Psalmii Treptelor Abordare Isagogica, Exegetica Si Teologica

„PSALMII TREPTELOR” – ABORDARE ISAGOGICĂ, EXEGETICĂ ȘI TEOLOGICĂ

– LUCRARE DE LICENȚĂ –

CUPRINS

INTRODUCERE

I. NOȚIUNI DE ISAGOGIE

1. DENUMIREA DE PSALMI AI TREPTELOR

2. AUTORUL

3. LIMBA DE REDACTARE

4. DATAREA SCRIERII

5. SCOPUL SCRIERII

6. STRUCTURA ȘI CONȚINUTUL

7. ÎNSEMNĂTATEA PSALMILOR TREPTELOR

II. ABORDARE EXEGETICĂ

1. PSALMUL 119

2. PSALMUL 120

3. PSALMUL 121

4. PSALMUL 122

5. PSALMUL 123

6. PSALMUL 124

7. PSALMUL 125

8. PSALMUL 126

9. PSALMUL 127

10. PSALMUL 128

11. PSALMUL 129

12. PSALMUL 130

13. PSALMUL 131

14. PSALMUL 132

15. PSALMUL 133

III. SINTEZĂ TEOLOGICĂ

1. UMILINȚA ȘI SUFERINȚA POPORULUI ALES AFLAT ÎN ROBIE

2. ÎNTOARCEREA DIN ROBIE LA IERUSALIM – PARADIGMĂ A CĂUTĂRII LUI DUMNEZEU

3. TREPTELE URCUȘULUI SPIRITUAL

4. ÎNTRAREA ÎN TEMPLU (SPAȚIUL COMUNIUNII NEMIJLOCITE)

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Încă din perioada copilăriei mele, pe când mergeam să citesc Psaltirea pentru cei din satul meu care trecuseră la Domnul, am fost profund marcat de imnurile acestei cărți populare, numită de Casiodor „fântână nestricată”, care izvorăște veșnic apa cea vie a mântuirii, astfel încât, citindu-o de mai multe ori, a devenit una dintre cele mai iubite cărți ale sufletului meu, cu care am crescut.

Psalmii treptelor m-au marcat într-un mod aparte, deoarece aceștia stau în centrul preocupărilor celor dornici de pocăință și mântuire, rămânând un model de ascensiune în urcușul nostru duhovnicesc. În aceste cântări minunate, atât de pocăință și cerere, cât și de bucurie și mulțumire pentru binefacerile pe care le-a făcut Domnul cu poporul său, fiecare suflet omenesc își poate însuși simțămintele sale proprii și corespunzătoare stării lui lăuntrice. Astfel că în perioada studiilor universitare, având posibilitatea cercetării și documentării în acest domeniu, m-am hotărât să tratez acești psalmi în cadrul lucrării de licență.

În cadrul cercetării mele, prin efectuarea unui exercițiu exegetic complet, voi urmări în cuprinsul acestei lucrări să subliniez importanța și folosul duhovnicesc a acestor trepte, atât pentru evreul pios care se întoarce din robie către Ierusalim, cât și actualitatea lor pentru creștinul Noului Legământ, care dorește să-L cunoască și să se unească cu Dumnezeu.

Lucrarea va fi alcătuită din 3 capitole mari, în cuprinsul cărora voi expune în următorul mod tema cercetării mele:

Capitolul I, care va fi format din 7 subcapitole, va conține noțiuni de isagogie referitoare la acest grup de psalmi, în care voi prezenta informații legate de denumirea de „Psalmi ai treptelor”, autorul psalmilor, limba de redactare, datarea, scopul, structura, conținutul și însemnătatea psalmilor treptelor.

În capitolul II, care va conține 15 subcapitole, fiind și capitolul principal al lucrării, voi intra în tema propriu-zisă a cercetării, căruia îi va acorda cea mai mare parte din conținutul lucrării. În acest capitol voi realiza o abordare exegetică comparată a fiecărui psalm și verset în parte. Într-o primă fază, abordarea exegetică a fiecărui psalm va fi precedată de o scurtă parte introductivă, în care voi prezenta succint câteva noțiuni de isagogie, precum problema datării psalmului, autorul, structura și impotanța fiecărui psalm. Conform acestui model, voi trata fiecare din cei cincisprezece psalmi separat în cele 15 subcapitole.

Capitolul III al lucrării, care va fi și ultimul capitol, va conține 4 subcapitole. În cuprinsul acestuia voi realiza o scurtă sinteză teologică, prezentând 4 din principalele teme teologice, care se regăsesc în aceste cântări: Umilința și suferința poporului ales aflat în robie; Întoarcerea din robie la Ierusalim – paradigmă a căutării lui Dumnezeu; Treptele urcușului spiritual; Întrarea în Templu ( Spațiul comuniunii nemijlocite). Astfel, prin tratarea acestor teme, voi face o paralelă între starea evreilor, pornind de la robia egipteană și ajungând la comuniunea nemijlocită din Templu, și starea creștinilor, care au de realizat progresul și ascensiunea lor către Ierusalimul și Templul de sus.

Elementul de noutate al lucrării mele va consta în realizarea unei cercetări asupra acestui titlu, pe marginea căruia s-a scris foarte puțin în literatura de specialitate românească, și de asemenea utilizarea în cadrul cercetării a unei vaste bibliografii, ce ar cuprinde atât comentarii patristice, rabinice, a teologilor internaționali, atât din lumea ortodoxă, cât și din cea occidentală, și cel mai important element va fi că voi realiza o deschidere spre teologia răsăriteană slavă.

În cercetarea pe care mi-o propun spre realizare voi lucra conform exigențelor metodologice actuale de cercetare și a rigorilor impuse de către fiecare metodă exegetică.

I. NOȚIUNI DE ISAGOGIE

1. DENUMIREA DE PSALMI AI TREPTELOR

Începând cu psalmul 119, în Psaltire debutează o mini-colecție sau un grup de cincisprezece imne psalmice care alcătuiesc mica psaltire în cadrul Cărții Psalmilor, și pe care îi întâlnim într-o unitate completă. După unii, aceste lamentații poartă numele de Cântările ascensiunii sau Psalmii treptelor, alții însă îi numesc Cântările suișului, Cântări pentru trepte, sau simplu Trepte. În comparație cu ceilalți psalmi care apar în psaltire cu propriul lor titlu, aici vedem că mai mulți psalmi împreună (Ps.119-133), care formează un întreg, au primit același titlu. Excepție face psalmul 132, care nu consonează cu ceilalți. Psalmii din această colecție sunt mici poeme, câteodată foarte scurte (Ps.131, 133, 134), care utilizează ritmul elegiac, cu o tonalitate mai degrabă melancolică. Titlul care se află înaintea fiecărui psalm a funcționat inițial ca nume pentru grup, ca un întreg. Există o mare diversitate de opinii cu privire la semnificația titlului, și motivul pentru care acest număr de psalmi a primit acest titlu. Motivul pentru care aceste cântări sunt grupate aparte și semnificația denumirii lor comune nu ne este cunoscută. Deși s-au emis multe opinii în acest sens, nu s-a ajuns încă la o părere unanim acceptată, acestea rămânând la stadiul de simple presupuneri. Unii exegeți consideră că David le-a adunat împreună, și în veacurile următoare au fost folosite de către pelerini în drumul spre templul lui Dumnezeu. Nu putem fi pe deplin convinși că aceste imnuri au fost întotdeauna destinate să fie cântate împreună, deoarce majoritatea sunt scrise la persoana întâi singular. După cum se știe un pelerin nu călătorea numai în grupuri, ci și de unul singur, și foarte probabil că în acest caz erau pregătiți anumiți psalmi.

Numele de „Psalmii treptelor”, după cea mai verosimilă explicație și unanim acceptată, provine de la acele rugăciuni de bucurie, cântări recitate sau cântate de pelerinii iudei cînd se apropiau de Ierusalim – ținta pelerinajului lor (pelerinaje efectuate cu ocazia marilor sărbători iudaice: Paștile, Cincizecimea și Sărbătoarea Corturilor), sau de leviții poziționați pe treptele dinspre curtea femeilor. Din punct de vedere geografic, orașul sfânt este într-adevăr așezat pe un loc mai înalt al Țării Sfinte și anume în munții Iudeii, încât toți cei ce se îndreptau spre el obișnuiau să spună «urcă la Ierusalim». Pentru a intra în Templu, trebuiau urcate 15 trepte suitoare, ce înconjurau templul iudaic și pe care stăteau preoții și leviții la ceremonii, după ranguri. Ritualul iudaic cerea ca iudeii să se oprească pe fiecare treaptă, pentru a rosti un psalm. Mai puțin probabil decât această explicație foarte veche este cea modernă, că titlul face referință la o particularitate a structurii, repetarea unei fraze sau o singură propoziție în următoarea cu un adaos, formând un fel de punct culminant sau progresie în termeni, precum și ca idei. Cu toate acestea, fenomenul nu se limitează la acest grup special de psalmi, nici nu apare în mod constant în toți membrii săi. De asemenea, poate fi semnalată și opinia care se fundamentează pe denumirea acestor psalmi: termenul מעלות, care este relaționat de verbul עלה care înseamnă du-te sus (cf. Ezdra 2,1 și 7,9). Din aceste considerente, colecția poate fi apreciată o serie de cântări interpretate de exilați sau grupuri de exilați care se întorc în Iuda. Pornind de la această opinie, R. Press presupune că aceste cântări datează din colecția din ultimii ani ai exilului babilonian. Exegetul a privit limbajul colecției ca pe un simbol al exilului și o reîntoarcere pentru a reconstrui templul și comunitatea. Cu toate acestea, un număr din acești psalmi par să presupună condiții postexilice, care mai degrabă rămân a fi doar aspirații.

Alții consideră că acești psalmi au fost alcătuiți pentru a fi cântați de israeliți la întoarcerea din exilul babilonian. O opinie mult mai plauzibilă ar fi aceea că acești psalmi au fost destinați pentru a fi cântați în timpul întoarcerei din Babilon, pe care Ezdra o numește ascensiune (Ezdra 7,9). Dar acest lucru poate fi menținut doar prin negarea în mod arbitrar a autenticității titlurilor, care atribuie patru din psalmi (122, 124, 131, 133) lui David și unul (127) lui Solomon. Locul rezervat acestora, diferența de ton dintre ei și restul, sunt ingenios numărate de către Hengstenberg, care afirmă că acești cinci psalmi vechi, cântați de oameni, când s-au suit la Ierusalim, înainte de captivitate, au fost luați pe baza unei serii întregi sau sistem, creați pentru aceeași utilizare de către un scriitor inspirat, după restaurare, care a adăugat nu numai zece psalmi proprii, așa cum reiese din identitatea de ton și de dicție, dar li s-a alăturat la cele vechi într-o manieră studiată și artificială.

În viziunea părinților Bisericii, denumirea acestor psalmi, trebuie corelată cu evenimentele istorice care au determinat apariția lor: întoarcerea în Ierusalim a evreilor aflați în captivitate babilonică. Aceștia au strigat după ajutor, iar Domnul ascultându-i le-a dat din nou stapânire peste cetatea sfântă. Astfel că aceste trepte surprind momentele care încep de la strigarea și ruga pe care o făceau israeliții către Dumnezeu în necazul lor, și sfârșesc cu așezarea lor cea desăvârșită în Ierusalim. Interpretând într-o manieră anagogică semnificația acestui titlu, Sfântul Ioan Gură de Aur consideră că acești psalmi conduc pe calea virtuții, fiindcă și calea care duce la virtute este asemenea unor trepte, înălțând pe omul virtuos și înțelept puțin câte puțin, până ce îl sălășluiește în cer. După o înțelegere mai adâncă, spirituală, acești psalmi se suprascriu trepte pentru că, mai mult decât ceilalți psalmi, urcă din Babilon, adică din tulburarea vieții acesteia, pe poporul lui Dumnezeu, adică cel creștinesc, care este înjugat în robia patimilor, la Ierusalimul cel Ceresc – patria cea adevărată. Ei simbolizează treptele urcușului duhovnicesc.

Revenind la sensul istoric, în acești psalmi trebuie să-i vedem mai întâi pe cei sloboziți din robie, prin dorul de Ierusalim. Dacă nu vom fi animați de dragostea pentru cele cerești și de dorul pentru Ierusalimul de sus, fiind pururea atașați de viața aceasta pământească, tăvălindu-ne în noroiul grijilor vieții, nu vom putea niciodată să ne redobândim patria înapoi, ci vom fi asemeni celor care nu aveau acest dor și care nu au câștigat nimic din harul mântuirii, ci au rămas și au murit în robie. Fericitul Augustin remarcă despre acești 15 psalmi că ei cântă bucuria Bisericii care călătorește pe pământ spre Ierusalimul ceresc. În altă parte, el spunea: „Voi cunoașteți, frații mei, că o cântare a treptelor nu este atceva decât o cântare a ascensiunii noastre, și că această ascensiune nu se face fără picioarele noastre, dar cu elanul inimii… este cântată de cei ce urcă, care cântă de multe ori cum cântă unul…., pentru că mulți sunt una, deoarece există un singur Hristos, și că toți membrii sunt în Hristos și cu Hristos în același trup… ce cântă membrii lui Hristos? Pentru că se iubesc și din dragoste cântă; este dragostea care cântă în transporturile lor. Uneori, durerea, uneori bucuria, alteori speranța, dar întotdeauna dragostea…. deci fugim, s și au murit în robie. Fericitul Augustin remarcă despre acești 15 psalmi că ei cântă bucuria Bisericii care călătorește pe pământ spre Ierusalimul ceresc. În altă parte, el spunea: „Voi cunoașteți, frații mei, că o cântare a treptelor nu este atceva decât o cântare a ascensiunii noastre, și că această ascensiune nu se face fără picioarele noastre, dar cu elanul inimii… este cântată de cei ce urcă, care cântă de multe ori cum cântă unul…., pentru că mulți sunt una, deoarece există un singur Hristos, și că toți membrii sunt în Hristos și cu Hristos în același trup… ce cântă membrii lui Hristos? Pentru că se iubesc și din dragoste cântă; este dragostea care cântă în transporturile lor. Uneori, durerea, uneori bucuria, alteori speranța, dar întotdeauna dragostea…. deci fugim, frații mei, fugim, noi mergem la Casa Domnului. Fugim, nu ne lăsăm, pentru că vom ajunge acolo unde nu mai este oboseală….”.

Opinia cea mai plauzibilă în vederea elucidării însemnătății titlului poate fi stabilită doar dacă ne raportăm la sensul pe care îl are verbul עלה „du-te în sus” pentru pelerinaj (de exemplu, Ps. 23,3; Isaia 2,3). Într- un studiu detaliat al cântării treptelor, Seybold a definit colecția ca un fel de vade mecum pentru pelerini, o serie de rugăciuni și cântări sau poate texte pentru meditație devoțională. Mai precis מעלות, „treptele”, au fost interpretate ca trepte de procesiune la templu, având în vedere folosirea verbului care se referă la acest stadiu final al pelerinajului, o procesiune cultică (2 Sam. 6,12; 15; 1 Regi 13,33; 2 Regi 23,2). Pentru alte aluzii la procesiunile de cult, psalmii 23; 41,5(4); 99; Isaia 26,2; 30,29; pot fi comparate. Limba de cult a fost găsită în colecție și participarea aparentă a preoților într-o serie de texte favorizează această sugestie finală; se poate imagina, de asemenea, implicarea unui cor al leviților/Orchestra și soliștii (cf. 1 Paralipomena 15,27-28). Lipiński a legat acest punct de vedere, cu sensul concret de „pași” pentru מעלות: „cântări de pe scări” se referă la scara din Neemia 12,37 la poarta izvorului, care a fost inclus în traseul de procesiune care duce la templu.

Iată câteva din explicațiile ce s-au dat de către exegeții vechi și moderni acestui titlu:

Acești psalmi au fost compuși sau cel puțin cântați, când iudeii reveneau din robie în țara lor, la Ierusalim, sub Zorobabel sau sub Ezdra. Ideia aceasta, este susținută de școala antiohiană și alți câțiva autori moderni. În ansamblul lor, psalmii treptelor rămân străini sentimentelor de înălțare, care se afirmă în „cântările întoarcerii”: psalmii 96-100; 118; Is.40-43; 48-56; 60-66, și că chiar unii din acești psalmi – mai ales 122 și 134 – asumă exercițiul normal și pașnic al cultului într-un Ierusalim intact, fără clădiri armonioase, ascunse în spatele zidurilor în stare perfectă. Din nefericire însă, ideia se bazează pe prea multă presupunere.

O altă explicație, la fel de veche, care poate fi influențată și de traducerile Septuaginta și Vulgata, se referă din punct de vedere literal al titlului, și anume că acesta înseamnă un cântec care se execută în trecerea scării de 15 trepte, având acces, la suprafața templului, pe poarta lui Nicanor, în curtea lui Israel. Iezechiel nu menționează exact existența a două scări succesive cu respectiv șapte și opt pași (cf 40,22,37)? În sprijinul unei astfel de interpretări a titlului, se invocă două pasaje – din păcate oarecum puțin nefericite – din Misnah (cf. Middot, II, 6; și Sukkot, V,4), care vorbesc, cu ocazia Sărbătorii Corturilor, că „Leviții în număr mare se urcau cu multe instrumente muzicale, pe cele 15 scări, care duceau de la curtea bărbaților, la curtea femeilor, în concordanță cu cele 15 cântări din Psaltire, ….și cântând aceleași cântări ale lor”. Din cele ce aflăm în Talmud (Sukkoth și Middoth), că în seara primei zile a sărbătorii Corturilor, leviții, în număr mare, se așezau pe cele 15 trepte, câte erau între curtea Israeliților și curtea femeilor, de la templu, unde cântau cu toate instrumentele muzicale potrivit celor 15 psalmi ai treptelor. Așadar, acești 15 psalmi s-au numit ai treptelor, fiindcă se cântau pe cele 15 trepte de la templu.

O ultimă explicație, ușor admisă astăzi, susține că colecția celor 15 psalmi ai treptelor ar fi fost compusă ca să fie cântată de către pelerinii israeliți, care urcau spre Ierusalim pentru cele trei mari sărbători anuale, potrivit poruncii din Deuteronomul 16,16, și care urcau stâncile. Ea a adoptat prin urmare, dar într-un sens nou, și în vederea de a obține o denumire tehnică, traducerea sprijină prima explicație, prezentată mai sus: „Cântări pentru trepte”. Ideia se potrivește cu starea de fapt, fiindcă din orice parte s-ar veni ca să intri în Ierusalim trebuie să urci (Mt. 20,18; Mc. 10,32; Ioan 2,13).

Prin urmare această colecție de cântări de pelerinaj a fost intenționat alcătuită de către liturgiștii din perioada celui de-al doilea templu, pentru a ajuta pe credincioșii care se află departe de Cetatea Sfântă „de a sfinți Pelerinajele lor” și de a asuma mai bine obligațiile lor religioase față de Domnul, temeiul vieții lor spirituale. Aceste 15 cântări ale treptelor simbolizează, fie pașii care sunt urcați cu dragoste în căutarea lui Dumnezeu, fie pașii treptelor morale pe care trebuie să-i parcurgă israeliții din exil în Ierusalim.

Având în vedere această varietate de opinii, este imposibil să determinăm cu certitudine adevarata semnificație a titlului sau motivul pentru care acești psalmi au fost grupați în această subcolecție. Este evident însă faptul că, din anumite cauze, a existat o oarecare unitate între acești psalmi, fie de natură compozițională, fie după scopul pe care aceste cântări l-au primit într-un anumit context istoric și religios.

2. AUTORUL

În general, psalmii sunt introduși de „titlu”. Acesta indică, de cele mai multe ori, autorul, genul literar, circumstanța, instrumentul muzical de acompaniere, melodia, finalitatea sau sărbătoarea liturgică cea mai adaptată pentru psalmul respectiv. Dintre aceștia, patru psalmi sunt atribuiți lui David și unul lui Solomon. Există în continuare un număr destul de mare de psalmi, autorii cărora nu sunt menționați cu numele, și, desigur, nu există în prezent nici un mijloc de răspuns la această întrebare cu privire la autori. Psalmul central – singurul atribuit lui Solomon – are pe fiecare parte a sa câte un grup de câte șapte psalmi, fiecare grup format la rândul lui din doi psalmi atribuiți lui David și cinci anonimi. Psalmii atribuiți sunt separați unul de altul prin cei anonimi, în așa fel încât nu există două forme vreodată împreună. Acest lucru este evident, nu reprezintă rezultatul întâmplării. Titlurile enumeră beneficiile lui Dumnezeu treptat de care a beneficiat David, de la eliberarea sa din urmărirea ostilă a lui Saul, viziuni prin care el ia prezentat fazele succesive de stabilire a Bisericii pe pământ. Vocea lui Hristos către Tatăl atinge pe evrei. Un străin printre străini profețește probleme. Aceste cincisprezece trepte sunt progresele sufletelor, prin care se ridica de la dorința de o viață sfântă pentru lucruri mai bune, fiind perfect transmise în rai de la problemele și pericolele din această viață.

După unii critici biblici, autorul cântării treptelor ar fi un evreu sau chiar mai mulți din diaspora. Se susține că nu se poate merge mai departe pentru a asigura la origine, datarea sau autorul acestor psalmi, și că aceste întrebări ar trebui puse separat pentru fiecare document și nu întregii colecții. De asemenea se spune că, dacă toți psalmii din această colecție au un incontestabil „aer de familie”, care „îi unește între ei și îi separă de restul psalmilor”, se datorează mai mult organizatorului colecției și autorilor respectivi.

3. LIMBA DE REDACTARE

După cum limba originală a psalmilor este ebraica, la fel și această grupare a psalmilor a fost de asemenea scrisă în limba ebraică. Acești psalmi se exprimă într-o limbă naivă și populară, de multe ori foarte apropiată de o simplă proză, la care nu se pierde nimic în altă parte, nici harul, nici prospețimea. Ei folosesc în sfârșit, cu mai puțină sau mai multă rigoare, procedeul literar al progresului redacțional, care constă în a relua într-un verset o idee sau o expresie marcantă din versetul precedent, pentru care ele servesc ca punct de plecare pentru a enunța o idee sau o formulare nouă. Acest procedeu redacțional apare același chiar dacă caracteristic în colecția care, după unii, titlurile date de autor au menirea de a indica și sublinia „poemul într-un ritm gradual”. O astfel de concluzie dovedește cu toate acestea exagerare și inexactitate.

4. DATAREA SCRIERII

Psaltirea actuală s-a format de-a lungul a mai bine de șapte secole într-un ambient religios privat și public, în sfera cultului. O mărturie cu privire la culegerea psalmilor este atestată în 2 Cr. 29,30, unde se spune că Ezechia (721-693 î. Hr.) le-a dat dispoziție leviților „să-l laude pe Domnul cu cuvintele lui David și ale profetului Asaf…”. Culegerea actuală trebuie să fi fost terminată deja înainte de traducerea greacă a Septuagintei (sec. III-II î. Hr.), unde se află toți psalmii. În 1 Cr. 16,7-36 și 1 Mac. 7,17 sunt citate fragmente din unii psalmi, iar în 2 Mac. 2,13 se spune că Neiemia, „întemeind o bibliotecă, a adunat cele despre regi și despre profeți și ale lui David…”. Fiind folosiți încontinuu de-a lungul timpurilor, psalmii au suferit reelaborări, adaptări și actualizări, cele mai evidente fiind trecerile de la rugăciunea individuală la rugăciunea comunitară, cu intervenții de adaptare asupra textului originar.

A cincea și ultima carte din Psaltire (ps.119-150), conține psalmi diverși după caracter, și pare să fi fost destinat a fi o colecție de psalmi dispersați cel mai probabil potriviți pentru închinarea publică, care nu au găsit un loc în alte colecții. De către cine și când a fost făcută această ultimă colecție este necunoscut. Majoritatea psalmilor au fost alcătuiți înainte de exil de către autorii indicați de titlurile lor și deci în timpul când au trăit acești autori. La fel ca și cartea a IV-a, cartea a V-a folosește aproape exclusiv numele de Yahwe, iar psalmii treptelor probabil ar fi putut fi alcătuți în timpul epocii primei restabiliri a cultului, făcută după sub Ezdra și Neemia (a. 536-535). Luați în totalitatea lor, psalmii treptelor par a fi de origină postexilică. Conform afirmațiilor criticului biblic L. C. Allen, datarea aparentă a compoziției originale a psalmilor variază: psalmii 121 și 131 par a fi preexilici, psalmul 122 – exilic sau postexilic, și psalmii 119, 123-25, 127-29, și 132 – postexilici, în timp ce psalmii 120, 126, 130, 133 nu conțin indicii. Diferite genuri sau forme critice au fost asamblate pentru a fi utilizate secundar în colecție, inclusiv un poem de înțelepciune, două piese a Sionului, o cântare regală, un psalm individual de mulțumire, și plângeri comune. O serie de texte par să fi fost reinterpretate pentru a fi utilizate în colecție, care a intrat în mod clar în ființă în perioada postexilică, ca de exemplu, referirea care se face la o întoarcere trecută din exil în psalmul 125,1 indică aceasta.

5. SCOPUL SCRIERII

Scopul lor este de a arăta în cincisprezece trepte binecuvântarea credincioșilor, celebrată în cântarea anterioară, în care meritele lor largi sunt asamblate, pentru a elucida misterul Noului și Vechiului Testament. Numărul șapte, așa cum s-a spus adesea, denotă săptămâna prilejuită de Sabatul Vechiului Testament, pe când numărul opt semnifică ziua Domnului, care a crescut din nou în mod clar, iar acest lucru este relevant pentru noi. Când s-au unit acestea, a dat numărul cincisprezece. Psalmistul începe cu renunțarea la lume și ajunge la iubirea perfectă și eternă a Domnului. Prin bogăția harului divin, cincisprezece trepte sunt prevăzute în acești psalmi pentru a desemna în diverse moduri meritele și virtuțile sfinților. Astfel că ordinea actuală a psalmilor, prefigurată în acea clădire, poate fi considerată ca o profeție, pentru că lucrările ce țin de construcția pământească păreau să poarte asemănarea templului ceresc. Casiodor spune că atunci când auzim pașii Cuvântului în psalmi, noi nu trebuie să ne gândim la ceva material, pentru el, montat de mișcare fizică, dar ar trebui să-i interpretăm ca ascensiunea minții. Cuvântul cântec a fost plasat pe primul loc, astfel încât să poată fi aplicat mai degrabă la progresul sufletului. Pasul aici înseamnă ascensiunea însoțită de umilință și mărturisire a păcatelor. Trebuie să ne dăm seama că aceste măsuri sunt gândite pentru a permite numai urcarea, nu și coborârea. Acest lucru îl dovedește și numele acestor psalmi în limbile greacă și latină: Cantica graduum și ode ton anabathmon, ceea ce denotă că acești pași duc doar la ceruri. Deci, suntem îndreptățiți să spunem că celebra scara lui Iacov poate fi, probabil, comparată în oarecare măsură cu acești pași, pentru că scara a avut persoane de urcare și coborâre, în timp ce acești pași binecuvântați doar de urcare.

6. STRUCTURA ȘI CONȚINUTUL

Acești psalmi au o înfățișare mai aparte, ceea ce îi face să fie mai speciali față de ceilalți, căci „sunt mai scurți și scriși într-o formă mai simplă, dar cu toate acestea plini de voioșie și frumusețe, căci conțin acel ritm gradat sau din treaptă în treaptă, adică o ideie dintr-un verset este repetată în cel ce urmează, dar cu o nuanță nouă, ce la rându-i este continuată și dezvoltată în versetele ce vin”. În acest sens psalmul 120 reprezintă un exemplu potrivit.

Psaltirea în textul ebraic se împarte în 5 cărți, probabil spre a fi asemenea cu cele 5 cărți ale lui Moise (Pentateuhul). Astfel cartea I cuprinde psalmii 1-40; cartea a II-a psalmii 40-72; cartea a III-a psalmii 73-89; cartea a IV-a psalmii 90-107; și cartea a V-a psalmii 107-150. Fiecare din cele cinci cărți sfârșește cu o doxologie (slăvire) adusă lui Dumnezeu. În interiorul celor cinci părți ale Psalmilor, care corespund sistematizării finale, sunt indicii ale unor colecții parțiale dintr-o epocă mai veche. Avem grupări de psalmi care se deosebesc în funcție de preferința acordată Numelui divin: psalmii 3-41; 90-150 folosesc numele specific al Dumnezeului lui Israel, YHWH (Domnul).

Psalmii treptelor, după cum am amintit și mai sus, fac parte din cartea a V-a. În ei se vede oglindită viața poporului israelit, așa cum se poate ea desprinde dintr-o poezie populară. De trei ori în această colecție, Dumnezeu este proclamat ca Cel care „a făcut cerul și pământul” ( Ps. 121,2; 124,8; 134,3). Potrivit lui L. C. Allen, caracteristica cea mai evidentă a psalmilor care alcătuiesc această colecție este diversitatea lor. Cu toate acestea, există caracteristici comune. Una este concizia lor, în afară de psalmul 131, o alta este preocuparea lor cu Sionul. Șapte din cei cincisprezece psalmi conțin mențiunea ציון, „Sion”, aceștia sunt: 124, 125, 127, 128, 131-33; în timp ce psalmul 121 are ירושׁלם, „Ierusalim”. Alții trei conțin formulări asociate cu Sion (Ps. 120, 122, 123), în timp ce psalmii 129 și 130 conțin cel puțin apeluri la comunitate ישׂראל, „Israel”, evident s-au adunat în incinta templului. În psalmul 126,1 termenul עיר, „oraș” a fost fără îndoială reinterpretat în colecție referitor la Ierusalim. Numai psalmul introductiv ( psalmul 119), lipsește din această însemnare. Aceste compoziții, cu excepția psalmului 131, sunt foarte scurte. Numele de Ierusalim și Sion apar cu o frecvență neobișnuită, de douăsprezece ori în opt psalmi, și Casa Domnului în două locuri (Ps. 122,1 și 133,1). Israel apare cu o frecvență atipică în altă parte în Psaltire: de nouă ori pentru colectarea de componente liturgice sunt relativ frecvente – binecuvântări și pace (Ps. 125,5; 128,5-6; 133,3). Perechile de psalmi împărtășesc caracteristici comune ( Ps. 121 și 124, și 124 cu 129). Psalmii 127 și 128 sunt îndemnuri în stilul sapiențial. Ambii sunt compuși din cuvinte scurte, care reflectă pe teme de zi cu zi: despre evlavie, munca zilnică, odihnă (Ps. 127,1-2; 128,1-2) și binecuvântările familiei (Ps. 127,3-5; 128,3). În psalmii 130 și 131 subiectul este încrederea sau nădejdea în Dumnezeu.

Colecția psalmii treptelor reprezintă un caleidoscop de cuvinte aparent repetate aleatoriu, sintaxa expresiilor, și figurile de stil, convenabil au fost colectate de H. Viviers, însă P. Auffret a produs un impresionant tabel de paralele terminologice simetrice care susțin o divizie de colecție în trei părți, fiecare parte fiind formată din cinci psalmi, după cum urmează: psalmii 119-23, 124-28, 129-33. Paralele notabile sunt aceleași formule de încheiere în psalmii 120 și 130, apelurile inițiale pentru Israel în psalmii 123 și 128, afirmațiile finale cultice ale Domnului în calitate de Creator în psalmii 123 și 133, precum și declarațiile de binecuvântare de la Domnul la sfârșitul psalmilor 128 și 133. Mai mult decât atât, Viviers, referitor la psalmul 128, afirmă că acesta din punct de vedere formal și semantic are o legătură puternică cu psalmul 123, în special reprezentarea atacului atotcuprinzător de dușmani și de răscumpărare milostivă a Domnului. Dezvoltarea tematică observată doar în psalmii 129-133, de la speranță în psalmii 129-131 la binecuvântare în psalmii 131-33, determină să întrebe dacă este prezentă în cele două părți anterioare ale colecției prevăzute de Auffret. O secvență similară apare în psalmii 124-128. Psalmii 124 și 125 exprimă speranța comunității; psalmii 126 și 127 sunt psalmi gemeni în cauză cu binecuvântare, și psalmul 129 se încheie cu o formulă de binecuvântare, de fapt, psalmul 126 conține acțiuni tematice de (primit) binecuvântări și (dorință) speranță. În prima parte (psalmii 119-123), cele două teme de speranță și binecuvântare sunt, de asemenea, întâlnite, dar într-un alt aranjament. Fiecare dintre cele trei părți ale colecției prezintă două teme generale și interdependente teologice care au abordat starea postexilică a iudeilor: speranță și binecuvântare, promise pentru viitor, în loc de frustrările de disperare și de lipsuri. Seybold a atras atenția asupra asemănării între texte care pot indica o perioadă comună și de fundal. El a clasificat toate acestea, în afară de psalmul 131, ca o serie de poeme inițial aduse la templu ca daruri votive la serviciu jertfei de mulțumire și, ulterior, luate din arhivele templului și revizuite pentru o nouă utilizare. Crow consideră că grupul din urmă, marcat de o preocupare pentru Israel și Sion, s-a axat pe probleme ale individului, familiei, și comunitate mică.

Cuprinsul acestor psalmi este adecvat scopului pentru care au fost alcătuiți. Astfel, în psalmii 119, 120, se cer haruri speciale pentru felurite împrejurări ale vieții; psalmul 120 îi asigură pe pelerini că Dumnezeu veghează asupra lor și de asemenea în acest psalm se exprimă rugăciuni de mulțumire pentru scăparea din necazuri și strâmtorări; psalmul 121 exprimă bucuria sosirii în cetatea sfântă, descrie portretul dreptului, precum și se dă expresie dorinței sincere de a vedea sau a fi în preajma templului lui Dumnezeu; psalmul 122 conține cereri ale unui suflet în restriște; prin psalmul 123 se aduce mulțumire lui Dumnezeu pentru scăparea de pericole în călătoria săvîrșită pînă la Ierusalim; psalmul 124 indică diferența de conduită a dreptului și a păcătosului; psalmul 125 aseamănă pe cei care au încredere în Domnul cu muntele Sionului; aceștia sunt statornici și nu se vor clătina în veac; psalmul 127 amintește binecuvîntările rezervate celor care îl slujesc pe Domnul și arată calitățile celui drept; psalmul 128 este un imn de preamărire al muntelui sfânt (Sionul). În psalmul 129, scris după reîntoarcerea din exil, ei îl roagă pe Dumnezeu să-i trateze cu milostivire, nu după faptele săvârșite. Psalmul 130 este o cîntare de umilință. Psalmul 132 exprimă bucuria pelerinilor de a se fi adunat la un loc cu frații lor de un sânge și o credință. Cuprinsul său este de o frumusețe și o profunzime inegalabile: «Iată acum ce este bun și ce este frumos decît numai a locui frații împreună! Aceasta este ca mirul pe cap, care se coboară pe barbă, pe barba lui Aaron, care se coboară pe marginea veșmintelor lui. Aceasta este ca rouă Hermonului, ce se coboară pe munții Sionului, că unde este unire acolo a poruncit Domnul binecuvîntare și viață pînă în veac». Psalmul 133 este un îndemn din partea pelerinilor adresat preoților și leviților de a îndeplini cu toată conștiinciozitatea slujirea lor la templu, ca unii care au acest privilegiu deosebit de a fi permanent în casa Domnului. Iată, prin urmare cum, în întregime acești psalmi au fost designați să acompanieze călătoria celor din împrăștiere la Ierusalim. Mulți psalmi constituie adevărate rugăciuni înălțate către Dumnezeu pentru binefacerile revărsate cu îmbelșugare peste poporul său (Ps.123, 125, 128). Cel mai mare număr de psalmi sunt prin excelență rugăciuni de cerere ce pot fi folosite în orice împrejurare. Astfel sunt psalmii: 124, 128, 139.

7. ÎNSEMNĂTATEA PSALMILOR TREPTELOR

Pentru că, sub o formă simplă și agreabilă, în termeni greu de reținut, la fel de variate ca și pitoresc, cu acest accent de seriozitate și de entuziasm care se cuvine lucrurilor legate de credință, acestea sunt, de fapt, toate punctele esențiale din viața de pietate, care se găsesc succesiv numite. Într-adevăr, de la dogma de paternitate activă a lui Yahwe și obligațiile cultului iudaic, până la viața de intimitate cu Dumnezeu în abandonarea spiritului și a inimii; deoarece speranța mesianică până la taxele civice, familiare și sociale, și pînă la necesitățile muncii cotidiene…. Unde, într-adevăr, să găsești în altă parte – aceeași, chiar și în Psaltire, care, totuși, posedă bine poeme bogate și frumoase! – o pietate foarte senină, foarte cordială și foarte implicată, un farmec foarte dulce și foarte pătrunzător, creșterea dragostei foarte amabilă și foarte simpatică. Thomas Merton, explicit, la rândul său, vorbește despre judecata Doctorului cel Mare: Sunt cântări, care atenuează oboseala drumului spre Patrie, după un lung exil în păcat. Și, atunci când se întâmplă ca ei să fie triști, tristețea lor chiar conține o promisiune ascunsă de fericire, pentru că Fericiți sunt cei ce plâng! Această tristețe specială a dragostei care cunoaște exilul său, și nu mai poate căuta consolare din dorința de Patrie, este primul pas spre Eliberare. Ea ne învață Calea spre Libertate întru Adevăr, după cum spune și Fericitul. De la frumoasa altitudine a lui P. Charles – care ar trebui să fie citită în întregime! – până la spiritualitatea treptelor: „o treaptă este un profesor de răbdare și de energie. Dacă el nu va trece prin ea, este inutil de a începe această urcare. Pentru a opri la jumătatea drumului, este distrus tot efortul anterior. Ce nebun… care s-a întors înainte de a fi reușit în operațiunile de debarcare, … care sunt cele ce dau sens la întreaga sa expediție? Fiecare pas angajat un pic mai imperios la pasul care va veni…. Aș putea să mă opresc și să gem, dar nu mai pot merge în jos. Tot viitorul meu este de sus. Și când am urcat umilele noastre scări, zece ori, 20 de ori pe zi, voi încerca de a-mi rezuma toată viața mea în acest gest; am pus toată plinătatea semnificației sale…: pas cu pas eu mă urc spre cer!”.

Pentru a aprecia cât mai bine acești psalmi, trebuie să încercăm să înțelegem mai bine ce reprezintă Tempul adevăratului Dumnezeu pentru israeliți, înconjurați de state sau culte idolatrice sau de panteism, de asemenea. Într-o națiune care nu posedă nici Academie filozofică, nici o școală artistică, și a cărei putere militară și diplomatică nu a avut nimic excepțional, Templul lui Yahwe, s-a materializat singur, toate Favorurile excepționale oferite de Dumnezeu pentru iubirea evreilor, deci aceasta se simte umplută….. Iată, prin urmare cum, în întregime acești psalmi au fost desemnați să acompanieze călătoria celor din împrăștiere spre Ierusalim.

Pe scurt, aici, se pare că aceasta este ceea ce se poate concluziona asupra subiectului psalmii treptelor. Ei se prezintă ca un fel de Catehism popular în poezie, bine condensat și confortabil de reținut, oferit pelerinilor pentru a le ajuta să devină mai conștienți de realitățile credinței lor și de a le face, ca fruct al pelerinajului lor, mai mult spațiu pentru exigențele evreiești, în existența lor de toate zilele, în viitor. În alți termeni, ei constituie, ca să spunem așa, un manual poetic de teologie practică și examen de conștiință, pentru uzul pelerinului evreu. În aceste condiții, criticile recente consimt mai ales punctul de vedere că această mini-colecție de psalmi a fost scrisă pentru pelerini, care anual urcau la Ierusalim, la cele trei mari sărbători, să cânte în timpul acestor călătorii.

II. ABORDARE EXEGETICĂ

1. PSALMUL 119

Psalmul are la bază atât promisiunea divină cât și împlinirea acelei promisiuni, la fel cum se întâmplă în cea mai mare parte a Bibliei. Bucuria și suferința nu numai că sunt într-un mod deplorabil puse laolaltă, dar pe cât sunt de egale în ceea ce privește intensitatea lor, pe atât sunt și de nerezolvabile. Virtuțile adevărului și onoarei din cadrul comunității și dreptatea, pusă mai presus de toate și văzută ca fiind voia lui Dumnezeu pentru poporul Său Israel, reprezintă idealurile pe care acest psalm le scoate în evidență. Faptul că Dumnezeu făgăduiește ajutorul Său celor nevoiași, ceea ce caracterizează întreaga Lege și Profeții, este pus în lumină prin aceea că celui credincios îi strălucește în viața lui efectul pe care îl simte de pe urma credinței sale.

Noțiuni de isagogie

Datarea și autorul psalmului. La fel ca și următorii doi psalmi, psalmul 119 are un caracter individual, fiind conceput inițial sau cântat de către un singur instrument sau o singură voce. Motivul pentru care această cântare este prima între cântările treptelor, este greu de determinat. Potrivit lui Louis Allen, acest psalm apare ca o mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru rugăciunea auzită cu privire la persecuție. De obicei clasificat ca o tânguire, psalmul 119 este neobișnuit: este un răspuns de plângere. După versetul introductiv care are scopul să ne arate că s-a rugat și a fost auzit, Psalmistul în versetele rămase fundamentează plângerea. Necazul lui este cauzat de o anumită persoană, precum și de către un grup, a căror bârfeli, poetul se roagă să fie transmise. Psalmistul a fost victimă a calomniilor vicioase și pare să fie încă amenințat de dușmanii personali. El poate a fost acuzat pe nedrept de crime, și viața lui a fost pusă în pericol. Psalmul a mai fost interpretat ca o cântare destinată pentru evreii din diaspora care se aflau într-un mediu ostile pentru a exprima oboseala conviețuirilor și împrejurimile de păgâni. Psalmul 119 poate reprezenta și o lamentație care dorește dialogul, un fel de plângere responsorială, o plângere a unui personaj chinuit de vrăjmașii săi.

Prin prisma versetului întâi, se poate înțelege faptul că rugăciunea celui chinuit a fost deja ascultată, iar psalmul în sine este perceput ca și un act de recunoștință adresat lui Dumnezeu pentru aceea că-I ascultase cererea inimii. Dacă este așa, este de neînțeles cum psalmistul nu exprimă pe-ndelete acest act al recunoștinței către Dumnezeu. Arthur Weiser, Hans-Joachim Kraus și alți exegeți au sugerat că psalmul 119 nu este o plângere, o cerere, sau un lamento la toate, ci o mulțumire; versetul 1 se citește la timpul prezent, iar cererea pur și simplu reprezintă o repovestire a primejdiei de la care vorbitorul a fost salvat. Prima cântare o cântă lui Dumnezeu poporul în pustie, regretând continuarea robiei și rugându-se pentru încetarea ei. Ajuns în Sion, credinciosul recapitulează înaintea lui Dumnezeu răul pe care l-a suferit, cere o pedeapsă împotriva persecutorilor săi și mărturisește bunătatea eliberatoare a lui Yahwe. Este o rugăciune de cerere călduroasă și spontană, care, pornind de la motive psalmice cunoscute și de la tema celui drept persecutat de buze mincinoase, devine protestul întregii comunități a lui Israel împotriva asalturilor și a uneltirilor cărora li se simte victimă. În mijlocul unei lumi nedrepte, Ierusalimul a fost de la început, după cum considerau ei, un paradis de pace și virtute.

După părerea unor exegeți, acest imn a fost scris de către un israelitean cuvios, care se îndrepta spre Ierusalim pentru a se închina. Suferind din cauza clevetirii vecinilor, acest om pios si-a părăsit cu bucurie casa, pentru ca în atmosfera triumfătoare a sfintelor sărbători să se odihnească de bârfele goale. Psalmistul, în marea sa suferință, Îl cheamă pe Domnul pentru a-l elibera de calomnie și defăimare (v. 1 și 2); arată pedeapsa care va veni asupra chinuitorilor lui (versetele 3 și 4); deplânge starea lui de a sta printre cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu și Legile lui cele sfinte.

Conform opiniei lui G. Castellino, o impresie intensă de eliberare în raport cu un anturaj profan, aceasta este ceea ce Liturghia, probabil, a vrut să facă pentru a simți pelerinii plecarea lor, punând astfel pe buzele lor psalmul 119. Această primă cântare a treptelor ne arată că prima condiție necesară pentru a începe călătoria spirituală către cetatea cerească este dezlipirea interioară de lume și de obiceiurile ei depravate, este dezlipirea de noi înșine, și acest lucru poate să-l facă numai cel care are conștiința că nu aparține acestei lumi. După Eusebiu, această primă treaptă ne arată că urcușul se desfășoară prin mijlocul greutăților.

Structura psalmului. Structura acestui poem concis pare să fie alcătuită într-o formă ciudată, nici cea a unei plângeri, nici cea a unui imn, psalmistul a primit un răspuns divin, dar el continuă să cerșească Domnului (menționat doar de două ori), să intervină în favoarea sa. Acest lucru indică o situație incertă, dar sumbră.

Majoritatea exegeților structurează această cântare astfel: titlu (v.1a); declarație de încredere: trecutul este rădăcina speranței pentru viitor (v. 1bc); coșmarul buzelor mincinoase și așteptarea intervenției divine (v. 2-4); coșmarul războiului și așteptarea păcii (v. 5-7).

Analiză exegetică

Versetul 1

Vocea acestui închinător răsună ca o intermediară mulțumire, pentru a se asigura că Dumnezeu a ascultat rugăciunea lui și-i va rezolva problema. Pentru încurajarea fraților săi credincioși, el mărturisește experiența sa personală cu Domnul, arătând că Dumnezeu este Cel care ascultă rugăciunea. Problema lui se afla în zona de relații sociale și respectiv acceptarea sa în comunitate. El pretinde că a fost victimă a minciunii și a unei falsități în declarații. El a suferit de calomnie, în special, probabil de la un individ. Fără îndoială, el a venit la Templu speriat și descurajat de aceste atacuri. Acum însă, el este încurajat de promisiunea lui Dumnezeu de apărare. El acceptă cu încredere promisiunea și anticipează reabilitarea sa în comunitate, prin exercitarea justiției divine. După cum rezultă din clevetirile sau defăimările din versetele 2 și 3, necazul sau suferința este unul din acele lucruri de care un om nu se poate proteja, care nu poate fi respins cu forța și a căror origine nu poate fi urmărită întotdeauna. Am strigat către Domnul, și m-a auzit, zice Psalmistul. Vedem că aici el nu a avut o altă resursă sau scăpare decât la Dumnezeu. Psalmistul apare ca un neputincios în fața clevetirii, ca unul ce nu a putut-o respinge și împiedica efectele ei asupra reputației lui, și tot ce a putut face a fost să se lase în grija Domnului.

Prin acest început, spune Teodoret de Cir, Psalmistul ne arată mărimea mâhnirii și covârșirea dumnezeieștii iubiri de oameni. Strigare numește aici Proorocul pe ceea ce se face din sufletul cel plin de durere și din inimă zdrobită către Dumnezeu, Care singur poate elibera pe cei ce aleargă la El, că acest fel de strigare după dreptate o aude Dumnezeu. Vorbind despre folosul necazului, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că acesta a născut în iudeii robiți rugăciunea curată, iar despre promptitudinea iubirii de oameni – spune că Dumnezeu i-a auzit imediat în ceasul chemării lor. Calomnia ne rănește în inimă. Cei care au fost înjunghiați de limba ascuțită a cuiva, știu că este mai puternică decât sabia. Acuzații nedrepte provoacă resentimente în noi, dar de multe ori ne simțim în imposibilitatea de a ne lupta cu răutatea.

Astfel că Psalmistul ne îndeamnă să învățăm încetul cu încetul să ne ridicăm și să ne înaripăm rugăciunile, ca să nu ne întristăm și să deznădăjduim în vremea necazurilor, ci să obținem folosul din acestea. Pentru că nimic nu îndepărtează într-atât împrăștierea și nepăsarea, precum necazurile și durerea: acestea adună sufletul de oriunde și-l îndreaptă spre rugăciune. Trebuie să petrecem toată vremea ca o viață plină de necazuri. Sfântul Apostol Pavel spune că prin multe necazuri trebuie să intrăm în Împărăția lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 14,22). De asemenea nu trebuie să uităm că adevărata viață a sfinților a fost plină de necazuri, chinuri din partea oamenilor și a dracilor.

Versetul 2

Proorocul arată în acest verset ce cuvinte a grăit rugându-se lui Dumnezeu. Astfel el se roagă să se izbăvească de cei ce-l vrăjmășesc cu nedreptate și se folosesc de amăgiri viclene.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că nimic nu este mai primejdios decât a cădea în această ispită, adică în mâinile omului viclean, care este mai cumplit decât un animal, dar își ascunde veninul cu o blândețe aparentă, viclenia sa fiind greu de observat și cel ce din neatenție nimerește în mâinile acestuia se aruncă în groapă. Dacă de unii ca aceștia trebuie să ne ferim, cu atât mai mult trebuie să ne ferim de cei înșelați și rătăciți care învață dogme rele.

Expresia רמיה לשׁון, „limbă bârfitoare”, întâlnită în versetul 2, se repetă într-un ton de triumf în versetul următor. Chinuitorul trebuie să suporte distrugerea. Adevărul și dreptatea sunt mizate. Dumnezeul pe care persecutorul L-a invocat volubil în calitate de păzitor al acestor virtuți sociale de bază, acționează în favoarea rugătorului. Psalmistul David se referă aici la izbăvirea de la o limbă a căror declarații nu pot fi invocate, ale cărei cuvinte sunt înșelătoare, ale cărei promisiuni sunt false. Nici un om nu se poate proteja cu siguranță împotriva influenței minciunii; nimeni nu poate fi sigur că tot ceea ce va fi zis este adevărat, nimeni nu poate fi sigur că toate promisiunile făcute de el, cu excepția celor făcute de Dumnezeu, vor fi realizate.

Izbăvește-mă reprezintă în ebraică „salvează sufletul (în ebr. nefesh) meu”. Aceasta arată că viața lui este în pericol. Sau, în cazul în care se face referire la suflet ca atare, atunci înseamnă că tot ce privește sufletul său a fost profund afectat. El a fost bârfit, calomniat, denaturat, înșelat, și nu avea nici o mângâiere sau pace. Rugăciunea Psalmistului este ca Domnul să-l salveze de buzele mincinoase și de o limbă înșelătoare, prin care Psalmistul se referă la dușmanii săi, care spun minciuni despre el. Nu este sigur cine sunt acești dușmani, dar, probabil, aceștia sunt indivizi israeliți, nu neamuri. Buzele mincinoase și limba înșelătoare reprezintă absolut persoana sau persoanele, pe care TEV îi face în mod corect ca mincinoși și înșelători.

Potrivit lui Rabbi Rashi, aceste buze false ar însemna brațul celor care vânează oameni cu gura lor plină de acuzații rele. În general, buze nedrepte și limbă vicleană reprezintă două expresii sinonime prin care este descris dușmanul. Acesta este fals și mincinos și poate fi un idolatru. Prin „buzele nedrepte”, după Sfinții Ioan Gură de Aur și Nichita Stithatul, se înțeleg gândurile necurate și pătimașe ce ne atacă, iar prin „limbă” – nașterea și mișcarea nefirească a gândului rău din inima noastră, care tulbură omul interior. Nedreptate este limba babilonienilor, spune Sfântul Atanasie cel Mare, care propovăduiesc slujirea la idoli. Însuși limba este numită vicleană, adică care nu spune nimic drept despre Dumnezeu. Pentru a fi protejat omul de această armă mortală nu e nevoie de altceva decât de o putere divină. Într-adevăr, generația tăcută este mult mai bună decât cea mincinoasă! De calomnie ne poate salva doar Domnul. Doar El poate stârpi limbile rele și restabili numele nostru bun. Limba vicleană e mult mai rea decât minciuna nedeghizată. Lingușitorii și prefăcuții, ascunzându-se în vrăjmășia inimii, sunt cu adevărat dezgustători. Ei, fiind generația vicleană; acțiunile lor reprezintă fructul răutății diabolice. Mai bine este să te întâlnești cu animale sălbatice și șerpi veninoși decât cu oameni înșelători. Acești monștri au ieșit din întunericul iadului și se vor întoarce înapoi în ziua judecății.

Versetul 3

Prin intermediul dispozitivului de retorică de întrebare și un răspuns, Psalmistul descrie modul în care Dumnezeu va pedepsi dușmanii săi. Întrebarea se inspiră dintr-o formulă de blestem, frecventă în Biblie, care aparține limbajului jurămintelor solemne, și care este trecută în tranzacțiile comerciale. Pentru a copleși victima lor mai ușor, calomniatorii folosesc foarte generos această formulă, în locul ei. Luther traduce astfel: „Ce poate face limba falsă?”. Alții citesc acest lucru astfel : „Cum te va pedepsi Dumnezeu?”. Alții, „ce îți va da [Dumnezeu] ție?”. Asta înseamnă, ce răsplată puteți aștepta de la Dumnezeu pentru aceste calomnii vătămătoare? Conform rabbinului Benjamin J. Segal, acest verset reprezintă o întrebare retorică.

Limbă vicleană sau în alte locuri limbă falsă, poate fi o adresă la limba în sine, sau, ca mai sus, cuvântul „limbă” poate fi utilizat ca nume sau subiect pentru verbele întâlnite în propoziție. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că acest verset nimic altceva nu descrie decât că este mare această viclenie și cumplit este chipul acestei răutăți. Ceea ce întreabă Psalmistul aici este: ce pedeapsă este vrednică pentru asemenea răutate? Și răspunde mai departe Sfântul Ioan Gură de Aur, zicând că niciuna, decât numai lovitura de la Dumnezeu. Ar trebui să fie ceva foarte prețios, pentru ca omul să fie de acord într-o astfel de atmosferă dezgustătoare, distrugându-și sufletul. Se pare că Psalmistul încearcă să găsească o pedeapsă adecvată. Calomnia și defăimarea – sunt cele mai grave păcate. Dacă oamenii ar fi pedepsiți corespunzător gravității acestor fapte, atunci aceste pedepse ar fi dure și devastatoare.

Sfinții Părinți arată că aici harul Duhului Sfânt îi mângâie pe cei copleșiți de necaz. David are în vedere aici: nu cădea în deznădejde, fiind lovit de limba nedreaptă, pentru că „ce ți se va da și ce ți se va adăuga prin limba vicleană?”. Cel cu gândul rău înainte de pedeapsă își pricinuiește deja sieși pedeapsă, născând răul în sine. Limba vicleană, lingușitoare este ea în sine pedeapsă pentru omul viclean. După Ilarie și Augustin, Domnul întreabă cu duioșie: Ce pot să-ți dau împotriva limbii viclene? Cuvântul acesta arată însă că limba vicleană este cu anevoie biruită pentru covârșitorul vicleșug pe care îl are.

Versetul 4

Versetul 4 ar putea fi descrierea unei limbi înșelătoare sau pedeapsa ce o așteaptă pe ea. Există în mod evident un joc de cuvinte aici, pentru că discursul dăunător este adesea comparat cu săgeți din Biblie (de exemplu, Ieremia 9,7; Ps. 64,4; Proverbe 25,18). Acesta este un răspuns la întrebarea de la versetul 3. Consecință – efect, o astfel de utilizare a limbii trebuie să fie ca săgețile ascuțite și pătrunzătoare, sau cum ar fi arderea intensă de cărbuni. „Săgețile ascuțite ale celui puternic” sunt săgețile de războinic – că războiul a fost realizat în principal de arcuri și săgeți. Aceste săgeți au fost, desigur, ascuțite pentru a le face pătrunzătoare, penetrante, mai mult pentru a omorî pe cineva. Răspunsul (versetul 4), poate fi luat literal, dar mai probabil săgețile ascuțite și cărbunii aprinși sunt pentru a exprima pedepsele aspre sau suferințele extreme. Weiser comentează acest stih zicând că două metafore exprimă crimă și foc, care este, moarte și distrugere. Textul ebraic în versetul 4 identifică cărbunii ca fiind din ienupăr.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că prin săgeți este numită pedeapsa. După Cuvioșii Nicodim Aghioritul și Eftimie Zigabenul, prin săgeți și cărbuni, Proorocul David a numit feluritele bătăi. De asemenea ei arată că unii au înțeles prin puternic pe diavolul, că el biruiește și silnicește pe cei leneși și trândavi, iar prin săgeți ascuțite și cărbuni pustiitori au înțeles gândurile cele pătimașe, pe care le aduce diavolul și care intră repede în suflet și ard fapta cea bună, după Grigorie al Nyssei, că pe acestea și Apostolul Pavel le-a numit săgeți înfocate ale celui viclean (Efes. 5,16). Un alt traducător: „Săgețile Celui puternic sunt ascuțite, zice, cu cărbuni adunați”. Pentru Atanasie cel Mare săgețile înseamnă însuși pedeapsa ce va veni în curând asupra babilonienilor. Aici ni se arată condamnarea dreaptă a celor ce făptuiesc fățarnic și viclean.

Acest verset este o întrebare retorică ce însuflețește textul psalmului, cerând de la Domnul, conform legii talionului, să intervină printr-o pedeapsă față de dușmanii mincinoși. Formula poate fi interpretată și ca un jurământ de imprecație. Răspunsul anunță, în cel mai pur spirit răzbunător conform legii talionului, pedeapsa divină care va cădea asupra celor răi.

O interpretare mai duhovnicească a acestui verset o realizează Fericitul Augustin, arătând că săgețile sunt cuvintele dumnezeiești care străpung inima și trezesc iubirea.

Lucruri îngrozitoare pentru noi le arată Scriptura, spun Sfinții Părinți (Ioan Gură de Aur, Nichita, Teodoret), pedepsele lui Dumnezeu, numindu-le săgeți și cărbuni aprinși: „Dumnezeu vorbește celui necăjit: ce mai mult decât puterea Mea și ajutorul Meu îți poate fi dat? Nu ai tu armele Mele? Săgețile ascuțite fiind faptele bune, iar cele luptătoare – cărbunii: Trupul și Sângele Domnului, și lacrimile de foc – suspinele înflăcărate ale inimii și rugăcinea smerită, prin care se rănește și se răpune diavolul, și se pustiește toată puterea drăcească și buzele gândurilor”.

Versetul 5

Psalmistul a vorbit în multe rânduri despre încrederea credinței în promisiunea recentă a lui Dumnezeu făcută către el. Se pare că el își descrie situația de viață implicit printr-o rugăciune arătând că, cuvântul dumnezeiesc se va adeveri. Cererile repetitive pe care le face Psalmistul în cadrul versetelor 5-7 denotă existența unei serii dezolante de plângeri.

Vai mie, după rabbi Rashi, reprezintă vaiul întregii comunități a poporului Israel, prin care se înțelege mulțimea exilurilor suferite de aceștia, precum în Persia, Grecia și Meșec. Prin aceasta, spune A. Barnes, vedem că soarta lui este una tristă și jalnică, că este obligat să trăiască în acest fel, fiind expus la astfel de reproșuri răutăcioase. Este ca și cum ar trăi în Meșec sau în Kedar. Vai mie! arată clar vina personală, din care Psalmistul nu se simte că a fost iertat. Aceste plângeri reprezintă tânguirile iudeilor din robia babiloniană. Sfântul Ioan spune că aceasta este cea mai bună învățătură sau mai degrabă, cea dintâi, rădăcina și temeiul a toată virtutea, anume faptul de a ști că suntem pribegi în această viață: „Cel ce este străin aici nu lasă loc celor prezente. Nu se îngrijește nici de casă, nici de bani, nici de hrană, nici de nimic dintre toate acestea. Ci așa cum cei ce trăiesc în străinătate fac toate pentru întoarcerea în patrie și în fiecare zi tânjesc după țara care i-a purtat, tot așa și iubitorul de cele viitoare nu se lasă abătut nici de necazurile prezente, nici nu se lasă agățat de bunătățile de aici, ci le ignoră pe ambele, ca și cum ar umbla pe o cale”. De aceea și iudeii mărturiseau aceasta și pentru aceasta erau mai cu seamă admirați. Această prelungire a pribegiei, după Atanasie cel Mare, înseamnă o nouă cerere de la Dumnezeu ca să-i elibereze de la nimicire. Termenul ședere, după Albert Barnes, folosit aici, nu denotă o locuință permanentă, ci de obicei se referă la o locuință temporară, ca atunci când cineva este călător, pelerin sau străin, și are necesitatea de a petrece o noapte într-o țară străină, în drum spre locul de destinație.

Chedar este țară vecină cu Babilonul, locuită de triburile sarazinilor, care aveau moravuri dobitocești, spurcați și pângăriți, cu care babilonienii i-au pus pe evrei să locuiască. Și nu este nimic mai greu decât traiul printre oameni răi. Dar chiar pe toate cele pământești dumnezeiescul David le numește sălașe ale Chedarului, adică sălașe ale întunericului. Chedar este de asemenea întâlnit în Scriptură ca numele celui de-al doilea fiu al lui Ismael (Facerea 25, 13), strămoșul Chedariților, trib arab care locuia în pustiuri. Unii genealogiști arabi duc ascendența profetului Mahomed până la Chedar.

Paralelismul dintre Meșec și Chedar nu presupune o apropiere geografică. Despre neamul lui Meșec se vorbește în Vechiul Testament. Referințele asiriene localizează acest neam la nord-est de Cilicia și la est de Capadocia, în timp ce Herodot vorbește despre o așezare a acestuia în sud-estul Mării Negre. Despre neamul lui Chedar se vorbește tot în Vechiul Testament unde aflăm faptul că acesta era asociat cu un trib estic din Arabia, de păstori de vite, nomazi, localizați în deșertul siro-arabian. Gunkel, alături de Halevy și Winckler, dau la o parte nodul geografic punând în locul termenului משׁך (Meșec), pe cel de משׂא (Massa), menționat în Facere 25,14, ca și fiu al lui Ismael în legătură cu Chedar. Mai puțin drastic, Seybold îl privește pe Meșec cuprinzând numărul unor forme variate de nume aparținătoare unui grup etnic în aceeași regiune cu Chedar. Oricum, termenul משׁך ( „Meșec” ) în Epistola întâi către Corinteni 1,17 este mai mult probabil o eroare textuală prin asimilarea la numele din 1 Corinteni 1,5. Dahood ar putea potrivi într-un mod deliberat extremele geografice preluând prepoziția כי („că”), ca și condițională: „Chiar dacă Psalmistul ar locui tot atât de departe ca și Meșec și Chedar, el tot s-ar simți prea aproape de urâtorul păcii”. Dar, folosința standardizată a Vechiului Testament după אוי ( „tânguire”), este aceea de a descrie o situție deplorabilă. Cea mai obișnuită interpretare, după Weiser și Anderson, este de a judeca referințele etnice ca ținând de zona metaforicului: dușmanii psalmistului nu sunt mai buni decât barbarii ostili. Majoritatea comentatorilor iau aceste nume geografice, nu ca locurile actuale unde au trăit, ci, ca forme pentru barbari sau sălbatici. Deoarece sensurile de barbar și sălbatic sunt în esență aceleași, nu este necesar să se utilizeze ambele. Sălbatici, poate fi, uneori, interpretat pentru oamenii cruzi sau oamenii care practică obiceiuri chinuitoare. A emigrat efectiv Psalmistul la aceste regiuni străine, în scopuri de afaceri sau culturale? Tăcerea psalmului poate avea însă claritate pentru pelerinii, care nu au experimentat aceeași criză.

Sălașele lui Chedar sunt prototip al locurilor nefaste, care aduc numai nenorocire poporului lui Dumnezeu. După cum și cele două națiuni sunt atât de departe din punct de vedere geografic una de alta, aceasta simbolizează poporul Israel în exil, care este străin și departe de patria sa. Aceste nume, întâlnite aici, au mai mult o valoare simbolică. Autorul se asimilează înșelătorilor, în mijlocul cărora locuiește, semințiile cele mai barbare care sunt. Izolat în mediul său ostil, Psalmistul se consideră a fi un exilat în țara de moschei și de chedari. Cercetând cuvintele drepților, ne convingem, că toți resping lumea „aceasta” și viața-i nenorocită, după cuvintele Apostolului „am dorința să mă despart de trup și să fiu împreună cu Hristos” (Epistola către Filipeni 1, 23). De aceasta Proorocul se supără de prelungirea pribegiei sale, ca de un obstacol spre fericirea cerească; deoarece nu trupul plămădit din țărână, pribegește aici, ci sufletul, pus în trup de Dumnezeu.

Prin urmare, cu ce se va alege omul dacă va avea limbă vicleană? Cu nimic altceva decât cu rănile propriei sale izolări de Dumnezeu și de oameni.

Versetul 6

Observăm că versetul 6 descrie într-un mod literar ceea ce versetul 5 înfățișează într-unul panoramic, pictural. În favoarea acestei interpretări avem asocierea ce se face cu puterea militară pe care ambele state o au în Vechiul Testament (Melec în Iezechiel 32,26; 38,2–4; 39,1–3 și Chedar în Isaia 21,16, 17), ceea ce se potrivește cu metaforele ce țin de domeniul militar din versetele 4 și 7. Aici se simte neliniștea unui evreu din diaspora, care nu se simte bine într-o țară străină, dorind să se întoarcă în patrie cât mai repede. Cuvântul tradus în mod tradițional suflet poate include puterea și dorința de a trăi. Aici Psalmistul recunoaște că ființa lui interioară a fost coruptă de către lunga sa ședere printre cei care „urăsc pacea” și ale căror limbi sunt înșelătoare.

Atunci când spune mult, zice Hrisostom, Psalmistul se referă nu la mulțimea anilor, ci la greutatea încercărilor lor. Chiar și puțini ani de ar fi fost, li s-ar fi părut mulți din pricina necazurilor îndurate. La fel trebuie să facem și noi, ne îndeamnă Ioan Gură de Aur, chiar dacă am trăi puțini ani aici, să considerăm că aceștia sunt mulți din cauza dorului pentru cele viitoare. Toate acestea le-a răbdat pentru binele sufletului său, pentru mântuirea lui. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că până când sufletul trece din putere în putere și din slavă în slavă, adică înaintează din virtute în virtute mai mare și urcă din cunoștință în cunoștință mai înaltă, nu încetează de a fi departe de patria sa. Sfântul Atanasie cel Mare arată că atât de mare era răutatea babilonienilor, încât fără niciun motiv întemeiat duceau război cu cei ce locuiau pe pământ.

Versetul 7

Aceasta este natura lui, având dorința continuă de a trăi în pace. Insistă mult să facă acest lucru și nu face nimic pentru a provoca o ceartă. Ar face orice sacrificii pentru ai liniști pe alții, ar ceda la orice cereri, ar fi de acord cu orice acorduri care ar promite pacea. După Albert Barnes, toate eforturile lui de a trăi în pace sunt deșarte. Astfel, A. Barnes propune mai multe soluții unui astfel de caz: 1. Un om într-un astfel de caz, ar trebui să se despartă de-o așa persoană, dacă este posibil, aceasta e singura cale de pace dintre ei; 2. În cazul în care poziția și relațiile sunt de așa natură că nu se poate face nimic pentru dobândirea înțelegerii dintre ei, atunci el trebuie să fie atent ca să nu facă nimic pentru a se irita și de a se abține de la ceartă; 3. În cazul în care tot ceea ce face sau poate face pentru pace este în zadar, și în cazul în care relațiile sale și poziția sa sunt de așa natură încât nu se poate spera la nimic, atunci el ar trebui să-l accepte și suporte cu răbdare, ca venind de la Dumnezeu și fiind îngăduit de Dumnezeu, și ca disciplină a vieții sale proprii. El, care este omul păcii, a încercat să arate cu mai multă seriozitate dorința spre o altă lume. Există o lume de pace, și pacea cerului va fi mai recunoscătoare și binecuvântată, atunci când vom urca spre cer prin renunțarea la orice conflict și război.

Psalmistul a adunat consecințele cele mai dureroase a fidelității lui față de Dumnezeu. De asemenea, aspirația lui cea mai mare este să meargă să-L caute pe Yahwe, cu purtarea Lui de grijă, să afle pacea cea sfântă. Este ușor să fii făcător de pace cu cei ce iubesc pacea. Acesta însă a făcut mai mult decât aceasta; el este făcător de pace cu cei ce urăsc pacea. În acest stih, Psalmistul ne arată răutatea babilonienilor, care îi considerau ca pe niște războinici pe cei ce îmbrățișau pacea. Oamenii pe care îi vădește Psalmistul ne sunt ostili și certăreți: ei urăsc pacea și sunt pentru război, și Psalmistul se plânge că trebuie să trăiască printre ei.

A fi pașnic cu cei ce urăsc pacea, această faptă bună este mai presus de înțelegerea omenească, aceasta ne aproprie de Dumnezeu. „Cum să nu fim pedepsiți, zice Hrisostom, când și către prietenii noștri avem porniri dușmănoase. Cum putem îndrepta aceasta? – Doar dacă trăim ca niște pribegi și pelerini, și atunci nici un lucru pământesc nu va avea putere asupra noastră. Deoarece nimic mai mult nu naște tulburare și vrăjmășie, decât iubirea de bunătăți lumești, dorința de slava deșartă, atașarea de avere și plăcere”. O astfel de predispoziție trebuie să avem și noi, chiar dacă din cauza iubirii noastre suntem urâți și nedreptățiți. Aici Psalmistul ne învață să ne facem și noi în acest fel, să avem pace cu toții, iar aceasta se poate numai dacă în lumea aceasta ne vom afla ca niște străini, și pe pământ vom petrece ca niște nemernici și trecători, fără a ne lega de lucrurile lumii acesteia, considerându-le adevărate și statornice. Trebuie să facem ceea ce suntem datori, amintindu-ne porunca Stăpânului: fiți oi între lupi și porumbei; pentru a-i face mai buni, iar noi să primim răsplată în ceruri.

Omul înduhovnicit e și făcător de pace, în pofida tuturor provocărilor din lume. Pentru Ilarie, omul de pace este prin excelență Hristos, care împacă cerul și pământul prin sângele Crucii Lui (cf. Coloseni 1,20).

2. PSALMUL 120

Psalmul 120, unul dintre cei mai cunoscuți psalmi de încredere totală în ocrotirea lui Dumnezeu, numit de unii un cântec de adio a pelerinilor ce sunt pe cale de a părăsi Ierusalimul și să revină la casele lor, reprezintă o poezie lirică delicioasă, închinată „santinelei” divine, în care este evocată tema călătoriei ocrotite de Dumnezeu. A doua cântare o cântă poporul lui Dumnezeu, care, fiind eliberat de robie, întorcându-se din Babilon spre Ierusalim, a rămas blocat în munți și imploră ca să le dea ajutor, iar duhul Proorocului auzind rugăciunea, răspunde: Domnul va păzi intrarea ta și ieșirea ta de acum și până în veac (versetul 8).

Noțiuni de isagogie

Datarea și autorul psalmului. Animată de o credință atât de perfectă în ajutorul lui Dumnezeu față de poporul Său, a doua cântare a treptelor probabil – a fost alcătuită special pentru a fi cântată de către pelerinii care urcau spre Ierusalim cu ocazia anumitor sărbători, și, mai exact, probabil, înainte de prima etapă de noapte a călătoriei lor. În acest psalm, se pare că auzim vocile pelerinilor care se încurajează reciproc cu privire la credință și nădejde, pentru a înțelege, înainte de a împiedica centrul vieții naționale și de cult, acțiunea de protecție a lui Yahwe cu privire la Israel și la oricare israelit în toate vicisitudinile existenței lor, fie publice sau private. Psalmul 120 reprezintă o rezoluție pioasă care are menirea să ridice ochii la munte pentru ajutor (v. 1), cu o cerere de protecție de nesomn Domnului (v. 3). Răspunsul dă asigurări că ajutorul vine de la Domnul, care nu dormitează (v. 2, 4). Domnul protejează pe fiecare în parte având ca o nuanță de insolație și nesomn (v. 5-6), protejându-ne de la orice rău pentru totdeauna (v. 7-8). Probabil că psalmul a fost compus în mod special pentru a fi intonat de către pelerinii care urcau spre Ierusalim cu ocazia sărbătorilor mari. Genul literar este cel al încrederii: de la Yahwe-creator, se trece, printr-o deducție teologică, la Yahwe-protectorul lui Israel, iar de la Dumnezeul creației se trece la Dumnezeul istoriei; ulterior, de la protectorul comunității, prin altă deducție teologică, se trece la protectorul personal al celui care se roagă. Elucidarea genului și setarea psalmului 120 depinde de interpretarea pronumelor sale personale și, în special, schimbarea de la prima la a doua persoană. Reprezintă psalmul un dialog adevărat sau este un simplu monolog îmbunătățit prin capcanele literare de un dialog prin care o persoană își vorbește sie însăși? Această din urmă poziție a fost deținută de câțiva cercetători, inclusiv Morgenstern și A. R. Ceresco.

În acest mic poem de circumstanță se descoperă un dialog rapid (versetele 2 și 3), care oferă pelerinului posibilitatea de a se întreba și răspunde, de a-și formula temerile sale, pentru a le risipi mai bine în plinătatea unui act de credință yahwistă. Incertitudinile și îndoielile conduc cu o vehementă dulceață la o imediată reacție de încredere în Dumnezeu. Aceasta este o parte a unei pedagogii care nu duce lipsă de finețe. În cazul în care psalmul conține un dialog adevărat, s-au propus diferite opțiuni de către specialiști pentru acest cadru. Mai frecvent însă, psalmul este interpretat ca un dialog între un pelerin de cult și un preot. Tipic pentru această poziție este Kraus, care, inspirat de Mowinckel și Gunkel, a caracterizat-o ca o liturghie de adio, cu contribuția preoțească majoră care constă în mod oficial dintr-o binecuvântare cu accente de un oracol de mântuire, mai degrabă ca în psalmul 91. Există un model de dialog evident, dar nu există nici o certitudine cu privire la cine sunt participanții la acest dialog; acesta poate fi un dialog interior efectuat de către Psalmist, sau un dialog între un părinte și un copil sau un preot și un pelerin. Majoritatea exegeților cred că acest dialog ar putea fi între un preot și un pelerin. În textul ebraic Psalmistul ne vorbește în versetele 1-2, în timp ce cuvintele de liniștire și potolire, pentru ceilalți, vin în versetele 3-8. După E. Lipinski, dialogul instituit aici de către Psalmist face mai sensibile etapele garanției protecției divine, în mod similar cu progresia în crescendo care include binecuvântările promise de cartea Numeri.

În opinia unor exegeți, poemul păstrează, în interiorul său, un dialog liturgic între cel credincios și preot, apoi devine o cântare interpretată alternativ de către două coruri, un cor de pelerini și altul format din leviți sau preoți. De asemenea se admite ca în același timp, poetul, prin intermediul meditației și încrederii în Dumnezeu, să-și răspundă sieși printr-o dedublare psihologică cu el însuși, cu convingerea că răspunsul de credință este întărit de garanția externă a lui Dumnezeu care conduce lumea. Ceea ce proclamă psalmul pentru noi s-a realizat, în mod concret, în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, Care S-a făcut mântuirea noastră și înnoirea. O altă interpretare a psalmului, legată de zona cultului este cea a lui Schmidt, care a judecat psalmul ca fiind mai degrabă o liturghie de intrare (cf. Ps. 118,26). Rogerson și McKay lasă deschisă problema dacă o caracteristică a felicitării sau despărțirii este binecuvântată în psalm. Conținutul acestei binecuvântări, fie că se referă la o călătorie sau la viața de zi cu zi, pare a se potrivi mai bine cu o binecuvântare finală. După Bratcher și Reyburn, acest al doilea psalm, din colecția Cântările ascensiunii, are pentru stabilire o călătorie, și, în general, se crede că aceasta este o călătorie la Ierusalim, cu ocazia uneia dintre sărbătorile anuale de la Templu. Comparat cu psalmul anterior, în care într-un mod nefericit se arată lipsa de pace din casele celor neprihăniți și asupriți de calomniatori, acest psalm ne spune că în casa Domnului domnește pacea și ne arată cum are Domnul grijă de noi. Dacă în cântarea anterioară dreptul se uită cu dor la lume, aici privirea lui e țintită înainte cu nădejde. Pentru că în acest psalm este întâlnit foarte des verbul a păzi, el a mai fost numit și psalmul Păzitorului lui Israel. Tonul de bucurie al psalmului crește și atinge cel mai înalt punct, atunci când sună încrederea senină în ajutorul și protecția lui Dumnezeu.

În opiniile specialiștilor, limba psalmului ar putea fi: 1. limba folosită de liderul unei armate; 2. cea a unui om pios înconjurat de pericole; 2. limbă ce indică o singură direcție spre cer, reprezentată prin acele înălțimi sau prin locul înălțat în care locuiește Dumnezeu; 3. limba unei căutări printre dealurile din Ierusalim, locul de închinare la Dumnezeu, ca loc de refugiu al său și totodată ca singurul loc de unde ar putea veni ajutorul. Această ultimă ipoteză ni se pare a fi cea mai probabilă, și, astfel, psalmul reprezintă încrederea și speranța unui om pios care îl venerează pe Dumnezeu, iar locul în care Dumnezeu a stabilit locuința Sa este Biserica – ca loc unde oamenii se manifestă și în care sunt mântuiți.

Nu se cunoaște nimic sigur referitor la autorul psalmului sau la ocazia cu care a fost alcătuit acesta. Wette și Bosenmiiller presupun că a fost compus în timpul exilului. În timp ce Bosenmiiller îl consideră a fi un psalm care a fost cântat la întoarcerea evreilor în Palestina după captivitate, Wette îl caracterizează ca psalm al unui exil meditativ în căutarea spre dealurile din Palestina, țara sa natală, ca sursă de unde trebuie să vină ajutorul lui, și exprimându-și încrederea în Dumnezeu, Singurul care l-ar scoate din exilul și din problemele sale. Autorul psalmului ne învață că orice înălțare spirituală a noastră este condiționată de o încredere nelimitată în harul și purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în orice clipă și împrejurare a vieții noastre. Cu acest psalm, Biserica se roagă pentru refugiați și pentru exilați, în general, pentru pelerinii care străbat drumurile acestei lumi. Potrivit exegetului L. C. Allen, psalmul este adesea considerat a fi de origine postexilică, atunci când diaspora evreilor s-a răspândit în Imperiul Persan, însă nu există indicii interne care să-l dateze. S. Terrien e de părerea că originea sa poate fi precedată exilulului.

Structura psalmului. Anxietatea unuia care se simte predat unor obstacole neprevăzute (v. 1-2) răspunde dogmei despre vigilența constantă a lui Yahwe (v. 3-4) – dogma care conduce, ca într-un mod natural, la o proclamare solemnă a lui Yahwe – Sprijinitor în toate momentele (v. 5-6) și în toate acțiunile (v. 7-8) după Adevărul Său. Toate se spun cu o femitate liniștită, într-un elan de credință curată și cu o convingere bărbătească; astfel încât poemul pare a fi susurul unui suflet pios care se predă. L. C. Allen face o prezentare generală a structurii și a conținutului psalmului în felul următor: I. 120,1 aα Rubrică; II. 120,1 ab-2 Ajutor pentru întoarcerea acasă; III. 120,3-5 Tutorele de alertă sau alertarea tutorelui; IV. 120,6-8 O promisiune cuprinzătoare de securitate. O altă împărțire a psalmului ar fi: titlu (v. 1a); proclamare printr-o întrebare retorică și un răspuns de credință (v. 1b-2); cântarea închinată „santinelei” divine (v. 3-8).

Analiză exegetică

Versetul 1

În acest verset vedem un credincios cunoscător a neputinței singurătății, care vorbește din devotamentul inimii sale. Credința lui a fost accelerată și hrănită prin participarea la închinarea festivă de la Templu. De ce ar fi necesar ca Psalmistul să privească în sus la anumite înălțimi stâncoase sau chiar cu zăpadă, precum muntele Hermon, Antilebanon, și Liban? Înțelegerea tradițională a fost că ajutorul Domnului este confirmat într-un fel de vederea acestor munți maiestuoși, care sunt martori minunați ai lui Dumnezeu în creație. Priveliștea înălțimilor transmite și comunică omului puterea și preocuparea pe care o are Dumnezeu față de el.

A ridica ochii, este o formulă tipică vocabularului ebraic – uneori completată în pleonasm: pentru a vedea (Cf. Fac. 13,10,14; 18,2; 24,63…) – cu un ton de multe ori religios (Cf. Is. 49,19; Ier. 13,20; Iez. 8,5; Zah. 2,1…), care are în Psalmii Treptelor, semnificația, la un moment dat geografică și mistică a unei priviri de pelerin care merge pe Dealul sacru (Cf. Ps.67,16; 41,7d), unde i se descoperă Ierusalimul și unde el află mângâierile lui Yahwe (Deut. 3,27; Ps. 47,2,3; 122,1; 124,2; 132,3). Munții înalți, cum ar fi muntele Hermon, nu s-au implicat în acest sincretism persistent, însă altarele de pe dealuri au reprezentat o amenințare de cult care a continuat de-a lungul secolelor. Psalmul 121 poate fi considerat o cântare a treptelor în care acest credincios a început pelerinajul său în Sion și își mai dorește închinarea pe înălțimi sau locuri înalte. Aceste cuvinte, zice Cuviosul Nichita, le înalță cel ce acum se întoarce din robia patimii Babilonienilor și a demonilor către Ierusalim, gândita cetate a nepătimirii, adică fiecare dintre noi cei credincioși. Conform psalmului 123,2, în acest stih nu este vorba despre o privire obișnuită, ci este menționată atitudinea de rugăciune a Psalmistului. Potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, aici vedem sufletul fără ieșire și neajutorat, înconjurat de multe și felurite necazuri, care vrând să dobândească mângâiere și ajutor, își ațintește ochii către Dumnezeu.

Valoarea exegetică a termenului הרים – munți , a fost evaluată în mod variat în funcție de interpretarea psalmului ca un întreg. Cei care se referă la munte în sensul unei călătorii, întâlnit în versetele 3, 6 și 8, de multe ori este interpretat negativ, ca o sursă de pericol. Pe când Kraus face referire la terenul muntos din jurul Ierusalimului, Weiser și Anderson vorbesc de drumul ce duce de la Ierusalim spre casa pelerinului sau după Morgenstern, pe orice drum de deșert. Alți specialiști dau o valoare pozitivă termenului הרים, „munți”. Volz l-a interpretat ca înălțimi cerești, în timp ce Eissfeldt spune că se referă mai mult la cer (cosmos), unde șade și locuiește Dumnezeu, deasupra munților. Briggs și alții au văzut o trimitere pozitiv cultică la munții din Ierusalim. De asemenea, sunt destul de relevante referirile la sanctuarul din Sion ca sursă de ajutor divin în psalmul 19,2, și mai ales valoarea spirituală a munților din jurul Ierusalimului în psalmul 124,2. Munții stau reprezentativ pentru Dumnezeu, la care ochii unui credincios sunt ridicați, precum vedem în psalmul 122,1, cum ar fi locul sfânt în care credincioșii Domnului sunt cu mâinile lor ridicate, binecuvântând pe Domnul (Ps. 133,2). După alți specialiști, aici este vorba despre munții care înconjoară Ierusalimul, însă expresia este considerată ca un plural al excelenței, indicând astfel muntele pe care este construit templul. Munții, după Ioan Hrisostom, aici închipuie cerurile, iar Sfântul Teodor Studitul, alături de Cuviosul Nichita, înțelege prin aceasta legile și poruncile înalte ale lui Dumnezeu. Referindu-se la acest verset, Origen, spune că aceste cuvinte sunt specifice doar celor desăvârșiți a le rosti.

Adverbul de unde? indică o interogare fatală, ceea ce înseamnă că adăpostul munților constituie un pericol de moarte. Vedem aici pe evrei amenințați în mijlocul vrăjmașilor, neavând nici cetate, nici ziduri, nici turnuri, nici arme, niciun ajutor omenesc, ci trăind robi și sclavi printre stăpâni și în același timp dușmani, aceștia, de la ceruri nădăjduiau să le vină obișnuitul lor ajutor de la Domnul, ca să-i trimită pe ei nevătămați către patria lor, Ierusalimul. Ajutorul vine doar pentru cei drepți. În zadar îl așteptăm din altă parte, ne uităm la El cu speranță, așteptare și încredere. Vicleanul va face tot posibilul astfel încât să vedem în fața noastră doar durere, să pierdem pacea și speranța mântuirii. Prin urmare, trebuie să ne îndreptăm privirea mereu la Dumnezeu, pentru că El este singurul – care ne încântă ochii noștri. Atotputernicul va înălța pe cei care își îndreaptă privirea spre înălțimi eterne. Dacă iudeii, acești oameni grosolani și alipiți de cele lumești, care în urma nenorocirilor suferite într-atât s-au făcut de râvnitori și atenți către cer, cu atât mai mult nenorocirile ne pot îndrepta pe noi. Acesta este folosul ispitelor, a încercărilor care trezesc sufletul spre căutarea unui ajutor de sus, renunțând la toate cele lumești. Acest stih indică o stare tulbură și o neliniște de spirit; o minte care întreabă unde mai poate căuta și găsi ajutor. Răspunsul se găsește în versetul următor.

Versetul 2

Legăturile sau legământul între Domnul și comunitatea lui Israel, includ în sfera lor de aplicare fiecare membru al acestei comunități. Experiența Israelului de salvare de-a lungul existenței lui poate fi reflectată în viața israelitului. Prezența constantă a lui Dumnezeu în mijlocul lor, pururea e vie, astfel, îndepărtând amenințările care asaltează cursul lor de zi cu zi. Întrucât Dumnezeu este Cel ce a făcut toate, purtarea Lui de grijă este întinsă pretutindeni. Astfel judecând evreii, au înțeles că El îi poate ajuta oriunde ar fi ei, și în pământ străin, și la barbari. Versetul 2 răspunde întrebării de deschidere din versetul 1 „de unde?”, indicând „de la cine” va veni ajutorul, care este de la Dumnezeu. Psalmistul este conștient că nu va dobândi nici un ajutor omenesc, însă, singură milostivirea lui Dumnezeu îi este deajuns. De aceea, arătând puterea ajutorului dumnezeiesc, zice Teodoret, a adăugat: Cel ce a făcut cerul și pământul. De asemenea aici vedem atotputernicia lui Dumnezeu. Nu există nicio așteptare de salvare, nici orice alt fel de ordin pe care el îl cunoaște, sau o acțiune umană – care este întotdeauna înșelătoare – ci numai acțiunea suverană și eficientă a lui Dumnezeu, Care este un Apărător al lui Israel în trecut, sau mai mult de atât, este Atotputernicul Creator al Universului.

Ioan Gură de Aur arată că ajutorul pe care l-au primit ei este nebiruit, ușor, simplu și neânfruntat, pentru că vine de la Domnul. Această alianță, realizată între om și Dumnezeu, e nebiruită și grabnică. Căci în acest scop Dumnezeu i-a dat omului o poziție verticală, în timp ce toate celelalte animale au o poziție orizontală: El vrea ca omul să stea drept și să privească spre cer, învățând și din cele simțitoare că trebuie să privească către înălțime, și să filozofeze despre cele cerești.

Versetul 3

Declarația din acest verset arată că Domnul nu va lăsa piciorul pelerinului pentru a fi mutat; fiind un caz particular al unui standard, cu o formulare de context diversificată, care este totodată un semn de orientare clară în psalm. Piciorul lui ar putea rătăci pe undeva, dar Domnul însă nu va permite confuzie de poticnire. El este Păzitorul pelerinului, dar mai presus de toate El este Păzitorul lui Israel. Vigilența Sa nu cunoaște pauză sau neglijență. Asistența lui Dumnezeu se face cu multă atenție, atent la orice detaliu, cu privire la condițiile atmosferice; căci aceasta se face vigilentă în orice moment. Toate incidentele care ar cauza o tragică derutare, de asemenea sunt în detrimentul pelerinului și a însoțitorilor săi.

Psalmistul ne arată aici, că, dacă vrem să ne bucurăm de ajutorul cel de sus, trebuie să ducem și eforturile noastre. El ne îndeamnă să nu dăm spre clătinare piciorul nostru, adică, după Ioan Hrisostom, să nu ne lăsăm abătuți, nici să ne smintim, căci atunci îl vom avea pe Dumnezeu Care ne va întinde mâina și va fi cu noi și nu ne va părăsi. De vreme ce dorim să dobândim ceva, trebuie și noi să aducem cele din partea noastră, cerându-I lui Dumnezeu întotdeauna încuviințarea Lui prin rugăciune, ca să fim într-o permanentă siguranță și să rămînem neclintiți. Cel care își dă piciorul în clătinare este cel ce umblă în lucruri alunecoase și care nu au temei tare, precum iubirea banilor, a plăcerilor trupești, precum și dorul după cele lumești. Această expresie mai înseamnă că Dumnezeu nu ne va lăsa să cădem în păcat sau ca vreo nenorocire ori alt fel de problemă să se apropie de noi. Aceasta, împreună cu restul psalmului, pare să fie de natura unui răspuns la întrebarea de anxietate adresată în versetul întâi – un răspuns în care autorul psalmului, aflat în pericol și cuprins de probleme, conferă încredere propriului suflet. Arată că Cel ce păzește, nu va dormi, ci va fi mereu atent și vigilent. În comparație cu Dumnezeu, toate creaturile, după cum cunoaștem, au somn, Dumnezeu însă nu doarme niciodată. Ochii lui sunt ațintiți spre noi, și în zi, și în întunericul nopții; în noaptea de calamitate, vaiete și durere. Dacă însă Yahwe ar fi lăsat poporul să-și dea piciorul spre tremur și să țină mâna lui, aceasta este doar pentru că Israelul a încălcat clauzele Alianței. În caz contrar, conform convențiilor deuteronomice, asistența divină a fost imediată și triumfalistă, asigurând stabilitatea poporului. Lecția însă, nu se poate concentra pe pelerinul care pornește la drum: protecția lui Yahwe, există întotdeauna o condiție morală, și anume: loialitatea celui protejat față de respectul destinat Protectorului.

Sfântul Ioan Scărarul ne îndeamnă să fim cu o atenție prudentă în gândire: Chiar dacă Hristos este Atotputernic, zice el, fiind în trup a fugit în Egipt de Irod, atunci, mai ales să ia aminte cei îndrăzneți să nu se arunce fără minte în inspite, pentru că este scris: „Nu-ți va da piciorul spre tremur, nici va dormita Cel ce te păzește”. Dacă vom stărui având nădejdea întărită întru Dânsul, vom dobândi de la El toată purtarea de grijă. Pe acest „nu va dormita Cel ce te păzește”, arată Teodoret, psalmistul l-a pus aici omenește, luându-l din metafora celor ce păzesc cu sârguință turme, și oști și cetăți. Căci vedem în versetul următor că dumnezeiasca fire este fără patimă. Având o astfel de nădejde în El, te poți mântui. Dar cu toate acestea, nu va dormita, mai arată cât de greu este să păzești un oraș. Dacă sufletul se învoiește cu puterea lui speculativă și rațională să vegheze, atunci el adoarme patimile trupului. Șovăiala sau neclătinarea, zice Stithatul, este a lucrărilor vieții, din care se nasc ispitele și prilejurile păcatelor. Iar piciorul – care se consideră a sufletului – e mintea, cu care alergăm gânditor în calea poruncilor. Iar Cel ce păzește e îngerul păcii. Nu da spre tremur sau întru clătinare piciorul tău înseamnă să nu ne expunem la tulburări și răspândiri lumești, din care, cu gânditorul picior al sufletului (mintea), omul începe a se poticni în piatra păcatului.

Versetul 4

Acest verset ne arată un răspuns categoric, cu excepția până la posibilitatea oricărei îndoieli, ca un lucru ce se dovedește a fi evident. Experiența Exodului (Ios. 24,17; Os. 12,14) a demonstrat la toți că Yahwe a rămas, fără nicio slăbiciune în misiunea Lui, așa precum a promis lui Iacob ( Fac. 24,15), că va fi Păzitorul lui Israel ( Ier. 31,10; Ps. 90,11; 139,5,6). De asemenea, pentru fiecare participant, pelerinajul spre Ierusalim ia forma unei reînnoiri a experienței deșertului, el devine un mic Exod, condus de către Păzitorul divin, Același care păzește și Ierusalimul ( Ps. 126,1; Is. 62,6). Aici, ni se arată că Dumnezeu, Cel care a însoțit poporul Israel în călătoria lor prin pustie, însoțește, de asemenea, pe credincios în călătoria spre casă, dar și în călătoria prin viață. Acest lucru poate fi exprimat într-un mod pozitiv, adică Dumnezeu este întotdeauna treaz și de alertă pentru poporul Său. Și iată, Domnul este Cel care păzește pe Israel. Psalmistul, aici, trece de la propriul său caz particular la un adevăr general și plin de consolare, și anume arată că poporul lui Dumnezeu trebuie să se afle întotdeauna în condiții de siguranță. Pentru S. Docteur, nicio imagine nu ilustrează mai bine protecția pe care Dumnezeu o exersează asupra oamenilor loviți de multe ispite. De asemenea marii mistici creștini au ținut să constate că Dumnezeu nu este niciodată atât de aproape precum momentul în care am judeca îndepărtat.

Nedormitarea Domnului semnifică grija neîntreruptă a lui Dumnezeu față de mântuirea omului credincios. Dacă omul s-ar feri de lucrurile vieții acesteia neadevărate și vremelnice și ar umbla pe calea cea dreaptă și primejdioasă a virtuții, la fel și Dumnezeu nu va dormita și nici nu va dormi, adică îl va păzi neîncetat cu harul și cu Pronia Sa, că El Însuși este și Cel care L-a păzit pe Israel atunci, iar acum este Același ce păzește pe noul Israel, adică pe noi, creștinii. Dacă omul nu va rătăci pe căi străine, atunci nu-l va părăsi nici Dumnezeu, nu-l va trimite de la El, nici nu-l va lăsa sărac și lipsit. Păzitorul este din fire priveghetor, dar, dacă omul se va clătina, și El va primi lenevirea ca pe o dormitare, atunci nu se va mai îngriji de el, ci îl va da pe mâinile celor ce voiesc să-i facă rău.

Versetul 5

Astfel a zis și în psalmul al 15-lea: Pe Domnul Îl vedeam pururea înaintea mea, căci El îmi stă de-a dreapta, ca eu să nu mă clatin. Aici psalmistul spune la fel, că Domnul fiind lângă mâna sa cea dreaptă, îl va acoperi, îl va păzi și îl va învrednici de toată purtarea Sa de grijă, izbăvindu-l de tot gândul rău. Protecția nevăzută a lui Dumnezeu în legătură cu fiecare pelerin, este cu siguranță protecția încredințată la fel de reală și sigură, care se ține permanent de-a dreapta lui cu mâinile eterne, așa cum a spus să-i slujim în orice moment, ca oarecând acel nor din deșert care a servit lor ca un adăpost tutelar.

În versetul prezent, umbra înseamnă „protecția”, o figură foarte semnificativă de vorbire, într-o țară în care umbra unui copac ar proteja un călător de efectele dăunătoare ale soarelui fierbinte. Iar de-a dreapta ta înseamnă „în apropiere de tine, aproape de tine, la partea ta”. Dumnezeu nu va fi numai Apărător, nici numai Sprijinitor, ci și Acoperământ. Prin aceste lucruri comune nouă, Profetul exprimă ajutorul lui Dumnezeu, paza Lui totală, și ne înfățișează sprijinul cel mai apropiat prin cuvintele de-a dreapta și acoperământul. Domnul îți este acoperământ, după Benjamin J. Segal, aceasta reprezintă o metaforă biblică care indică protecția lui Dumnezeu. Luând această metaforă din concepția ostașilor, potrivit Sfântului Ioan, Psalmistul ni-l arată pe Dumnezeu stând de-a dreapta noastră pentru e ne face lucrători nebiruiți, încât să înfigem semnul biruinței; căci mâna cea dreaptă e cea prin care le lucrăm pe toate. El nu numai că va sta alături de noi, ci Se va lupta și va fi Apărătorul nostru, ca să lucrăm sub acoperământul Lui faptele cele de-a dreapta, adică faptele cele bune și lucrările plăcute Lui. Fericitul Augustin, interpretând simbolic acest paragraf, spune că de-a stânga înseamnă bunurile noastre temporare, în timp ce, atunci când spune de-a dreapta se referă la bunurile veșnice. De obicei, prin mâna Domnului sau dreapta Domnului se înțelege puterea Domnului, cea care biruie și mântuiește. Cei ce stau de-a dreapta Sa sunt fiii lui Dumnezeu. Așadar, credința ta este dreapta ta, adică puterea ce-ți este dată de a te număra printre fiii lui Dumnezeu.

Versetul 6

Scriptura deseori alegorizează mângâierea Domnului prin mângâierea de după necazurile survenite în urma fenomenelor sau dezastrelor naturale. Aici vedem că atât în timpul zilei cât și în cel al nopții, desfătându-ne gândul în Pronia divină, nu vom suferi vătămare, dacă vom trăi cuviincios. În acest stih, Yahwe spune că putem obține protecția de la soare și de la lună. Căldura intensă a soarelui poate fi dăunătoare, și se credea că razele de lună plină erau periculoase, cauzând epilepsie și alte boli. Dar, Proorocul vrea să ne arate mai întâi de toate că Dumnezeu îi protejează sau păzește pe oameni atât ziua cât și noaptea. Domnul îi va proteja la fel de bine pe timp de noapte împotriva gravelor nelegiuri provocate de către spițele primejdioase ale lunii, sau de roua foarte abundentă în Palestina, ce are o mare responsabilitate pentru diversele maladii, ușor atribuite puterilor demonice, precum: oftalmia, febra, nevralgia ( Cf. Mt. 17,15). Atât de mare este purtarea de grijă nemărginită și îmbelșugată a lui Dumnezeu pentru cel virtuos și îmbunătățit, încât nici pe soare sau pe lună nu Îi va lăsa să-l ardă. Într-un limbaj figurat, aici ni se arată pronia lui Dumnezeu, care nu numai că ia eliberat pe israeliți de chinurile robiei, ci nici nu ia lăsat să sufere cele omenești. Viața este plină de potențiale pericole, dar ajutorul Domnului este ca „un meci” pentru fiecare. Creștini sunt întăriți de asigurarea că Dumnezeu este cu ei în truda lor de zi cu zi și în odihnă, ajutându-i și protejindu-i. Psalmistul anticipează acum toate posibilele pericolele în pelerinajul spre Ierusalim. Zi și noapte călătorii vor fi expuși la căldura soarelui sau luminozitatea lunii, care are efecte mai nocive decât insolația de la lumina zilei. Însă Domnul îl va umbri cu mâna Sa cea dreaptă.

După specialiștii în fiziologie, și luna înfierbântă trupurile, arătând ei că ea nu e numai umedă, ci și dogoritoare, și, prin urmare, poate încălzi și umezi trupurile. Prin nu te va arde înțelegem că nu-i va vătăma nici soarele, nici luna. Odată ce vom dobândi de la El purtarea Sa de grijă, vom fi păziți nevătămați noaptea și ziua. Sensul principal este că Dumnezeu e un păzitor bun atât în pericolele de zi, cât și în cele de noapte. După cum lucrarea soarelui nu este doar luminarea, zice Origen, ci și arderea, la fel și Dumnezeu e Soarele dreptății care luminează pe cei drepți la inimă, iar păcătoșilor le este foc, care arde pe cei ce cad sub asprimea Lui. El aseamănă luna cu Biserica lui Hristos – Soarele dreptății, care este împreună cu El: împreună bine făcând și împreună mâniindu-se cu El.

Versetul 7

Cu aceste cuvinte dumnezeiescul David a exprimat întreaga purtare de grijă a lui Dumnezeu față de suflet, care are nevoie de pază. Ultimele două versete ale psalmului, repetă în termeni mai clari și generali, promisiunea că Domnul ne va păzi. Aceasta reprezintă asigurarea plină de har care este făcută pentru toți cei care își pun încrederea în Dumnezeu. Fie acasă sau în străinătate, pe uscat, prin aer sau pe ape, în lumea aceasta sau în cea de dincolo, ​​ei sunt în siguranță din acest moment și chiar pentru totdeauna. Nici un rău nu poate pune în pericol mântuirea lor și nimic nu se poate întâmpla cu ei aici, decât ceea ce Dumnezeu va considera favorabil și necesar pentru binele și desăvârșirea lor.

Dumnezeu este Păzitorul sufletului și a trupului de toată primejdia. Numai Dumnezeu ne poate fi scut de apărare împotriva tuturor întristărilor și a necazurilor care se îndreaptă asupra noastră. În comparație cu omul neputincios, mâna lui Dumnezeu, atotputernică și tare, ne poate dezlega și izbăvi de toate câte ar veni asupra noastră și ne face liberi. Tot răul (versetul 7a), include toate tipurile de pericol și rău, acest lucru nu este o referință la răul ca moral sau păcat. În 7b, versetul acesta va păzi sufletul înseamnă că El te va păstra în siguranță, adică te va feri de rău. Deci, Sfinții Părinți sfătuiesc pe om să se îmbărbăteze, ca cel ce-L are ca pază pe Însuși Domnul, ca să nu pună stăpânire pe el năzuințele rele și să fie biruit de puterile răului. Și chiar de i se va întâmpla vreo vătămare oarecare sau suferință trupească, Domnul niciodată nu-i va lăsa sufletul, așa cum nu a lăsat nici sufletul lui Iov, despre care a și spus diavolului: „Iată, ți-l dau ție pe mână; numai de viața (sufletul) lui să nu te atingi!” (Iov 2, 6). De multe ori Împăratul David spune că Domnul păzește sufletul o dată pentru mai multă tărie, iar a doua, pentru a încuraja și îndemna pe creștini pe calea cea dreaptă a virtuții.

Versetul 8

Aici vedem ajutorul lui Dumnezeu care este mereu prezent. Iubirea lui Dumnezeu și dragostea Lui față de oameni este nemărginită și neasemănată. Nu numai într-o zi sau zece, ci neîncetat veghează asupra noastră. Expresia „Domnul ne păzește pe noi” este repetată de trei ori în psalm, de parcă Sfânta Treime încearcă să ne asigure de acest lucru. Dumnezeu nu este precum omul, astăzi prieten și mâine dușman, într-o neîncetată schimbare și prefacere, ci cele ale lui Dumnezeu sunt stabile, veșnice, nemuritoare, dăinuitoare și necuprinse de orice limite. Teodoret spune că prin aceste cuvinte, Psalmistul a arătat felurita purtare de grijă a lui Dumnezeu, care fiind de față, ne facem mai înalți decât neprietenii ce ne dau război și scăpăm de cursele vrăjmașilor văzuți și nevăzuți. Yahwe este sărbătorit ca Dumnezeu Care binecuvântează drumurile din viața noastră și ține calamitatea cea rea departe de noi. La fel aici trebuie de înțeles și luat în considerare ceea ce înseamnă și se referă la noțiunea de spațiu: Dumnezeu este Cel ce păzește de toate relele (Ps. 96,10; 15,9) pe care le poate avea un pelerin în eforturile și afacerile sale. Deci, aici, pelerinul, în mod corespunzător, este reasigurat pentru ziua de mâine ca pentru viitorul său (Ps. 112,2; 114,8).

Ieșirea (plecarea) și intrarea (venirea), după S. Terrien, lărgesc scopul pelerinajului, care se referă în primul rând la intrarea și ieșirea din sanctuar. Acesta prevede toată respirația și bătăile inimii și palpitantul vieții pământești. Probabil că, aici se are în vedere pe lângă ieșirea la muncă, și întoarcerea de fiecare seară pentru a se odihni. Prin intrare și ieșire, potrivit lui Hrisostom, înțelegem întreaga noastră viață, care este formată din intrări și ieșiri; El va păzi toată viața noastră. Alții au înțeles prin intrare, intrarea în viața aceasta, adică nașterea, iar prin ieșire, ieșirea din viața aceasta, adică moartea și sfârșitul trupesc, ori și toată viața de acum și de după ea. Alt părinte bisericesc, Ilie Ecdicul, înțelege prin aceste cuvinte intrarea și ieșirea mâncărurilor și a cuvintelor, prin înfrânare. El spune că cel ce e cu înfrânare la intrarea și ieșirea mâncărurilor și a cuvintelor, scapă de pofta ochilor și-și îmblânzește mânia care vine din lipsa răsuflării. Căci, îngrijindu-se de acestea nevoitorul, ajunge la contemplarea lui Dumnezeu. În comparație cu zeii păgâni, care pot dormi, Păzitorul lui Israel nu poate nici să ațipească. La sfârșitul vieții pământești a fiecăruia, Domnul va transfigura ieșirea într-o veșnică intrare.

Într-un sens mai adânc și duhovnicesc, prin această zicere se înțelege că sufletul nostru are întotdeauna nevoie de pază, mai ales în timpul despărțirii de trup și la intrarea în cetatea lui Dumnezeu. „Aceasta cu adevărat este ieșirea împreună și intrarea ceea ce se face păzită de Dumnezeu: că ieșirea din ceea ce suntem se face intrare a bunătăților a ceea ce se află mai presus de noi. Această ieșire o face cineva întrebuințând drept povățuitor pe Cel ce a zis: Eu sunt Calea și Eu sunt Ușa. De va intra cineva prin Mine, va intra și va ieși din răutate în fapta bună, din neștiință întru știință, dintr-o virtute într-alta”. Așadar, pentru a dobândi bunătățile cele viitoare și pentru a ne bucura de multă siguranță în Domnul, trebuie să ne aducem și eforturile noastre personale.

În acest psalm, accentul se pune în mod deosebit pe rolul lui Dumnezeu.

3. PSALMUL 121

Psalmul 121 reprezintă una dintre cele mai celebre și pasionale cântări consacrate Sionului și ascensiunii la Ierusalim, o cântare a pelerinului a cărui inimă și ale cărui pupile sunt fixate asupra Ierusalimului. Bucuria de a ajunge în Ierusalim, casa păcii, este redată de către poet.

Noțiuni de isagogie

Datarea și autorul psalmului. Psalmul 121, un poem compact și evocativ, conduce cititorii săi pe un pelerinaj, care începe de acasă și merge spre Ierusalim, o experiență ce încheie cu rugăciunile finale pentru cetatea Ierusalimului. Potrivit lui Benjamin J. Segal, acesta este un poem de identificare națională și istorică. Al treilea psalm al treptelor, presupune grupul pelerinilor ajunși să vadă Ierusalimul. Toți s-au oprit apoi, pentru a se aduna împreună, de a împărtăși în comun bucuria lor, și de a adresa saluturile lor pentru cetatea sfântă ( versetele 1 și 2). Având în vedere ce semnificație însemnată avea orașul Ierusalimului pentru fiecare israelit, și tot ce evocă în fiecare, grupul se predă, pentru a începe admirația sa la vederea frumosului oraș, reconstruit de către Neemia ( verstele 3 și 4 ab); mai apoi el își exprimă pietatea sa, atașamentul său fervent, în ceea ce privește orașul, care este atât Centrul vieții religioase, cât și al activității naționale ( versetele 4 cd, 5). Atunci, sufletele ridicate de un sentiment de nedescris de mândrie patriotică, înalță spontan cele mai bune urări de pace și prosperitate la adresa orașului și a locuitorilor săi ( versetele 8 și 9). Ierusalimul reprezintă un nume de speranță mesianică. Psalmistul, într-o adresare plină de zel către orașul iubit, își exprimă bunăvoința și devoțiunea. Precum fac clar acest lucru în mod special primele și ultimele versete, devoțiunea este centrată în jurul lui Dumnezeu. Este o oglindire a importanței cruciale a instituțiilor teocratice ale templului și monarhiei. Acestea se înălțau ca manifestări sensibile (materiale) ale credincioșiei și afirmării legământului lui Dumnezeu peste și cu fiecare membru în parte. Ierusalimul reprezenta centrul unității naționale, o unitate fundamentată în aceeași venerare și reflectată în ordinea armonioasă a vieții. S-a căpătat un sens de comunitate spirituală în acest aspect central, unde revelarea harului și voinței morale a lui Dumnezeu au fost consacrate (în acest sens a se vedea contextul interpretării Ierusalimului ca oraș ceresc în Evrei 12,22 – 13,16). Exilul a adus această relație la un sfârșit abrupt, dar aceasta a fost restabilită după exil (vezi Zaharia 8,15). Iisus nu doar a plâns Ierusalimul pentru că nu a recunoscut „cele ce sunt spre pacea ta” (Luca 19,42), dar și-a îndreptat gândul spre o vreme mai fericită pentru acesta în planurile lui Dumnezeu.

Dacă psalmii anteriori au fost destinați de Proorocul David celor mâhniți, atunci acesta este adresat celor ce primiseră cu bucurie bunele-vestiri ale întoarcerii și începuseră călătoria cea prea-dorită lor. Acesta este al treilea psalm din ciclul „Cântările de ascensiune”, care a fost cântat de către israelieni după ce au intrat în limitele sacre ale Ierusalimului. În el se arată evlavia și cucernicia pelerinilor. Aceștia au venit pentru a cânta slava Ierusalimului, dar și pentru a cere binecuvântarea lui Dumnezeu pentru casa lor, ceea ce era un lucru obișnuit pentru ei. Acest psalm aruncă o lumină asupra a două aspecte de bază ale pelerinajului. În primul rând, poemul urmărește să aducă pe toți cei care-l citesc (probabil mulți care nu au putut veni), la binecuvântarea din Ierusalim. Actul de pelerinaj este pentru un public mult mai larg decât participanții imediați. În al doilea rând, aici este reflectată abilitatea de loc de a reaminti istoria și de a elimina unii oameni din experiența istorică.

Prestigiul necontestat al psalmului reiese și din menționarea surprinzătoare și specială a lui David în titlul acestuia, ca și autor al său. Acest psalm scurt, dar expresiv începe cu „O cântare a treptelor, a lui David”. Astfel, cunoaștem autorul ei. David a scris aceste rânduri pentru pelerinii care mergeau până în Ierusalim pentru a participa la festivitățile sfinte din Israel. Nu există îndoială că psalmul a fost compus în mod expres pentru pelerinajele de după exil. Limba foarte aramaică a poemului, atât de aproape de cea a lui Neemia, este suficientă pentru a dovedi aceasta. Dar nu există nici un motiv, până în prezent, de a întârzia compoziția până în epoca Macabeilor.

Datorită tonului său personal și a tratării cu libertate a motivelor poetice, psalmul 121 apare ca una dintre cele mai frumoase și profunde cântări închinate Ierusalimului, ocupând un loc cu totul special printre Cântările Treptelor. Este o creație completă, la nivel teologic, și vie, la nivel psihologic. Ierusalimul a fost centrul de cult, un loc în care Domnul este vizibil prezent în mijlocul poporului său în chivotul legământului. Ierusalimul, într-adevăr, nu este numai pentru israeliți, o magnitudine de ordin temporal. El are o semnificație aparte pentru credință. Astfel, se traduce în mod concret unitatea poporului care este capitala, precum și cetatea lui David. Orașul Templului, este de asemenea, potrivit titlului său, un semn al prezenței lui Dumnezeu în mijlocul poporului său. Potrivit lui Sperjen, ar fi fost posibil ca în zilele domniei lui David, lucrările de reconstruire a orașului, să nu fi fost finalizate, astfel în acest caz, psalmul este o profeție cu privire la timpul lui Solomon. Ierusalimul, care înseamnă „oraș sau loc al păcii”, reprezintă cuvântul cheie al acestui psalm. Comentând acest psalm, Sfinții Părinți fac referire la Ierusalimul cel ceresc.

Structura psalmului. Potrivit lui S. Terrien, acest poem este structurat în 4 strofe (I: versetele 1-2; II: versetele 3-5; III: versetele 6-7; IV: versetele 8-9). A doua strofă este mai lungă decât prima, aceasta evidențiind tema psalmului, ce nu este un cântec despre Sion, ci un elogiu închinat Ierusalimului. Metrica psalmului, în general regulată, indică stilul lent al compoziției. L. C. Allen face o prezentare generală a structurii și a conținutului psalmului în felul următor: I. 121,1aα – Începutul; II. 121,1ab-2 – Sosirea unui pelerin în Ierusalim; III. 121,3-5 – Cele trei binecuvântări asupra Ierusalimului; IV. 121,6-9 – Pacea invocată peste Iersusalim. O altă împărțire a psalmului ar fi: titlu (v. 1a); dorința din trecut devine realitate: Și picioarele noastre stau acum la porțile tale, Ierusalime! (v. 1b-2); la Ierusalim urcă triburile, pentru că acolo este casa lui David (v. 3-5); rugăciune pentru pacea Ierusalimului (v. 6-9).

Analiză exegetică

Versetul 1

Psalmul începe cu o enunțare de veselie a Psalmistului, când acesta a fost chemat de către prietenii săi să se alăture pelerinajului la templul din Ierusalim, ocazia fiind unul din cele trei sărbători majore anuale. Acest cântec singular (al unei singure persoane) de adorare surprinde fascinarea plină de veselie a unui pelerin față de atmosfera și ocazia ivită, acesta venind la închinare în Ierusalim la una din sărbători. Sentimentul fundamental experimentat de ei este bucuria. Această bucurie reamintește Psalmistului de starea de veghe din momentul plecării, atunci când vorbeau despre tradițiile strămoșilor lor sau despre experiența lui proprie. El a recăpătat cunoștința entuziasmului, care le ridică sufletele în Israel, la gândul de a vedea Ierusalimul și templul lui, de a participa fericiți la Liturghiile lui Yahwe. Acesta esta glasul cuvioșiei și al bunei-credințe: cuvintele bătrânilor, care au supraviețuit robiei babiloniene de 70 de ani și au povestit copiilor iudei, cum în vremurile trecute picioarele lor pășeau în templul din Ierusalim. Aceștia se bucură nu ca cei ce sunt lipiți de ale lor case, ci mai întâi de toate, de faptul că vor vedea casa Domnului. Ei au devenit mai buni datorită robiei. Pentru că Dumnezeu rânduiește deseori în acest mod: atunci când suntem binecuvântați cu binefaceri, dar împietriți, El ne privează de acestea, pentru ca ceea ce nu poate fi dobândit prin posesiunea darului să fie dobândit prin lipsire.

Când pelerinii au intrat în cetate, care era înconjurată de un zid triplu, tot ceea ce au văzut în jurul lor a servit ca o ilustrare clară a ceea ce ei cântau despre acest oraș fortificat în cântările lor. Cântarea începe cu exclamațiile lui David, dar în curând vocea lui se amestecă cu vocile a mii de muzicieni, și astfel psalmul solemn se înalță la ceruri. Acest stih l-au zis Evreii cu mare bucurie când umblau pe calea cea dorită și se întorceau de la Babilon la Ierusalim. Cu foarte mare probabilitate, expresia reprezintă o formulă fixă pentru a indica începutul oficial al pelerinajului (cf. Is. 2,3). În comparație cu creștinii de azi, care se întristează când aud cuvintele acestea, iudeii erau cu mult mai buni, și aceasta datorită suferințelor ce le-au avut în timpul robiei, prin care s-au apropiat de Dumnezeu. Zice Ioan Hrisostom, că și aceștia înainte de robie nu erau la fel de buni, fiind și ei dezgustați de casa Domnului, abandonând templul și auzirea dumnezeieștilor cuvinte, se duceau prin munți și văi, făcându-și jertfelnice și dedându-se la toată necurăția. Deci, cei ce sunt în Hristos, concluzionează Sfântul Chiril Alexandrinul, își sălășluiesc ca într-o casă viețuirea lor, în cuvioșie și sfințenie. Ei își pun aceasta ca pe o coroană împletită pe capetele lor și o primesc și consideră ca pe o mare fericire.

Versetul 2

Acest stih vine ca un răspuns la cel anterior. În versetul 2, Psalmistul se adresează Ierusalimului direct; acesta a sosit deja în oraș, căci zice: picioarele noastre stau acum la porțile tale. Dorul cel mare pentru Ierusalim îi făcea pe aceștia să se vadă deja cu picioarele în sfințitele curți ale lui, săvârșind dumnezeieștile lui slujbe. În drum spre cetatea sfântă, potrivit lui Eusebie, tinerii, ce se născuse în perioada robiei, îi întrebau unde merg pe cei bătrâni, care cunoșteau Ierusalimul din însăși vederea lor. Cei tineri s-au bucurat când au auzit că se îndreaptă spre Biserica Domnului din Ierusalim. Picioarele indică toată persoana, în timp ce porțile se referă la toată cetatea. Aici, porțile pot să indice și centura de ziduri care înconjoară cetatea.

În psalm, termenul „Ierusalim” este invocat de trei ori de către poet, ca și cum ar vrea să prelungească ecoul păcii sale până la saturație. La Ierusalim, se celebra cultul unicului și adevăratului Dumnezeu, de aceea, era considerat centrul spiritual al lumii. În el se revărsa toată bogăția revelației divine. Viziunea profetică a noului Ierusalim, apare în Evanghelie, ca o realitate concretă sub forma unui popor nou, în care Dumnezeu Își stabilește locuința într-un nou templu, zidit din pietre vii. Mântuitorul Iisus Hristos proclamă Trupul Său ca templul adevărat al lui Dumnezeu, pentru întâlnirea lui cu oamenii, în jurul căruia s-a construit noul Ierusalim, adică Biserica Sa. Ierusalimul, care înseamnă „oraș sau loc al păcii”, reprezintă chip al locului lui Dumnezeu, adică a sufletului ce are în sine pacea cea întru Hristos. Patriarhul Calist spune că nu orice suflet are în sine pacea cea întru Hristos și căruia să i se poată atribui numele păcii. Ci numai sufletul cel care se zidește ca o cetate și are în sine piatra cea din capul unghiului, pe care a așezat-o Domnul în Sion, potrivit făgăduinței, piatra cea de mult preț (Is. 28,26). Sionul reprezintă vârful văzător al Ierusalimului, care este chipul minții pline de pace văzătoare a sufletului, care nu este decât în inimă. Căci a spus: „Noi vom veni la el, desigur duhovnicește, și Ne vom face locaș la el” (Ioan 14,23).

Versetul 3

În acest verset, precum și în următoarele două, Psalmistul laudă Ierusalimul. În fața orașului bine-reconstruit după dezastrele din anul 589, și ornamentat de cele douăsprezece porți monumentale ale lui, amintite și de către Neemia în cartea sa (cap. 3, 8 și 12), pelerinul se găsește în fața unei uimiri aproape extatică. În vremurile din trecut, Ierusalimul era construit în așa fel, încât părea o singură casă, din cauza contactului și a legăturilor dintre clădiri. Această cetate vârtos închegată întru sine, face din Ierusalim să devină un model de arhitectură. Acum după întoarcerea din robie, aceștia găsesc multă pustiire în cetate și ruine, turnurile dărâmate, zidurile surpate și numai dărâmături au rămas din vechea patrie. Astfel, aici îi vedem pe iudei care își amintesc de vechea prosperitate a cetății și îi aduc laude zicând că cetatea aceea odinioară strălucită și vestită care avea un templu, dregători, și regi, și preoți, împodobită cu multă podoabă, acum a decăzut la această stare umilă. Pentru că atunci încă nu era o cetate, lucrul acesta îl arată și poetul când spune: Ierusalime, cel ce ești zidit ca o cetate sau cel din nou clădit. Potrivit unor specialiști, acest stih ar putea fi prima impresie a pelerinului cu privire la cetatea Ierusalimului, pe care o vede de pe înălțimile munților din jur.

Referitor la Ierusalim, Psalmistul spune aici: cel ce ești zidit ca o cetate, nu cel zidit. După cum s-a arătat și mai sus, Ierusalimul preînchipuie sufletul omenesc, care se zidește ca o cetate spre locuință lui Dumnezeu. Psalmistul zice aceasta, după Patriarhul Calist, arătând mai întâi că dacă Cel ce locuiește în suflet e necuprins, cu dreptate este să se întindă și sufletul la nesfârșit. La fel Psalmistul spune: ce ești zidit ca o cetate, nu cetate ce se zidește. Prin aceasta arătând că sufletul se zidește prin îmbinarea multor lucruri pentru a fi locuință a Împăratului Celui fără de început, foarte potrivit atribuindu-se numele de cetate. Spre deosebire de alte cetăți, care aparțineau fiecare câte unui trib, Ierusalimul era, deopotrivă, al tuturor, cu statutul de a fi folosit în mod egal. Eusebiu de Cezareea vede aici și prefigurarea Bisericii lui Hristos, în care toți ne regăsim laolaltă și în care ne bucurăm, cântând: „Mare este Domnul și lăudat foarte în cetatea Dumnezeului nostru, în muntele Său cel sfânt” (Ps. 47, 1). Nichita Stithatul oferă o interpretare duhovnicescă acestui verset, înțelegând prin cetate așezarea cea dinlăuntru a sufletului, iar Ierusalim, pământul nepătimirii, iar zidire a cetății, pe cea alcătiută din multe fapte bune, a cărei temelie e smerenia și sărăcia cea duhovnicească.

Versetul 4

În acest stih se aduce aminte de măreția și slava de altădată a Ierusalimului, atunci când se suiau toate semințiile Domnului și se adunau împreună de trei ori pe an la sărbătorile mari: Paști, Cincizecime și sărbătoarea Corturilor (Ieșire 23, 17). Prin mărturie se înțelege acea făgăduință a lui Dumnezeu dată lui Avraam, adică de a se înmulți seminția lui și a moșteni pământul făgăduinței. Aceasta s-a împlinit prin adunarea în fiecare an a celor douăsprezece seminții ale lui Israel la Ierusalim, cu ocazia celor trei mari praznice anuale. S-au suit, zice Proorocul, prin mărturie și poruncă, adică prin porunca lui Dumnezeu; dar și pentru a mulțumi numelui lui Dumnezeu, adică lui Dumnezeu, cu prilejul de Dumnezeu legiuitei slujiri a Legii. Psalmistul le-a numit semințiile Domnului, ca pe un popor ales Domnului și ca pe niște supuse Domnului. Semințiile (triburile) Israelului cel mai probabil au trimis reprezentanți în Ierusalim de pe vremea lui Solomon (1 Regi 4,7–19), dar mențiunea despre adunarea semințiilor se poate referi la perioada persiană, în vremea celui de-al doilea templu (Ezdra 6,17). Mai întâi de toate trebuie să vedem aici toate semințiile care au ieșit din robia Egiptului cu ajutorul lui Dumnezeu, grăbindu-se să ajungă în acest oraș, ca să-i mulțumească Dumnezeului lui Israel. Teodoret arată că în timpul domniei regelui Roboam, fiul lui Solomon, semințiile s-au despărțit, îndepărtându-se de la împărăția lui David, iar după întoarcere ajungând din nou o singură stăpânire, toți alergau la Ierusalim, aducându-I obișnuita slujbă lui Dumnezeu, după dumnezeiasca Lege. Deci acest lucru îl vestește Proorocul aici: arată că semințiile vor lua iarăși unirea la un gând mai dinainte și se vor aduna împreună în Ierusalim, lăudîndu-L pe Dumnezeu după vechiul obicei. Iar „mărturie” a numit dumnezeiasca Lege, care poruncea să se adune Israil în locul pe care îl va alege Domnul Dumnezeu. Referitor la sintagma mărturie lui Israel, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că cea mai mare mărturie este dovada purtării de grijă a lui Dumnezeu, faptul că nu le-a mai rămas lor nicio scuză pentru faptul că au părăsit templul lui Dumnezeu pentru a se închina idolilor. Căci în templu se citea Legea care mărturisea vechile fapte ale lui Dumnezeu. Acolo erau legați unii de alții prin legătura dragostei.

Semnul cel mai clar dat de Psalmist prin care ni se arată că sufletul e ca o cetate ce se zidește este acesta: Că acolo s'au suit semințiile, semințiile Domnului ca mărturie lui Israel. Aceste seminții, nu sunt altceva decât puterile care zidesc sufletul, care nu sunt de un neam străin. Aceste seminții ale sufletului se fac și seminții ale Domnului, căci prin ele nu numai sufletul urcă spre și în Dumnezeu, ci și Dumnezeu coboară la el. Patriarhul Calist vorbește de două feluri de zidiri și de trepte prin care sufletul urcă spre Dumnezeu. Cea dintâi se face spre bine și spre locaș al lui Dumnezeu. Aceasta se arată prin felul că părtașii ei sunt adunați toți la un loc și semințiile ei sunt seminții ale Domnului ce se înalță în ea vestind sufletului lucruri mari, minunate și pricinuitoare de pace, și zidind-o. Cea de-a doua, opus celei dintâi, se face spre rău și spre pierderea sufletului. Semnul vădirii acesteia este împărțirea limbilor spirituale și o cumplită tulburare. Ea sfârșește devenind sălaș patimilor, așa cum s-a întâmplat și cu turnul dezbinării care s-a făcut sălaș șerpilor.

Versetul 5

În orașul Ierusalimului erau așezate jețurile sau tronurile (scaunele) împărătești pentru a se face judecată dreaptă. Pe acestea au fost rânduiți David și urmașii săi după trup. Anume din această cauză Proorocul numește aceasta casă însuși a lui David. Scaune de judecată au fost așezate înseamnă că Ierusalimul era locul unde regii lui Israel ședeu pe tronurile lor pentru a judeca poporul. „A judeca” înseamnă „a conduce cu dreptate” sau „a face/împărți dreptate”. Această cetate avea un privilegiu, deoarece în ea se găsea o conducere îndoită: a preoților, și a regilor, ambele unite într-una singură. Acolo se aflau judecătorii care se ocupau de cazurile mai complicate ce îi depășeau pe judecătorii obișnuiți, sau de sentințele date în alte cetăți, care însă prezentau o oarecare îndoială. Exercitarea dreptății se făcea, în mod obișnuit, la poarta cetății (cf. Deut. 17,8; Rut 4,1-12). În Ierusalim era tribunalul ultimei instanțe. Cetatea Ierusalimului era legată în chip deosebit de David, pentru că el a cucerit-o de la iebusei (2 Sam. 5,7) și pentru că în Ierusalim a primit de la Natan promisiunea stabilității dinastiei sale (2 Sam. 7,16). Ori de câte ori ne închinăm lui Dumnezeu, noi ajungem la tronul lui Dumnezeu. Un credincios adevărat iubește tronul Domnului, în primul rând pentru că este scaunul dreptății. Cei drepți iubesc judecata și se bucură că, în cele din urmă adevărul va fi răsplătit și răutatea pedepsită. Pentru cei ce plâng și au inima frântă, nu există o veste mai mângâietoare decât vestea că Dumnezeu conduce prin Fiul lui David, și dă dreptate pentru toți cei ofensați.

În versetul 5b, casa lui David înseamnă dinastia davidică, adică urmașii regelui David ce îl succed ca regi ai Israelului. Proorocul vestește aici, arătând, că nu în Samaria vor alerga cele zece seminții, ci, precum în vremea lui David aveau în Ierusalim scaun neclătit, așa se vor aduna acolo toți și după întoarcerea din robie.

Versetul 6

Aici, cât și în următorul verset, este adresată o rugăciune pentru Ierusalim. Psalmistul cere cititorilor săi să ureze pace Ierusalimului. Exista o tradiție să se adreseze urări de pace (שׁלום) la intrarea într-o casă sau comunitate (a se vedea 1 Regi 25,6; Matei 10,12–13). Aici este în mod special potrivită: redă un binecunoscut joc de cuvinte asupra numelui Ierusalim (compară cu Evrei 7,2; Luca 19,41–42). Psalmistul își îndeamnă tovarășii pelerini să aducă rugăciuni de mulțumire pentru ca orașul (populația orașului) să se ridice la înălțimea numelui său, înainte de a adăuga propriile rugăciuni și binecuvântări pentru Ierusalim în versetele 8–9. Bunăstarea și siguranța Ierusalimului erau cheia fericirii întregii comunități. Darul păcii și al prosperității asupra orașului va lumina asupra poporului lui Yahwe, „cei ce iubesc” (אהביך) Ierusalimul.

În versetul 6b propășirea traduce un verb ce poate fi înțeles ca „să trăiască în pace” sau „să fie în siguranță”. Proorocul David plânge starea dureroasă de pustiire și ruină a cetății din timpul său, și se roagă împreună cu ei lui Dumnezeu să-l aducă la prosperitatea cea dintâi. Aici, zice Ioan Hrisostom, este culmea înfloririi, când bunătățile nu se opresc numai la Ierusalim, ci și cei ce îl iubesc se bucură de ele. Dacă în vremurile de înainte se întâmpla contrariul, adică cei ce urau cetatea și o atacau, se întăreau și deveneau mai strălucitori decât alții, acum cei ce îl iubesc pe el vor fi în multă siguranță. „Aceste cuvinte pot fi atât o rugăciune, cât și o promisiune. În cele din urmă, rugăciunea – este iertare pentru îndeplinirea promisiunii, și promisiunea – este fundament pentru rugăciune”. Poetul fericește împreună cu poporul cetatea Ierusalimului, adresându-i-se cu o urare de pace, arătând că de acum înainte va avea pace adâncă și bucurie covârșitoare. Ba chiar mai mult, această bună-urare de pace se va răsfrânge și asupra popoarelor vecine, a celor neamuri care îl vor iubi. Cunoscând personal cum a fost odată Ierusalimul, el îi îndeamnă să se roage pentru pacea, prosperitatea și fericirea lui.

Versetul 7

În versetul 7 termenul pace, în rândul a, este în paralel cu cuvântul siguranță (propășire) din rândul b, care traduce un substantiv ce este legat de verbul folosit în versetul 6b. Ce înseamnă: „Pace fie în puterea ta”? – adică în oștirile care sunt puterea orașului. În puterea ta, înseamnă în constituția ta, în locuitorii tăi, în prosperitatea ta. Deoarece războiul a distrus-o, acum se roagă pentru pacea și belșugul ei. Ar mai putea înseamna și acea pace întru ostașii săi, căci puterea cetății constă în oștile cele de război. Iar această pace constă în a nu se gâlcevi, nici a avea vrăjmași. Psalmistul animă Biserica și se adresează ei cu discursul său. Inima lui arde cu iubire pentru Sion, și tot ce spune el se referă la lăcașul slavei lui Dumnezeu. El cere din nou pace pentru cetatea lui Dumnezeu. Zidurile sunt necesare orașului pentru a fi protejați de invazia dușmanilor, și de aceea Psalmistul direcționează rugăciunea sa către Domnul pentru menținerea siguranței acestor ziduri.

Meterezele, turnurile, zidurile sau fortificațiile, sau, după Biblia din 1866, băștile turnului, înseamnă toate cele făcute pentru apărarea cetății; zidurile fiind tăria cea mai puternică a cetății. Stithatul tălmăcește acest stih, făcând referire la pacea necesară sufletului: „Că, de nu va fi pace întru puterile sufletului nostru – care se face prin Sfântul Duh –, nici Dumnezeu nu va locui întru noi, nici îndestulare nu va fi de roadele Duhului, cele ce prin luminările Lui se fac în inimile noastre. Iar de vei înțelege prin ziduri (turnuri) și virtuțile cele capitale, nu vei greși din cuviință.”

Versetul 8

Psalmul 122 este conceput de un singurpoet, dar orizontul său include și pe frații și prietenii săi. Motivația sa să caute fericirea Ierusalimului este mai întâi de toate „de dragul casei Domnului”. Totuși nici un detaliu nu sugerează un ritual cultic. Sionul este centrul Israelului, deci, probabil de asemenea și centru al universului, și preocuparea Psalmistului nu necesită nici o justificare. Prin acest stih, psalmul se încheie cu o dorință cadențată pe salutul ebraic shalom (pace), într-un joc de cuvinte legat de etimologia populară a Ierusalimului ca „cetate a păcii”. Pacea este urarea cea mai completă, pentru că ea înseamnă fericire, bunăstare, bunăînțelegere, nădejde, prosperitate. Pacea este singurul lucru care poate fi dorit, pentru cetatea cea mai iubită și visată deja ca locuința veșnică a celor aleși: cetatea poporului ales, cetatea cortului divin, cetatea cultului, cetatea lui David, cetatea dreptății, cetatea păcii, cetatea lui Emanuel. În versetul 8, frații și vecinii sunt prietenii israeliți ai Psalmistului, care trăiesc în Ierusalim; și de dragul lor și al Templului (versetul 9a) Psalmistul dorește pace orașului și se roagă pentru prosperitatea acestora. Toți membrii comunității legământului vor beneficia de prosperitatea orașului sfânt, bază a binecuvântării. În centrul său stă templul dedicat Dumnezeului legământului. Dacă a fost vrednic pentru așezarea acestei podoabe (adică templul), orașul își merită atunci prosperitatea-i stabilă.

Psalmistul este purtător de cuvânt și pentru frații și prietenii rămași acasă. Potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, atunci când Proorocul zice De dragul fraților mei și al vecinilor mei, fie se referă la vecinii Ierusalimului care s-au bucurat de ruinarea lui, și se roagă la Dumnezeu să fie pace, pentru ca și aceia să fie smeriți și să cunoască puterea lui Dumnezeu; fie numește frați pe locuitorii cetății. Conform unei alte interpretări, aceste cuvinte le adresează David Ierusalimului, arătând că el s-a rugat pentru pacea lui, pentru Iudei, pentru rudele lui, pentru semințiile lui Israel, ca aceștia să poată să se roage în pace lui Dumnezeu, mulțumindu-i înlăuntrul Ierusalimului. Bătrânii doresc ca să nu mai fie bătălii, nici dușmani, ci pace, belșug și roadă bună – de dragul locuitorilor concetățeni ai orașului.

Versetul 9

Împăratul David cere ajutor lui Dumnezeu pentru casa Lui cea din lăuntrul Ierusalimului, pentru ca acesta să aibă liniște, podoabă, și să dobândească podoaba și strălucirea cea mai dinainte și slujirea cea legiută a lui Dumnezeu. „Orice loc în care locuiește slava lui Dumnezeu, devine drag pentru noi. Ce poate fi mai firesc decât să ceară bunătate Bisericii, în care locuiește Dumnezeu cel bun? Noi trăim pentru Dumnezeu și trebuie să fim dispuși să și murim pentru El. Ne place lucrarea Domnului ( v. 6) și de aceea lucrăm pentru El, după cum se menționează în acest verset. Noi vedem binecuvântarea lucrării și cerem binecuvântare. Chiar dacă noi nu putem face nimic pentru Domnul, cel puțin suntem capabili să ne rugăm pentru casa lui Dumnezeu. Noua relație cu Domnul ne cere să ne rugăm pentru poporul Său, deoarece ei sunt „Casa Domnului, Dumnezeului nostru”. Iată de ce Psalmistul a fost atât de entuziasmat de invitația de a merge în casa lui Dumnezeu. El acceptă invitația și inima lui se umple de bucurie. Bucuria produce în el o sete de acțiune, sete ce îl determină să începe să se roage pentru orașul marelui Împărat.

În versetul 9b Voi căuta (voi sârgui) poate fi considerat ca indicând o activitate; pare mai probabil, totuși, că aici, ca și peste tot, cuvântul este un sinonim pentru rugăciune. Prosperitatea ta se referă la orașul Ierusalim. Cum spune Toombs, „Psalmistul acordă valoare orașului, nu pentru că este capitala țării, dar pentru că este locul unde templul lui Dumnezeu, casa Sa pamântească, este stabilit”. Ioan Hrisostom spune că aici vedem cum este potolită mândria iudeilor, căci, ca să nu socotească ei cum că după dreptate și vrednicie au luat cele bune, le face cunoscut că pentru slava lui Dumnezeu s-au întors iarăși la cele bune, în patria lor; și cunoscând aceasta, să rămână cu multă neprimejduire, ca nu păcătuind iarăși, să cerce aceleași pedepse; drept care, pentru a arăta aceasta, Psalmistul a zis: De dragul casei Domnului Dumnezeului nostru, pe cele bune le-am căutat pentru tine.

Acest verset profețește pacea și bunătățile dăruite de Hristos Bisericii Sale.

4. PSALMUL 122

Cea de-a patra treaptă a ascensiunii spre Ierusalimul ceresc, cum este numit acest psalm, conține în sine o rugăciune, ce a fost înălțată de către israeliți, cel mai probabil, după întoarcerea din exil, sau în diasporă, când aceștia au avut de întâmpinat tot felul de vicisitudini: hărțuieli și neînțelegeri din partea vecinilor și a străinilor. Astfel, disperarea lor se preschimbă în rugăciune. Fericitul Ieronim remarcă un progres aici, zicând că în acest psalm pelerinul deja își înalță ochii către Dumnezeu.

Noțiuni de isagogie

Datarea și autorul psalmului. Această cântare scurtă, dar concisă, preînchipuie prevestirea perseverenței în rugăciune, așa cum slujitorul cel bun imploră în fiecare zi, de la Domnul, milostivirea sa. Ea reprezintă vocea Israelului care se află în suferință și este umilit de străini. Este un psalm mișcător, pentru sinceritatea și vivacitatea sentimentelor care îl animă. Un sentiment de dependență absolută, dar plină de încredere filială în Dumnezeu, un sentiment de jenă din cauza disprețului oamenilor și un sentiment arzător de dorință de libertate. Fundamentul acestui psalm este spiritualitatea săracilor lui Yahwe; protagonistul, un om pios, genuin și sincer, vorbește în numele comunității care se simte ținta disprețului oamenilor puternici, lipsiți de credință și de iubire. Comentatorii antici au numit acest psalm al ochilor de speranță, iar alții îl numesc simplu psalmul ochilor. În ciuda conciziei lui, psalmul a fost exprimat într-un limbaj viu și imaginativ. Ideia de bază a psalmului este redată cu ajutorul unei metafore foarte interesante.

Poporul lui Dumnezeu a iubit mereu și a apreciat acest psalm. Unii cercetători consideră că acest psalm a apărut pentru prima oară în zilele lui Neemia, sau în perioada pesecuției din timpul lui Antioh cel Mare. Posibil să fie așa, însă preponderența de dovezi în favoarea acestei ipoteze nu există. În cazul în care Psalmistul nu vorbește despre timpul lui David, ci despre viitorul îndepărtat, atunci putem presupune că acest psalm este profetic, scris pe baza unor viziuni. Psalmul 123 este scurt, foarte trist, dar bine structurat. Conexiunile dintre versetele sunt foarte clare. Lumea din psalmul 122 este una nefericită, care suferă. Acest psalm scurt prezintă o expresie puternică a reacției umane față de nenorociri din perspectiva încrederii și speranței din punct de vedere relegios. Ultimele două versete răsună ca un semnal repetat de ajutor trimis de oameni disperați. Dar un echilibru este dat de strofa introductivă, ce are ca scop să ofere o limpezime ochilor umbriți de suferință, arătând spre cer. „Conducătorul” arată curajos drumul prin formularea unui răspuns situației jalnice. Chemarea implicită a credinței deschide un drum înainte prin apelul la forțe supranaturale, pe care Dumnezeul legamântului poate și cu siguranță le va da.

Această rugăciune, prin care Israelul, slujitorul lui Dumnezeu, a implorat milă de la Domnul, în circumstanțele cele mai triste ale istoriei sale, își găsește justificarea deplină în cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos. Deja profetul Isaia îl prezentase pe Mesia ca pe slujitorul ideal al lui Dumnezeu. Apostolul și Evanghelistul Matei vede aceste profeții realizate în Persoana Mântuitorului. Cu sufletul plin de amărăciune, batjocorit, disprețuit și respins de oameni, în zilele vieții Sale pământești, a înălțat rugăciuni și suspine, cu gemete și lacrimi, către Cel care putea să-L elibereze de moarte și a fost ascultat datorită evlaviei Sale: El este Cel ce, în zilele trupului Său, cu strigăt tare și cu lacrimi a adus cereri și rugăciuni către Cel care putea să-L mântuiască din moarte; și ascultat a fost, de dragul evlaviei Sale (Evrei 5,7). Individualitatea și comunitatea se amestecă în această rugăciune în mod perfect, făcând-o să devină „prima rugăciune care trebuia recitată în cetatea sfântă, ca o implorare în favoarea Israelului umilit și batjocorit de vecini și de complicii lor, atunci când lucrau pentru restaurarea țării”. Această cântare amintește de psalmul 94, prin faptul că o conducere cuvioasă răscumpără o situație de nenorocire prin ghidarea pe căi de nădejde și prin reamintirea milelor legământului Dumnezeului comunității. Fără de îndoială, afirmațiile introductive ale psalmului au fost cele care au dus la includerea acestuia în colecția cântărilor procesionale. „Dumnezeu încă stă pe tron” – acesta a fost mesajul său liniștitor către pelerinii care tânjeau după instaurarea regatului lui Dumnezeu. În Noul Testament răsună același sentiment în Evrei 4,16; 12,2.

Interpretarea pe care o propune psalmul 122 este aceea a atitudinii corecte a omului față de Dumnezeu, combinând în mod înțelept teama respectuoasă, care exclude o familiaritate deplasată, total diferită de teama servilă care nu se potrivește fiilor, și iubirea plină de încredere. Rabbi Benjamin J. Segal consideră că o parte din puterea psalmului constă în lipsa de specificitate. Potrivit lui Teodoret de Cir, psalmul acesta arată buna-credință a drepților de atunci.

Structura psalmului. Potrivit lui S. Terrien, acest poem este structurat în 3 strofe: Strofa I: Psalmistul ca unul din slujitori (v. 1-2ab); Strofa II: Psalmistul este slujnica Domnului (v. 2cd); Strofa III: Implorarea Harului divin (v. 3-4). Psalmul poate fi divizat structural în felul următor: I. 122,1aα Introducerea; II. 122,1ab-2 O îndreptare a gândului spre cele cerești și spre cele viitoare; III. 122,3-4 Motivele întemeiate în suferințele prezente. O altă împărțire a psalmului ar fi: titlu (v. 1a); ochii îndreptați spre Domnul (v. 1b-2), pentru că suntem prea sătui de dispreț (v. 3-4).

Analiză exegetică

Versetul 1

Psalmistul, ca unul din slujitori, își afirmă devotarea totală Domnului, și dorește să aibă parte de o asigurare a prezenței divine. Ochii săi sunt fixați asupra mâinilor lui Dumezeu. Ridicarea ochilor reprezintă un gest de dor, de tânjire. Cu toate că Dumnezeu locuiește în ceruri – semn al regalității Sale – transcendența Sa nu este inaccesibilă. Mulțimea ajutoarelor lui Dumnezeu, la fel ca și însoțitorii regali sunt gata și la cea mai mică indicație să acționeze. Spre deosebire de celelalte versete ale psalmului, în care un grup vorbește, prin acest stih, psalmul începe cu o cuvântare individuală. Sintagma Spre Tine mi-am ridicat ochii (adică, „Mă uit în sus spre Tine”), potrivit unor specialiști, ne arată poziția în timpul rugăciunii. Spre Tine mi-am ridicat ochii trebuie înțeleasă ca „M-am rugat Ție”; aceasta reprezintă atitudinea normală pentru rugăciune în Scriptură (Cf. Ps. 121,1). Atât Atanasie cel Mare, cât și Ioan Gură de Aur, vorbind despre importanța și rolul ochilor pentru trup, ne arată că aceștia au fost creați pentru trup, pentru a putea vedea toate creaturile lui Dumnezeu, și prin acestea să cunoască și să slăvească pe Făcătorul lor. Dumnezeu este numit Cel ce locuiește în cer, nu pentru că ar fi mărginit de acest loc, El doar „pretutindinea este și toate le plinește”, ci pentru că sălășluiește în mod deosebit în aceste locuri, asemănător faptului cum se spune că Acesta locuiește în oamenii vrednici: „întru ei voi locui și voi umbla” (2 Corinteni 6, 16). În orice loc L-am chema pe Dumnezeu, El ne primește rugăciunile cu ușurință.

Comunitatea a suferit mult timp în circumstanțe potrivnice. Reprezentatul comunității în cadrul cultului (preotul), care aduce rugăciunile comunității lui Yahwe, începe prin exprimarea propriei dependențe de Dumnezeu: Yahwe este regele ceresc a cărui putere este fără de asemănare față de oameni. Mărturisirea sa personală a credincioșiei dă tonul cuvintelor ce urmează, ale comunității, și rugăciunea, și nădejdea sa sunt o încurajare a tot ceea ce urmează să se spună. El îi conduce pe cei care se roagă cu el într-o mărturisire proprie a încrederii acestora în Yahwe printr-o repetiție a două comparații similare. Mai mult, potrivit lui Watson, propoziția principală fiind situată după dubla comparație servește autorului pentru „exprimarea sentimentului de așteptare și îi întrerupe descrierea”. Israeliții, obosiți pe cale, se roagă să câștige de la Dumnezeu milă și îndurare, ca niște defăimați ce erau. Socotind de nimic tot ajutorul omenesc, așteptau ajutorul lui Dumnezeu, de a Cărui purtare de grijă au atârnat, Singurul și Adevăratul Stăpân al cerului și al pământului.

Versetul 2

Nu este ușor de înțeles ce se are în vedere în versetul 2. Poate fi o atitudine în așteptarea unei porunci, sau pentru o răsplată sau pedeapsă; pare totuși mai bine să se considere o reprezentare a încrederii și dependenței, opinie susținută de către mai mulți specialiști (Kirkpatrick, Taylor, Anderson). Cu o astfel de atitudine oamenii se uită la Yahwe, Dumnezeul lor, pentru mila sa. În mare parte, este foarte evident că pelerinul și comunitatea îi cer lui Dumnezeu gestul de îndurare (milă), care se va încheia într-o situație dureroasă. Comunitatea lui Yahwe este înfățișată printr-o casă formată din stăpân, stăpână și sclavi, cei din urmă depinzând în totalitate material de primii doi. Comunitatea recunoaște și pledează, pentru că relația de legamânt (אלהינו, „Dumnezeul nostru”) îi situează într-o poziție de sclavi înaintea stăpânului divin. Ei se bazează totalmente pe Yahwe. Corolarul acestei relații este că Dumnezeu s-a angajat pe sine însuși să îi aibă ca protejați. După acest ajutor aceștia au așteptat și vor aștepta „cu așteptare”, conștienți că nu au alt ajutor. Psalmistul este slujnica Domnului. Comparația depășește reprezentarea măreției regale. Legătura dintre Dumnezeu și om este intimă și tandră. Domnul este aproape de adeptul Psalmist, precum o stăpână de slujnica sa ce simbolizează pe cei ce imploră pentru milă și așteaptă și cel mai mic semn de intervenție.

Relația dintre mâini și ochi din acest verset a fost explicată diferit, însemnând că sclavii se uitau la mâini pentru a se feri de pedeapsă, sau pentru a îndeplini și cea mai mică comandă a stăpânului, sau pentru a primi mâncare. La fel cum slugile se uită la mâinile stăpânilor, așteptând să primească ceva, tot așa credinciosul, precum robul și roaba, cu inimă înfrântă privește spre Dumnezeu, așteptând mila Sa. Potrivit Sfântului Ioan Hrisostom, datorită necazurilor pe care le-au suferit, evreii nu spun: ne vom înălța privirea spre Dumnezeu până ce ne va da răsplată; ci până Se va milostivi de noi, adică până va fi generos cu noi. Astfel, ne îndeamnă marele Ioan să așteptăm și noi fără încetare: chiar dacă nu ni se va da, să nu renunțăm, căci cu siguranță vom primi. Numai să nu ne îngăduim, nici cu gândul, nici cu ochiul să umblăm în afara Lui. Să urmăm unicului Dumnezeu și vom primi toate. Pomenind despre slujnică (roabă), David nu o identifică cu robii, ci arată diferența mare de predispoziție; pentru că slujnicile (roabele), care șed în incintele stăpânilor împreună cu stăpânele sunt mai atente decât robii (bărbați) cu stăpânele/stăpânii, sunt mai binevoitoare. Prin intermediul acestor pilde cu slugi și slujnice, evreii arată că ei totdeauna privesc la Dumnezeu și nu așteaptă niciun alt ajutor decât de la El; anume din acest motiv nici nu caută să se despartă de El până ce-i va milui. După Todoret, aceștia aduc pilda slujnicei, spre întinderea și covârșirea iubirii: pentru că slujnicele, fiind mai neputincioase cu firea, și fiindcă se află în odăile lor pe lângă stăpânele lor, ele mai mult caută la mâinile lor decât slugile la mâinile stăpânilor lor, iar ele doresc de stăpânele lor mai mult decât slugile de stăpânii lor. În cuvântul său de sfătuire către Teodor cel căzut, Sfântul Ioan Gură de Aur face referire la acest stih, spunând că un suflet viteaz nu cade niciodată, nu-și pierde nădejdea în fața multelor nenorociri ce-l năpădesc, nu părăsește rugăciunea chiar dacă adeseori nu capătă ce cere, ci stăruie până ce se va milostivi de el, așa precum mărturisește și fericitul David.

Dependența totală pentru orice nevoie este ideea esențială în comparațiile folosite de către poet, ce se potrivește rugăciunii și situației din versetele 2b-4. Trecerea de la pluralul de sclavi bărbați la singularul unei femei, a fost explicată de Gunkel prin faptul că probabil într-o gospodărie existau mai mulți sclavi bărbați, dar doar o singură sclavă, precum Agar în Facere, capitolul 16.

Versetul 3

În versetele 3-4, întâlnim o rugăciune adresată lui Dumnezeu, pentru a cere mila Sa. În această rugăciune pentru milă, poporul se plânge de disprețul (defăimarea) și batjocura (ocara) de care au avut parte. Versetul 3b în ebraică este „am fost cu totul plini de dispreț”, ceea ce înseamnă nu disprețul lor față de alții, ci disprețul cu care erau tratați ei de către alții. Aici, după pregătirea sufletelor pentru rugăciune, pelerinii prezintă implorarea lor, arătând cererile pe care le așteptau de la Dumnezeu. Acestea sunt pronunțate de către grupul întreg în numele la tot poporul, și cu privire la situația precară a lui Israel. Această rugăminte repetată, „Milostiv fii nouă”, potrivit lui S. Terrien, poate fi redată prin „Dă-ne harul Tău!”. Verbul ebraic nu înseamnă doar „ai milă”, dar de asemenea în engleza arhaică „Dă-ne harul Tău” (Grace us) înseamnă „Transformă-ne în comoara ta”, fă-ne să primim calitatea divină ce ne unește în cele mai strânse legături de familie. Repetarea aceasta (Miluiește-ne pe noi, Doamne, miluiește-ne) redă ferbințială rugăciunii, a cererii lor. Cer milă nu ca cei care merită, dar ca cei mai de pe urmă. Repetarea cererii de milostivire nu semnifică numai râvna și puterea cererii, ci arată mai mult puterea măreață a iertării oferite de Dumnezeu. Acesta este strigătul sufletelor zdrobite. Cer mila nu ca fiind vrednici de ea, ci ca suferinzi ai unui dispreț peste măsură. Observăm că aceste cuvinte ale lui David coincid în parte cu cele ale Proorocului Isaia: „Doamne, miluiește-ne, că întru Tine am nădăjduit” (Isaia 33,2); și Biserica lui Hristos din cuvintele lui David a alcătuit un tropar de pocăință: „Miluiește-ne pe noi Doamne, miluiește-ne pe noi, că nepricepându-ne de nici un răspuns…”, ș.a.m.d; iar din cuvintele lui Isaia: „Miluiește-ne pe noi, Doamne, căci întru Tine am nădăjduit…”, ș.a.m.d. Peste măsură am fost săturați cu dispreț!, arată că evreii erau săturați de îndelungarea de ani (adică 70), de defăimările și batjocurile atât ale Babilonienilor, cât și a altor neamuri vecine, care se bucurau și se veseleau de necazurile lor; ori a celorlalte neamuri prin ale căror locuri treceau Evreii în drum spre Ierusalim.

Trecerea de la necesitatea intervenției divine din primele două versete este inversată în ultimele două. Psalmul merge mai departe într-un apel direct către Yahwe, cerând ajutor în baza unui motiv repetat ce exprimă urgență și agitație. Cererea este fundamentată de o afirmație pioasă despre situația lor de suferință pentru a-L convinge pe Dumnezeu să intervină. Suferința lor a devenit prea grea pentru ei. Necazul propriu-zis nu este descris, dar este redat indirect în versetele 3-4b. Insulta a fost adăugită pagubei lor. Dezastrul lor a fost agravat de batjocura brutală a celorlalți, a căror viață nu este împiedicată de nenorociri. Tonul textului se aseamănă cu rugăciunile post-exilice din Ezdra 9,8; Neemia 9,32, 36–37.

Versetul 4

Versetul 4a exprimă și continuă aceeași idee a rugăciunii milei dumnezeiești din versetul anterior, unde prin „nefeș-ul nostru” se înțelege „Noi” (sufletul nostru). În acest verset prin cei ce sunt îndestulați se înțelege oamenii bogați, autosuficienți, care au tot ce își doresc și sunt pe deplin mulțumiți cu lucrurile în sine, adică se mulțumesc doar cu lucrurile materiale ale acestei lumi (vezi Amos 6,1). Acești iudei, care având libertate și siguranță în Patria lor, ajungând neînfrânați și nestăpâniți, Dumnezeu îi îndreaptă prin necazuri: îi disprețuiesc vrăjmașii mândri. Astfel, zice Ioan Gură de Aur, nu este nimic mai rău decât mândria. Pentru aceasta avem parte de încercări și scârbe, avem un trup muritor și ne sunt trimise multe întâmplări nefericite, pentru aceasta suferințele și bolile, pentru ca să îmblânzească sufletul, care se trufește cu ușurință și ajunge mândru. Așa că nu trebuie să ne tulburăm, când ni se întâmplă vreo ispită, ci să primim necazul ca pe o vindecare. Cei silitori, adică cei care reușesc să depășească toate necazurile și ispitele ce vin asupra lor, au parte de multe bogății duhovnicești. De ocara celor îndestulați și de disprețul celor mândri, prin aceasta se arată nenorocirea iudeilor. Ei cer ca Dumnezeu să întoarcă lucrurile și să aducă primejdiile lor asupra celor ce se trufesc pentru buna-nenorocire cu care sunt înfășurați. Cei îngâmfați sau cei mândri se referă la acele persoane care sunt fără scrupule și se simt liniștite (cf. Amos 6,1), și care dovedesc indiferență înaintea lui Dumnezeu, pe care Îl sfidează prin aroganță (cf. Is. 5,19). Această atitudine a lor îi umilește pe cei sărmani și pe cei drepți, protejații speciali ai Domnului. Printre acești îngâmfați pot fi enumerați drept dușmanii asupritori ai Israelului și popoarele care au creat probleme pentru reconstruirea națiunii în perioada de după exil.

Acest psalm se potrivește tuturor creștinilor care urmează calea ce duce la Ierusalimul cel de sus și care se bântuiesc de văzuții și nevăzuții vrăjmași. Numai Dumnezeu ne poate izbăvi din cursele acestui veac.

5. PSALMUL 123

Psalmul 123, un psalm de mulțumire adus lui Dumnezeu Care ocrotește, reprezintă o cântare de mulțumire comunitară, susținută de o mare încărcătură de credință. După întoarcerea din Babilon, vecinii plini de răutate a iudeilor au pornit război de obște asupra lor și, adunând neamuri barbare, au luptat împotriva lor, nădăjduind că îi vor nimici de tot și însăși pomenirea lor. Ci iarăși le-a ajutat Dumnezeul tuturor robilor Săi, și i-au biruit pe toți războinicii. Acest fapt îl mărturisește și Fericitul David în această cântare de mulțumire, alături de alți prooroci, precum Ioil, Iezechiel, Miheia, Zaharia, ș.a.

Noțiuni de isagogie

Datarea și autorul psalmului. Cea de-a cincea treaptă a ascensiunii spre Ierusalimul ceresc, este un psalm intens, încordat sub emoția inimii, cu o intrare ex abrupto, cu o desfășurare frenetică, și cu o succesiune rapidă a imaginilor. Însă are oarecum și un caracter „personal”, pentru că țesătura poetică se încredințează în întregime formulelor stereotipe și împrumutate. Un cântec de mulțumire post-exilic, compus pentru un grup de oameni izbăviți de la pierzanie, a fost considerat vrednic pentru utilizarea sa pe larg ca imn în cadrul comunității. Universalitatea sa, metaforele sale vii, expresiile izbitoare de laudă sinceră a determinat ca psalmul să fie o alegere irezistibilă pentru această onoare. Psalmistul este convins că, dacă Yahwe nu s-ar fi dat de partea victimelor, dinții monștrilor puterii i-ar fi strivit. Este sesizabilă în psalm o consacrare liturgică precisă. Poetul se complace în descrierea coșmarurilor de care era apăsat Israelul și din care Dumnezeu l-a salvat. Imaginile, deși sunt violente și dramatice, aparțin repertoriului de rugăciune și de mulțumire. Datorită situației actuale precare a lui Israel, psalmul 123 are în vedere lumina asistenței acordate recent de către Dumnezeu poporului Său. El nu mai este, prin urmare, o rugăciune, ci o acțiune de mulțumire. Este un act de credință în Pronia venită din partea lui Yahwe, care și-a pus baza pe realizările minunate din trecut. Precum și în psalmii precedenți, și în acest psalm totul e simplu și direct.

Psalmistul cântă recunoștința poporului pentru că a fost eliberat de primejdii de moarte, pe care le evocă prin imaginea apelor dezlănțuite, a fiarei nemiloase și a capcanei puse de vânător. În acest frumos psalm de laudă sunt aduse împreună darurile permanent meționate ale lui Yahwe, anume darul salvării și al înnoirii. Oamenii, niciodată imuni de suferință, sărbătoresc puterea mântuitoare a lui Dumnezeu în istoria lor trecută și sunt susținuți astfel. Acest psalm scurt conține o recunoaștere a harului lui Dumnezeu, care a dat Israelului o eliberare minunată (v. 1-5), de mulțumire și laudă lui Dumnezeu în discursul său (v. 6-7); mărturisire a încrederii în Dumnezeu, care va salva pe Israel din toate problemele viitoare (v. 8). Potrivit Sfântului Atanasie cel Mare, acest psalm a fost interpretat de către israeliți, care, întorși fiind în pământul lor, înalță rugăciune lui Dumnezeu pentru că au fost izbăviți de robie și de dușmanii de către care au fost amenințați în timpul drumului de întoarcere. Astfel, psalmul devine nu numai un formular pentru mulțumire, în urma beneficiilor de care s-a bucurat poporul lui Israel în diferitele momente istorice, ci și un apel la continua recunoaștere a beneficiilor divine, la fidelitatea față de Dumnezeul care ne răscumpără, și la credința constantă în Cel care ne eliberează. Această rugăciune divină a trecut de pe buzele israeliților, conform tradiției patristice, pe buzele apostolilor și ale martirilor și ale tuturor acelora care, datorită mărturisirii personale a credinței în Mântuitorul Iisus Hristos, au suferit persecuții.

Structura psalmului. Potrivit lui S. Terrien, acest poem este structurat în 3 strofe: Strofa I: Să repete Israel (v. 1b–2); Strofa II: Dezastrul prezentat ca potop (v. 3-5); Strofa III: Îndemnul de a-L binecuvânta pe Dumnezeu (v. 6-8). L. C. Allen face o prezentare generală a structurii și a conținutului psalmului în felul următor: I. 123,1aα Introducerea; II. 123,1ab-5 Împiedicarea cataclismului de către Yahve; III. 123,6-8 Lauda pentru intervenția de eliberare a lui Yahve. O altă împărțire a psalmului ar fi: titlu (v. 1a); sinteză introductivă (v. 1b); apel către comunitate (v. 1c); descrierea pericolului și a stării de necesitate (v. 2-5); laudă pentru lucrarea lui Dumnezeu (v. 6); reluarea pericolului (v. 7); exprimarea finală a încrederii (v. 8) .

Analiză exegetică

Versetul 1

Prologul îndeamnă poporul lui Dumnezeu să repete ce dezestre s-ar fi întâmplat dacă Yahwe ar fi fost absent sau nedornic să îi protejeze (a se compara cu Psalmii 26,13; 93,17; 118,92). „Să spună acum Israel” este considerată de către comentatorii evrei ca o invitație a unui prezentator sau cititor pentru un public să i se alăture, fie în citire sau recitare, sau să împărtășească sentimentul lui. Ioan Hrisostom ne îndeamnă să luăm aminte cât de mare este folosul robiei. Cei care mai înainte se îndreptau spre idoli și-L disprețiau pe Dumnezeu, acum, Îi atribuie lui Dumnezeu mântuirea lor. Origen arată că era obișnuit ca unul dintre preoți, stând pe una din trepte, să zică atunci când poporul venea de dimineață la Biserică ceva de acest fel: Dacă n’ar fi fost Domnul care să fie cu noi, poporul făcând ceea ce i se poruncea, începând cu cuvintele acestea. Mulțimea era invitată să repete această frază ca pe o litanie.

Versetul 2

Un dirijor introduce prima jumătate de linie; acesta îndeamnă adunarea, sau un cor ce o reprezintă să preia cu ardoare mai departe psalmul. Psalmistul ca un adevărat dirijor, le poruncește ca neîncetat să spună acestea, îndemnându-i ca un învățător pe ucenicii lui. Însăși repetiția accentuează că ei nu au alt ajutor decât Yahwe. Din această exprimare generică a Psalmistului, putem intui că situația este deosebit de periculoasă, dar nu putem cunoaște nimic mai mult. În versetele 2-5, aducerea în atenție a ajutorului binevoitor al lui Dumnezeu împotriva unor consecințe de altfel fatale, este un mod familar și frumos de exprimare a eliberării și a descrierii crizei din care cineva a fost eliberat (compară cu Facerea 31,42; Isaia 1,9). Prima linie începe în mod impunător cu Yahwe și sfârșește cu ființe umane (אדם, „oameni”), un contrast de asemenea prezent și în Psalmii 55,12; 117,6; Isaia 31,3. Așa înfricoșătoare cum era, amenințarea inevitabil era deja dispărută, din perspectiva divină. Cine sunt oamenii care s-au ridicat împotriva poporului lui Dumnezeu? Psalmistul pune sub tăcere identitatea acestora.

Versetul 3

Precum vom vedea și în următoarele două versete, aici vedem bucuria comunității că Yahwe s-a aliat lor. Afirmația indefinită a atacului violent și metaforele ce-i reprezintă pe atacatori învăluiți de aura pală a Sheolului (iadului) au un scop anume: exprimă în mod hotărât convigerea comunității credincioase că sunt în mod esențial oameni salvați (mântuiți). Sunt totalmente conștienți că fără de mila/harul lui Dumnezeu n-au nici o existență. Biruința nu se datorează puterii lor, ci Dumnezeu S-a făcut Dăruitor al acesteia. În acest stih dușmanii sunt comparați cu un monstru care în mod implicit semnifică Șeolul (iadul, locuința morților). Forța destructivă a inamicului este descrisă ca un monstru feroce și un potop devastator. Toate cele trei versete (versetele 3-5) încep cu cuvântul ebraic apoi, care nu se mai întâlnește în altă parte în Vechiul Testament; cu acest cuvânt începe fiecare verset cu o descriere a ceea ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi existat ajutorul lui Yahwe. În întâmplarea prezentată de către poet prin înghițiți de vii, nu aduce semnificația de distrugere, așa că poate ar fi mai bine folosirea unei metafore diferite sau unei non-metafore; „ei ne-ar fi omorât”. Cuvintele ne-ar fi înghițit de vii, arată grăbirea pieirii și a pierzării evreilor. Acest animal rău și nesătul, dacă nu ar fi neîncetat ținut în frâu, ar distruge toate. Dacă primimd o mică putere asupra fericitului Iov, a distrus din temelii casa acestuia, i-a nenorocit trupul, a cauzat astfel de întâmplări nefericite, i-a distrus întreaga proprietate, i-a ucis copii, i-a umplut trupul de viermi, i-a ațâțat femeia, i-a făcut pe prieteni dușmani, i-a împins pe robi să-l jignească; atunci dacă nu ar fi oarecum înfrânat, i-ar fi pierdut pe toți. Psalmistul înfățișează aici caracterul de fiară al dușmanilor, căci și oamenii sunt uneori mai cruzi decât fiarele. Căci, zice marele Ioan, atunci când fiarele cad asupra prăzii, lasă furia și se retrag; sau dacă prada îi scapă nu mai revine asupra ei. În schimb oamenii, dacă eșuează de mai multe ori, de mai multe ori atacă și merg până la a dori să guste din trupul vrăjmașilor lor. Căci mânia nu are rațiune.

Versetul 4

În versetul 4 din nou sunt prezente asocierile cu Șeolul: o amenințare mortală este descrisă. Șeolul este identificat cu apele haosului. Aluzia la Șeol prin amândouă imagini ale unui monstru și potopuri într-un singur context este prezentat de asemenea și în Iona 2,3. Termenul נחלה, „șuvoi”, evocă uedul palestinian, transformat într-o viitură de ploile de iarnă. Psalmistul continuă compararea între dușmanul de natură umană și calamitatea naturală. Apoi se lasă atras de un pic de liricism epic. Magnitutidinea catastrofei presupuse subliniază măreția intervenției Domnului. Potrivit lui S. Terrien, ea este asemănată unui monstru cosmic, posibil celor din miturile creaționiste din Orientul Apropiat. Apa, simbol al pericolului mortal, reprezintă aroganța dușmanului, fără limite.

La întoarcerea din Babilon, toate popoarele vecine fiind nemulțumite de eliberarea evreilor, din pizmă i-au atacat luându-și ca aliați popoarele sălbatice. Șuvoi și apă numește aici Proorocul furia nespusă și cruzimea dușmanilor. Dumnezeu îngăduie ca necazurile să se înmulțească, pentru a ne face mai iscusiți și să-și arate mai clar puterea Sa. Nu ne vom apleca capul sub năvalul necazurilor: acestea sunt asemenea unui torent rapid de scurtă durată, alcătuit din multe curente. Torentul este înfricoșător până la o vreme, apoi scade foarte mult, istovindu-se brusc. Așa și tot ce este trist, orice ar fi, are un sfârșit, care dacă nu l-ar avea, atunci firea noastră nu ar putea suporta. Limbajul versetelor 4-5 evocă pasaje în care apele, marea, inundațiile sunt reprezentări ale haosului și distrugerii pe care Yahwe le-a învins la creație. În versetul 4a potopul este la fel ca puhoiul din verseltul 4b și apele furioase din versetul 5b. Aceste reprezentări vii accentuează ostilitatea și puterea dușmanilor lui Israel. În versetele 4b, 5a peste noi traduce ebraicul „peste nefeș-ul nostru”; versetul 5a repetă cuvintele din versetul 4b pentru a reda un efect dramatic.

Versetul 5

Sintaxa repetată a logicii ipotetice este folosită pentru a reîntări faptul dat, ca de fapt și agrumentarea Apostolului Pavel din 1 Corinteni 15,13-19. Analizând istoria lor, au recunoscut că datorează viața lor protecției divine față de ghearele furioase (compară cu Isaia 5,14) și apele înecătoare. În versetul 5, termenii furioase/vijelioase/de netrecut traduce un cuvând care nu se regăsește în alte părți ale Vechiului Testament. Sfântul Grigorie de Nyssa spune că torent (șuvoi) este apa ce se rostogolește cu furie, rupând și cărând tot ce-i iese în cale: copaci, pietre, case, animale, oameni. Cei ce locuiesc pe lângă o asemenea apă sunt veșnic amenințați; cei ce își au așezările departe de ea sunt liniștiți. Liniștiți și concentrați asupră-le sunt acei oameni – bărbați și femei – care-și fac sălașe cât mai departe de șuvoiul acestei vieți, căutând numai către viața veșnică. Fericitul Augustin vede aici o aluzie la moartea egiptenilor; iar pentru Origen, e simbolul ispitelor. Ape de netrecut după Sfinții Părinți, reprezintă cele mai nesuferite dintre ispite, care au goana neostoită; apa fără stare a diavoleștii bântuiri, păcatele și patimile diavolești care îi tulbură pe cei nevinovați. Aceasta fiind una cu răutatea, nu se poate trece decât numai cu Hristos. Fără stare e, adică cu neputință de a fi oprită. Dumnezeu îngăduie să se mărească șuvoiul necazurilor nu ca să ne înece, ci ca să ne facă mai încercați și ca să ne dea o dovadă mai mare a puterii Lui.

Versetul 6

Acest stih începe prin reiterarea versetelor 2–3, dar acum în termenii pozitivi ai mărturiei de laudă. Bunăvoința protectoare a lui Yahwe reprezintă secretul supraviețuirii comunității până la momentul dat, în fața pericolelor ce i-au pândit de-a lungul istoriei lor schimbătoare. Precum vom vedea și în următorul verset, oamenii aduc mulțumiri lui Yahwe pentru că i-a salvat de dușmani. Dușmanul este asemănat unui animal, ai cărui dinți îndată ucid victima. Acțiunea de mulțumire pentru purtarea de grijă a lui Dumnezeu este formulată într-un stil cu caracter imnologic, introdus de către exclamativul liturgic Binecuvântat fie, în care se concentrează toată recunoștința religioasă. Ea reutilizează prima metaforă semnalată mai sus. Aici vedem cum Proorocul prezintă propria neputință și puterea vrăjmașilor. Aceia, ca niște animale îl atacau, arătându-și disponibilitatea de a le mânca și trupurile, din cauza puterii și furiei lor; iar aceștia erau mai slabi decât o pasăre. Pentru că atunci se desoperă și se arată minunile lui Dumnezeu, când cei slabi îi inving pe cei puternici. Prin dinți, iudeii numesc cruzimea, puterea și sălbăticia cea dobitocească a neamurilor vecine, care voiau să-i înghită pe ei de vii, precum fiarele sălbatice îi consumă de vii pe oameni.

Versetul 7

Imaginea fiarei universale este continuată (versetul 6), dar eliberarea evocă tema unei păsări prinse în plasă (colivie) (compară cu Proverbe 7,23; Amos 3,5). O binecuvântare a lui Dumnezeu este neobișnuită când este conferită de alți oameni decât preoții. În versetul 7 dușmanul este asemănat unui vânător ce pune capcană păsărilor pentru a le prinde. Întoarcerea de la pericolele pline de moarte prin intermediul unor salvări miraculoase este depictată în mod dramatic printr-o pasăre vrednică de milă prinsă în capcană, care în mod surprinzător își redobândește libertatatea. În spatele acestei comparații stă imaginea tânguitoare a suferindului asemenea unei păsări fără de ajutor (Ps. 11,1; 102,8). Lauda acum este mai puțin evidentă, dar verbul pasiv al zdrobirii indică intevenția divină. Libertatea este considerată un dar al lui Dumnezeu. Dacă mai sus ni s-a arătat puterea și cruzimea dușmanilor, aici vedem slăbiciunea și neputința iudeilor.Yahwe și-a eliberat poporul de vrăjmași: lațul s'a rupt, iar noi ne-am izbăvit. Expresia în sine nu exprimă faptul că Yahwe a rupt lanțul (lanțul s'a rupt), dar aceasta este probabil subînțeles. Potrivit sensului anagogic, aceasta s-ar putea aplica atât diavolului, cât și neamului omenesc. Căci Proorocul arată cum Dumnezeu i-a smuls și i-a dezlegat din cursele lui. Asta nu înseamnă că numai vrăjmașul a devenit mai slab, ci că și ajutorul din partea lui Dumnezeu a devenit mai mare. Sfântul Nichita Stithatul înțelege prin pasăre sufletul fiecărui sfânt, care e ușor și întraripat ca pasărea și prea iute întru a zbura, care, când vede vicleșugul și cursa vânătprilor oameni și demoni, zboară. Cursa sau lațul vânătorilor, reprezintă pândirile și meșteșugirile ce le găteau neamurile împotriva iudeilor, care, sfărâmându-se și stricându-se, iudeii s-au izbăvit nevătămați de dânsele.

Versetul 8

Versetul final aduce mărturie ajutorului divin, folosind o formulare tradițională a venerării în templu. Strigătele poporului lui Dumnezeu invocând puternicul nume יהוה, „Yahwe”, nu au rămas neauzite. Dumnezeu a binevoit să îi ajute. Ce sunt vrăjmașii pentru omul (v. 2) care îl are prieten pe Dumnezeu (vezi Isaia 51,12–13; 1 Petru 4,19)? Cel ce dă viața și înțeles lumii a păstrat la distanță moartea și în ciuda tuturor întâmplărilor a ținut Israelul ca popor al legământului. Formularea tradițională despre creația divină folosită în versetul 8b a fost asociată cu venerarea templului din Ierusalim. Templul, la care rugătorul a fost adus, era o punte către puterea cosmică a lui Dumnezeu. La fel ca și în Psalmii 120,2; 145,5-6, formularea este legată de ajutorul lui Dumnezeu. Numele Yahwe, „Eu sunt Cel ce sunt (El își este cauză)”, este invocat ca o manifestare a creației lui Dumnezeu și activității Sale în istorie. Domnul i-a ales pe robii din Egipt să-i fie popor sfânt, la fel cum tot El a făcut cerul și pământul. Psalmul sfârșește cu o afirmație a credinței în Yahwe, Creatorul cerului și pământului. Ajutorul nostru este în numele Domnului înseamnă „Ajutorul nostru de la Însuși Domnul vine”. Acest verset rezumă în sine toate sentimentele de credință și de gratitudine. Proorocul arată în ce mod s-au izbăvit. Aceasta poate fi înțeles și în sens figurat – în raport cu neamul omenesc și diavolul, doar prin Cruce Hristos a doborât toate lațurile sale. Însă acesta câștigă deseori din cauza lenei noastre; iar dacă ne împotrivim, acesta nu va îndrăzni să sară în luptă cu noi; nu va putea să ne învingă nici în somn. Acest lucru nu se întâmplă din cauza puterii sale, ci din cauza neatenției (lipsei trezviei). Astfel căderea noastră nu poate fi nicicum îndreptățită.

6. PSALMUL 124

Psalmul 124, în aparență mai complex decât psalmii anteriori, reprezintă o cântare despre Ierusalim ca simbol al siguranței celor credincioși, arătându-ne totodată nădejdea și încrederea nezdruncinată în Dumnezeu. El este un imn de recunoștință față de Yahwe pentru paza pe care el o acordă poporului Său.

Noțiuni de isagogie

Datarea și autorul psalmului. În cea de-a șasea treaptă a ascensiunii spre Ierusalimul ceresc, cei ce au dobândit biruința aceea, cântă acum laudă de biruință și propovăduiesc virtutea nădejdii spre Dumnezeu. Această cântare reprezintă etapa următoare în ascensiunea spre  înălțimile Sionului, și o nouă etapă a pelerinajului. Vedem cum percepția Psalmistului devine mai pătrunzătoare. El vorbește despre credința fermă în viitor, iar acest lucru reprezintă cel mai înalt grad de speranță. O inimă credincioasă îl laudă pe Domnul pentru mila Lui, pe care a revărsat-o peste ei în trecut, iar acum simte o explozie de bucurie în speranța unei siguranțe depline a sfinților, atât în prezent, cât și în viitor. Credința ne asigură că cei ce se tem de Domnul sunt întotdeauna în deplină siguranță. Este probabil că pelerinii au intonat acest imn la intrarea în cetatea sfântă. Unii exegeți au considerat acest imn a fi o lamentație comunitară, în care se aude vocea unui Israel amenințat din interior și din exterior, chinuit de nelegiuiți și de făcătorii de rele. Totuși, sesizăm și nuanțe de poezie închinată Sionului; există, apoi, o proclamare explicită de încredere la nivel colectiv, încredere ce se bazează pe un oracol de mântuire, de conotație profetică, care se deschide spre o considerare sapiențială referitoare la retribuirea celor credincioși și a celor răi. Unii specialiști consideră că acest psalm nu este a lui David. Însă pentru cei care îi atribuie paternitatea lui David, atunci aceștia n-ar trebui să aibă nici cu un motiv mai puțin decât cei care cred că acest psalm a fost scris după captivitatea babiloniană. Din moment ce toate cântările treptelor au fost scrise sau cel puțin adunate de către o persoană, unele dintre ele, fără îndoială, au fost scrise de către David, și pentru că nu există niciun motiv pentru a dovedi că el nu a putut scrie mai mult.

Psalmul 124 ne avertizează împotriva tentațiilor compromisurilor ușoare, între credință și circumstanțele diferite ale vieții de fiecare zi, ne previne împotriva iluziilor unei fericiri false și a unei bunăstări care poate să derive din aceste compromisuri. În acest poem, în primul rând auzim cântări dedicate nădejdii dumnezeiești (v. 1-2), iar mai apoi citim o promisiune (v. 3), care este urmată de o rugăciune (v. 4) și în încheiere, un ultim cuvânt de precauție (v. 5).

Structura psalmului. Potrivit lui S. Terrien, acest poem este structurat în două strofe: Strofa I: Durabilitatea credinței și cultului (v. 1-3); Strofa II: Lucrători ai nedreptății (v. 4-5). L. C. Allen face o prezentare generală a structurii și a conținutului psalmului în felul următor: I. 124,1aα Introducerea; II. 124,1ab-2 O binecuvântare liniștitoare; III. 124,3 Dreptul Israelului asupra pământurilor; IV. 124,4-5a Pledoaria pentru justificare; V. 124, 5b O binecuvântare de sfârșit. O altă împărțire a psalmului ar fi: titlu (v. 1a); stabilitatea lui Iahve, a Sionului și a celui credincios (v. 1b-2); drama oprimării (v. 3); intervenția divină, eliberatoare și justițiară (v. 4-5).

Analiză exegetică

Versetul 1

Datorită faptului că Iudeea post-exilică se află sub controlul unei puteri străine, în timpul slujbei de la templu, poporul lui Yahwe se roagă pentru circumstanțele respective (compară cu Neemia 9,36–37), ce sunt agravate de colabararea cu puterea străină a unor evrei, încălcând în mod flagrant credința strămoșească. Anume această credință este primordială în rugăciunea de la slujbă. Prin răsunetul cântărilor Sionului (compară cu Psalmii 45, 47, 75; Isaia 28,16), ei afirmă că siguranța lor este la fel de permanentă ca invincibilitatea orașului. Nu încrederea în sine determină declarația dată, ci încrederea în Yahwe. În cântările Sionului, supremația lui Yahwe este descrisă ca biruință asupra popoarelor adunate împreună împotriva Sionului. În concordanță cu profețiile exilice și post-exilice, pedeapsa divină trăită la începutul secolului al VI-lea, la căderea Ierusalimului, este considerată o întâmplare singulară, care nu se va mai repeta. Psalmistul, în versetul 1, compară siguranța celor ce se încred în Domnul cu puterea și stabilitatea muntelui Sion. Este de nestrămutat și nu va dispărea niciodată (rămâne în veac). Stilul sapiențial a fost utilizat probabil pentru exprimarea preocupării esențiale a cântărețului, atunci când a comparat încrederea în Yahwe cu neclintirea muntelui Sion. Încrederea sa în Yahwe este asemenea arhitecturii sanctuarului; nu se va clătina în veac. Mai mult, topografia Ierusalimului și a împrejurimilor indică că dealurile dimprejur, precum muntele Măslinilor și muntele Scopus, la nord și nord-est de templu, simbolizează rezistența legământului, alegerea poporului, și fermitatea muntelui Sion.

Sfântul Isaia Pustnicul ne spune că întrucât ne temem de oameni ca să nu ne cunoască păcatele, cu atât mai mult trebuie să ne temem de Dumnezeu care ia aminte la toți. Din sfătuirea cu noi, intră în sufletul nostru frica de Dumnezeu. Și de rămânem neclintiți în ea, rămânem neclintiți în fața patimii. Psalmistul arată aici că cei care se predau voii lui Dumnezeu, se desfată în pace și în liniște sufletească și sunt încrezuți că nimic nu îi poate vătăma, pentru că cei ce nădăjduiesc în Domnul, precum muntele Sionului, nu se vor clinti. Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să ne rugăm cu râvnă, ca să nu cădem în ispită, iar de vom cădea, să nu ne întristăm, să nu ne tulburăm, ori să deznădăjduim, ci folosindu-ne toate puterile, ca prin suferință să devim și mai puternici și strălucitori, așa cum muntele Sionului, fiind oarecând pustiu și gol de locuit, acum s-a întors la prosperitatea lui cea dintâi. Deci, prin munte înțelegem neclătirea, faptul de a nu fi abătut, arătând nădejdea în Dumnezeu fermă, nebiruită, neînfruntată.

A doua parte a stihului, ne arată că cel ce locuiește în Ierusalim se cade să petreacă după legile Ierusalimului, că, numai acelora ce locuiesc așa și se pleacă scopului Legii, Proorocul le-a făgăduit întărire.

Versetul 2

Versetul 2 reafirmă importanța frazei de la începutul psalmului și explică fundamentarea divină a siguranței poporului. Se menționează în mod deosebit inelul de munți ce împrejmuiesc Ierusalimul. Pentru „ochii credinței”, acești munți au devenit un simbol al protecției divine. Încrederea comunității legământului depindea de un sentiment de îngrijire continuă din partea Domnului. Aici Psalmistul compară protecția oferită de Yahwe cu munții dimprejurul Ierusalimului. În același mod Yahwe își înconjoară poporul, adică îi apără de pericol. Precum munții înconjoară orașul – astfel grija lui Dumnezeu îi ocrotește pe oamenii cuvioși. Cetatea Ierusalimului este în siguranță datorită munților care o înconjoară, dar are și paza și ajutorul cel de la Domnul, care este păzirea cea adevărată, după cum spune Hrisostom. De aceea, și cei ce locuiesc în Ierusalim nu se vor clătina în veacul veacului, adică până în veacul cel hotărât de la Dumnezeu spre mântuirea Ierusalimului. Yahwe este ca un zid împrejurul poporului (Cf. Zaharia 2,9), căci a făgăduit că va fi cu ei în toate zilele, până la sfârșitul veacului (Matei 28,20). Că Dumnezeu înconjoară poporul Său, precum munții înconjoară Ierusalimul, este imaginea cea mai frumoasă și cea mai mișcătoare a Psaltirii.

Versetul 3

Proorocul David spune aici pricina pentru care Dumnezeu va păzi Ierusalimul și pe cei ce locuiesc în el. Fiind înarmați cu această garanție dublă a salvării oferite de Yahwe, psalmul îndrăznește să tragă o concluzie pentru situația actuală. Ocupația străină este o prezentare a teologiei tradiționale a Israelului, ce în mod inevitabil este legat de legământul dintre Yahwe și poporul ce se supune, care primește în dar pământul (compară cu Deuteronom 11,22–25, Isaia 57,13; 60,21). Termenul צדיקים, „drept”, se referă la cei ce sunt într-o relație dreaptă cu Yahwe prin intermediul legământului, a căror viață este trăită în conformitate cu această relație. Singurul drept de moștenire al poporului este privelegiul divin oferit, la care pot se pot adresa cu îndrăzneală înaintea lui Yahwe, printr-un apel implicit la intervenția divină. Dumnezeu cu siguranță nu va permite unei astfel de profanări să continue, ca nu cumva poporul să se împovăreze în credința lor și să ajungă la deznădejde (compară cu Maleahi 3,15; Matei 24,12), încetând să mențină împlinirea morală a Legământului în viața lor. „Plânsul Psalmistului este împotriva unei situații de genul, care dacă nu este cercetată (de Dumnezeu), ar putea duce la ceea ce numim nihilism moral”. Sceptrul răutății (tronul răutății) semnifică „un conducător rău” sau „conducători răi”, adică, după Hrisostom, stăpânirea dușmanilor. Sceptrul era un simbol al puterii, și este folosit ca reprezentare a persoanei care-și exercită puterea. Prin toiagul păcătoșilor se înțelege stăpânitrea celor răi. Domnul nu va permite dușmanilor să dobândească moștenirea celor drepți. Și chiar dacă pentru o vreme a îngăduit aceasta – atunci doar pentru îndreptarea și înțelepțirea drepților; deoarece fiind încercați în ispite, vor trăi permanent în fapte bune, și fiind „îndrumați” și de una și de alta (de încercări și fapte bune), nu se vor atinge de păcat. Psalmistul ne arată că Dumnezeu nu va răbda ca cele bune ale drepților să ajungă în mâinile păcătoșilor. Mai mult, el spune acestea pentru a le întări încrederea în Dumnezeu și pentru a-i convinge să rămână în virtute.

În ultima parte a versetului, ca nu cumva drepții întru fărădelegi să-și întindă mâinile indică faptul că numai de s-ar întâmpla să vină conducători răi, adică păgâni, să conducă pământul Israelului, israeliții înșiși posibil să deprindă căile păgâne ale cuceritorilor, în mod deosebit religia acestor. Cei drepți se referă la cei credincioși din Israel și poate fi înțeles ca „oamenii ce sunt loiali lui Dumnezeu” sau „oamenii ce se încred în Dumnezeu”. Dumnezeu nu îngăduie oamenilor păcătoși și demonilor să bântuiască până în sfârșit pe cei drepți, ca drepții, dobândind păzirea și ajutorul de la Dumnezeu, să nu-și întindă mâinile, adică să nu facă fărădelegile și faptele cele rele, ci totdeauna să slujească lui Dumnezeu prin faptele cele bune.

Versetul 4

Versetul 4 și următorul, dezvoltă pe cele precedente, încheind psalmul printr-o rugăciune directă. Pelerinul se roagă lui Yahwe să mențină poporul Israel în bunele dispoziții morale, care-i va permite să îndeplinească în continuare acele beneficii, sub protecția lui neînvinsă, inclusiv; nici să-l abată de la El fără milă toți apostaziații și păgânii, care încearcă să îndepărteze pe Israel de la Dumnezeul lor. Psalmistul cere de la Dumnezeu să facă binele pentru cei buni, pentru cei care au inima dreaptă, pentru cei neînrăutățiți și nevicleni. În primul rând, în baza grijii date de legământul lui Dumnezeu pentru cei credincioși, Yahwe este rugat să intervină în mod activ în situația politico-religioasă. Nu există nici un motiv aferent legământului care să justifice suferința lor (compară cu Deuteronom 11,26–28; 28,63). Dimpotrivă, silința lor să se supună spiritului și comportamentului corespunzător legământului, constituie un apel la îndeplinirea obligațiilor asumate de Yahwe în cadrul legământului (compară cu Proverbe 2,21–22). Invazia și agonia îndelungată a Ierusalimului lăsa de așteptat un eveniment precum violarea templului. Poetul cade în genunchi (la figurat) și cere ajutorul divin. În acest moment, prin „cei drepți” sigur se înțelege cei puțini, care sunt buni. Această rugăciune este dreaptă, având ca cerere, ca cei buni să fie învredniciți de darurile corespunzătoare după cuvântul lui Hristos: „cu măsura cu care măsurați, cu aceea vi se va măsura” (Matei 7, 2). Începutul a toate depinde de noi: și a ne învrednici de bunătăți și a primi pedeapsă. Cei drepți cu inima sunt oameni nevicleni, simpli, neavând nimic ascuns și viclean.

În versetul 4, cei ce sunt buni din rândul a este paralel cu cei ce sunt drepți/onești(sinceri) în inimile lor din rândul b. Ambele sunt modalități de a descrie oamenii care se supun Torei, Legii lui Dumnezeu.

Versetul 5

Versetul final al psalmului preia conceptul răutății străine (actuale) și a celei evreiești (potențiale) în versetul 3. Această idee este folosită ca o pledoarie în fața lui Yahwe, pentru ca Acesta să se ocupe de colaboratorii compromițători, care au încălcat legământul și și-au pierdut partea din moștenire, prin eliminare atât a lor cât și a stăpânitorilor străini (פעלי האון, „rău-făcători”). Astfel de „elemente impure” trebuie eliminate din comunitatea religioasă. Cei ce se abat pe căi strâmbe sunt cei ce părăsesc căile dreptății puse lor înainte de către Yahwe, și-și urmează propriile căi rele; aceștia sunt israeliții care s-au întors de la Yahwe. Rugămintea este ca Yahwe să-i pedepsească împreună cu răufăcătorii, adică păgânii. Psalmistul se separă pe sine de „cei ce urmează căile nedreptății”. Domnul este rugat să-i nimicească, împreună cu astrologii și magicienii, care călcând reformele lui Iosia (2 Regi 23,16-20), au apelat la practici ce încearcă să forțeze voința divină prin mijloace umane. Dumnezeu este bun și drept. Iar celui drept îi este propriu să dea după destoinicie; fapta bună este simplă și firească, în schimb cea rea este alunecoasă. Așa că cel ce vrea să mintă și să alcătuiască viclenii, gândește, de câtă viclenie, moduri prefăcute și îndemânare are nevoie! Iar cel ce vorbește adevărat, acela nu se muncește, sau se încurcă, nu are nevoie de prefăcătorii; pentru că adevărul este în sine luminos. Cu rugăciune își încheie Proorocul cuvântarea. Astfel sunt sufletele sfinților; cu iscusință și sfat alcătuiesc rugăciunea, oferind-o ascultătorilor ca pe cel mai mare ajutor.

Psalmul se încheie cu o binecuvântare a preotului (versetul 5b), care în duh evocă răspunsul lui Ilie către Ana din 1 Regi 1,17. Ca răspuns rugăciunii ce apelează la posibilitatea ca Dumnezeu să facă bine, binecuvântarea coboară bunăvoința lui Dumnezeu pentru o soartă bună pentru cei neliniștiți. Pace peste Israel! nu este altă pace, decât pacea de care vorbește Apostolul Pavel, pacea care covârșește toată mintea (Filip. 4,7), ce se dă doar celor înțelepți. ישׂראל, „Israel”, îi are în vedere pe cei credincioși. Menționarea binecuvântării respective de către Pavel în Galateni 6,16 este consecventă cu limitarea Israelului adevărat în psalm la cei ce-și conformează viața cu voința lui Dumnezeu (compară cu Romani 2,29). Pacea lui Hristos pogoară peste mintea văzătoare de Dumnezeu. Astfel, psalmul prefigurează venirea erei mesianice.

7. PSALMUL 125

Psalmul 125, numit de unii imn al repatriaților, cântă „bucuria întoarcerii” din robie și ne arată veselia întru Dumnezeu. Acest imn este o privire întoarsă spre trecutul glorios al venirii din exil cu tot cortegiul de speranțe și de așteptări, și este, în același timp, o privire spre viitor, un viitor diferit de prezentul obositor al reconstrucției.

Noțiuni de isagogie

Datarea și autorul psalmului. Aceasta este a șaptea etapă în scara de urcare, și ar fi rezonabil să se presupună că aceasta ne va aduce o bucurie deosebită, precum și este. Tristețea Sionului se transformă în bucurie. El nu rămâne nemișcat, ci aduce roade. Pe drum călătorii pelerini au mers de la binecuvântare pentru binecuvântare. Binecuvântat este cel în care fiecare ascensiune produce un cântec de laudă, și fiecare oprire – un nou imn. Cu încredere în Domnul devine un semănător. Credința lucrează prin iubire, își găsește fericirea și produce roade de bucurie. Această scurtă compoziție poetică, de numai 48 de cuvinte (în limba ebraică), ar putea fi sinteza în care se amestecă, în mod minunat, mulțumirea plină de bucurie, pentru marele dar al libertății și rugăciunea pentru un viitor orizont, care nu este cu totul lipsit de coșmaruri. A șaptea cântare o interpretează cei care erau deja convinși de izbăvirea lor, deoarece ei erau ajunși în Ierusalim. Ei se roagă ca și cei care mai sunt încă rămași în Babilon să fie izbăviți. În psalm, nu există nicio indicație care să facă referire la timpul scrierii lui, cu excepția trimiterilor la eliberarea din captivitate. Cu toate acestea, expresia „Întoarce-i, Doamne, pe cei robiți ai noștri” (v. 4), nu implică în mod necesar o întoarcere din exil în sens literal. După ce a scăpat de orice chin sau tiranie brutală, poate fi numit „Când i-a întors Domnul din robie pe cei din Sion” (v. 1). Ținând cont de schimbarea de ton, din versetele 4-5, cercetătorii susțin că acest psalm nu vorbește, în mod explicit, numai despre întoarcerea prizonierilor din exilul babilonian, ci, pur și simplu, despre o restaurare a situației Israelului. Chiar dacă psalmul se aplică în mod perfect evenimentelor postexilice, poate să se adapteze unor situații și ambianțe diferite și succesive din istoria Israelului. Vorbind în sens strict, psalmul reprezintă o cântare generală a restaurării Israelului, care are subfondul istoric și psihologic al repatrierii exilaților din Babilon. Utilizarea simultană a verbelor la trecut (v. 1 și 3), cât și la un timp ce indică în general viitorul (v. 2, 4-6), nu ne permite să decidem cu certitudine dacă acest poem se referă la trecut sau la viitor. Se poate admite însă că la origini acest psalm a fost alcătuit în special pentru a sărbători bucuria reinstalării poporului Israel în patria sa, însă, mai târziu, Liturghia i-a atribuit o nouă orientație conform preocupărilor ei de viitor, făcând în cele din urmă din el, o rugăciune pentru venirea lui Mesia. În ciuda simplității și scurtimii sale, psalmul este străbătut de o intensă respirație poetică. Cu siguranță, se poate vedea, în această restaurare a Israelului, o referință la timpurile mesianice, la care toată istoria Israelului aspira ca la deplina ei împlinire.

Structura psalmului. Potrivit lui S. Terrien, acest poem este structurat în două strofe: Strofa I: Bucuria celei dintâi întoarceri (v. 1-3); Strofa II: Implorarea pentru întoarcerea totală și o reînnoire a prosperității (v. 4-6). L. C. Allen face o prezentare generală a structurii și a conținutului psalmului în felul următor: I. 125,1aα Începutul; II. 125,1ab-3 Restaurarea deja începută; III. 125,4-6 Cerințele prezentului pentru a face legătura cu trecutul. O altă împărțire a psalmului ar fi: titlu (v. 1a); Yahwe a restaurat soarta Sionului (v. 1b-3); rugăciune adresată lui Dumnezeu pentru restaurarea viitoare (v. 4-6).

Analiză exegetică

Versetul 1

Prima parte a psalmului (v. 1-3), poate însemna literalmente ,,Scoaterea Sionului din robie de către Dumnezeu”, ceea ce înseamnă că la momentul distrugerii Templului din Ierusalim, anul 587 î. Hr., cu moartea și exilul majorității poporului, Dumnezeu părăsește muntele cel sfânt și într-un fel se mută împreună cu poporul Său în Mesopotamia. Poporul lui Dumnezeu s-a gândit și a lăudat tot ceea ce a făcut Yahwe pentru ei. Și-au adus aminte de momentul în care a fost restabilită credința în rândul comunității din Ierusalim, după exilul babilonic. A fost un vis devenit realitate. Acest moment a marcat o întoarcere bruscă de la suferința și primejdiile prin care au trecut. În curtea Templului s-au bucurat și au lăudat prin jertfe pe Dumnezeu și au fost nevoiți să recunoască faptul că Dumnezeul lui Israel este autorul unei astfel de schimbări. Experiența lor a fost o parte din minunile salvatoare ale lui Yahwe de mai dinainte. Aceasta a fost numită pe bună dreptate o mărturie de bucurie.

Când Domnul i-a întors din robia Babilonului pe cei din Sion (iudeii robiți), aceștia au fost ca alinați, adică într-atât de bucuroși, că întoarcerea li se părea ca un somn, ca un vis. E vorba despre întoarcerea din robia babiloniană, comparabilă cu scăparea de sub robia sau jugul păcatului. După Eusebiu și Ilarie, această viziune a libertății lor nu era încă deplină; nu aveau mângâierea deplină; va fi adevărată numai când și restul fraților lor se vor întoarce din robie. Sfântul Ioan Gură de Aur arată că robia poate fi de patru feluri: 1. Bună, ca atunci când spune Pavel: „și toată trufia care se ridică împotriva cunoașterii lui Dumnezeu, și tot gândul îl robim spre supunerea față de Hristos” (2 Cor. 10,5). 2. Rea, precum atunci când spune: „Că dintre aceștia sunt cei ce se strecoară prin case și vânează femeiuști împovărate de păcate, purtate de felurite pofte” (2 Tim. 3,6). 3. Simțitoare, cea care vine de la dușmani; despre care vorbește David aici. 4. Gândită, despre care se zice: „A propovădui celor robiți iertarea” (Is. 61,1). Mai periculos este să te afli în robia păcatului, decât în cea a vrăjmașului – pentru că în al doilea caz se scutește sufletul, dar în robia păcatului nu se scutește nimic și nu se iartă. De aceea, zice marele Ioan, trebuie să fugim de această tiranie și să luptăm cu ea, iar odată eliberați, să ne păstrăm libertatea. Căci dacă iudeii care au scăpat din robia barbarilor simt atâta bucurie, cu atât mai mult noi care am fost eliberați de păcat trebuie să spltăm și să ne bucurăm, dar să evităm să cădem iarăși în aceleași rele.

Versetul 2

În versetele 2 și 3, Psalmistul descrie fericirea oamenilor pe care Dumnezeu i-a salvat. Cei robiți se bucură nu numai din cauza eliberării de necazuri, dar și pentru faptul că neamurile (popoarele) vecine vor cunoaște pronia dumnezeiască în privința iudeilor. În Psaltire peste tot prin denumirea de neamuri se înțelege în mod tainic demonii. Atunci ascetul își va cunoaște izbăvirea de înrobirea demonilor, când mintea sa va înceta să fie distrasă de gândurile și visele aduse de demoni, atunci când va începe să se roage cu rugăciune curată, întotdeauna unită cu mângâiere duhovnicească. Izbăvirea (mântuirea) aceata este înțeleasă și demonilor: „atunci se zicea între neamuri”. Mari lucruri a făcut, prin aceasta se înțelege măreția minunii pe care a făcut-o Yahwe cu ei. Prin acest popor, lumea întreagă se învăța, fie că era dus în robie, fie că se întorcea din ea. Minunea întoarcerii israeliților din exil îi face pe păgâni să recunoască măreția Domnului. Întoarcerea lor a fost ca o propovăduire a Dumnezeului Adevărat pentru lumea întreagă. Astfel, devenea limpede pentru toți iubirea de oameni și bunătatea lui Dumnezeu, fiindcă mari și străine cu adevărat erau minunile care se întâmplau cu ei. Căci însuși cel ce îi ținea robi, regele Cirus, i-a slobozit nefiind rugat de nimeni, ci fiindu-i înmuiat sufletul de Dumnezeu, nu numai că i-a eliberat din robie, ci încă le-a dat și daruri.

Versetul 3

Fiind printre alte neamuri, desigur că au existat și oameni destui de inteligenți, pentru a cunoaște caracterul providențial al distrugerii, chiar pe neașteptate, a imperiului babilonian, de la eliberarea lui Israel decretată de către Cirus, și de la restaurarea națiunii iudaice. Evenimentul, prin faptul că apare ca o minune ce pemite lui Israel de a scăpa de sub dominația egipteană: acest lucru este ca o repetare sau o reeditare. Repetarea acestor cuvinte nu este fără rost, ci pentru a arăta multa bucurie pe care o aveau și măreția minunii pe care a făcut-o Yahwe cu ei. Dacă în versetul anterior Psalmistul prezintă cuvintele neamurilor, aici vedem cu adevărat, precum au zis cei din neamuri, așa zic și evreii, care mărturisesc câte a făcut Domnul cu ei. Mari lucruri – prin această sintagmă se descrie osebirea faptei, pline de minunăție. Ar fi fost un lucru necuvios, zice Teodoret, ca cei lipsiți de dumnezeiasca cunoștință să se minuneze de iubirea de oameni făcută spre ei, iar ei, care dobândiseră fericirea și facerea de bine, să fie nemulțumiți. Iudeii s-au bucurat pentru că au fost așezați iarăși în patria lor și pentru că s-a arătat puterea lui Dumnezeu, prin ceea ce s-a făcut cu ei, la neamurile ce locuiau împrejurul Ierusalimului.

Versetul 4

Psalmistul începe rugăciunea din aceste versete în același stil ca și în versetul întâi. Aducerea aminte de intervenția divină realizată în trecut, a servit drept încurajare spre a crede că Yahwe ar dori să intervină din nou. Dumnezeu are puterea de a binecuvânta legământul cu oamenii de pe pământ. Retrospectiva a funcționat mai mult ca o provocare imaginară a Dumnezeului lor, în a cărui prezență s-au întâlnit pentru a rezolva tensiunile dintre realitatea trecută și cea prezentă. Psalmul face referire la un anumit lucru în acest verset. Și anume, poporul începe să se roage pentru refacere, cu speranța că lucrarea de salvare a lui Yahwe va fi repetată. După stilul direct pe un fundal istoric, accentul este pus pe stilul indirect, imaginat printr-o metaforă. Evenimentul a marcat, pentru israeliții umiliți și naufragiați, o schimbare de condiție bruscă și binefăcătoare.

Psalmistul se roagă ca eliberarea lor să fie deplină, fiindcă mulți dintre iudei voiau să rămână în țara barbarilor. De aceea el dorește intens ca întoarcerea lor să aibă loc, drept pentru care spune aceste cuvinte (v.4). Adică Dumnezeu să-i împingă și să-i îmboldească cu multă putere, cu multă tărie, ca un torent (curent de apă), ca o apă dezlănțuită. Întoarce-i, se referă la robiții rămași iudei, pe care să-i miște și pornească Dumnezeu spre întoarcere, așa cum se întorc pâraiele în miazăzi, adică cu repejune și cu grabă, precum pâraiele curg cu mare grabă; ca toți cei robiți în grabă să se deșarte din Babilon și nimeni să nu rămână acolo, pentru că și pâraiele degrab se deșartă și seacă. Cu răceala necinstei a omorât diavolul inimile oamenilor. Precum adiind un vânt cald de sud, întoarce apa înghețată în starea-i firească dinainte, astfel și sfinții neîncetat se roagă pentru întoarcerea din robie a minții lor către „sud”, adică Dătătorul lacrimilor de pocăință – Duhul Sfânt.

Versetul 5

Acest stih reprezintă o metaforă agricolă, care are scopul de a completa comparația anterioară. Viața lor are nevoie de o înnoire. Frustrarea și dificultatea, sunt pașii grei parcurși de comunitatea poporului post-exilic. Cu încredere ei își afirmă credința că Yahwe își va pune în aplicare planul încă odată și îl va duce la finalizare. Această reasigurare era fondată și pe faptul că recolta urmează să fie semănată după voia lui Dumnezeu, într-o anumită perioadă. De obicei, semănarea a însemnat durere, care e un semn al morții (cf. Ioan 12,24; 1 Cor. 15,36). Cu toate acestea, truda și durerea ar însemna, eventual, calea spre a strânge, adică primirea binecuvântării pentru popor. Aici Proorocul ne arată care este rodul lacrimilor. Trebuie să ne străduim și să ne istovim mult, apoi să ne căutăm liniște. Doar și semănătorul trebuie mult să muncească și să se trudească. Lacrimile sunt la fel de necesare pentru noi, precumploaia pentru semințe. Precum pământul trebuie arat și săpat, așa și sufletul are nevoie de încercări și necazuri, pentru a-i înmuia cruzimea, ca să nu se mândrească. Nici într-un alt chip nu ne putem învrednici de frumusețile minunate și binecuvântate ale Ierusalimului ceresc, decât numai dacă vom vărsa lacrimi zi și noapte pentru păcatele noastre. Căci așa este virtutea, zice Ioan Gură de Aur, prin chinuri strălucite are răsplățile. Cu alte cuvinte, ceea ce vrea să sublinieze Profetul aici, este că iudeii nu trebuie să se bucure numai pentru întoarcerea din robie, ci și pentru robie și pentru ambele trebuie să aducă mulțumire lui Dumnezeu. Căci acum au primit răsplata pentru acele chinuri. O interpretare duhovnicească a acestui stih ar fi că, cei ce seamănă lacrimile rugăciunii cu nădejdea mântuirii, aceștia vor secera cu bucurie și rodul mântuirii, cere e eliberarea din necazul ce-i supără. Aceste cuvinte se potrivesc tuturor celor ce se află în nevoi și în ispite.

Versetul 6

Primejdia de față nu oferă prilejul de a nega puterea sau harul lui Dumnezeu. După ce i-a scăpat din primejdiile trecutului, Dumnezeu poate fi invocat pentru a schimba și prezentul dureros, prin trimiterea ploii ca și binecuvântare, spre exemplu; și încununarea muncii grele cu o recoltă bine-primită. Nădejdea este cea care dă aripi rugăciunii și amândouă sunt înrădăcinate în descoperirile lui Dumnezeu care s-au petrecut de-a lungul timpului, și astfel credința devine legământul pentru omul. Psalmistul nu vorbește aici despre grâne, ci despre evenimentele vieții, învățând pe ascultător să nu deznădăjduiască în necazuri. În prima parte a versetului el vorbește despre iudeii cei robiți, care mergând în robie, mergeau și plângeau semănând prin lacrimi, nădejdea eliberării și mântuirii lor. Iar în partea a doua, spune, că atunci când vor veni din robie și se vor întoarce la Ierusalim, vor aduce întru bucurie cu ei secerișul și mănunchii semănăturilor lor. Duhul proorocitor le poruncește iudeilor să verse lacrimi în rugăciune pentru eliberarea definitivă a tuturor. Deci când zice aruncându-și semințele, nu vorbește despre grâu, ci despre lucruri, învățând pe ascultător să nu se întristeze în necazuri. Suferinzii nu trebuie să deznădăjduiască, dar aducând roadă, născută din suferințe, să nădăjduiască în veselia viitoare întru Domnul: „Umezește-ți obrajii cu lacrimile ochilor tăi, pentru ca să primești întru tine Duhul Sfânt, și să te spele de toată întinăciunea răutății tale; milostivește pe Domnul cu lacrimile tale și va veni la tine”. Minunate sunt cuvintele Sfântului Macarie despre importanța lacrimilor în creșterea duhovnicească și dobândirea Împărăției Cerești: „Sârguiește-te să intri în Ierusalim, cetatea sfântă a păcii și prea înaltă, unde se află raiul. De aceste lucruri sfinte și minunate nu te vei învrednici altfel, decât dacă vei vărsa lacrimi ziua și noapte. Într-adevăr, lacrima care izvorăște din multă durere și din inima zdrobită, din cunoașterea adevărului și mistuirea măruntaielor, este hrană pentru suflet, pâine dăruită de Însăși Pâinea cea cerească”.

8. PSALMUL 126

Psalmul 126, numit de către unii a celor care construiesc, are ca scop ultim preamărirea lui Dumnezeu ca singur izvor al binelui și al mântuirii și ne învață disprețuirea lumii și a veacului acestuia. Acest imn cuprinde formulări de tip paremiologic, referitoare la deșertăciunea efortului omenesc fără Dumnezeu (v.1-3) și la binecuvântarea de a avea copii (v. 3-5). Acest psalm ne arată că orice lucru și efort al omului este zădarnic dacă este făcut fără Dumnezeu, rezultatul muncii omului fiind mereu negativ.

Noțiuni de isagogie

Datarea și autorul psalmului. Că pelerinii în drum spre Ierusalim și-au amintit de arhitectul care a adus templul Domnului, este destul de natural și ușor de înțeles. Evident, titlul psalmului înseamnă că David a scris acest imn în cinstea fiului său înțelept, pe care l-a iubit atât de mult și al cărui nume înseamnă „cel iubit de Domnul”. Duhul lui Solomon, al cărui nume înseamnă „pace”, este prezent pe tot parcursul acestei minunate cântări. În cazul în care psalmul a fost scris de către Solomon, atunci pentru constructorul templului lui Dumnezeu, acest psalm este destul de natural sau firesc. Psalmul e atribuit de unii lui Solomon, pentru că el a construit casa Domnului; tonul sapiențial poate fi pus și el în legătură cu regele înțelept. Dacă psalmul precedent se referă la viața rurală, psalmul 126 introduce un cadru de viață urbană și socială, făcut din case, cetate, arhitectură, porțile cetății, turn de pază, fii, hrană, muncă, somn. Tema psalmului este onoarea, conferită de către Domnul poporului sfânt, cărora le acordă mari binecuvântări. Din cuprinsul psalmului aflăm că orice construcție, fie de case sau de orașe, acumularea de comori, precum și crearea de imperii și Biserici, este imposibilă fără implicarea directă a Domnului. Potrivit unor specialiști, acest poem sapiențial are o origine extraliturgică, prezentându-se ca o cântare religioasă plină de bucurie, de folosit cu ocazia nașterii unui fiu, sau pentru binecuvântarea unui tânăr tată căruia Dumnezeu i-a dăruit un fiu. Acest psalm vorbește despre starea lucrurilor de după întoarcerea iudeilor, care au zidit atât templu, cât și zidurile cetății. Atunci când deja sunt întăriți pereții orașului, iudeii speră ca întăriturile lor să nu mai fie sfărâmate. Din această cauză Psalmistul prorocește despre viitoarea cădere a templului, care va fi în timpul conducerii romane. De asemenea proorocește și despre Biserica Lui Hristos. A opta cântare a treptelor este considerată pe bună dreptate începutul Noului Testament.

Structura psalmului. Potrivit lui S. Terrien, acest poem este structurat în două strofe: Strofa I: Lipsa de credință în Dumnezeu și eșecul uman (v. 1-2); Strofa II: Descendenții fiilor, moștenirea divină (v. 3-5). L. C. Allen face o prezentare generală a structurii și a conținutului psalmului în felul următor: I. 126,1aα Începutul; II. 126,1ab-2 Providența divină și ,,afacerile” oamenilor; III. 126,3-5 Providența divină a fiilor. O altă împărțire a psalmului ar fi: titlu (v. 1a); fără Dumnezeu, în zadar este construită casa și cetatea, iar munca este sterilă (v. 1b-2); cu Dumnezeu, fiii sunt numeroși și poarta cetății apărată (v. 3-5).

Analiză exegetică

Versetul 1

Succesul, dincolo de efortul și industria omului, depinde de asistența divină. Iudeii, fiind întorși din Babilon, au construit din nou Ierusalimul distrus și templul lui Solomon. Proorocul îi învață să ceară sprijinul Domnului și să îl cheme în ajutor. Spre aceasta arată iudeii când spun că „În patruzeci și șase de ani s'a zidit templul acesta!” (Ioan 2, 20). Nu este sigur dacă termenul ,,casă” se referă literalmente la o casă sau la o altă clădire, sau în sens figurat la familie; unii folosesc sensul de templu, alții termenul de palat. Este posibilă folosirea dublului sens de familie și de casă; dar se pare că cel mai bine se poate traduce, în general, prin sensul de ,,casă” sau ,,construcție”. Această cuvântare (a lui David) trebuie să o aplicăm în orice caz, nu pentru a lenevi, dar depunând propriul efort, să-l atribuim Domnului (efortul). Astfel, dacă Domnul n-ar zidi casa sufletului și a faptelor bune – atunci în zadar ne-am trudi, am priveghea, am posti, pentru că eforturile omenești în sine fără ajutorul lui Dumnezeu nu vor putea atinge desăvârșirea, dar la fel și harul lui Dumnezeu va fi împărtășit doar celor ce se trudesc în sudoarea frunții. Pentru că măsura în care cineva se va strădui în ispravele trupești și sufletești, în aceeași măsură se va împărtăți cu Duhul Sfânt în sporirea duhobnicească în înnoirea minții. De aceea, precum după har, astfel și după dreptate omul devine moștenitor al vieții veșnice și părtaș al slavei dumnezeiești. El trebuie, din toată inima și toate puterile, zi și noapte, să caute ajutorul atotputernic al lui Dumnezeu, care nu poate fi primit, dacă omul nu se înfrînează mai întâi de la plăcerile lumești. Proorocul le spune cuvintele acestea pentru a-i convinge să își pună toată nădejdea în Dumnezeu, ca să nu devină, din pricina libertății pe care o aveau, mai leneși. De aceea Dumnezeu nici nu le-a dat lor toate bunătățile dint-odată, ci puțin câte puțin, pentru a nu se întoarce iarăși la răutatea lor de mai înainte.

Versetul 2

În al doilea verset, Psalmistul se adresează direct lucrătorilor conștiincioși și cu experiență, care petrec mult timp la munca lor, de dimineața devreme până seara târziu, dar fără credință în Dumnezeu. Ei ,,mănâncă pâinea idolilor”. Proorocul arată ce viață truditoare duceau iudeii la restaurarea cetății, cum nu dormeau îndeajuns și-și mâncau pâinea cu durere și pe lângă aceasta aveau nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Din nou Psalmistul arată că orice ar face omul, dacă nu se va bucura de ajutorul de sus, toate cele omenești se vor distruge și nu va fi nici un folos această strădanie. Cei ce mâncați pâinea durerii, zice pentru a arăta că trăiau o viață chinuită, fiind luptători și constructori în același timp. Astfel, purtau într-o mână pietrele pentru construcție, iar în alta sabia, fiindcă cetatea era fără ziduri și lipsită de apărare. Dacă lucrurile iudeilor vor fi zădarnice dacă nu vor avea ajutorul de sus, cu atât mai mult avem nevoie noi de ajutor, care mergem pe calea care duce spre cer. Potrivit unor specialiști, ultimul stih al versetului, atunci când El le-a dat iubiților Săi somnul, la un prim nivel de lectură, acest iubit s-ar putea referi la Solomon (cf. II Regi 12, 25), iar somnul, la visul de la Gabaon (cf. III Regi 3, 5). „Somn”, aici, a numit cu închipuire odihna, fiindcă somnul dăruiește oamenilor odihnă.

Primele două versete ne oferă o lecție despre suveranitatea divină care domnește peste acțiunile întreprinse de oameni, prin avertizarea asupra auto-suficienței. Se urmărește un blestem, iar punctul culminant este exprimat în versetul 2, pe care Irsliger îl compară cu un pericol de chin (vai) (אוי, הוי). Încheie într-o notă pozitivă, care va fi dezvoltată în următoarele stihuri, sub formă de laudă adusă lui Dumnezeu și bucuria de a fi obiectul binecuvântării lui Dumnezeu.

Versetul 3

Psalmistul vorbește aici despre fericirea de a avea mulți copii. Cele două linii ale versetului 3 sunt paralele și sinonime. Fiii sunt rodul pântecelui și primesc recompensă moștenirea. Moștenirea poate fi înțeleasă prin sensul de ,,avere”; poate exista conotația de plată pentru fapte bune, dar în paralel cu moștenire (avere), cuvântul sublinează ideea unui cadou neîncasat. O ambiție măreață în câmpul dorinței umane trece acum în prim-plan: familia fiilor; o societate dominată de bărbați care au fost apreciați mai mult decât fiicele. Seria de declarații din Ieremia 5,17 poate fi comparată cu secvența găsită în psalm. Pâinea, fii și orașele sunt toate cele trei obiecte care instigă divinitatea la dezastre (cf. Is. 65,22–23; Os. 4,10).

Aceasta este moștenirea Domnului – făgăduința și binecuvântarea lui Dumnezeu pentru nașterea de copii, ca o răsplată pentru nădăjdea în Dumnezeu, și Ierusalimul se va umple de o mulțime de locuitori. Aceasta o arată David drept o încheiere a tuturor bunătăților, pentru că la evrei nașterea de fii era lucru iubit și dorit. Adică pe lîngă toate cele enumerate mai sus, și fiii vor deveni moștenitori ai osârdiei și ai virtuții părinților lor. Privațiunea de copii reprezenta o nenorocire majoră. Iudaismul considera aceasta drept o diminuare a imaginii lui Dumnezeu. Eusebie arată că aici Psalmistul îi învață pe evrei, care se mândreau cu templul și cu cetatea Ierusalimului, că moștenirea lui Dumnezeu nu e în pietre neînsuflețite, ci moștenire a Domnului vor fi fiii ce se vor naște dintr-însa, pe care trebuie a-i aștepta atunci când va da iubiților Săi somn, adică după sfârșitul alegerii poporului celui de mai-nainte. Aceste cuvinte, înțelegându-se într-un mod mai înalt, spunem că s-au dat lui Emanuil ca o răsplată cei ce au crezut din cei din sângele lui Israel și din cealaltă mulțime, adică din cea a neamurilor. Iar numind Domn pe Iisus, a spus că El se va face și rod al pântecelui, pentru că S-a făcut asemenea nouă. Căci S-a născut din femeie și S-a arătat rod al pântecelui feciorelnic.

Versetul 4

În versetul 4, fiii unui om sunt comparați cu săgețile soldatului; ele sunt o garanție a securității. În mod natural sunt de un beneficiu mai mare în cazul în care ei se nasc atunci când tatăl este tânăr (fii ai tinereții), deoarece aceștia vor fi destul de mari, pentru ca la rândul lor să ofere siguranță atunci când tatăl ajunge la bătrânețe. Psalmul acordă o atenție deosebită fiilor născuți dintr-un bărbat nu prea înaintat în viață: pentru a fi destul de puternici spre a-și apăra tatăl în anii săi de declin. Dacă el ar fi acuzat pe nedrept (cf. Amos 5,12), ei l-ar apăra, asigurându-se că el a fost tratat cu dreptate, apărând interesele sale în scopul de a evita să ajungă singuri în societate, perecum văduvele și orfanii (cf. Is. 1,23). Ei sunt săgețile lui Dumnezeu împotriva nedreptății comunității locale. Nu numai în construirea Ierusalimului și binecuvântării de naștere de copii va consta binefacerile asupra iudeilor ce nădăjduiesc în Dumnezeu, dar și copii lor vor fi tari în lupte: „Ca niște săgeți în mâna viteazului”. Prin cuvintele: așa sunt fii părinților asupriți (necăjiți mai înainte și slabi), David le aduce aminte în continuu despre necazurile de mai înainte, pentru a le îndrepta inimile. Fii ai părinților aprigi credem că pot fi cei ce urmează sfinților; aceia vor birui cursele vrăjmașului. Aici le spune că vor fi înfricoșători pentru dușmani, atât de înfricoșători precum săgețile, și nu doar simplu ca săgețile, ci ca niște săgeți în mâna viteazului. Căci săgețile nu sunt înfricoșătoare în sine, și, când sunt trase de cel viteaz, amenință cu moartea pe cei ce atacă. Acest verset face referire, într-un sens mai duhovnicesc, la fiii duhovnicești ai părinților și învățătorilor noștri, care sunt slăbiți de robia cea gândită a dracilor, care, ca și aceia, se vor arăta înfricoșători dracilor.

Versetul 5

Acest verset reprezintă o completare a ilustrației precedente. Aici Psalmistul îi fericește pe cei ce aveau să se bucure de această prosperitate. Adică, aceștia își vor împlina pofta din zidirea și dobândirea Bisericii și a cetății Ierusalimului, din odihna și slobozirea de vrăjmași, din multa naștere de fii, și de fii buni, și de alte daruri și bunătăți de la Dumnezeu. Spune că vor fi înarmați, însă nu în aceasta constă fericirea lor, ci în faptul că nu se vor rușina. Însă nu o simplă rușinare, ci nu vor fi rușinați când le vor grăi dușmanilor în poartă; aceasta fiind pentru ei cel mai mare trofeu, cea mai mare strălucire, slavă și fericire, având peste ei protecția lui Dumnezeu. Tatăl multor fii este ca un războinic al cărui tolbă este plină de săgeți. Destul de clar, psalmul dezvoltă succint două cuvinte sapiențiale. Constructorii și fiii, moșteniri ai lui Dumnezeu, formează un joc consonantic de cuvinte; la fel și omul puternic și eroul de război dotați cu bravură (v. 4-5). Prin toate acestea David arată neclintirea nădejdii în Dumnezeu. Dar nu în puterea trupească, nici în frica insuflată altora (neînfricarea), nici în mulțimea mare a fiilor, nici în siguranța cetății așează fericirea lor, dar în faptul că nu se vor rușina; nu se vor ascunde de la fața dușmanilor, dar îi vor întâmpina cu vitejie, împodopindu-se cu semnul ocrotirii și ajutorului dumnezeiesc. Cu aceasta își încheie Proorocul cuvintele, învățând pe toți să caute mai întâi de toate aceste podoabe.

9. PSALMUL 127

Psalmul 127, un psalm scurt, strălucitor, și bine construit, țese o idilă complicată de răsplată și bunăstare, dar totodată arată și îi fericește pe cei care au frică de Domnul. Dacă în psalmul anterior, poetul ni-a arătat câte bunătăți poate pricinui nădejdea în Domnul, în acest psalm îi fericește pe cei ce alături de nădejde au și dumnezeiasca frică, prin care se crește avuția faptei bune. Pentru că, credinței în Dumnezeu îi este necesară și lucrarea faptelor sau petrecerea cea după Dumnezeu, că acesta este hotarul desăvârșit al bunei-credințe.

Noțiuni de isagogie

Datarea și autorul psalmului. În acest psalm urcăm încă un pas în sus de la psalmul anterior. În cazul în care în psalmul 126 am auzit un indiciu al modului în care este construită casa, atunci în acesta vom vedea că Domnul a construit deja o casă, și fericirea familiei, ca urmare a binecuvântării lui Dumnezeu. Nu este vorba doar despre copii, ca în psalmul precedent, ci de fiii fiilor lor. În fața noastră se deschide marea fericire a celor ce se tem de Domnul. Dacă în psalmul anterior copiii erau comparați cu săgețile, aici, cu ramuri de măslin. În încheierea psalmului sună fraza: Pace peste Israel!, în cazul în care cuvintele anterioare sună despre o conversație „cu dușmanii în poartă”. Acest imn ne prezintă o temă sapiențială, într-o creație plină de pace, de armonie și de lumină, pentru că orizontul lui este certitudinea prezenței lui Dumnezeu. Conform schemei optimiste a retribuției, poemul cântă bucuria binecuvântării și a vecinătății lui Dumnezeu pentru cel care se teme de Domnul. Reprezintă un psalm viu și original, care își înfige rădăcinile în realitatea umană a iubirii, a vieții, a muncii și a lumii, căutând să descopere în acestea semnele iubirii divine și ale binecuvântării. Protagonistul acestei creații poetice este, așadar, omul „care se teme de Domnul”, un titlu sapiențial clasic. „Teama” de Domnul, departe de a fi doar o atitudine de respect și de frică înaintea unui Dumnezeu îndepărtat, puternic și implacabil, este, mai degrabă, indiciul unei atitudini globale, cu care trebuie să-și trăiască religia, adică o conștiință a dreptății lui Dumnezeu, dar și a paternității Sale. Acest poem este dedicat fericirii familiei care trăiește în frica lui Dumnezeu. El este potrivit pentru nunți, pentru festivitățile legate de nașterea unui copil sau pentru orice sărbătoare de familie în care membrii familiei se adună să laude pe Domnul. Ca și în toate celelalte cântări de ascensiune, și aici autorul pune un accent deosebit pe Ierusalim și Sion. Fără a pretinde, după cum o fac siriecii, că autorul acestui psalm este Zorobabel, se poate spune cu certitudine că el aparține efectiv perioadei restaurării.

Structura psalmului. Potrivit lui S. Terrien, acest poem este structurat în trei strofe: Strofa I: Fericirea muncitorului care se teme de Domnul (v.1bc-2); Strofa II: Fericirea Mirelui, viitorul tată (v. 3); Strofa III: Fericirea Cetății Ierusalimului (v. 4-6). L. C. Allen face o prezentare generală a structurii și a conținutului psalmului în felul următor: I. 127,1aα Titlul; II. 127,1ab-3 Îndemne pentru venerarea lui Dumnezeu; III. 127,4-6 Extinderea cercurilor de binecuvântare. O altă împărțire a psalmului ar fi: titlu (v. 1a); declarație introductivă (v. 1bc); binecuvântarea în muncă și în rodnicia fiilor (v. 2-3); fericirea celui care se teme de Domnul și binecuvântarea Ierusalimului (v. 4-6).

Analiză exegetică

Versetul 1

În acest verset vedem că exaltarea care dorește fericirea își are originea în cercurile de oameni înțelepți. Aceasta înseamnă o salutare, ce diferă de o binecuvântare, care la origine este o sentință și un gest cultic, ce implică transmiterea unei puteri, bunăoară referindu-ne la binecuvântarea patriarhală. Cuvântul fericit, din contră, derivă dintr-un verb care înseamnă a merge înainte, a alerga fără ezitare către un anumit scop. Fericirea are o semnificație dinamică, o realitate de mișcare, cu care latinescul beatus și cu substantivul beatitudine nu coincid. Cert este faptul că fericirea depinde de mergere și chiar de umblare în căile Domnului. Frica de Domnul nu presupune teroare la furia și judecata Lui; ea, mai degrabă, sugerează minunare la imediata prezență a divinului. Dar, aceasta nu implică sentimentul de vinovăție. Frica de Domnul aparține acelei sfere de devotare totală unde a te teme de ceva sau cineva înseamnă a a vea frica de a nu supăra pe Cel pe care Îl iubești. Psalmistul începe acest psalm de acolo de unde l-a terminat pe cel precedent. Căci dacă în cel precedent îi fericea pe cei ce nu se vor rușina, având ajutorul lui Dumnezeu, aici pornește de la aceeași idee și zice: Fericiți sunt toți cei ce se tem de Domnul! Ioan Hrisostom, spune că prin toți ni se arată, că cei ce se tem de Domnul, și robi de vor fi, și săraci, măcar pe jumătate iubiți, nimic nu-i va opri de a fi fericiți. Căci cei ce nu se tem de Domnul, chiar de ar avea toate bunătățile pământului, sunt mai nenorociți și mai nefericiți decât toți; căci cel ce se teme de Domnul, de ar avea relele acelora, ei tot sunt fericiți. Căci nimic din cele pământești nu sunt cu adevărat vrednice de fericire, pentru că sunt nestatornice, trecătoare și ușor schimbătoare. Nimic nu este atât de nesigur decât a-ți pune încrederea în oameni.

În partea a doua a versetului, Împăratul David arată care sunt cei ce se tem de Domnul, și anume: cei ce umblă în căile Sale. Tot cel ce se teme de Domnul se deosebește prin împlinirea poruncilor lui Hristos, de aceasta se și numesc în Scripuri fericiți, ca cei ce doresc cu putere să umble în căile Lui. Ilarie explică în ce constă teama de Domnul, zicând că ea nu e simplă frică în momente grele, ci izvorăște din iubire, iar deplinătatea acestei temeri este iubirea desăvârșită, care alungă orice frică. Dovada temerii de Dumnezeu este ascultarea de El. Căi ale Lui, a zis, pentru că prin acestea se cuvine a merge către Dumnezeu. De aceea a zis și la plural, pentru că există multe și nenumărate căi, ca ușoară să fie intarea. Potrivit unei alte interpretări patristice a acestui stih, cei ce se tem de Domnul sunt cei din neamurile netăiate-împrejur, care sunt fericiți fără a fi din tăierea împrejur și fără îndatoririle lăsate de Moise. Însă mai bun decât cel ce se teme de Domnul este cel ce a ajuns la dragoste desăvârșită, căci acolo unde e dragoste adevărată, nu mai este frică.

Versetul 2

Primul element al fericirii lăuntrice este: o viață lungă și asigurată. Dumnezeu a binecuvântat lucrarea lui din câmpuri, asigurandu-i recolte bune. Fapta bună în sine are calitatea de a hrăni sufletul; astfel că nevoințele bineplăcute lui Dumnezeu însele sunt hrănitoare și înveselitoare pentru suflet. Dimpotrivă, faptele rele, care se fac împotriva drepților, se vor întoarce pe capul rău-făcătorilor: „Și astfel vor mânca din roadele faptelor lor” (Isaia 3, 11). Psalmistul repetă din nou fericirea, deoarece cunoștea mărirea ei și prin închipuirea ei se desfăta. După Origen și Teodoret, prin roade înțelegem mâinile omului, adică cei ce se tem de Domnul vor culege ostenelile mâinilor lor, fără a fi cineva care să-i oprească. Expresia Vei mânca rodul muncii tale se referă la rezultatul muncii, indiferent dacă vorbim de preț, de recoltă sau de mâncare. Ideea ce reiese din această sintagmă e aceea ce constă în faptul că omul, dacă se supune legilor lui Yahwe, va câștiga din plin din munca sa pentru toate nevoile sale tot timpul. Un astfel de om va fi fericit și totul va fi bine pentru el, sau cu alte cuvinte, el va prospera. Fericitul Ieronim vorbește despre hrana sufletului zicând, că așa cum trupul muritor are nevoie de hrană pieritoare, tot astfel sufletul nemuritor are nevoie de hrană nepieritoare. Însuși Iisus a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis și să-I împlinesc lucrarea (Ioan 4, 34). Cât despre om, ne-o spune însuși Proorocul David: Gustați și vedeți că bun este Domnul (Ps. 33,8). Iar Sfântul Chiril al Alexandriei spune: „Ajungând la încetarea totală a păcatului, ne vom desfăta de bunătățile de sus, fiind înlăturată orice osteneală, aflând cu îmbelșugare, fără sudori, tot ce ne este de folos”.

Versetul 3

Al doilea element al fericirii lăuntrice este: o familie frumoasă. Bineînțeles, fericirea interioară, simultan nestăpânită și luminoasă, are, de asemenea, clare rezonanțe mesianice. Deoarece Proorocul le vorbea încă unor oameni nedesăvârșiți, astfel el îi convinge ca pe niște copii mici prin intermediul lucrurilor materiale, acestea fiind considerate atunci bunătăți. Arată mai întâi femeia îndestulată de fii, în laturile, adică în cele patru părți ale ogrăzii casei lui. Femeia semnifică sufletul fiecărui om temător de Dumnezeu, roditor de fapte bune, precum o viță de vie. Frunzele viței-de-vie semnifică trupul, în care sălăsluiește Duhul Sfânt: „Sau nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt?” (1 Corinteni 6, 19). Psalmistul nu arată aici că fericirea constă în a te bucura de rodirea casei, de soție și de mulțimea copiilor, ci acestea toate sunt ca un adaos, căci zice: căutați mai întâi împărăția Lui, și toate acestea vi se vor adăuga (Luca 12,31).

În partea a doua a versetului, la fel le vorbește Proorocul ca oamenilor materiali, sensibili, adică încă nedesăvârșiți, care necesită o explicare a lucrurilor duhovnicești cu ajutorul lucrurilor materiale, sensibile, care implică simțurile, astfel el le vorbește despre copii (fii). Bărbații duhovnicești au înțeles prin fii gândurile bune, ce umplu inima bărbatului evlavios.

Versetul 4

În acest verset, într-un stil indirect, Psalmistul anunță binecuvântarea care va fi dată de către preoții templului. O astfel de binecuvântare, zice Psalmistul, va dobândi de la Dumnezeu omul care se teme de El. Binecuvântare numește acum darul și facerea de bine a lui Dumnezeu, ca pe una ce e vrednică de buna-cuvântare. Răsplata celor ce se tem de Domnul nu este numai bucurarea de ale sale sau femeia și copiii, și belșugul casei. Ci toate acestea sunt ca un adaos. Bunurile cele mai mari și de căpătâi sunt: mai întâi, frica de Dumnezeu, care în sine este răsplată și binecuvântare a Domnului, apoi și cele negrăite pe care „ochiul nu le-a văzut și urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s'au suit” (1 Cor. 2,9). Căci, după ce am primit credința în El, zice Chiril Alexandrinul, ne umplem de viață prin împărtășirea de Duhul și stând la masa lui Hristos.

Versetul 5

Și aici, în stil direct, formula de binecuvântare e aceeași. Speranța este exprimată în versetul 5, în care pelerinii individuali pot fi găsiți apți pentru a primi promisiunea generală de binecuvântare ca o realitate în propria lor experiență. Binecuvântarea pronunțată în aceste versete pare să fie dată în însăși cetatea Ierusalimului, deoarece termenul Sion poate face referire atât la un nume pentru templu, cât și la unul pentru o cetate. Psalmistul găsește punctul culminant în binecuvântarea care vine din partea Sionului. Trecând de la o binecuvântare de înțelepciune la o binecuvântare cultică, intenția poetului este aceea nu de a elogia un om mort, ci unul învingător. Astfel, înzestrat cu consumarea de mâncare și băutură spirituală, care aparțin de celebrarea de la templu, Psalmistul este înzestrat cu adevăratul curaj. El va vedea „cu bucurie” prosperitatea Ierusalimului. Verbul „a vedea” (a privi), în acest context, este format nu printr-un obiect direct, ci printr-o legătură indirectă a unei prepoziții. Faptul de a vedea cetatea într-o politică, economică, sociologică și religioasă în creștere, va da pelerinilor binecuvântați ascensiunea către noi înălțimi de bucurie. Pe omul cu frică de Domnul, Dumnezeu va binevoi să-l blagoslovească, adică să-l laude și să-l umple de dar. Aceasta este conform părerii de atunci, crezându-se că Domnul locuiește numai în Sion, Templul Sionului, unde El vorbea cu preoții. Prin bunătățile Ierusalimului Proorocul mărturisește bunăstarea vieții pământești, la fel și bunătățile sau darurile duhovnicești. Bunătățile Ierusalimului celui de jos erau bogățiile, cetatea, bunăcuviința, puterea oștilor, biruințele, cinstirile, pacea, siguranța. Bunătățile Ierusalimului, pentru Ioan Gură de Aur, sunt toate bunurile mesianice.

Versetul 6

Versetul al 6-lea manifestă o extindere de interes. Acesta exprimă nu numai o dorință pentru o viață lungă, dar și speranță pentru viitorul familiei și astfel a comunității în general, așa cum este clarificat de o dorință apropiată. Pentru comunitate, nu a fost neapărat necesar bunăstarea unei capitale religioase, ci mai ales un lanț uman neîntrerupt, generație după generație. Numai în acest fel, de la tată la fiu, și de la fiu la nepot, ישׂראל , Israelul ar fi putut trăi pe baza unei națiuni care a făcut un legământ, ar fi putut să se închine și să asculte de Dumnezeu, poporul ales fiind privilegiat să se bucure de binecuvântarea divină. Proorocul definește binecuvântarea conform părerii că o binecuvântare mare este onoarea de a-i vedea pe fii fiilor săi, cu toate că mulți temători de Dumnezeu au rămas fără de copii. Iar răsplata atunci erau copii, precum acum – cerul și bunătățile cerești. Deoarece nu doar într-un fel Dumnezeu binecuvântează pe toți, ci în diferite feluri, ca un bogat. Era o mare binecuvântare a-ți vedea copiii la bătrânețe adânci. Astăzi însă, mulți oameni care au copii îi numesc fericiți pe cei care nu au. În sens anagogic și gânditor, aceasta ar însemna că va dobândi moștenitori și ucenici ai bunei-cinstiri de Dumnezeu și ai virtuții lui, pe care să-i învețe și să-i nască a doua oară. Pace peste Israel este pacea cu Dumnezeu, Israelul fiind mintea, care după curăția sa vede pe Dumnezeu. Aceasta dobândește pacea în gânduri și pătrunde prin conlucrarea Duhului în cunoașterea de Dumnezeu și se odihnește în Dumnezeu. Le făgăduiește o pace statornică, însă prin răutatea lor s-a întrerupt darul. Hristos dăruiește pacea Sa minții văzătoare de Dumnezeu.

10. PSALMUL 128

Psalmul 128, în care vedem cum poporul asuprit își regăsește încrederea, este dedicat tuturor celor care se căiesc și poartă în sine nădejdea și răbdarea pentru Dumnezeu. Astfel, un om, sau poporul întreg, își aduce aminte de nenumăratele necazuri îndurate în timp și din care Dumnezeu l-a scăpat. Aceasta îi dă încredere și-l întărește pentru viitor.

Noțiuni de isagogie

Datarea și autorul psalmului. A zecea cântare vorbește despre multa gonire a poporului lui Hristos și ne arată cum el trece peste toate, ajungând permanet învingător asupra celor răi. Spune aceasta deoarece gonirile au fost dintru începutul propovăduirii. Psalmul acesta proorocește despre neamurile ce se ridicau asupra iudeilor după întoarcere. Poemul reprezintă un amestec de sentimente și de mijloace de exprimare. Cuprinde în sine amărăciunea unei rugăciuni de cerere, prin reevocarea suferințelor naționale și implorarea lui Dumnezeu, ca să răzbune atâta durere și să împiedice repetarea tragediilor asemănătoare. Totuși, tonul dominant este cel al încrederii, întrucât Dumnezeu a triumfat asupra dușmanilor poporului său și Israelul a reușit să supraviețuiască în mod glorios. Ușor, psalmul se îndreaptă spre mulțumire. În totalitatea lui, se prezintă ca fiind un psalm al unui solist corporativ al lui Israel, în care poporul este personificat, din punct de vedere poetic, într-un cântăreț care vorbește în numele său. Personalitatea compoziției artistice este legată de vivacitatea și originalitatea simbolurilor. Îndurând greutăți și durere, suferinzii Sionului nu a pierdut curajul și au luat o hotărâre opusă inamicului. Tema psalmului este strâns legată de viața rurală: în această cântare întâlnim multe metafore agricole. Duhul acestui psalm ne amintește de cărțile biblice veterotestamentare Rut și Amos. Originea liturgică și posexilică a poemului cu greu poate fi pusă la îndoială. Se simt prea bine preocupările din timpul lui Ezdra și Neemia, de care indiferent fiind, E. Lipinski consideră acest psalm ca și o povestire individuală, rostită de către o persoană care este urmărită pe nedrept de către justiție. Unii autori estimează că psalmul este anterior utilizării sale în cadrul Liturghiei celui de-al doilea templu, și ar fi putut fi scris pentru a cânta o eliberare istorică a Ierusalimului regal, ca de exemplu cea din 701, din timpul lui Iezechiel.

Psalmul 128 reprezintă o cântare națională, care oglindește istoria plină de suferință a lui Israel, însă fără a oferi coordonate istorice și cronologice precise. Elegia pare să se adapteze perioadei postexilice. Din trecutul dureros se ridică fantasmele distrugerii și ale măcelului din anul 586, când Nabucodonosor a distrus Ierusalimul.

Structura psalmului. Potrivit lui S. Terrien, acest poem este structurat în patru strofe: Strofa I: Supraviețuirea lui Israel ( v. 1b-2); Strofa II : Doar Domnul este… ( v. 3-4 ); Strofa III: Blesteme împotriva dușmanilor (v. 5-6); Strofa IV: Binecuvântarea ( v. 7-8). L. C. Allen face o prezentare generală a structurii și a conținutului psalmului în felul următor: I. 128,1aα Titlu; II. 128,1ab-4 Eliberările din trecut; III. 128,5-8a Așteptările viitoare; IV. 128,8b Binecuvântarea preoțească. O altă împărțire a psalmului ar fi: titlu (v. 1a); trecutul Israelului oprimat; simbologia agricolă a aratului (v. 1b-3); speranța Israelului: viitor de libertate; simbologia agricolă a recoltei (v. 4-8).

Analiză exegetică

Versetul 1

În ecoul a tot ce a avut de îndurat națiunea israeliteană din partea popoarelor vecine, după epoca costituirii ei de către Moise, după ieșirea din Egipt, aici are loc evocarea șederilor și a distrugerilor suferite de către Ierusalim, după fondarea sa de către David și ridicarea lui în capitala Israelului. Psalmistul face o aluzie la perioada exilului. Poporul Israel este abordat ca o persoană și i se cere să cuvânteze despre modul în care el a fost persecutat cu cruzime din tinerețea lui, care este de la începutul istoriei lui Israel ca națiune, atunci când oamenii au ieșit din Egipt. Expresia din tinerețile mele nu ar trebui să se refere numai la viața oamenilor care au răspuns, ci este valabilă pentru întreaga istorie a națiunii. Tinerețe numește începuturile, adică vremea când se întorceau din Babilon la Ierusalim. Teodoret de Cir înțelege însă prin aceasta perioada pe care au petrecut-o iudeii în Egipt și izbăvirea de acolo. Lăudându-L pe Dumnezeu, Care a făcut atâta bine cu ei, Psalmistul arată nenumăratele daruri dumnezeiești de care s-au învrednicit aceștia, prin termenii „mult” sau „de multe ori”, adică mulți neprieteni s-au ridicat asupra lor cu tot felul de rele, dar prin dumnezeiescul ajutor au scăpat din toate. Referitor la războiul nevăzut, prin tinerețe putem înțelege vârsta tânără a omului. Fiindcă din vârsta cea dintâi îndată ne dau război demonii. Aceste cuvinte arată lupta cu diavolul, dusă de către asceți. Cei răi și trândavi nu au parte de această luptă, pentru că sunt prieteni și supuși ai demonilor.

Versetul 2

În acest verset, Psalmistul expune faptul că, în ciuda influenței negative a dușmanilor, Israelul nu a putut să fie biruit; el încă a supraviețuit ca și națiune. Fiindcă zidirea s-a întrerupt și lucrul nu a ajuns la bun sfârșit, Proorocul dorind să-i întărească în nădejde, le arată câte a făcut Domnul cu ei, arătându-le că atunci când au avut ceva de suferit, aceasta s-a datorat păcatelor lor. David îndeamnă și pe cei tineri să zică aceste cuvinte, ca să cunoască toți de obște de ce fel de primejdie i-a izbăvit pe ei Domnul. Vrăjmașii pornesc lupta asupra noastră încă din tinerețile noastre, adică de îndată ce am cunoscut învățăturile mântuitoare, străduindu-se să nu ne lase să înaintăm în acestea. Proorocul David prin aceasta profețește și viitoarele prigoniri dese asupra Bisericii și asupra poporului creștin, care este adevăratul Israel, și prezice că Aceasta nu va putea fi biruită nici de porțile iadului.

Versetul 3

Conținutul acestui verset face referire la figura unui fermier care ară pe câmpul său: plugul taie adânc în pământ, brăzdând, și lasă în urma lui încrețituri. Metaforic vorbind, această imagine închipuie cruzii opresori ai israeliților, care asemenea supraveghetorilor de slavi, lasă cu biciurile lor urme adânci pe spatele celor pe care-i bat. Astfel, cea mai crudă și dureroasă suferință este scoasă în evidență. Aici nu se înțelege doar sensul pozitiv al plugului, ci această metaforă, evidențiată prin intermediul plugului, face referire la cel mai crud și dureror tip de suferință. În câteva cuvinte, el descrie situația tragică a orașului sfânt. Păcătoșii sau răufăcătorii iudeilor au uneltit curse cu dibăcie și vicleșug atacând în ascuns. Zicând prin spatele meu, Proorocul arată că păcătoții vroiau să doboare toată puterea sa, spatele semnificând puterea, căci pe la spate arată fie lovitura și atacul tăinuit, fie lovitura cu putere și cu multă tărie. Sfântul Ioan Gură de Aur observă că expresia Prin spatele meu poate avea două sensuri în funcție de accepțiunile verbului τεκταίνω, a lucra, a făuri – ceea ce s-ar referi la violențe sau poveri puse în spatele drepților, sau a lucra, a urzi, care s-ar referii la calomnii, uneltiri făcute pe la spate. Însă, potrivit Cuviosului Macarie Egipteanul, lucrarea păcătoșilor poate fi și fățiș, nu doar pe ascuns: „Nu te bucura de cuvinte, nici de slavă. Altminteri nu-și vor mai face păcătoșii mendrele în spatele tău, ci în fața ta. Și vei fi țintă de batjocură în vremea rugăciunii, târât și purtat de ei în gânduri nechibzuite”.

Versetul 4

Proorocul îl numește pe Dumnezeu Drept, pentru că El i-a lăsat pe evrei să pătimească pentru ca să se îndrepte și să devină mai înțelepți, iar pe vrăjmașii lor i-a cercetat, pentru că cu nedreptate și cu pizmă s-au sculat asupra lor, ridicând din mijlocul acestora mândria lor. Drept indică aici fidelitatea lui Yahwe față de alianță, datorită căreia Israelul supraviețuiește în ciuda tuturor strămutărilor și oprimărilor. Potrivit lui Teodoret și Didim, grumajii păcătoșilor preînchipuie mândria; dar pentru că nu se smeresc prin pocăință, vor fi retezați prin chinuri. Și aceasta este adevărat: pentru că oricare legături, adică atacuri, plase, uneltiri (piedici) făcute sfinților, Dumnezeu le taie și legăturile lor le zdrobește. Zicând Psalmistul că le-a tăiat/retezat, vrea să arate că Dumnezeu a pus capăt definitiv, că a făcut cu totul fără folos comploturile lor. Yahwe a înălțat poporul lui Israel, arătându-i mai puternici decât dușmanii lor.

Versetul 5

Rugăciunea pe care o adresează acum Psalmistul lui Yahwe este ca El să oprească și să risipească pe toți cei care se vor scula în viitor împotriva Sionului. Acest verset reprezintă o continuare a cuvintelor anterioare, în care Psalmistul vorbește despre asigurarea securității lor din partea lui Dumnezeu. Ca și înainte, Sionul rămâneva fi locul prezenței speciale a lui Yahwe; adversarii săi vor fi alflați permanent învinși în cele din urmă. Poporul se roagă pentru nimicirea dușmanilor lui, a tuturor acelora ce urăsc Sionul (în acest context: fie Ierusalimul, fie o parte din pământul lui Israel). Mai cu seamă, se crede că ar fi vorba despre Ierusalim, sau despre templul din Ierusalim. Din nou, ca și în cele mai multe cazuri, expresia din linia b: a fi făcuți de rușine se poate înțelege prin a fi învinși. Expresia este echivalentă cu cei care îl urăsc pe Domnul și poporul său (cf. Is. 4,3; 64,10; Mih. 3,10,12; Ps. 51,20). De fapt, Sionul este locul prezenței casei lui David și a templului Domnului, unde se adună poporul pentru rugăciune. Sionul este Sfânta Biserică – Biserica creștinilor, prigonitorii căreia vor fi biruiți cu rușine. Căci începând Ea a se sădi, adeseori asupra ei se opuneau mulți, însă nimic nu a biruit-o pe Ea, ci prigoanele vrăjmașilor s-au dezlegat, iar dreptățile Bisericii înfloresc.

Versetul 6

În acest verset, ca și în următorul, Psalmistul înfățișează căderea dușmanilor folosind imaginea ierbii crescute pe acoperișurile plate ale caselor, unde nu este destul sol pentru rădăcinile ei, acoperișuri care sunt făcute din crengi și stuf peste care este împrăștiat noroi. Soarele fierbinte și vântul torid împiedică creșterea acestora înainte de a ajunge la maturitate. Psalmistul vrea să-i vadă pe dușmanii lui reduși la nimic de către Dumnezeu, precum iarba în Orient se usucă foarte repede din cauza lipsei de umezeală și a temeraturilor prea ridicate. Pentru a arăta și mai mult lipsa de valoare a dușmanilor îi compară pe aceștia cu iarba care crește pe acoperișuri, pentru ca să arate fragilitatea lor din ambele părți, și din natura ierbii, și din natura locului în care crește. Precum iarba ce crește pe acoperișuri se usucă înainte de vreme, și niciodată nimeni nu a secerat-o, și n-a umplut mâna cuiva, cum se întâmplă de obicei când se strânge o altă iarbă, din cauza că se usucă și putrezește mai înainte de vreme; la fel sunt și gândurile (intențiile) vrăjmașilor. Nu au nici rădăcină, nici bază, ci doar pentru o vreme scurtă par înfloritoare, iar apoi sunt vădite și se prăbușesc de la sine. Astfel este și bunăstarea celor răi, și astfel este slava bunătăților lumești!.

Versetul 7

Recoltarea este evidențiată în versetul 7: cel care face recolta ține într-o mână tulpinele de grâu și cu coasa pe care o ține în cealaltă mână, le taie; apoi el apropie cu o mână acele tulpine de piept, iar cu cealaltă se pregătește să facă snop din ele legându-le. Psalmistul spune în acest verset că iarba, care crește pe acoperișul caselor, nu e tăiată, nici nu e legată, deoarece ea nuvalorează nimic. Acesta este destinul pe care el îl dorește asupra dușmanilor lui Israel. Arată el că iarba casei nu a secerat-o nimeni ca să-și umple dintr-însa mâna sa- precum se face când se seceră cealaltă iarbă a pământului-, pentru că mai înainte de a se secera s-a uscat și a pierit; dar nici secerătorul, de o va fi secerat, nu și-a umplut brațul său de mănunchiurile de iarbă. Referitor la acest stih, Origen compară iarba de casă cu învățătura celor ce se ridică asupra cunoștinței de Dumnezeu, ce se usucă înainte de a fi secerată, nici mâinile făcându-le întru lucruri bune, nici sânul întru cunoștință.

Versetul 8

Acest verset portretizează ceea ce se va întâmpla la vremea secerișului, dar care nu este de dorit a se întâmpla. Trecătorii salutau pe cei care recoltau spunând cuvintele: Binecuvântarea Domnului fie peste voi! Vă binecuvântăm întru numele Domnului! Aceasta era binecuvântarea specifică vremii secerișului. Binecuvântarea din acest stih, emisă de un grup preoțesc asupra comunității lui Israel, este mai degrabă privită ca o binecuvântare cultică. Pronunțarea solemnă a numelui Domnului asupra poporului legământului a evocat puterea de a îndeplini aspirațiile lor. Teodoret, referindu-se la acest stih, amintește despre obiceiul de la țară de a chema binecuvântarea asupra secerătorilor (Cf. Rut 2,4). Cei ce văd câmpurile pline de roadă, se miră de sârguința agricultorilor și trecând pe lângă acestea binecuvântează pe cei ce culeg roada. Iar celor ce strâng iarba de pe acoperișuri nimeni n-a spus ceva asemenea. Dar nouă, zice Sfântul Ioan Casian, fii ai noului Sion, îngerii când ne vor vedea luptând cu diferite gânduri necuviincioase, ne vor spune: binecuvântarea Domnului peste voi. Binecuvântați fiți în numele Domnului….. E o formă indirectă de blestem, prin retragerea binecuvântării.

11. PSALMUL 129

Psalmul 129, numit de către unii „Din adâncuri”, se ancorează în simbolul primordial arhetipic și psihanalitic al profundului ființei și existenței. Strigătului sfâșietor al psalmistului i se dă un răspuns plin de încredere: – Da, Domnul ascultă. Din acest răspuns și-a potolit setea speranța tradiției ebraice și creștine. Tradiția îndelungată și bogată a interpretărilor și reinterpretărilor acestui psalm ne permite să intuim bogăția ascunsă în simplitatea și în scurtimea creației poetice, considerată a fi „cel mai frumos strigăt de speranță ieșit vreodată din inima omului” (M. Mannati), o cântare închinată milostivirii, iertării și convertirii.

Noțiuni de isagogie

Datarea și autorul psalmului. În a unsprezecea cântare, Psalmistul David povestește în ce chip și cu ce fierbințeală se ruga când avea ispite și ce cuvinte zicea rugându-se. De asemenea el îi învață și pe iudeii care s-au întors la Ierusalim să urmeze lui, când le vin ispite, și să nădăjduiască în Dumnezeu, învățându-i pocăința. În acest poem vedem cât de repede s-a înălțat Psalmistul din adâncurile disperării la înălțimile nădejdii! Potrivit psalmului 128, aceste cuvinte sună mult mai firesc: după ce au suferit din partea altor persoane, acum sunt mult mai pregătiți pentru a experimenta durerea în contextul relației lor cu Dumnezeu. Supuși biciuirii celor răi, iudeii sunt gata să accepte actul sfânt al Domnului cu mare răbdare.

Psalmul 129 reprezintă o minunată ascensiune spirituală: de la conștiința vie a vinovăției la speranța așteptării, la certitudinea milostivirii divine, care de la psalmist se extinde la tot poporul; de la penumbra nesigură a Vechiului Testament la lumina lui Mesia, care vine să mântuiască poporul său de păcat. Iudeii strigă către Domnul, Îl așteaptă pe El, privesc la ceruri și nădăjduiesc pentru harul și binecuvântarea din adâncurile disperării lor. În acest psalm este descrisă comoara de răscumpărare și izbăvire (v. 7-8). Referințele la comunitate deja prezente în acest psalm individual încurajează în mod evident noua sa folosire într-un context de obște. Versetele 1–6 devin vocea unei comunități personificate din perioada post-exilică, care își varsă rugăciunile înaintea lui Yahwe, mărturisindu-și păcatele și implorând pe Dumnezeu să ierte și să restaureze (compară cu Neemia 9,32–37; Daniel 9,4–19). Ei pretindeau la promisiunile divine despre un viitor glorios pentru națiunea legământului și încurajați de o voce preoțească în versetele 7–8, așteaptau cu nerăbdare o nouă răscumpărare, o răscumpărare deplină și definitivă, depășindu-le pe cele ale exodului și întoarcerii din exilul babilonian (Isaia 50,2). Convinși că Yahwe are mult mai multă mântuire și binecuvântare în vistieriile Sale pentru ei decât s-au bucurat până atunci, au pretins lui Dumnezeu să le depășească bariera păcătoșeniei lor, fapt despre care știau că este o posibilitate divină adeverită.

Structura psalmului. În versetele 1 și 2 iudeii au exprimat o dorință puternică, iar în versetele 3 și 4 vom vedea mărturisirea umilă de pocăință și credință. În versetele 5 și 6 cu răbdare a declarat starea de veghe. În cele din urmă, în versetele 7 și 8 au exprimat anticiparea plină de bucurie a mântuirii lor și a întregului Israel. Potrivit lui S. Terrien, acest poem este structurat în trei strofe: Strofa I: Un strigăt din adâncuri (v. 1b-3); Strofa II: Frica iertării divină (v. 4-6); Strofa III: Răscumpăararea Israelului (v. 7-8). L. C. Allen face o prezentare generală a structurii și a conținutului psalmului în felul următor: I. 129,1a Introducere; II. 129,1b-2 Apel la ajutorul lui Dumnezeu; III. 129,3-4 Disponibilitatea lui Dumnezeu de a ierta; IV. 129,5-6 Dorința după intervenția lui Dumnezeu; V. 129, 7-8 Nădejdea în Dumnezeu ca Răscumpărător. O altă împărțire a psalmului ar fi: titlu (v. 1a); introducere solemnă (v. 1b-2); corpus-ul rugăciunii (v. 3-8); vinovăție – iertare – teamă (v. 3-4); speranță – așteptare – cuvânt (v. 5-6); vinovăție – har – răscumpărare (v. 7-8).

Analiză exegetică

Versetul 1

Acest psalm înfățișează bine relevanța recurentă a Scripturii, de vreme ce prezența sa în Psaltire deja cuprinde în aria sa două interpretări, una referitoare la un singur individ și cealaltă referitoare la o comunitate întreagă. Inițial pare să fi fost un plâns (tânguire), în care, în virtutea credinței sale, un om și-a adus necazul – o persecuție sau o problemă de sănătate – înaintea lui Yahwe în templu. Frământările psalmistului sunt descrise ca ape adânci haotice, ce întruchipează apropierea Șeolului și despărțirea de Dumnezeu. În timp ce pentru cititorul contemporan „adâncuri” (מעמקים) sugerează deznădejde, în contextual său cultural termenul evocă marea (mulțimea) problemelor în care cel care vorbește este afundat, o stare de separare de Dumnezeu asemănătoare morții. Descrierea calamității în așa termeni generali și succinți a determinat ca psalmul să fie ideal pentru rostirea sa oricare ar fi necazul personal al celui suferind, astfel facilitând reinterpretarea la care a fost supus până la forma prezentă. Un cântăreț se află într-un necaz profund. Nu este indicat nimic specific despre blestemul său. Numele Yahwe, revelat lui Moise la epifania rugului aprins, este aici împreună cu un alt nume, Adonai, „Stăpânul meu”. Aceasta poate fi o încercare de a face rugăciunea chiar mai intensă decât în cazul în care ar fi fost adresată doar unui eliberator din sclavie. Este pluralul maiestății numelui Adôn, care poate avea o conotație atât estetică, cât și politică. Imediat aluzia semantică la cei morți este legată de „greșeli”, de parcă fenomenul morții este rezultat al condamnării păcatului! Adâncurile sunt adesea asociate cu „apele adânci”, iar moartea este separarea de Dumnezeu, la fel ca vina care rămâne după ce ai comis o crimă (compară cu Isaia 51,10; Iezechiel 27,34). Psalmistul pare a respinge noțiunea de moarte ca o consecință a vinovăției. Contextul condamnării lui Adam și a Evei este destul de diferit, pentru că se ocupă de dorința umană de nemurire (Facere 3,3). Cu toate acestea, Psalmistul a trebuit să introducă minunea iertării divine (v. 4) în negativismul lui moale, dar clar: Cum ar putea Domnul, Stăpânul meu, „să se uite la fărădelegi” implicând veșnicia acestui fapt? Dintru adâncuri, potrivit Sfinților Părinți, înseamnă că rugăciunea izvorăște din adâncul inimii cu multă ardoare și cu multă zdrobire de inimă. Că a se ruga cineva din adâncul inimii sale e lucrare de rugăciune prea fierbinte, iar dacă se roagă numai cu buzele și cu gura este lucrare prea rece; acest fel de rugăciune înalță către Dumnezeu numai cuvintele goale ale rugăciunii, fără durere și putere, și mișcă doar organele cele dinafară ale glasului. În schimb, rugăciunea înălțată din adâncul inimii are multă putere și înalță cuvintele cele ce se grăiesc jos în inimă prin cuvântul cel așezat înlăuntru, și toată mintea celui ce se roagă o înalță către Dumnezeu. Aceste rugăciuni nu pot fi nici abătute, nici clintite, chiar dacă diavolul se abate asupra lor cu multă furie. Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să nu căutăm în rugăciune numai să primim ceea ce cerem, care este principala lucrare a ei, ci să ne rugăm în așa fel, încât să facem sufletul mai bun prin rugăciune. Strigare numește Proorocul aici glasul cel mare, nu pe cel mare după puterea și intensitatea sunetului, ci pe cel mare după puterea și tăria așezării lui înlăuntrul inimii, adică dispoziția sufletului.

Versetul 2

Psalmistul cere cu ardoare Domnului să răspundă la strigătul său disperat de ajutor. Evoluția de la קולי, „plânsul (strigătul) meu” la קול תחנוני, „strigătul meu de implorare” din versetul 2 este importantă: Această elaborare prelungește pleadoria, intensificând efectul cererii (R. R. Marrs). La fel se poate spune despre extinderea verbului שׁמעה, „ascultă” la תהיינה אזניך קשׁבות, „fie urechile Tale cu luare-aminte”. Psalmistul strigă pentru o ascultare ce implică un răspuns afirmativ. Dar următoarele stihuri vor arăta că el este pe deplin conștient că n-are aproape nici un drept să-i ceară lui Dumnezeu, în afara unei relații de stăpân – slujitor în cadrul legământului. În această relație el s-a dovedit a fi un slujiitor fără mare valoare, și povara de a menține relația se poate sprijini numai pe seama Domnului. În acest verset, potrivit Marelui Ioan, Psalmistul ne învață cel puțin două lucruri. În primul rând, că nu putem dobândi nimic de la Dumnezeu, dacă nu ar fi și eforturile noastre. Iar în al doilea rând, că rugăciunea încordată și plină de lacrimile pocăinței are puterea de a-L convinge pe Dumnezeu să consimtă la cele cerute. Prin urechile lui Dumnezeu ne închipuim puterea de a auzi a lui Dumnezeu și puterea îngerilor; prin care rugăciunile noastre se înalță la Dumnezeu. Sfântul Nil Ascetul spune că celor care ziceau aceste cuvinte întreaga minte le era cu atenția adunată și nu se împrăștia ca la cei neglijenți ce nu-și stăpânesc gândurile. Pentru că rugăciunea întreruptă de gânduri și grji trupești este departe de rugăciunea cuviincioasă a rugătorului. Unul ca acesta nu se aude pe sine, umblând de colo-colo cu gândurile și neținând minte ce cuvinte a rostit. Dar dacă te rogi astfel, va asculta auzul dumnezeiesc ceea ce din pricina împrăștierii nu ascultă el însuși. Și glasul rugăciunii nu este strigătul celui care rostește, ci starea încordată a sufletului.

Versetul 3

În versetul 3, Psalmistul recunoaște păcatul lui și păcatele tuturor. De-ar fi Domnul strict în judecata lui, nimeni nu ar scăpa de pedeapsă. Căutând să obțină iertarea, păcătosul, pur și simplu, ca de obicei, își expune păcatul său. Suferința personală prezentă, ca adeseori în Vechiul Testament, se consideră a fi rezultatul propriilor rău-faceri. Totuși el capătă mângâiere de la caracterul cunoscut al lui Yahwe ca un Dumnezeu care iartă: această calitate divină transcende păcătoșenia umană. Întrebarea retorică din acest verset privind această stare de regret așteaptă un răspuns negativ. Dacă Yahwe ar păstra o numărătoare strictă a păcatelor omenești și ar aplica imediat pedeapsa, nimeni nu ar rămâne necondamnat la aplicărea întocmai a judecății divine care controlează viața omului; nimeni nu ar supraviețui (a se compara cu Facere 6,5–8). Cine va suferi (suporta)? – acest cine înseamnă de fapt că nimeni; pentru că este imposibil ca cineva să se învrednicească de milă, dacă-i sunt cercetate faptele cu toată asprimea. Nu în faptele noastre, ci în bunătatea lui Dumnezeu stă izbăvirea de pedeapsă. Despre aceasta se vorbește prin Prooroc: Eu sunt, chiar Eu, Cel ce de dragul Meu îți șterg fărădelegile și păcatele (Isaia 43, 25), adică aceasta este lucrarea Mea, a bunătății Mele, a iubirii mele de oameni. Minunat este că David nu amintește nicăieri de faptele sale bune, dar atribuie mântuirea sa iubirii de oameni a lui Dumnezeu: aceasta este propriu sufletului înfrânt și duhului umilit. De aceea se întâmplă că cel ce a făcut fapte bune și mari se temea și se cutremura mai mult ca păcătoșii. Știa sigur că suntem datori lui Dumnezeu, și că cele mai mici păcate sunt vrednice de pedeapsă mare. Repetarea cuvintelor: Doamne, Doamne – prin aceasta Proorocul își exprimă mirarea față de măreția iubirii de oameni a lui Dumnezeu și minunata sa bunătate; la El este și curățirea, dar nu în meritele noastre.

Versetul 4

Domnul nu este un judecător strict, fără milă, el este întotdeauna gata să ierte. El face aceasta pentru ca poporului Său să-i fie „frică” de El. Totuși psalmistul îndrăznește să amintească, că Dumnezeu nu dorește moartea păcătosului, ci întoarcerea sa la viață (compară cu Iezechiel 18,32; 33,11) – pentru slava lui Dumnezeu cea mare. Iertarea crește venerarea smerită a lui Yahwe și încrederea în El. O trecere similară de la rugăciune la iertare, apoi la venerare se întâlnește în 3 Regi 8,38-40. Proorocul nu se teme de iertare, dar înțelege în mod deosebit sensul ebraic al „iubirii cu frică (respectuoasă)”. Chiar și o zicală pre-islamică a sesizat la un nivel al înțelegerii umane noțiunea de frică, nu teroare, fără să implice așteptarea pedepsei pentru păcat. În cazul dat „teama din dragoste” izvorăște dintr-o apropiere mărinimoasă. Iubitul devine temător atunci când el riscă să-și dezamăgească partenera, sau să eșueze să atingă așteptarea sublimă de a mulțumi în mod perfect. În poezia ebraică secretul fricii de Dumnezeu (lui Dumnezeu) este umilința justificată de „ratarea țintei sau pierderea reperului” (originea etimologică a înțelesului ebraic al păcatului!). Credința este dragostea în frică. „Părinții văd în iertare/împăcare (gr. ιλασμός, îmblânzire, împăcare, ispășire, iertare) o trimitere la Hristos, citând multe locuri din Noul Testament (I Ioan 2, 2; Romani 5, 10; Evrei 9; Tit 2, 14 etc.)”. Acest că aici este adeveritor, arătând că nu în faptele noastre, ci la bunătatea și iubirea de oameni a lui Dumnezeu este scăparea de pedeapsă.

Versetul 5

În acest verset, precum și în următorul, Psalmistul își exprimă dorința lui profundă ca Domnul să-l salveze din suferința lui. În ebraică versetul 5a este categoric : „Aștept pe Domnul , nefeș-ul (sufletul) meu așteaptă”, cu întreaga lui ființă psalmistul așteaptă. Dar așteptarea lui nu este fără speranță, pentru că el are încredere în cuvântul Său, care este promisiunea lui Yahwe de a salva pe cei care-l cheamă. Folosind persoana a treia la adresa lui Dumnezeu, Psalmistul cugetă asupra acestei făgăduințe a iertării, încă netrăită în situația sa proprie. Atitudinea sa este una de un dor intens și o nădejde sigură că problema sa va fi rezolvată. El așteaptă intervenția divină, o hotărâre din sanctuar transmisă de un preot. În versetele 5 și 6 traducerea lui „așteaptă (tânjește)” reprezintă נפשׁ, „sufletul”, care este locul dorinței. Psalmistul L-a așteptat pe Dumnezeu ca să-l ajute nu pentru anumite virtuți sau merite personale, ci pentru numele Lui, adică pentru a nu fi necinstit numele lui Dumnezeu de către vrăjmașii săi. Sufletul lui a nădăjduit întru făgăduința pe care Yahwe a dat-o patriarhilor și strămoșilor lui, întru singur Domnul a nădăjduit sufletul lui și întru niciun alt lucru al lumii acesteia. Noi nu suntem vrednici de mântuire, însă de dragul numelui lui Yahwe, de dragul iubirii Lui de oameni, așteptăm izbăvirea, că de ne-am uita la faptele noastre, zice Ioan Hrisostom, demult am fi deznădăjduit. Omul credincios rabdă în Numele lui Hristos toate greutățile vieții pentru bunătățile viitoare; și sufletul care nădăjduiesște în cuvântul Domnului, este vrednic de toată lauda pentru răbdarea sa.

Versetul 6

Străjerii care păzesc zidurile unui oraș știu că dimineața va veni în cele din urmă, chiar dacă pare că soarelui îi ia o perioadă de timp îndelungată să se ivească la orizont. Împrejurul Psalmistului pândește o noapte întunecată plină de necazuri, prevestitoare de amenințare și groază. El tânjește după mângâiere la fel de mult ca și străjerii din turnurile de pază, care cercetând întunericul așteaptă lumina zilei și sfârșitul pericolului. Se are în vedere că oamenii permanent trebuie să nădăjduiască în Dumnezeu, zi și noapte să fie cu gândul la Dumnezeu. Potrivit lui Crow, repetiția de la sfârșitul acestui verset reprezintă „un procedeu stilistic cu scopul de a accentua așteptarea nerăbdătoare”. Anticii numeau strajă una din părțile nopții. Luptătorii, care țineau de strajă în oaste, împărțeau noaptea în 4 străji, fiecare cuprinzând 3 ore; de aceea a patra parte a nopții (înainte de răsărit) se numea straja dimineții. De aceea din straja dimineții până’n noapte înseamnă întreaga zi, în care numaidecât trebuie să nădăjduim în Domnul. Luminat de Duhul Sfânt, Împăratul David poruncește ca din straja dimineții – din începutul tinereții, din primii ani trebuie să nădăjduim în Domnul zi și noapte, toată viața. Deoarece începând din straja dimineții continuând până în noapte, apoi, ajungând iarăși la straja dimineții – Proorocul a avut în vedere ciclul zi-noapte, nelăsând nici o oră în care n-ai nădăjdui spre Domnul.

Versetul 7

În ultimele două versete Psalmistul îndeamnă poporul lui Israel să nădăjduiască în Domnul din cauza bunătații Lui și răscumpărarii Lui bogate, adică dorinței Sale să-i salveze. Această frază poate fi considerată a avea sensul de „libertate totală” sau „o putere mare de a răscumpăra”. Psalmul presupune că răspunsul afirmativ așteptat de la Dumnezeu a venit. Ca răspuns, Psalmistul se adresează adunării și trage o lecție din propria-i experiență pentru întreaga comunitate. Caracteristica legămîntului lui Dumnezeu חסד, „dragostea loială”, a fost dovedită încă o dată pe deplin adevarată. Dumnezeu izbăvește din necaz, și tot în Yahwe se sprijină nădejdea comunității într-o întoarcere totală a problemelor care i-au împresurat, care totuși sunt urmare a îndepărtării poporului de la standartele legământului. Învinuirea este meritată, dar cu Dumnezeu este preludiul nu la condamnare, dar la פדות, „răscumpărare”, izbăvirea (mântuirea) eshatologică, ilustratată în Isaia 50,2; 51,11 – pentru cei care se întorc spre Dumnezeu într-o nădejde plină de rugăciune și încredere. חסד, „Dragostea loială (credincioasă)” este asociată în versetul 7 cu izbăvirea și iertarea. Potrivit lui H. W. Robinson, aici nu trebuie pe nedrept să spiritualizăm. Nicăieri, de fapt, cuvântul padhah [פדות, „răscumpărare”] nu este folosit ca răscumpărare numai din păcat; întotdeauna cuprinde și o izbăvire de un pericol tangibil și vizibil, care poate sau nu fi considerat o urmare a păcatului celui ce cere”. Anume ca urmare a păcătuirii răscumpărarea este oferită. Aceste versete finale reprezintă o răsturnare de situație stilistică cu o schimbare de temă și o explicație subtilă de teologie. Israelul este presat să „aștepte pe Domnul”. „Am așteptat pe Domnul” din versetul 5 a devenit acum „Fie ca Israel să aștepte pe Domnul!” (v. 7). La Dumnezeu este izvorul și comoara iubirii de oameni care izvorăsc neîncetat. Căci unde este milă, acolo este și iubire de oameni. Acolo nu sunt torturi aspre pentru fărădelegile comise. Pentru că astfel este Dumnezeu: El este gata întotdeauna de milostivire și dă iertare celor ce se căiesc.

Versetul 8

În versetul 8 în ebraică este prezentat categoric: „El (și nimeni altul) te va salva” (a se vedea New English Bible), sau „El este cel care va salva” (a se vedea New Jewish Version, Traduction œcuménique de la Bible, La Bible de Jérusalem). Cohen și Anderson consideră că mântuirea din toate fărădelegile lui pare să includă atât iertarea păcatelor cât și absolvirea de consecințele acestora. Psalmul, începând cu ממעקמים, „din adâncuri”, se termină cu răscumpărarea מכל עונתוי, „de toate fărădelegile”, urmărindu-se o rezolvare a aceluiași cuvânt עונות, „fărădelegi” din versetul 3. Fără îndoială plânsul individual dintru adâncuri, de la începutul psalmului, nu este conștient de păcatele a căror răsplată este moartea, dar îndemnul către Israel găsește o nădejde de răscumpărare în iertarea minunată a Domnului pentru fărădelegile poporului. Nădejdea lui Israel este intensă, radicală, profundă, și într-un fel și devastatoare, deoarece vina este mare. Este adevărat că petiția umană către Dumnezeu pentru ca „să nu-și amintească fărădelegile” este o pledoarie cu ardoare, și că Psalmistul speră „mai mult decât străjerii așteaptă dimineața” (de două ori), dar îndemnul către Israel este diferit. Acesta implică un apel către întreaga națiune de a se pocăi și de a crea o egalitate între bogați și săraci. Marii profeți au socotit drept fără echivoc că cei aleși vor supraviețui numai cu bunătatea care adoptă o dramă solemnă de „răscumpărare”. De la Amos și Osea până la Ieremia și Iezechiel, școlile profetice au devenit conștiente de căderea Israelului într-o robie spirituală. Numai „răscumpărarea” sau răscumpărarea libertății lor, care implică o plată „din plin”, ar asigura perenitatea Israelului în istoria omenirii. Nădejdea fermă în mântuire, este prezentată aici deja drept răscumpărare din păcate (cf. Matei 1, 21). Psalmistul arată că Domnul este Cel care va izbăvi poporul israelitenesc de toate fărădelegile Lui, atunci când și el se va pocăi pentru ele și va plăcea lui Dumnezeu, petrecând după legile Lui. Aceste cuvinte se potrivesc însă și pentru Noul Israel, poporul creștinilor. În acest sens, Teodoret de Cir spune că reprezintă o proorocie pentru Stăpânul Hristos, că Acesta este Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii.

12. PSALMUL 130

Psalmul 130, des întrebuințat în Biserica creștină în rugăciunile pentru morți, care nu sunt o lamentare, ci o rugă, evocă „liniștea celui smerit, care se încrede în Dumnezeu”. Acest imn l-a scris Proorocul David pentru sine, întrucât povestește în el ce fel de smerenie avea atunci când se afla eliberat de ispite. Dar odată cu el, învață și pe poporul evreilor care se întorseseră din robie, ca și ei să aibă smerita cugetare, asemenea lui, și să nu nădăjduiască în isprăvile și virtuțile lor, ci să nădăjduiască în Domnul.

Noțiuni de isagogie

Datarea și autorul psalmului. A douăsprezecea cântare binevoiește preluarea curățeniei și totodată ne învață să nu fim trufași în încrederea înbunătățirii, ci smeriti și ințelepți în cugetare. Apelul redactat din versetul 3 a facilitat încorporarea acestui imn în colecție. Împreună cu noua interpretare comunală, fără îndoială, a rămas încă loc și pentru ca fiecare pelerin în parte să aibă inima sa mișcată. Psalmul este de obicei considerat ca fiind din perioada post-exilică, însă nu există dovezi lingvistice convingătoare pentru această datare. Unii exegeți consideră că acest psalm face parte din categoria psalmilor numiți regali. Acest psalm al lui David ne spune despre el însuși. El este totodată autorul psalmului, cât și protagonistul principal. Multe momente din viața lui ar putea servi ca ilustrații acestui poem. În tezaurul de pietre prețioase, care este Psaltirea, acest psalm îl asemănăm drept o bijuterie. Atribuirea acestui psalm lui David reflectă contradicțiile psihologice ale temperamentului omului care a fondat dinastia regală din Ierusalim. David părea să fie deodată mândru și umil, puternic și slab, reținut și extravagant, un adept al legământului și un ucigaș. Mai mult, el a fost un vrăjitor talentat și un taumaturg. O astfel de poezie este adresată Domnului, dar aceasta nu constituie o rugăciune de cerere. Acesta este unul dintre cei mai scurți psalmi, dar pentru a afla adevăratul conținut al său, este mai complicat decât pare. Imaginea unui copil este folosită pentru a transmite experiențele credinciosului în Hristos. Umilința este văzută aici, în strânsă legătură cu inima sfințită, mintea, subordonată la minții divine, și cu încrederea în Domnul. Aceste câteva versete depășesc toate cântările anterioare de ascensiune, pentru că smerenia poate fi pe bună dreptate considerată unul dintre cele mai mari realizări din viața spirituală a omului. Puține la număr fiind cuvintele acestui psalm, însă ele ne ridică la înălțimi fără precedent-de la adâncimi de umilință la încrederea de neclintit.

Structura psalmului. Potrivit lui S. Terrien, acest poem este structurat în trei strofe, care sunt precedate de o inscripție: Inscripția (v. 1a); Strofa I: Afirmându-și chibzuiala (v. 1b-e); Strofa II: Sătul și satisfăcut ca un copilaș (v. 2); Strofa III: Lasă Israelul „Să aștepte” cu nădejde pe Domnul (v. 3). L. C. Allen face o prezentare generală a structurii și a conținutului psalmului în felul următor: I. 130,1aα Introducere; II. 130,1b Învingerea sufletului mândru; III. 130,2 Sporirea credinței în tăcere; IV. 130,3 Apelul la nădejde. O altă împărțire a psalmului ar fi: titlu (v. 1a); ceea ce nu este încrederea în Dumnezeu (v. 1b-e); ceea ce înseamnă încrederea în Dumnezeu (v. 2); speranța-încredere în Domnul a Israelului (v. 3).

Analiză exegetică

Versetul 1

În ciuda faptului că acest psalm este aproape deranjant de scurt, totuși acesta provine evident din trăirea individuală a unei încrederi lucrătoare în Yahwe. El a ajuns să înțeleagă atât valoarea supunerii față de Dumnezeu cât și nebunia mândriei pretențioase, care încearcă să sfideze voința divină. Nu-i după principiile și placul său această atitudine a unui suflet autosuficient, spune el Domnului. El își recunoaște propriile limite și dincolo de acestea nu-și „caută lucruri mari” (Ieremia 45,5) pentru sine sau „nu se crede mai mult decât trebuie să-ți crezi” (Romani 12,3). Această parte a psalmului s-a bazat pe motive (teme) de înțelepciune. Beyerlin a speculat că Psalmistul a fost un învățător al înțelepciunii mărturisind că mai devreme a tras concluzii greșite din suferința lui. În prima parte a acestui verset psalmistul se mărturisește ca fiind liber de toate „mândria” (inima nu mi s-a semețit) și „aroganța” (nici ochii nu mi s-au trufit); (vezi un limbaj similar și în Ps. 17,28; 100,5). În antropologia ebraică, inima era considerată locul inteligenței și deciziilor raționale. Verbul ebraic (v. 1d) înseamnă „a fi îngâmfat, a fi infatuat, a se mări pe sine, și a revendica superioritate”. Psalmistul neagă în același timp că ar fi fost vreodată pretențios peste puterile sale sau că și-ar fi privit de sus semenii. Literalmente, în Textul Masoretic aceasta înseamnă „Ochii mei nu se uită cu aroganță la alții”. Pentru a-și susține acest afișaj egocentric al umilinței sale, poetul afirmă cu ardoare că el nu a luat parte niciodată la planuri ambițioase, extravagante și că nu a fost sedus vreodată să încerce să facă minuni sau miracole peste puterea-i obișnuită. Apostolul numește nebunie lauda de sine, iar Proorocul aici se laudă în fața tuturor. Noi înșine suntem câteodată nesăbuiți, zice Ioan Hrisostom, anume pentru că nu ne lăudăm, deoarece cel ce vorbește adevărul în anumite circumstanțe care cer acest lucru, acela nu este nebun. Aici David povestește despre sine, ce fel de smerenie avea după eliberarea de ispite. Prin aceasta el ne învață să nu ne punem nădejdea în faptele și virtuțile noastre, ci în Domnul. Nu i s-a semețit inima, zice el, și nu s-a atins de el acea viclenie sufletească, care slujește pricină răutăților și fărădelegilor de nespus. Și ochii lui nu i s-au trufit: nu și-a ridicat sprâncenele și nu și-a ridicat sus gâtul, deoarece această stare sufletească pierzătoare, izvorâtă din patima interioară, dă și trupului o asemănare (arătare) corespunzătoare inflamației interioare (îmbolnăvirii sufletești). Nici nu a umblat în cele mari și mărețe, adică printre oameni mândri și trufași. Aici vedem adevărata smerita-cugetare. Proorocul David evita astfel de adunări din pricina urii față de mândrie.

Nu este ușor de a stabili exact ce a dorit Psalmistul să se înțeleagă în ultima parte a acestui verset. Însă se poate deduce din aceasta că Psalmistul a fost un om cu o oarecare importanță și putere. Dahood consideră că este vorba despre însuși regele. Este posibil ca termenul ebraic lucruri prea minunate să se refere la faptele mărețe ale lui Dumnezeu; astfel autorul spune că nu încearcă să se ocupe de faptele minunate ale lui Dumnezeu, care sunt dincolo de înțelegerea lui.

Versetul 2

Această stare duhovnicească a fost dobândită doar prin lupta cu sinele său încăpățânat. Multe izbucniri de auto-voință au trebuit să fie înăbușite. Aici psalmul se bazează pe motive găsite în plânsuri și în psalmii de încredere (compară cu psalmii 41,6; 61,6). În cele din urmă cel ce vorbește a învățat lecția dependenței de Dumnezeu. Metafora folosită de poet pentru dependență, cea a părintelui care poartă de grijă unui copil, este bine atestată în Vechiul Testament, arătând grija sprijinitoarea pe care Yahwe întotdeauna a dat-o poporului legământului din perioada din pustie (Deuteronom 1,31; Isaia 46,3–4; Osea 11,3). Psalmistul individualizează această grijă de toți prin privirea aruncată asupra copilului din sine (astfel Psalmistul se considera copilul, iar Dumnezeu – părintele ce-l îngrijește); sau prin faptul care face psalmul mai ușor de utilizat de către alții – de abia gândindu-se la povara survenită, care de atâtea alte ori a fost a sa proprie sau a soției sale. Astfel a fost relația sa cu Dumnezeu, mama și tatăl sufletului său, și nici nu ar fi considerat sau să fi fost altfel. Psalmistul afirmă că și-a potolit și liniștit nefesh-ul său, adică, pe el însuși, ființa lui interioară. Briggs comentează acest verset zicând că sufletul lui a fost printr-o acțiune deliberată redus la o stare liniștită, blândă, împăcată, supusă, de răbdare, și mulțumiță.

Aceasta este o exprimare fermă, și Proorocul nu fără pricină amintește de prunci, vrând să-și arate necazul, dificultatea și copleșirea de răutăți. Precum pruncul, îndepărtat de la sânul mamei, se uită smerit, sperând să primească hrana de la ea, la fel și Proorocul, chiar de-i Împărat, tot ca un copil față de mamă, își înalță privirea către Yahwe cu toată sârguința, ca nu cumva să fie îndepărtat de dulceața mângâierii lui Dumnezeu.

Versetul 3

Referințele subtile la comunitate ale metaforei probabil au încurajat compilatorul psalmilor 119-133 să-i ofere psalmului o nouă utilizare. Acum versetele 1-2 devin vocea îngrijorată a comunității ce se închină, exprimând o supunere umilă ca o familie față de voința Tatălui lor ceresc. Liniștea sufletelor lor urmează a fi demostrată în așteptare constantă a auto-revelației lui Yahwe în harul și puterea Sa culminantă. La această speranță statornică comunitatea este chemată prin invocările preoțești din acest stih. Trecerea bruscă de la lauda de sine la un avertisment ascuns pentru Israel, aparent caracterizată de o nerăbdare, nu reprezintă o inconsecvență. Dimpotrivă, jocul mândru în ce privește umilința acestui individ devine o lecție pentru cei aleși. La fel cum poetul răspunde la acuzele că s-ar complace într-o grandoare prostească, la fel concluzionează faptul că Israelul transcende acuzațiile asupra-i presupusei extravaganțe naționale. Pleadoria sa este motivată de speranța Psalmistului că „așteptarea” Domnului va dura veșnic pentru Israel. Acest ultim verset pare a fi un îndemn obiectiv pentru oamenii sfinți, care, ca și poetul însuși, „s-au lăudat” în ce privește realizările și ambițiile lor mărețe, disproporționale cu măreția, capacitatea și vocația lor. Prin aceste cuvinte Proorocul arată din ce motiv își explică faptele sale: nu pe sine se înalță, ci îi îndeamnă pe alții către o asemenea râvnă. Pentru aceasta el îl roagă pe întreg Israelul să se țină de această nădejde și cu siguranță o vor avea, chiar și roadele ei vor culege. Și chiar dacă ar avea parte de necazuri, dureri sau nenorociri neaștepate, să păstreze nădejdea în Domnul și fără îndoială vor primi un deznodământ bun. Dumnezeu le va dărui izbăvire de nenorociri pentru această speranță bună.

13. PSALMUL 131

Psalmul 131, un imn regal-mesianic foarte asemănător cu psalmul 88, pentru că în ambele cei robiți în Babilon aduc în loc de rugăciune făgăduințele făcute de Yahwe către marele David, rugîndu-se a dobîndi iertare; mărturisește râvna israeliților după Dumnezeu, dar și fidelitatea lui Dumnezeu față de casa lui David.

Noțiuni de isagogie

Datarea și autorul psalmului. Acest psalm regal, fiind unul dintre textele mari ale teologiei vetero-testamentare, a fost încorporat într-o colecție postexilică de psalmi pentru a ilustra speranța lui Israel redată prin faptul că nu a existat nicio conștientizare a faptului că promisiunile davidice au fost încheiate de exil și nu mai sunt valabile. Urcând spre Sion, pelerinii meditează asupra semnificației lui spirituale: loc de manifestare a alegerii lui Dumnezeu. Psalmul este înrudit și cu psalmii regali și cu cântările Sionului. Potrivit lui Ravasi, s-a presupus că acest imn regal era utilizat liturgic într-o ceremonie care rememora aducerea chivotului la Ierusalim (cf. II Regi 6, 13-19). în Vechiul Testament exista obiceiul ca părinții să povestească și să-i învețe pe copii lor istoria lui Dumnezeu (Ieș. 13,8-9; Deut. 6, 20-25), fapte mărețe pe care El le-a făcut în neamul omenesc, pogorârile și suirile lui Dumnezeu, dovezile de milă ale Părintelui ceresc, bunăvoința pe care a arătat-o oamenilor drepți, pedeapsa păcătoșilor, astfel încât să nu se uite nici unul din pașii și trecerile lui Dumnezeu. La rândul lor și copiii transmiteau cele învățate urmașilor lor învățăturile date de Dumnezeu, care nu erau doar pentru o generație, pentru un popor, ci pentru întreaga lume. Un astfel de psalm, pentru întreaga lume, este și psalmul 131.

Geneza psalmului poate fi plasată în timpul epocii monarhice, atât pentru rațiuni interne, cât și pentru motive lexicale. Referința clară la arca alianței are savoare realistică și reflectă un ritual antic. Teologia davidică este aprofundată cu pasiune, fără stilizări. Limbajul și vocabularul psalmului este unul arhaic. Citarea lui în Cartea a doua a Cronicilor (cap. 6) presupune că psalmul era acceptat și canonizat deja. Acest psalm se prezintă ca un curcubeu literar. Găsim în el rugăciune de cerere, jurământ, relatare poetică, un cor procesional cu relatarea peripețiilor arcei alianței, un oracol divin și atmosfera generală a unui „memorial”, datorită căruia evenimentul trecut continuă să fie prezent în „astăzi”-ul celebrării liturgice. Acest imn vesel ne îndeamnă să mergem la noul Ierusalim. Pașii sau ascensiunea în contextul lui sunt foarte evidenți. Acest psalm a avut un rol deosebit de important în perioada post-exilică. Acesta este diferit față de toți ceilalți psalmi din colecție, atât în lungime, cât și în măreția temei, și anume din acest motiv, acesta (psalmul) a fost inclus cu un anumit scop special, având și un punct culminant. Este utilizat pentru a arăta speranța întregului popor care exprimă dorința unui Dumnezeu mesianic și scopul central al Sionului – poporul să dea roade înaintea lui Dumnezeu. În versetele 1-10 aflăm o rugăciune regală. Un rege iudeu aduce rugăciunea lui la templu, probabil, la sărbătorirea aflării de către David a chivotului legii și aducerea lui la Ierusalim.

Psalmul 131 a fost aparent compus în vremuri preexilice, în timpul domniilor dinastiei lui David, dar utilizarea sa de către pelerinii care mărșăluiesc spre Sion, conferă o fermitate teologică adesea absentă în alți psalmi regali. Dumnezeu alege pe Israel să-l slujească; regele, ca și preoții trebuie să respecte legătura care unește cetatea Sionului cu dinastia urmașilor lui David. Cu toate acestea, speranța în mântuirea finală nu se bazează pe legalismul ritual; ci a devenit rațiunea de a trăi, susținută de acest Psalmist. Atașamentul fierbinte la sacralitatea geografică a Sionului a împiedicat iudaismului din urmă și vocația sa spre o spiritualitate la nivel mondial. Potrivit lui Charles Sperjen, acest psalm este împărțit în trei părți. Mai întâi include o expresie de dor a lui David de a construi o casă Domnului (v. 1-7), apoi o rugăciune, însoțită de transferul chivotului (v. 8-10) și glorificarea legământului lui Dumnezeu (v. 11-18). Starea de spirit din psalmul 131 este una de sărbătoare și de comemorare. Întrucât acesta conține o proorocie a Mîntuitorului lumii, Celui ce a odrăslit după trup din neamul lui David, pe care îl prefigurează; Apostolul Petru atribuie acest psalm Mântuitorului Hristos (vezi Fapte 2, 30).

Din punct de vedere teologic, acest psalm se inspiră din ideologia davidică, din 2 Sam. 7. Alegerea lui David și alianța lui cu Yahwe era fundamentul promisiunii Domnului de a-i construi lui David o casă-dinastie. Templului spațial, în care trebuia să fie circumscris Dumnezeu, i se preferă templul temporal, istoria liniară davidică în care se va revela Domnul, depunând germenul mântuirii și al speranței mesianice. Promisiunea, chiar dacă din partea fidelității lui Yahwe este imposibil să fie încălcată, presupune un răspuns, o reacție, o adeziune și o fidelitate umană. De aceea, va putea să cadă dinastia, dar va rămâne veșnică lumina promisiunii divine.

Psalmul 131 are multe puncte comune cu ceilalți psalmi regali: promisiunea divină a victoriei și conectarea dinastiei cu Sionul apar și în psalmul 2; jurământul divin apare în psalmii 88,36; 119,4. Acest psalm este unic în prezentarea sa caldă și intensă, iar personajele cheie sunt David și Dumnezeu. Efectul este realizat de referințe reciproce la persoana întâi, de impresia de slujbă neabătută, de resurse din partea lui David și a dorinței de mulțumire, iar din partea Domnului este atestată generozitatea. Mai presus de toate, se elaborează o relație strânsă între dinastie și templu: acesta din urmă, ca și sala tronului regelui ceresc, oferă un sprijin mai vechi. Pe fiecare parte a tronului lui David se afla din vechime promisiunea dinastică reînnoită și prezența cultică a divinității. Dar prezența regelui care moștenește rolul lui David, în calitate de funcționar responsabil, îl obligă să plece genunchii în supunere ca în rugăciune. În Noul Testament, acest imn este mai puțin utilizat.

Structura psalmului. Potrivit lui S. Terrien, acest poem este structurat în patru strofe: Strofa I: Jurământul lui David față de Domnul (v. 1b-5); Strofa II: Sionul și dinastia lui David (v. 6-10); Strofa III: Au observat fiii lui David legământul? (v. 11-13); Strofa IV: O lampă și un corn pentru Unsul lui Dumnezeu (v. 14-18). L. C. Allen face o prezentare generală a structurii și a conținutului psalmului în felul următor: I. 131,1aα Începutul; II. 131,1ab-10 O rugăciune regală; III. 131,1b O rugăciune adevărată în ajutorul lui David; IV. 131,2-5 Făgăduința către David; V. 131,6-9 David își continuă făgăduința; VI. 131, 10 Cerere pentru un răspuns favorabil din pricina lui David; VII. 131, 11-18 Răspunsul divin; VIII. 131,11-12 Jurământul lui Dumnezeu cu privire la urmași; IX. 131,13-16 Repetarea jurământului lui Dumnezeu cu privire la Sion; X. 131,17-18 Jurământul făgăduit regelui rugător. O altă împărțire a psalmului ar fi: titlu (v. 1a); jurământul lui David făcut lui Dumnezeu (v. 1b-2); jurământul explicitat în cort, casă, loc (v. 3-5); intrarea procesională în locuința arcei (v. 6-10); jurământul Domnului, făcut lui David (v. 11-12); corul sacerdotal (v. 13-18).

Analiză exegetică

Versetul 1

La fel ca și celelalte cântări ale treptelor, și acest psalm are titlul de cântare a treptelor. Termenul cântare arată faptul că avem o anume istorisire, o anume relatare. Putem să-L urmărim pe Dumnezeu cum intră în familii, în neamul iudeilor, cum lasă întipăriturile Sale și cum acestea sunt puse în viață de către generațiile ulterioare. Iudeii, apropiindu-se de trepte, cântau ultimii psalmi, și ajungând la templu, cântau ultimii psalmi. De asemenea, acest cuvânt arată și istoria lui David care, a ajuns instrumentul potrivit pentru construirea templului și pentru ca Dumnezeu să fie prezent în el. După cum cunoaștem, Dumnezeu nu ia îng ăduit lui David să construiască el însuși templul, dar el i-a fost bineplăcut lui Dumnezeu, Care i-a făcut cinstea și i-a dat binecuvântarea, harul și puterea de a aduna materialele de construcție, din cele mai îndepărtate țări ale lumii și din apropiere, așa încât fiul său, Solomon, să ridice templul.

În acest verset vedem o rugăciune adevărată, un apel liturgic pentru Dumnezeu, pentru a primi ajutorul Lui pentru David. Prin rugăciunea sa către Dumnezeu, spre binecuvântarea pentru domnia sa, regele amintește de eforturile susținute ale lui David, în numele lui Dumnezeu. Ceea ce stă la baza acestui apel este conceptul de solidaritate a binecuvântării, care vine de la tatăl într-o familie. Domnul este rugat să răsplătească toate eforturile lui David. Solomon, asumându-și lucrarea împărătească și unică de care a fost învrednicit, era plin de iubire pentru Dumnezeu și de măreția pe care Acesta i-a dăruit-o. Însă, Solomon avea și o oarecare teamă pentru lucrarea pe care urma să o săvârșească. Astfel, el îi cere lui Dumnezeu să-i sprijine munca, ca nu cumva să fie zădărnicită precum în cazul lui David. Psalmul începe cu o pledoarie pentru Domnul. Verbul ,, Adu-Ți aminte” este un mod care nu este pur și simplu de a cere Domnului să păstreze ceva în minte, ci pentru ca El să ia măsurile necesare în lumina a ceea ce trebuie să-și amintească, de dragul lui David. ,,Osteneli” sau „greutăți” se referă la anumite dificultăți sau probleme; ei sunt cei pentru care David a suferit în încercarea sa de a readuce chivotul la Ierusalim și de a construi un templu pentru Domnul, locul unde chivotul va fi păstrat. Greutățile îndurate de David ar fi fost: lupta îndelungată cu forțele lui Saul, sau dificultățile întâmpinate de David în timpul aducerii chivotului la Ierusalim (2 Samuel 6,6-15 ; 1 Regi 15,5-14). Toate aceste osteneli, toată această trudă, toată această smerenie, toată această ascultare pe care a făcut-o David, pe toate acestea dorea Solomon a le pune ca pe niște temelii duhovnicești, și nu de piatră. Blândețe se numește aici neținerea de minte a răului și îndelunga-răbdare a lui David în privința lui Saul și a complicilor săi; în privința lui Simei, care l-a defăimat; și a multor alții ca aceștia. Iudeii cucernici, având nevoie de un ajutor deosebit al lui Dumnezeu, dar fiind lipsiți de îndrăzneală din cauza păcatelor de mai înainte, cer Domnului să-și aducă aminte de blândețea și bună-cuviința lui David, care cu faptele sale bune i-a bine-plăcut în mod deosebit lui Dumnezeu. Este imposibil cuiva să fie blând, dacă nu a dobândit mai întâi o mare smerenie și împlinire a poruncilor dumnezeiești. Deoarece aceste virtuți sunt întotdeauna legate împreună, și nu se poate ca cineva blând să nu fie și smerit, pentru că cine e blând, este și smerit; iar cine e smerit, este și blând, conform cuvintelor Însuși lui Dumnezu: „învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima” (Matei 11, 29).

Versetul 2

În versetele 2-5 regele citează o tradiție în ceea ce privește jurământul lui David, care a jurat să se lepede de אהל cortul său până ce nu va găsi locaș Dumnezeului său, și nu se va odihni până ce Dumnezeu nu va fi în locașul său. Există o referire implicită în jurământul pentru chivot, simbolul prezenței puternice a lui Dumnezeu. Pentru titlul arhaic אביר יעקב ,,cel puternic al lui Iacov”, majoritatea exegeților au privit-o ca un epitet al chivotului, observând că chivotul este o binecuvântare pentru Iosif, pe al cărui teritoriu chivotul a rămas pentru mult timp după ocuparea terenului. Versetul 2 se compune din două părți care sunt sinonime și semantic paralele. Titlul ,,Dumnezeul lui Iacov” este unul vechi (a se vedea utilizarea sa în Fac. 49,24); Iacob, în acest stih, se poate referi, fie la Patriarhul însuși, fie la poporul lui Israel. În conformitate cu tradițiile legendare care conțin elemente de adevăr istoric, regele a făcut un jurământ Domnului, că va alege un loc de „odihnă” pentru „Puternicul lui Iacob”. Jurământul lui David pentru a găsi un loc de odihnă pentru Domnul a fost cel mai probabil legat de convingerea că Sionul a fost centrul lumii. Astfel, Solomon, după ce în versetul anterior a amintit de virtutea lui David, aici amintește cel de-al doilea lucru, jurământul pe care acesta l-a făcut înaintea lui Yahwe. David nu s-a lăsat liber, ci și-a legat viitorul, inima, picioarele, atunci când a jurat Dumnezeului lui Iacob. Chiar dacă Sfânta Scriptură arată că e mai bine să nu jurăm Domnului (Ieșire 20,7), David s-a robit pe sine lui Dumnezeu, și astfel, trebuința lui subiectivă devine obligație subiectivă. Pe acest jurământ s-a sprijit toată măreția Sionului și de aici a înaintat calea Domnului, până în clipa în care s-a născut Hristos.

Versetul 3

Jurământul lui David, prezentat și cuprins în versetele 3-5, nu este înregistrat în altă parte a Vechiului Testament. Versetul 3 este compus din două linii paralele și sinonime între ele. Deși existau clădirile împărătești, își făcuse ca un fel de cort sau nici măcar cort, culcându-se pe jos, ca să-și amintească de el Dumnezeu, dar și să înfățișeze jurământul său înaintea lui Dumnezeu ca pe o jertfă, așa încât Dumnezeu să continue să-și reverse peste el mila Sa. În măreția sa împărătească, Solomon se smerește înaintea Domnului. Culcarea pe jos este dreptul lui care îi mai rămăseseră, și pe care i-L oferă lui Dumnezeu ca pe o jerfă curată, înălțată dintr-o inimă înfrântă și smerită.

Versetul 4

Versetul 4 este, de asemenea, compus din două linii paralele și sinonime între ele. La fel și aici, vedem grija Psalmistului pentru Dumnezeu, de care este stăpânit toată noaptea, așa încât se moțăie și se trezește. Acest lucru ni-l mărturisește și în alți psalmi. Acest verset ne mărturisește faptul că David vorbește și ca prooroc. Psalmistul se înfățișează pe sine ca pe o imagine a celui ce priveghează și vede. Refuză necesitatea fiziologică a somnului și priveghează. El cunoștea și simțea că numai noaptea poate să lupte cu Dumnezeu (cf. Facere 32,24).

Versetul 5

Versetul 5 este, de asemenea, compus din două linii paralele și sinonime între ele. Psalmistul spune că nu-și va îngădui nicio odihnă sau tihnă până când nu va afla un loc Domnului, un locaș Dumnezeului lui Iacob. David, aflând de la Duhul Sfânt despre venirea viitoare a Domnului Dumnezeu pe pământ, într-atât a început să se nevoiască, încât s-a lipsit de orice pat pentru a se culca, s-a dezis de casa sa, s-a aruncat cu fața la pământ, stătea înfrânt întins pe pământ înaintea Domnului și se ruga pentru descoperirea locului unde trebuie să se nască în trup la vremea rânduită Unul-Născut. În acest loc David dorea să ridice un templu – sălaș Dumnezeului lui Iacov. Nemenționând pe cel care a ridicat templul (Solomon), Psalmistul menționează pe cel care a dat jurământul, pentru a ne arăta ce binecuvântare mare este duhul drept, și cum Dumnezeu dă întotdeauna răsplată pentru intenție. De aceea despre David se aduce aminte mai degrabă, decât despre fiu: pentru că David a dat jurământul, iar fiul a primit poruncă. David a făgăduit, iar Solomon a proorocit. De aceea David a fost mai degrabă constructorul decât fiul său. Chiar dacă David nu putea să construiască templul, era dator să caute cel mai bun loc pentru ridicarea lui. Aici, David folosește termenul locuință, locaș sau loc și nu templu, pentru că, atunci când a pregătit David locul, a făcut un cort în care a așezat chivotul legământului (1 Regi 6,17), ca să-l ocrotească. Păstra cu smerenie binecuvântarea potrivită pe care i-o dăduse Dumnezeu, nu se răzvrătea, nu invidia, nu I se împotrivea lui Dumnezeu Care i-a zis: Până aici vei face tu. A primit și și-a asumat rolul pe care i l-a dat Domnul Însuși. Solomon avea multă dreptate întru acestea, pentru că se sprijinea pe iubirea și măreția lui David. Căci numai așa se săvârșesc lucrurile duhovnicești; dacă începutul sau aluatul este sfânt, toate apoi devin sfinte și progresează.

În versetul 5b משׁכנות , „cortul” , literal „tabără”, se referă la cortul construit de David în Ierusalim pentru a găzdui chivotul legii. Schmidt a susținut că aici Psalmistul se referă la templu, iar משׁכנות , „cortul”, este utilizat cu înțelesul de locuință divină.

Versetul 6

După ce s-a referit mai sus la jurământul lui David, aici Solomon ne prezintă cele spuse de către David, pe când acesta trăia. Așa cum a trăit-o David, tot așa a transmis-o și Solomon în cântarea lui, pe care au preluat-o evreii și au transmis-o copiilor lor. Astfel că aici auzim vocea poporului evreiesc, care, fiind într-o stare foarte jalnică și pierzând chivotul lui Dumnezeu, darul sacru și măreț al lui Dumnezeu, nu știau nici cine îl avea, nici unde se găsea. Versetele 6 și 7 vorbesc despre transferul chivotului de la Chiriat-Iearim la Ierusalim. ,,Efrata” pare să fi fost numele mai vechi al Betleemului, iar Chiriat-Iearim a fost un oraș situat la paisprezece kilometri nord-vest de Ierusalim; în cazul în care chivotul a stat pentru mai bine de douăzeci de ani după ce a fost returnat de filisteni, care l-au capturat în luptă. Delitzsch consideră că Efrata ar fi numele de regiune la care Chiriat-Iearim a aparținut. French common language version spune că Efrata aici nu înseamnă Betleem, ci este un alt Efrata, care se afla la o scurtă distanță de la Betel.

David își continuă făgăduința. Rugăciunea acum ia un alt rol, acela la fel ca și modul în care a fost realizat jurământul. Această tradiție a fost, evident, derivată dintr-un ritual: procesiunea comemora scoaterea chivotului la Ierusalim din Chiriat – Iearim, unde a stat mai bine de 50 de ani. Semnificația cuvântului אפרתה , „Efrata” este controversată. Versetul arată probabil călătoria de la Betleem la Chiriat – Iearim, în care a cântat un cor format din David și trupele sale. În noile circumstanțe tradiția ne spune că vocea lui David se auzea încă, iar acesta împreună cu contemporanii săi încearcă să pună în aplicare ceea ce au făgăduit.

Și în timp ce zice că au auzit de el în Efrata, Psalmistul arată că l-au găsit în câmpiile pădurii. Probabil că Chivotul Legământului fusese părăsit într-o casă înconjurată de pădure, așa încât nimeni nu mai vorbea de el. „David vestește locul nașterii Unului-Născut în Efrata, acesta fiind Betleemul. Poienile din dumbravă sunt câmpia, pe care se află vizuina din care a răsărit Hristos. De acolo, din Betleem a ieșit zvonul că Fecioara s-a stabilit (pentru a naște): au găsit-o în poienile din dumbravă în peșteră, în care a strălucit Lumina – Hristos. Fericitul David îl roagă pe Dumnezu să-i dăruiască cinstea de a construi templul lui Dumnezeu; iar Unul-Născut Cuvântul lui Dumnezeu făgăduiește să-Și plămădească din urmașii coapselor sale templu, însuflețit și cuvântăor. Astfel, primul locaș din pietre și copaci l-a construit în Ierusalim, Solomon; iar al doilea, harul Duhului Sfânt l-a țesut în Ierusalim”.

Versetul 7

În acest verset urmează un îndemn din partea corului pentru a începe procesiunea, care va culmina cu închinarea la locul în care chivotul este în cele din urmă așezat. Aici scena trece la Ierusalim. Chivotul a fost instalat în cortul pe care David l-a pregătit pentru el (2 Regi 1,4 ). În versetul 7b așternutului picioarelor Lui este o referire la chivot. În același timp, prezența Domnului în templu aparține celei mai profunde convingeri a cântăreților. Templu este într-adevăr reședința Domnului. Dumnezeu, Domnul cerului și al pământului, „se odihnește” sau permite de a fi invocat pe nume în sanctuar, însă El rămâne de neatins și invizibil. Când Solomon a scris acest psalm, templul era deja ridicat, pentru că zice în sălașurile/locașurile lui Dumnezeu. Sprijinise lucrarea sa duhovnicească pe blândețea și virtutea lui David. A reușit s-o împlinească, a mărit-o. A făcut cea mai frumoasă, unică și irepetabilă rugăciune pentru el însuși, pentru familia lui și pentru popor, ca Dumnezeu să audă în sălașul Lui orice lacrimă, orice suspin, orice nevoie, fiecare cerere, fiecare întristare și durere a oamenilor. Poetul, fiind insuflat de Dumnezeu, în timp ce mergea cu familia lui, cu curtenii lui, cu oastea lui la templul pe care îl construise, le zice: Să intrăm în sălașurile Lui. Folosește pluralul, sălașurile, pentru că înțelege, pe de o parte, diferitele locuri ale templului, iar pe de alta, spațiile auxiliare slujbei. „Să ne închinăm la locul, vom cădea, o să ne plecăm capul, ne vom întoarce privirile la locul unde au stat picioarele Lui, acolo unde pășește Dumnezeu. Înțelege prin aceasta Sfânta Sfintelor, unde se afla chivotul. Dar nimeni nu intra în Sfânta Sfintelor afară de arhiereu o dată pe an (Lev. 16, 34). Aici face aluzie la chivot și mai ales la capacul de aur, la jertfelnicul făcut tot din aur, deasupra cărora erau heruvimii, unde Se înfățișă Dumnezeu. Așadar acolo vom cădea, ne vom aduna, ne vom îndesa înaintea lui Dumnezeu, ca să ne desfatăm de binecuvântarea Lui”. Locașurile sale sunt Sfintele Biserici, iar locul unde au stat picioarele Lui – Crucea lui Hristos.

Cuvântul să ne închinăm înseamnă: Sunt nevrednic să Te văd, Dumnezeul meu, prefer să mă vezi Tu! De aceea și David și ceilalți prooroci spun: „Arăta-mă-voi feței lui Dumnezeu” (Ps. 41, 3). Dumnezeu să mă vadă pe mine, și nu eu pe Dumnezeu. Așadar mă închin, cad, așa încât Dumnezeu să mă vadă și să mă binecuvânteze, pentru că nu sunt vrednic să îl văd eu pe Dumnezeu (Ps. 16, 5).

Versetul 8

Interpretarea cea mai fidelă a stihului al optulea sugerează că chivotul în sine a fost purtat în procesiune precum se vorbește în tradiție. Inițial procesiunea s-ar fi terminat la cortul ridicat de către David; însă după ce templul a fost construit, acesta ar fi devenit destinație finală. Rugăciunile sunt oferite pentru templu, în special de către preoți care au rolul de a da binecuvântări, și care au rolul de a binecuvânta corul și rugăciunile adresate lui Dumnezeu. Scoală-Te, Doamne, către odihna Ta. Această expresie s-ar putea reda așa: Scoală, Doamne, să mergi până unde ne va spune Dumnezeu că trebuie să ne oprim iarăși! Atunci când iudeii trebuiau să se oprească se cobora norul, dacă era zi, sau stâlpul, dacă era noapte, și atunci leviții pregăteau de îndată trâmbițele și toate cele ca să coboare Dumnezeu (Num. 10,1-10). Dar odihna era vremelnică pe vremea lui Moise. Abia în timpul lui David, după ce a făcut cortul, iar apoi sub Solomon odihna a ajuns definitivă. Nu se mai punea problema ca Dumnezeu să mai plece din Sion până când jertfelnicul, chivotul și simbolurile lui nu vor fi fost înlocuite de cea din urmă odihnă, care urma să fie trupul omenesc, la întrupare. Chivotul Dumnezeirii, potrivit cu îndelungă-răbdarea, cu îngăduința, cu smerenia și cu chenoza lui Hristos, nu mai era nici aur, nici lemne de salcâm, nici smaralde sau alte lucruri scumpe, ci pământul, țărâna care binecuvânta. Dumnezeu numai avea un loc de odihnă undeva. Și-a așezat însă Duhul Său în trup, care a devenit sălașul Său statornic, odihna Lui permanentă. A lăsat până și sânurile Părintești ca să vină aici și să se sălășluiască în propria noastră țărână, în propriul nostru trup.

În acest verset scena este templul, și Domnul este invitat să intre, atât El, cât și chivotul, care este aici descris ca ,,chivotul sfințeniei Tale”. Astfel, chivotul este reprezentat ca și simbol și depozit al puterii și sfințeniei lui Yahwe. Chivotul aduce sacramental puterea și maiestatea lui Yahwe. Ideea de „odihnă” nu exprimă încetarea completă a activității lui Yahwe, ca și cum Domnul nu ar mai face nimic altceva; ci este mai degrabă sensul ca Yahwe să aibă un loc permanent în care să trăiască.

Scoală-Te, Doamne, către odihna Ta. Odihna este locul statornic pe care l-a dat David. Această expresie trimite în mod clar la înălțarea lui Hristos deja înălțat, care își înălța și ridica la cer locul Său de odihnă, adică trupul Său, propria noastră carne, către odihna definitivă, de-a dreapta Tatălui, pe tronul Dumnezeirii. „Tatăl îl cinstește pe Fiul așezându-L de-a dreapta Sa și întru Fiul este cinstită odihna, chivotul de carne. De ce de-a dreapta? Pentru că Dumnezeu a vrut într-un anume fel să fie legat. Când am pe cineva de-a dreapta mea, și eu sunt legat. Arată că Tatăl S-a legat pe El însuși de voința firii omenești. Tatăl ceresc slujește neamul omenesc prin Fiul Său.”

Tu și chivotul sfințirii Tale. Expresia se referă la chivotul de lemn și apoi la chivotul sfințirii. De ce zice chivotul sfințirii și nu zice al sfințeniei sau chivotul cel sfânt? Chivotul este sfânt, dar Psalmistul nu vrea să spună numai atât. Îl confruntă pe Tu cu chivotul sfințirii Tale. Adică, dacă există Dumnezeu, există și lăcașul. Dumnezeu nu Se vede, dar este făcut cunoscut în locaș. De aceea spune că nu e numai chivotul, ci Tu și chivotul sfințirii Tale. Yahwe este prezent în această catapeteasmă a trupului. Fiindcă Dumnezeul cel întrupat împărtășește sfințenia, datorită acestui fapt avem un rezultat sfânt. Chivotul sfințirii Tale este locul în care neîncetat se vede strălucirea sfințeniei lui Dumnezeu, este expresia prin care Prorocul arată întemeierea Bisericii, chivotul cel definitiv. Majoritatea Părințilorsunt de părerea că, chivotul sfințeniei este numit Trupul Sfânt al lui Hristos și Preacurata Sa Maică, pentru că precum Hristos a înviat, la fel și Preasfânta Maica Sa s-a sculat din mormânt după trei zile ca și Fiul ei, și nu numai s-a sculat, dar s-a și înălțat la ceruri, și împărățește acum cu Fiul Său și Dumnezeu, având trup nestricăcios. Odihna este pacea dăruită oamenilor de Dumnezeu, după călcarea de către El a morții și a iadului.

Versetul 9

După ce ne-a arătat slava, smerenia, măreția, rezultatul, propria noastră îndumnezeire, Solomon coboară acum înaintea preoților, a curtenilor și a poporului și, adresându-se lui Dumnezeu, zice acest stih: Preoții tăi să se îmbrace întru dreptate și norodul cel credincios să strige de bucurie! Nu este ușor să se determine cu precizie ceea ce se înțelege în versetul 9a ,,să se îmbrace întru dreptate”. Dreptatea este văzută ca o calitate morală, care este comparată cu o haină ce este purtată. Weiser spune că termenul aici înseamnă „mântuire”, la fel ca în versetul 16, și care se referă la binecuvântarea pe care preoții o transmit asupra oamenilor; sau preoții sunt cei care poartă mântuirea cu ei, în același mod în care poartă hainele lor. „Dreptate, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, numește aici Psalmistul tot ceea ce ține de cult, de preoțe, de slujire, de jertfe, punerile înainte și pe lângă acestea, petrecerea riguroasă potrivită legii, care este cerută mai ales preoților”. Pe un astfel de Dumnezeu nu-1 poate sluji un preot daca nu are dreptate, în sensul de a fi îndreptățit. Nu are numai simplul sens al dreptății juridice, preotul trebuie să fie în stare să absoarbă razele Sfântului Duh, pentru că prin cuvintele chivotul sfințirii Tale înțelege sfințenia Sfântului Duh. Sfințenia este faptul de a lucra și de a aduce roade. Preoții trebuie să fie capabili să absoarbăaceastă sfințenie, să nu o lepede, să nu o împiedice, să fie cu adevărat sfinți. Proorocul se roagă, dar nu proorocește, și cere dobândirea virtuților. Preoții să se îmbrace întru însăși Dreptatea, iar Dreptatea este Hristos; și sfinții (oamenii cuvioși) – se vor bucura la vederea frumuseții templului, desăvârșirea preoților, ritualurilor sfinte și slujbelor dumnezeiești. Preotul este înger, iar nu om; totul ce-i lumesc trebuie să lase în urmă…. De asemenea trebuie să țină minte întotdeauna măreția slujirii sale, și să nu se încurce în plasele lumii acesteia și a diavolului.

În versetul 9b strigătul de bucurie al sfinților nu este altceva decât exprimarea bucuriei și a veseliei pe care o trăiește poporul lui Dumnezeu. Cuvioșii sau sfinții sunt cei afierosiți lui Dumnezeu. De altfel, în Biserica noastră toți credincioșii se numesc sfinți, sunt numiți cuvioși și sunt preoți, potrivit cu vrednicia pe care ne-a dat-o Dumnezeu (1 Petru 2,9).

Versetul 10

În acest verset Solomon revine din nou la David, zicând: Pentru David, sluga ta, nu întoarce fața ta de la unsul tău! În versetele 10-12 Psalmistul vorbește despre promisiunea Domnului făcută lui David că urmașii lui vor domni ca regi peste Israel. În acest verset, Psalmistul solicită o audiere favorabilă din pricina lui David.

În timpul secolelor de monarhie ale lui David (960-587 î. Hr.), profeții de cult au interpretat cererile Domnului. Unii dintre ei au cerut integritate regală și corectitudine etică pentru guvernul de la conducere. Acest psalm susține jurământul davidic, ce este condiționat, precum a fost condiționat și jurământul sinaitic. Nu este prezentat ca etern. Acesta se bazează pe un standard național de etică pentru a fi aplicat în istorie. Cu toate acestea, cea mai mare dorință a Domnului este de a locui în Sion. Modul de a găsi această locuință nu este definit, dar motivul prezenței este amestecat cu locul Sionului și comportamentul, atât al regelui, cât și al poporului (precum se va vedea și în următoarele două versete ale psalmului).

Având o teamă de el însuși și cunoscându-și propria neputință și caracterul schimbător al firii umane, Solomon nu se numește pe el însuși, ci pe tatăl lui mort, dar care era viu în Dumnezeu, și pe care îl numește unsul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, nu zice „nu întoarce” fața Ta de la unsul Tău, ci, vorbind iarăși în grai proorocesc, descoperitor, folosește o expresie care arată o acțiune și nu o pătimire suferită din afară…. David este preînchipuirea, proorocia despre Hristos, anume că din David Se va naște Hristos (Isaia 11, 1). Așadar, trece cu vederea secolele care urmau și nu zice „nu întoarce fața Ta de la robul Tau David”, ci „nu vei îngădui ca Hristos să-Și întoarcă fața Sa de la David”. Solomon îl prezintă pe Hristos, Care avea să vină după aproape o mie de ani și Care îl va slăvi pe împăratul istoric David.”. Pentru că cei care cereau aceasta, iudeii, înșiși fiind vinovați în multe păcate, recurg din nou la bunătatea lui Dumnezeu, considerându-se nevrednici de îndrăzneală. Se află aici și o cerere proorocească în privința venirii Mântuitorului Hristos: fața lui Dumnezeu – Hristos Dumnezeul nostru.

Versetul 11

În cuprinsul versetelor 11-18 găsim răspunsul divin. Rugăciunea regelui primește un răspuns afirmativ, evident adus de către un profet cultic în primă instanță. Răspunsul este un monolog artistic pentru rugăciune. Dumnezeu promite că va întemeia o dinastie. În aceste versete Psalmistul se referă la legământul Domnului făcut lui David. „Din rodul coapsei tale” înseamnă că unul din fiii lui David sau o succesiune de descendenți de sex masculin direcți ai lui David vor domni peste Israel. Prinzând curaj, Solomon susține că neamul împărătesc al lui David nu se va stinge, ci se va sfârși în ultimul împărat, Iisus Hristos. Aceste cuvinte ale jurământului dumnezeiesc se pot referi numai la Mesia Hristos. Dumnezeu Îi făgăduiește lui David o făgăduință neclintită, că în mod sigur din tribul său se va întrupa Unul-Născut Fiul Său – Hristos Mântuitorul (2 Regi 7,12). Tronul lui David și scaunul împărătesc sunt preoțimea în Sfânta Biserică: unind împreună această vrednicie împărătească și slujire preoțească, Domnul a dăruit-o Sfintei Sale Biserici, mutând în aceasta tronul lui David, ce nu încetează să dăinuiască în veci.

A doua parte a stihului Din rodul pântecelui tău voi așeza pe tronul Tău, reprezintă o propoziție simplă, fară dificultăți. Dumnezeu spune că nu va îndepărta spița lui împărătească, ci din pântecele lui David, al lui Solomon și ai celorlalți împărați vor ieși alți împărați și, în cele din urmă, Se va naște și Iisus Hristos, ultimul împărat al lui Israil.

Versetul 12

Mai întâi, regele este liniștit prin reamintirea că lucrarea lui David pentru Domnul său nu rămâne nerăsplătită. Este preluată o tradiție care este arătată de către profetul Natan (cf. 2 Sam 7; Ps. 88). Domnul, de asemenea, făgăduiește un jurământ, promițând succesiune dinastică, care va începe cu regele David. Ceea ce a făcut David: nu a fost doar ca un mediator de binecuvântare a succesorilor săi, ci, de asemenea, a fost un model de urmat în ceea ce privește angajamentul pe care l-a realizat. Jurământul și eforturile lui au fost însoțite și de respectarea acestora de către urmașii săi. Natura făgăduinței dinastice nu este prezentată ca o devalorizare. Promisiunea este reînnoită descendenților de mai târziu ai lui David; dinastia lui David va continua pentru totdeauna să conducă poporul lui Israel. Însă, promisiunile divine vor fi păstrate cu condiția ca urmașii lui David să păstreze mereu legământul Domnului cu ei și să asculte de poruncile Lui. Domnul însuși îi va învăța poruncile Lui, care sunt, regulile și legile poporului lui Israel ce trebuiesc urmate. Dumnezeu le spune că dacă ei vor să se împlinească această făgăduință, trebuie să fie conștiincioși, să păzească ei și urmașii lor, toate câte îi va învăța El. Astfel, spița împărătească a lui David nu va dispărea. Fii lui David nu au păstrat Legământul lui Dumnezeu și s-au privat de Împărăție: pentru că Solomon degrabă căzând în necinste, a adus asupra sa mânia dumnezeiască și zece generații a fost împărăția altora; în cele din urmă și cele 2 seminții (Iudeea și Israel) n-au avut parte de împărăția lui David. În schimb Hristos Mântuitorul împărățește în veci, și Împărăția Sa nu va avea sfârșit.

Versetul 13

În versetele 13-16, are loc repetarea făgăduinței lui Dumnezeu pentru Sion. Domnul a făcut un angajament pentru orașul în care David a adus chivotul cu mult timp în urmă; inițiativa umană este în mod misterios concomitentă cu plăcerea divină. Punctul specific aici, legat de domnia pământească a dinastiei lui David, derivă din autoritatea pe care o are acest tron divin (כי, „pentru”). Această revelație a scopului divin oferă o bază solidă pentru dinastie.

În versetele 13-18, care alcătuie strofa finală a poemului, Psalmistul laudă Ierusalimul ca locul în care Domnul a ales să trăiască; Domnul va binecuvânta și proteja orașul și oamenii săi, și va garanta succesul lui David și a descendenților săi de sex masculin ca regi ai poporului lui Israel. În versetul 13, Sionul este cetatea Ierusalimului. Domnul a ales-o pentru că a vrut să fie locuința Lui (versetul 13b). L-a despărțit de orice alt loc, a preferat Ierusalimul ca locuință pentru Sine. Ierusalimul, în cele din urmă, este Biserica lui Hristos. Dumnezeu din vechime a preferat Sionul altor orașe și l-a ales ca locaș al Său; în sens duhovnicesc: Hristos și-a asumat Sionul – Biserica din păgâni, i-a făcut pe cei care au crezut oraș sfânt și locaș al Său.

Versetul 14

Alegerea Sionului este legată de o atitudine intens personală din partea Domnului. Yahwe a ales Sionul, acest munte, această cetate, această Biserică și a iubit-o, și în ea se va odihni. După ce mai înainte a vorbit numai despre odihnă, acum zice: aici voi locui, că Eu l-am ales, de acum va locui aici mereu. Așadar, Sionul este preînchipuirea Bisericii, care este sălașul statornic, Trupul lui Hristos, ceea ce atrage cu Sine Hristos.

Versetul 15

Vechiul profet continuă în acest verset cu promisiuni de binecuvântare pentru comunitatea dinastiei davidice. Patronul divin al templului va binecuvânta într-adevăr, poporul care s-a adunat pentru închinare în Sion: nevoile lor vor fi satisfăcute. Legământul cu comunitatea trebuie făcut cu Domnul pentru furnizarea de produse alimentare. Prezența lui Dumnezeu în Sion garantează fertilitate pentru teren. Profetul anunță prosperitatea care va rezulta din legământ, regalitatea, iar Sionul trebuie să coopereze pe cale amiabilă într-un mod dinamic. Normele legământului trebuie să rămână neformulate. Pentru o epocă în care Tora a devenit mai mult o lege de cult decât un ghid etic, s-ar părea ca Psalmistul, ucenicul marilor profeți, să favorizeze o auto-ofertă în totalitate, mai degrabă decât detalii precise de interdicții alimentare și alte practici, care au fost mai ales reacții legale împotriva ritualurilor canaanite. Domnul promite să scape de nevoi pe oamenii din Ierusalim, inclusiv pe cei săraci. Termenul pâine se referă la mâncare în sens general. Într-un sens mai înalt, strânsura Sionului semnifică cei pescuiți zi de zi prin cuvântul propovăduirii Evangheliei, iar săracii – săracii cu duhul, cei, pe care Hristos îi numește fericiți (vezi Matei 5, 3) și pentru care pâinea duhovnicească este „Cel ce coboară din cer”.

Versetul 16

Versetul 16 este similar cu versetul 9 cu excepția faptului că aici, preoții au mântuirea pentru îmbrăcămintea lor, ceea ce înseamnă fie că aceștia împart mântuirea lui Dumnezeu pentru oameni, sau cineva care se bucură de mântuirea sau binecuvântările Lui. Ce mai înainte a numit Proorocul dreptate, acum numește mântuire; în Hristos se îmbracă preoții bisericești, precum se spune îmbrăcați-vă în Domnul Iisus Hristos (Romani 13, 14). Iubitorii de bună-cuviință – sfinții se vor umple de bucurie. Preoții templului ar fi mediatorii nu numai a acestei binecuvântări eficiente, ci și a obținerii furnizării de har oamenilor, și, de asemenea, ei aduc înapoi lui Dumnezeu laudă pentru toate binecuvântările aduse poporului. Dumnezeu nu-i va ține într-o simplă dreptate, nu vor fi capabili să absoarbă doar sfințenia, ci încă de acum îi va îmbrăca cu mântuire. Însuși Mântuitorul va fi veșmântul și hrana preoților. Suntem cu adevărat hrăniți de Dumnezeu, îl vânăm pe Dumnezeu, ne îmbrăcăm cu Dumnezeu. Întregul popor, având astfel de preoți, ia parte la această masă cu bucurie, cu dănțuiri și prăznuiri.

Versetul 17

În acest verset, precum și în următorul, continuă promisiunile lui Dumnezeu la rugăciunile regelui. În cazul în care stăpânul a făcut astfel de promisiuni generoase spre beneficiile oamenilor, oare regele nu ar fi beneficiat de aceleași binecuvântări? Regele este prins în promisiunile lui Dumnezeu în Sion ( שׁם , „acolo”). Sionul, scaunul divin de regalitate, este sursa de economisire a harului Domnului cu precădere pentru reprezentantul regal al poporului. Prezența lui Dumnezeu constituie o promisiune a puterii și a stabilității pentru dinastia davidică. Yahwe garantează că aceștia vor continua să fie regi ai poporului lui Israel. Cum ar fi o ,,lampă aprinsă”, așa va menține El acolo regele. Acolo, în Sion, David va continua să împărățească în vecii vecilor. Puterea înseamnă dinastia, stăpânirea împărătească. Prin urmare, Dumnezeu zice că va face să răsară puterea lui David ca să-L arate în mod limpede pe însuși Hristos. Aici iarăși avem o proorocie despre Hristos.

קרן , „corn” (frunte), este utilizat aici ca o metaforă pentru putere. דוד , „David” înseamnă regele davidic contemporan. Gunkel consideră că atât regele contemporan, cât și David însuși, au aceeași semnificație. Metafora נר , „sfeșnic” (făclie) indică permanența dinastiei. Aceasta mai poate fi înțeleasă ca un simbol de maturitate de succes (1 Regi 11,36 și 2 Regi 8,19), care fuzionează cu virtuțile guvernului regal și le amestecă ca secret al legământului, astfel că Israelul ar putea fi cu adevărat o împărăție preoțească pentru toate neamurile pământului (Ieșire 19,5). Acolo, adică în Ierusalim, își va înălța Domnul fruntea sau cornul – puterea și slava lui David – Mântuitorului Hristos; cornul sau puterea mântuirii este numit Mântuitorul la Luca (vezi Luca 1, 69). Făclia este Ioan Înaintemergătorul, despre care Hristos însuși a spus: Ioan era făclia care arde și luminează (Ioan 5, 35). Această întrebare și-a pus-o și Arhimandritul Emilianos: „– Cine este unsul? – se întreabă arhimandritul Emilianos Simonopetritul. Unsul este David, iar apoi Solomon și apoi fiecare împărat care s-a născut din coapsa lui David. Deși cei mai mulți dintre ei au ajuns idolatri, totuși, cât au trăit, Dumnezeu nu i-a părăsit, ci le-a păstrat ungerea. Fiecare împărat era unsul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu se necinstește pe El însuși, ce a spus, împlinește. Spune adevărul, Dumnezeu este credincios. Am spus că ești copilul meu și nu te reneg, în afară de cazul că, în ultima zi a celei de a Doua Veniri, te vei lepăda tu de Hristos, Eu nu te lepăd. De aceea, chiar și pe împărații idolatri care se închinau idolilor lui Baal (3 Regi 18, 18) pe înălțimi și prin păduri Dumnezeu îi păstra în ungerea Lui. De altfel, însuși Solomon a murit ca idolatru. L-a părăsit Dumnezeu? Dumnezeu nu ne leapădă niciodată. Numai noi îl lepădăm. Cât de credincios este Dumnezeu!”.

Versetul 18

Psalmul se încheie cu făgăduința Domnului de a învinge (îmbrăca în rușine) dușmanii regelui și de a face împărăția lui să prospere și să înflorească. Nimeni nu va putea să îi fie dușman. Dușmani ai lui Hristos sunt demonii și toți potrivnicii Adevărului. Sfințenia este Biserica lui Dumnezeu în întreg universul, numită Trup al Stăpânului Hristos și de la El primind izvorul sfințeniei.

Asupra unsului va înflori sfințenia Domnului.

14. PSALMUL 132

Psalmul 132, un imn al bucuriei fraterne, ne arată iubirea față de Dumnezeu și aproapele. A paisprezecea cântare a treptelor anunță beneficiile ce sunt dăruite oamenilor de către Dumnezeu. Odată ajunși la sanctuar, pelerinii se bucură de comuniunea cu slujitorii sacri și cu frații lor în credință. Psalmul adaptează, poate, o expresie proverbială despre buna înțelegere în familie și arată dragostea frășească.

Noțiuni de isagogie

Datarea și autorul psalmului. În acest imn al bucuriei fraterne, vedem portretul optimist al unui Israel unit sau al unei comunități de credință în care domnește liniștea, umilința, toleranța, fuga de murmurări și asiduitatea la rugăciune. Psalmul a constituit un punct de referință clasic, în pietatea iudaică și creștină. Iubit de iudaismul rabinic, ce vedea în acest psalm trăsăturile ideale ale adunării sfinte a Israelului, psalmul 132 a devenit text de bază pentru orice experiență comunitară, chiar dacă această comunitate, pe care o presupune psalmul, are hotarele extinse până la dimensiunile Bisericii. Acest psalm se încadrează și conține toate caracteristicele cântărilor treptelor. Potrivit lui C. Sperdjen, nu există nici un motiv pentru a nega dreptul la paternitate a lui David din acest sonet genial. Acest psalm ocupă un loc special în cântările treptelor. Chiar și în literatura universală, el este citat de multe ori pentru frumusețea sa aparte. În el nu întâlnim nici un cuvânt neplăcut, ci fiecare linie respiră prospețime, iluminând ascultătorul cu o lumină specială, și în cuprinsul căruia sună pacea și odihna. Întrucât, pelerinii Sionului parcurg o cale de întoarcere, acest psalm ar putea fi foarte bine o odă a bucuriei lor, pentru că ei au văzut unirea binecuvântată a triburilor lui Israel, care s-au adunat în templul Domnului. Unii traducători au ales pentru acest psalm un titlu frumos: Avantajele comuniunii sfinților. Ele sunt adesea în măsură să exprime esența pasajului doar în câteva cuvinte.

Tema centrală a poemului este relatarea atmosferei care anima procesiunea pelerinilor ce urcau spre templu din diferite regiuni și localități ale Palestinei și din diaspora. Atmosfera este aceea a unei fraternități profunde și de nedespărțit. Atunci când sunt în templu, și vocile se acordă într-un singur concert de rugăciune, iubirea frățească e experimentată aproape în mod palpabil. Rugăciunea de mulțumire, pentru acest dar al iubirii și al înțelegerii, înflorește spontan și entuziast. Ca și psalmul precedent (121), acest psalm indică ragul înalt atribuit Sionului în teologia Vechiului Testament, ca punctul central al prezenței divine, și astfel, ca sursă de binecuvântare și susținere pentru oameni. Acesta oferă, de asemenea, un fundament pentru conceptul mai târziu de un „analog” ceresc, „Muntele Sionului, …oraș al Dumnezeului celui viu…, totalitatea celor întâi născuți, care sunt „scriși” în ceruri (Evrei 12,22-23), spre care un nou popor pelerin își face drum și de ale cărui beneficii se bucură deja în parte, pentru că ei chiar acum „se adună împreună” (Evrei 10,25, 12,22-24, 13,14-16; compară cu Galateni 4,26; Apocalipsă 14,1). Deoarece așa-numitul „cod sacerdotal” poate să fi fost transmis pe cale orală în timpul monarhiei, data psalmului 132 poate să fi fost mai timpurie decât vremea postexilică. În orice caz, binecuvântarea Domnului pare a fi sensul ultim al comparației cu frumusețea și dulceața fraternității. Stilul sapiențial este acum transformat de o utilizare în cadrul cultului, dar atmosfera sacerdotală nu implică punctele caracteristice ale unei diete legaliste și alte interdicții și prescrieri ale Pentateuhului deja scris în totalitate la vremea aceea. Acest cântăreț, un funcționar al templului din Sion, a fost expus deja la învățăturile înțelepților și marilor profeți. Acest psalm scurt favorizează o teologie a mântuirii existențiale. Adevărata fraternitate se bazează pe revărsarea deschisă a binecuvântării efective a lui Dumnezeu. Omul nu trăiește doar prin sine însăși, ci în fața fratelui său (prin fratele său), spunea William Blake.

Structura psalmului. Potrivit lui S. Terrien, acest poem este structurat în două strofe: Strofa I: Bucuriile prieteniei frățești (v. 1b-2); Strofa II: Roua de pe muntele Hermonului (v. 3). L. C. Allen face o prezentare generală a structurii și a conținutului psalmului în felul următor: I. 132,1aα Introducerea; II. 132,1ab-2 Lauda și descrierea cultului comunal; III. 132,3 O descriere mai amănunțită și realitatea sacră. O altă împărțire a psalmului ar fi: titlu (v. 1a); declarație tematică: bucuria fraternității (v. 1bc); ilustrarea simbolică centrală: untdelemnul parfumat și roua (v. 2-3a); declarație finală: binecuvântarea de viață asupra comunității (v. 3b).

Analiză exegetică

Versetul 1

Mențiunea davidică este greu de explicat; aceasta nu este atestată în unanimitate. Potrivit lui L. C. Allen, aceasta ar putea fi teoretic o mutare greșită de la introducerea psalmului 131, un candidat mult mai evident pentru adnotare, care în mod ciudat lipsește. Versetul introductiv al acestui imn al Sionului, probabil, inițial, a reprezentat o zicală de înțelepciune, care lăuda continuitatea fraților căsătoriți în casa unei familii (compară cu Deut. 25,5) . O serie de exegeți înțeleg cuvântul „frați” în sensul său literal, frați din aceiași familie, inclusiv frați vitregi și nepoți (compară cu Facere 13,6-7; 27,42-45; etc.). Legea leviratului (Deuteronom 25,5) indică importanța legăturii frățești în Israelul antic. Continuitatea în familie, discutabil, este poate susținută de asemenea din considerente economice, astfel că proprietatea nu va fi împărțită între mai mulți moștenitori. Cu toate acestea, exemple de disidență în cadrul unei familii sunt la fel de comune ca și cele de armonie. Până în secolul I e.n., ca și parabola lui Iisus din vremea repectivă despre cei doi frați (Luca 15,11-32), face aluzie la o relație fraternă mai puțin decât ideală. Utilizarea în sens figurat al cuvântului „frate” – pentu cântăreții care trăiesc împreună în incinta templului pare a fi obișnuită în cercurile sapiențiale (Iov 30,29; Proverbe 18,9).

Expresia din versetul 1b își are originea în obiceiul familiilor extinse, unde frații locuiau împreună cu tatăl lor și după căsătorie (Cf. Deuteronom 25,5; Facere 13,6, 36,7). A. Phillips a observat că frații trăiau împreună până când li se nășteau copii, după care frații mai mici își înființau gospodării separate. Psalmul este adesea privit ca o recomandare a acestei practici sociologice, de exemplu, astfel este considerat de Kraus și Weiser. Berlin a văzut-o ca o metaforă pentru o împărăție nedivizată, pentru care în psalm se exprimă o speranță. O interpretare mai veche este de o natură cultică, în care se interpretează ca poporul de אחים „frați” (frățesc) al legamântului, care se închină împreună în Ierusalim (de exemplu, Alexander).

De asemenea într-un alt sens, prin frați se înțelege Hristos și omul: fiindcă însuși Împăratul Ceresc nu se sfiește să se numere printre acești frați. Din împreună-locuirea fraților are loc mult folos pentru oamenii binevoitori. Și Apostolul Pavel a recomandat ca să nu se renunțe la comunicarea reciprocă. Pin aceasta ne și deosebim de dobitoace. Să trăim împreună nu înseamnă doar să locuim împreună, într-o singură casă, dar să trăim în înțelegere și dragoste; pentru că astfel se naște unitatea în duh. Bunătatea se referă la lauda bună a vieții, iar frumusețea la veselia unității în gândire. Cel care-și petrece întru totul astfel viața aceasta, acela este râvnitor al celei mai mari virtuți. Acesta ține minte bine că trebuie să luăm parte la suferința lui Hristos în ideea că fără strâmtorări și necazuri nimeni nu va primi cununa biruinței. Și despre ucenicii Domnului se vorbește în Faptele Apostolilor, că inima și sufletul mulțimii celor ce au crezut erau una (Fapte 4, 32). Noi, prin însăși experiența noastră, cunoaștem că nu este nimic mai plăcut decât înțelegerea între frați.

Adjectivul bun/plăcut, înseamnă că ceea ce este astfel caracterizat aduce bucurie, provoacă plăcere, și este, prin însăși natura sa foarte bun.

Versetul 2

Pentru a reda aprecierea sa a acestei părtășii văzute a credinței, adică această împreună-locuire a fraților, Psalmistul folosește două reprezentări. Prima, amintește de consacrarea lui Aaron ca Mare Preot (compară cu Ieșire 29,7; Levitic 8,12). Aaron are rolul de prototip al marelui preot. Untdelemnul aromat al ungerii (compară cu Ieșire 30,23-25, 30), turnat pe capul său, se prelingea drept jos pe barba-i lungă. Ungerea sacramentală a fost o delegare divină (compară cu 1 Regi 9,1) a acestui prototip măreț, astfel ca el să poată fi intermediarul Domnului în sanctuar. Familia lui Dumnezeu era adunată la locul de cult în care harul înmiresmat curgea de sus. Comparația unității frățești între muzicienii profesioniști poate fi foarte bine asemănată uleiului prețios care se prelinge pe gulerul veșmântului lui Aaron. Tema iubirii, întâlnită în psalm, este comentată printr-o simbologie dublă. Mai întâi, mirul sau untdelemnul parfumat, întâlnit în acest verset, este simbolul consacrării, al puterii și al sfințeniei lui Dumnezeu, care se revarsă din abundență asupra omului și este simbolul cordialității și al ospitalității. Mirul, l-a asemănat David cu înțelegerea frățească. Acest mir arhieresc este alcătuit din multe miresme: dar nici una din ele nu răspândește un miros la fel de plăcut, precum răspândesc împreună. Aaron, fiind primul preot, s-a uns cu acest mir, ce izvora din toate părțile, și din cauza ungerii acesteia era îndeosebi de prietenos și bine-plăcut celor care-l priveau. Astfel, precum mirul sfânt ce coboară de pe cap prin barbă pe marginea veșmântului umplea preotul de bună-mireasmă, la fel și folosul din buna-înțelegere îi cuprinde pe toți, răspândindu-se de la conducător la subordonați. Mirul pe cap, barbă și veșmânt vestește harul Sfântului Duh; capul este mintea, barba lui Aaron – cuvântul plin de har.

Versetul 3

Cea de a doua imagine, privind roua Hermonului, este o comparație cu nuanțe pozitive a răcoarei divine trimise. Aceasta poate fi ușor supusă unei interpretări spirituale, la fel ca în Osea 14,5. Semnificația lui חרמון „Hermon” nu este clară. Curgerea rouăi de la muntele Hermonului la Muntele Sionului pare a fi o imposibilitate din punct de vedere geografic. Muntele de aproximativ 2750 de metri este vizibil din Ierusalim, dar la o distanță de 200 mile. A fost sugerat că Aaron a primit pe capul lui nu uleiul sacramental, dar „unguentul din scorțișoară”, care a fost adus la dealul Sionului. Două documente coptice de o dată mai târzie propun această posibilitate. Aluzia la Aaron, marele preot (Ieșire 29,7; Levitic 6,3) ar fi destul de obișnuită în vremurile postexilice, când iudaismul din vremea celui de al doilea templu avea acces la tradițiile sacerdotale scrise ca parte din Tora (Ieșire 31,10; compară cu Ezdra 7,1-5). Viața în înțelegere și iubire este la fel de mântuitoare și plăcută, precum roua, adusă din munții Ermonului în munții Sionului. În vreme de năduf, slăbind căldura, aceasta ajută la rodnicia pământului. Roua curată este harul Duhului Sfânt, ce coboară pe Sfânta Biserică – Sion, în care binecuvântarea și viața veșnică este hrana Trupului și Sângelui lui Hristos. Pentru că acolo (unde este înțelegere, armonie, unire, sălășluire împreună) poruncile lui Hristos sunt binecuvântare și viață în veac.

Veșmintele lui Aaron (la plural) indică veșmintele liturgice adecvate unei binecuvântări ceremoniale (Numeri 6,24-26). Psalmistul insistă asupra „binecuvântării lui Yahwe” care este subînțeleasă printr-un gest ritual dintr-o ceremonie solemnă, înălțat (gestul) la nivelul acceptării divine, aprobării, și intervenției. Psalmistul compară dragostea cu mirul și cu roua vrând să înfățișeze prin mir buna mireasmă, iar prin rouă, odihna și desfătarea pe care le oferă privirii.

În ultima parte a acestui verset, Proorocul se referă la Ierusalim, unde Domnul locuiește, și unde dă (a poruncit) binecuvântarea pentru viață până-n veac. ציון, „Sion” este un cuvânt cheie, care explică și reia tema din versetul 1. Acesta deschide calea pentru amplificarea rândului final, care cuprinde tot ceea ce s-a întâmplat mai înainte. Sionul este locul de întâlnire cu Yahwe, unde poporul legământului venea pe bună dreptate să caute harul divin. Este sursa permanentă de binecuvântare revărsată, intermediată prin preoție (compară cu Numeri 6,23) și de viață îmbelșugată asemănătoare abundenței rouăi (compară cu psalmul 35,10), invocată astfel asupra muncilor din zilele viitoare. Bunăstarea comunității depinde de pelerinajul în acest loc sacru, unde harul divin a coborât.

15. PSALMUL 133

Psalmul 133, ultimul dintre cântările treptelor, conține în el mulțumirea sau rugăciunea de seară adusă lui Dumnezeu. Pelerinii pleacă din Templu îndemnându-i pe slujitorii lui să stăruie în rugăciune, iar aceștia la rândul lor îi binecuvântează în numele Domnului.

Noțiuni de isagogie

Datarea și autorul psalmului. În cele din urmă am ajuns și la ultima din aceste cântări. Întorcându-se acasă, pelerinii încep să cânte imnul final. Ei părăsesc orașul dimineața devreme, pentru că mulți dintre ei au un drum lung. Razele soarelui nu au început încă să ilumineze pe cer, căci străinii erau deja pe drum. Intrând pe poartă, ei văd garda pe pereții templului și luminile aprinse în ferestrele camerelor din jurul sanctuarului. Încântați de această vedere, ei încep să cânte un imn de rămas bun, care este dedicat slujitorilor permanenți ai templului sfânt. Recursul lor, la rândul său, răspunde în inimile preoților, și, din sanctuar, după pelerini, zboară o binecuvântare de rămas bun, care este conținută în versetul al treilea al poemului. Acest psalm ridică o serie de întrebări, dintre care unele sunt create de laconicitatea sa. Dar anumite aspecte sunt clare. Poziționarea sa la sfârșitul colecției de „cântări procesionale” trebuie să fie luată în serios, indiferent de psalmii anteriori. În plus, cititorul trebuie să asculte mesajul clar al psalmului ca un fel de schimb de binecuvântare. În ciuda conciziei lui, acest psalm rămâne a fi cuprins de mister. În Numeri 6,22-27 preoții au poruncit să-i binecuvânteze pe copiii lui Israel, plasând astfel „Numele” lui Dumnezeu asupra lor. Psalmul 133 crește de la rădăcinile acestei binecuvântări preoțești. Cu diversitatea sa de gesturi, cuvinte, și persoane, psalmul 133 poate să fi încheiat o sărbătoare ceremonială, sensul exact a căruia este de acum pierdut. În cazul în care persoana necunoscută abordată în partea a II-a a poemului este un rege, psalmul ar fi din perioada pre-exilică, iar poemul ar fi fost păstrat ca încununând „Cântările treptelor” în timpul perioadelor post-exilice. Fiind un psalm regal, acest poem ar fi fost cântat în nădejdea escatologică că „Unsul” va veni ca „Mesia”, la sfârșitul timpului. Comuniunea între Dumnezeu și om ar duce la culminarea și mântuirea finală a istoriei umane. Menționarea Sionului, idea esențială în cântările treptelor, indică faptul că închinarea nocturnă energizează corul (1 Paralipomena 9,33) și, la fel ca în psalmul 149, afirmă că omul nu este singur în imensitatea universului. Creatorul încă creează. Acest psalm ne amintește de datoria fiecăruia de a ne ruga pentru slujitorii lui Dumnezeu, întrucât ei sunt singurii care pot să binecuvânteze turma Lui iubitoare și pioasă.

Structura psalmului. Potrivit lui S. Terrien, acest poem este structurat în două strofe: Strofa I: Apel la slugile Domnului (v. 1b-2); Strofa II: Reciprocitatea divino-umană (v. 2-3). L. C. Allen face o prezentare generală a structurii și a conținutului psalmului în felul următor: I. 133,1aα Introducere; II. 133,1ab-2 O chemare la laudă; III. 133,3 O binecuvântare preoțească. O altă împărțire a psalmului ar fi: titlu (v. 1a); apel către slujitorii Domnului pentru binecuvântare (v. 1b-2); răspunsul, binecuvântarea sacerdotală (v. 3).

Analiză exegetică

Versetul 1

Chemarea începe uimitor cu un ordin sapiențial, „Iată!”. Binecuvântarea Domnului este prerogativa celor care stau toată noaptea în sanctuar (Isaia 30,29). Binecuvântați pe Domnul are sensul de lăudați pe Domnul. Nu este sigur dacă toate slugile Domnului înseamnă toți închinătorii, ca în psalmul 112,1, sau preoții, despre care se vorbește în următoarea linie, ca cei care stau noaptea în casa Domnului. Pare preferabil să se considere că cele două linii se referă la preoți și leviți; dar unii (de exemplu Toombs) consideră că se referă la închinători, verbul a sta, neînsemnând o slujbă la templu, ci se referă la o rugăciune. Timpul și locul în acest psalm, mai ales locul, sunt indicate în mod clar. Ocazia este una cultică, evident o slujbă a avut loc pe timp de noapte, fapt care nu este improbabil la Sărbătoarea Corturilor. Este posibil ca vocea pe care o auzim, îndemnându-i pe oamenii care s-au adunat să-l laude pe Yahwe, să fie o voce preoțească. Ei stau în Templu gata să-și ridice mâinile lor spre templu, sfințit ca locul pământesc al locuinței lui Yahwe. Lauda simultană și cooordonată a vocilor și mâinilor vor recunoaște puterea lui Dumnezeu și dependența lor de Acesta și angajamentul față de Dumnezeu prin legământ (עבדים, „slujitori”) . עבדים, „slujitori”, nu se referă nicăieri în altă parte la preoți sau leviți, deși verbul עבד , „a sluji” și substantivul עבודה , „slujire (slujbă)” face referință la aceștia. În psalmii 112,1; 134,1 pare să se arate comunitatea în timpul închinării. Prin urmare, o trimitere la personalul de cult este mai puțin probabilă. Nu toți pot să-l laude în cântări pe Domnul, decât doar cei ce iubesc stăpânirea lui Dumnezeu. Sunt robi ai lui Dumnezeu nu numai în virtutea mărturisirii credinței, dar mai întâi după modul de viață pe care-l duc. Celui necurat și spurcat nu-i este permis să intre în curțile sfinte, deoarece casa lui Dumnezeu este asemenea cerului pe pământ; și precum în cer nu este îngăduit nici unei puteri vrăjmașe să intre, astfel și în casa lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă să primești cea mai înaltă vrednicie: tu însuți ai devenit templu al Domnului. Din această cauză trebuie să păstrăm și să viețuim într-o curăție deosebită. Să alungăm orice gând păcătos, și să-L lăsăm pe Domnul însușisă locuiască înlăuntrul nostru. Primim Trupul și Sângele Domului Iisus Hristos, har (duhovnicesc), mai presus de înțelegerea omenească. De aceea, cu cât mai mult suntem învredniciți de semne și taine înfricoșătoare dumnezeiești, cu atât mai mult suntem datori să ne sfințim.

Versetul 2

În acest verset, spre cele sfinte/spre templul lui ar putea însemna „în templu, sanctuar”; majoritatea traduc la fel ca și Revised Standard Version, spre (sau înspre), locul sfânt, care indică locul sfintei-sfintelor din Templu, unde era păstrat Chivotul Legământului. Psalmistul se adresează acum celor de afară, pelerini în raza de vedere a templului. Ridicarea mâinilor într-un gest ritual a devenit oportunitatea celor care vor binecuvânta Divinitatea, un act de laudă și de mulțumire. Binecuvântarea înseamnă „a spune lucruri bune”. Nu este același lucru cu binecuvântarea ființelor umane, și nici nu ar putea fi un transfer de putere de la om la Dumnezeu. Joüon sugerează că לילות, pluralul „nopți”, face referire la „orele de noapte” (compară cu psalmii 15,7; 91,3). Mowinckel a considerat pluralul ca fiind intensiv prin expresia שׂאו „adâncimea nopții”. Fraza ידיכם, „ridică mâinile”, descrie un gest asociat cu abordarea lui Yahwe în rugăciune (Psalmul 27,2). Dacă David poruncește iudeilor să se scoale în miezul nopții și să meargă în templul lui Dumnezeu la rugăciune, atunci ce scuză poate să aibă acel creștin, care nu se roagă în propria-i casă, ci doarme toată noaptea? Noaptea rugăciunile sunt mai curate, mintea fiind mai ușoară și având mai puține griji. Trebuie de rugat spre cele sfinte, adică cu sfințenie: fără gânduri păcătoase, fără ținerea de minte de rău, fără de vreun păcat pierzător de suflet. Ridicarea mâinilor este poruncită și de obiceiul stabilit. Cu toate că Sfântul Apostol Pavel a legitimat să se ridice mâini sfinte (1 Timotei 2, 8), totuși în mod deosebit această închinare trebuie adusă lui Dumnezeu doar în locurile sfințite.

Versetul 3

Precum angajamentul reprezintă o relație în ambele direcții, așa este și binecuvântarea. Este o dualitate neechilibrată. În Efeseni 1,3, partea divină și cea mai mare este reprezentată ca cea care ia inițiativa. În acest context cultic rolul binecuvântării preoțești la încheierea unui serviciu determină ordinea. Închinătorii vor pleca îmbogățiți și întăriți, cu invocarea binecuvântării divine asupra lor, răsunând în urechi. Dacă în prima parte a psalmului, vocea preoțească a subliniat locul desfășurării adunării în incinta templului, aproape de prezența divină (קדשׁ, „loc sfânt”), în ultimul verset (v.3), altă voce preoțească răsună, reconfirmând sacralitatea locului prin termenul special ציון, „Sion”. Sionul este centrul de putere al lui Yahwe, prin care este canalizată propria putere atotputernică a lui Dumnezeu. Astfel, descrierea extinsă a comunității ce se închină în termeni de spațiu și de timp poate fi acum înlocuită cu o descriere a lui Yahwe, ca unul care prin dreptul creației controlează, atât cerul, cât și pământul.

Binecuvântarea din versetul 3 se rostește la adresa credincioșilor. Ar trebui menționat faptul că voi, în ebraică, este la singular; este utilizat generic și include toate slugile, nu doar unul, în special. În cele din urmă, nădejdea într-o binecuvântare de la Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului, este darul suprem. Aceasta este promulgată din Sion, un simbol sacerdotal care unește mărginitul cu infinitul, o imposibilitate logică, dar o finalitate sublimă a darului Prezenței. Dacă-l vei binecuvânta pe Domnul prin cuvinte și fapte, atunci și tu vei primi de la El binecuvântare. În continuare, ca nu cumva cineva să creadă că Dumnezeu este limitat de Sion, David a arătat că El este Creatorul a toate, Cel ce a făcut cerul și pământul, iar iudeilor le-a poruncit să ridice templul pe Sion din pricina neputinței lor, dar că trebuie să-L cheme în tot locul: deoarece locul nu este o piedică pentru rugăciune, ci important este doar ca atitudinea sufletului să corespundă rugăciunii.

III. SINTEZĂ TEOLOGICĂ

1. UMILINȚA ȘI SUFERINȚA POPORULUI ALES AFLAT ÎN ROBIE

Potivit sensului istoric, Psalmii Treptelor ni-i arată mai întâi pe evreii sloboziți din robie, prin dorul și dragostea pe care o râvneau față de Ierusalim, nu și pe cei care nu erau preocupați de gandul de a se întoarce în patria lor, care au și murit în robie. Această faptă o compară Sfântul Ioan cu realitatea mântuirii creștinilor, spunând că, așa și noi, dacă nu vom fi animați de dragostea pentru cele cerești și de dorul pentru Ierusalimul de sus, fiind pururea atașați de viața aceasta pământească, tăvălindu-ne în noroiul grijilor vieții, nu vom putea niciodată să ne redobândim patria înapoi, ci vom fi asemeni celor care nu aveau acest dor și care nu au câștigat nimic din harul mântuirii, ci au rămas și au murit în robie. Din sufletul lor cel plin de durere și din inimă zdrobită, israeliții au strigat către Dumnezeu să le facă dreptate. Necazurile și suferința, potrivit Sfântului Ioan, au născut în iudeii robiți rugăciunea curată, iar datorită promptitudinii iubirii de Sale oameni, Dumnezeu i-a auzit imediat în ceasul chemării lor. Psalmistul David, chiar începând cu psalmul 119, ne îndeamnă să învățăm încetul cu încetul să ne ridicăm și să ne înaripăm rugăciunile, ca să nu ne întristăm și să deznădăjduim în vremea necazurilor, ci să obținem folosul din acestea. Pentru că nimic nu îndepărtează într-atât împrăștierea și nepăsarea, precum necazurile și durerea: acestea adună sufletul de oriunde și-l îndreaptă spre rugăciune. Trebuie să petrecem toată vremea ca o viață plină de necazuri. Sfântul Apostol Pavel spune că prin multe necazuri trebuie să intrăm în Împărăția lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 14,22). De asemenea nu trebuie să uităm că adevărata viață a sfinților a fost plină de necazuri, chinuri din partea oamenilor și a dracilor. Sfinții Părinți ne învață că harul Duhului Sfânt îi mângâie pe cei copleșiți de necaz.

Întoarcerea iudeilor din robie și revenirea în țara lor, la Ierusalim, a fost cel mai potrivit moment și pentru nașterea, alcătuirea și interpretarea acestor minunate imne. În acest sens, primul psalm din această colecție ne mărturisește faptul că rugăciunile evreilor, asupriți și necăjiți de persecuția babilonică, au fost auzite și ascultate de către Yahwe, și psalmul 119, înălțat de către aceștia în pustie, este perceput ca un act de mulțumire și de recunoștință adresat lui Dumnezeu pentru ascultarea cererii lor: Către Domnul am strigat în necazul meu și El m'a auzit (Ps. 119,1).

Atât de mare este pronia nemărginită și îmbelșugată a lui Dumnezeu, Care nu numai că ia eliberat pe israeliți de chinurile robiei, ci nici nu ia lăsat să sufere cele omenești pe tot parcursul călătoriei lor prin pustie. Creștinii sunt întăriți de asigurarea că Dumnezeu este cu ei în truda lor de zi cu zi și în odihnă, ajutându-i și protejindu-i de toată primejdia, după cum mărturisește și Psalmistul: Domnul te va păzi de tot răul, Domnul îți va păzi sufletul (Ps. 120,7).

Bucuria revederii Ierusalimului de către bătrânii, care au supraviețuit robiei babiloniene de 70 de ani și au povestit copiilor iudei, cum în vremurile trecute picioarele lor pășeau în templul din Ierusalim, este arătată de către Proorocul David, atunci când aceștia au aflat vestea întoarcerii lor în Ierusalim: Veselitu-m'am spre cei ce mi-au zis: „Să mergem în casa Domnului!” ( Ps. 121,1). Bucuria a fost nespus de mare, întrucât au văzut din nou casa Domnului și au putut să intre să se închine în ea. Datorită robiei aceștia deveniseră mai buni. Dacă pe unii robia ia sfințit, atunci pe alții ia pierdut. Pentru că Dumnezeu rânduiește deseori în acest mod: atunci când suntem binecuvântați cu binefaceri, dar împietriți, El ne privează de acestea, pentru ca ceea ce nu poate fi dobândit prin posesiunea darului să fie dobândit prin lipsire. În comparație cu creștinii de azi, care se întristează când aud cuvintele acestea, iudeii erau cu mult mai buni, și aceasta datorită suferințelor ce le-au avut în timpul robiei, prin care s-au apropiat de Dumnezeu. Zice Ioan Hrisostom, că și aceștia înainte de robie nu erau la fel de buni, fiind și ei dezgustați de casa Domnului, abandonând templul și auzirea dumnezeieștilor cuvinte, se duceau prin munți și văi, făcându-și jertfelnice și dedându-se la toată necurăția. Ioan Hrisostom ne îndeamnă să luăm aminte cât de mare este folosul robiei. Cei, care mai înainte se îndreptau spre idoli și-l disprețiau pe Dumnezeu, acum, Îi atribuie lui Dumnezeu mântuirea lor.

La întoarcerea din Babilon, toate popoarele vecine fiind nemulțumite de eliberarea evreilor, din pizmă i-au atacat luându-și ca aliați popoarele sălbatice. Puhoi și apă numește Proorocul furia nespusă și cruzimea dușmanilor în psalmul 123,3-4: Negreșit că ni-ar fi înghițit de vii, atât de arzătoare era mânia lor împotriva noastră! Atunci apele ne-ar fi dat la fund; puhoiul ar fi trecut peste noi. Dumnezeu îngăduie ca necazurile să se înmulțească, pentru a ne face mai iscusiți și să-și arate mai vădit puterea Sa. Nu ne vom apleca capul sub năvalul necazurilor: acestea sunt asemenea unui torent rapid de scurtă durată, alcătuit din multe curente. Torentul este înfricoșător până la o vreme, apoi scade foarte mult, istovindu-se brusc. Așa și tot ce este trist, orice ar fi, are un sfârșit, care dacă nu l-ar avea, atunci firea noastră nu ar putea suporta.

Când Domnul i-a întors din robia Babilonului pe cei din Sion (iudeii robiți), aceștia au fost ca alinați ( Ps. 125,1), adică într-atât de bucuroși, că întoarcerea li se părea ca un somn, ca un vis. Întorși fiind în pământul lor, israeliții înalță rugăciune lui Dumnezeu pentru că au fost izbăviți de robie și de dușmanii de către care au fost amenințați și în timpul drumului de întoarcere: de n'ar fi fost că Domnul era întru noi când oamenii s'au ridicat împotriva noastră, atunci ei de vii ne-ar fi înghițit în mânia ce împotriva noastră se pornise (Ps. 123,2-3). Mari lucruri a făcut Domnul cu ei ( Ps. 125,2b), prin aceasta se înțelege măreția minunii pe care a făcut-o Yahwe cu ei. Prin acest popor, lumea întreagă se învăța, fie că era dus în robie, fie că se întorcea din ea. Minunea întoarcerii israeliților din exil îi face pe păgâni să recunoască măreția Domnului. Întoarcerea lor a fost ca o propovăduire a Dumnezeului Adevărat pentru lumea întreagă. Astfel, devenea limpede pentru toți iubirea de oameni și bunătatea lui Dumnezeu, fiindcă mari și străine cu adevărat erau minunile care se întâmplau cu ei. Căci însuși cel ce îi ținea robi, regele Cyrus, i-a slobozit nefiind rugat de nimeni, ci fiindu-i înmuiat sufletul de Dumnezeu, nu numai că i-a eliberat din robie, ci încă le-a dat și daruri. O robie mai gravă decât robia babiloniană, a fost căderea Israelului într-o robie spirituală. Numai „răscumpărarea” sau răscumpărarea libertății lor, care implică o plată „din plin”, ar asigura perenitatea Israelului în istoria omenirii. Domnul este Cel care a izbăvit poporul israelitenesc de toate fărădelegile Lui, atunci când și el a arătat pocăință pentru ele și a plăcut lui Dumnezeu, petrecând după legile Lui. Izbăvirea din robia spirituală a putut-o aduce numai Mântuitorul Iisus Hristos, Păstorul cel bun, care Și-a dat viața pentru oile Sale: Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun își pune sufletul pentru oile sale (Ioan 10, 11).

2. ÎNTOARCEREA DIN ROBIE LA IERUSALIM – PARADIGMĂ A CĂUTĂRII LUI DUMNEZEU

Psalmii biblici au constituit mediul ideal al rememorării istoriei vechiului Israel ca popor al așteptărilor mesianice. Potrivit exegezei iudaice tradiționale, „razele celor o mie de versete ale Psaltirii” se ordonează exact în jurul temei centrale a salvării mesianice și a răsunetului ei în conștiința fiecăruia dintre urmașii lui Avraam. În acest sens, Templul din Ierusalim a avut un rol esențial în afirmarea acestei idei. Putem afirma că aproape fiecare dintre cei cincisprezece psalmi ai treptelor a fost conceput ca secvență sau imagine emblematică a acestei istorii sacre, dar și ca o ilustrare a unui parcurs, pe cât de dramatic, pe atât de luminos, care începe în primele zile ale creației, pentru a continua cu exilul într-o lume ostilă, marcată continuu de „terorile istoriei”, dar și de „locuirea” Slavei Celui Preaînalt ( Shekinah) în Sfânta-Sfintelor ( cf. Ieșire 40,34-38; 3 Regi 8, 10-11). De aceea, tocmai această locuire tainică anticipa și pregătea venirea lui Mesia. În majoritatea psalmilor întâlnim exprimată devoțiunea fiilor lui Israel față de Sion ( ca de exemplu Ps. 121 și 132). Tema Templului s-a bucurat de un interes cu totul aparte. Dintre toate scrierile vechi-testamentare, Psaltirea ne oferă cea mai clară imagine și idee despre ceea ce reprezentau pentru fiii lui Israel sărbătorile Ierusalimului și ale Templului. Marile sărbători ale tradiției liturgice vechi-testamentare – a Corturilor, a Paștilor și a Cincizecimii – reuneau la Ierusalim în jur la 100.000 de pelerini, ținta ultimă a fiecăruia dintre cei adunați fiind tocmai „casa Domnului” de pe Sion, căreia i se cuvine sfințenia pentru totdeauna: Iată, acum, binecuvântați pe Domnul, voi, toate slugile Domnului, voi, cei ce stați în casa Domnului, în curțile casei Dumnezeului nostru ( Ps. 133,1); Cu bucurie strigați-I Domnului tot pământul, Domnului slujiți-I întru veselie, cu bucurie veniți-I înainte!… Cu laude intrați pe porțile Lui, cu cântări în curțile Sale! ( Ps. 99, 1-2;4). Pentru o mai bună înțelegere a dimensiunii pelerinajelor din perioada celui de-al doilea Templu, este potrivit a se vedea mărturia istoricului bisericesc Iosif Flaviu. Potrivit acestuia, cu prilejul sărbătoririi Paștilor în anul 66 d. Hr., „pentru a-l convinge pe Nero, care era înclinat să subestimeze poporul iudeu, că Ierusalimul avea o situație înfloritoare, el i-a însărcinat pe marii preoți să facă numărătoarea populației cum vor găsi ei de cuviință. Când a sosit așa-numita sărbătoare a Paștilor, în care între ora a 9-a și ora a 11-a se aduceau jertfe, unde de fiecare dată nu luau parte mai puțin de zece oameni – iar câteodată se adunau și douăzeci de bărbați –, s-a ajuns la numărul total de 255.600 de animale de jertfă. Dacă socotim numai câte zece inși de fiecare jertfă, rezultă un număr de 2.700.000 de participanți, absolut toate persoane curate și purificate. Căci cei bolnavi de lepră și sculament ( scurgere), femeile în perioada lor de ciclu, precum și cei cu alte feluri de impurități, nu aveau voie să ia parte la jertfe, așișderea cei de alt neam decât iudeii, care participau totuși la srviciul religios”.

Obligația de a participa la cele trei sărbători anuale ( Pesah, Șavuot și Sucot) s-a impus în epoca Exodului: De trei ori pe an, toți cei de parte bărbătească se vor înfățișa înaintea Domnului, Dumnezeului tău ( Ieșire 23,17); De trei ori pe an, toți ai tăi de parte bărbătească se vor înfățișa înaintea Domnului, Dumnezeului tău, în locul pe care-l va alege El: la sărbătoarea Azimelor, la sărbătoarea Săptămânilor și la sărbătoarea Corturilor. În fața Domnului, Dumnezeului tău, să nu te înfățișezi cu mâinile goale ( Deuteronomul 16,16). În timpul acestor praznice, numite în ebraică șalom regalim ( „cele trei pelerinaje pe jos”), orice israelit de parte bărbătească trecut de treisprezece ani avea de respectat trei porunci: să se ducă la locul ales de către Dumnezeu, care a fost, în final, Ierusalimul, să aducă jertfele individuale numite haghiga ( „darul de pelerinaj”) și să se bucure.

Cele trei sărbători emblematice ale pietății vechi-testamentare, cu mulțimile de pelerini veniți din toată țara, dar și de dincolo de granițele ei formale, umpleau Ierusalimul, și în special Templul, de viață, de veselie și de speranță ( cf. Ieremia 31,4; Plângeri 1,4; 2,6). Ele erau dominate de sentimentul unei bucurii copleșitoare, amestecată cu mândria apartenenței la neamul lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacob. De altfel, se cunoaște că religia lui Israel era foarte umană, apropiată de viața familială și națională, iar sărbătorile, în special cea a Corturilor, erau așteptate ca ocazii de veselie și de împreună-petrecere, fiind tratate ca atare chiar și în textele legislative ale tradiției rabinice.

Fiii lui Israel „urcau” la Ierusalim ca la casa ființei lor, psalmii având o contribuție specială în conștientizarea și susținerea acestui sentiment. Este semnificativ faptul că în limbile semitice mila (în arabă, al-rahmah) trimite la rădăcina rhm (matrice), exprimând aspectul „matern” în taina lui Dumnezeu. Mângâierea ca act de nouă zămislire în Duhul – căci El este Mângâietorul – apare ca un fel de „dilatare” în contrast cu „strâmtorarea”, angoasa, apăsarea, nedreptatea. Universalitatea mângâierii ce vine asupra Ierusalimului, sau se revarsă din acesta, va avea drept vehicul esențial simțul dreptății, respingerea oprimării de orice fel (cf. Psalmul 47,3; Isaia 40,2; Ieremia 33,16; Zaharia 12,10; 14,11; Luca 24,47), îndeosebi a celei exercitată „în numele lui Dumnezeu”. Așa cum se spune în anumite texte rabinice, va veni o vreme în care rugăciunile pământenilor nu vor mai putea străpunge cerul, deoarece toate porțile lui se vor fi închis, afară de cele prin care trec lacrimile năpăstuiților (cf. Psalmul 101,17-21). Numai această dreptate originară și ultimă are puterea de a menține printre oameni, asemenea unei Prezențe dumnezeiești ascunse, căile deschise către Ierusalimul cel de sus, atunci când Cel Preaînalt pare a Se retrage din istorie.

Este semnificativ faptul că spiritualitatea iudaică a conferit Ierusalimului atributul de „Mamă”. Un atribut enigmatic, evocat și în poezia psalmilor: „«Mamă» va zice Sionului omul, și om s-a născut în el” (Ps. 86,4; cf. Galateni 4,26). Într-un anume fel, „mamă” este orice oraș („metropolă”), prin chiar propriul său dinamism: extindere și delimitare spațială, bunăstare și protecție. Cu atât mai mult poate avea o astfel de funcție un centru religios: metaforă a splendorii, a triumfului aparent și a siguranței oferite de credința respectivă. Să ne amintim aici de modul în care revelația profetică insistă asupra milei sau mângâierii, obiectul și semnul revelator al acestui act vital fiind Ierusalimul (cf. Isaia 40, 1-11 și mai ales 54).

Psalmul 121,3-4: „Toate semințiile erau ale Domnului, dar nu le era îngăduit să săvârșească aceste sărbători în propriile ținuturi, ci aceasta era cinstea metropolei de a aduna toate semințiile și a le atrage la ea. Aceasta era pentru a da prilej și temei pentru adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu, ca nu cumva împrăștiați fiind în toate părțile să aibă prilej pentru slujirea idolilor. De aceea le-a poruncit ca acolo să aducă jertfe, acolo să se roage, acolo să țină sărbătoarea, prin strâmtorarea locului îngrădind mintea lor dispusă spre rătăcire, reținând și punând frâu minții aplecate spre necredință”.

Trăind cu toată intensitatea bucuria de a vedea cetatea lui David și a se ruga în „casa Domnului” alături de frații săi întru credință, evreul pios era marcat de dorul Ierusalimului și al Templului. Iar psalmii îl pregăteau pentru experiența extraordinară a reîntâlnirii cu locul sălășluirii Slavei (Shekina) dumnezeiești: Veselitu-m'am spre cei ce mi-au zis: „Să mergem în casa Domnului!” Stând erau picioarele noastre în curțile Tale, Ierusalime, Ierusalime, cel ce ești zidit ca o cetate ce-și ține obștea toată deopotrivă. Că acolo s'au suit semințiile, semințiile Domnului ca mărturie lui Israel, numele Domnului să-l mărturisească ( Ps.121,1-4); Cine se va sui în muntele Domnului și cine va sta în locul cel sfânt al Lui? Cel nevinovat cu mâinile și curat cu inima, care nu și-a luat sufletul în deșert și nu s-a jurat cu vicleșug aproapelui său. Acesta va primi binecuvântare de la Domnul și milostivire de la Dumnezeu, Mântuitorul său (Ps. 23,3-4; a se compara cu Isaia 33,14-16 și Miheia 6,6-8); Cât sunt de iubite locașurile Tale, Doamne al puterilor! Tânjește și se sfârșește sufletul meu după curțile Domnului; inima mea și trupul meu s-au bucurat de Dumnezeu cel viu (Ps. 83,1-2).

Există în cuprinsul Cărții Psalmilor pasaje, de o extraordinară frumusețe poetică și bogăție spirituală, în care fiii lui Israel își cântau dorul după „casa lui Dumnezeu” din Ierusalim, lepădând toate cele pământești din grija mare pe care o aveau pentru Dumnezeu: Nu voi intra în sălașul casei mele, nu mă voi sui în patul culcușului meu, nu voi da somn ochilor mei și nici genelor mele dormitare și nici odihnă tâmplelor mele până nu-I voi afla un loc Domnului, un locaș Dumnezeului lui Iacob ( Ps.131, 3-5).

De fapt, „Cântările treptelor” (șir ha-maalot) sunt psalmi ai intrării în „casa lui Dumnezeu”. Ele exprimă poetic sentimentele religioase pe care mulțimile de pelerini le trăiau pe măsură ce se apropiau de Ierusalim și de „casa lui Dumnezeu” de pe Sion, ținta ultimă a călătoriei lor. Întrucât cetatea lui David era construită pe un loc mai înalt al Țării Sfinte (în munții Iudeii), israeliții care se îndreptau într-acolo spuneau că „urcă la Ierusalim” (cf. Matei 20,18; Marcu 10,32; Luca 2,42; Ioan 2,13). Căci, după cum am arătat în primul capitol, acestea erau intonate de către pelerinii ce urcau colina Templului, dar și de către leviții instalați pe treptele dinspre curtea femeilor. Cea mai importantă ocazie pentru cântarea de psalmi era sărbătoarea Corturilor.

Ierusalimul de după întoarcerea evreilor din robie nu mai era orașul pe care îl lăsaseră aceștia când au plecat. Ei găsesc multă pustiire în cetate și ruine, turnurile dărâmate, zidurile surpate și numai dărâmături au rămas din vechea patrie. Astfel, aici îi vedem pe iudei care își amintesc de vechea prosperitate a cetății și îi aduc laude zicând că cetatea aceea odinioară strălucită și vestită care avea un templu, dregători, și regi, și preoți, împodobită cu multă podoabă, acum a decăzut la această stare umilă. Pentru că atunci încă nu era o cetate, lucrul acesta îl arată și poetul când spune: Ierusalime, cel ce ești zidit ca o cetate sau cel din nou clădit. Potrivit unor specialiști, acest stih ar putea fi prima impresie a pelerinului cu privire la cetatea Ierusalimului, pe care o vede de pe înălțimile munților din jur.

3. TREPTELE URCUȘULUI SPIRITUAL

Psalmii treptelor desemnează în diverse moduri meritele și virtuțile sfinților. Aceste trepte se referă mai mult la ascensiunea minții către Dumnezeu, la progresul sufletului omului. O ascensiunea însoțită de umilință și mărturisire a păcatelor. Deci, suntem îndreptățiți să spunem că celebra scară a lui Iacov ( Fac. 28, 11-19) poate fi, probabil, comparată într-o oarecare măsură cu acești pași, trepte, pentru că scara a avut persoane de urcare și coborâre, în timp ce acești pași binecuvântați doar de urcare. Din acest motiv, acești psalmi se suprascriu trepte, deoarece mai mult decât ceilalți, suie din Babilon, adică din tulburarea vieții acesteia ( că Babel se tâlcuiește tulburare), pe poporul lui Dumnezeu, adică pe creștini, care este supus robiei patimilor. Treptele urcă la Ierusalimul ceresc, căci cel ce citește și înțelege psalmii aceștia, văzând ce fel de dragoste fierbinte avea poporul lui Israel pentru Ierusalim, patria lor cea pământească, și cât plângea acela, și ce fel de glasuri mâhnicioase înălța către Dumnezeu, și cum suspina pentru lipsa Ierusalimului celui de jos; pe toate acestea văzându-le, se înfierbântă și el și se aprinde spre iubirea și dragostea Ierusalimului celui de sus, patria sa cea adevărată. Dacă nu ne vom ține stăpâniți de dragostea celor cerești, și a Ierusalimului celui de sus, ci ne vom alipi sufletele de viața aceasta și toate cele ale ei trecătoare, nu vom putea să ne dobândim patria. Vorbind despre cei ce doresc să atingă singuri un anumit grad de despătimire, Sfântul Ioan Scărarul, în minunata lui lucrare întitulată Scara, ne spune: „Cel ce voiește să-și biruiască trupul, sau să se războiască din puterea sa proprie, în zadar aleargă. Căci de nu va dărâma Domnul casa trupului și de nu va zidi casa sifletului, în zadar postește și privegheză cel ce voiește să o dărâme”. Lucrarea desăvârșirii reprezintă un act sinergic, răspuns al credinciosului la chemarea Sfântului Duh sau cooperarea tainică și liberă între harul lui Dumnezeu și voința omului în vederea mântuirii. Același lucru îl subliniază și Sfântul Macarie Egipteanul, spunând că nu se învrednicește nimeni de desăvârșire doar prin intermediul puterii și al harului divin, dacă nu adaugă și eforturile proprii; sau nimeni nu ajunge la măsura libertății desăvârșite și la curăție doar prin efortul și puterea sa, dacă nu este ajutat de mâna cea divină, de sus. De altfel, este propriu omului de a se ridica din starea de păcat: „Este propriu îngerilor să nu cadă. Ba poate nici să poată cădea, cum zic unii. Dar oamenilor le este propriu să cadă și să se ridice iarăși de câte ori s-ar întâmpla aceasta. Numai dracilor le este propriu ca, odată căzuți, să nu se mai ridice niciodată”.

Prima datorie a celui ce pronește pe calea urcușului duhonicesc, căutând mântuirea, este să aibă un duhovnic, un părinte spiritual, un Moise care să ne scoată din mijlocul acestei lumi și să ne unească cu cerul: „Toți cei ce voim să ieșim din Egipt, spune Sfântul Ioan Scărarul, avem nevoie negreșit de un Moise oarecare, ca mijlocitor către Dumnezeu și după Dumnezeu, care stând pentru noi la mijloc cu făptuirea și cu vederea, să întindă mâinile către Dumnezeu, ca să trecem, povățuiți de el, marea păcatelor și să punem pe fugă pe Amalic, căpetenia patimilor. S-au înșelat deci cei ce s-au încrezut în ei înșișiși au socotit că n-au nevoie de nici un povățuitor”.

Vorbind despre numele acestor cântări, Sfântul Hrisosstom arată că acest nume este legat mai mult de faptul că ei ne conduc spre cer, pe calea virtuții: „Se numesc astfel potrivit sensului istoric, fiindcă vorbesc despre întoarcerea din Babilon și pomenesc despre robia de acolo. Iar potrivit sensului anagogic, fiindcă acești psalmi conduc pe calea virtuții. Unii așa îi înțeleg. Fiindcă și calea care duce la virtute este asemenea unor trepte, înălțând puțin câte puțin pe omul virtuos și înțelept, până ce îl sălășluiește în cer. Alții spun că se semnifică prin aceste trepte scara lui Iacob, cu un capăt înfipt în pământ și cu celălalt ajungând până la cer. Tot așa și lucrurile inaccesibile și mai înalte devin accesibile prin scări și trepte. Dar fiindcă cei ce urcă, de fiecare dată când ajung la înălțime, sunt cuprinși de amețeală, de aceea trebuie ca nu numai cei care urcă, ci și cei care au ajuns deja în vârf să fie întăriți. Un mijloc sigur este atunci când nu vedem cât am urcat și nu ne mândrim, ci privim la cât a mai rămas de urcat și tindem către aceea”. Acest lucru îl arată și Sfântul Pavel când zice: „uitând cele ce sunt în urma mea și tinzând către cele înalte” ( Filipeni 3,14). Referitor la acest urcuș duhovnicesc, simbolizat și preînchipuit de suirea iudeilor din Babilon la Ierusalim, Eusebie zice următoarele: „Tot sufletul ce este întru păcate, jos este, iar de acolo nu se va scula cu lesnire, ci întrebuințând oarecari trepte ale virtuții după chipul sporirii; și fiindcă sfârșitul pogorâtorilor este Babilonul, care se tâlcuiește tulburare, iar al suitorilor este Ierusalimul, care este vederea păcii, cei ce se suie cântă cântările treptelor, iar cei ce se pogoară, plângerile lui Ieremia”. Nu trebuie să uităm că urcușul spiritual este gradual, cunoscând suișuri și coborâșuri, cu sinuozități inevitabile. Cu cât se angajează cineva mai mult în virtute și perfecțiune, cu atât în calea lui se ivesc mai multe ispite. Câtă vreme cineva este un particular, zicea Sfântul Ioan Scărarul, dușmanii împăratului nu-l fac obiect al atacurilor lor. De îndată ce-l văd însă îmbrăcat ostășește și sub steagul lui, furia lor se deșteaptă și-i pregătesc moartea.

Cântările treptelor sunt cântări de ascensiune, de unde și numele mai important grecesc este ,,Cântări de ascensiune”, deoarece acestea duc doar spre lucrurile cerești, ca și cum cineva ar fi căzut într-o groapă, și o scară a fost fixată ca el să poată fi capabil să urce. Deci, atunci când poporul lui Israel a fost în robie, iar în problemele lor L-au chemat pe Dumnezeu, au fost auziți, și au fost aduși înapoi în țara lor, astfel încât s-ar putea spune că s-a restaurat orașul și templul. Iată, acum, binecuvântați pe Domnul, voi, toate slugile Domnului, voi, cei ce stați în casa Domnului, în curțile casei Dumnezeului nostru ( Ps.133,1). După acest exemplu, cine cade în robia păcatului, are nevoie de cântări de umilință prin care el poate reveni. Și aceste cântări a treptelor se spune că sunt în număr de cincisprezece în Psaltire sau în Templul lui Solomon, pentru a ne învăța că ne putem ridica din nou la lucrurile cerești prin ,,septima Legii” și ,,octava Învierii Domnului”, și poate în nici un alt chip de scăpare a regelui acestei lumi, cu excepția cazului de odihnă a sufletului după moartea trupească în al șaptelea veac, și învierea trupului, la sfârșitul creației, în cel de-al optulea. Pe baza acestor cincisprezece trepte, care reprezintă cunoașterea ambelor Testamente, sunt înregistrate și apa Potopului, care a crescut cu mult peste gropile văilor și nivelul câmpiei, și care a fost cu cincisprezece coți mai sus decât cele mai înalte vârfuri ale munților, deoarece credința Bisericii, sfințită prin apele Botezului, nu numai că depășește cu ușurință codul moral al neamurilor, ci prin înălțimea sa de virtute depășește cele mai puternice intelecte ale filosofilor, pentru ca să se știe cum se trăiaște în mod corect în lume, și să se creadă, să nădăjduiască și să iubească viața veșnică a sufletului împreună cu învierea trupului, în lumea care va veni.

În acești psalmi, Psalmistul vorbește despre evenimente ce s-au petrecut în viața evreilor, învățând pe ascultător să nu deznădăjduiască în necazuri. Astfel au fost iudeii cei robiți, care mergând în robie, mergeau și plângeau semănând prin lacrimi nădejdea eliberării și mântuirii lor, atunci când vor veni din robie și se vor întoarce la Ierusalim, vor aduce întru bucurie cu ei secerișul și mănunchii semănăturilor lor: În mergerea lor mergeau și plângeau aruncându-și semințele, dar în venire cu bucurie vor veni purtându-și în seceră snopii (Ps. 125,6). Căci așa este virtutea, zice Ioan Gură de Aur, prin chinuri strălucite are răsplățile. Și creștinii trebuie să fie ca și aceștia, să nu se bucure numai pentru întoarcerea din robie, adică doar pentru binefacerile pe care le primesc de la Dumnezeu neîncetat, ci și pentru robie ( necazuri și supărări), și pentru ambele trebuie să aducă mulțumire lui Dumnezeu. Căci după cum răsplata iudeilor pentru acele chinuri a fost mare, la fel va fi și cea a drepților Noului Legământ.

4. ÎNTRAREA ÎN TEMPLU (SPAȚIUL COMUNIUNII NEMIJLOCITE)

Iudeii au strigat după ajutor și Domnul I-a ascultat și le-a dat din nou stapânire peste cetatea sfântă. Astfel că aceste trepte surprind momentele care încep de la strigarea și ruga pe care o făceau israeliții către Dumnezeu în necazul lor, și sfârșesc cu așezarea lor cea desăvârșită în Ierusalim. Bucuria evreilor de a sta în casa Domnului și a comuniunii dintre ei și Dumnezeu, dar și dintre ei în comunitate, este deosebit de clară în conținutul acestor „cântări ale treptelor”, care este cât se poate de adecvat scopului pentru care au fost compuse. Astfel, dacă prin Psalmul 120 pelerinii sunt asigurați că Însuși Cel Preaînalt veghează asupra lor; Psalmul 121 exprimă bucuria sosirii în cetatea lui David: Veselitu-m'am spre cei ce mi-au zis: „Să mergem în casa Domnului!”( Ps.121,1). Prin exclamațiile Psalmului 123 pelerinii aduceau mulțumire lui Dumnezeu pentru că au fost ocrotiți pe tot parcursul călătoriei, în timp ce Psalmul 127 evocă binecuvântările revărsate peste cei care „se tem de Domnul și umblă în căile Lui”. Psalmul 132, a cărui frumusețe poetică și profunzime teologică nu încetează a trezi sensibilitatea oricărei inimi credincioase, exprimă bucuria pelerinilor de a sta în fața Celui Preaînalt laolaltă cu frații de același sânge și de aceeași credință, iar Psalmul l33 se prezintă ca o chemare adresată slujitorilor Templului în a-și asuma, cu toată conștiinciozitatea, demnitatea de „slugi ale Domnului”, ca unii care au privilegiul de a sta neîncetat „în casa Domnului, în curțile casei Dumnezeului nostru”.

Majoritatea acestor cântări au tema elogierii orașului sfânt și a Templului, în care Yahwe și-a făcut reședința Sa. Este o idee comună a Orientului-Mijlociu antic că Dumnezeu are legături speciale cu orașul „Său” și cu Templul „Său”, și că El îi protejează și păzește pe toți cei care caută refugiu și sunt acceptați. Psalmii biblici de acest gen conțin motive mitice preisraelite, cum ar fi muntele lui Dumnezeu, apele cerești, lupta împotriva haosului. Aceste motive pot proveni dintr-o tradiție cultică a Ierusalimului, dar ele se aplică doar Sionului, mai bine decât oricărui alt oraș sfânt sau alt sanctuar. Imnele individuale ale pelerinilor se înalță către Sion, precum vedem în cântările dedicate lui: Spre Tine mi-am ridicat ochii, spre Tine, Cel ce locuiești în cer ( Ps.122,1).

CONCLUZII

Consider că am reușit, prin realizarea unui exercițiu exegetic complet, să aduc un mic aport în acest domeniu, subliniind importanța acestor psalmi, atât pentru pelerinii Templului Vechiului Testament, cât și pentru creștinii Bisericii Noului Testament.

Astfel, în capitolul I al lucrării am arătat motivul pentru care aceste cântări poartă denumirea de „Psalmi ai treptelor”; de asemenea am tratat și subiectele referitoare la autorul psalmilor, limba de redactare, datarea, scopul, structura, conținutul și însemnătatea psalmilor treptelor.

În capitolul II am efectuat o abordare exegetică comparată a fiecărui psalm și verset în parte. De asemenea am reușit să prezint succint câteva noțiuni de isagogie referitor la fiecare psalm separat într-o scurtă parte introductivă a abordării exegetice. În exercițiul exegetic pe care l-am săvârșit, am avut dificultatea de a nu găsi nici o lucrare din teologia rusă în acest domeniu în bibliotecile noastre, de aceea consider necesară pe viitor o deschidere și o considerație mai deosebită spre teologia răsăriteană slavă. În cuprinsul capitolului III am realizat o scurtă sinteză teologică, confruntând starea evreilor pe care o deslușim în cuprinsul acestor cântări, pornind de la robia egipteană și ajungând la comuniunea nemijlocită din Templu, cu starea creștinilor, care au de realizat progresul și ascensiunea lor către Ierusalimul și Templul de sus.

Întrucât nu am reușim să dezvolt îndeajuns partea teologică a acestor imnuri, această direcție de cercetare rămâne a fi deschisă pentru viitor, în special pentru studiile de masterat, perioadă în care îmi propun să dezvolt în special teologia acestor cântări.

Ținând seama de folosul deosebit pe care-l au acești minunați psalmi pentru viața religioasă a credincioșilor, apropiindu-ne cugetul de Dumnezeu și călăuzindu-ne și nouă pașii pe calea izbăvirii, precum poporului evreu, se cade să stăruim și noi cu aceiași sârguință în citirea și rostirea acestora, precum și a întregii Psaltiri.

Dacă aceste cântări au putut ajuta pelerinilor israeliți să devină mai conștienți de realitățile credinței lor, cu atât mai mult ei pot fi mijloc de pocăință și mântuire, un frunct al pelerinajului creștinilor de astăzi spre Ierusalimul ceresc.

BIBLIOGRAFIE

I. EDIȚII ALE SF. SCRIPTURI

Biblia Hebraica Stuttgartensia, ed. Karl Elliger și Wilhelm Rudolph (Stuttgart: Deutsche Bibelgesellschaft, 1987).

Septuaginta. Id est Vetus Testamentum graece iuxta LXX, ed Alfred Rahlfs (Stuttgart: Deutsche Bibelgesellschaft, 1935).

Biblia adică Dumnezeeasca Scriptură a Legii vechi și a celei nouă, ediția Sfântului Sinod (București: Tipografia Cărților Bisericești, 1914).

Biblia adică Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului și Noului Testament (București, Fundația pentru literatură și artă Regele Carol II, 1938).

Biblia sau Sfânta Scriptură, ediția Sfântului Sinod (București: EIBMO, 1988).

Biblia sau Sfânta Scriptură, ediție jubiliară a Sfântului Sinod, (București: EIBMO, 2001).

Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită după Septuaginta, redactată, adnotată și tipărită de Bartolomeu Valeriu Anania, (Cluj-Napoca: Editura Renașterea, 2009).

II. RESURSE PATRISTICE

Augustin, „Expositions on the Psalms,” în The Nicene and Post-Nicene Fathers 8, ed. Philip Schaff (Oak Harbor: Logos Research Systems, 1997).

Cassiodorus, Explanation of the Psalms, 3 vol., ed. P. G. Walsh (New York/Mahwah: Paulist Press, 1990).

Chiril al Alexandriei, „Despre închinarea și slujirea în Duh și Adevăr”, în PSB 38, ed. Dumitru Stăniloae (București: EIBMO, 1991).

Eftimie Zigabenul și Nicodim Aghioritul, Psaltirea în tâlcuirile Sfinților Părinți, 2 vol., ed. Ștefan Voronca (Galați: Egumenița, 2006).

Evagrie Ponticul, „Cuvânt despre rugăciune”, în Filocalia, vol. 1, ed. Dumitru Stăniloae (Sibiu: Institutul de arte grafice „Dacia Traiană” S. A. , 1947).

Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, ed. Laura Enache (Iași: Doxologia, 2011).

Ioan Scărarul, „Scara”, în Filocalia, vol. 9, ed. Dumitru Stăniloae (București: EIBMBOR, 1980).

Isaia Pusnicul, „Douăzeci și nouă de cuvinte”, în Filocalia, vol. 12, ed. Dumitru Stăniloae (București: Harisma, 1991).

Macarie Egipteanul, „Omilii duhovnicești”, în PSB 34, ed. Constantin Cornițescu (București: EIBMO, 1992).

Maxim Mărturisitorul, „Capete teologice (gnostice)”, în Filocalia 2, ed. Dumitru Stăniloae (Sibiu: Tipografia Arhidiecezana, 1947).

Teodoret de Cir, Tâlcuire a celor o sută cincizeci de psalmi ai proorocului împărat David, ed. PS. Iosif al Argeșului (Petru Vodă: Sfânta Mănăstire Sfinții Arhangheli, 2003).

Vasile cel Mare, „Constituțiile ascetice”, în PSB 18, (București: EIBMO, 1989)

III. COMENTARII BIBLICE

A commentary on the psalms, from primitive and mediaeval writers; vol. IV, Psalm 119 to psalm 150, (London: New Bond Street, 1874).

Allen, Leslie, „Psalms 101-150,” în WBC 21 (Dallas: Word, Inc, 2002).

Alexander, J. A., The Psalms, vol. I, (New York: Charles Scribner, 1852).

Barnes, Albert, Notes, critical, explanatory, and practical, on the book of psalms, vol. I, (New York: Harper&Brothers, Publishers, Franklin Square, 1868).

Bratcher, Robert G. și Reyburn, William D., A Translator's Handbook on the Book of Psalms (New York: United Bible Societies, 1991).

Briggs, Charles A. și Briggs, Emilie G., A Critical and Exegetical Commentary on the Book of Psalms, 2 vol. (New York: C. Scribner's Sons, 1906-07).

Bulai, Alois et al., Psalmii. Traducere, note și comentarii (Iași: Sapienția, 2005).

Caquot, A. și P. de Robert, Les livres de Samuel (Genève, 1994).

Clarke, Adam, Clarke's Commentary: Psalms (Albany, OR: Ages Software, 1999).

Dahood, Mitchell, Psalms III: 101-150: Introduction, translation, and notes with an Appendix: The Grammar of the Psalter (London: Yale University Press, 2008).

ПСАЛТИРЬ в святоотеческом изъяснении, (Свято-Успенская Почаевская Лавра, издание, 2011), 530.

Simonopetritul, Emilianos, Tâlcuiri la Psalmi, ed. Agapie Corbu (Arad: Sfântul Nectarie, 2011).

Gerstenberg, Erhard, Psalms, Part 2, and Lamentations, (Michigan/Cambridge: William B. Eerdmans Publishing Company Grand Rapids, 2001).

Jacquet, Louis, Les Psaumes et le coeur de l’homme: Étude textuelle, littéraire et doctrinale, 3 vol. (Gembloux: Duculot, 1975-9).

Neale, J. M., și Littledale, L. F., A commentary on the psalms: on primitive and mediaeval writers, vol. 4 (London: Joseph Masters, 1874).

Schaefer, Konrad, Psalms (Collegewille: The Litugical Press, 2001).

Terrien, S., The Psalms: Strophic structure and theological commentary, (Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans Publishing Co, 2003).

Idem, „The Myth of the Omphalos and Hebrew Religion”, în VT, XX (1970).

Idem, „The Metaphor of the Rock in Biblical Theology”, în God in the Fray: Festschrift W. Brueggemann (Minneapolis, 1998).

The Pulpit Commentary: Psalms Vol. III, Ed. H. D. M. Spence-Jones, (Bellingham: Logos Research Systems, Inc., 2004).

Timuș, Gherasim, Note și meditațiuni asupra psalmilor, 3 vol. (București: Tipografia „Gutenberg” Joseph Göble, 1896).

IV. CĂRȚI ȘI STUDII PE TEMĂ

Abrudan, Dumitru, „Cartea psalmilor în spiritualitatea ortodoxă”, Studii Teologice 7-8 (1985): 453-471.

Bonar, Andrew Alexander, Christ and His church in the Book of Psalms, (New York: R. Carter & brothers, 1860).

Bonsirven, J. , Le Judaisme palestinien au temps de Jesus-Christ, vol. 2 ( Paris,1935).

Calinic Botoșăneanul, Biblia în Filocalie, vol. I, (Iași: Trinitas, 1995).

Chialda, Mircea, „Despre Psaltire: conținutul, frumusețea, valoarea ei pentru credincioșii din orice timp, carte de cult,” GB 7-8 (1964): 645-9.

Chiricescu, Constantin, „Despre Psaltire,” BOR 1 (1915): 102-20.

Ciobârcă, Teofilact, „Meditație despre folosul duhovnicesc al citirii psaltirii,” TV 1-3 (1993): 66-71.

Constantinescu, Alexandru, „Sfânta Liturghie și Cartea Psalmilor,” GB 1-2 (1969): 49-53.

Flavius, Josephus, Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor VI, IX, 3; trad. rom. G. Wolf și I. Acsan, ( București: Edit. Hasefer, 2002).

La Priere de toutes les heures , 3 –e Serie, Meditation CXVI, 140-150: ou edit. de 1936.

Lipinski, Edouard, art. „Livre des psaumes”, în Dictionnaire Enciclopedique de la Bible, (Tournhout, Belgia: Edit. Brepols, 2002), 1079-1082.

Mettinger, T. N. D., The Dethronement of Sabaoth. Studies in the Shem and Kabod Theologies, ( Lund, 1982). La Golitzin, 76, n.6.

Negoiță, Athanase, „Psalmii în cultul Vechiului Testament,” GB 11-12 (1965): 1015-30.

Idem, Psaltirea în cultul Bisericii Ortodoxe (București: Tipografia Cărților Bisericești, 1940).

Popescu-Mălăiești, Ioan, „Psalmii în cultul creștin,” BOR 6 (1924): 280-90.

Idem, „Suprascrierile psalmilor,” ST 1 (1931): 69-98.

Scrima, A., „Ierusalim: reflecții asupra unei cetăți «unice și universale» pentru tradițiile monoteiste”, trad. rom. A. Manolescu, în: Andre Scrima, Teme ecumenice, (București: Humanitas, 2004).

Usca, Ioan Sorin, Traia, Ioan, „Psalmii”, în col. Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinților Părinți (București, Christiana, 2009).

V. RESURSE ELECTRONICE

Benjamin J. Segal, A New Psalm, în http://psalms.schechter.edu/2012/06/psalm-120-distress-opening-note-songs.html

Чарльз Сперджен, Сокровищница Давида. Комментарии на Псалтирь, Том 6 (псалмы 119–150), în http://karatuz.prihod.ru/

Святитель Афанасий Великий, Толкование на псалмы, 151, în http://karatuz.prihod.ru/

The complete Jewish Bible with Rashi Commentary, Tehillim–Psalms-Chapter, în http://www.chabad.org/library/bible_cdo/aid/16341.

BIBLIOGRAFIE

I. EDIȚII ALE SF. SCRIPTURI

Biblia Hebraica Stuttgartensia, ed. Karl Elliger și Wilhelm Rudolph (Stuttgart: Deutsche Bibelgesellschaft, 1987).

Septuaginta. Id est Vetus Testamentum graece iuxta LXX, ed Alfred Rahlfs (Stuttgart: Deutsche Bibelgesellschaft, 1935).

Biblia adică Dumnezeeasca Scriptură a Legii vechi și a celei nouă, ediția Sfântului Sinod (București: Tipografia Cărților Bisericești, 1914).

Biblia adică Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului și Noului Testament (București, Fundația pentru literatură și artă Regele Carol II, 1938).

Biblia sau Sfânta Scriptură, ediția Sfântului Sinod (București: EIBMO, 1988).

Biblia sau Sfânta Scriptură, ediție jubiliară a Sfântului Sinod, (București: EIBMO, 2001).

Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită după Septuaginta, redactată, adnotată și tipărită de Bartolomeu Valeriu Anania, (Cluj-Napoca: Editura Renașterea, 2009).

II. RESURSE PATRISTICE

Augustin, „Expositions on the Psalms,” în The Nicene and Post-Nicene Fathers 8, ed. Philip Schaff (Oak Harbor: Logos Research Systems, 1997).

Cassiodorus, Explanation of the Psalms, 3 vol., ed. P. G. Walsh (New York/Mahwah: Paulist Press, 1990).

Chiril al Alexandriei, „Despre închinarea și slujirea în Duh și Adevăr”, în PSB 38, ed. Dumitru Stăniloae (București: EIBMO, 1991).

Eftimie Zigabenul și Nicodim Aghioritul, Psaltirea în tâlcuirile Sfinților Părinți, 2 vol., ed. Ștefan Voronca (Galați: Egumenița, 2006).

Evagrie Ponticul, „Cuvânt despre rugăciune”, în Filocalia, vol. 1, ed. Dumitru Stăniloae (Sibiu: Institutul de arte grafice „Dacia Traiană” S. A. , 1947).

Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, ed. Laura Enache (Iași: Doxologia, 2011).

Ioan Scărarul, „Scara”, în Filocalia, vol. 9, ed. Dumitru Stăniloae (București: EIBMBOR, 1980).

Isaia Pusnicul, „Douăzeci și nouă de cuvinte”, în Filocalia, vol. 12, ed. Dumitru Stăniloae (București: Harisma, 1991).

Macarie Egipteanul, „Omilii duhovnicești”, în PSB 34, ed. Constantin Cornițescu (București: EIBMO, 1992).

Maxim Mărturisitorul, „Capete teologice (gnostice)”, în Filocalia 2, ed. Dumitru Stăniloae (Sibiu: Tipografia Arhidiecezana, 1947).

Teodoret de Cir, Tâlcuire a celor o sută cincizeci de psalmi ai proorocului împărat David, ed. PS. Iosif al Argeșului (Petru Vodă: Sfânta Mănăstire Sfinții Arhangheli, 2003).

Vasile cel Mare, „Constituțiile ascetice”, în PSB 18, (București: EIBMO, 1989)

III. COMENTARII BIBLICE

A commentary on the psalms, from primitive and mediaeval writers; vol. IV, Psalm 119 to psalm 150, (London: New Bond Street, 1874).

Allen, Leslie, „Psalms 101-150,” în WBC 21 (Dallas: Word, Inc, 2002).

Alexander, J. A., The Psalms, vol. I, (New York: Charles Scribner, 1852).

Barnes, Albert, Notes, critical, explanatory, and practical, on the book of psalms, vol. I, (New York: Harper&Brothers, Publishers, Franklin Square, 1868).

Bratcher, Robert G. și Reyburn, William D., A Translator's Handbook on the Book of Psalms (New York: United Bible Societies, 1991).

Briggs, Charles A. și Briggs, Emilie G., A Critical and Exegetical Commentary on the Book of Psalms, 2 vol. (New York: C. Scribner's Sons, 1906-07).

Bulai, Alois et al., Psalmii. Traducere, note și comentarii (Iași: Sapienția, 2005).

Caquot, A. și P. de Robert, Les livres de Samuel (Genève, 1994).

Clarke, Adam, Clarke's Commentary: Psalms (Albany, OR: Ages Software, 1999).

Dahood, Mitchell, Psalms III: 101-150: Introduction, translation, and notes with an Appendix: The Grammar of the Psalter (London: Yale University Press, 2008).

ПСАЛТИРЬ в святоотеческом изъяснении, (Свято-Успенская Почаевская Лавра, издание, 2011), 530.

Simonopetritul, Emilianos, Tâlcuiri la Psalmi, ed. Agapie Corbu (Arad: Sfântul Nectarie, 2011).

Gerstenberg, Erhard, Psalms, Part 2, and Lamentations, (Michigan/Cambridge: William B. Eerdmans Publishing Company Grand Rapids, 2001).

Jacquet, Louis, Les Psaumes et le coeur de l’homme: Étude textuelle, littéraire et doctrinale, 3 vol. (Gembloux: Duculot, 1975-9).

Neale, J. M., și Littledale, L. F., A commentary on the psalms: on primitive and mediaeval writers, vol. 4 (London: Joseph Masters, 1874).

Schaefer, Konrad, Psalms (Collegewille: The Litugical Press, 2001).

Terrien, S., The Psalms: Strophic structure and theological commentary, (Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans Publishing Co, 2003).

Idem, „The Myth of the Omphalos and Hebrew Religion”, în VT, XX (1970).

Idem, „The Metaphor of the Rock in Biblical Theology”, în God in the Fray: Festschrift W. Brueggemann (Minneapolis, 1998).

The Pulpit Commentary: Psalms Vol. III, Ed. H. D. M. Spence-Jones, (Bellingham: Logos Research Systems, Inc., 2004).

Timuș, Gherasim, Note și meditațiuni asupra psalmilor, 3 vol. (București: Tipografia „Gutenberg” Joseph Göble, 1896).

IV. CĂRȚI ȘI STUDII PE TEMĂ

Abrudan, Dumitru, „Cartea psalmilor în spiritualitatea ortodoxă”, Studii Teologice 7-8 (1985): 453-471.

Bonar, Andrew Alexander, Christ and His church in the Book of Psalms, (New York: R. Carter & brothers, 1860).

Bonsirven, J. , Le Judaisme palestinien au temps de Jesus-Christ, vol. 2 ( Paris,1935).

Calinic Botoșăneanul, Biblia în Filocalie, vol. I, (Iași: Trinitas, 1995).

Chialda, Mircea, „Despre Psaltire: conținutul, frumusețea, valoarea ei pentru credincioșii din orice timp, carte de cult,” GB 7-8 (1964): 645-9.

Chiricescu, Constantin, „Despre Psaltire,” BOR 1 (1915): 102-20.

Ciobârcă, Teofilact, „Meditație despre folosul duhovnicesc al citirii psaltirii,” TV 1-3 (1993): 66-71.

Constantinescu, Alexandru, „Sfânta Liturghie și Cartea Psalmilor,” GB 1-2 (1969): 49-53.

Flavius, Josephus, Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor VI, IX, 3; trad. rom. G. Wolf și I. Acsan, ( București: Edit. Hasefer, 2002).

La Priere de toutes les heures , 3 –e Serie, Meditation CXVI, 140-150: ou edit. de 1936.

Lipinski, Edouard, art. „Livre des psaumes”, în Dictionnaire Enciclopedique de la Bible, (Tournhout, Belgia: Edit. Brepols, 2002), 1079-1082.

Mettinger, T. N. D., The Dethronement of Sabaoth. Studies in the Shem and Kabod Theologies, ( Lund, 1982). La Golitzin, 76, n.6.

Negoiță, Athanase, „Psalmii în cultul Vechiului Testament,” GB 11-12 (1965): 1015-30.

Idem, Psaltirea în cultul Bisericii Ortodoxe (București: Tipografia Cărților Bisericești, 1940).

Popescu-Mălăiești, Ioan, „Psalmii în cultul creștin,” BOR 6 (1924): 280-90.

Idem, „Suprascrierile psalmilor,” ST 1 (1931): 69-98.

Scrima, A., „Ierusalim: reflecții asupra unei cetăți «unice și universale» pentru tradițiile monoteiste”, trad. rom. A. Manolescu, în: Andre Scrima, Teme ecumenice, (București: Humanitas, 2004).

Usca, Ioan Sorin, Traia, Ioan, „Psalmii”, în col. Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinților Părinți (București, Christiana, 2009).

V. RESURSE ELECTRONICE

Benjamin J. Segal, A New Psalm, în http://psalms.schechter.edu/2012/06/psalm-120-distress-opening-note-songs.html

Чарльз Сперджен, Сокровищница Давида. Комментарии на Псалтирь, Том 6 (псалмы 119–150), în http://karatuz.prihod.ru/

Святитель Афанасий Великий, Толкование на псалмы, 151, în http://karatuz.prihod.ru/

The complete Jewish Bible with Rashi Commentary, Tehillim–Psalms-Chapter, în http://www.chabad.org/library/bible_cdo/aid/16341.