Psihologia Actului Infractional.interogatoriul

Psihologie

Psihologia Actului Infractional.interogatoriul

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I

1. NOȚIUNI FUNDAMENTALE DE PSIHOLOGIE JUDICIARĂ

1.1. Exigențele psihologiei judiciare față de actul de justiție. Definiția psihologiei judiciare. Premise

1.2. Comportamentul – prezentare generală

1.3. Devianța socială și delincvența

CAPITOLUL II

2. INTEROGATORIUL JUDICIAR (ANCHETA) DIN PERSPECTIVĂ PSIHOLOGICĂ

2.1. Noțiuni introductive – distincții și conotații asupra interogatoriului judiciar din perspectiva adunării dovezilor (urmărirea penală din perspectivă psihologică)

2.2. Investigarea personalității din unghiul observației comportamentului expresiv

2.3. Problematica psihologică a relației anchetator – anchetat

2.4. Etape și strategii de interogare a învinuitului sau inculpatului

2.5. Aspecte psihologice privind exigențele formulate față de persoana anchetatorului

2.6.I ntima convingere

2.7. Modele de conduită și tipuri de anchetatori

CAPITOLUL III

3. ASCULTAREA INVINUITULUI SAU INCULPATULUI

3.1 Etape și strategii de interogare a învinuitului sau inculpatului

3.2. Procedee tactice folosite în ascultarea învinuitului sau inculpatului

3.3. Sondarea sentimentului de vinovăție

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I

1. NOȚIUNI FUNDAMENTALE DE PSIHOLOGIE JUDICIARĂ

1.1. Exigențele psihologiei judiciare față de actul de justiție. Definiția psihologiei judiciare. Premise

Actul de justiție nu poate fi înțeles și acceptat în afara dezideratului princeps care guvernează intenția legiuitorului, și anume: „aflarea adevărului”. Numai așa poate fi garantat scopul procesului penal: „constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni (N.A.- putându-se evita ghilotina, nu o dată ireparabilă, a erorilor judiciare), astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”.

Este limpede, așadar că, înfăptuirea actului de dreptate, în efortul ecforării realității infracționale sub aspectul său material obiectiv (fapta), se adresează nu unor concepte abstracte, ci unor realități concrete, aflate prin excelență pe terenul psihologiei judiciare: „persoana făptuitorului din perspectiva laturii sale subiective – vinovăția”. Din această perspectivă, psihologia judiciară impune o serie de exigențe fără îndeplinirea cărora actul de justiție rămâne un exercițiu steril, tehnicist, lipsit de credibilitate și forță, erodat continuu de propria-i ineficiență și căzând în desuetitudine.

Magistratul mileniului trei, motivat de simțul datoriei dusă până la capăt, nu poate fi decât un jurist competent și, totodată, un fin psiholog.

În arsenalul științifico-tehnic al pregătirii sale, informațiile pendinte ariei de aplicabilitate a psihologiei judiciare vor avea, așadar, o prioritate absolută.

De altfel, în generozitatea sa ca știință și practică, psihologia judiciară se adresează tuturor categoriilor de specialiști care participă la înfăptuirea justiției și ale căror hotărâri produc un impact asupra destinului oamenilor aflați sub incidența legii.

Din această perspectivă, psihologia judiciară se definește drept „disciplină distinctă, cu un pronunțat caracter pragmatic, informativ-formativă și de cultură profesională a magistratului în statul de drept, care are ca obiect studierea nuanțată și aprofundată a ființei umane (persoana) implicată în drama judiciară, în scopul obținerii cunoștințelor și evidențierii legităților psihologice, apte să funda-menteze interpretarea corectă a conduitelor umane cu finalitate judiciară sau criminogenă”.

Impactul psihologiei judiciare asupra demersului actului de dreptate este resimțit pe mai multe direcții majore:

a) Pe de o parte, îl ajută pe magistrat la înțelegerea aprofundată și nuanțată a individului uman (autor, victimă, martor etc.), participant la dramă judiciare și, pe de altă parte, îi oferă un ajutor imediat, avertizându-l asupra propriilor sale limite caracterial-psihologice și atitudinal-aptitudinale, exersându-i autocontrolul și oferindu-i, totodată, acele strategii tehnice și mijloace cu ajutorul cărora aceste limite pot fi depășite.

b) De asemenea, face ca magistratul să înțeleagă omul în complexitatea sa, prin sublinierea faptului că în viața psihică aplicarea legilor cauzalității mecanice este o eroare , comportamentul uman atât cel conformist, cât și cel deviant – în lumina științei actuale – neputând fi înțeles decât în termeni probabilistici subordonați teoriei sistemelor în viziune psihocibernetică.

c) Având deci de judecat omul, magistratul trebuie să-l privească din perspectiva persoanei, care în mod obișnuit acționează rațional, de multe ori automat, nu o dată însă și irațional, justiția în evoluția ei tinzând prin intervenție preventiv-ofensivă eficace să reducă și să îngrădească din ce în ce mai mult potențialul de iraționalitate criminogenă al ființei umane.

d) Psihologia judiciară îi atrage magistratului atenția asupra faptului că:

a înțelege persoana umană înseamnă a recunoaște inegalitatea înzestrării native a indivizilor, recunoscând faptul că încă din codificarea genetică, oamenii nu sunt cu toții la fel de permeabili actului de educație și învățare (interiorizare și conformare a normei juridice) – limite individuale;

înțelegerea omului trebuie să însemne și recunoașterea inegalității și a neomogenității mediilor sociale de proveniență, medii care au virtutea de a exercita presiuni diferite, cantitative și calitative, asupra tipurilor individuale cu necesități psihologice și motivații diferite pentru fiecare caz în parte;

înțelegerea omului înseamnă și faptul că prin înzestrarea nativă și prin valorificarea sau nevalorificarea potențialelor educaționale, fiecare individ are o anumită rezistență față de tentații, ceea ce trece dincolo de aceste limite constituind volens-nolens, măcar parțial, o culpabilitate tacită a societății;

înțelegerea omului înseamnă și cunoașterea faptului că la omul normal mintal, atitudinile antisociale sunt, în general, reversibile. Studierea căilor de realizare a acestei reversibilități, elaborarea creatoare a noi sisteme mai rapide și mai eficiente de reversibilitate înseamnă a abandona căile cu precădere punitive, angajând strategii extrapunitive și esențialmente constructiv-terapeutice.

e) Interpretând conduitele umane în raporturile interpersonale specifice actului de justiție, magistratul este înarmat cu informațiile referitoare la legitățile psihologice vizând cunoașterea cât mai exactă a personalității și sensibilității umane, a actului senzorio-perceptiv, a reprezentărilor memoriei, capacităților mental-cognitive și a potențialului afectiv-emoțional exercitându-și competențele la nivelul exigențelor actuale fără a fi pândit tot timpul de riscul unor inadmisibile erori.

f) În final, dobândind solide cunoștințe de psihologie, magistratul implicat în actul de dreptate, mai ales în cazurile complexe, grave, va ști când și cum să apeleze la serviciile cabinetelor de psihologie judiciară și a specialiștilor psihologi, din ce în ce mai prezenți în criminalistica modernă, în vederea valorificării unor rapoarte de expertiză sau constatări tehnico-științifice specifice psihologiei judiciare.

1.2. COMPORTAMENTUL – prezentare generală

Termenul de comportament are o largă utilizare în vorbirea curentă, psihologia judiciară cercetându-l sub toate aspectele sale normale sau deviante. Comportamentul reprezintă reacția globală (glandulară, motorie, verbală, afectivă etc.) a unei persoane într-o împrejurare dată. Prin această reacție totală organismul uman răspunde la o situație trăită în funcție de stimulările mediului și de tensiunile sale interne.

Sistemul specific de referință pentru comportamentul uman îl reprezintă situația sau contextul social (în care se include și prezența celorlalți) la care orice persoană răspunde prin acte, mișcări și gesturi vizibile, observabile, în strânsă corelație atât cu particularitățile situației, cât și cu particularitățile și trăsăturile personalității sale.

La nivelul persoanei comportamentul apare ca un traductor de atitudini, fiind de fapt rezultanta configurației totale a atitudinilor. Atitudinile nefiind egale ca intensitate și valoare, în interiorul sistemului atitudinal are loc o selecție, în urma căreia este desemnată și promovată atitudinea cu implicațiile cele mai profunde în forma de comportament dată.

Înțelegerea conduitei unei persoane într-o împrejurare sau alta presupune în mod necesar cunoașterea motivelor care o animă, precum și a scopurilor sale care prefigurează și orientează anticipat comportamentul. Prin mijlocirea motivelor și a scopurilor, comportamentul uman se află în conexiune directă cu conștiința sub al cărei control este.

O particularitate specifică a comportamentului uman o constituie caracterul învățat, dobândit al acestuia. În procesul interacțiunii oamenii își furnizează reciproc modele comportamentale corespunzătoare tot atâtor categorii de activități:

activități necesare existenței noastre, cum ar fi: învățarea mersului, a vorbirii, a alegerii și preparării hranei etc.;

activități necesare integrării în comunitatea în care trăim: învățăm să salutăm, să ne comportăm civilizat, să ne îmbrăcăm conform tradiției sau modei, să ajutăm, să respectăm etc.;

activități inutile și chiar dăunătoare atât pentru persoană cât și pentru comunitate: consumul de alcool, fumatul, minciuna, farsele grosolane, practicile infracționale de tot felul, de la micile răutăți ca bârfa, calomnia, însușirea unor bunuri care aparțin altora, până la comportamentele grave ce intră sub incidența legii etc. (Dumitrescu, 1991).

Procesul de învățare este un fenomen care se extinde la întreaga viață umană, prin învățare înțelegând orice achiziții, care prin exercițiu și repetare acționează asupra comportamentului nostru modificându-l. Un rol important în învățarea unor comportamente îl au recompensa și sancționarea, care contribuie fie la facilitarea noilor achiziții, fie la eliminarea celor necorespunzătoare (este vorba de condiționarea operantă skineriană – metodă descoperită de curentul behaviorist de învățare a comportamentului). Ea ocupă un rol important în învățarea și elaborarea comportamentelor, dar pe lângă aceasta mai există și alte metode cu același grad de importanță utilizate de factorul uman în procesul de învățare.

Psihologia judiciară este interesată, în primul rând de ceea ce reprezintă devianța în materie de comportament. Statistic, devianța reprezintă o abatere de la medie. Media o constituie comportamentul conformist, în raport cu normele și reglementările sociale, iar comportamentul deviant ca abatere, semnifică deviațiile cu sens negativ, antivaloric, de tipul a tot ceea ce este denumit în termeni generici comportament antisocial, criminalitate sau infracționalitate.

Noțiunea de comportament infracțional este utilizată sub mai multe forme: comportament deviant, delincvent sau aberant (Banciu, Rădulescu & Voicu, 1985). În realitate, comportamentul deviant include abaterile de la normele sociale în general, cel delincvent (infracțional) se referă la abaterile și încălcările normelor juridice penale, în timp ce comportamentul aberant include aspectele medico-legale, psihiatrice sau psihopatologice.

Comportamentele deviante, în marea lor majoritate se învață prin imitație. Primele “succese” ale unor astfel de comportamente constituie nu numai gratificații, dar și incitații pentru învățare din partea celui care imită.

Imitația este selectivă și ierarhică. Nu imităm orice și oricum. Imităm doar ceea ce ne atrage, impresionează și fascinează de multe ori chiar în pofida nonvalorii sociale evidente pe care respectivul model o reprezintă. Observația este valabilă îndeosebi pentru cei de vârste tinere la care imitarea ierarhică negativă este adesea hotărâtoare în procesul genezei comportamentului infracțional.

1.3. Devianța socială și delincvența

După anul 1990, problematica devianței sociale a început să fie abordată infracționalitate.

Noțiunea de comportament infracțional este utilizată sub mai multe forme: comportament deviant, delincvent sau aberant (Banciu, Rădulescu & Voicu, 1985). În realitate, comportamentul deviant include abaterile de la normele sociale în general, cel delincvent (infracțional) se referă la abaterile și încălcările normelor juridice penale, în timp ce comportamentul aberant include aspectele medico-legale, psihiatrice sau psihopatologice.

Comportamentele deviante, în marea lor majoritate se învață prin imitație. Primele “succese” ale unor astfel de comportamente constituie nu numai gratificații, dar și incitații pentru învățare din partea celui care imită.

Imitația este selectivă și ierarhică. Nu imităm orice și oricum. Imităm doar ceea ce ne atrage, impresionează și fascinează de multe ori chiar în pofida nonvalorii sociale evidente pe care respectivul model o reprezintă. Observația este valabilă îndeosebi pentru cei de vârste tinere la care imitarea ierarhică negativă este adesea hotărâtoare în procesul genezei comportamentului infracțional.

1.3. Devianța socială și delincvența

După anul 1990, problematica devianței sociale a început să fie abordată sistematic, existând preocupări pentru elaborarea și fundamentarea unui cadru teoretic și metodologic.

În plan teoretic-conceptual s-au reelaborat și redefinit noțiuni și concepte de bază ale criminologiei, fundamentându-se un cadru general etiologic al infracționalității, iar în plan metodologic s-au elaborat și validat metode de investigație a diferitelor tipuri de manifestări și comportamente antisociale, identificând și evaluând factorii și mecanismele care le generează sau favorizează, atât ca fenomen de grup, cât și ca manifestare specifică a comportamentului individual.

Împreună cu celelalte ramuri ale științelor sociale, psihologia judiciară își propune să contribuie la aprofundarea cunoașterii structurii și funcționalității microgrupurilor infracționale, a zonelor vulnerabile ale acestora, pentru prevenirea, contracararea și destrămarea lor.

Prin intermediul procesului de socializare, societatea transmite membrilor ei modelul său normativ și cultural alcătuit din ansamblul normelor și valorilor sociale. Acestea permit existența normală a vieții sociale, asigurând atât raționalitatea comportamentului, cât și stabilitatea sistemului social. Socializarea reprezintă un proces fundamental, care facilitează integrarea individului în societate, prin asimilarea culturii grupului din care face parte și a rolurilor sociale pe care este chemat să le îndeplinească în cadrul acestui grup.

Orice societate are o serie de norme scrise sau nescrise prin intermediul cărora poate aprecia dacă o anumită conduită sau un anumit act, este adecvat sau nu, se înscrie sau nu în modelul cultural prescris pentru toți membrii ei. Aceste norme stabilesc modalitățile de sancțiune pentru toate conduitele sau actele care nu corespund așteptărilor societății (unele sancțiuni se aplică în mod instituționalizat, altele se aplică prin mecanisme neoficiale, informale).

Dacă am defini toate aceste conduite ori acte ca abateri de la normele de orice fel, am putea afirma că orice societate se confruntă, în cursul dezvoltării ei, cu manifestări de devianță.

Devianța desemnează nonconformitatea, încălcarea normelor și regulilor sociale. Aceasta are o sferă mult mai largă decât criminalitatea, infracționalitatea sau delincvența (denumită și “devianță penală”), deoarece include nu numai încălcările legii penale, ci toate deviațiile de la comportamentul socialmente acceptat și dezirabil (Rădulescu, 1994).

În orice societate și în orice moment al evoluției ei există devianță. Dincolo de grupurile infracționale care încalcă normativul penal, există marea masă a populației care se abate de la exigențele convenționale sau morale. Nici un individ nu se supune și nu se poate supune tuturor exigențelor normative ale unei societăți. Comportamentul lui în funcție de anumite criterii, poate lua forme de devianță socială sau de delincvență.

Comportamentul deviant este un comportament “atipic”, care se îndepărtează sensibil de la poziția standard (medie) și transgresează normele și valorile acceptate și recunoscute în cadrul unui sistem social.

Fiind intim legată de condițiile fundamentale ale oricărei vieți sociale, devianța reprezintă un fenomen normal în cadrul evoluției societății, a moralei și a dreptului, iar individul deviant nu trebuie considerat neapărat ca o ființă nesocializată, ca un element parazitar, neasimilabil, introdus în corpul societății, el având uneori rolul unui agent reglator al vieții sociale (Durkheim, 1974). Devianța, desemnând distanțarea semnificativă de la normele de conduită și de la valorile sociale acceptate într-un spațiu cultural determinat, într-o anumită societate și la un moment dat, are atât o semnificație negativă, disfuncțională, cât și una pozitivă, funcțională. În unele situații devianța facilitează funcționarea societății. Cei din afara rândurilor îi determină pe cei din “coloană” să fie mai uniți. Altfel spus, devianța consolidează conformarea, sancționează, certifică normalitatea.

Extensia, intensitatea și gravitatea devianței sociale depind, în mare măsură, de valorile și normele care sunt încălcate, precum și de reacția publică față de aceste abateri și încălcări. De aceea, evaluarea devianței sociale se face pornind de la procesul de elaborare a normelor și regulilor de conduită și terminând cu intensitatea reacției sociale față de încălcarea acestora. În ansamblul formelor de devianță socială se include și delincvența (criminalitatea), care afectează cele mai importante valori și relații sociale protejate de normele juridice cu caracter penal. Aceasta reprezintă ansamblul actelor și faptelor care, încălcând regulile juridice penale, impun adoptarea unor sancțiuni negative, organizate, din partea agenților specializați ai controlului social (poliție, justiție etc.).

Chiar dacă delincvența apare ca un fenomen juridic, reglementat prin normele dreptului penal, ea este primordial, un fenomen social având consecințe negative și distructive pentru securitatea indivizilor și grupurilor.

Delincvența este un fenomen deosebit de complex, incluzând o serie de aspecte și dimensiuni de natură statistică, juridică, sociologică, psihologică, economică, prospectivă și culturală (Banciu, 1995 ):

a) dimensiunea statistică – evidențiază starea și dinamica delincvenței în timp și spațiu, prin evaluarea și măsurarea în procente, medii, serii de distribuție și indici ai diferitelor delicte și crime, și corelarea acestora cu o serie de variabile și indicatori cu caracter social, ecologic, cultural, geografic etc.;

b) dimensiunea juridică – evidențiază tipul normelor juridice violate prin acte și fapte antisociale, periculozitatea socială a acestora, gravitatea prejudiciilor produse, intensitatea și felul sancțiunilor adoptate, modalitățile de resocializare a persoanelor delincvente;

c) dimensiunea sociologică – centrată pe identificarea și prevenirea socială a delictelor și crimelor, în raport cu multiple aspecte de inadaptare, dezorganizare și devianță existente în societate și cu formele de reacție socială față de diferitele delicte;

d) dimensiunea psihologică – evidențiază structura personalității individului delincvent și individului normal, motivația și mobilurile comiterii delictului, atitudinea delincventului față de fapta comisă (răspunderea, discernământul etc.);

e) dimensiunea economică sau “costul crimei” – evidențiază consecințele directe și indirecte ale diferitelor delicte din punct de vedere material și moral (costurile financiare acordate victimelor, martorilor, reparației bunurilor etc.);

f) dimensiunea prospectivă – evidențiază atât tendința generală de evoluție a delincvenței, cât și tendința anumitor indivizi și grupuri sociale spre delincvență;

g) dimensiunea culturală – se referă la relativitatea criteriilor normative și culturale cu care este investită delincvența în diverse societăți și culturi. Există diferențe sensibile din punct de vedere cultural, în definirea anumitor acte ca periculoase și în evaluarea intensității și gravității acestora. Gradul de periculozitate al unui comportament antisocial depinde, în mare măsură, de caracterul coercitiv sau, dimpotrivă, permisiv al normelor sociale. Marea diversitate și variabilitate a culturilor implică deci, comportamente eterogene din punct de vedere al semnificației lor sociale, moralitatea, imoralitatea, binele sau răul fiind într-o strânsă legătură cu normele și valorile grupului respectiv. ”Normalul” este reprezentat de comportamentele socialmente acceptabile, compatibile cu modelele culturii din care face parte individul.

Reprezentând o instituție de bază a dreptului penal, delictul este o faptă antisocială, ilicită, care lezează o serie de valori și relații sociale, faptă imputabilă care generează o serie de consecințe și efecte juridice, adică o răspundere penală. Pentru acest motiv, numai în prezența unei anumite fapte, considerată ilicită sau ilegală, norma prevede sancționarea persoanei vinovate. Pentru a exista deci, răspundere penală, trebuie să existe, în primul rând, o faptă antisocială reală, săvârșită de o anumită persoană care este responsabilă, iar în al doilea rând, fapta respectivă trebuie incriminată de legea penală. Inexistența uneia sau a mai multora dintre aceste trăsături (ilicitatea, vinovăția, incriminarea) conduce, practic la inexistența infracțiunii ca atare.

Sistemul nostru penal utilizează expres noțiunea de infracțiune, nu de delict sau crimă. Prin articolul 17 din Codul Penal al României, infracțiunea este definită ca o “faptă care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală “.

Majoritatea sistemelor de sancționare și prevenire a criminalității urmăresc, prioritar, controlul efectiv asupra crimei, ca și protecția și apărarea socială a indivizilor, grupurilor și instituțiilor sociale, prin organizarea unor activități specifice și utilizarea unor mijloace menite să asigure atât represiunea și constrângerea penală, cât și prevenirea și diminuarea surselor potențiale de criminalitate prin adoptarea de măsuri de profilaxie socială, culturală și educativă.

Cercetarea psihologică trebuie să cuprindă în aria sa descifrarea diferitelor dimensiuni psihologice cu accent pe motivație, afectivitate, pe descifrarea personalității în ansamblul său.

A înțelege omul înseamnă a recunoaște inegalitatea înzestrării native a indivizilor, fapt ce trebuie să ne conducă la diversificarea, nuanțarea și individualizarea cantitativă și calitativă a acțiunilor educative.

De asemenea, inegalitatea și neomogenitatea mediilor sociale, de proveniență, exercită presiuni diferite cantitativ și calitativ asupra indivizilor, ceea ce le conferă anumite limite individuale în privința rezistenței față de restricții, fie ele morale sau legale.

BIBLIOGRAFIE

N. Mitrofan, T. Butoi, V. Zdrenghea, Psihologie Judiciară, Editura Șansa, București, 1992.

Ioana Teodora Butoi, Tudorel Butoi, Psihologia interogatoriului judiciar, Editura Enmar, București, 2002.

Ioana-Teodora Butoi, Tudorel Butoi, Psihologie judiciară – curs universitar, ediția a II-a, București, Editura Fundației România de Mâine, 2004

Tudorel Butoi, Iftenie Valentin, Boroi Alexandru, Alexandru Butoi, Sinuciderea – un paradox, Editura Medicală, București, 2001.

Tudorel Butoi, Psihanaliza crimei – femeia asasin, Editura Știință și Tehnică, București 1998, reeditată 2001.

Tiberiu Bogdan, Probleme de psihologie judiciară, Editura Știință și Tehnică, București, 1978.

Aurel Ciopraga, Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, Editura Junimea, Iași, 1984.

Aurel Ciopraga, Tratat de tactică criminalistică, Editura Gamma, Iași, 1999.

Iancu Tănăsescu, Curs de drept penal general, Editura INS, Craiova, 1999.

Petre Bieltz, Logică Juridică, Editura ProTransilvania, București, 1998.

Ioana-Teodora Butoi, Alexandru Butoi, Tudorel Butoi, Psihologia comporta-mentului criminal, Editura Enmar, 1999.