Psihicul Uman

CUPRINS

Introducere…………………………………………………………………………………………………. ..3

Cap. I Notiuni generale………………………………………………………………………………….4

1.1. Psihicul uman………………………………………………………………………………………….4

1.1.1 Natura psihicului……………………………………………………………………………………..4

1.1.2 Indicatori ai calitatii organizarii psihice………………………………………………………6

1.1.3 Psihicul si comportamentul……………………………………………………………………….9

1.2 Factorii perturbatori ai vietii psihice…………………………………………………………10

1.2.1 Stresul. Generalitati………………………………………………………………………………..10

1.2.2 Teoriile stresului ……………………………………………………………………………………16

1.2.3 Forme de stres………………………………………………………………………………………..19

1.2.4 Consecinte comportamentale…………………………………………………………………….22

1.2.5 Factori de predispozitie la stres…………………………………………………………………23

1.2.6 Expunerea la situatii stresante…………………………………………………………………..24

1.2.7 Toleranta la stres……………………………………………………………………………………..26

Cap. II Aspecte psihosociologice ale activitatilor de tip militar…………………………27

2.1 Consideratii privind mediile militare…………………………………………………………..27

2.1.1 Caracteristicile mediului militar………………………………………………………………….27

2.1.2 Surse de stres in mediile militare………………………………………………………………..28

2.2 Factorii de stres in organizatia militara pe timp de pace………………………………..30

2.2.1. Factorii de stres ……………………………………………………………………………………….30

2.2.2 Factorii de stres din perspective psihosociologi…………………………………………….34

2.2.3 Sursele de stres din perspectiva organizat…………………………………………………….47

2.2.4 Sursele de stres din perspective sociculturala………………………………………………..55

2.3 Sugestia si autosugestia……………………………………………………………………………..58

2.3.1 Sugestia……………………………………………………………………………………………………58

2.3.2 Autosugestia……………………………………………………………………………………………..59

Cap. III Studiu de caz………………………………………………………………………………………62

3.1 Introducere………………………………………………………………………………………………62

3.2 Motivatia cercetarii……………………………………………………………………………………67

3.3 Obiectivele cercetarii…………………………………………………………………………………78

3.4 Ipotezele cercetarii……………………………………………………………………………………78

3.5 Prezentarea metodelor si instrumentelor de lucru………………………………………….79

3.5.1 Metode de cercetare………………………………………………………………………………….79

3.5.2 Instrumente de cercetare……………………………………………………………………………80

3.6 Grupul investigat………………………………………………………………………………………82

3.7 Interpretarea rezultatelor……………………………………………………………………………83

3.8 Concluzii………………………………………………………………………………………………….84

Bibliografie……………………………………………………………………………………………………..86

INTRODUCERE

Asistăm în momentul de față la o serie de transformări în mai toate
sistemele sociale datorită evoluției societății și apariției de noi probleme ce
trebuiesc soluționate în plan social. Aceste transformări nu au ocolit nici cele mai
conservatoare instituții, printre acestea numărându-se și instituțiile militare.

Din punct de vedere istoric putem afirma că secolul XX a fost un secol al
războaielor mondiale. Dacă primul război mondial, respectiv al II-lea au adus ca
noutate globalizarea conflictului armat, a doua jumătate a secolului a fost dominată
de un paradox, un război dus pe timp de pace: războiul rece. Astfel, putem afirma
că războiul clasic a fost înlocuit de un alt tip de război – războiul modern – dus cu
mijloace noi neconvenționale. Acesta din urmă presupune, în primul rând,
micșorarea ca durată a conflictului, datorită creșterii capacității distructive și a
randamentului noilor tipuri de arme. Informatizarea este o altă caracteristică a
războiului modem ce aduce un aport imens în ducerea acțiunilor de luptă atât prin
fluidizare, viteză și eficacitate cât și prin posibilitatea înlocuirii factorului uman în
plan tactic operațional și strategic.

A trata în cadrul unei Lucrări de licență din punct de vedere psiho-sociologic
stresul asupra cadrelor militare, este un fapt ce poate părea banal, deoarece sunt
mulți cei care resimt stresul și știu când sunt stresați, fără să aibă nici o pregătire de
specialitate, cuvântul “stres” fiind pe buzele tuturor, însă sunt mai puțini cei care
pot evalua, cu o exactitate acceptabilă, factorii care îi determină să fie stresați.

Mediul militar este, prin excelență, un mediu în care stresul este la el
acasă. In armată, pe timp de pace, stresul este provocat, resimțit, învățat a fi
controlat, dar de multe ori feed – back – ul nu este cel corespunzător, prin “feed –
baclc” înțelegând efectul pregătirii militare, adică formarea de luptători și realizarea
capacității de intervenție în caz de conflict armat. în afară de acest stres indus,
tradițional chiar și caracteristic organizației militare, există stresul cotidian, al
fiecărei activități profesionale în general, și implicit și cel al militarului în afara
câmpului de luptă. Combinarea celor două tipuri de stres are efecte uneori chiar
dramatice, culminând cu pierderi de vieți omenești.

Lucrarea de față își propune un obiectiv destul de ambițios, dar nu
imposibil, și anume identificarea, descrierea și realizarea unui proiect de cercetare
pentru investigarea factorilor de stres ce acționează asupra cadrelor militare.

CAP. I. NOȚIUNI GENERALE

1.1 PSIHICUL UMAN

Ca urmare a complexității sale deosebite, dar și a statutului special față
de tot ceea ce este cunoscut până acum în univers, psihicul a constituit
dintotdeauna obiectul unor vii controverse în rândul oamenilor de știință.
Concepțiile, teoriile și perspectivele de abordare extrem de diverse s-au complicat
și mai mult odată cu apariția unor noi obiective psihologice cum ar fi: psihologia
cibernetică, viziunea sistemică asupra psihicului. Astfel, cercetările recente privind
psihicul uman au la bază reuniunea unor elemente fundamentale aparținând Teoriei
generale a sistemelor, informaticii și ciberneticii. în acest sens se vorbește de
psihic ca “sistem de tip energetic – informațional hipercomplex, integral, dinamic,
deschis, capabil de autoorganizare și autoreglare”.

Natura psihicului

Fenomenele psihice nu pot fi caracterizate fără a cunoaște câteva
elemente legate de natura psihicului. în legătură cu problema esenței vieții psihice
se află chestiunea raportului dintre suflet și creier. Aici există mai multe puncte de
vedere, mai multe modele explicative:

Modelul interacționist – promovat de ECCLES — susține că spiritul
ar fi substanța cu proprietăți net diferite de cele ale creierului, ale materiei și care
comandă creierul, aflându-se în interacțiune cu acesta. O dovadă o constituie beția,
alcoolul influențează activitatea creierului și poate duce la tulburări ale conștiinței.

A doua concepție, paralelismul afirmă, de asemenea, deosebirea
dintre spirit și materie, realități complet diferite dar care nu interacționează.
Procesele conștiinței și procesele neuronale se desfășoară paralel, legătura dintre
ele nefiind decât exterioară și accidentală.

în sfârșit, teoria identității consideră că, în esență, între psihic și
creier nu există nici o diferență, identificând deci psihicul cu substratul său
material, creierul inert. Activitatea creierului ar explica fenomenele psihice,
psihicul fiind “forma pe care o îmbracă succesiunea proceselor nervoase din
creier” (ANDREI COSMOVICI, 1996, pag. 21).

Această teorie își are originea în concepțiile mai vechi ale
materialismului vulgar care susținea că “gândirea este o secreție a creierului așa
cum bila este o secreție a ficatului” (BUCHNER, VOGHT, MOLECHOTT, după
MIELU ZLATE – Introducere în Psihologie, Casa de Editură și Presă “Șansa” –

S.R.L., București, 1994).

Cel mai verosimil model pare însă modelul interacționist sistemic care
pleacă de la următoarele propoziții :

creierul apare și se dezvoltă ca organ al psihicului, iar psihicul este
funcția lui;

creierul și psihicul nu sunt entități corelate din afară, ci formează o
unitate dinamică evolutivă;

creierul nu poate genera psihic în virtutea organizării sale celulare și
activismului său bioelectric; izolat de sursele de informație, oricât de bine ar fi
programat din punct de vedere genetic, el nu ar ajunge să producă nici imagini, nici
noțiuni, nici amintiri;

prin structura sa, creierul posedă competența primară (este mecanism
al psihicului), nu și performanțe (nu produce viața psihică, aceasta elaborându-se
treptat, în autogeneză), specializarea sa funcțională se prezintă ca potență, trecerea
ei în act facându-se prin corelarea cu fluxurile informaționale și cu prelucrarea lor
(MIHAI GOLU, 1984, pag. 163 – 164 – în MIELU ZLATE – Introducere în
Psihologie, Casa de Editură și Presă “Șansa” S.R.L. București, 1994).

Putem conchide că psihicul își are izvorul în realitatea înconjurătoare, iar
creierul este organul, mijlocitorul psihicului. Folosind o comparație propusă de
Andrei Cosmovici, psihicul este pentru creier ceea ce este programul (soft) pentru
calculator. • Dar, spre deosebire de calculatorul creat de om, creierul este un
calculator care se autoprogramează mereu în funcție de experiență.

Funcțiile creierului sunt modelate din afară spre înăuntru, devenind
proprii subiectului prin procese complicate de subiectivare a obiectivului, de
interiorizare și exteriorizare, asimilare și acomodare. Toate acestea reprezintă
procese de autoorganizare, adică de inducere a unor structuri operaționale și
scheme de lucru în memoria subiectului, care, în ultimă instanță, conduc la o mai
mare capacitate de adaptare. Sistemul psihic uman este menit să realizeze
interacțiunile dintre ființă și lume și să mijlocească ființarea în lumea omenească,
în consecință, fiind un sistem deschis, psihicul este permanent asaltat de informație
provenind atât din mediul extern cât și din cel intern, iar în funcționarea sa,
abundența informațiilor impune selecționarea acestora. Aici intervine rostul
dispozitivelor antiredundante, maximal dezvoltate la nivelul intelectului uman,
care au rolul de a proteja psihicul împotriva suprasolicitării, de a-i asigura
funcționalitatea și echilibrul relativ. Specific este faptul că omul nu numai că
reacționează la modificările mediului ambiant, ci și acționează în urma unei decizii
în vederea realizării unor scopuri. în realizarea lor intervine, ca dispozitiv
antialeator, organizarea intelectuală specific umană, reprezentată de rațiune. Ea
cuprinde modele logice ale lumii așa cum este reflectată în psihic și funcționează
ca mijlocitoare a adaptării specific umane, având drept corelare instanța superioară
a psihicului – conștiința.

Indicatori ai calității organizării psihice

Calitatea funcțională și calitatea psihicului uman sunt relevate de câțiva
indicatori ai performanțelor adaptative și de valorile sale instrumental –
programatice în reglarea comportamentului individului. MIHAI GOLU (1972, pag.
118) consideră că esențiali din acest punct de vedere sunt următorii indicatori:

capacitatea de admisie;

capacitatea de alegere și decizie;

rezistența la perturbații și stabilitatea în condiții variabile;

capacitatea de acomodare și adaptare;

polivalența operațională;

mărimea distanței dintre calitate și model, dintre aspirație și
posibilitate;

coeficientul de integrare socială.

Capacitatea de admisie sau de recepție a informațiilor este un
indicator al calității psihicului tocmai prin natura sa informațională, cu valoare de
instrument menit să atragă, să inteipreteze, să stocheze și să utilizeze informații
necesare unei decizii cu care începe orice comandă și control al interacțiunii cu
mediul. Cu cât registrul mecanismelor de recepție și prelucrarea informațiilor este
mai întins, cu cât capacitatea de admisie va fi mai mare și, teoretic, posibilitatea de
echilibrare a individului cu mediul mai ridicată.

Capacitatea de recepție se amplifică pe parcursul evoluției prin
diferențierea și specializarea proceselor percepției, gândirii, imaginației, memoriei,
afectivității, motivației, etc. Fiecare astfel de structură psihică elaborată lărgește
capacitatea generală a subiectului de extragere, interpretare, stocare și utilizare a
informației.

Capacitatea de alegere și decizie este indispensabilă datorită faptului
că în fiecare moment există un larg evantai de alternative generate de mediul intern
sau extern, iar eficiența organizării psihice va fi determinată de capacitatea de a le
compara, evalua și alege pe cea mai adecvată și de a desfășură comportamentul în
conformitate cu alegerea făcută.

Rezistența și stabilitatea la perturbații indică “valoarea raportului
dintre numărul claselor influențelor asimilate și al celor neasimilabile în momentul
actual de timp” (MIHAI GOLU, 1972, pag. 119). Reprezintă un indicator al
eficienței superioare a psihicului datorită capacității sale de a suporta variații mari
ale influențelor externe, fie și imprevizibile. Din acest punct de vedere se poate
spune că o organizare este cu atât mai bună cu cât este mai stabilă în condițiile
unor schimbări majore de mediu, capacitatea de performanță fiind cu atât mai mare
cu cât sistemul reușește să funcționeze fără erori semnificative la zgomote mai
puternice și un timp cât mai îndelungat.

Capacitatea de acomodare și adaptare este posibilitatea
restructurării și reorganizării în funcție de apariția unor noi condiții de mediu.
Oricât de bună ar fi organizarea, ea nu poate să acopere întreaga gamă de sarcini și
solicitări posibile și de aceea este necesar ca ea să fie adaptabilă, să favorizeze
apariția unor structuri operaționale noi cerute de situație.

Polivalența operațională reflectă posibilitatea de utilizare a aceleiași
structuri în efectuarea mai multor categorii de sarcini. Organizarea psihică se
caracterizează prin “efectul de structură”: o achiziție nouă devine un “bun” al
sistemului în ansamblu, deci trebuie să depășească limitele situației particulare care
a generat-o și să se integreze ca modalitate generalizată de acțiune.

Polivalența operațională își găsește expresia cea mai înaltă în
dimensiunea specifică a psihicului uman – creativitatea.

Mărimea distanței dintre aspirație și posibilitate măsoară gradul de
autorealizare a personalității, altfel spus cât de aproape este individul de modelul
pe care și l-a fixat. Organizarea psihică este considerată aceea în care distanța este
în limitele unei zone de siguranță. în caz contrar pot apărea două situații nedorite:
dacă distanța dintre realitate și aspirație este prea mică sau nulă intervine apatia,
blazarea, autoîmpăcarea; dacă dimpotrivă, distanța este excesiv de mare, se pot
instala complexele de inferioritate, neîncrederea în forțele proprii, subestimarea.

Coeficientul de integrare socială indică gradul de adaptare al
individului uman la mediul său specific de existență – societatea (MIHAI GOLU
propune și o formulă de calculare a valorii acestui coeficient:

Kj = 1 / D, unde D este distanța dintre tendința de mișcare a grupului și tendința de
mișcare a individului. Pentru a aprecia și traiectoria comportamentului, mai precis
dacă merge în direcția integrării în grup sau a îndepărtării față de acesta trebuie să
ținem seama nu numai de mărimea absolută a distanței D ci și de sensul evoluției
ei.

Toți acești indicatori definesc organizarea psihică în ansamblu și de
aceea ei ne permit să evaluăm nivelul general de dezvoltare a personalității,
întrucât organizarea parcurge gradual .diferite stadii înseamnă că putem calcula
gradul de organizare la un moment dat. Gradul de organizare exprimă adecvarea
comportamentului la natura și semnificația influențelor externe. Adecvarea
comportamenelor la natura influențelor externe depinde de mai multe variabile:

Psihicul și comportamentul

Sub influența concepției behavioriste s-a răspândit și oarecum s-a
încetățenit în psihologie definiția potrivit căreia comportamentul este un ansamblu
de reacții de răspuns la diverși stimuli din mediul extern, de aici apărând tendința
de a izola și a opune procesele psihice considerate “structuri ideale subiective”
reacțiilor comportamentale considerate “structuri obiective”.

în realitate, așa cum arăta MIHAI GOLU (1972, pag. 209), orice analiză
psihologică ce se fixează doar asupra fenomenelor și proceselor cognitive, afective,
motivaționale, etc. fără a releva legăturile lor cu sarcinile, conținutul și obiectivele
activității sau comportamentului rămâne în esență incompletă și unilaterală.
Introducerea în psihologie a conceptelor de “informație”, “reglare”, “comandă”, “control”, “organizare” etc., din cibernetică precum și a procedeelor de abordare și
tratare a “intrărilor” și “ieșirilor” sistemului prin prisma conexiunii inverse, a
deschis calea pentru o înțelegere mai obiectivă a relației dintre lumea internă a
conștiinței (conținutul “vieții psihice subiective”) și transformările de stare ale
sistemului individual uman, ca manifestări de tip comportamental.

Ca unitate de bază a analizei trebuie luată nu schema clasică “S –
R” și nici “asociația” sau “întărirea” din Teoria condiționării, ci structura
operațională închisă și, în același timp, dinamică, bazată pe conexiunea inversă
“Probă – Operație – Probă – Rezultat” (T – C – T – E) (G.A. MILLER, E.
CALANTER, K. PRIBRAM – Plan and the structure ofbehavior, A. Halt Dryden
Book, New York, 1960). Aceasta relevă caracterul activ, procesual al organizării și
desfășurării comportamentului, dependența sa de nivelul elaborării și planificării
semnificațiilor și operațiilor. Reglarea lui implică participarea verigilor interne,
psihologice, de prelucrare și interpretare a informației, formularea intenției,
înregistrarea efectului adaptativ al reacțiilor executive.

Putem deci concluziona că, în noua viziune sistemică, omul este un
sistem cibernetic hipercomplex dotat cu capacitatea de autoreglare și
autoorganizare.

1.2. FACTORII PERTURBATORI Al VIEȚII PSIHICE

1.2.1. Stresul. Generalități

Noțiunea de stres

Noțiunea de “stres” este foarte vastă. Din păcate, în prezent, acest termen
este folosit prea des în mod impropriu. Cuvântul “stres” provine din limba latină –
strângere, care înseamnă “încordat, rigid, contractat …”. în decursul secolelor
acest termen a cunoscut numeroase semnificații; în limba franceză apare doar în
secolul al XX-lea.

Definiția stresului nu apare în dicționarul Larousse decât în anul 1953,
cu sensul de șoc brutal, adjectivul “stresant” apare în anul 1967, iar verbul “a
stresa” în anul 1970 în dicționarul Robert. în Anglia, în secolul al XVII-lea, stres
însemna “stare de depresie în raport cu oprimarea sau duritatea, cu privațiunile,
oboseala și, într-un sens mai general, adversitatea vieții”. După secolul al XVIII-
lea cuvântul stres revine la originile lui și reia sensul clasic admis, de “forță”,
“presiune” sau chiar “influență puternică”, acționând asupra unui obiect fizic sau
asupra unei persoane. Prin analogie cu sensul industrial, în secolul al XlX-lea
apare noțiunea conform căreia condițiile de viață agresive (stres) pot antrena
suferințe fizice sau mentale.

Astăzi în limbajul comun termenul de stres are o dublă semnificație: una
se referă la situația stresantă compusă din condițiile dăunătoare agresive care
asaltează sau amenință organismul, presiunile, constrângerile, privațiunile la care
este supus individul. Cealaltă are în vedere starea de stres a organismului:
suferința, uzura lui, precum și răspunsurile psihologice și fiziologice ale
individului la acțiunea agenților stresori.

Concepții și definiții actuale

“Nu este posibil ca un ordinator să simuleze un comportament anxios,
chiar dacă este capabil să simuleze un comportament inteligent. Prin urmare,
fenomenele aparținând sferei afective sunt mult mai complexe decât cele care
abordează doar eficienta”. Această reflecție făcută de M. De. Bonis în cursul unei conferințe, marchează întreaga dificultate de definire simultană a unei trăiri
afective, a unui comportament, a gândirii. Studierea angoasei care o poate declanșa
este de domeniul psihologiei clinice. Noțiunea de stres este rezultatul psihologiei
experimentale și al patologiei experimentale în general (JEAMMET, PH.;
REYNAUD, M. 1989).

Definiția stresului, dacă va fi categorică într-o zi, evoluează cel puțin
odată cu descoperirile psihoneuroendocrinologiei. O altă dificultate de definire ține
de faptul că noțiunea de stres cunoaște numeroase accepțiuni posibile. J. B. Stora
le-a dezvoltat:

stresul, în sensul lui activ, este o forță care produce o tensiune – este
vorba de un stimul extern, fie el fizic (zgomot, căldură, frig, etc.) sau psihologic
(necaz, tristețe, etc.);

stresul este înțeles ca rezultatul acțiunii exercitate de un stresor,
agent fizic și/sau psihologic, și/sau social, asupra sănătății unei persoane
(consecințele biologice, mentale și psihice ale acțiunii acestui agent asupra
sănătății persoanei);

stresul este concomitent stresorul (agent stresant) și rezultatul acestei
acțiuni, în diversele sale dimensiuni particulare; această semnificație este reținută
în multiple lucrări apărute după Hans Selye;

stresul nu mai este luat în considerare ca reprezentând consecințele
somatice, ci ca apărare a funcționării psihicului față de excitațiile senzoriale și
motrice.

Pentru Hans Selye stresul este doar un răspuns fiziologic al
organismului. într-una din definițiile cele mai recente propuse de acest autor se
consideră “stresul ca un răspuns nespecific al corpului la orice comandă i se face”.
Nespecificitatea răspunsului este conceptul esențial al teoriei sale. Doar
intensificarea răspunsului permite explicarea nuanțelor de răspuns de la un individ
la altul. Cercetările de după apariția lucrării lui Hans Selye au oferit o viziune
multifactorială a noțiunii de stres.

H. Pieron identifică stresul cu “agresiunea”, cu acțiunea violentă
exercitată asupra organismului, de la șocul electric sau imersiunea bruscă în apă
până la șocul emoțional sau frustrarea acută. Bruschețea, intensitatea mare,
caracterul amenințător al situației ar constitui particularitățile generale ale condiției

stresante. In această definiție accentul este pus pe situație, pe factorii provocatori,
avându-se în vedere, de obicei, caracterul lor neobișnuit, neașteptat, agresiv, care
amenință bunăstarea individului sau chiar numai concepția pe care o are despre
sine.

Când accentul este pus pe starea organismului, pe reacțiile acestuia,
avem în vedere, de obicei, răspunsurile psihosomatice în exces, modificări ale
reactivității, care se exprimă vizibil în comportamentul individului, în limbaj, în
activitatea motorie, precum și în devierea diferitelor constante psihologice sau
fiziologice. Din acest punct de vedere, stresul apare în orice situație în care buna
stare a organismului – înțelegând prin aceasta satisfacerea normală a trebuințelor
sale – sau integritatea sa fizică și psihică este amenințată persoana, neavând la
dispoziție răspunsuri gata fabricate pentru a reduce amenințarea; cu alte cuvinte ea
nu se poate adapta situației. Termenul de adaptare are, la rândul lui, diverse
înțelesuri în biologie, fiziologie și psihologie. Iată câteva accepțiuni ale lui folosite
în cercetarea stresului: adaptare fiziologică = orice proprietate a unui organism care
favorizează supraviețuirea într-un mediu specific, în mod particular, într-un mediu
stresant. Adaptarea psihică constă din procesele psihice cu ajutorul cărora individul
face față diverselor solicitări sau presiuni. în ultimă instanță, noțiunea de adaptare
implică menținerea integrității organismului și echilibrului dinamic al acestuia cu
mediul înconjurător (BRACONNIER, A.; ALBERT, E., 1992).

Variațiile individuale explică de ce una și aceeași persoană reacționează
diferit de la un moment la altul, de ce amploarea, intensitatea, durata reacțiilor
psihofiziologice se modifică în timp, ca rezultat al familiarizării, obișnuirii cu
anumiți agenți stresori, sau dimpotrivă, al sensibilizării, al creșterii vulnerabilității,
între aceste două extreme – creșterea rezistenței la agresiune și mărimea
susceptibilității de a intra în stare de stres – întâlnim întreaga gamă de nuanțe posibile. In fapt, stresul psihic, este o stare a organismului care rezultă din
interacțiunea unică sau repetată a individului cu situația. Această situație poate fi
percepută de unii oameni ca fiind stresantă, amenințătoare, fără ca neapărat să
existe un pericol real sau de proporții scontate; situația poate fi realmente stresantă
pentru marea majoritate a oamenilor, dar nu este evaluată și trăită ca atare de o
persoană sau alta.

Unii autori pun accentul pe motivație, arătând că stresul apare când
atingerea unui scop este amenințată; alții atribuie stresul stimulării excesive sau
neobișnuite; relevând rolul factorului individual, s-a considerat ca determinantă
perceperea amenințării; examinarea răspunsurilor psihofiziologice a atras atenția
asupra depășirii limitelor funcționale și a capacității de a face față situației
stresante cu mijloacele curente. Nici definirea stresului ca interacțiune nu este
satisfăcătoare, fiind mult prea generală. Precizarea termenilor interacțiunii –
condiția stresantă, particularitățile individuale și răspunsurile la stres – precum și a
rolului jucat de fiecare dintre acești factori în producerea stresului au constituit
obiectul a numeroase cercetări.

Au fost investigate caracteristicile situațiilor stresante impuse, acceptate
ca urmare a datoriei, sau a unei opțiuni, sau programate în laborator
(experimentale). S-au cercetat, de asemenea, particularitățile individuale (trăsături
de personalitate) ale subiecților expuși acestor condiții neobișnuite. Analiza
răspunsurilor a urmărit atât reacțiile psihofiziologice cât și comportamentul în
grupul experimental sau în mediul natural. Cu toate acestea, precizarea caracterelor
diferențiale ale stresului psihic față de cel organic întâmpină destule dificultăți
pornind chiar de la terminologia folosită de Hans Selye, căci “stres”, în limba
engleză, înseamnă și încordare nervoasă, dar, după cum precizează autorul însuși,
stresul nu se identifică cu tensiunea nervoasă.

Stresul a depășit limitele biologiei și medicinii, intrând în vocabularul și
obiectivul științelor sociale. Poziția privilegiată a psihologiei care intersectează
ambele sfere – a științelor naturii și a celor sociale – a oferit, nu numai calea de
trecere ci și un câmp de investigație din ce în ce mai productiv pentru cunoașterea
stresului (GALLE – TESSONEAU, J., R. 1992, pag. 49 – 53).

Este cunoscut faptul că stresul sistemic produs de agenții fizici, chimici,
biologici, include nu numai modificări somatice ci și psihice; putem vorbi, în acest
caz, de un stres psihic secundar, de un stres somato-psihic sau de răsunet psihic al
stresului sistemic. în acest caz, agenții sunt lipsiți de orice specificitate față de
procesele psihice pe care le alterează, în sensul că punctul de atac al agresorilor se
exercită asupra aparatelor receptoare și țesuturilor organismului, dând naștere
efectelor fiziopatologice grupate sub denumirea de S.G.A.

Un alt tip de stres este cel primar, în care acțiunea agenților stresori se
adresează, în primă instanță, sferei psihicului pe care o modifică datorită
semnificației pe care o au pentru persoana în cauză. Situația este percepută,
evaluată, interpretată de individ ca fiind stresantă, este trăită subiectiv ca o tensiune
psihică, disconfort, anxietate. Stres psihic înseamnă, în primul rând, semnificație
stresantă a stimulilor – amenințare, frustrare, conflict – care solicită persoana până
aproape sau chiar dincolo de limitele adaptative. Anticiparea unui pericol are o
semnificație amenințătoare, apariția unui obstacol în calea atingerii unui scop
important dă naștere sentimentului de frustrare, solicitarea competitivă a două
răspunsuri incompatibile provoacă o stare conflictuală; a face față uneia, obligăm
la neglijarea sau eliminarea alteia sau altora, cu efecte frustrante sau amenințătoare
pentru integritatea psihică a persoanei.

Stresul psihic înseamnă, totodată, modificări ale conduitei, răspunsuri
comportamentale prin care individul încearcă să facă față situației stresante.
Appley M. H. și R. Trumbull definesc stresul ca fiind, mai curând, starea întregului
organism aflat în condiții extenuante, decât un eveniment al ambianței. Aceeași
autori au relevat în încheierea simpozionului asupra stresului psihic, ținut la
universitatea din New York, faptul că există mari diferențe individuale în reacțiile
la stres, indicatorii modificărilor fiziologice și diversele criterii de măsurare a
stresului nu corelează. In plus, există mari variații de la o situație la alta și
deosebiri mari între condițiile de laborator și cele naturale, contextul social
prezintă o importanță de prim ordin pentru înțelegerea reacțiilor la stres, iar acesta
poate fi mai bine înțeles ca interacțiune a individului cu situația.

Sindromul general de adaptare (Hans Selye)

Noțiunea adusă în științele biologice și comportamentale de Hans
Selye este nonspecificitatea răspunsului organismului la orice solicitare.
Răspunsul nespecific ce se dezvoltă în timpul expunerii continue la acțiunea
unui stres parcurge trei etape, faze:

> faza de alarmă – organismul își mobilizează toate resursele
pentru a face față stresului. Apare o activare emoțională, creșterea tensiunii
psihice, hipervigilență, eforturi sporite de menținere a autocontrolului. Faza de
alarmă cuprinde, la rândul său, două subfaze: de șoc, constatându-se la subiect
scăderea tensiunii arteriale, scăderea temperaturii corpului și cea de contrașoc,
manifestându-se fenomenul apărării organismului (hiperactivitatea glandelor
cortico — renale). Se dezvoltă strategii de a face față stresului orientate fie spre
sarcină, fie spre autoapărare, fie combinate.

Spre sfârșitul fazei se înregistrează primele semne ale dezadaptării:
tensiune psihică, anxietate, tulburări somatoforme, tulburări ale atenției,
memoriei, scăderea randamentului.

faza de rezistență – apare dacă acțiunea factorului stresant se
prelungește și individul nu este capabil să găsească unele resurse de a face față
stresului. Cuprinde ansamblul de reacții sistemice provocate de acțiunea
stimulilor nocivi față de care organismul a elaborat mijloace de apărare. Aceste
mijloace pot fi orientate spre sarcina sau spre apărarea eului. Dacă aceste
strategii eșuează, subiectul are tendința de a deveni rigid, de a se agăța de
mecanismele de apărare anterior elaborate fără să reevalueze situația stresantă și
fără să încerce alte strategii adaptative.

faza de epuizare – în această fază adaptarea nu mai poate fi
menținută și, ca atare, apar reacțiile de alarmă, care de această dată, sunt
ireversibile, ducând la dezorganizarea comportamentului! Subiectul adoptă
strategii adaptative inadecvate sau exagerate, uneori putându-se produce chiar o

/V

rupere de realitate, iluzii, halucinații, idei delirante. In plan afectiv pot apare
reacții de violență sau apatie, stupoare sau chiar moartea individului.

Hans Selye a observat că organismul intră în faza de alarmă când
stresul este provocat de acțiunea stimulilor fizici, dar și sub influența emoțiilor
puternice. Conform teoriei lui Hans Selye (1977), orice situație de viață care
solicită mecanismele de adaptare generează stres. Autorul arată că stresul nu
trebuie evitat cu orice preț, eliberarea de stres însemnând practic moartea
organismului, stresul fiind o manifestare a adaptării. Stresul excesiv poate
genera sindromul de subadaptare (epuizarea reacțiilor de adaptare), sindromul
de supraadaptare (menținerea organismului într-o permanentă alertă, chiar și
după încetarea acțiunii stresului). De asemenea, agenții stresori de natură psiho
– socială determină trei tipuri de răspunsuri: reacția sintoxică (negarea
amenințării și adaptării), reacția catatoxică (lupta contra amenințării) și reacția
de fugă.

1.2.2. Teoriile stresului

Teoria lui S. B. Sells

S. B. Sells propune o teorie a stresului în lucrarea “On the nature of
stress” (1970) ce reflectă interacțiunea, diferențele individuale, variabilitatea
situațiilor, rolul contextului social și al controlului cognitiv asupra răspunsurilor.
Starea de stres ia naștere, conform teoriei lui S. B. Sells, în următoarele condiții:

când individul se găsește în situația de a răspunde la circumstanțe
pentru care nu este pregătit;

când consecințele eșecului, ale incapacității de a răspunde eficient
prezintă importanță pentru individ. Intensitatea stresului va depinde de importanța
angajării individuale și de evaluarea de către individ a consecințelor incapacității

sale de a face față situației (FLORU, R., “Stresul psihic”, 1974).

/\

In argumentarea acestui punct de vedere, S. B. Sells arată că diferite
tipuri de situații stresante provoacă starea de stres numai dacă individul nu le poate
face față și dacă urmările acestei incapacități au importanță pentru el. Numeroase
persoane sunt în stare să-și desfășoare în aceste condiții activitatea datorită
antrenamentului, pregătirii psihice, a experienței anterioare, ajutorului primit etc.
Declanșarea stresului depinde nu numai de situație sau de profilul individual ci și
de posibilitățile de a răspunde efectiv, de semnificația pe care o au pentru persoana
dată consecințele eșecului. Stresul psihic presupune confruntarea individului cu o
situație care amenință buna sa stare, integritatea persoanei; subiectiv sau obiectiv,
situația stresantă solicită organismul până la sau dincolo de limitele posibilităților
individului de a-i face față. Primul efect este dezechilibrul dezorganizant,
sentimentul este penibil, neplăcut, îngrijorarea și teama de consecințele eșecului
predomină. Starea de stres nu se reduce la faza de șoc, de dezorganizare ci
cuprinde și răspunsurile compensatoare, eforturile adaptative, tendințele de a
restabili echilibrul; la capătul lor individul dobândește o experiență ce poate fi de
ordin adaptativ – creșterea rezistenței generale sau specifice – ori dezadaptativ –
sensibilizarea creșterii vulnerabilității.

Pentru a construi o definiție acceptabilă a stresului, Mc Grath în “A
conceptual formulation for research on stress” consideră că trebuie plecat de la
natura relațiilor între solicitările mediului și capacitățile de răspuns ale
organismului. La această formulare generală autorul menționat adaugă următoarele
precizări (FLORU, R., 1974):

solicitările mediului pot produce stres numai dacă individul
anticipează faptul că nu va fi capabil să le facă față sau, în orice caz, că nu va putea
satisface cererile fără a pune în pericol alte scopuri pe care le urmărește;

dezechilibrul dintre cereri și capacitatea de a le răspunde adecvat

provoacă stresul psihic numai dacă urmările eșecului prezintă importanță pentru
subiect (Sells). în cazul în care subiectul nu își dă seama de consecințele
inadaptării sau acestea nu-1 afectează nu trăiește sentimentul amenințării și, deci,
nu este stresat psihic. Anticipând consecințele, individul își poate modifica starea
de stres fie prin evitarea lor, prin îndeplinirea cererilor la un preț “tolerabil”, fie
schimbândii-și optica asupra solicitărilor (minimalizându-le), asupra

probabilităților proprii (reevaluându-le) sau asupra consecințelor;

Teoria cognitivistă – Folkman S. și Lazarus R. (1984)

După cei doi autori termenul de stres desemnează o relație între persoană
și mediu, în care persoana evaluează mediul ca impunând solicitări care exced
resursele proprii și amenință starea de bine, evaluare ce determină declanșarea unor
procese de coping, respectiv răspunsuri cognitive și comportamentale la feed –
back – urile primite. Această definiție aduce în prim plan câteva atribute definitorii
pentru relația persoană – agent stresor, acesta din urmă văzut ca factor fizic,
chimic, biologic sau emoțional ce produce tensiune, corporală sau mintală
(LAZARUS, R., FOLKMAN, S., 1991, pag. 189 – 203).

Iată câteva caracteristici ale coping-ului: acesta presupune efort
conștient, îndreptat asupra modului în care situația stresantă este percepută,
prelucrată și stocată; de asemenea, coping-ul presupune o anumită procesualitate,
etapizare ce se concretizează în anticiparea situației (evaluarea costului
confruntării), confruntarea propriu zisă și redefinirea situației prin prisma
confruntării, analiza semnificației personale a situației post-confruntare
(BRACONNIER, A.; ALBERT, E. 1992).

Termenul de coping desemnează un efort cognitiv și comportamental de a reduce, stăpâni sau tolera solicitările interne sau externe care depășesc resursele personale. Caracteristica fundamentală a teoriei lui Lazarus constă tocmai în această noțiune de coping, stresul emanând numai din relația dintre subiect și situație, fiind neconceput în afara triadei acțiune – cogniție
– comportament dezadaptativ.

“Reacția de stres” după schema lui Lazarus. Această reacție se desfășoară în trei
faze: 1. Percepția – evaluarea amenințării; 2. Intervenția mecanismelor de apărare și adaptare;
3. Consecințele. Se regăsesc noțiunile de interacțiune individ mediu, de adaptare și de
“coping”..

Coping-ul permite să se înțeleagă de ce, într-un context identic, un

/\

individ este stresat, în timp ce altul nu este; adaptarea este specifică stresului. In
acest sens Braconnier și Albert propun o nouă definiție: “Stresul este definit prin
interacțiunea dintre context și individ, care se traduce prin modalitățile de coping,
vizând permiterea unei adaptări la situație”. Și acești autori îl citează pe Lazarus
pentru a defini copinug-ul: “Este vorba de totalitatea gândurilor și a actelor la care
recurge subiectul, pentru rezolvarea problemelor cărora le este supus și pentru

reducerea, astfel, a stresului pe care îl produc acestea” (BRACONNIER, A.;
ALBERT, E., – “Tout est dans la tete”, Editura O. Jacop, Paris, 1992, pag. 124).

O sinteză a tuturor definițiilor stresului psihic este formulată de Ioan
Bradu Iamandescu care consideră că acesta constituie un sidrom rezultat din
exacerbarea, dincolo de nivelul unor simple ajustări homeostatice, a unor reacții
psihice și a corelatelor lor somatice (afectând cvasitotalitatea compartimentelor
organismului în legătură cu agresiunea internă exercitată de o configurație de
factori declanșanți – agenți stresori – ce acționează intens, surprinzător și / sau
persistent și având adeseori un caracter simbolic de amenințare — percepuți sau
anticipați ca atare de subiect). Alteori, agenții stresori reprezintă excitanți psihici
cu rezonanță afectivă majoră (pozitivă sau negativă) sau surse de suprasolicitare a
proceselor cognitive și voliționale cu menționarea că stresul psihic are la bază, în
primul rând, o participare afectivă pregnantă.

Stresul și abordarea psihanalitică

Abordarea psihanalitică a stresului se întemeiază pe aspectul bio – psiho
– social pe care l-a definit Engel în modelul său: dezorganizările somatice
urmează, de regulă, dezorganizărilor mentale. P. Marty a încercat o înțelegere din
îmbinarea psihanalizei și psihosomaticii. “Fiecare individ se formează, simultan, în
funcție de programele evolutive generale ale originii sale etnice și ale culturii sale
și în conformitate cu programele genetice, embriologice și de dezvoltare psihică”
(APUD STORA, J., B., 1999, pag. 36). Orice dezorganizare atinge, în primul rând,
structurile cele mai evoluate, adică cel mai recent dobândite. Unele boli grave apar
mai repede după o succesiune de îmbolnăviri de diferite tipuri, asociate unor
depresii, care semnalează la anumiți indivizi o fragilitate de ordin psihologic.

1.2.3 Forme de stres

în cele prezentate până aici nu se poate remarca decât faptul că stresul, în
general, produce doar o acțiune nocivă. în ultimii ani însă, dar începând încă de la
Selye, capătă o utilizare tot mai frecventă termenul de eustres, “stres pozitiv”, cu
efecte benefice asupra organismului uman și care apare — cu atribute generale ale
reacției de stres – în care agenții stresori au o semnificație favorabilă pentru
individ, declanșând veritabile efecte pozitive. în contrast, distres-ul, “stresul psihic
negativ”, cumulează calitățile de factori de risc pentru sănătate și el rămâne
superpozabil în lucrarea de față cu termenul de stres psihic atunci când nu se face
precizarea distres sau eustres (SELYE, H., 1982).

Stresul adaptativ

Se vorbește de un stres adaptativ atunci când există o mobilizare adaptată
(eficientă) a posibilităților psihice și intelectuale, cu o hipervigilență prin
focalizarea atenției și o gândire mai sigură. Aceste calități permit subiectului să
evalueze rapid și corect situația și să elaboreze o strategie. Stresul se desfășoară,
totuși, într-un climat de tensiune anxioasă. Când încercarea se sfârșește cu o
rezolvare corectă a situației, cel în cauză resimte o epuizare și o ușurare euforică.
Aceeași idee o dezvolta și Selye, după cum am văzut, subliniind valența pozitivă a
stresului denumit și eustres (din latină “eu” = bun) sau stresul bun. El este
rezultatul depășirii situațiilor stresante sau rezolvării acțiunii negative a unui agent
stresor și are drept consecințe întărirea încrederii în forțele proprii, capacității și
abilității, provoacă reacții emoționale pozitive (bucurie, mândrie, satisfacție),
îmbogățind sensul existenței individuale și mărind valențele pozitive ale existenței
printre și pentru oameni. Persoanele care fac față stresului au o atitudine pozitivă
față de viață, eliminând permanent atitudinile negative și emoțiile plăcute.
Eustresul mărește chiar durata vieții și satisfacției față de viață. Una din cele mai
bune căi de realizare a acestei stări este aceea de a stabili un țel de perspectivă
îndepărtată pentru care viața merită trăită (SELYE, EL, 1974). Tot Selye precizează
că “eliberarea completată de stres înseamnă moartea”. în anumite condiții și situații
el este un factor important de dezvoltare; aceasta este una din cauzele pentru care
foarte mulți oameni continuă să-și asume riscuri.

Stresul non adaptativ, acut sau de durată

A. Stresul acut

,

In forma lui cea mai obișnuită, este vorba de un stres acut depășit
imediat. Subiectul prezintă o criză de angoasă acută cu frică necontrolată, are

A

impresia că înnebunește. Simptomatologia neuro-vegetativă este majoră. In plan
comportamental, se asistă la o siderare sau dimpotrivă, la o agitație ineficace,
uneori fugă. Această criză durează de la câteva minute la mai multe ore; ea poate fi
scurtată prin prezența binevoitoare a unei alte persoane și se sfârșește printr-o
ușurare euforică. în mod excepțional, există o reacție de confuzie acută cu o
simptomatologie delirantă, de confuzie maniacă sau melancolică cu o prostație.

Este un real pericol pentru subiect dar și pentru ceilalți; durata ei nu depășește însă
trei zile.

Reacția emoțională poate fi amânată; subiectul decompensează atunci
când situația stresantă a luat sfârșit. Este vorba de o reacție anxioasă de câteva ore.

B. Stresul de durată

Se află la baza secvenței “stres – anxietate – depresie”. Totul începe
printr-o criză de angoasă. Ea devine recurentă cu ocazia unei noi situații de stres,
însă mai banală decât cea generată de dificultățile cotidiene, familiale,
profesionale, sociale, creând o stare continuă de stres. Cel în cauză dezvoltă o
hipersensibilitate senzorială. Crizele de angoasă se înmulțesc și sunt deosebit de
intense. El se plânge de diferite tulburări senzoriale, senzație de oboseală (oboseală
fizică sexuală, psihologică). Există o tendință de “ruminare mentală” centrată pe
situație, cu impresia că nu se poate ieși din ea, o pierdere a poftei de mâncare, o
insomnie în principal ca o ațipire (evidențiind componenta anxioasă).

Sindromul patognomonic al stresului de durată este pierderea controlului
emoțional. Subiectul plânge sau tremură “din nimic” și simte un “nod în gât”, are o
senzație de “apăsare pe torace”, și transpiră foarte ușor. Dacă această stare persistă,
se instalează o simptomatologie depresivă cu tristețe, descurajare, abulie, pierderea
oricărui interes, dar cu iritabilitate, impulsivitate, izolare socială, subiectul având
conștiința dureroasă că nu poate determina ieșirea din această situație.

La sfârșitul acestui capitol putem concluziona că teoria lui Selye este, în
general, depășită. Totuși, ea a avut meritul că a introdus un concept fundamental
pentru înțelegerea omului care trăiește într-un mediu dat și a interrelaționărilor
dintre el și mediu. în cele din urmă, în pofida unei scheme de reacții comune
pentru o specie dată, trebuie constatat că un individ este prin excelență unic chiar și
în organizația militară. Stresorii sunt numeroși și adesea subtili. Reacțiile de stres
se conjugă în jurul răspunsurilor comportamentale, emoționale și cognitive.
Progresele științei au permis stabilirea unor raporturi între sistemele
neuroendocrin, imunitar, psihic, iar în viitor genetic. însă esențial pentru fiecare
individ este modul cum înțelege întâmplările din viața sa.

Consecințe comportamentale

Printre principalele consecințe ale reacțiilor de stres la orice avertisment
asupra unei amenințări anticipate sunt greșelile privind abordarea / tratarea
acesteia. Lazarus afirmă că a face față stresului este, în primul rând, o chestiune de
rezolvare a unei probleme în condiții când nu este clar ce ar fi de făcut. Activitățile
de rezolvare a unei probleme devin ineficiente când oamenii sunt într-o stare de
stres și, ca rezultat, sunt predispuși să eșueze în alegerea unui curs de acțiune
adaptativă ce ar reduce riscurile impuse de pericolul anticipat. Eforturile lor de
scăpare sau de a acționa împotriva sursei de amenințare tind să nu fie bine
direcționate și nici eficiente (BRACONNIER, A.; ALBERT, E., 1992).

Intr-o analiză a modelelor deficiente de a face fată conflictului decizional

9

actualizat prin informații stânjenitoare privind amenințări viitoare, Yanis și Mann
descriu consecințele comportamentale ale stresului în funcție de șapte criterii
majore de luare a deciziilor eficiente. Aceste criterii au fost extrase din literatura
vastă scrisă pe tema calității procedurilor de rezolvare a problemelor ce duc la
angajarea într-un anumit tip de acțiune. Stresul tinde să impună eșuarea totală sau
parțială a unui sau a tuturor celor șapte criterii, potrivit analizei făcute de Yanis și
Mann – într-o stare de stres, persoana ce ia decizia nu reușește:

să lămurească o serie vastă de variante de acțiune / alternative;

să ia în considerare toate obiectivele de îndeplinit și toate valorile
implicate de alegere;

să evalueze cu grijă ceea ce știa despre costurile, dezavantajele sau
riscurile nesigure ale consecințelor negative sau pozitive ce decurg din orice
alternativă;

să caute cu grijă informații mai relevante pentru o nouă evaluare a
alternativelor;

să ia în considerare conștient orice noi constatări sau judecăți ale
experților, mai ales pe cele ce nu susțin acțiunea pe care o operează inițial;

să reexamineze consecințele pozitive și negative ale tuturor
alternativelor cunoscute, inclusiv a celor inițial considerate inacceptabile, înainte
de a lua o decizie finală;

să facă prevederi detaliate, deosebite pentru punerea în practică sau
executarea cursului de acțiune ales și planuri în eventualitatea că un anume risc s-
ar materializa.

Yanis și Mann susțin că, deși nu sunt încă disponibile date sistematice
privind efectele pe termen lung, pare plauzibilă presupunerea că deciziile de
calitate redusă, în sensul că nu respectă cele șapte criterii procedurale, au șanse mai
mici de a atinge obiectivele propuse de către cel ce ia o decizie și, deci, de a adera
la ele (STORA, J., B., 1999). Cu cât există mai multe asemenea defecte înainte ca
persoana ce ia decizii să o pună în practică, cu atât mai mari sunt șansele ca
individul să fie supus unor întârzieri neanticipate ce creează regret postdecizional
și reactivare a conflictului stresant. Asemenea reacții de stres implică o “agitație”

psihofiziologică ce poate, după cum am arătat mai devreme în acest capitol, să
constituie la instalarea unor dezordini psihosomatice; apoi, când realizează că au
făcut greșeli mari, devin demoralizați și își pierd încrederea în sine că pot face față
unor amenințări similare în viitor. Aceasta le poate chiar reduce eficiența când li se
cere în viitor să acționeze protectiv.

Factori de predispoziție la stres

Oamenii ce reacționează caracteristic la orice amenințare sau pericol de
rănire a corpului lor, ca de exemplu o intervenție chirurgicală iminentă, sunt mai
predispuși decât alții să răspundă la fel oricând sunt expuși unor noi amenințări
fizice sau pericolului fizic real. Există dovezi privind această tendință de
predispoziție în urma studierii pacienților internați în secțiile de chirurgie
(maternitate). Datele rezultate din studiile de caz sau corelate, indică faptul că
persoanele care prezintă simptome de stres înaintea unei intervenții chirurgicale
sau a unei nașteri, trec prin același model, atât în timpul, cât și după chinul
principal, chiar și când întâmpină amenințări minore, cum ar fi intrarea unei
asistente sau a unui doctor în salon.

Această promptitudine în a deveni agitat și preocupat cu imagini
înspăimântătoare ca răspuns la orice amenințare de pericol fizic, a fost pus pe
seama unor variabile ale personalității. Printre factorii de predispoziție frecvent
specificați în literatura pe teme de cercetare a personalității sunt: nevroza anxioasă
cronică, un caracter slab (voință), încredere în sine scăzută, abilitate scăzută de a-și
rezolva problemele și capacitate redusă de dezvoltare sau de folosire a unei rețele
de suport social.

Constatările empirice referitoare la astfel de variabile, nu sunt totuși
limpezi și uneori se contrazic reciproc. îmbunătățiri metodice sunt evident necesare
în cercetarea personalității pentru a determina factorii de predispoziție în diferitele
moduri de a reacționa la amenințări.

1.2.6 Expunerea la situații stresante

Constatări considerabile ale efectelor expunerii la stimuli traumatici s-au
acumulat din studii de caz și supravegheri a unor persoane care au fost rănite sau
care au scăpat cu greu din accidente sau dezastre (au fost foarte aproape de
accident, etc.). Chiar și la indivizii cu personalități stabile, șocul emoțional și
purtarea stresantă apar, cel puțin temporar, după implicarea .directă într-un
dezastru. Cei mai mulți supraviețuitori își revin din șocul emoțional în aproximativ
o oră, dar alții rămân stresați timp de săptămâni, luni și chiar ani, ca răspuns la
amintirea apropierii posibilității de a fi grav răniți sau omorâți. Determinanta
primejdioasă a stresului susținut pare să fie ceea ce McCurdy a numit un “near-
miss”, opus unei experiențe cu pericol mai îndepărtat “remote-miss”. Studii asupra
dezastrelor în timp de război și în timp de pace, indică faptul că simptomele de
stres cele mai intense și mai prelungite tind să se dezvolte la acei supraviețuitori
care se aflau în imediata apropiere a unui pericol real și au suferit experiențe tip
near-miss, ca scăparea cu dificultate (“cât pe aici”, fără răni grave, când casa le-a
fost distrusă sau situația de a fi prins sub dărâmături, pierderea rudelor sau
prietenilor, sau vederea unor corpuri mutilate.

Supraviețuitorii experiențelor cu pericol mai îndepărtat, pe de altă parte,
au prezentat o tendință marcantă spre toleranță crescândă la stres manifestată prin
teama descrescândă, prin expunerea la același tip de pericol, pare-se ca rezultat al
obișnuinței sau adaptării emoționale. Studii ale civililor în orașe, supuși atacurilor
aeriene în Anglia, Germania și Japonia în cel de-al doilea război mondial, indică
faptul că la persoanele care nu suferă experiențe de pericol apropiat “pare să apară
o tendință generală către adaptare emoțională în condițiile expunerii repetate la
pericol”. Această tendință poate ajuta la justificarea gradului mare de elasticitate și
incidență mică de panică a maselor sau victime psihiatrice observate la oamenii
expuși în mod repetat la pericole în timp de război sau pace, contrar așteptărilor
multor psihologi și psihiatri.

Grinher și Spiegel prezintă o serie de studii de caz în care ei identifică
originea reacțiilor stresante la piloții militari americani (care au fost toți reținuți la
sol din cauza performanțelor slabe) în experiențe tip near-miss. Ei susțin că
procesul psihologic de mediere este o pierdere a sentimentului de invulnerabilitate
personală, datorită unei sau mai multor experiențe deprimante, când s-au simțit
total neapărați/fără speranță în fața pericolului, ceea ce pare că duce la o scădere
remarcabilă a încrederii în sine. Această ipoteză pare plauzibilă în lumina
observațiilor bazate pe impresii din dezastrele pe timp de pace, dar nu au fost încă
testate sistematic.

Alți determinanți ai reacțiilor de stres:

Pe lângă expunerile de tip near-miss, mai sunt și alți factori care par să
crească teama în timpul situațiilor de dezastru și pot împiedica vindecarea de stres
instalată ca urmare a întâlnirilor cu pericolul extrem.

Printre acești factori, cei mai frecvent implicați ca antecedenți ai
reacțiilor stresante, în literatura de cercetare a reacțiilor umane de teamă sunt:

lipsa de contact cu membri ai familiei sau alte persoane apropiate;

restricții de activitate;

lipsa de control observabil asupra evenimentelor periculoase;

lipsa de informație pregătitoare despre evenimentele stresante
anticipate sau despre ce se poate face pentru a dezvolta capacitatea de adaptare.

Studiile din domeniu indică faptul că acești factori pot crește
probabilitatea reacțiilor stresante, deși nu în orice împrejurări. Este necesar un efort
de cercetare considerabil pentru a determina condițiile în care fiecare din acești
factori au efectul negativ așteptat sau un efect favorabil, sau nici un efect.

Un alt factor de contribuție mult mai dificil de investigat este un nivel de
fond ridicat al resurselor acumulate de stres. Când o serie de evenimente stresante
apar zilnic tară nici o pauză, oamenii bolnavi sau cu alte dificultăți devin
demoralizați și manifestă un amestec de depresie și anxietate. Unele persoane
necăjite privesc o serie de evenimente stresante relativ minore ca pe un chin
nesfârșit ce le subminează gradat sentimentul de invulnerabilitate, până când se
declanșează reacțiile stresante asemănătoare celor ce urmează unei singure
experiențe near-miss. Acest efect de stres minor acumulat, poate ajuta cel puțin
parțial în a explica legătura remarcabilă ce a fost observată între evenimentele
cotidiene stresante și boala fizică.

Toleranta la stres

Cercetările efectuate au arătat că același stresor poate provoca, în funcție
de individ, efecte diferite, prin urmare, toleranța la stres depinde nu doar de
intensitate ci și de alți factori (după IRINA HOLDEVICI):

Perceperea subiectivă a amenințării. Atunci când situația este
percepută de subiect ca o amenințare serioasă, ea devine foarte stresantă mai ales

dacă subiectul consideră că resursele de a-i face fată sunt insuficiente sau inadecvate.

Echilibrul emoțional. Cu cât persoana este mai echilibrată, cu atât
suportă mai bine stresul. în cazul unei persoane dezechilibrate, cea .mai mică
frustrare devine foarte stresantă.

Suporturile externe. Lipsa unui suport exterior, material sau uman,
poate amplifica trăirea tensională a stresului. Dimpotrivă, existența unui suport
extern ajută subiectul să depășească mai ușor situația.

Modelul reacției individuale la stres. Este unic și diferit de la individ
la individ. Astfel, unii pot reacționa violent, alții trăiesc stări depresive, iar alții par
a nu fi afectați de stres. Trebuie arătat însă că oamenii așa zis “tari”, care par a
tolera bine stresul, au deseori manifestări somatoforme: ulcer, boli dermatologice,
etc.

CAP. II. ASPECTE PSIHO-SOCIOLOGICE ALE ACTIVITĂȚILOR DE TIP MILITAR

CONSIDERAȚII PRIVIND MEDIILE MILITARE

Caracteristicile mediului militar

Mediul militar se deosebește net de orice alt mediu de muncă prin câteva
trăsături definitorii:

Este separat sever de alte structuri datorită specificului organizării
acestuia, dat de un ansamblu de simboluri, însemne, ritualuri cu un rol evident în
inițierea noilor membri, îndeplinirea rolului de militar implicând deținerea unor
cunoștințe și abilități speciale.

Responsabilitatea, disciplina, opiniile și normele ce funcționează ca
principii stricte și călăuzitoare în practicarea profesiei derivă din monopolul asupra
unui sistem particular de cunoaștere și acțiune. De asemenea, în plan psihologic,
membrii grupului militar prezintă o serie de particularități, de trăiri și sentimente
comune, determinate, în special, de modul specific de viață.

Modelul profesional militar dispune de o coeziune puternic
instituționalizată, bazată pe spiritul de corp, pe sentimentul identificării fiecărui
membru cu acesta. Armata este privită ca purtătoare standard a unor virtuți morale
precum curajul, sentimentul datoriei și al onoarei, în timp ce jurământul, drapelul
de luptă, uniforma, însemnele exterioare ale gradelor, salutul, cultul tradiției, sunt
forme concrete în jurul cărora se concentrează imaginea militarului.

în paralel cu structura formală, în care ansamblul normelor de
comportament în relațiile interindividuale este strict delimitat de regulamentele
militare, apar și relații informale ce au rolul firesc de echilibrare a unor nevoi de
comunicare și afecțiune.

Organizarea militară este caracterizată prin unitate de comandă și o
centralizare strictă.

Organismul militar dispune de un puternic control social care
menține comportamentul membrilor în limitele modelelor, altfel spus,
conformismul asigură coeziunea. (după V. SECĂREȘ și A. DRĂGUȚ “Socializarea militară și integrarea în grupul militar” în volumul “Sociologie militară – Studii” coordonatori G NICULESCU, Centrul de Studii și Cercetări de Istorie și Teorie Militară, Editura
Minerva, București, 1975).

O problemă importantă o constituie adaptarea noului venit la exigențele
acestui mediu. Ea constă în asumarea unui nou status – rol care-1 integrează în
comunitate. După G. NICULESCU (1975), integrarea în cadrul armatei se
desfășoară pe trei nivele:

integrarea tânărului venit în grupa și plutonul în care este repartizat;

integrarea tânărului militar în sistemul de cerințe al vieții militare;

integrarea grupei în sistemul general normativ al vieții militare.

Integrarea în mediul militar este un proces ce parcurge mai multe faze:

Contactul subiectului cu mediul – presupune cunoașterea superficială
a cadrului de viață și a activității grupului. în această fază se constată o anumită

rezervă datorită încrederii scăzute în relațiile cu ceilalți.

Faza negativă a integrării ce se manifestă ca urmare a necesității de
afirmare a subiectului.

Participarea la îndeplinirea scopurilor comune – pe lângă solicitările
profesionale ale individului, acesta trebuie să satisfacă și anumite așteptări
impuse de organizarea internă a grupului de apartenență.

Durata integrării în mediul militar diferă de la individ la individ, fiind
determinată de o serie de condiții cum ar fi: modul de viață al tânărului până la
data primirii lui în rândurile armatei, concepția tânărului despre viață, rolul armatei
și importanța ei în societate, caracteristicile și însușirile fizico – intelectuale,
motivațional – volitive ale tinerilor, capacitatea organizatorică și cunoștințele
pedagogice ale cadrelor.

Surse de stres în mediile militare

-Așa-cum am-arătat-anteri-oiȚ mediul militar, mai mult ca oricare altul este
puternic individualizat în societate, prezentând o serie de elemente de specificitate
care îl diferențiază de toate celelalte medii de muncă. Fiecare element de

j

specificitate poate genera disfuncționalități în plan individual, constituindu-se ca
potențial factor de stres.

Un prim factor de stres provine din însăși natura responsabilității pe care
și-o asumă militarul, anume aceea de a accepta pierderea sănătății și integrității
fizice sau chiar sacrificiul.

O altă sursă potențială de stres o reprezintă structura socioorganizației militare, prin care aceasta se diferențiază de toate celelalte socioorganizații. Avândo organizare ierarhică liniară multinivelară, rigidă, lipsită de flexibilitate, implicând existența unei autorități ierarhice, acesta determină o subordonare înexclusivitate pe verticală, de jos în sus și o ierarhie strictă a gradelor și funcțiilor.
Are, de asemenea, un sistem stabil de statusuri și roluri, regulamente precise de
funcționare, sarcini clar distribuite. Un astfel de sistem de organizare, prin
specificitatea sa, cere ordine, disciplină, respectarea regulamentelor. Fiind obligat
să facă ceea ce fac ceilalți, de cele mai multe ori se nesocotesc diferentele
interindividuale, tinzându-se spre uniformizare. Aflată în contradicție cu nevoile de
originalitate ale individului, această stereotipizare a comportamentului este
percepută ca factor de stres și insecuritate psihică.

Aspirația spre putere se manifestă în socioorganizația militară mai mult
decât alte tipuri de organizații./ Dacă ADLER o consideră drept “factor
motivațional umyfersal” (ADLER – Cunpășterea omului, Editura Științifică/
Bucureșthf 1991), FREUD vorbește despre universalitatea “complexului de
inferioritate” ceea ce permite afirmația că oamenii aspiră la.putere, dar, în același
timp, se''tem de ea. In instituția militară, fiecare persoană are un statut bine definit,
iar avansarea se face după parcurgerea unor etape bine precizate. Imposibilitatea
parcurgerii din diferite motive a unor etape, reprezintă o sursă reală de stres.

Mediul militar este un mediu închis. Acest lucru poate determina, în plan
subiectiv, trăirea unui sentiment de izolare, mergând până la senzația de limitare a
libertății. Caracteristica oricărui mediu închis este îngustarea orizontului personal, ceea ce poate deteriora dezinteresul membrilor săi și duce la blazare, apatie, ocupații paralele parazite, chiar frustrări în plan individual și poate deveni sursă de stres.

Mediul militar pune individul într-un continuu contact social, ceea ce
intră în contradicție cu tendința firească de intimitate. Apare astfel un conflict mai
mult sau mai puțin conștient, între intervenția permanentă a grupului și tendința
naturală a individului de a se proteja. De aceea, grupul poate fi perceput ca agresiv,
viața în grup incomodă, iar lipsa de intimitate, factor generator de stres.

Specificitatea socioorganizației militare este dată și de privațiunile,
restricțiile, pericolele, nesiguranța, solicitările multiple de natură fizică și psihică
cărora individul trebuie să le facă față. Acțiunea acestor factori poate determina
sentimente contradictorii, reacții imprevizibile, care influențează sentimentul de
securitate psihică și implicit generează stres.

La nivelul socioorganizației militare sunt promovate o serie de valori
specifice care se diferențiază de cele ale mediului civil, iar atunci când individul nu
le are clar conturate, nu le înțelege, sau nu le respectă, le percepe ca fiind în discordantă cu structurile valorice ale societății civile. Poate de aceea unii military se simt civili în mediul militar și militari în mediul civil. Și acest lucru poatedeveni un factor de stres.

Acestor factori li se mai poate adăuga manipularea. Aceasta urmărește
modificarea comportamentului unei persoane în conformitate cu interesele celui
care o inițiază și o desfășoară. Efectul principal al acțiunilor de manipulare îl
constituie diminuarea încrederii în forțele proprii care generează teama de
necunoscut, de imposibilitatea găsirii surselor interne necesare depășirii
obstacolelor.

R. WILIAMS și O. SMITH, în volumul II al lucrării “<Soldatul
american” enunță 12 caracteristici ale luptei care generează stresul; acestea ar fi:
pericolul asupra vieții, asupra unor părți ale organismului și sănătății: febră, hrană,
apă și îmbrăcăminte insuficientă, muncă pe timp îndelungat și somn insuficient,
lipsa relațiilor sexuale; lipsa de încredere și simpatie (bunăvoință); pierderea
camarazilor și primirea răniților și morților; limitarea posibilităților de deplasare;
incapacitatea și limitarea posibilităților de orientare, conflictele interioare între
simțul datoriei și integritatea personală, acceptarea normelor de trai în colectivitate
și imperativele luptei, sentimentul căomul nu înseamnă nimic (este doar o unealtă);
lipsa unei vieți private și constrângerea permanentă la viața de colectiv (grup)
(după GH. ARĂDĂVOAICE, Stresul psihic în lupta armată, Editura A.Î.S.M.
București, 1993, pag. 30).

FACTORII DE STRES IN ORGANIZAȚIA MILITARĂ PE TIMP DE PACE

2.2.1. Factorii de stres

După cum am văzut mai înainte, stresul sistemic, înțeles ca sindrom ce
cuprinde o multitudine intercorelată de răspunsuri specifice și nespecifice ale
organismului la acțiunea agenților stresori, incluzând atât leziunea provocată cât și
uzura organismului și suferința resimțită, are întotdeauna o componentă psihică;
este așa numitul stres psihic secundar. Există însă și un stres psihic primar, în care
agenții stresori lezează direct sfera psihicului. în cele ce urmează, se va face
referire la factorii care generează ambele tipuri de stres psihic.

Crespy, în lucrările sale, definește drept factori de stres “doar pe aceia
care sunt susceptibili să producă dezordini funcționale sau leziuni organice
viitoare, din cauza imposibilității în care se află organismul de a folosi starea de
mobilizare în care îl plasează stresul” (CRESPY, J., 1984). Așa cum subliniază și
Rivolier, agenții de stres sunt omniprezenți. însă, în funcție de interacțiunea om –
mediu, ei pot avea consecințe patologice, neutre sau salvatoare. Experiența clinică
arată că traumatismele nu se limitează numai la evenimentele agresive sau
periculoase, ci pot să cuprindă și evenimentele sociale sau bucurii intense, care
perturbă echilibrul obișnuit al individului. Mai multe evenimente concomitente pot
realiza o convergență traumatizantă, depășind, prin însumarea lor, pragul de
toleranță al individului. Un eveniment în aparență fără importanță poate deveni
traumatizant dacă activează un traumatism mai vechi, ce fusese îngropat în
“uitările din inconștient”.

Sursele de stres au făcut obiectul unor numeroase clasificări, dar nici una
insă nu a reușit să acopere întreaga arie sau de domenii ale stresului. In 1977,
Lazarus și Cohen au propus o clasificare pe trei capitole mari (COOPER C.;
MARSHALL J., “Selye's Guide to Stress Research” pag. 85): 1. Cataclisme, deci
catastrofe naturale sau provocate de om (bombardamente, exoduri), solicitând un
răspuns adaptativ major din partea populațiilor supuse acestor încercări; 2.
Schimbări care nu afectează decât puține persoane sau numai un individ, însă
prezentând aceleași caracteristici impresionante și de o intensitate asemănătoare
celor anterioare (moarte, divorț, imigrare, etc.); 3. Constrângeri sau iritări
cotidiene, al căror caracter este mai mult sau mai puțin permanent, repetitiv,
intermitent sau cronic (sărăcie, probleme conjugale, dificultăți profesionale, etc.).
Această clasificare nu ia în considerare natura factorilor de stres ci doar intensitatea, durata de acțiune și populația afectată și, din acest punct de vedere,
este limitativ și puțin relevantă pentru tema abordată. Totuși, criteriul temporal,
adică al timpului de acțiune al unui factor de stres, este foarte important în analiza
stresului pe timp de pace în rândul militarilor.

Psihologia militară a excelat în prezentarea și clasificarea factorilor de
stres pe timp de război, mai precis pe câmpul de luptă. Nu'există însă nici un stat a
cărui armată să se fi aflat mai mult în stare de război decât în stare de pace. Nici în
viitor această stare de fapt nu pare să se schimbe, conform opiniei specialiștilor
militari, conflictul militar al viitorului fiind de o foarte scurtă durată și de o
violență deosebită. In acest sens, pornind de la factorii de stres pe timp de război
decelați în urma analizei ultimelor conflicte militare ale epocii, putem avansa
ipoteza că anumiți factori s-ar putea găsi într-o mai mare sau mai mică măsură în
activitatea militarilor și pe timp de pace dar că totuși, există și niște factori de stres
caracteristici perioadelor de pace a căror cunoaștere, și după caz, contracarare ar
putea eficientiza organizația militară.

Cea mai uzitată clasificare a factorilor de stres pe timp de război este cea
elaborată de R. Wiliams și B. Smith, în volumul II al cunoscutei lucrări “Soldatul
american” 1967: 1. pericolul asupra vieții; 2. condiții naturale nefavorabile (lipsa
apei, a hranei, temperaturi prea ridicate sau prea coborâte); 3. munca pe timp
îndelungat, somn insuficient; 4. lipsa relațiilor sexuale; 5. lipsa de încredere și
simpatie; 6. pierderea camarazilor; 7. limitarea posibilităților de deplasare; 8.
incapacitatea și limitarea posibilităților de orientare; 9. conflicte interioare între
simțul datoriei și integrarea personală, acceptarea normelor de trai în colectivitate
și imperativele luptei; 10. sentimentul că omul nu valorează în sine (el este doar
mijloc sau unealtă); 11. lipsa unei vieți private și constrângerea permanentă la viața
în colectiv. Dacă în cel de-al doilea război mondial un soldat rezista, din punct de
vedere psihologic, în medie trei sau 4 luni (în cazul unor lupte intense) în urma
unui conflict modern, epuizarea se va instala mult mai rapid și nici un sistem de
rotire a personalului nu va putea fi inventat pentru înlocuirea tuturor pierderilor
umane de natură psihică și fizică, în cazul în care nu ar exista circuite adecvate de
asistență medicală și socială.

Pregătirea psihologică a militarilor ar trebui să înceapă încă din timp de
pace, având în vedere principiul că forțele armate sunt un instrument destinat în
exclusivitate ducerii războiului. în consecință, pacea pentru militarii instituțiilor
militare nu este decât un prilej pentru a se pregăti pentru război, iar o bună
pregătire nu se poate face decât în condiții cât mai asemănătoare celor de război.
Starea de pace este, de asemenea, momentul când asupra militarilor pot acționa
unii factori de agresiune psihologică nespecifici câmpului de luptă, dar care pot
avea efecte stresante. Aceștia se pot repercuta negativ în capacitatea de luptă în
cazul unui eventual conflict.

Agresiunile psihologice, nu numai asupra cadrelor militare, deseori au
loc înaintea unui conflict astfel încât acesta să poată fi câștigam în cel mai scurt
timp și cu cât mai puține costuri. Cunoașterea factorilor de stres ce pot acționa
asupra militarilor, încă din timp de pace, înseamnă a putea acționa preventiv în
scopul eliminării lor, a putea păstra și proteja capacitatea de luptă a armatei.

Prezentarea factorilor de stres ce acționează asupra militarilor pe timp de
pace se va face în cele ce urmează din perspectiva necesității existenței sau
neexistenței acestora și din aceea a naturii lor. O clasificare a factorilor de stres pe
timp de pace este făcută într-un manual al Academiei de înalte Studii Militare din
București intitulat “Pregătire psihică pentru luptă”. Trebuie, de asemenea, precizat
că lucrările cu o astfel de temă sau cele de evaluare a moralului trupelor pe timp de
pace au în toate armatele caracter confidențial și o restrânsă circulație din motive
ușor de înțeles.

Conform lucrării mai sus menționate acești factori sunt: calitatea slabă a
procesului pregătirii pentru luptă; gradul înalt de solicitare fizică și psihică a
misiunilor și sarcinilor militare; pericolele posibile la care se expun militarii când
mânuiesc armamentul și tehnica de luptă; nivelul scăzut al ordinii și disciplinei;
starea prelungită de izolare față de mediul civil de proveniență; conflictele între
militari, climatul de muncă deficitar, probleme nerezolvate în familie; stilul de
conducere neadecvat; insuficiența hranei, a condițiilor de cazare, de echipare, de
petrecere a timpului liber, comunicarea deficitară.

Se impune ca dintr-o astfel de înșiruire de factori să se realizeze o
sistematizare, descriere și clasificare a lor în scopul determinării mijloacelor și
metodelor de înlăturare a factorilor de stres pe timp de pace.

Un prim criteriu de clasificare este natura factorilor de stres. Din acest
punct de vedere există factori psihici, factori biofiziologici, factori sociali, factori
culturali și o categorie aparte, factorii organizaționali, natura lor rezultând din
elementele constitutive ale organizației militare. Criteriul enunțat pare a fi cel mai
relevant, el putând evidenția, totodată, sursele și posibilitățile de management ale
stresului. Pe lângă el, factorii de stres mai pot fi clasificați și descriși și din
perspectiva duratei acțiunii lor în timp, a intensității, a proceselor psihice sau
fiziologice afectate, a necesității existenței sau inexistenței lor în instituțiile
militare.

Am afirmat că un element în funcție de care s-ar putea clasifica acești
factori este și cel al necesității existenței sau inexistenței lor în instituțiile militare.
Aici se impun unele precizări, armata fiind un organism ce se pregătește permanent
pentru desfășurarea acțiunilor de luptă, acțiuni ce se desfășoară în condiții de stres
ridicat și extrem. Formarea luptătorilor presupune ca încă din timp de pace, în
cadrul exercițiilor, să fie simulate condițiile de pe câmpul de luptă, astfel ca ei să se
obișnuiască și să cunoască amenințările la care se expun. Din această cauză, unii
factori de stres sunt asemănători cu cei ai câmpului de luptă. Existența acestor
situații cu caracter stresant se poate prelungi și în afara exercițiilor, în activitatea
cotidiană a militarilor în unitate (“Efecte stresante ale câmpului de luptă” Editura
Militară, București, 1991, pag. 32).

Factorii de stres din perspectivă psihosociologică

Acești factori afectează îndeosebi sistemul psihic al militarului, având,
totuși, și o rezonanță fiziologică. Trebuie precizat că, în general, abordarea
stresului necesită o interdisciplinaritate.

După cum am specificat, pregătirea de luptă este o activitate de primă
importanță pe care militarii o desfășoară pe timp de pace, activitate ce caută să
pună viitorul luptător în situații cât mai asemănătoare câmpului de luptă, situații cu
un caracter profund stresant. Prin aceasta se urmărește creșterea rezistenței
militarilor la acțiunea factorilor stresului de luptă. în cele mai multe armate
modeme, pentru pregătirea psihologică se practică exerciții de rezistență mai
complexe, care permit un antrenament foarte dur în comparație cu exercițiile
tactice. Ele sunt inspirate din formele și metodele de instruire a trupelor speciale și
de cercetare – diversiune și au ca scop menținerea capacității de luptă, precum și
creșterea rezistenței la influența factorilor de stres ai lupte (“Agresiune și apărare
psihologică” Editura Academiei de înalte Studii Militare, București, pag. 59).

In cadrul instruirii trupelor de uscat, aceste exerciții, cu o durată de trei –
șapte zile organizate și conduse de comandanții de companii, se execută pe distanțe
mari, cu marșuri și acțiuni de luptă pe timp de noapte, atacuri prin surprindere,
regruparea și eschivarea de la urmărirea de către inamic, expunere la vicisitudinile
condițiilor meteorologice și suprasolicitărilor fizice și chiar expunerii ororilor
interogatoriilor și condițiilor de lagăr pentru cazul în care militarii cad prizonieri.

Regulamentele de desfășurare a exercițiilor exclud eventualitatea ca pe
timpul acestora militarii să vină în contact cu populația civilă sau să se bucure de
anumite favoruri care contravin obiectivului propus, așa cum ar fi: folosirea
autovehiculelor de orice fel; poposirea arbitrară în locuri populate; cu excepția
situațiilor de necesitate sau pericol care presupun solicitarea de ajutor, cumpărarea
de alimente etc.

In aceste condiții sunt solicitate peste limita normalului toate procesele
cognitive, motivaționale și afective.

Factori cognitivi

Sub aspect cognitiv, în timpul antrenamentelor sunt foarte solicitate
senzațiile, percepțiile, limbajul, procesele memoriei precum și cele ale gândirii.
Luptătorul este supus zgomotelor armamentului din dotare, exploziilor,
întunericului. Tragerile cu armamentul pe timp de noapte solicită analizatorul
vizual, acesta trebuind să se adapteze în timp de ordinul secundelor de la
întunericul total la luminozitatea de scurtă durată produsă de explozii sau de focul
armamentului propriu. Militarul este pus în situații dificile în care lipsa de
informații, imposibilitatea orientării spațio – temporale, trebuiesc depășite (Apud
“Agresiune și apărare psihologică”, Editura Academiei de înalte Studii Militare,
București, 1994, pag. 87). Toate acestea induc o stare de tensiune ce poate
îngreuna procesul luării deciziilor sau al desfășurării acțiunilor. în același sens, al
obișnuirii luptătorului cu stresul luptei, pe timp de pace se organizează exerciții
numite “de supraviețuire” în care militarii, în grupe de trei până la șapte membrii
sunt trimiși în condiții de izolare (zone nepopulate) având asupra lor minimum de
mijloace necesare câștigării existenței. Lipsa hranei, a apei, a mediului social, lipsa
reperelor de orientare în teren, epuizarea fizică încearcă pe cât posibil să expună
luptătorul pe perioada desfășurării exercițiului unor condiții de mediu vitrege
cărora trebuie să le facă fată. Condițiile de antrenament mai sus menționate duc la formarea unor deprinderi necesare viitorului luptător permițând prevenirea, contracararea unor disfuncționalități în comportamentul militarului în condițiile reale ale câmpului de luptă. Existența acestor surse de stres este necesară, dacă nu vitală, pentru formarea viitorului militar. Trebuie subliniat însă faptul că inducerea lor neplanificată într-un ritm alert, în cadrul procesului de instrucție se poate solda cu urmări negative în plan psihologic, facându-și apariția simptomele stresului de lungă durată, iar persoana în cauză poate fi determinată să părăsească profesia de militar.

La eșantioanele superioare se aplică un alt tip de pregătire psihologică ce
are ca metodă inducerea unor factori cu caracter stresant. Se are în vedere
obținerea unor performanțe înalte ale activității de comandă și decizie în condițiile
existenței unor elemente cu caracter dezorganizator la nivel psihologic. Un
exemplu în acest sens este și instruirea unui stat major în condiții de stres. Acest tip
de instruire a fost elaborat de Centrul Național de Instruire al Trupelor de Uscat ale
S.U.A. și constă în observarea, evaluarea și ameliorarea activității de stat major în
condițiile expunerii membrilor acestuia la anumiți factori de stres intenționat induși
pe timpul desfășurării aplicațiilor (“Efecte stresante ale câmpului de luptă”, Editura
Militară, București, 1991, pag. 54).

Principala sursă de stres din perspectivă psihologică este, în acest caz,
lipsa sau neveridicitatea informațiilor pe baza cărora să se poată întemeia deciziile
tactice, lipsă ce poate genera teama de a nu lua decizii eronate, dat fiind
răspunderea mare pe care o au membrii unui sat major. Conform Teoriei disonanței
cognitive a lui Leon Festinger, dacă o persoană primește informații contradictorii
referitoare la o altă persoană sau la un obiect, sau situație se produce o stare de
tensiune, de disconfort psihic din care individul încearcă să iasă (reducerea
disonanței), fie prin reducerea importanței elementului disonant, fie prin căutarea
unor informații noi în concordanță cu credința inițială. Putem concluziona că lipsa
reperelor de orientare cognitivă, lipsa informațiilor sau existența unora de tip
redundant constituie o sursă de stres existentă, pe timp de pace, mai ales în cadrul
programelor de pregătire a cadrelor militare. Un stres secundar pe care îl induce
pregătirea psihologică constă în lipsa informațiilor referitoare la acest tip de
pregătire în rândul cadrelor militare, date referitoare la data, locul de desfășurare,
persoane implicate etc. Acestea nu sunt comunicate tocmai pentru a asigura
obiectivitatea procesului de instruire și formare psihică, pentru a putea obține date
relevante în activitatea dinamică de pregătire de luptă și de ameliorare, de adaptare
continuă a acesteia la cerințele sau nevoile curente ori sesizate pe parcurs. Adesea
este sesizată de către militari lipsa coerenței sau a logicii în activitatea de instruire
neștiind că obiectivele unei simple ședințe de tragere pot fi și unele de evaluare
psihologică, pe lângă testarea formării aptitudinilor de trăgător. Din cauza
acoperirii pregătirii psihologice cu haina pregătirii militare de bază rezultă o
tensiune, un disconfort datorat neconcordanței între cuvânt și faptă. Un exemplu în
sprijinul celor afirmate înainte, îl constituie și un exercițiu tactic desfășurat de
studenții Academiei Trupelor de Uscat din Sibiu; acest exercițiu a avut ca obiective
realizarea surprinderii inamicului într-o ambuscadă ce urma să se realizeze la o
distanță de 30 km față de locul inițial de dispunere a companiei de studenți. Acestea au fost comunicate studenților, în subsidiar exercițiul având ca obiective creșterea rezistenței psihofiziologice, valoarea nivelului acesteia la efectivul companiei de studenți și conturarea unor măsuri ameliorațive. Foarte puțin din cele comunicate studenților a coincis în termen cu activitățile desfășurate. Astfel, aceștia au fost nevoiți încă de la început, să se abată de la traseul de marș inițial
stabilit și să urmeze o rută mai lungă și mai greu accesibilă. Condițiile atmosferice,
lipsa apei, timpul foarte lung de așteptare până la momentul manevrei de
ambuscadă, numărul mare de studenți ce lipseau din motive medicale în momentul
declanșării acțiunii de luptă, au lăsat impresia unei aplicații ratate. După bilanț, la
întoarcerea în unitate, cadrele de comandă au comunicat, spre mirarea tuturor, că
obiectivele exercițiului au fost atinse. Mulți dintre studenții participanți și-au
exprimat decepția și nemulțumirea referitor la această aplicație, afirmând
discrepanța dintre obiectivele propuse și cele realizate.

Factori motivationali

Sub aspectul motivațional, sursele de stres vizează principalele
modalități și structuri ale motivației: trebuințe, motive, interese, convingeri,
idealuri și concepția despre lume și viață. Pe timp de pace, orice țară alocă sume
importante pentru satisfacerea unor nevoi ale cadrelor armatei, acestea beneficiind
de gratuitate sau de alte facilități la anumite servicii ca: hrană, cazare, servicii
medicale, protecție socială, salarizare etc. Pe timp de război, satisfacerea acestor
trebuințe este considerată ca fiind un factor vital al moralului trupelor și, totodată,
un mijloc de protecție sau de compensare a situațiilor de stres la care cadrul militar
este supus. în acest sens se fac eforturi considerabile, Statele Unite ale Americii
trimițând în Golful Persic pe perioada conflictului cu Irakul chiar și prostituate
pentru a destinde soldații americani. Nu orice țară are posibilitățile S.U.A., dar
acordarea unor facilități cadrelor militare, față de populația civilă, se întâlnește în
toate armatele moderne. Acest fapt face destul de atrăgătoare cariera militară, sub
aspect material (“Agresiune și apărare psihologică” Editura Academiei de înalte
Studii Militare, București, 1994, pag. 82). Totuși, satisfacerea trebuințelor, doar în
plan material, nu este o soluție.

Considerând Modelul piramidal al trebuințelor al lui Maslow, putem
observa că profesia de militar este, prin conținutul ei, un obstacol în calea satisfacerii atât a trebuințelor primare cât și a celor secundare. In categoria trebuințelor primare se încadrează trebuințele biologice sau organice (de foame, de sete, sexuale), trebuințe fiziologice sau funcționale (de mișcare, relaxare).

Trebuințele secundare include în sfera lor trebuințe materiale (de locuință, confort,
de unelte și instrumente), trebuințe spirituale (de cunoaștere, estetice, etice, de
realizare a propriei personalități), trebuințe sociale (de comunicare, anturaj și
integrare socială, de cooperare etc.). Abraham Maslow stabilește cinci categorii de
trebuințe. De asemenea, autorul mai face câteva precizări: o trebuință este cu atât
mai improbabilă cu cât este mai continuu satisfăcută; o trebuință nu apare ca
motivație decât dacă cea anterioară ei a fost satisfăcută; cu cât o trebuință se află
mai spre vârful piramidei, cu atât ea este mai specific umană. Satisfacerea firească
a trebuințelor se asociază cu reducerea tensiunilor; nesatisfacerea lor duce fie la
dilatarea și exacerbarea acestora, fie la anularea lor prin saturație și reacție de
apărare, însoțită de perturbări caracteriale; nesatisfacerea lor pe o perioadă mai
îndelungată de timp pune în pericol existența fizică și psihică a individului.

Pentru a nu periclita stabilitatea psihică a militarilor, în domeniul
satisfacerii trebuințelor, armata americană se conduce după principiul celor “3 M”
(meals, mail, money – în traducere: hrană, corespondență, bani). Se consideră
totuși că acest principiu este aplicabil armatelor profesionalizate și în condițiile
dispunerii de importante resurse materiale, din această cauză se impune luarea în
considerare și a altor factori motivaționali la un nivel mai înalt: motive, interese,
idealuri, etc. Acest subiect se va aborda în subcapitolul referitor la sursele de stres
ca și componente ale agresiunii psihologice pe timp de pace (“Efecte stresante ale
câmpului de luptă”, Editura Militară, București, 1991, pag. 102)

Factori afectivi

Afectivitatea militarului este una din laturile cele mai sensibile și,
totodată, cele mai expuse stresului. Procesele afective reflectă relațiile dintre
subiect și obiect sub formă de trăiri, uneori atitudinale. Nu obiectul în sine este
important, cât valoarea și semnificația pe care acesta o are pentru subiect. Practic,
nu există fenomen psihic cu care procesele afective să nu se afle în relații de
interacțiune și interdependență, de aceea afectivitatea este considerată ca fiind
componenta bazală, infrastructurală a psihicului. Ea este nota lui definitorie, prin

A

afectivitate omul diferențiindu-se profund de inteligența artificială. In ciuda
dezvoltării armamentului s-a constatat că omul rămâne factorul hotărâtor într-un
conflict armat. Totodată, el este și cel mai expus în luptă datorită structurii
sistemului său psihic. Pentru a contracara vulnerabilitatea, îndeosebi afectivă, încă
din timp de pace, prin programul de instrucție, dar și prin activitatea de zi cu zi se caută formarea unor personalități de luptători la care afectivitatea să nu intervină ca factor determinant în comportament. Mai precis se urmărește automatizarea structurii psihice a individului astfel ca să se poată realiza subordonarea și posibilitatea de predicție și control a acțiunilor sale în luptă. Din această cauză exteriorizarea trăirilor afective, a emoțiilor, verbalizarea acestora sunt, pe cât
posibil, limitate atât prin regulamente cât și prin modul de organizare a armatelor.
Aceasta nu înseamnă că viața afectivă a militarilor este una săracă ci, dimpotrivă,
ea este doar puțin exteriorizată.

In cele ce urmează lucrarea va aborda sursele de stres ce pot viza
afectivitatea militarilor pe timp de pace.

Cronologic, începând cu intrarea militarului în unitate sau cu încadrarea
lui ca și cadru activ, îndepărtarea de sursele de asigurare afectivă (membrii
familiei, prieteni, soție) constituie o primă sursă de stres. Individul resimte o stare
de anxietate, se simte singur și se vede pus în situația de a-și crea alte relații sau
surse care să îi ofere un suport energetic. De multe ori, prin executarea unor
activități cotidiene (un serviciu de zi pe unitate) sau datorită dispunerii unității într-
o zonă izolată, legătura sa cu familia este mult îngreunată. în aceste condiții,
militarul are tendința de a exacerba problemele familiale, unele chiar minore,
autoculpabilizându-se pentru existența lor și pentru imposibilitatea de a interveni
personal în soluționarea lor.

Stresul generat astfel afectează îndeosebi dispoziția afectivă, creând o
stare difuză de disconfort cu intensitate variabilă și durată relativă. Dispoziția
negativă resimțită de subiect creează, de obicei, un fond pesimist, fapt ce se
reflectă atât în limbaj cât și în activitate prin lipsa puterii de concentrare asupra
obiectului activității. Adaptarea la mediul militar apare, în percepția individului, ca
fiind foarte dificilă/Uneori nedescoperite la timp, tulburările stresului indus de
lipsa surselor de asigurare afectivă au culminat cu sinucideri, atât în rândul
soldaților cât și al cadrelor superioare iar, din păcate, cazuistica este foarte bogată,
fapt prezentat și în mass-media.

Dacă peste acest stres adaptativ ce implică acceptarea obligațiilor,
cerințelor și vicisitudinilor vieții de militar se poate trece în timp, cu ajutorul
colegilor, al comandantului, al familiei, există o altă formă de stres ce se manifestă
la nivelul afectelor și emoțiilor prin intensitatea și caracterul negativ pe care aceste
procese o primesc. Ca procese afective primare, afectele sunt forme afective
simple, primitive și impulsive, puternice, foarte intense și violente, de scurtă
durată, cu apariție bruscă și desfășurare impetuoasă. Groaza, spaima, mânia, frica,
accesele de plâns sunt astfel de afecte ce pot semnaliza existența unui stres acut
generat de atentatul la integritatea psihică a militarului în fața unei amenințări.

Teama este o stare afectivă negativă datorată instalării senzației de insecuritate, a
neliniștii și agitației. Ea precede, de regulă, îndeplinirea misiunilor care implică
răspundere, o anumită doză de risc, chiar un anumit pericol. Teama poate căpăta un
caracter pronunțat în situația în care militarul nu dispune de suficiente cunoștințe în
domeniul său de activitate, de o stare psihofiziologică normală, de o stare morală
bună și când manifestă neîncredere în reușita îndeplinirii sarcinilor ce îi revin /
(“Agresiune' și apărare psihologică”, Editura Academiei de înalte Studii Militare,
București, 1994, pag. 165).

Frica apare în situații neobișnuite, atunci când individul nu și-a elaborat
modalități adecvate de acțiune sau în condițiile în care nu se prevede tot ceea ce ar
putea surveni. Ea nu apare ca răspuns la o durere, suferință, resimțite nemijlocit de
organism, ci ca semnale ale stimulilor care vizează posibilitatea apariției unei
amenințări. De multe ori, indivizii trăiesc starea de frică nu numai de ceea ce văd,
ci și din informațiile culese sau auzite cu privire la un pericol. Această stare
negativă induce, la rândul ei, influențe asupra tuturor proceselor psihofiziologice,
inclusiv pe cele nervoase fundamentale – excitația și inhibiția – în sensul că reacția
celulelor nervoase la stimulii externi deosebit de puternici, încetează de a mai fi
adecvată; rolul inhibitor al scoarței cerebrale este mai scăzut, ceea ce face ca stările
afective să aibă un caracter dezorganizator pronunțat.

Omul cuprins de frică încetează, de regulă, să-și mai controleze atenția,
zonele de percepție se îngustează, apar greutăți chiar în aprecierea justă a unei
situații obișnuite; acțiunile și mișcările ies adesea de sub controlul conștiinței și
devin impulsuri vizibil dezordonate.

Panica este una din formele agravante de manifestare a fricii. Ea poate
cuprinde un individ sau un grup de indivizi, fiind o stare de confuzie, de
dezorientare, o frică împinsă la paroxism, în prezența unui pericol real sau
imaginar. Această formă de stres apare, mai ales, în timpul activităților ce prezintă
un grad sporit de periculozitate pentru militar și, totodată, care se caracterizează
prin elementul de surpriză, subiectul neavând timp pentru a se pregăti sau apăra.
Din această categorie se pot enumera: accidentele în timpul tragerilor cu
armamentul (mai ales la începutul perioadei de instruire), testarea unor noi tipuri
de armament, mânuirea explozibililor, a substanțelor toxice de luptă, executarea
serviciului de gardă pe timp de noapte.

Emoțiile, la rândul lor, sunt procese afective complexe ce beneficiază de
un grad mai mare de conștientizare și intelectualizare. Emoțiile curente sunt forme
afective de scurtă durată, active, intense, provocate de însușirile separate ale
obiectelor, având un caracter situațional și o orientare bine determinate. Ele sunt mult mai variate decât afectele, manifestându-se mai nuanțat după tipare și conveniențe socioculturale. în lucrările de specialitate legate de stresul pe câmpul de luptă se asimilează noțiunea de “afect” celei de “emoție”. Aceasta din urmă, prin aria mai. largă de manifestări, acoperind și sfera afectelor. Faptul că emoțiile se manifestă după tipare socioculturale constituie o caracteristică importantă. Pe câmpul de luptă, tiparele socioculturale se dizolvă iar militarul se ghidează în
conformitate cu instinctul său de conservare. Situația de pace se diferențiază
aproape total de cea de război.

Este mult mai probabil ca pe timp de pace emoțiile să constituie forma
cea mai frecventă de manifestare a stresului, afectele apărând doar în situații de
stres extrem, situații menționate anterior. Emoțiile au un caracter cotidian și din
această cauză, stabilirea stresului ca fiind cauza lor este mai dificilă. Celelalte
procese afective superioare, cum sunt emoțiile complexe și sentimentele, vor fi
abordate prin prisma teoriilor stresului în subcapitolul referitor la sursele de stres
conținute de agresiune psihologică asupra forțelor armate, aceste procese
caracterizându-se printr-o mai mare restructurare și raportare valorică, situată la
nivel de personalitate și depășind prin conținutul și structura lor stările emoționale
disparate și tranzitorii.

Factori legați de voință și atenție

Stresul se manifestă asupra proceselor voliționale în sensul modificării
calităților acestora precum și la nivelul fazelor actelor voluntare.

Voința este definită ca fiind un proces psihic complex de reglaj, constând
în acțiuni de mobilizare și concentrare a energiei psihonervoase în vederea atingerii
scopurilor conștient stabilite. Ea necesită un efort voluntar, adică o mobilizare a
resurselor fizice, intelectuale, emoționale, în principal prin intermediul
mecanismelor verbale, el reprezentând o organizare a activității nervoase în jurul
unui centru dominant care exprimă, în plan psihic, scopul acțiunii.

Stresul afectează calitățile voinței în sensul diminuării puterii acesteia,
lipsei perseverenței, a independenței sau a promptitudinii deciziei. Puterea voinței
se exprimă în intensitatea efortului cu care militarul își urmărește scopurile. Lipsa
unor scopuri de perspectivă, care să direcționeze activitatea militarului, satisfacție
neresimțită în realizarea obiectivelor (de obicei apare când subiectul nu are nici un fel de afinități pentru activitatea desfășurată), sunt surse ce pot face efortul voluntar
aproape imposibil și, prin extensie, capacitatea organismului de a face față la stres
este mult diminuată. Lipsa perseverenței se traduce prin incapacitatea subiectului

Este foarte important de remarcat că în actul de comandă, comandantul
este supus unei duble presiuni: cea datorată subordonaților și cea exercitată de
superiorul său ierarhic. Un comandant este la rândul său pedepsit dacă în relația sa
cu subordonații manifestă slăbiciune față de subordonați, abuzează de autoritatea
sa, adresează cuvinte jignitoare subordonaților sau comite acte de nedreptate.

Un caz aparte este cel al aplicării pedepselor colective, act disciplinar
interzis de către art. 43 al “Regulamentului disciplinei militare”, dar care este totuși
foarte aplicat. Prin aplicarea pedepselor colective de multe ori comandantul dorește
să rezolve o stare de abatere de la regulamente al cărei autor nu îl cunoaște sau
dorește să “dea o lecție” și celorlalți. Toți membrii subunității trăiesc în acest caz o
senzație de frustrare corelată cu un conflict intern în centrul căruia se află
întrebarea “De ce trebuie să sufăr și eu din cauza altuia?”

Sancționarea unei abateri grave cu o pedeapsă colectivă este
condamnabilă, iar subordonații vor resimți acest fapt ca pe un puternic act de
nedreptate și, în consecință, ca pe un factor stresant. în unele cazuri pedepsele
colective au și urmări benefice. Una dintre ele ar fi orientarea grupului de militari,
a subunității, spre o soluție concretă a problemei prin mijloace informale. în acest
fel se poate întări coeziunea grupului și senzația că de soarta unuia vor depinde
toți, mai ales pe timp de război.

Izolarea și sentimentul de profundă vinovăție au un puternic caracter
stresant în această situație, uneori militarul mărturisindu-și vina, sau în alte cazuri,
când abaterea este mai gravă, căutând să se autodepășească.

Stilul de conducere

Atât teoria cât și practica managementului au demonstrat că, în
activitatea lor, conducătorii tind să adopte o anumită manieră de conducere. Din
analiza rezultatelor unor investigații sociologice de teren a rezultat faptul că unii
comandanți de subunități adoptă un stil excesiv de autoritar, caracterizat prin:
accente de duritate, încredere redusă în subordonați, slabă preocupare pentiu
cunoașterea oamenilor, a problemelor lor de muncă și de viață, a stării de spirit din
subunitățile pe care le comandă; folosirea amenințărilor și a jignirilor, utilizarea
frecventă a sancțiunilor disciplinare; lipsa de receptivitate la problemele ridicate de
subordonați. Permanentizarea stării de nemulțumire îi poate împinge pe unii la
blazare și pasivitate, la pierderea încrederii în forțele proprii, duce la relații
interpersonale tensionate, la raporturi de comunicare scăzute, legături profesionale
sporadice și nesemnificative. Toate acestea semnalează o anumită stare de stres
indusă subordonaților prin adoptarea unui stil de conducere necorespunzător.

Un asemenea stil cu urmări dezorganizatoare și în planul disciplinei este
o rezultantă a mai mulți factori, printre care: insuficienta pregătire teoretică privind
problemele de ordin uman care se cer soluționate și o neînțelegere a consecințelor
pe care le are modul de exercitare a comenzii asupra stării psihice; preluarea
necritică, mai ales de către cadrele fără experiență, a unor practici neregulamentare
folosite de unii militari, responsabilitatea socială etc.; încercarea de a substitui
competența reală prin autoritatea funcției și a gradului atunci când apar dificultăți
în relațiile cu subordonații.

In subunitățile în care comandanții au adoptat un stil autoritarist, dur, se
reușește în timp relativ scurt să se asigure ordinea și disciplina. Treptat, însă, pe
măsură ce acest mod de a conduce se permanentizează, raporturile de stimă și
încredere dintre șef și subordonați, dintre membrii colectivului, se erodează, apar
nemulțumiri, stări conflictuale, acte de indisciplină, se înregistrează rezultate mai
slabe. De unde concluzia că disciplina obținută prin constrângere se obține mai
ușor, dar rezistă mai puțin datorită stresului secundar indus, în timp ce disciplina
întemeiată pe încredere reciprocă, pe înțelegerea corectă a normelor vieții militare
se dobândește mai greu, dar are trăinicie și stabilitate.

Din analiza “Regulamentului serviciului interior” și “Regulamentului
disciplinei militare” nu se poate pune în evidență faptul că un asemenea stil de
conducere ar fi cel mai optim. Opțiunea regulamentară este pentru un stil de
conducere participativ, ceea ce presupune consultarea subordonaților și atragerea
lor în luarea deciziilor, cunoașterea în amănunt și în permanență a problemelor
ivite în executarea misiunilor și ordinelor; folosirea datelor rezultate din controale
pentru înlăturarea neajunsurilor în muncă, pentru generalizarea metodelor și
formelor de acțiune eficiente; exigența față de propria conduită cel puțin la fel ca și
cu cea față de comportamentul subordonaților; stimularea spiritului de inițiativă,
creativitate și angajare a tuturor subordonaților.

Stilul de conducere se cere constant analizat, îndeosebi prin prisma
rezultatelor concrete, pentru că un stil de conducere defectuos are o influență foarte
largă asupra activității dintr-un colectiv, dintr-o subunitate sau unitate militară,
întrucât se repercutează negativ asupra stării de sănătate a cadrelor militare, prin
crearea de situații tensionale, prin stresul pe care-1 generează și întreține; are efecte
nocwe asupra regimului de viață și de muncă al cadrelor și militarilor în sensul
solicitării lor neraționale, al prelungirii și intensificării nejustificate a eforturilor lor
fizice și intelectuale; duce la statornicirea unei practici disciplinare incorecte,
ineficace și adesea neregulamentare.

Comunicarea în organizația militară

Analiza comunicării din perspectiva psihologiei sociale se impune, așa
cum afirma Pierre Jardillier, comunicarea fiind o sursă de conflict și obiect de
competiție (Apud ZLATE, M., – “Psihologie socială organizațională și industrială”,
Editura Politică, Bucureșt, 1975, pag. 61). Organizația militară, prin tradiția
întemeiată de-a lungul timpului, prin regulamente, dar și prin adaptarea la situația
de luptă, a adoptat un model piramidal și complet formalizat al comunicării. Acest
model nu s-a schimbat de-a lungul istoriei, o singură caracteristică a comunicării în
armată fiind modificată, și anume a vitezei, ca o consecință a evoluției mijloacelor
de transmitere a informației. Comunicarea în organizația militară sancționează
orice abatere de la formulele standardizate de comunicare ce ar putea să
compromită întregul conținut al mesajului. Prin formalizarea completă a
formalizării se încearcă înlăturarea oricăror neclarități și incertitudini la nivelul
militarilor cerințe foarte importante, atât în situația de război, cât și în cea de pace.

Un factor de stres datorat specificului comunicării în armată este acela al
transmiterii doar a strictului necesar al informației, pe scurt și fără explicații. Se
consideră că, în general, inferiorii în grad sau în funcție trebuie să execute anumite
activități fără a pune întrebări, fără a se interesa de scopul principal al activității.
Această stare apare mai ales în comunicarea descendentă, de la un nivel ierarhic
superior la unul inferior, materializată cel mai adesea prin ordine. Aceste ordine au
un caracter imperativ, trebuiesc respectate și înțelese imediat, trebuiesc executate
și, un fapt foarte important: îndeplinirea lor trebuie adusă imediat la cunoștința
celui care a dat ordinul. Prin formă concisă și clară se încearcă înlăturarea pe cât
posibil a perturbărilor comunicării.

Datorită faptului că omul în general caută să-și explice unele fapte și
fenomene, să le găsească scopul sau cauzalitatea, iar organizația militară adoptă o
comunicare formalizată, formula de adresare, de încheiere, cu un conținut
standardizat, se creează stări de frustrare, senzația că superiorii ierarhici nu înțeleg
problemele subordonaților, militarii sunt mult mai preocupați de analiza cauzelor
sau a scopurilor ce au determinat darea ordinelor, decât și mai puțin de executarea
lor. lata câteva elemente ce pot da comunicării un caracter stresant organizației
militare:

Nu se creează subalternului convingerea că dispozițiile date se
înscriu în obiectivele instituției și sunt în concordanță cu atribuțiile funcționale ale
superiorului și cu interesele proprii ale subalternului;

Excesul de dispoziții îi fac pe subalterni total dependenți de
comandant, lipsiți de inițiativă, inerți, acestea afectând coerenta instituției

Nefolosirea unui limbaj pe înțelesul subalternului;

Nerespectarea liniei ierarhice de comunicare, transmiterea de
dispoziții, despre care șefii direcți să nu aibă cunoștință;

Neraportarea executării unui ordin.

Grupul primar

Pe timp de război, când agresiunea la adresa statului este extremă, s-a
constat că totuși căderile psihologice, sinuciderile și toate celelalte forme de ieșire
din situație, sunt relativ rare. Există ceva în cadrul colectivului militar care
contrabalansează stresul luptei; “ceva” îl susține și întărește pe soldat, îl face să

A

suporte privațiunile, expunându-se pericolului mai mult decât este strict necesar. In
ciuda situației de stres maxim, în cea mai mare parte a cazurilor, soldatul nu fuge,
nu are căderi nervoase, ci luptă chiar și în mod eroic.

Cercetătorii în domeniul psihologiei militare au constatat, în urma unor
cercetări din timpul războiului din vietnam, că elementul care contrabalansează
efectele distructive ale luptei și vicisitudinilor vieții militare în general, este un
factor în același timp sociologic și psihosocial: grupul primar.

Atât pe timp de război, dar și pe timp de pace, amenințarea sau
agresiunea accentuează definirea grupului ca “ingroup” și îi dezlănțuie cu forța
insolită dinamicile sociologice:

Coeziunea social crescută și confundarea individului cu ingroup,

Eliminarea conflictelor interne și direcționarea agresivității față de
outgroup,

Structura informală rigidă de norme și sancțiuni,

Omogenitatea și pregnanța valorilor grupului,

Identificarea scopurilor individuale cu scopurile grupului.

Grupul constituie un spațiu social înlocuitor, un surogat parțial al
sistemului relațional civil al militarului de recompensa și susținerea pe care le
garantează eu-lui lor. Viața în comun din organizația militară implică dependența teciprocă. Viața unui militar va depinde de acțiunea celorlalți. Orice act individual care implică securitatea altora în grup va deveni obiectul de preocupare pentru grup în ansamblul său.

Privat de contactul social, militarul se va dresa propriei unități pentru a-
și satisface diferitele nevoi efective, de comunicare, recunoaștere, aprobare și, în
general, de prețuire ca persoană și nu ca mijloc. Pe timp de pace, aceste nevoi sunt
satisfăcute de familie și prieteni, dar neluarea în considerare a grupului primar din
unitate va pune militarul în situație de exclus.

Din perspectiva soldatului, supraviețuirea sa fizică și psihică se confundă
cu supraviețuirea grupului său primar. Totodată, grupul primar de soldați este un
agregat informai de egali, cimentat de un “contract social” implicit, căruia situația
de amenințare îi mărește forța și conținuturile.

Pe de altă parte, grupul nu este cel ce satisface și protejează împotriva
factorilor de stres. El se poate transforma în factor de frustrare și motiv de anxioase
conflicte de valori.

Atotputernicia grupului și sfârșitul a ceea ce este personal, pot să se
traducă în înăbușirea psihologică și amenințarea eu-lui. Atribuirea de valori sigure
în structura psihologic – socială poate fi utilă pentru echilibrul microșistemului, dar
distructiv pentru autoidentitatea și existența însăși a indivizilor cărora li s-au
atribuit rolurile (menționăm: “țapul ispășitor”, “lașul”, “clovnul , informatorul ),
și nu rareori agresivitatea neresorbită explodează. De altfel, dubla natură a grupului
– instituțională și afectivă, generează adesea contraste între logica sistemului,
camaraderiei (buddy system) și misiunile atribuite grupului de către comandanți.

Codurile informale de grup pot să intre în conflict cu cerințele armatei și cu situația
militară. Fidelitatea personală și codurile formale pot să nu coincidă. Față de
ordinele de continuare a unui marș și de a nu opri să-și ajute prietenii, un soldat
poate resimți un conflict între a ajuta un camarad și a executa ordinul. Și în acest
caz, ca și în alte zeci analoage, coeziunea grupului se poate transforma în
amenințare. Dacă aici este conflict între grupul formal (unitatea militară) și grupul
efectiv, între supraviețuirea psihologică a grupului primar și supraviețuirea unora

dintre membrii săi, funcția psihologico – socială a grupului relevă o contradicție
imanentă.

Totuși, negarea de sine ca individ autonom, ce se apăra din punct de
vedere psihologic de anxietate, implică și preluarea entității superindividuale,
grupul , deci posibilitatea de a fi sacrificat ca individ pentru echilibrul și supraviețuirea grupului primar.

Prima articulație fundamentală a codului informai este sistemul de valori
și de comportament legate de stereotipul masculin: să fie un adevărat bărbat. Acest
stereotip derivat în mare parte din cultură civilă, va primi o interpretare specială în
mediul militar. Acest mediu reprezintă pentru un bărbat, preocuparea de a se arăta
ca atare. De altfel, teama de un eșec în rol – de exemplu să dea dovadă de lașitate,
de teamă – poate să comporte nu numai frică de o cenzură socială asupra faptului
ca atare, dar și o frică mai adâncă și înrădăcinată, legată de istoria individului.
Curajul și agresivitatea, elemente centrale ale idealului masculin, devin astfel și elemente esențiale ale unui bun soldat.

A doua articulație unde poate interveni factori de risc este spiritul de
corp, înțelegând prin acest termen, stare de ajutor reciproc și solidaritate întie
membrii grupului.

Fidelitatea față de camarazi și mult mai general, față de propria unitate,
este un cod rigid de grup. El se corelează în codul masculinității, dar rămâne
independent. Fidelitatea față de camarazi se bazează pe o interdependență reciproc
vitală și face parte din acea constelație de sentimente definită “spirit de corp”.
Desconsiderarea de către un militar a acestui spirit de corp duce, într-o prima faza,
la eliminarea informală din cadrul grupului sau de apartenență, pentru ca apoi
eliminarea să se realizeze și din cadrul organizației militare formale. Toate acestea
generează un fond afectiv anxios, sentimente de culpabilitate, ură față de camarazi, etc.

A treia articulație a cadrului de grup se referă la normele și valorile care
reglează atitudinea grupului primar față de obiectivele organizației militare, față de
război și pregătii ea pentru acesta, față de inamic. în general, aici nu de puține ori
normele și atitudinile informale intră în conflict cu cele formale, sistemul coercitiv
al organizației militare putând interveni și provoca tensiuni cu caracter stresant.

Un al patrulea aspect al cadrului grupului poate fi regăsit în apărarea
coeziunii sale.

2.2.4. Sursele de stres din perspectivă organizațională

Caracteristicile organizației militare

Instituția militară prezintă un caracter izomorf, adică ea îmbracă aceleași
forme și modalități și este răspândită pretutindeni în lume. Organizația militară,
mai mult ca oricare alta, este puternic individualizată în societate, reprezentând o
serie de elemente de specialitate care o diferențiază de toate celelalte medii de
muncă. Fiecare element de specificitate poate genera disfuncționalități în plan
individual, constituindu-se o potențială sursă de stres.

Specificitatea organizației militare rezidă, în primul rând, din însă și
responsabilitatea profesiei militare, din scopul acesteia – apărarea țării în condițiile
acceptării chiar a sacrificiului suprem – ceea ce, de altfel, reprezintă chiar fondul
profesiei militare, dar și posibil factor de insecuritate, de stres.

Altă sursă potențială de stres o reprezintă structura organizației militare,
prin care aceasta se diferențiază de toate celelalte organizații. Având o organizare
ierarhică, liniară multinivelară, lipsită de flexibilitate, implicând existența unei
autorități ierarhice, aceasta determină o subordonare în exclusivitate pe verticală,
de jos în sus și o ierarhie strictă a gradelor și funcțiilor.

Are, de asemenea, un sistem stabil de statusuri și roluri, regulamente
precise de funcționare, sarcini clar distribuite. Un astfel de sistem de organizare,
prin specificitatea sa, cere ordine, disciplină, respectarea întocmai a
regulamentelor; fiind utilizat să facă ceea ce fac toți ceilalți, să fie la fel cu toți
ceilalți, de cele mai multe ori se nesocotesc diferentele interindividuale, tinzându-
se spre uniformizare. Acest conformism impus solicită și determină în final
stereotipizarea comportamentului, ceea ce intră în contradicție cu nevoile de
originalitate ale individului. Prin blocarea spre afirmarea sinelui, tendința de
uniformizare este percepută ca o reală sursă de stres.

Aspirația spre putere se manifestă în organizația militară mult mai acut
decât la alte tipuri de organizații. Doar Adler considera aspirația spre putere drept
“factor motivațional universal”, psihologii vorbesc despre universalitatea
“complexului de inferiorități”, ceea ce permite afirmația că oamenii aspiră la
putere, dar, în același timp, se tem de ea (ADLER, A., 1991). In instituția militară,
datorită structurii sale specifice, fiecare poate avea un statut de lider, la diverse
nivele ierarhice, iar avansarea se face, în general, după parcurgerea unei etape bine
precizate și cu o perspectivă temporală relativ clar determinată. Astfel, organizația
militară se așteaptă ca o anumită persoană să devină lider. Mai mult, intrarea pe o
treaptă ierarhică superioară este principala modalitate prin care aceasta recunoaște
și valorizează oficial calitățile unei anumite persoane. De aceea, perspectiva
imposibilității parcurgerii unor etape, reprezintă o reală sursă de insecuritate
psihică.

Organizația militară este o organizație închisă. Acest lucru se poate
prelungi în subiectivitatea individului, unde limitarea legăturilor cu exteriorul este
tăiată supradimensionat și confundată cu îngrădirea, limitarea libertății (unitate
militară = “închisoare”) (Apud ILIE, S., – “Posibile surse de insecuritate psihică
determinate de specificitatea mediului militar”, în Revista Academiei Trupelor de
Uscat, Sibiu, Nr. 4/1999). Caracteristica oricărui mediu închis este îngustarea
orizontului personal, ceea ce poate determina dezinteresul membrilor săi și duce la
blazare, apatie, ocupații paralele părăsite, chiar frustrări în plan individual, altfel
spus, surse de stres.

Mediul militar pune individul într-o continuă situație socială, ceea ce
intră în contradicție cu tendința fiecăruia de intimitate. Apare astfel un conflict
mocnit, mai. mult sau mai puțin conștienț, între intervenția permanentă a grupului și
tendința naturală a individului de a se proteja. De aceea, grupul poate fi perceput ca
agresiv, viața în grup incomodă, dublată de lipsa de intimitate.

Specificitatea organizației militare este dată de privațiunile, pericolele,
nesiguranța, pericolele multiple de natură fizică, psihică etc. la care individul
trebuie să facă față. Acțiunea acestor factori poate determina sentimente
contradictorii, reacții imprevizibile, care influențează sentimentul de securitate
psihică.

Scopul major al organismului militar îl constituie formarea luptătorului,
a învingătorului. Comportamentul de luptător presupune însă existența mai întâi a
unei atitudini de luptător, de învingător, care poate fi obținută doar pe suportul
încrederii în sine și securității psihice.

Demersurile educative, inclusiv antrenamentul și exercițiile de pregătire
psihomorală, vor viza cu precădere cultivarea imaginii de învingător și o programare pe succes. Parcurgerea succesivă a unor situații care implică risc
asumat dar depășit cu forțe proprii, cu ajutorul instructorului sau colegilor, sugestia
și autosugestia cultivată vor contribui la realizarea unei imagini pozitive despre
sine a militarilor, bazată pe inocularea în subconștient a unor convingeri că
subiectul va putea depăși multe din solicitările și suprasolicitările vieții de militar.
Preluate de subconștient și devenite deprinderi intelectuale, motrice și afective,
efectele pozitive ale exercițiilor și antrenamentelor psihologice asimilate de
psihismul bazat concură la o potență psihică superioară.

Neîncrederea în forțele proprii, teama de protecție, sentimentul de
insecuritate determinat de potențiale surse de stres prezentate anterior și favorizate
de mediul militar pot contribui la cristalizarea unui complex de inferioritate. ^

Stresul și organizarea activității

După Cooper și Marshall, sursele majore la locul de muncă sunt
împărțite astfel: intrinseci muncii, rezultate din rolul jucat de individ în organizație,
datorate dezvoltării carierei, generate de relațiile la locul de muncă iar ultima
categorie sunt sursele datorate structurii organizaționale și climatului de la locul de
desfășurare al activității (COOPER. C., MARSHALL, J., “Selye's Guide to Stress
Research”, pag. 166). Sursele de stres intrinseci muncii ar fi, după cei doi autori
menționați mai sus, condițiile materiale slabe, deficitare la locul de muncă, munca
până la capătul puterilor, presiunea timpului și pericolele fizice la care se expune
individul. Din punct de vedere al rolului individului în organizație, sursele stresului
sunt ambiguitatea rolurilor, conflictul de roluri, responsabilitatea personalului și
conflictele ivite din slaba definire a limitelor organizaționale interne și externe.
Suprapromovarea, subpromovarea, nesiguranța locului de muncă și ambițiile
contradictorii, sunt surse de stres organizațional ce aparțin categoriei celor legate
de dezvoltarea carierei. Din perspectiva’relațiilor între indivizi la locul de muncă,
stresul este indus de slabele legături între lider și subordonați și de asumarea
responsabilității.

Ultimul criteriu în funcție de care Cooper și Marshall, au clasificat
sursele de stres organizațional în structura organizațională și climat. în funcție de
acest criteriu, stresul este indus de slaba participare sau lipsa ei totală la activitățile
din organizație (în special cele decizionale), restricționarea comportamentelor,
politica organizațională și lipsa de consultare reciprocă în cadrul activității.

Conflictul și ambiguitatea rolului

Ambiguitatea rolului este definită ca lipsa de claritate în ceea ce privește
rolul individului la locul său de muncă, obiectivele propuse și dimensiunile
responsabilităților sale. în mediul militar, datorită prescrierilor precise în ceea ce
privește atribuțiunile și responsabilitățile fiecărui individ la locul de desfășurare al
activității, nu s-a acordat atenție prea mare din partea cercetătorilor, dar am
remarcat faptul că există astfel de situații mai ales în unitățile nou create, sau în
momentul încadrării într-o funcție nouă. Specialiștii de la Universitatea din
Michigan, în urma cercetărilor întreprinse asupra unui grup de ingineri suferind de
această carență în definirea rolului lor, resimteau o minimă satisfacție în activitatea
lor profesională, o stare crescută de tensiune în raport cu munca, un sentiment al
lipsei de importanță a muncii prestate în cadrul organizării muncii, însoțit de o
pierdere a respectului de sine.

In ceea ce privește conflictul determinat de rolul jucat de un individ în
procesul muncii, el este definit drept acea contradicție generată de solicitările
diferite adresate acestuia și la care el, fie că nu dorește să răspundă fie că socotește
că respectiva solicitare nu corespunde sarcinilor sale. La fel ca și în cazul anchetei
asupra ambiguității, rezultatele privind conflictul determinat de acest rol ajung la
concluzii asemănătoare: munca oferă mai puține persoanelor care suferă din cauza
conflictului determinat de rolul lor în procesul muncii; de altfel, cu cât cadrele care
au autoritate în procesul de organizare iau mai multe decizii cu consecințe
conflictuale cu atât crește insatisfacția în muncă a subordonaților lor. Zona cea mai
vulnerabilă în cadrul conflictelor de organizare a activității se situează la nivelul
articulației acesteia cu diferiți actori din mediul intern și extern.

Astfel, un caz tipic al conflictului de rol se întâlnește mai ales în
situațiile în care militarii sunt solicitați să intervină în situații deosebite de genul
manifestațiilor publice, reprimarea unor mișcări sociale sau, de obicei, în
desfășurarea unor activități ce nu se numără printre atribuțiunile directe ale
armatei: campanii agricole, întreținerea drumurilor, etc., atunci când se consideră
din partea unor factori de decizie că pregătirea pentru luptă nu este prioritară, iar
militarii pot fi folosiți și ca o mână ieftină de lucru în slujba societății.

Acesta nu este cazul armatelor profesioniste, model urmat de majoritatea
structurilor militare, dar prezintă relevanță în situația creată în prezent în care
statutul militarilor, odată cu profesionalizarea armatei, se va modifica și vor fi
necesare schimbări și la nivelul mentalităților în ceea ce privește rolul armatei în
societate. Conflictul de rol apare însă nu numai la nivel macro, ca în exemplele
anterioare ci și la nivel individual, mai ales în momentul stabilirii
responsabilităților și a sarcinilor care, deși stipulate prin regulamente, de multe ori
sunt neglijate sau, din contră, individul urmărește monopolizarea controlului unor
activități sau imixtiunea nejustificată în atribuțiunile unor alte compartimente.

Exercitarea unei responsabilități

Exercitarea unei responsabilități este un alt agent de stres legat de rolul
organizatoric. Responsabilitatea față de ființe umane este mai stresantă decât cea
față de echipamente; asta înseamnă că individul, exercitând o muncă de
răspundere, trebuie să petreacă mai mult timp în interacțiune cu ceilalți: să asiste la
ședințe de lucru, să muncească singur și, în consecință, să facă față termenelor de
predare a rezultatelor activității. Stresul ce are ca și cauză exercitarea unei
responsabilități, în mediul militar, datorită sistemului piramidal de subordonare se
poate transmite de la individul ce are ca sarcină directă exercitarea responsabilității
la subordonații săi sau la superiorul ierarhic. De orice neregulă săvârșită de un
subordonat este responsabil și superiorul său ierarhic, iar la rândul ei orice abatere
de la exercitarea unei responsabilități , afectează și subordonații. Ilustrativ în acest
sens este exemplul oferit de responsabilitatea comandantului de pluton față de
oamenii săi.

Neexercitarea de către comandant a atribuțiunilor sale regulamentare
induce în rândul militarilor sentimentul că sunt abandonați, apar conflicte între ei și
comandant, sunt presați de faptul că trebuie să se alinieze stadiului de pregătire al
celorlalte subunități iar de ei nu se ocupă nimeni. Comandantul companiei,
superiorul ierarhic al celui de pluton, este la rândul său conștient că în cadrul
subunității sale există o verigă slabă și este forțat să-și asume responsabilitatea
pentru luarea unei măsuri cu caracter reparator. Neluarea acestor măsuri are ca și
consecință extinderea stresului. In societatea civilă, în legătură cu stresul generat
de exercitarea unei responsabilități s-au făcut numeroase cercetări, mai ales în
întreprinderi. Astfel, referitor la responsabilitatea față de oameni, B. L. Margolis și
W. L. Kroes în studiul “Work and the Health of Man”, 1974, Editura Mit Pressau,
au constatat că potențialul de risc al prezenței ulcerului gastric, indicator al
stresului, este de șapte ori mai mare la maiștrii dintr-o fabrică decât la cel al
lucrătorilor pe care îi aveau în subordine.

Relațiile la locul de muncă

Este vorba de stresul legat de calitatea raporturilor umane întreținute de
superiorul ierarhic, cu subordonații și colegii de muncă. Numeroși psihologi au
emis ipoteza că relațiile bune dintr-un grup de muncă sunt un factor primordial
pentru sănătatea individului și a colectivității.

Superiorul ierarhic, într-o anchetă pe bază de chestionar asupra
personalității șefului în raportul acestuia cu subordonații, a descoperit că lipsa de
considerație, sau insuficienta considerație acordată de superior subordonaților săi,
se traduce la aceștia printr-un sentiment de tensiune sporită la locul de muncă.
Considerația este un sentiment asociat cu un comportament implicân^ o oarecare
prietenie, un respect mutual și o anumită căldură în relațiile umane (BUCK, V.,
“Working under Pressure”, Londra, Staples Press, 1975).

Subordonații. Funcția cea mai delicată a unui conducător constă în felul
în care acesta își controlează subordonații. Incapacitatea de a delega este una din
probleme, la care se adaugă conducerea prin participare. Introducerea acestei
modalități de conducere a produs multă anxietate și resentimente unor conducători
incapabili de a-și delega autoritatea sau de a participa direct. Dezechilibrul între
puterea formală și puterea reală, pierderea statutului personal, erodarea autorității,
refuzul subordonaților de a participa, sunt surse potențiale de stres, îndeosebi
pentru comandanții ce au o formațiune științifică și tehnică; aceștia sunt mai
înclinați să se consacre mai activ sarcinilor, problemelor, procedurilor și proceselor
de decizie, decât interacțiunilor umane.

Colegii. Competiția și rivalitatea dintre colegi sunt surse bine cunoscute
de stres, dar acesta poate fi cauzat nu numai prin presiunea relațiilor profesionale,
ci și prin lipsa de camaraderie, de susținere a colegilor în situații dificile. Teama de
a-ți arăta “lipsa de tărie”, în cazul în care le împărtășești colegilor problemele și
grijile, este o sursă de stres evidențiată de o anchetă efectuată în întreprinderile din
Franța asupra conducătorilor acestora de către J. B. Stora; această teamă izolează
cadrele de înalt nivel și le cauzează importante tulburări somatice (în principal boli
cardiovasculare). O anumită ideologie a armatelor în general, ce dezvoltă imaginea
unui conducător puternic, ca pe un model de identificare a militarilor în general,
este la originea numeroaselor tulburări manifestate prin simptome de angoasă,
depresie și boli somatice; acestea din urmă fiind mai ușor acceptate de mediul
militar decât tulburările psihice de comportament.

Structura organizațională și climatul organizațional

In cadrul acestui subcapitol voi trata aspecte legate de caracterul stresant
al restricționării comportamentelor în organizația militară, al disciplinei militare, al
caracteristicilor proceselor de comandă și conducere a activităților.

Orice armată și-a stabilit de-a lungul timpului, sau a preluat modele
comportamentale ce pot facilita formarea luptătorilor pentru ducerea războiului.
Astfel s-a impus o disciplină militară, s-a stabilit pentru toți militarii unei armate o
uniformă militară, s-au conceput regulamente, legi și ordine ce stabilesc și
constrâng militarul la adoptarea unei anumite conduite comportamentale și morale
în unitate și în afara acesteia. Restricționarea comportamentelor în armată este
necesară, poate mai mult decât orice alt tip de organizație (“Efecte stresante ale
câmpului de luptă”, Editura Militară, București, 1991, pag. 121).

Armata în timp de pace trebuie să fie garantul securității și independenței
naționale, iar aceasta nu se poate realiza în afara unui cadru unitar, coerent și
controlat al modelării comportamentale a militarilor. Presiunea tuturor legilor,
regulamentelor, ordinelor și chiar a tradițiilor militare se poate transforma în stres
atâta timp cât acestea nu sunt cunoscute, interiorizate și conștientizate din punct de
vedere al necesității lor. Este celebra expresie “unde începe armata se sfârșește
logica”. Ea denotă o necunoaștere a regulilor vieții militare, fiindcă făcând o
analiză a regulamentelor putem constata că logica este la ea acasă în armată.

Aproape că nu există sector sau domeniu, aspect al vieții militarului care
să nu fie stipulat de legi sau regulamente; de la lucruri ce par de o minoră
importanță, cum ar fi aerisirea încăperilor unde sunt cazați militarii până la
reglementări asupra ducerii luptei sau a comunicării ordinelor. Chiar și modul de
desfășurare a festivităților, a meselor festive sau a balurilor militare sunt stipulate
în regulamente.

Disciplina militară este cea care asigură în organizația militară
respectarea normelor și regulamentelor militare. Disciplina militară este definită în
“Regulamentul disciplinei militare” ca cel mai important factor al capacității de
luptă a unei armate. Ea definește subordonarea, asigură autoritatea și este
obligatorie pentru toți militarii fără deosebire de grad sau funcție. Prin disciplina
militară comportamentele militarilor sunt restricționate.

Un alt articol al regulamentului amintit mai sus precizează concret că
“militarul este obligat să suporte cu tărie toate greutățile și privațiunile serviciului
militar, iar pentru îndeplinirea îndatoririlor ce-i revin, la nevoie, să nu-și cruțe nici
măcar viața”^“Regulamentul disciplinei militare”, Tipografia militară București,
Ministerul Apărării Naționale).

Din acestea putem desprinde concluzia că desfășurarea activității în
cadrul armatei este foarte restrictivă în privința modurilor de acțiune, iar acest fapt
poate genera un stres de intensitate și durată variabilă în momentul în care militarul
se află în contradicție cu cerințele organizației militare. Pentru argumentarea
acestei idei, voi trece pe scurt în revistă câteva articole din regulamentele militare,
ce au ca specific îngrădirea unor drepturi, restricționarea unor posibilități de acțiune și, totodată, măsurile punitive ce pot fi luate în cazul constatării încălcărilor
normelor de conduită comportamentală și morală în cadrul organizației militare.

Legea privind statutul cadrelor militare (Legea 80 / 1995), la articolul 7,
stipulează că profesia de ofițer, maistru militar sau subofițer în activitate incubă
îndatoriri suplimentare, precum și interzicerea exercitării unor drepturi și libertăți
potrivit legii.

Aceste drepturi a căror exercitare se interzice se referă la: exprimarea în
public a unor opinii, la aderarea la culte, la căsătorie și la libertatea de circulație.
Observăm că acestea se numără printre drepturile fundamentale ale omului, iar
restricționarea lor poate aduce atingere militarului mai ales când armata se implică
direct în viata intimă a individului, acesta resimțind acest control exercitat de către
instituție ca un atentat la adresa personalității sale.

Pentru ca normele vieții militare să nu mai constituie un factor de
tensiune și, în consecință unul stresant, se aplică foarte des ca și metodă de corijare
a comportamentului celor mai puțin adaptați, studiul regulamentelor. Militarul
trebuie să conștientizeze faptul că viața militară chiar și pe timp de pace incubă
restrângerea unor drepturi avute în viața civilă. Dacă respectivul individ nu este
capabil să înțeleagă necesitatea aplicării acestor norme comportamentale, se
datorează în mare parte caracterului dual al organizației militare, și anume că
organizația militară și în speță armata trăiește în prezent dar spre viitor. Deși este
pace ea trebuie să se pregătească permanent pentru război, iar supraviețuirea și
capacitatea de desfășurare a acțiunilor de luptă se poate realiza doar prin aplicarea
disciplinei.

Respectarea disciplinei este, pe câmpul de luptă, un factor de diminuare
a incertitudinii, un factor de apărare împotriva caracterului stresant al războiului.

Comandantul răspunde în armată de starea disciplinară și este obligat să
sancționeze neglijența și abaterile de la îndeplinirea îndatoririlor militare, de la îndeplinirea îndatoririlor militare, de la regulile de conviețuire socială și, în general, încălcarea ordinii și disciplinei militare.

Instalarea tensiunii și dominarea de către acesta sunt condiționate nu
numai psihic ci și fizic deoarece soldatul se află nu numai sub presiune psihică ci
este solicitat și din punct de vedere fizic. Particularitățile psihice ale militarului își
pun amprenta asupra modului în care factorii stresanți penetrează una sau alta din
dimensiunile personalității, inducând o notă specifică atitudinilor sale față de
situația solicitantă.

2.2.4 Sursele de stres din perspectivă socioculturală

Izolarea socială

Din acest punct de vedere, spiritul de familie și de susținere socială s-au
diluat, satul a prosperat economic și s-a integrat în societate. Simultan, maladiile
cardio – vasculare s-au înmulțit, procentul depășind pe cel național.

Pe plan militar, se vorbește de igienă mentală. Ea apelează, așa cum
sublinia CI. Barrios (1993), la factori interni, principalul fiind liderul sau calitatea
comenzii. Viața socială se organizează în jurul șefului. El reprezintă, totodată, o
referință simbolică, paternală și un pol afectiv. Șeful trebuie să știe să comunice cu
oamenii, să inspire încredere, să asigure continuitate și coerență atitudiniloi
ierarhice. “Nu este ascultat cu adevărat decât cel care merită să comande și în
cadrul unor obiective clar definite” (CI. Barrios). Dacă șeful nu își îndeplinește
rolul său în mod corect, grupul este cuprins de anxietate generală și difuză și are
drept consecință de structurare a sa. Numeroase studii s-au făcut asupra simptomelor
de stres acut la militari, precum și la civili, pe timp de război. Voi cita unul mai
recent (SOLOMON, Z., TZANO, S., 1985) efectuat asupra populației israieliene în
cursul războiului din Golf. El a vizat simptomele resimțite de soldații expuși la un grad ridicat de periculozitate, însă mai puțin pregătiți pentru stres (“Efecte stresante ale câmpului de luptă”, Editura Militară, București, 1991, pag. 211).

Intr-adevăr, acești soldați încartiruiți în bazele din centrul țării sunt mai
puțin apți să servească în unitățile luptătoare, situate departe de oraș. Autorii
demonstrează că nivelurile ridicate ale simptomatologiei sunt legate de:

Un nivel ridicat de percepere a amenințării;

Un nivel scăzut de percepere a propriei eficacități;

Fiabilitate redusă a autorităților militare;

Capacitate mai mică de susținere și întrajutorare prin intermediul
rețelei sociale (în mod special din partea ofițerilor de comandă).

Astfel, putem concluziona că instruirea militară, coeziunea grupului și o
bună calitate a condițiilor de existență au pondere însemnată ca factori de igienă
mentală.

Agresiunea psihologică asupra organismului militar pe timp de pace

Din perspectiva armatei române, agresiunea psihologică este definită de
forme, procedee și acțiuni destinate persuasiunii în masă, care însoțesc acțiunile
ostile și agresive, sau pot să se desfășoare de sine stătător, având drept scop
dezinformarea, dezorientarea și slăbirea voinței de luptă a forțelor armate și a
populației; manipularea și dezorganizarea unor structuri statale, precum și slăbirea
coeziunii interne în vederea instalării unei stări de nesiguranță și confuzie în
societate; subminarea autorității organelor legitime și înșelarea opiniei publice prin

prezentarea deformată a realității interne.

Caracteristicile de bază ale agresiunii psihologice și care, în același timp,
sunt și motive în vederea recurgerii la această formă de agresiune, sunt. Acțiunile nu sunt oficial declarate și, în consecință, nu pot fi sancționate de dreptul internațional; Vizează diferite componente al conștiinței social — politice, morale, juridice, etice, religioase, etc.;

Se desfășoară diferențiat, selectiv, mai ales pe timp de pace, vizând
grupuri sociale (de producție, de conducere, științifice, artistice, militare),
organisme și instituții ale statului;

Nu necesită cheltuieli materiale prea mari și valorifică avantajul
tehnologic și informațional al țărilor dezvoltate în proiectarea și dezvoltarea
acestora.

Principiul general al agresiunii psihologice îl constituie influențarea
negativă a proceselor biopsihice de bază ale militarilor, precum și crearea de
disfuncții la nivelul relațiilor psihocomportamentale în diferite planuri, pentru
realizarea constrângerii psihologice în direcții care favorizează atingerea
obiectivelor politico – militare. O mare parte a agresiunii psihologice fiind
resimțită și pe timp de pace, când este sesizată și contracarată de organele
responsabile, cum ar fi organele de protecție și siguranță militară și formațiunile de
protecție psihologică specializată din cadrul armatei, serviciul de pază etc.

Mecanismul agresiunii psihologice are la bază premise funcționale:

Prima se referă la capacitatea limitată a militarilor în timp și spațiu
de a reacționa adaptativ la acțiunea unor factori străini, interni sau externi.

A doua premisă are în vedere nevoia organică a omului modern de a
se informa și a-și construi imagini favorabile despre mediul social, politic și
cultural, cu rol stimulator în raport cu propria activitate.

A treia premisă funcțională se referă la intenționalitatea acțiunii
psihologice, care presupune existența unor strategii, forme, metode, forțe și
mijloace de influențare a militarilor și populației, atât pe timp de pace, cât și pe
timp de război (“Agresiune și apărare psihologică”, Editura Academiei de înalte

Studii Militare, București, 1994, pag. 128).

In timp de pace, agresiunea psihologică are ca finalitate influențarea
psihologică, obținerea unor reacții comportamentale dorită de agresor. Forma cea
mai uzitată de influențare este influențarea psihologică prin informație.

Această formă este astfel proiectată în conținut și desfășurată în timp și
spațiu, încât sensul și semnificația informațiilor să declanșeze procese de
prelucrare psihică conștientă care să aibă drept efect erodarea sau modificarea unor
produse psihice (opinii, convingeri, atitudini) din sfera moralului, a motivație pentru îndeplinirea atribuțiunilor funcționale, precum și apariția unor fenomene
psihice negative: pesimism, îndoială, neîncredere, defetism, refuzul luptei, lașitate.

Principalii factori generatori de stres sin agresiunea psihologică realizată
prin informație, constau în documente, documente false, zvonuri, mediatizări
insinuase ale fenomenului militar, exagerarea caracterului negativ al unor aspecte
mai mult sau mai puțin legate de instituția militară.

In cele ce urmează voi exemplifica cele expuse anterior, și voi prezenta,
de asemenea, caracterul stresant pentru militarii armatei române, în special:

Implicarea forțelor armate în evenimentele din decembrie 1989;

Atacul la persoană asupra unor comandanți ai armatei;

Disponibilizările din armată;

Atacul la adresa valorilor armatei;

Propaganda ostilă;

Politizarea unor activități militare (exemplu: perturbarea depunerii
jurământului militar a Batalionului de V.M. la 1 Decembrie 1999,
manipularea și acțiunile de influențare electorală înaintea alegerilor,
folosirea armatei ca instrument de reprimare a unor mișcări sociale,
etc.). (“Agresiune și apărare psihologică”, Editura Academiei de înalte Studii
Militare, București, 1994, pag 212).

2.3. SUGESTIA Șl AUTOSUGESTIA

Sugestia

Termenul de sugestie a fost folosit pentru prima oară la mijlocul
secolului al XVIII-lea de către BERTRAND în Franța și BRAID în Anglia ca o
explicație pentiu fenomenul hipnotic. GERNHEIM (1910) este cel care extinde
fenomenul sugestiei și la fenomene nonhipnotice, definind sugestia ca “actul prin
care o idee este trezită în creier și acceptată de acesta.

Mulți autori înțeleg prin sugestie demersul sugestiv; în acest sens Mc.
DOUGAL (1908) definea sugestia ca “proces de comunicare având drept rezultat
acceptarea propoziției enunțate în absența unei baze logice adecvate de acceptare”.
Acestui mod de a defini sugestia I s-au adus critici, printre care și aceea că sugestia
poate, dar nu neapărat trebuie să declanșeze răspunsul sugerat.

GHEORGHIU (1982) definea sugestia ca fiind “incitația susceptibilă de
a declanșa reacții spontane, remediate de instanțele reflexive ale gândirii”.

Ca termen, sugestia se deosebește de influență, deși ALLPORT (1968) o
identifică cu imitația și empatia. Sugestia nu este influențată, ci o sursă de
influențare aflată într-un context de factori. Asemănarea dintre cei doi termeni este
dată de faptul că sugestia incită individul să se comporte într-un anumit fel, tinzând
să-i direcționeze conduita. în timp ce influențarea este definită ca un ansamblu de
interacțiuni reciproce dintre fenomenele sociale, naturale și psihice, sugestia are
doar caracteristica de a fi un simplu stimul, ce poate fi acceptat sau respins de un
subiect, existând astfel alternativa ca ea să nu determine nici o reacție din partea
subiectului căruia I se adresează.

Sugestia poate fi definită ca o “situație provocativă” (GHEORGEIIU,
1982) care indică un drum de urmat, solicitând persoana vizată să se conformeze
acesteia, cu condiția de a nu se apela la instanțele raționale ce ar putea invalida
tendința de conformare. Situația provocativă este, prin însăși natura ei, un stimul
care se naște din raportul individ — ambianță, cerințe — dorințe, în scopul îealizării
de sine. Situațiile provocative semnalează individului probleme vechi sau noi cu
îndemnul de a găsi o cale de rezolvare a acestora, în acest caz sugestiile
reprezentând soluțiile problemelor, soluții ce trebuie acceptate de individ. V.
GHEORGHIU și I. CIOFU (1982) afirmă că, într-un sens foarte general psihologia
poate fi înțeleasă ca știința despre constituirea și programarea, integrarea și
prelucrarea, acceptarea, respingerea sau transformarea situațiilor provocative
dinlăuntrul și din afara subiectului acestor provocări, în procesul afirmării șidevenirii psihismului precum și ca știință despre predicția producerii și controlării
acestor procese.

GHEORGHIU (1982) și I. HOLDEVICI (1995) disting mai multe tipuri
de sugestie.

Astfel, în funcție de gradul în care contribuie la adaptarea la mediu,
sugestiile pot fi: sugestii pozitive, folosite în psihoterapie sau în optimizarea
comportamentului uman, sugestii negative, care traumatizează individul și îi
dezorganizează comportamentul și sugestii diferite, care nu influențează adaptarea
la mediu.

Din punct de vedere al intenției de a influența,, avem: sugestii directe,
folosite în cazul în care este evidentă intenția experimentatorului de a influența și
sugestii indirecte, unde intenția de influențare rămâne necunoscută subiectului.

După procesul fundamental care încorporează mesajul sugestiv
distingem: sugestii ideatice, sugestii afective, sugestii comportamentale, sugestii
situaționale.

în sfârșit, după sursa de influențare întâlnim: heterosugestiile (sugestii
administrate subiectului de către o altă persoană) și autosugestiile (sugestii pe care
și.le administrează subiectul).

Autosugestia

Autosugestia este o formă a sugestiei caracterizată prin aceea că este
administrată chiar de subiectul asupra căruia este îndreptată.

Autosugestia se constituie ca o modalitate de autoreglare a
comportamentului și este o influențare exercitată asupra propriei voințe. Pentru a fi
eficiente, autosugestiile trebuie să îndeplinească câteva condiții: să se utilizeze
doar afirmații cu conținut pozitiv, să se combine cu tehnica vizualizării, să fie
autoadministrate în stare de relaxare. Persoana care dorește să beneficieze de
rezultatele autohipnozei, de exemplu, trebuie să-și creeze propriile autosugestii,
plecând de la analizarea problemelor personale care se cer rezolvate.

HANDLEY și NEFF (1985) cf. I. HOLDEVICI (“Sugestiologie și
psihoterapie sugestivă”, Editura Victor, București, 1995, pag. 162,) recomandă
câteva modele de autusugestii pentru îmbunătățirea imaginii de sine și creșterea
eficienței: “sunt o persoană echilibrată, eficientă, generoasă, care merită să aibă
succes”; “zi de zi, pe toate căile eu devin persoana care doresc să fiu”; “corpul meu
este perfect sănătos și normal”; “mintea mea funcționează perfect și găsesc în mine
noi posibilități creative de a trăi”.

In practică, sugestiile și autosugestiile sunt folosite atât pentru inducerea
hipnozei, cât și în timpul desfășurării acestor procedee, pentru a optimiza anumite
funcții psihice și fizice. Eficiența lor constă în ritmicitatea administrării lor și crește

toarte mult în stare de relaxare musculară asociată cu gimnastica respiratorie.

Pentru ca sugestia să fie eficientă, ea trebuie să respecte următoarele
condiții (I. HOLDEVICI și VASILESCU, 1988):

Să fie receptate de subiect

Să concorde cu sistemul de valori al subiectului

Să servească scopului propus

Să se integreze în mod adecvat în ciclurile de activitate ale subiectului

Să nu fie prea lung

Să fie positive

Să fie realiste

Să fie simple din punct de vedere al modului în care sunt formulate

Să fie convingătoare

Să fie individualizate

Să fie ritmice

BINET (1900) a postulat existența dispozițiilor pentru sugestie, proprii
individului, care contribuie în mod decisiv la materializarea sugestiei într-un
comportament sugerat.

GHEORGHIU (1982) enumeră următoarele predispoziții care stau la
baza receptivității față de sugestie:

închipuirea reprezintă capacitatea subiectului de a-și crea imagini și
opinii proprii despre situațiile cu care se confruntă sau despre persoane și de a
investi aceste persoane și imagini cu atributele autenticității și plauzibilității, chiar
dacă ele nu reflectă în mod corect realitatea.

Transpunerea reprezintă un “sindrom de însușiri” care permit
individului să se comute într-un mod de a trăi și de a se comporta “în mod spontan
sau deliberat, cu abilitatea de a reveni la comportamentul său inițial”. Transpunerea
se bazează pe capacitatea de închipuire la care se adaugă capacitatea de
empatizare, imitare și învățare socială a individului și se realizează în conformitate
cu un rol sau un model; ea poate fi superficială sau profundă mergând până la
uitarea de sine și poate fi întâlnită în procesul activității creatoare, în hipnoză,
meditație cât și în viața cotidiană în cadrul jocului de roluri sociale.

Conformarea este definită ca disponibilitatea indivizilor de a-și
pune în acord opiniile, atitudinile proprii cu cele ale grupului din care fac parte.
Tendințele conformiste pot varia în funcție de poziția individului în cadrul
grupului, de presiunea exercitată de grup, de convingerile pe care și le-a format în
procesul instruirii sale, de particularitățile de personalitate, de mobilurile care-i
dirijează conduita adaptativă.

Subordonarea este dispoziția care mijlocește supunerea necritică
față de incitații din afara sau din interiorul individului și care urmărește dirijarea
comportamentului individului.

Captarea reprezintă o dispoziție care asigură orientarea persoanei
către o singură sursă provocativă.

HOLDEVICI (1995) arată că fiecare ființă umană posedă, într-o oarecare
măsură, tendințele de mai sus, dar că acestea nu duc în mod necesar la
sugestibilitate. “Probabil o anumită structurare a acestora, activată de stimulul
sugestiv este responsabilă de producerea comportamentului în sensul sugestiei” (I.
HOLDEVICI, 1995, pag. 68).

Autosugestia are o mare importanță, în special în direcția autoreglării
stărilor psihice. Utilizată în sens pozitiv, autosugestia poate conduce la o bună
funcționare a organismului, la dezvoltarea și perfecționarea deprinderilor, la
creșterea capacității de concentrare, la aducerea în câmpul conștiinței a unor

informații vitale, la înlăturarea efectelor negative ale emoțiilor în diferite situații
etc.

Orientarea gândurilor în cadrul autosugestiei nu este aleatoare, ea
depinzând de buna cunoaștere a posibilităților proprii. In raport cu aceasta
autocunoaștere se pot corecta anumite defecte, se poate hotărî asumarea unor
responsabilități, a unor sarcini sau dimpotrivă, evitarea lor.

Autosugestia vizează întregul domeniu al autoeducației: autoeducație
intelectuală, a voinței, a afectivității, a trăsăturilor de caracter, putându-se aplica în
toate laturile pregătirii psihologice. Pentru aceasta este însă nevoie de o perioadă
de autocunoaștere, autoobservare a propriilor stări și procese, a influenței

autosugestiei asupra comportamentului.

Autosugestia se realizează sub forma autocomenzilor prin intermediul
cărora, pe baza exersării, militarul devine capabil să-și dirijeze acțiunile, să-și
ordoneze oportun intrarea în luptă și să realizeze eficient misiunile încredințate,

inclusiv cele speciale.

CAP. III. STUDIU DE CAZ

3.1. INTRODUCERE

In regulamentul “Organizare, date tehnice și logistice, date nesecrete” al
ofițerilor de stat major din armata americană sunt prevăzute trei categorii de
pierderi: decedați, răniți, suferinzi de boli și răni ce nu au fost provocate de luptă.

Din această clasificare, ca și din majoritatea instrucțiunilor referitoare la
conducerea luptei din cadrul armatelor europene, lipsește însă categoria
numeroșilor militari care cedează psihic, dar redevin repede apți, dacă sunt tratați
corect, și care, în caz contrar, îngroașă numărul celor ce constituie pierderi.

Pentru a ilustra cât mai clar influența nefastă a acestor pierderi asupra
capacității operative, se pot evidenția câteva cifre statistice din cel de-al doilea
război mondial. După doar IO zile de luptă în Insulele Okinawa, Divizia
6,infanterie marină număra 2662 răniți și 1289 cazuri psihice. După 44 de zile de
luptă împotriva nemților, Divizia l tancuri raporta 250 de răniți și, în plus, 137
cazuri psihice (54%).

în aceeași zonă și perioadă de timp, Divizia 91 înregistra 2.700 de răniți
și 919 cazuri psihice (34%). La începutul campaniei din Africa, numărul soldaților
americani evacuați din motive psihice a fost extraordinar de mare. Bineînțeles că
numărul acestora depindea de intensitatea și durata luptei; în prezent, însă,
capacitatea mare de nimicire a armamentului modern ar produce atât de multe
victime, încât formațiunile sanitare a r fi suprasolicitate, iar trupele decimate.

Conform comunicatelor armatei israeliene, în războiul din Orientul
Apropiat din 1973, doar 10% din numărul total al militarilor internați în spital au
fost cazuri psihice.

Un raport francez despre același conflict susține că aproape 900 (60%)
din primii 1.500 de răniți din tabăra israeliană nu prezentau nici un fel de răni
fizice, ci sufereau de traume pur psihice.

In conflictele moderne, pe lângă răniți trebuie socotite și cazurile psihice.
Importantă aici nu este doar problema numărului de cazuri, ci câte dintre acestea
devin nevindecabile. Acest lucru este vital pentru forțele armatei care nu au
rezerve, căci victimele reprezintă forțe reutilizabile în luptă care, însă, fără un
tratament adecvat pot ușor deveni cazuri sociale.

Care sunt simptomele celor afectați psihic și cum evoluează boala? Ce
trebuie să se facă cu bolnavii? Să fie izolați, să fie închiși într-o instituție
specializată sau să fie redați unității cât mai repede cu putință?

“Boala profesională”, căderea nervoasă a militarilor, se produce, de
regulă, în împrejurări precise, de cele mai multe ori pe câmpul de luptă. Această
boală a fost denumită, în timp, cu termeni diferiți, și anume “shell – shock” (șoc
cauzat de zgomotul luptei), “nebunie ” și epuizare.

Este regretabilă, dar de înțeles, confuzia ce se face între reacțiile de stres,
nebunie și chiar tulburările psihice pe fondul unei boli organice. Comportamentul
pacienților, depinde, adesea, atât de activitatea specifică desfășurată cât și de tipul
de boală.

Inițial se presupunea că aceste simptome erau cauzate de leziuni
cerebrale și constituiau un fenomen ce însoțea, inevitabil, acțiunile de luptă. în
decursul timpului a devenit, însă, evident faptul că reacția de stres nu este o
problemă neurologică ci psihologică.

La prima conferință a medicilor militari de specialitate, din ianuarie
1940, în categoria nevrozelor a fost inclusă marea majoritate a reacțiilor neuro-
emoționale patologice degenerescente manifestate, ca urmare a experiențelor trăite
în mediul militar. în psihopatologia nevrozei, medicii militari făceau deosebirea
dintre cei care eșuau și cei care sufereau dereglări. în prima categorie intrau cei cu
voință slabă, temători, sensibili, precum și cei care manifestau curajul greu de
egalat al psihopaților; printre militarii cu voință slabă se numărau oamenii
șovăielnici, cei nehotărâți și imaturi care, în ciuda eforturilor de a se face utili și de
a-și îndeplini misiunile, din cauza fricii, neajutorării, nevoii exacerbate de a se
supune, nu erau capabili să dea randamentul mediu de acțiune independentă
așteptat de la militari; aceștia erau predispuși la accese de panică, coșmaruri, dar și
la delăsare din cauza unei rețineri interioare. în cea de-a doua categorie se numărau
militari cu stări care-i făceau irascibili, agresivi, ciudați, ținta tuturor ironiilor ori
militari cu tare morale; în această “categorie de bolnavi” intrau cei cu caracter
degenerescent, cum ar fi șovăielnicii, cei obsedați de dorința de a se impune,
mincinoșii patologici, irascibilii, violenții, cei labili și certăreții, oamenii cu spirit
organizatoric deficitar sau cu tendințe anormale, dar și cei cu natură antisocială sau
de delincvenți (BUGRAM, R., Psychisch bedingte Ausfălle verhindern!
(Prevenirea cazurilor psihice), în Truppendienst, Austria, an 36, Nr. 1, 1997, pag.
19-24).

In trecut, comandanții se opuneau “evacuării” militarilor afectați psihic.
Astfel, toate cazurile de tulburări psihice apărute în subunități erau diagnosticate
“epuizare”, indiferent de simptomele manifestate.

Reanalizând astăzi lucrurile, cauza principală pentru această confuzie o
reprezintă stresul pe fondul labilității individuale. Modificarea noțiunilor pare a fi
adus și o schimbare uluitoare a simptomelor. Astfel, s-au constatat mai puține
reacții de isterie, în schimb, au început să se manifeste simptome ca oboseala,
încordarea, tremurăturile și irascibilitatea și să se audă mărturisiri de tipul … pur
și simplu n-am putut să mai rezist”. Schimbarea încadrării bolii (și a simptomelor)
a facilitat tratarea din timp, tară asocierea negativă cu “nebunia” cum s-a întâmplat
în cazul “nevrozei”.

Amploarea noțiunii “reacție de stres”, folosită ca diagnostic pentru
solicitările psihice ale militarilor, pune problema comandanților și personalului
medical deopotrivă.

Problema rezidă din complexitatea acestei forme de boală, devenită
denumirea la modă pentru supraîncărcare, suprasolicitare, furie, teamă.

Efectele agenților stresanți, de tipul fricii de neașteptat, de necunoscut,
de influența factorilor externi și chiar de “primul foc” trebuie privite diferențiat în
timp. In primul rând, trebuie vorbit întotdeauna despre efectele negative, deoarece
în fiecare caz, cel puțin pe termen scurt, se ajunge la o diminuare a randamentului
și/sau o modificare a propriilor sentimente și a comportamentului. Urmările
negative se pot manifesta la început printr-un stres acut, în cazul menținerii
solicitării prin stres cronic și anxietate.

Efectele stresului acut în luptă se pot manifesta printr-o creștere relativ
rapidă și uniformă a modelului reacțiilor fiziologice (tensiune arterială crescută,
puls accelerat) ca reacții în primul rând nespecifice la solicitare.

Efectele stresului cronic pot fi privite ca efecte patogene specifice și
manifestări ale epuizării (“saturare psihică” sau “monotonie” — cum ar fi în cazul
șederii timp de o zi într-un post de observare) și definite ca urmări negative și pe
termen lung ale solicitării. In orice caz, trebuie pornit de la premisa că stresul
cronic, dăunător (aflat în diferite faze de evoluție) produce modificări ale condiției
psihice și fizice, precum și comportamentale.

Diferitele simptome ale acestor tulburări parțiale din domeniul
psihicului, pot fi, în general, recunoscute ușor. Ele se manifestă foarte diferit
(dureri de cap, amețeli, oboseală, uitare, randament scăzut, lipsă de apetit,
palpitații, irascibilitate, tremurături, frisoane etc.) și sunt schimbătoare și fluctuante
(schimbare în intensitate fără neplăceri deosebite). Persoana afectată se dovedește,
de regulă, rezistentă la medicamente ori ușor influențabilă (efectul Placebo).
Suferințele sale se înrăutățesc la orice solicitare (în condiții extreme de mediu),
precum și în cazul în care îi are ca “spectatori” pe camarazi (așa — numitul efect al
publicului).

Fenomene precum zbaterea pleoapelor, tremurăturile, paraliziile isterice,
gesturile grotești pot fi diagnosticate prin verificarea coordonării, a reflexelor ori,
în cazurile de exagerare, a reacțiilor dureroase. Cei controlați sunt adesea nervoși,
irascibili, labil emoțional, lipsiți de vlagă, deprimați și tăcuți. Prin distragerea
atenției se reușește, de cele mai multe ori, atenuarea acestei simptomatologii
psihopatogene. în special verificarea tulburărilor de sensibilitate (scrierea cifrelor pe dos, verificarea gustului) au arătat corelația dintre solicitare și stres prezentată în
schema următoaroare:

Comportamentul în simptomatica psihogenă este demonstrativ și poate
ajunge până la pseudoamnezii. Se recomandă observarea militarilor afectați, de
exemplu în cadrul grupei ori în afara programului de instrucție. Nu rareori s-a
constatat o mare discrepanță între comportamentul din timpul observării și cel
obișnuit.

In concluzie, se poate spune că o cădere psihică și apariția tulburărilor
psihogene sau “reacțiile de stres de luptă” fac parte din riscurile profesiei de
militar.

Mai există, însă, câțiva factori care măresc probabilitatea apariției
acestor tulburări:

Faptul că militarul este căsătorit;

Faptul că militarul a avut în trecutul apropiat o naștere sau tragedie în
familie;

Faptul că nu face parte dintr-o unitate de elită; respectiv nu are sarcini

speciale;

Faptul că militarul are un grad inferior.

Nu s-a făcut, însă, nici un portret specific de personalitate. Acțiunile de
luptă din Africa de Nord din timpul celui de-al doilea război mondial au desființat
mitul conform căruia doar cei slabi cedează. Se pare că fiecare militar supus unei
tensiuni mari poate începe să manifeste simptome de labilitate psihică.

Activitățile pregătitoare prevăzute în instruire, precum recunoașterea și
tratarea reacțiilor psihice de luptă conform unor principii de tratare formulate
corect, vor decide în viitor soarta militarilor, dacă vor putea fi reintroduși rapid în
subunitate sau vor fi “prescriși” drept cazuri psihice. Ambele instanțe au în final
repercursiuni asupra capacității de luptă a unei unități militare.

MOTIVAȚIA CERCETĂRII

*

Soldatul se confruntă zilnic cu informații, atitudini și opinii care nu
corespund sau care nu se pot integra în propria scară de valori. Implicit ajunge într-
o situație conflictuală. Conflictele generează tensiune, iar în timp, aceasta duce la
un dezechilibru al personalității (stres și anxietate).

Stările tensionale sunt foarte variate și sunt resimțite diferit de fiecare
individ. Cauzele pot fi căutate în mediul social sau la nivel personal de a depune efort voluntar pentru o perioadă mai lungă de timp.

Aceasta poate avea, ca și cauze, lipsa valorii scopului unnărit, lipsa de încredere în mijloacele proprii, lipsa de luciditate în aprecierea împrejurărilor (în orientare), în descoperirea tuturor condițiilor favorabile desfășurării acelei acțiuni.

La rândul ei, atenția face parte din categoria fenomenelor psihice care susțin energetic activitatea, ea fiind o funcție ce modulează tonusul nervos. Atenția asigură buna percepție senzorială și perceptivă, înțelegerea profundă, memorarea mai trainică și mai fidelă. Stresul induce omisiuni în procesele de cogniție, erori în reacțiile de răspuns și confuzii. Antrenamentele și procesul de instrucție solicită
atenția militarilor peste limitele normalului, aceștia trebuind să se concentreze
pentru deprinderea însușirilor de luptător și pentru formarea unei automatizări a
acestui fenomen psihic în condițiile în care toate mijloacele de luptă caută să se
camufleze în câmpul tactic.

Simptomele stresului se prezintă sub forma micșorării volumului atenției
sub valoarea normală, a reducerii stabilității acesteia, și a imposibilității
concentrării ei. De asemenea, subiectul manifestă și o imobilitate în planul atenției
prin incapacitatea de reorientare a ei de la un obiect la altul. De regulă, volumul
atenției cuprinde de la cinci la șapte elemente ce pot fi supravegheate simultan, pe
o durată de 40 până la 50 minute. O altă trăsătură importantă este distributivitatea,
însușire ce permite desfășurarea mai multor activități simultan. Tragerile cu
armamentul la ținte mobile, activitățile de stat major, urmărirea țintelor pe ecranul
radarelor sunt doar câteva din exercițiile ce au ca scop dezvoltarea atenției
militarului pentru ca în situația de luptă sub presiunea factorilor stresori, acesta să-
și poată menține la cote înalte capacitățile combative.

Abordarea stresului prin prisma proceselor psihice reglatorii nu ar fi
completă dacă nu s-ar ține cont de interdependențele dintre acestea, de modul cum
influențarea motivației, spre exemplu, conduce și la unele transformări ale
afectivității, voinței sau atenției. Simptomele stresului, precum și sursele lui, se
manifestă plenar la nivelul psihicului, fiind resimțite ca o vibrație a întregii ființe
umane.

Militarul este supus, la începutul carierei unui proces de transformare pe
toate planurile, stresul psihic făcându-se resimțit atât ca stres psihic primar (când
amenințările vizează direct sfera sistemului psihic), dar și ca stres psihic secundar,
acesta fiind un ecou în plan psihic a răspunsului organismului la solicitări și
amenințări ce au ca țintă principală sistemul fizic, cultural sau social al militarului.

In concluzie, sursele de stres, din perspectivă psihologică, ce pot afecta
cadrul militar sunt: programul de instrucție cu tot ceea ce acesta poate induce;epuizarea fizică și psihică, lipsa orientării cognitive, spațio – temporale, îndepărtarea de sursele de asigurare afectivă (familie, prieteni, rude), de motivarea, lipsa scopurilor; nesatisfacerea trebuințelor primare și secundare; desfășurarea unor activități cu grad sporit de risc și periculozitate; trageri cu armamentul, testarea unor arme noi, executarea unor servicii cum ar fi cel de gardă sau de zi.

Perspectiva biofiziologică de abordare a stresului

Această perspectivă urmărește analizarea unor factori sau surse de stres,
precum și a modalităților de manifestare a stresului ce vizează cadrul militar la
nivel biofiziologic. Mai precis, se vor aborda probleme legate de reacția stresului
cu oboseala fizică și intelectuală, cu satisfacerea unor trebuințe fiziologice, cu
factorul tehnica de luptă și cu trăsăturile biologice ale individului.

Oboseala

Problema oboselii, ca sursă și, totodată, ca stres reprezintă, în condițiile
activității militare actuale, o preocupare atât pentru omul de știință cât și pentru
cadrele cu răspunderi în unitățile operative și comandamente. Oboseala reprezintă
unul din factorii importanți cu acțiune negativă asupra capacității de luptă a
efectivelor.

Ca fenomen fiziologic, oboseala este o stare reversibilă care dispare prin
repaus și, mai ales, prin somn. Ea reduce progresiv capacitatea de luptă, calitatea și
randamentul diferitelor activității desfășurate. Subiectiv, senzația de oboseală este
mai mult sau mai puțin vagă, dificil de definit și variind în intensitate de la
sentimentul de satisfacție produs de terminarea unei misiuni și până la o stare
penibilă care împiedică continuarea oricărei activități.

Semnele subiective constituie adevărate semnale de avertisment,
informând militarul că activitatea desfășurată ar putea depăși rezervele fiziologice.
Din acest punct de vedere, senzația de oboseală i se poate atribui un rol pozitiv,
fiind un bun indicator pentru raționalizarea diferitelor activități și un instrument
util în planificarea muncii, în repartizarea judicioasă a fazelor de efort și de repaus.

Oboseala, ca fenomen subiectiv, are deci și un rol pozitiv, cu semnificația unei
reacții de apărare, care atrage atenția asupra necesității odihnei sau relaxării. Privită
prin prisma unei reacții de apărare, oboseala este și un indicator al existenței
stresului. Această idee nu trebuie generalizată, nu orice activitate obositoare induce
un stres profund negativ.

Efortul predominant fizic solicită, mai ales, sistemele neuro – muscular,
cardio — respirator și metabolic, în timp ce solicitările statice, apărute ca urmare a
mecanizării și automatizării diferitelor activități, solicită, ca și munca predominant
intelectuală, mai ales sistemul neuropsihic și organele de simț (“Agresiune și
apărare psihologică”, Editura Academiei de înalte Studii Militare, București, 1994,
pag. 234).

Din punct de vedere al oboselii predominant intelectuale, tulburările se
fac simțite în concentrarea atenției și memoriei. Randamentul muncii intelectuale
rămâne aparent nemodificat dar aceeași activitate cere un efort mult mai mare
decât era necesar înainte. Tulburările memoriei sunt însoțite de scăderea capacității
de concentrare, fapt care îl silește pe subiectul obosit să piardă mai mult timp
pentru rezolvarea unei sarcini. Se diminuează astfel spiritul de inițiativă, gustul pentru muncă, combativitatea. In stare de oboseală sunt, de asemenea, caracteristice o serie de fenomene psihice: excitabilitatea crescută, irascibilitatea, labilitatea emoțională. Acestea sunt și simptomele prezentate de indivizi în urma confruntării cu un agent stresant.

Aplicând Teoria lui Selye cu modelul tripartit al stresului, oboseala nu
este altceva decât starea de epuizare resimțită în plan psihic și fizic. Uneori, în
urma unui stres cumulat, oboseala capătă o semnificație patologică realizând starea
denumită în mod curent surmenaj.

Oboseala patologică, este un proces cumulativ ce se petrece în timp, ca
urmare a faptului că refacerea periodică și regulată prin repaus nu se efectuează
corespunzător. In surmenaj tulburările descrise la oboseala fiziologică ajung foarte
intense și se însoțesc de stări de depresiune nervoasă, tulburări de somn, adormire
și trezire dificilă, insomnie sau somn superficial (“Efecte stresante ale câmpului de
luptă”, Editura Militară, București, 1991, pag. 132). Uneori par și tulburări de ritm
cardiac, deranjamente digestive sau tulburări senzoriale (sensibilitate exagerată la
zgomot și lumină puternică). De obicei, tulburările induse de oboseală se
materializează în activitatea militarului prin greșeli. Acestea, prin extensie, pot
deveni un indicator al existenței stresului.

Oboseala și greșelile în activitate

Abordarea problemei oboselii ca și componentă a stresului, prin prisma
greșelilor survenite în activitatea indivizilor simplifică foarte mult cercetările
privind descoperirea și prevenirea cauzelor oboselii, apariția acesteia putând fi
sesizată chiar în timpul activității, fără aparatură și fură prezența specialiștilor.

Cercetările științifice actuale privind greșelile indivizilor în activitatea
desfășurată, au impus trei criterii în clasificarea lor: criteriul caracterului exterior al
greșelii; criteriul mecanismului psihofiziologic al greșelilor; criterial psihopatologic.

Potrivit criteriului caracterului exterior al greșelii, acestea sunt sesizate și
interpretate cel mai bine de către cei care cunosc toate detaliile activităților ce le
desfășoară militarii studiați, adică de cei care organizează și conduc procesul de
instrucție. Astfel sau separat două tipuri de greșeli după caracterul extern al lor:
omisiuni și gesturi în plus.

In rândul omisiunilor se disting: a) Omisiuni datorate tulburărilor
produse de oboseală – la nivelul organelor de recepție, caracterizate prin
întârzierea sau absența recepționării semnalelor. Aceste tipuri de greșeli se
observă, în special, la militarii care sunt solicitați în activitățile pe care le
desfășoară, prin eforturi de recepție a diferite mesaje codificate în semnale optice
sau acustice. Un operator, spre exemplu, care primește la o masă de comandă
informații concomitente din cinci surse, în stare de oboseală nu mai poate observa
prompt semnalele venite de la aparatură, b) Omisiuni datorate tulburărilor produse
de oboseală în mecanismele de prelucrare mentală a datelor recepționate și
manifestate prin decizii eronate. De exemplu, pe ecranele radar care lucrează în
două regimuri de amplificare, pe același ecran se urmăresc ținte mobile la distanțe
mari și mici; semnalele optice sunt identice, dar semnificația lor este diferită.

Operatorul obosit, în fața ecranului radar, nu mai știe la un moment dat
în ce regim de amplificare lucrează și, ca atare, interpretează datele eronat, c)
Omisiuni în procesele de autocontrol – reglare, lipsa concentrării atenției, a voinței,
demotivarea. d) Omisiuni în succesiunea unor acte motorii automatizate, respectiv
întreruperi ale stereotipului dinamic.

Gesturile în plus complică mișcările executate normal înainte de apariția
oboselii, dând impresia unei risipe inexplicabile de energie. Greșelile manifestate
prin gesturi în plus pot avea aspecte calitative (operatorul înregistrează și date
nesemnificative, reacționând ca și când acestea ar fi utile) sau cantitative (comenzi
în plus, reacții motorii ample sau prelungite mai mult decât este necesar, după
perioade de latență prelungite) (Apud Popescu, Ș., – “Ergonomie – aplicații în
domeniul militar”, Editura Militară, București, 1981, pag. 26).

Recunoașterea greșelilor pe baza criteriului mecanismului lor
psihofiziologic de producere presupune un grad ridicat de competență putând fi
folosit de către specialiști cu experiență (în ergonomie, psihologi, fiziologi etc.).
aceștia analizează greșeala observată, stabilind tulburarea cărei etape din ciclu
“informare prelucrare, decizie, acțiune, autocontrol – autoreglare” a produs-o. Ei
stabilesc și cauza reală a erorii observate, care poate fi oboseala sau alți factori.

Stresul resimțit de organism ca o stare de oboseală, sau ca o stare de
surmenaj poate fi prevenit sau remediat și prin cunoașterea greșelilor făcute de
militar în activitate, ca urmare a epuizării sale psihofiziologice.

Rezistența psihofizică

Studiile asupra rezistenței psihofizice au fost pe larg aprofundate de către
organismele militare, în special armată, elaborându-se chiar bareme sau praguri
maxime ale solicitărilor suportabile de către militar. Este firesc ca cele mai mari
solicitări să survină pe timp de război, dar pentru a imuniza militarii la acești
factori cu caracter stresant ele trebuie simulate și exersate încă din timp de pace.
Dr. Lovis Jolyon West citat în lucrarea “Efecte stresante ale câmpului de luptă” a
elaborat un ghid și chiar a schițat câteva sugestii privitoare la limitele militarului în
condiții grele de supraviețuire, în special cele din prizonierat.

cine are, imediat ce este luat prizonier, o atitudine gravă și sigură, va
fi în ultimă instanță, mai puțin incomodat de inamic;

cine este deprins cu mâncarea prea bună,- își va pierde mai lesne
echilibrul când face cunoștință cu felurile mai neobișnuite din prizonierat;

omul poate rezista tară mâncare până la zece zile; dacă își dozează cu
economie forțele, poate chiar efectua zilnic marșuri pe distanțe destul de lungi; de
obicei, după 72 de ore, senzația dureroasă de foame dispare;

omul poate rezista până la șase luni, consumând jumătate din
cantitatea de alimente cu care era obișnuit;

fiecare militar trebuie să știe că poate rezista fără somn până la cinci
zile, fără urmări pentru sănătate; ar trebui poate pregătiți și militarii, stând, de
exemplu, până la 48 ore, în picioare.

Cercetările statelor occidentale au fost valorificate, după războiul din
Coreea, pentru aviația S.U.A. în perspectiva în care piloții americani vor cădea
prizonieri la inamic. Ei ar fi trebuit să reziste unui tratament mai dur decât celor
oferit de condițiile de luptă. Militarul, menționează cercetătorii occidentali, ar
trebui să învețe cum poate să se împotrivească mijloacelor întrebuințate la luarea
interogatoriului. El trebuie să poată simula, în mod convingător, stările de hipnoză.
Căci, deși torturile și interogatoriile sunt contestate sub aspect etic dar și juridic de
către dreptul internațional, ele se aplică și vor fi aplicate pe scară largă în toate
războaiele.

Rezistența psihofizică se poate defini ca fiind capacitatea militarului de a
desfășura o activitate pe o perioadă cât mai îndelungată de timp cu un randament
maxim în condițiile suportării influenței unui număr variabil de factori fizici și
psihosociali, cu caracter destabilizator, intern și extern. Luând ca punct de referință
momentul începerii procesului de integrare în domeniul militar sau cel al încadrării
într-o altă funcție și o altă unitate militară, se constată că avem de-a face cu o
rezistență psihofizică de pornire sau minimală, în raport cu cerințele mediului
militar și foarte diferită ca valoare de la individ la individ. Perioada care urmează,
din punct de vedere al rezistenței psihofizice, este una de creștere, de optimizare și
uniformizare a acesteia de la un individ la altul, pentru ca toți militarii să răspundă
cât mai bine solicitărilor și suprasolicitărilor. Trebuie să se ajungă, într-un timp
determinat și gradual, la nivelul optim care poate fi definit prin stabilitate
psihofizică (“Physical security”, F. M. 19 – 30, Efeadquarters Departament of the
Army, Washington, D. C., 1974, pag. 112).

Stabilitatea psihofizică este capacitatea organismului uman de a nu ceda
la acțiunea factorilor perturbatori, cu caracter stresant, ce au valori maxime și de a-
și menține forța fizică și psihică la nivelul potențelor reale ale individului. Iată
câțiva factori de care depinde direct rezistența psihofizică a militarului, factori
ce țin, în principal, de capacitățile sale individuale: 1) elemente de ordin fizic:
condiție fizică, robustețe, înălțime, forță musculară, viteză în mișcări, grad de

maturizare fizică; 2) elemente de ordin biologic: sex, rasă, particularități anatomo –
fiziologice; 3) elemente de ordin psihic.

Rezistența psihofizică și consumul de energie

Orice activitate umană, indiferent de gradul de complexitate necesită
existența unui suport energetic. în cadrul desfășurării activității se consumă
energie, care, în principal, rezultă din oxidarea substanțelor în procesul
metabolismului. Există un metabolism bazai ce reprezintă energia consumată
pentru funcționarea organismului într-o unitate de timp, de regulă 24 ore, și un
metabolism de lucru ce reprezintă energia necesară executării diferitelor activități,
cum ar fi mersul obișnuit, exercițiile cu arma, aruncarea grenadelor, dar și
redactarea unor hărți pentru aplicație, expunerea unei teme la o ședință de
instrucție, etc.

Consumul energetic pentru diferitele activități zilnice ale militarilor

Este important de reținut faptul că rezistența psihofizică și consumul
energetic se află în raport invers proporțional: cu cât rezistența psihică este mai
mare, respectiv cu cât militarul este mai pregătit și antrenat să facă față
solicitărilor, cu atât va cheltui mai puțină energie în executarea unor acțiuni și
invers. La nivelul limitei maxime de rezistență acest raport se evidențiază prin
compararea consumului de energie pe unitatea de timp cu durata activității
neîntrerupte.

Valoarea medie a consumului energetic pentru o zi de muncă de 8 ore nu
trebuie să depășească 2.500 calorii în condițiile unei activități de intensitate medie.
Pentru comparație, executarea unui marș de 50 km, care reprezintă o activitate de
lungă durată și de intensitate relativ ridicată, presupune un consum de 2.500 –
2.700 calorii. Din observațiile de mai sus se poate concluziona că pentru asigurarea
stabilității psihofizice este necesar să se asigure un echilibru energetic în sensul
completării oportune și la un nivel corespunzător a energiei consumate.

Durata maximă a rezistenței în raport cu nivelul de solicitare energetică

Lipsirea militarilor de suportul energetic, în principal hrana, se poate
transforma într-o sursă de stres de sine stătătoare dar și ca una ce poate facilita, pe
fondul slăbiciunii psihofizice, acțiunea altor factori de stres. In general, pe timp de
pace, asigurarea hranei este o activitate ce se desfășoară fără a afecta militarul; ținându-se cont de natura activității desfășurate de acesta, de gradul de solicitare și
de necesitatea refacerii energetice a organismului.

Astfel, există diferite norme de hrană cu conținuturi calorice variate ce se
alocă în funcție de specialitatea armei în principal. De exemplu, piloții militari și
personalul navigant primesc rații de hrană superioare atât calitativ cât și din punct
de vedere caloric față de militarii trupelor de uscat, dat fiind faptul că misiunile de
zbor, chiar și cele de antrenament sunt activități deosebit de solicitante iar resursele
organismului trebuiesc refăcute într-o mai mare măsură (“Efecte stresante ale
câmpului de luptă”, Editura Militară, București, 1991, pag. 137).

Trebuie ținut cont însă de faptul că obișnuirea cu o rație de alimente de
bună calitate pe timp de pace se poate transforma într-un factor de risc pe timp de
război, cât serviciile auxiliare ale armatei, din cauza condițiilor câmpului de luptă
nu mai pot asigura aceleași servicii privind hrănirea militarilor. în direcția
asigurării alimentelor, dar și a altor materiale pentru combatanți se fac eforturi
deosebite atât umane cât și materiale, de multe ori rămase în anonimat, moralul
personalului depinzând foarte mult de satisfacerea acestei necesități primare,
hrănirea. Folosirea resurselor oferite de mediul câmpului de luptă este o alternativă
la acțiunile desfășurate pentru aprovizionarea trupelor, dar pe timp de război ea nu
poate fi aplicată decât subunităților mici de militari, în principal de nivel grupă de
pluton. Pentru obișnuirea luptătorilor cu mijloacele de hrană oferite de teren, în
timpul perioadelor de instruire se organizează acele “exerciții de supraviețuire”.

Refacerea resurselor psihofizice

Pentru refacerea resurselor energetice și pentru redobândirea stabilității
funcționale, individul are nevoie de o perioadă de odihnă sau relaxare. Somnul este

. /V

principala modalitate de restabilire a echilibrului psihofizic a individului. In
armată, această activitate de odihnă este strict reglementată prin programul zilnic al
unității, asigurându-se un minimum de 8 ore de somn. în condiții normale, nevoia
de a dormi variază de la mai puțin de 6 ore la mai mult de 9 ore. 2% dintre oameni
au nevoie de 5 ore de somn, iar alți 2% de 10 ore. Nu se cunosc persoane care să
doarmă regulat mai puțin de 4 ore. Durata medie a somnului în condiții normale
este de 7,5 – 8 ore, tinerii (20 – 30 ani) au nevoie de o jumătate de oră în plus față
de persoanele de 40 – 59 ani. Factorii care duc la creșterea nevoii de a dormi sunt
numeroși: muncă fizică îndelungată, schimbarea ocupației, perioade de stres
puternic, stări depresive etc. Nesatisfacerea nevoii de a dormi se manifestă în
comportament și în activitatea depusă sub formă de iritabilitate, oboseală, apatie, lipsă de concentrare, scăderea memoriei. Cinci ore de somn reprezintă timpul
minim indispensabil pentru ca un individ să-și poată menține eficiența și încrederea
în sine la un nivel acceptabil; însă acest ritm nu poate fi menținut mult timp nici cu
un medicament sau alte mijloace, nici prin antrenament.

Schimbarea capacității de luptă a militarilor în funcție de durata perioadei de somn

Presiunea timpului ca determinant ai stresului

In studiul efectuat de Yanis și Mann asupra luării unei decizii urgente, s-
a accentuat în mod deosebit rolul presiunii timpului, ca un factor major
determinant al stresului atunci când oamenii sunt expuși la un pericol real fizic sau
de moarte chiar. Studii asupra dezastrelor indică faptul că panica, forma extremă a
stresului, tinde să apară atunci când oamenii simt că pericolul este iminent și că
orice cale de scăpare se închide rapid. Cu alte cuvinte, oamenii ce întâlnesc un
pericol sunt predispuși să devină stresați dacă se așteaptă să fie victime fără scăpare a dezastrului ce urmează să apară dacă nu reacționează rapid pentru a
scăpa. In aceste condiții, au fost observate situațiile cele mai extreme de slăbire
cognitivă a puterii de judecată și acțiunii impulsive de neadaptare. Sunt chiar
dovezi sugerând că, atunci când oamenii sunt avertizați că dezastrul urmează să se
producă în câteva momente, încercările necontrolate de scăpare sunt atât de
nerealiste, încât mai degrabă cresc decât scad pericolul, și este mai bine să nu
existe nici un avertisment.

Yanis și Mann presupun că modelul de stres este originar în presiunile cu
termen limită, când oamenii trebuie să acționeze pentru a evita orice fel de
amenințare, de pierdere ce le-ar afecta fie siguranța personală, fie cariera, statutul social sau financiar, bunăstarea celor dragi sau orice alte valori importante. In asemenea condiții, oamenii sunt predispuși să devină excesiv preocupați de pierderile amenințate și să arate alte simptome de stres dacă primesc informații ce i-ar face să creadă că nu au suficient timp pentru a căuta o soluție adecvată. In aceste condiții stresante devin receptivi, fără putere de discriminare la zvonuri
privind lucruri îngrozitoare ce pot apărea. Nu mai pot ține cont de dovezile ce
indică improbabilitatea unor pericole exagerate, șovăie în încercarea de a evita alte
soluții riscante ce pot duce la catastrofa și, în final, aleg pripit pe aceea care, în acel
moment, pare cea mai puțin periculoasă.

Unii oameni se pot afla sub presiune constantă ca rezultat al unui
program supraîncărcat, a unor obligații urgente, a unor predispoziții personale sau
a amândoura. Oricare ar fi cauza, aceste persoane sunt predispuse la stres mai mult
decât altele, ca răspuns la avertismente și termene limită ce se apropie. Când acest
lucru se întâmplă, deciziile lor vor fi caracterizate de emoție ridicată, șovăială și
alegeri proaste, unnate frecvent de conflict și frustrare post – decizionale.

OBIECTIVELE CERCETĂRII

Problema care se pune din această perspectivă este de a cunoaște care
este rolul dimensiunii afective a personalității soldatului în sistemul militar și, în
special, modul în care sistemul interacționează cu individul și efectele negative ale

acestei interacțiuni.

Din aceste motive mi-am propus următoarele obiective:

identificarea factorilor obiectivi care generează starea de stres în
rândul soldaților;

identificarea factorilor subiectivi care influențează echilibrul și starea
emoțională a militarilor;

evidențierea trăsăturilor care conferă o rezistență sporită față de
mediul solicitant și determină un nivel de anxietate normal.

IPOTEZELE CERCETĂRII

Pentru a nu intra în esența noțiunii de “stres”, voi porni de la premisa că
multitudinea de factori de solicitare psihică cu care se confruntă militarii le
destabilizează starea fizică și psihică.

Aceste manifestări fizice și psihice pot fi considerate din următoarele

perspective:

percepția militarului față de situația solicitantă;

modificările funcțiilor corpului (tensiunea arterială, pulsul, nevoia de
a urina, activitatea glandelor sudoripare etc.);

comportamentul militarului, inclusiv acțiunile sale fizice și psihice
care pot fi observate obiectiv.

In cadrul unui sistem restrictiv, puternic solicitant fizic și psihic, fiecare individ este afectat, mai mult sau mai puțin, în funcție de o serie de factori obiectivi și subiectivi.

Astfel, voi propune următoarele ipoteze:

factorii obiectivi modifică echilibrul psihic și fizic al soldaților;

în condiții de suprasolicitare factorii subiectivi influențează nivelul de
stres al soldaților;

rezistența anumitor indivizi (în cadrul mediului puternic solicitant
fizic și psihic) este determinată de o serie de trăsături personale și de
misiunile specifice executate.

3.5 PREZENTAREA METODELOR Șl INSTRUMENTELOR DE LUCRU

In regulamentul “Organizare, date tehnice și logistice, date nesecrete” al
ofițerilor de stat major din armata americană sunt prevăzute trei categorii de
pierderi: decedați, răniți, suferinzi de boli și răni ce nu au fost provocate de luptă.

3.5.1. Metode de cercetare

Metoda observației

Pe parcursul studiului am folosit metoda observației directe urmărind
trăsăturile fizionomice, psihoconstituționale și, în special, reacțiile nonverbale
(expresia feței, a ochilor, prezența sau absența zâmbetului, postura) apărute în
timpul completării chestionarului. Observația modificărilor survenite în arealul
psihocomportamental este un indice suplimentar, care, alături de rezultatele
chestionarului, a oferit posibilitatea fundamentării unor concluzii plauzibile.

Chestionarul

Pentru obținerea datelor necesare studiului am utilizat un chestionar
compus din trei părți:

întrebări de identificare;

ierarhizarea factorilor stresanți;

scala de anxietate clinică.

Aplicarea chestionarului s-a desfășurat în patru etape, fiecare etapă
reprezentând aplicarea chestionarului unei grupe de 5 de soldați.

Durata medie de completare a fost de 25 – 30 minute; nu au fost
întâmpinate dificultăți, fiecare secțiune a chestionarului fiind explicată înainte de
completare.

Subiecții au fost înștiințați în mod repetat asupra caracterului anonim al
chestionarului și asupra faptului că rezultatele studiului vor fi folosite ca material
didactic, iar completarea chestionarului nu le va afecta în mod negativ activitatea
ulterioară (în cadrul unității militare din care fac parte).

3.5.2. Instrumente de cercetare

Instrumentul folosit în cercetare a fost chestionarul aplicat subiecților, iar
acesta conține trei secțiuni:

Prima secțiune este reprezentată de scala de anxietate clinică ce constă în analiza unui grup de simptome, fiecare dintre acestea reprezentând o trăsătură specifică a anxietății. Trăsăturile vizate sunt:

tensiune psihică;

tensiune musculară;

iritabilitate;

îngrijorare;

teamă;

neliniște;

atac de panică.

Pe o scală de la zero (ce reprezintă “niciodată”) la patru (ce reprezintă
“tot timpul”), subiectul apreciază frecvența cu care simptomele apar. Scorul
obținut din însumarea notelor acordate este direct proporțional cu valoarea
nivelului de anxietate.

Interpretarea rezultatelor se interpretează astfel:

A doua secțiune vizează obținerea unor date de identificare și, în special, obținerea valorilor factorilor subiectivi.

Factorii subiectivi:

mediul de proveniență al soldatului;

nivelul de instruire (studiile, profesia);

situația familială:

numărul membrilor (familie numeroasă sau nu);

profesia părinților;

situația părinților (împreună sau divorțați);

situația materiala;

starea civilă actuală (căsătorit, necăsătorit);

distanta de casă;

adaptabilitatea la mediul militar.

A treia secțiune vizează obținerea valorilor factorilor obiectivi.

Factorii obiectivi:

data încorporării (ciclul I, ciclul II sau ciclul III);

caracteristicile cazărmii:

amplasarea unității;

comandanții (gradații);

clima zonei;

confortul dormitorului;

modul de petrecere al timpului liber;-

echipamentul;

infirmeria;

instrucția;

mâncarea și apa;

misiunile executate;

organizarea serviciilor;

organizarea vizitelor;

regulamentul unității;

regimul învoirilor;

programul zilnic;

sectoarele;

relațiile cu colegii;

particularitățile climaterice ale zonei;

relațiile interpersonale în cadrul grupului.

GRUPUL INVESTIGAT

Grupul investigat este reprezentat de un 20 subiecți,
militari în termen la Regimentul XX Căi Ferate. Programul zilnic al acestora este
deosebit de solicitant și cuprinde următoarele activități:

executarea serviciilor de zi pe companie (exemplu – planton);

executarea serviciilor de zi pe unitate (exemplu – gardă);

executarea unor sarcini administrative (la bucătărie, compartimentul
cazarmare, sectoare);

serviciul operațional (misiuni reale sau simulate).

Structura eșantionului în funcție de mediul de proveniență se prezintă

astfel:

Structura eșantionului în funcție de nivelul de școlarizare se prezintă

astfel:

Structura eșantionului în funcție de numărul membrilor familiei
subiectului se prezintă astfel:

Structura eșantionului în funcție de situația materială a familiei de
proveniență se prezintă astfel.

INTERPRETAREA REZULTATELOR

Din analiza rezultatelor obținute în urma aplicării chestionarului se
constată existența unui procent considerabil de militari care consideră că mediul
militar le-a creat diverse probleme (62%) și s-au adaptat greu la acesta (53%).

Ierarhia factorilor stresanți la nivelul întregului eșantion se prezintă

astfel:

regimul învoirilor și al permisiilor;

regulamentul unității;

instrucția;

sectoarele;

echipamentul;

mâncarea și apa;

modalitățile de petrecere a timpului liber.

toți au studii postliceale;

majoritatea provin dintr-o familie numeroasă Repartiția în planul pregătirii profesionale este uniformă;

Situația materială se prezintă astfel: 69% medie, 31% bună;

Distanța de casă: 32% departe, 68% aproape;

Toți subiecții au gradul de soldat,

Doar 13% execută serviciul de gardă, în timp ce 87% desfășoară alte

Sarcini;

59% fac parte din primul ciclu de încorporare, 41% din al doilea și

nici unul din al treilea;

100% consideră că încorporarea le-a creat probleme;

O parte importantă dintre aceștia consideră că se înțeleg relativ bine

cu colegii;

100% afirmă că s-au adaptat greu la regimul militar.

CONCLUZII

Analiza rezultatelor și graficelor prezentate pune în evidență existența unor corelații între factorii subiectivi, factorii obiectivi (prezentați anterior) și nivelul de anxietate. După cum reiese din analiza rezultatelor se poate observa că doar o parte dintre factori influențează în mod hotărâtor creșterea nivelului de anxietate al subiecților. Dintre aceștia cei mai importanți sunt:

=> mediul de proveniență;

=> nivelul de instruire;

O situația familială a subiectului;

O reprezentarea pe care subiectul o are asupra sistemului militar.

Caracteristicile mediului militar (factori obiectivi) au prezentat o influență fluctuantă în raport cu nivelul de anxietate al grupului studiat; o serie dintre acestea au fost menționate de către întregul lot de subiecți. Este vorba, în special, despre trăsăturile care definesc mediul militar ca mediu restrictiv, puternic solicitant fizic. Rezistența la solicitări complexe, pe care o prezintă militarii cu nivel normal de anxietate, pare a fi dobândită ca urmare a activității anterioare în cadrul unor grupuri numeroase. Acești militari au în majoritate studii postliceale, fapt care sugerează o capacitate superioară de înțelegere și adaptare la mediul militar. Demn de precizat este faptul că subiecții din această categorie provin din medii familiale stabile; nu sunt influențați de sarcinile și misiunile pe care le desfășoară; s-au adaptat ușor la activitatea în grup; nu sunt influențați în mod

hotărâtor de restricții și interdicții.

Pe baza acestor date se poate desprinde ca o concluzie principală faptul că formula echilibrului afectiv al militarului, gradul de maturizare emoțională, ca dimensiuni relativ constante ale personalității, pot modifica intensitatea nivelului de anxietate. Totuși, aceste trăsături sunt doar un punct de reper în evaluarea nivelului de anxietate al fiecărui individ.

Rezistenta la influenta factorilor stresanti este o rezultantă a unui complex de factori situaționali și individuali. Din această perspectivă se poate aprecia că factorii evidențiați, pe parcursul acestui studiu, sunt importanți, dar necesită o analiză elaborată asupra unor eșantioane suplimentare (din unități militare cu alte misiuni de luptă) pentru realizarea unui tablou complet al acestor factori.

Dezavantajele studiului:

control redus asupra variabilelor externe, care au afectat datele cercetării;

dificultăți de cuantificare a rezultatelor;

limitarea la studiul unui eșantion;

dificultatea de a pătrunde în mediu (nu s-a observat comportamentul intim și cel de grup al individului).

Avantajele studiului:

> superioritatea studiului față de alte metode de cercetare, respective analiza statistică a bilanțului unităților (număr de îmbolnăviri, permisii, concedii etc.); avantajul contactului direct cu subiecți;

> reproductibilitatea testului – testul este repetabil deoarece factorii obiectivi vizați nu suferă schimbări semnificative în timp.

Repetarea demersului cercetării ar putea duce la obținerea acelorași concluzii. Eventualele mutații apărute în cadrul corelațiilor evidențiate de studiu se pot datora particularităților subiecților cercetați, iar apariția unor astfel de modificări nu face decât să întărească concluzia că există o relație specifică între factorii obiectivi, cei subiectivi și nivelul de anxietate al militarilor.

In final se poate aprecia că obiectivele studiului au fost atinse iar ipotezele enunțate (caracteristice acestui caz) au fost confirmate.

BIBLIOGRAFIE

1. ALLEN, J.G., Coping with trauma: A guide to self-understanding, American Psychiatric Press, Washington DC, 1995;

2. ATKINSON, RITA L., Introduction to psychology, Ed. Haracourt Brace Jovanovich Publisher, 1985;

3. BARROIS, C., Le role du medicin des Armees dans le domaine de Vhygiene mentale, în: Aspects actuels de la psychiatrie militaire, tom III, 1984;

4. BREMMER, J.D., KRYSTAL, J.H., SOUTHWICK, S.M., CHARNEY, D.S., Funcțional Neuroanatomical Correlates of the Effects of Stress on Memory, Journal of Trauma Stress, SUA, voi. 8, Nr. 4, 1995, pag. 527 – 553;

5. BRACONNIER, E. ALBERT, Touts est dans la tete, Ed. O. Jacob, Paris, 1992;

6. BANDURA, A., Social learning theory, Ed. Prentice-Hall, Englewood Cliffs, New York, 1977;

7. BANDURA, A. & ROSENTHAL, T.L., Vicarious classical conditioning as a function of arousal level, în: Journal of Personality and Social Psychology, SUA, Nr. 3, 1966;

8. BROWN, R., Performance Enhancement. The Mental Edge for Leadership, în: Military Review, SUA, voi. 73, Nr. 8, aug. 1993, pag. 32 – 37;

9. COHEN, S., et al., Debunking myths about self-quitting, în: American Psychologist, SUA, Nr. 44, 1989;

10. CAMBELL, D., SANDERSON, R., & LAVERTY, S., Characteristics of a conditioned response in human subject during extinction trials following a single traumatic conditioning trial, în: Journal of Abnormal and Social

Psychology, SUA, Nr. 68, 1964, pag. 627 – 639;

11. DUBOIS, J., MITTERAND, H., Dictionnaire etymologique et historique du frangais, Ed. Larrousse, Paris, 1993;

12. DAVEY, G.C.L., Classical conditioning and the acquisition of human fears and phobias: A review and synthesis of the literature, în: Advances in Behavioral Research and Therapy, SUA, Nr. 14, 1992, pag. 29 – 66;

13. ELLIS, A. & HARPER, R.A., A new guide to rațional living, Ed. Prentice-Hall, Englewood Cliffs, New York, 1975;

14. EPSTEIN, S., Conflict and stress, în: L. Goldberger & S. Breznitz. Handbook of stress, Ed. The Free Press, New York, 1982, pag. 49 – 68;

15. FERENCZI, S., Oeuvres completes, Paris, Ed. Payot, voi. X, 1974, pag. 307;

16. FOLKMAN, S., LAZARUS, R., Coping and Emotion, în: Stress and Coping an anthology, Ed. A. MONAT and R. LAZARUS, Columbia University Press, New York, Ed. a III-a, 1991, pag. 207 – 227;

17. FRISE, E., Im Mittelpunkt steht der Mensch, în: Truppendienst, Austria, an 33, Nr. 5, 1994, pag. 404;

18. GORGOS, C. Dicționar enciclopedic de psihiatrie, voi. III, Ed. Medicală, București, 1989;

19. GRAZ, J.A., A Theoryz of Anxiety: the Role of the Limbic System, L'Encephale, Nr. 9, 1983, pag. 161B – 166B;

20. HERSEN M, VAN HASSELT, V.B., ACIERNO, R.E., Interventions for panic disorder: A criticai review of the literature, Clinical Psychology Review, SUA, Nr. 13, 1993, pag. 561 – 578;

21. HOLMES, T.H. & RAHE, R.H. The social readjustment rating scale, Journal of Psychosomatic Research, SUA, Nr. 11, 1967, pag 213-218;

22. HOFFART, A., Cognitive treatments of agoraphobia: A criticai evaluation of theoretical basis and outcome evidence, Journal of Anxiety Disorders, SUA, Nr. 7, 1993, pag. 75-91;

23. HOLDEVICI, I., Psihopatologie – note de curs, Ed. I.N.I., București,1997;

24. HOLDEVICI, I., Elemente de psihoterapie, Ed. ALL, ed. a Il-a, București, 1996;

25. HOLDEVICI, I., Psihoterapia tulburărilor anxioase, Ed. Ceres, București, 1998;

26. HOLDEVICI, I., VASILESCU, I.P., Psihoterapia – un tratament fără medicamente, Ed. Ceres, București, 1993;

27- JANIS, I.L. & MANN, L., Decision-making: A psychological analysis of conflict, choice and commitment, Ed. Free Press, New York, 1977;

28. JONAS, C., CROCQ, J., Les consequences cliniques du traumatisme psychique, Nervure, voi. 9, Nr. 6, 1996, pag. 23;

29. JEAMMET, PH., REYNAUD, M., Psychologie medicale, Ed. Masson, Paris, 1989, pag. 183 – 185;

30. KOLEI, B., Der Einfluf von Stre/3 auf das Denk — und Handlungsvermogen. Die neue Ausbildungsvorschrift "Menschenfuhrung unter Belastung", în: Wehrausbildung, R.F.G., an 36, Nr. 4, aug. – sep., 1993, pag. 249 – 254;

31. LOGSDAIL, S., MARKS, M.P., Role of exposure homework in phobia reduction: A controlled study, Behavior Therapy, Nr. 23, 1992, pag. 599 – 621;

32. LOOP., LOOFF, Le stresspermanent, Ed. Masson, Paris, 1986;

33. LEGERON, P., La gestion du stress, Entretiens de Bichat, Psychiatrie, 1991, pag. 212-214;

34. MOJARES, L., Fatiga de combate, în: Ejercito, Spania, an 54, Nr. 644, sept. 1993, pag. 104 – 109;

35. OST, L. & WESTLING, B.E., Treatment of panic disorder by applied relaxation versus cognitive therapy, în: Paper presented at European Association of Behavior Therapy, Oslo, 1991;

36. POSTEL, J., Dicționar de psihiatrie și de psihopatologie – Larousse, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1998;

37. PREDESCU, V., Psihiatrie, voi. I, Ed. Medicală, București, 1989, pag. 260 – 263;

38. PROCHASKA, J.O., Prescribing to the stages and levels of change, Psychotherapy, Nr. 28, 1991, pag. 463 – 468;

39. RIMM, D.C., JANDA, L.H., LANCASTER, D.W., NAHL, M. & DITTMAR, K., An exploratory investigation of the origin and maintenance of phobias, Behavior Research and Therapy, Nr. 15, 1991, pag. 231 – 238;

40. SAPOLSKY, R.M., Glucocorticoid Toxicity in the Hippocampus: Temporal Aspects of Neuronal Vulnerability, Brain Research, Nr. 359, 1985, pag. 300-305;

41. SELYE, H., History and present status of the stress concept, în: Handbook of stress, L. Goldberge & S. Brenitz (Eds.), 1982, pag. 7 – 20;

42. SHAFFER, M., Life after stress, Ed. Plenum Press, New York, 1982;

43. SIEGEL, B., Peace, Iove and healing, Ed. Harper Collins, New York, 1989;

44. SIEGELMAN, E., Personal risk: Mastering change in Iove and work, Ed. Flarper & Row, New York, 1983,

45. WILLIAMS, R., The trusting heart: Great news about Type A, Ed. Random House, Inc. New York, 1989.