși specialiști din diverse domenii, precum și efectuarea a numeroase constatări tehnico-știintifice și expertize. La aceasta întârziere a contribuit, în mare măsură, conduita simulată pe care a adoptat-o inițial autorul omorului în timpul verificărilor intreprinse. Autorul omorului, deși a fost inclus printre suspecți, din lipsă de probe nu a fost reținut.
În cauză au fost verificate foarte multe persoane, în final luându-se măsura arestării preventive pe termen de 30 de zile a unuia dintre suspecti T.J.; o cunoștință apropiată a victimei, care periodic o vizita având și o cheie de la apartamentul acesteia. Ulterior, T.J. a recunoscut ca în data de 3 noiembrie 1980 a fost în apartamentul victimei și a găsit-o decedată, plină cu sânge, fără a sesiza undeva cele constatate (motivând ca nu a avut cunoștință de obligația prevazută de lege de a denunța omorul constatat și că i-a fost teamă să nu fie implicat în caz).
Dosarul întocmit lui T.J. nu conținea probe suficiente pentru a fi trimis în instanță. În această situație, procurorul criminalist a dispus prin ordonanță testarea la poligraf a suspectului. În urma interpretării diagramelor subiectului T.J. s-a concluzionat în mod cert că acesta nu este autorul omorului. În această situație au fost continuate verificările pentru clarificarea altor ipoteze, concomitent cu testarea la poligraf a tuturor suspecților. Astfel, s-a reluat și cercetarea suspectului G.V., fostul șot al victimei.
G.V. a fost supus unei testări la poligraf, adresându-i-se întrebări directe atât cu privire la comiterea omorului, cât și cu privire la "obiectele" cu care a lovit victima. Subiectul G.V. – în timpul testării la poligraf – a dat răspunsuri negative la toate întrebările incriminatorii. Rezultatul testării la poligraf a confirmat în mod cert că G.V. este autorul omorului. Audierea acestuia în cadrul activităților post-test, cu prilejul comunicării rezultatului testării, l-a determinat să recunoască savârșirea omorului, dând în acest sens declarații amănunțite cu privire la modul de comitere, locul unde se afla corpurile delicte.
Rezultatele testării la poligraf, în acest caz și nu numai, au fost apreciate ca fiind deosebit de utile în probarea vinovăției autorului, fapt consemnat în rechizitoriul întocmit în data de 1 martie 1981 de catre procurorul criminalist din cadrul Parchetului de pe langa Tribunalul Județean Cluj, din care redam:
"Măcinat de neliniște, după cum a recunoscut în interogatoriul sau din 27.12.1980, G.V. a fost supus în baza unei dispoziții scrise (ordonanta), în primele ore ale acelei zile testării cu poligraful . Testarea s-a efectuat în Laboratorul de detecție a comportamentului simulat din cadrul Inspectoratului de Poliție al județului Cluj, utilizându-se un aparat de proveniență japoneză, rezultatul testării fiind expus și documentat în raportul de investigare a comportamentului simulat.
În cadrul testării în vederea stabilirii reactivității psihoemoționale a inculpatului au fost înregistrați trei parametri psihofiziologici și anume ritmul respirator, reacția electrodermică și tensiunea arteriala – puls, pe baza a 7 teste minuțios pregătite și care au cuprins o serie de întrebări neutre, întrebări de control și întrebări relevante, deci cu încărcătura emoțională în raport cu datele de fapt ale infracțiunii cercetate. Datele înregistrate de aparat, concretizate în înregistrarea concomitentă a traseelor parametrilor psihofiziologici amintiți, se desprind din diagramele poligraf ce constituie anexele raportului de investigare a comportamentului simulat, date pe baza cărora s-a concluzionat că modificările de dinamica și evoluție constatate au pus în evidență prezența unei puternice și permanente stări emoționale în răspunsurile negative date de inculpat la întrebările relevante ale cauzei. S-a subliniat că reacțiile psihoemoționale cele mai ample și constante au rezultat la raspunsurile negative legate de întrebările dacă a omorat-o pe L.D., dacă a lovit-o cu scaunul, cu ciocanul din plastic, cu fierul de calcat etc. Specialistul psiholog a conchis, în baza lucrărilor efectuate, că prezența reactivității psihoemoționale a reprezentat indicele nesincerității răspunsurilor pe care le-a dat inculpatul G.V. în cadrul testării cu poligraful și anume la întrebările relevante ale cauzei.
Datele obținute prin testarea cu poligraful au fost deosebit de valoroase, negarea pe care s-a postat G.V. aparând a fi de circumstanță și întru-totul interesată.
În aceeași zi de 27 decembrie 1980 inculpatul G.V. a recunoscut săvârșirea omorului asupra lui L.D.".
Capitolul V. Psihologia comportamentului simulat din perspectiva psihologică
5.1 Considerații de psihologie judiciară asupra vinovației ca atitudine psihică și realitatea juridică
În săvârșirea faptei ce prezintă pericol social se reflectă o anumită poziție a făptuitorului față de valorile sociale ocrotite prin normele dreptului penal, ceea ce face ca infracțiunea să fie caracterizată de lege și printr-o trăsătură de natură morală, subiectivă, constând în vinovăția făptuitorului, adică fapta să fie expresia unei anumite atitudini psihice a subiectului în ceea ce privește voința de a săvârși fapta și conștiința caracterului și a urmărilor acesteia.
Astfel spus, fapta este o expresie materializată a proceselor psihice contrare intereselor și valorilor sociale protejate prin norme juridice. Vinovăția constă în atitudinea psihică a făptuitorului față de fapta socialmente periculoasă s ăvârșită de el și față de consecințele acelei fapte, adică atitudinea psihică pe care autorul a avut-o la momentul săvârșirii faptei ilicite, mai exact, la momentul imediat anterior săvârșirii acesteia, față de faptă și urmările ei .
a) Teoria normativă a vinovăției Pentru prima dată, Frank Reinhard a conceput vinovăția ca o judecată de valoare asupra conținutului psihic al faptei, ea exprimând un raport de contrarietate între voința subiectului și norma de drept, fiind resimțită la nivel afectiv ca trăire, sentiment de culpabilitate.
În ceea ce privește cele două forme sub care se exprimă vinovăția – intenția și culpa, se consideră că faptul intenționat este un fapt involuntar care nu trebuia produs, caz în care se reproșează voinței că nu a împiedicat producerea faptei. Vinovăția apare astfel ca o atitudine reproșabilă sub aspectul modului în care agentul concepe obligațiile sale față de ordinea juridică, un mare rol avându-l valoarea motivelor care au stat la baza vinovăției. În această teorie, vinovăția devine un concept autonom fără un conținut psihic. Evaluarea reproșului se face după criterii individuale și sociale. Criteriul individual va avea în vedere modul de comportare a altei persoane care, într-o situație similară cu cea în care s-a găsit agentul și având aceleași însușiri ca și acesta ar fi acționat în alt mod, respectând legea. Însușirile individuale ale agentului și specificitatea situației sunt transferate asupra altei persoane luate ca termen de referință. Criteriul social va ține seama de anumite circumstanțe concomitente faptei legate de condițiile familiale, economice, sociale în care a acționat agentul și au influențat asupra motivației faptei. În cadrul acestei teorii se subliniază dubla poziție a intenției: pe de o parte, intenția este un proces psihic care explică finalitatea și caracterul acțiunii volitive, iar pe de altă parte, este un factor revelator al atitudinii interioare a agentului față de ordinea juridică. De fapt, teoria normativă nu conduce la o desprindere a proceselor psihice care însoțesc și se manifestă în luarea hotărârii de a acționa și în punerea în execuție a hotărârii, ci duce la o adâncire a acestora, la o examinare a lor în lumina întregii personalități a agentului. Accentul analizei se mută deci, de la procesele psihice implicate în săvârșirea faptei, la procesele psihice care explică comportarea făptuitorului, atitudinea sa internă față de ordinea juridică.
b) Teoria psihologică a vinovăției consideră că aceasta nu poate fi analizată decât în raport cu o persoană responsabilă, capabilă să-și dea seama de condițiile în care acționează și de consecințele faptei și să-și coordoneze activitatea în raport cu aceste cunoștințe. În lipsa capacității psihofizice, agentul poate comite doar fapte periculoase, dar nu fapte intenționate sau culpoase. Rezultatul nociv pe care l-ar putea produce persoanele incapabile apare mai degrabă ca o consecință mecanică, pur cauzală a mișcării membrelor persoanei incapabile.
Prof. univ. dr. George Antoniu subliniază cele două ipostaze ale vinovăției: aceea de element al conceptului de infracțiune și aceea de proces psihic descris în norma de incriminare (în subsidiar, trăire psihică a culpabilității între conștiința culpabilă și norma juridică incriminatoare).
5.2 Matricea infracțională. Matricea morală din perspectiva contradictorialității
Sub aspect psihologic, punerea în operă a proiectului infracțional este precedată de procesul specific al concepțiunii faptei penale care cuprinde analiza posibilităților de acțiune, evaluarea avantajelor și dezavantajelor, a riscurilor acțiunilor ilicite, a măsurilor de împiedicare a identificării. Evaluarea acestor elemente se poate finaliza fie prin renunțarea la proiectele ilicite, fie, dimpotrivă, la deliberarea și asumarea riscurilor și, în consecință, la executarea proiectului infracțional. Procesele psihice ce însoțesc săvârșirea infracțiunii, precum și cele ce succed acesteia sunt integrate conștiinței infractorului sub forma unui pattern infracțional stabil, cu conținut și încărcătură afectiv- emoțională specifică și cu o caracteristică fundamentală – psihosensibilitatea – în virtutea căreia este posibilă conservarea în structurile memoriei a unei realități psihice obiectivată în mod fascinant la nivelul amintirii despre faptă (inclusiv substratul ei afectiv-emoțional). Structurile informaționale reprezentând matricea infracțională, rămân implementate în neuronii scoarței cerebrale datorită psihosensibilității latente ce poate fi reactivată, dislocată și exteriorizată (monitorizată) în biodiagramele specifice investigației conduitelor simulate fiind identificabilă (exclusiv la autorii faptelor infracționale) sub impactul stimulilor de natură psihologică. Definită strict, matricea infracțională este o realitate a conștiinței infractorului, filmul netrucat și netrucabil al derulării infracțiunii, autoimplementat secvență cu secvență în memoria infractorului.
5.3 Comportamentul infracțional din perspectiva reperelor sale psihologice
5.3.1 Dinamica secvențelor comportamentale
Structura informațională psihosensibilă are în conținutul său patru secvențe distincte sub aspect psihologic, care se diferențiază în intensitate și se delimitează în timp. Secvența primară însumează procesele psihice care se nasc și se consumă până la decizia de a comite infracțiunea proiectată. Această etapă se caracterizează prin perceperea și prelucrarea de către agentul infractor a informațiilor declanșatoare de tendințe și motivații antisociale, pe care se fundamentează opțiunea pentru mobilul comportamentului ilicit, adică deliberarea. Secvența secundară cuprinde procesele psihice care au loc din momentul luării deciziei infracționale până la pregătirea materială și săvârșirea faptei. Această etapă se caracterizează printr-un intens consum lăuntric, problematica psihologică fiind axată pe coeficientul de risc, mai ales pe miza pusă în joc.
Un rol deosebit în luarea deciziei infracționale îl are funcția de proiecție-anticipare, care stimulează câmpul reflecției asupra consecințelor în raport cu reușita sau nereușita, sentimentul satisfacției coexistând cu trăirea anxiozității, nesiguranței și îndoielii. Fiind intime și deosebit de intense, toate aceste procese psihologice sunt caracterizate printr-un mare consum de energie nervoasă, manifestându-se la unii infractori printr-un anumit grad de surescitare. În acest stadiu, intenția infracțională primește un contur precis generând reechilibrarea sferei afectiv-motivaționale, pe primul plan trecând de această dată procesele reflexiv-volitive. Secvenței secundare îi sunt specifice procesele de analiză și sinteză a datelor deținute de agentul infractor și de structurare a acestora pe variante de acțiune, din care se va alege varianta optimă.
Activitățile specifice etapei secundare se desfășoară sub forma reprezentării mentale a unui plan de acțiune despre mijloacele și modalitățile de realizare a scopului, timpul de săvârșire a infracțiunii, asigurarea rezultatelor acesteia, măsurile de acoperire și sustragere de la identificare și răspundere, precum și alte elemente necesare reușitei.
Un rol deosebit de important în prelevarea și anticiparea mentală a finalității acțiunilor proiectate îl au stabilirea orientării antisociale și experiența din trecut a agentului infractor, acestea fiind componente esențiale ale potențialului său criminogen. O dată definită hotărârea de a comite infracțiunea, latura imaginativ- prospectivă a acesteia este urmată de acțiunile materiale cu caracter pregătitor. Specificul actelor preparatorii constă în procurarea de instrumente și materiale necesare actelor de executare a infracțiunii, contactarea de complici, culegerea de informații despre victimă(e), despre locul infracțiunii, supravegherea obiectivului și studiul acestuia, recunoașterea locului faptei, experimentarea privind pătrunderea și ieșirea de la locul faptei, posibilitățile de acoperire și fugă în caz de surprindere etc. Rezultanta comportamentului infractorului din faza actelor preparatorii poate fi, după caz, fie fundamentarea în plan material a hotărârii de a comite fapta prin realizarea condițiilor optime reușitei, fie desistarea ori amânarea, în așteptarea unor condiții și împrejurări favorizante. Secvența terțiară cuprinde procesele psihologice care însoțesc săvârșirea infracțiunii, în timpul comiterii infracțiunii, agentul infractor trăiește stări emoționale deosebit de intense.
Actele și acțiunile care se derulează în câmpul infracțiunii sunt tributare crizei de timp și neprevăzutului, care generează trăirea unui acut sentiment de precipitare și teamă. Psihologic, obiectele, ființele sau fenomenele percepute de agentul infractor în timpul comiterii faptei contextul spațio-temporal al desfășurării activităților specifice comiterii infracțiunii etc., în funcție de proprietățile lor fizico- chimice, determină trăiri și reacții emoționale tributare atât imperfecțiunii simțurilor, cât și surescitării nervoase în care aceasta se derulează.
Teama de a fi descoperit, necesitatea de a găsi noi soluții unor situații de fapt neprevăzute, trăirea reală a riscului bulversează structurile emoționale și precipită acțiunile făptuitorului. Lipsa unui autocontrol caracteristic pentru un mod de acțiune și gândire în situații normale, generează scăpări, chiar și în cazul infractorilor ce operează „cu sânge rece”. Astfel, din cauzele menționate, infractorului i se diminuează autocontrolul, acesta putând pierde obiecte personale în câmpul faptei, uită obiecte corp-delict purtătoare de urme, sau uită să șteargă anumite categorii de urme, renunță în cursul activității infracționale la portul mănușilor, se accidentează etc.
Toate acestea sunt exploatate de poliția științifică prin metode criminalistice, în scopul identificării autorului și soluționării cauzei. Secvența a patra cuprinde procesele psihologice care se produc după săvârșirea infracțiunii, în intenția sustragerii de la răspunderea penală.
Elementul caracteristic psihologiei infractorului după s ăvârșirea faptei penale este efortul de a se sustrage identificării, inculpării și pedepsei.
În general, comportamentul agentului infractor în această fază – post- infracțională – este reflexiv-acțional, întreaga lui activitate psihică fiind dominată cu autoritate de trecerea în revistă a celor petrecute. Istoria criminalității demonstrează existența, încă din cele mai vechi timpuri, a unor strategii și scenarii de contracarare a activităților de identificare și tragere la răspundere penală a autorilor. În contextul acestor strategii și scenarii, nu puțini sunt infractorii care își creează alibiuri, încercând să convingă c ă era imposibil ca ei să fi săvârșit fapte sau mizează pe imposibilitatea administrării probelor de către organele judiciare.
În cazul alibiului, stratagema utilizată este, de regulă, aceea de a se îndepărta în timp util de la locul infracțiunii și de a apărea cât mai curând în alt loc, unde, prin acțiuni menite a atrage atenția, caută să fie remarcați pentru a-și crea probe, bazându-se pe ideea că, după o anumită scurgere a timpului, organului de urmărire penală îi va fi greu să stabilească cu exactitate succesiunea în timp a celor două evenimente. Alteori, dimpotrivă, infractorul apare în preajma locului unde se desfășoară cercetările, căutând să obțină informații referitoare la cursul acestora, acționând prin denunțuri sau scrisori anonime, modificări în câmpul faptei, înscenări, înlăturări de probe, dispariții de la domiciliu, internări în spitale sau săvârșirea de noi infracțiuni mărunte pentru a fi arestat și a dispărea din aria de investigare a poliției.
În urmărirea scopului lor, infractorii nu ezită a întrebuința orice mijloace care i-ar putea ajuta: minciuna, perfidia, încercări de intimidare a anchetatorului, deseori lăsând să se înțeleagă că vor apela la „persoane influente” care să curme „șirul ilegalităților”.
5.3.2 Etiologia suportului psihologic
Mobilul, ca element subiectiv al conținutului infracțiunii – Comportamentul uman este determinat de modificările interne și de stimuli)externi care influențează scoarța cerebrală. Modificările psiho-fiziologice determină starea de tensiune psihică care inițiază un comportament propriu fiecărui individ. Motivația acțiunii/inacțiunii infracționale constituie forța motrice interioară, elementul primar care asimilează și sedimentează influențele externe și va genera fapta, persistând până la reducerea tensiunii psihice apărute (prin săvârșirea sau desistarea de la producerea faptei). Conduita individuală este rezultatul intervenției unui ansamblu de factori conștienți, inconștienți, fiziologici, afectivi, intelectuali, sociali, aflați în interacțiune care incită, sedimentează sau amplifică structura psihică individuală (influențată de anumite predispoziții individuale). Motivația acțiunii/inacțiunii este declanșată de trebuințe, interese, convingeri, idealuri, concepții care dezechilibrează biopsihosocial infractorul și încetează prin satisfacerea acestora. Trebuința infractorului având o natură diferită (socială, biologică, materială) impune stări și imbolduri acționale tensionante, orientând comportamentul individual spre reducerea tensiunii prin satisfacerea acestora sau amplificarea tensiunii din cauza neîmplinirii lor. Tendința de a trece la satisfacerea unor trebuințe în mod conștient sau inconștient, constituie faze comportamentale ale motivației individuale reprezentată de mobilul acțional care declanșează, impulsionează și orientează acțiunea/inacțiunea infracțională. Selectarea și asimilarea trebuințelor și mobilurilor într-o structură constantă și eficientă în domeniul infracțional, formează interesele infractorilor. Motivele se află într-o interacțiune instabilă care generează stări tensionale sau chiar între infractor și societate, determinând pe infractor să opteze între satisfacerea prin infracțiune sau respingerea motivelor prin desistarea sa. Trebuințele și interesele infractorului se contopesc uneori cu unele convingeri trăite afectiv, fiind implicate în sentimentele, pasiunile, emoțiile și dorințele sale. Convingerile stabilizează propriile aprecieri despre unele fenomene și situații psihosociale, infractorul intervenind sau acționând pentru menținerea sau înlăturarea celor care nu-l satisfac. Derularea existenței sociale poate să fie idealizată de infractor în sensul preluării unor modele comportamentale sau a anticipării unor soluții care să justifice propria sa atitudine infracțională.
Idealul infractorului va constitui un țel suprem al acțiunii – omisiunii socialmente periculoasă, atât sub aspectul formei de realizare, cât și al finalizării acesteia. Reprezentând un înalt grad de pregătire acțională, idealizarea infracțională ar trebui să caracterizeze sensul, scopul și modelarea întregii activități infracționale a unui individ. Sfera conceptului de motivație comportamentală se încheie cu elementul de concepție despre viață și societate a infractorului, ca orientare fundamentală a comportamentului individual spre domeniul infracțional.
Concepția despre rezolvarea conflictelor individuale și sociale numai prin infracțiune (ca rezultat al experienței proprii) se caracterizează printr-un grad mai mic de înțelegere a exigențelor sociale și este o negare a educației individuale. Mobilul acțiunii-inacțiunii infracționale reprezintă elementul subiectiv al conținutului infracțiunii și constă într-o cauză determinată, un imbold psihic care impulsionează, declanșează fapta socialmente periculoasă. Mobilul dezvăluie natura morală a acțiunii – inacțiunii. Reprezentând o caracteristică de impuls afectiv apărut după selectarea, asimilarea și sedimentarea unor influențe externe, mobilul se materializează în obiectul rezoluțiunii delictuoase și în direcționarea executării dinamice a acesteia pentru satisfacerea unor cerințe morale individuale: gelozie, glorie, gratitudine, fanatism, lăcomie, răzbunare, sacrilegiu. Guvernând întreaga motivație acțională, mobilul reprezintă un factor declanșator al faptei în sensul determinării stării psihice necesare orientării spre satisfacerea cerințelor individuale, devenind astfel un obiect al cunoașterii individualității psihologice a infractorului responsabil.
În funcție de geneza și conținutul mobilului acțional, în comportamentul infractorului se regăsesc elemente esențiale ale temperamentului, obișnuințelor, direcționării morale, experienței și adaptării la un anumit tip de viață, precum și ale tulburărilor mentale.
Mobilul faptei este variabil și se caracterizează printr-un grad mai mic sau mai mare, mai simplu sau mai complex de organizare, ceea ce înseamnă că sensul său diferă de la infractor la infractor sau după condițiile specifice de realizare non sine causa acceditur.
Nivelul de profunzime în reflectarea realității psihosociale a mobilului infracțional va caracteriza și gradul de responsabilitate socială sau de iresponsabilitate a infractorului.
Determinând infracțiunea, mobilul o individualizează și o califică, însă prezența sa nu este obligatorie pentru desăvârșirea conținutului infracțiunii. Mutabile semper causa, însă el poate lipsi din derularea unor infracțiuni spontane, faptă care nu exclude realizarea conținutului infracțiunii, deoarece acțiunea- omisiunea săvârșită cu intenție sau din culpă are un rezultat socialmente periculos dacă infractorul are capacitatea psihofizică să răspundă penal. Practic, nu există acțiune-omisiune care să nu aibă la bază un mobil acțional ce însoțește psihic și acțional comportamentul infractorului, însă în anumite situații, legea penală califică infracțiunea și după existența perceptibilă a mobilului: omorul săvârșit din interes material în anumite situații legea impune cu necesitate existența mobilului pentru a se împlini elementul subiectiv al conținutului infracțiunii astfel că, în lipsa mobilului, infracțiunea nu va exista, iar fapta nu va fi sancționată.
Mobilul infracțional se dezvoltă, în genere, înaintea debutului faptei, devansând fazele acționale și devenind o circumstanță subiectivă a acțiunii- inacțiunii socialmente periculoasă. Formarea mobilului și acceptarea acestuia de către infractor reprezintă o parte componentă a afectivității individuale care este preponderent și stabil negativă, constituind un caz tipic de neacceptare a exigențelor sociale, explicând din ce motiv a fost săvârșită fapta penală. Scopul, ca element subiectiv al conținutului infracțiunii – Scopul infracțional este reprezentat de considerentele fixate în mod conștient de infractor care se vor realiza în mod concret prin săvârșirea unei acțiuni- inacțiuni. Prin scop, infractorul anticipează rezultatul faptei care urmează a se definitiva ulterior. Scopul este rezultatul unui proces psihic, al unei deliberări prin care făptuitorul anticipează satisfacerea unor interese și își fundamentează modul de acțiune concretă pentru a se finaliza rezultatul propus. În sens restrâns, scopul reprezintă reflectarea subiectivă, conștientă a unui rezultat infracțional viitor, intuit, realizat și acceptat de infractor. În sens larg, scopul semnifică stabilizarea conștientă, volitivă a infractorului asupra unui obiectiv, deliberarea și adoptarea unei strategii acționale adecvate modului și condițiile concrete de săvârșire a faptei pentru obținerea rezultatului anticipat.
Sensul scopului se precizează în contextul acțiunii, exprimând caracteristica procesului acțional, a însușirilor, a circumstanțelor în care va avea loc acțiunea pentru a se ajunge la rezultatul prevăzut inițial. Scopul este dependent de rezultatul infracțional, fiind element subiectiv al conținutului infracțiunii doar în anumite condiții. Scopul realizează joncțiunea între actul deliberativ, volițional și rezultatul urmărit, însă nu în toate cazurile sfera și felul scopului urmărit de făptuitor face parte din sfera și felul scopului incriminat ca element subiectiv al conținutului unei infracțiuni. Dacă scopul infracțiunii concrete se ocupă de modul cum este organizată aceasta pentru producerea rezultatului, infracțiunea abstractă stabilește un scop generalizat socialmente periculos pentru întreaga categorie de acțiuni posibile a se realiza. În acest mod, scopul devine element subiectiv al conținutului infracțiunii doar în condițiile în care fapta a urmărit realizarea scopului generalizat, socialmente periculos. În conținutul infracțiunii, scopul este utilizat sub înțelesurile de destinație, de rezultat și de circumstanță și face parte din latura obiectivă a infracțiunii.
5.4 Matricea moarlă
Înainte de a fi un concept, matricea morală este o realitate mentală, un construct cognitiv-intelectiv plasat la nivelul conștiinței individuale și ușor identificabilă la fiecare individ al speciei umane, normal din punct de vedere bio-psihic. Premisele demersului se pot constitui din definirea moralei: „Morala poate fi definită din diferite puncte de vedere; ea poate fi definită ca știința binelui și a fericirii. Morala este știința profilaxiei și a terapeuticii răului. Ea este filosofia și igiena fizică și psihică a vieții sociale, conștiința echilibrului social, știința moralității și imoralității, a drepturilor, a îndatoririlor, a viciilor și a virtuților.
Morala este știința moravurilor, a ansamblului regulilor care guvernează raporturile dintre oameni, ea este știința acordului sau a societății, știința reacțiilor între indivizi și arta de a le evita: știința prudenței și a prevederii, știința estimării propriei slăbiciuni” sau, din altă perspectivă, „morala este ultimul capăt al unei asociații alternative între acțiune și reacție, între rău și răzbunare, între căință și consolare” – „există o morală pozitivă (morala binelui) – în joncțiuni pozitive, comandamente pozitive, ceea ce trebuie făcut, alături de o morală a răului (prohibiții) – comandamente negative, ce trebuie să omitem sau să ne abținem de a face”268. Morala, chiar condiționată istoric, constantă și actuală, în fiecare din noi, este matricea noastră morală, spațiul psihologic, forul interior de decizie, sau cum spunea Kant – „liberul arbitru”. Matricea morală cuprinde legea morală implacabilă ce nu poate fi modificată, tocmai pentru că este lege. Legea morală cunoaște și răul și binele, și nu poate transforma răul în bine și nici binele în rău, ea este infailibilă, categorică, se supune unui singur comandament, cel al „imperativului categoric”.
În sinteză, matricea morală este o constelație de exigențe moral- etice structurată la nivel mental într-un construct cu rol de filtru selectiv, aflată în raporturi de excludere cu matricea infracțională, vis- á-vis de care dezvoltă la făptuitori sentimentul culpabilității (vinovăției) de fiecare dată când exigențele sale sunt încălcate. Identificarea comportamentului simulat este posibilă tocmai în virtutea realității și caracterului obiectiv al matricei morale sedimentată mental a speciei umane, pentru că psihobiodetecția se adresează unui comandament moral – comandamentul adevărului și sincerității, coordonate ale personalității morale a omului. În virtutea acestor realități se confirmă, la unison, că sindromul relevant se află în consonanță cu legea morală a planului decelării răului de bine, în timp ce comportamentul simulat se află în contradicție cu legea morală.
5.5 Comportamentul normal versus comportamentul simulat
În sens larg, comportametul reprezintă maniera specifică prin care subiectul uman este determinat să răspundă printr-un ansamblu de reacții la solicitările de ordin fizic sau social care vin din ambianță, cautând ca prin aceasta să se adapteze la situațiile nou intervenite. În viața unei presoane apar adesea situații care o solocită contradictoriu. Anumite conveniente sociale pot intra în contradicție cu starea de moment sau chiar cu convingerile intime ale persoanei, cu sitemul propriu de valori. Apar în acest caz dilemele de comportament, depistarea lor presupunând din parte peroanei maturitate socială, plasticitate psihică și suplețe comportamentală. Dacă adepții „behaviorismului ortodox” foloseau termenul de comportament pentru a face referire la reacțiile exteriorizate ale organismului, la ceea ce putea fi observat, înregistrat și măsurat direct, odată cu dezvoltarea procedeelor și tehnicilor de înregistrare a reacțiilor organismului au fost descoperite și urmărite noi modificări interne ce țin de procesele gândirii, emoției, limbajului, mai fine decât cele observate anterior. Astfel s-au distins două modalități de răspuns comportamental:
Comportament aparent
Comportament inaparent
Exista o continua interschimbare între cele două modalități comportamentale, în sensul că unui comportament aparent îi corespund obligatoriu forme de comportament inaparent, însa nu oricaror manifestări inaparente le corespund manifestari de comportament aparent. Atât modalitățile aparente cât și cele inaparente sunt aspecte ale unui comportament larg cu o caracteristică de unicitate pentru momentul respectiv.
Se știe că orice comportament are concomitente cognitive și / sau biochimice, după cum orice modificare biochimică este resimțită în modul de procesare a informației sau în comportament.
Luând în calcul finalitatea acțiunii, este important de sesizat cauza principală care optimizează interacțiunea persoanei cu mediu, putându-se astfel interveni asupra factorilor blocți atât la nivelul intern, cât și la nivelul extern.
Una din probleme frecvent întâlnite în activitatea judiciară este cea a comportamentului simulat al presoanelor implicate în diferitele cauze penale.
În funcție de situația în care se află o anumită persoană, în funcție de interesul și scopul urmărit, comportamentul obișnuit al acesteia poate lua forma unei coduite simulate.
Conduita sau comportamentul simulat este o încercare de a ascunde sau falsifica sensul unei realități.
Persoana în cauză dă intenționat un răspuns verbal străin celui pe care îl gândește, exteriorizând sau mascând o expresie ce nu se potrivește cu aprecierea, atitudinea sau cu sentimentul autentic incercat. Simulare este o simplă eroare, ea se caracterizează prin internaționalitate.
Este o „greșeală” intenționată invăluită și susținută pragmatic. Simularea este o entitate contradictorie intre aspectul aparent și inaparent al comportamentului, expresia unei dedublări psihologice în raport cu sine. Aspectul aparent poate fi cunoscut, uneori este afișat abil sau naiv, cu efortul de presuasiune. Dimpotrivă aspectul inaparent este secretizat, nu face obiect de confesiune, iar uneori pentru a-l secretiza, se practică dezinformarea sistematică după reguli tactice bine definite, pentru derutarea organelor judiciare. Aceasta poate fi asemanata cu un binom compus din aparentă(produs al dezinformării verbale sau materiale ori combinate) și inaparentă.
Simularea are o prezență cotidiană. Uneori se dovedește a fi necesară, stimulând sensul vieții. Omul are nevoie și de unele pârghii compensatorii, de autoiluzionare, de autoamăgire. Pentru a depăși momentele critice din viața, persoana, conștient sau inconștient, își protejează eul prin cultivarea sentimentelor speranței, încrederii, optimismului.
Simularea în aceste situații reprezintă o forma ocolită de acceptare a condiției umane, un loc de refugiu imaginar.
5.6 Detecția comportamentelor simulate din perspectiva legislației române în vigoare
Investigarea și detecția comportamentelor simulate este un procedeu care respectă integral onoarea, demnitatea, integritatea fizică și psihică a persoanelor testate, valori juridico-morale consacrate prin Constituția României. Metoda este în slujba adevărului și justiției, se axează pe respectarea prezumției de nevinovăție și se integrează în concepția Declarației Universale a Drepturilor Omului care, în art. 11 precizează:
„1. Orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată până când vinovăția sa va fi dovedită în mod legal în cursul unui proces public în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanțiile necesare apărării sale.
2. Nimeni nu va fi condamnat pentru acțiuni sau omisiuni care, în momentul în care au fost comise, nu constituiau un act delictuos potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decât aceea care era aplicabilă în momentul în care a fost comis actul delictuos”.
Textul art. 11 al Declarației Universale a Drepturilor Omului juxtapune două drepturi fundamentale ale omului, și anume: – dreptul persoanei acuzate de comiterea unui delict de a fi presupusă nevinovată până la stabilirea în mod definitiv a culpabilității sale; – dreptul persoanei acuzate de a fi beneficiara absolut necondiționată a principiilor legalității incriminării, legalității pedepsei și neretroactivității legii penale, precum și a principiului legii mai blânde sau mai favorabile. Juxtapunerea acestor drepturi care se regăsesc și în legislația penală a României nu este întâmplătoare, ea își are geneza în norma juridică, și oricare ar fi natura ei, se întemeiază pe fapte.
Când este vorba de răspunderea juridică penală, faptele trebuie să fi fost incriminate la data săvârșirii lor. Prezumția de nevinovăție exclude orice idee preconcepută împotriva persoanelor implicate în cauze penale, ca și tratarea unilaterală – numai în acuzare – a acestora. Investigarea și detecția comportamentelor simulate nu-și poate valorifica potențialul științific decât lucrând cu „pacienți” sănătoși din punct de vedere medical, care nu au fost maltratați fizic și psihic și, de asemenea, nu au fost supuși unei anchete excesive care să-i fi adus într-o stare de oboseală psihică.
Astfel, prima condiție a unei psihobiodetecții judiciare este starea în afară de orice stress a pacientului biodetectorului.
Concluzionând, putem afirma că investigația și detecția comportamentelor simulate nu poate fi considerată, nici prin conținut, nici prin formă și nici prin tehnica pe care o utilizează, ca fiind o procedură care încalcă prezumția de nevinovăție și mijloacele legale de căutare a probelor.
Dimpotrivă, este o metodă integral umană. Noi considerăm că fundamentul legal al folosirii tehnicii poligraf în cadrul procesului penal rezidă din următoarele:
a) metodologia de testare este admisă de lege, nefăcând parte din ansamblul tehnicilor prohibite, aducându-și aportul în egală măsură cu toate celelalte materiale probatorii la aflarea adevărului și justa soluționare a cauzelor.
b) protecția juridică oferită de cadrul legal care admite folosirea tehnicii poligraf decurge atât din fundamentarea științifică a metodei cât și din inviolabilitatea principiului respectului persoanei, întrucât se cuvine să se înțeleagă bine că utilizarea aparatului este de ordin pur extern. Firele și electrozii săi nu afectează cu nimic integritatea sau demnitatea individului care conservă toate calitățile sale volitive și intelectual-afective (inclusiv libertatea de a minți, simula sau disimula ad
c) utilizarea tehnicii se face exclusiv cu acordul subiectului și al apărării la cererea prin rezoluție motivată a organelor în drept, manipularea aparaturii și interpretarea diagramelor făcându-se exclusiv de către experți (specializați în psihologie judiciară);
d) raportul de constatare tehnico-științifică elaborat de specialistul în psihologie, ca urmare a testării la poligraf, este supus liberei aprecieri a organului de urmărire penală sau a judecătorului, potrivit intimei convingeri a acestora și conștiinței lor juridice;
e) în final, este demn de reținut că însăși instalarea subiectului la poligraf nu este un ceremonial deosebit, ci o activitate firească, naturală, compusă din manopere asemănătoare celor medicale, subiectul netrebuind nici măcar să se dezbrace, în timp ce în mai toate țările (apropo de libera expresie a personalității), legislația autorizează recoltările de sânge care necesită înțepături, recoltările de spermă sau alte secreții și depozitări (cu întreaga lor gamă de prelevări corporale și stări stânjenitoare), fire de păr din diversele regiuni ale corpului etc.
Concluzii:
Nicăieri nu este mai pregnantă nevoia de aflare a adevărului decât în înfăptuirea actului de justiție. Dincolo de interesul pe care îl au și alte domenii ale vieții sociale pentru discriminarea adevărului de minciună, nevoia de precizie și siguranță a datelor în justiție este un factor constant de presiune pentru dezvoltarea unor tehnologii și metode precise de verificare a adevărului. În afară de domeniul juridic, nevoia de a detecta minciuna este prezentă într-o mare varietate de situații care țin de selecția și evaluarea candidaților pentru diferite posturi de responsabilitate, evaluarea loialității personalului din diverse instituții și organizații, evaluarea credibilității unor surse, trierea suspecților din zona terorismului etc.
Dificultatea dezvoltării unor tehnologii precise de detecție a comportamentului simulat este generată, pe de o parte, de natura complexă, plurideterminată a fenomenelor din sfera simulării, iar pe de altă parte, de absența unor teorii solide privind etiologia și mecanismele lor de producere. Comportamentele analizate în contextul minciunii nu au o specificitate proprie, fiind asociate unor stări emoționale diverse, care necesită o interpretare contextuală, greu de realizat în lipsa unor informații despre mecanismele cognitive și psihofiziologice implicate.
Utilizarea termenului de comportament simulat, vizează în opinia mea tocmai caracterul complex al minciunii, care poate fi analizată pe mai multe paliere, ca o variantă a comportamentului uman în general. De asemenea, prin utilizarea acestui concept am urmărit diferențierea minciunilor din sfera interacțiunilor sociale cotidiene, cele care au rol de a susține și ajusta relațiile interpersonale, de minciunile din scenariile judiciare, cele care au consecințe asupra mecanismelor de stabilire a adevărului în justiție.
Ideea că oamenii, indiferent de abilitățile personale, au capacități scăzute de detecție a comportamentului simulat, este greu acceptată, mai ales de specialiștii care lucrează în justiție sau, în general, în domeniul judiciar. Există o literatură generoasă legată de analiza comportamentului non-verbal, așa numitul limbaj al corpului, care definește mai mulți indicatori relevanți pentru detecția minciunii din mesajul interlocutorului.
Chiar dacă manualele și tratatele de specialitate prezintă modele de reactivitate, tipuri și simptome de minciună care pot fi identificate în traseele poligraf, forma și expresia acestor modificări psihofiziologice este specifică fiecărui individ.
Putem vorbi, așadar, de modalități individuale de manifestare a fiziologicului, ca expresie a unei variabilități inter-individuale. La fel cum amprentele papilare ale individului sunt unice și irepetabile, este greu de identificat diagrame poligraf identice la persoane diferite, examinate în aceleași condiții.
Comportamentul simulat, ca o variantă specifică a comportamentului uman, în general, va fi “amprentat” de personalitatea subiectului, atât la nivelul aspectului aparent, cât și la nivelul substraturilor sale psihofiziologice.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Psihologia Comportamentului Simulat din Perspectiva Psihologica (ID: 165995)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.