Proza Subiectiva A Hortensiei Papadat Bengescu

PROZA SUBIECTIVA A

HORTENSIEI PAPADAT-BENGESCU

Cuprins

Argument

Introducere

Capitolul 1. PROFIL DE AUTOARE

Capitolul 2. PROZĂ DE IDEOLOGIE

2.1 Ideologie feminină

2.2 Proză subiectivă între lirism și narațiune(epic al senzatiilor

Capitolul 3. TEMA IDENTITĂȚII

3.1 Marea-simbol pentru metafora identitară

3.2 Oglinda-simbol pentru metafora identitară

Capitoul 4. NARATOAREA PRINTRE NARATORI

4.1 Scriitoarea privită de ceilalți scriitori

4.2 Originalitatea scrierii sale

Concluzie

Bibliografie

ARGUMENT

Lucrarea de față își propune să înfățișeze aspectele importante ale prozei subiective aparținând Hortensiei Papadat-Bengescu, “o mare europeană”, cum era văzută de unii admiratori de valoare. Scriitoarea, un nume celebru între scriitorii ce abordează literatura de analiză, aduce prin operele sale realizări de o importantă valoare prozei psihologice românești.

Scriitoarea Papadat-Bengescu face ca fiecare pagină scrisă să fie încărcată cu emoții, analize interioare, acest lucru datorându-se în primul rând unei concepții înalte despre creație. Faptul de a nu fi făcut parte din nicio școală literară, care să-i fi impus anumite reguli, a contribuit și mai mult la originalitatea operei sale, care aduce în prim-plan o lume plină de senzații și impresii. Ca o artistă adevărată, doamna Hortensia concepe o operă literară desăvârșită, caracterizată prin lipsa inhibițiilor și a prejudecățiilor, dar și prin libertatea de exprimare.

Literatura Hortensiei Papadat-Bengescu este ca un cumul de experiențe umane; paginile abundă de sinceritate profundă, tensiune, întrebări melancolice, analiză, dar și de lirism frenetic. Descrierea și monologul interior alternează.

Lucrarea este împărțită în patru capitole, dintre care primul este destinat profilului ei de autor. În acest capitol, am încercat să aduc la suprafață elemente esențiale biografiei ei, care au contribuit la alcătuirea creației sale literare.

Al doilea capitol structurat pe două subcapitole se ocupă de proza de ideologie. În primul subcapitol se insistă asupra ideologiei feminine; prin literatura sa predominant feminină, în care dramele feminine nu sunt un punct central, autoarea examinează mentalități, prejudecăți, mecanisme de gândire, scriitoarea justificându-și alegerea pentru explorarea acestei condiții, prin faptul că studiul femeii s-a arătat mult mai stimulant. În cel de-al doilea subcapitol, accentul cade asupra prozei subiectivă, în a cărui componență intră senzațiile, impresiile, analizele sufletului, conturându-se astfel o literatură cu caracter liric. Prozatoare cu un talent înnăscut, tinde spre o scriitură simplă, care se îndreaptă de cele mai multe ori spre lirism.

Al treilea capitol are ca scop evidențierea temei identității, iar în scheletul construcției sale au intrat două subcapitole, anume Marea-simbol pentru metafora identitară și Oglinda-simbol pentru metafora identitară. Atât marea, cât și oglinda sunt văzute precum metafore identitare, ale societății.

Am considerat util să vorbesc și despre poziția doamnei Hortensia în literatură și cum este ea primită într-un cadru literar, predominant masculin, aspect încadrate în ultimul capitol al studiului. Modul în care ceilalți scriitori o percep atât pe ea, cât și opera sa subiectivă, este dezvoltat într-un subcapitol anexat capitolului sus-numit, numit Scriitoarea privită de ceilalți scriitori. Originalitatea este și ea comentată în celălalt subcapitol al utimului capitol.

Intenția urmărită prin redactarea acestei lucrări a fost de a evidenția calitățile unei talentate scriitoare, a cărei valoare a fost demonstrată și prin prisma primei etape de creație, de tip subiectivă. Pe parcursul elaborării tezei, am încercat să expun elemente caracteristice prozei subiective bengesciene, oferind totodată o interpretare pertinent și originală.

Corespondența unui scriitor nu are, în genere, o legătură directă cu opera sa. Există totuși situații în care scrisoarea devine vehicul către literatură, iar textul ei arată ca un decupaj al creației literare ulterioare. Acesta este cazul Hortensiei Papadat-Bengescu, care-și face ucenicia ca epistolieră și începe să publice abia după vârsta de 40 de ani. Scrisorile ei merită privite ca o microliteratură a sufletului feminin; ele pot lesne forma un roman al spovedaniei, al descărcării sufletești, al adâncului ființei care caută să-și umple singurătatea prin scris.

INTRODUCERE

– Hortensia Papadat-Bengescu, o scriitoare aparte în tabloul literar interbelic –

Scriitoarea Hortensia Papadat-Bengescu n-a avut șansa să viziteze marele orașe intelectuale ale Europei, cum de altfel n-a avut parte nici de un public european. Nici din partea publicului românesc nu a primit o mai vizibilă receptare. Ecourile literaturii sale s-au izbit de peretele format din rândurile unei colectivități prea puțin deschise către o creație inovatoare. Însă provincia nu s-a dovedit a fi un impediment pentru conceperea unei opere semnificative din punct de vedere calitativ. În provincie sau în oraș, a creat și a dat publicului o operă modernă, ceea ce a culminat cu încadrarea ei în grupul spiritelor europene. Aportul său adus literaturii române nu a fost privat de aprecierea criticilor, iar studiile privind creația sa literară au fost în număr mare. Despre modernismul prozatoarei au comentat mulți specialiști literari, printre care și Andreia Roman, care se exprima astfel: „Fără a impune modernismul prin atitudini incendiare [… ] renovează în adâncime speciile tradiționale ale prozei românești. Ilustrativ e de exemplu felul în care abordează tematica provincial pe care o frecventează asiduu în primele sale nuvele.”

Proza ei subiectivă a interesat în mod vădit criticii literari ai vremii, care s-au întrecut în a arăta calitatea operei sale, dar și valoarea ei ca artist, ca făuritor de literatură eroică, fermecătoare. Pentru ea, genul epic nu înseamnă neapărat acțiune, fapte, aici adăugându-se și alte elemente precum senzații, impresii, aceasta fiind una dintre explicațiile pentru care abordează un stil cu fraze lungi, cu reveniri, ezitări, incidente.

Opera Hortensiei Papadat-Bengescu se află sub semnul feminității; pagini întregi de revoltă feministă, de analiză instrospectivă se aliniază de-a lungul paginilor. Proza scurtă a scriitoarei propune un sens tragic al existenței, un lirism agitat, dar și o introspecție foarte serios realizată. Prozatoarea nu s-a limitat doar la a observa dramele unor femei inactive și lumile lor problematice, ci s-a dorit o aprofundare, ajungându-se până la investigarea obsesivă a condiției feminine. De cele mai multe ori, femeia prezentată în opera bengesciană este prizoniera propriului corp, predestinată unei supraviețuiri într-un spațiu închis, unde nu are acces spre mediile variate.

Lipsa de apetit pentru acțiune este clar observată în cadrul operei bengesciene, scriitoarea motivând alegerea ei pentru transpunerea scriptică a celor gândite, în defavoarea povestirii cu precizie unor evenimente, așa cum se întâmplă în cazul literaturii masculine. În corespondența cu Ibrăileanu ea își motiva această aplecare pentru literatura interiorizată:

„Da, mă interesează mult și sufletul celorlalți, mă pasionează chiar, îi privesc neobosit și ochiul meu vede toate firele cât de încâlcite care mînă faptele lor exterioare și viața lor internă. Dacă nu scriu încă de ei nimic, e fiindcă sînt la o epocă cînd sunt absorbită prea viu de mine. Cît va mai ține? Nu prea mult. Știu să mă stăpînesc (…). Voi scrie atunci poveștile celorlalți. Și iată-mă gata să plâng la ideea acestei viitoare abnegațiuni. Acum însă, chiar cînd uneori scriu la persoana a treia, e o operațiune făcută în urmă.”

Considerând că promblemele interioare nu au nevoie de a fi povestite, ci doar evocate într-un text liric, suav, prozatoarea se înstrăinează de genul epic, optând pentru observarea atentă a manifestărilor sufletești.

CAPITOLUL 1. Profil de autoare

„Un târg obscur din Moldova”, numit în acest fel de către Contantin Ciopraga, este locul nașterii scriitoarei Hortensia Papadat-Bengescu, la data de 8 decembrie 1876. Fiica lui Dimitrie Bengescu, căpitan de origine olteană și Zoe Ștefănescu, profesoară ce provine dintr-o familie de învățători, este nevoită să trăiască condiția de bastard timp de doi ani, din cauza căsătoriei părinților legalizată mai târziu. Scriitoarea nu uită această perioadă, motiv pentru care va descrie această temă în romanele sale în mod obsedant. Încă de mică, copila Hortensia își arată talentul precoce, iar părinții nu întârzie în a-și oferi sprijinul pentru construirea culturii ei. Familia se ocupă îndeaproape de educația ei, care chiar de la o vârstă fragedă încearcă să descopere misterul lucrurilor.

Capătă preocupări fine, participând la colocvii despre scriitori români și francezi alături de tatăl său. Generalul D. Bengescu, om cultivat care obișnuia să rostească versuri ale lui Lamartine și să fredoneze arii din Verdi, a reprezentat un pion important în formația viitoarei scriioare, care prin înclinațiile pe care le avea își încurajează fiica spre alegerea domeniului literar. Era totuși o diferență de viziune asupra scrisului a tatălui și a fiicei lui, așa cum rezultă și din autobiografia ei prezentată de criticul George Călinescu, ceea ce o făcea pe cea din urmă să privească activitatea sa de scriitor cu sfială: „Prin scris, el înțelegea forme și culori plăcute, puse în rame alese. Eu am înțeles să descompun și să recompun formele și culorile pentru a le dovedi și a le divulga esența. În așa fel scrisul meu îl speria.”

Încă de mică, își manifestă vocația de scriitoare, dovadă este compoziția pe care ar fi întocmită la vârsta de cinci ani, așa cum declară în propria autobiografie, în care alcătuiește o descriere despre cele patru anotimpuri.

Adolescentă fiind, Hortensia activează Institutul de domnișoare Bolintineanu, despre care Constantin Ciopraga în studiul său biografic, spunea că a lăsat „urme durabile în cultura scriitoarei.” Tot el, în cadrul lucrării sale destinate prozatoarei, vorbea despre aprofundarea limbii franceze și germane în timpul șederii sale în acel institut. Fericirea provenită din studiu este înlocuită cu drama, întrucât tânăra cu splendidă înzestrare intelectuală este nevoită să întrerupă studiile. Acest moment trist din viață este mărturisit lui Ibrăileanu de către scriitoare mai târziu când spunea: „Îmi plăcea grozav să învăț, atât știu eu să fac mai bine.” Tot ea îi spunea: „Dorința de a ști, de a cerceta, de a mă afunda în labirintul cunoașterii, mă cuprinde cu furie.”

Într-una dintre confesiunile din jurnalul de la sfârșitul vieții, scriitoarea nu ezită în a-i numi pe părinți „scumpi și luminați” chiar dacă aceștia refuză categoric printr-o stranie orbire împlinirea prin studiu a unicei lor fiice. Părinții s-au arătat foarte încurajatori în privința setei de studiu manifestată de fiica lor, asta până în momentul când s-a adus în discuție posibilitatea urmării studiilor superioare. Părăsirea mediului familial reprezintă un important impediment spre curmarea aspirațiilor fetei.

Maturitatea tinerei din punctul de vedere al studiului nu se regăsește și în ceea ce privește traiul cotidian, ea dovedind timiditate și incapabilitate de a se impune în fața unor părinți austeri. Aspirațiile ei pălesc în fața constrângerilor și hotărârii părinților ca ea să nu urmeze studiile universitare.

Ca o revanșă față de încheierea studiilor sau ca un „act demonstrativ”, așa cum se exprima Constantin Ciopraga, Hortensia alege să se căsătorească cu magistratul Nicolae Papadat, acest lucru având loc fără simțământul tatălui. Căsătoria nu va face altceva decât să complice existența scriitoarei, care își va amâna scrisul tot mai mult. Ceea ce traiul cotidian, ea dovedind timiditate și incapabilitate de a se impune în fața unor părinți austeri. Aspirațiile ei pălesc în fața constrângerilor și hotărârii părinților ca ea să nu urmeze studiile universitare.

Ca o revanșă față de încheierea studiilor sau ca un „act demonstrativ”, așa cum se exprima Constantin Ciopraga, Hortensia alege să se căsătorească cu magistratul Nicolae Papadat, acest lucru având loc fără simțământul tatălui. Căsătoria nu va face altceva decât să complice existența scriitoarei, care își va amâna scrisul tot mai mult. Ceea ce conțin scrisorile trimise prietenelor sunt pure dovezi ale trăirilor contradictorii pe care le acumulează în timpul mariajului. Căsătoria dintre cei doi aduce în prim-plan doar semne de contradicție, Nicolae Papadat fiind prin excelență un personaj anticultural, rigid, egoist și indignat de latura intelectuală a soției sale, însă lipsit de orice viciu; dar mariajul nu se destramă, în ciuda diferențelor dintre cei doi, ba chiar durează, urmând un lung șir de mutări în diferite orașe, dar și apariția copiilor. Drama interioară a scriitoarei continuă să ia amploare odată cu mariajul, când trebuie să țină piept egoismului și neînțelegerii jignitoare a soțului care era împotriva oricărei preocupări intelectuale. Dar posibilitățile revoltării împotriva unei astfel de persoane sunt infime, singurul remediu fiind întoarcerea la propria ei scăpare, și anume scrisul; numai așa, prin desfășurarea propriului talent putea să se simtă împlinită, să umple golul sufletesc. În ciuda vocației de mamă și soție, cea de scriitoare nu pălise câtuși de puțin.

Încă de mică a fost solitară, părinții considerând că în acest fel, ea va crește într-un mediu nobil și va avea parte de o educație aleasă. Astfel se va modela o fire foarte sensibilă, reținută, dar și foarte lucidă, cu un spirit critic foarte dezvoltat. Severitatea tatălui lasă urme adânci în personalitatea scriitoarei, care manifestă o evidentă înclinație spre realism. În autobiografie, doamna Hortensia mărturisea: „Și nici cărțile ce băsmuiau nu-mi plăceau; celorlalte însă le căutam avid fabula. Vestmintele prodigioase ale simbolicului fiind inerent ale iluziei mele proaspete nu mă interesau și preferam să dezbrac coajă cu coajă straturile de apărare ale realității pentru a găsi miezul.”

Singurătatea forțată de care are parte și în viața conjugală o face să scrie, ea vine ca o perspectivă spirituală, fiind văzută ca o etapă necesară procesului creării. Neînțeleasă de cel care trebuia să-i fie soț, prieten, confident, prozatoarea trăiește în solitudine, însă într-una constructivă, pentru că așa lucrurile și faptele se leagă între ele. Scriitoarea va trăi din plin sentimentul solitudinii forțate într-o societate din care se simțea exclusă prin predispoziția ei artistică. Ea considera că prin izolarea sa, este predispusă unei situații ingrate. Sentimentul izolării provinciale este și el prezent, scriitoarea fiind nevoită să își urmeze soțul magistrat în călătoriile sale în scop profesional prin diferite orașe provinciale. Unica modalitate prin care putea ține legătura cu centrele culturale ale țării era corespondența, aici un rol important avându-l Ibrăileanu; cu el poate discuta, împărtăși idei, dar și învăța. Prin acest schimb de scrisori cu Ibrăileanu, dar și cu Constanța Marino-Moscu, doamna Hortensia are sentimentul unei exteriorizări, sufletul îi iese de sub zbuciumul sub care se afla. Dialogul spiritual purtat cu Ibrăileanu prin intermediul scrisorilor reprezintă debutul literar al scriitoarei Hortensia Papadat-Bengescu. Corespondența purtată cu oamenii săi dragi trădează un traumatism, o rană interioară.

Scrisorile reprezintă o frescă a propriilor experiențe umane, ele constituie literatură; sunt pagini ce însumează tensiune intelectuală, reflecții. Corespondează pentru că simte nevoia psihică de a face acest lucru, precum și ea ea îi mărturisea lui G. Ibrăileanu, este mai cutezătoare în scris, decât în vorbă. Epistolele ample pe care le trimitea confidentului său sunt documente vii, sufletești, cum de altfel chiar ea le numea așa; ea cultiva această formă de scris, având o vocație epistolară desăvârșită, reușind astfel să alcătuiască un fel de jurnal. Corespondența purtată de prozatoare au și o importanță deosebită, întrucât definesc prima etapă de creație a scriitoarei.

Dorința arzătoare de a se muta la Iași(unde soțul trebuia să se stabilească datorită serviciului) nu se îndreaptă spre îndeplinire, ceea ce o face pe scriitoare să treacă de la speranță la amărăciune. Șansa ei spre accesul către o literatură a burgheziei este spulberată, fiind din nou sortită unei vieți de provincie, în care nu poate să fie altfel decât demoralizată și deznădăjduită. Sănătatea îi este și ea șubrezită, în 1921 îi scria lui Ibrăileanu, plângându-i-se: „ Și eu, de mai bine de două luni, sînt mereu bolnavă. Aparatul nobil al nervilor ar cere climatele unor îngrijiri deosebite, pe care nu i le pot oferi nici eu, nici timpurile ce trăim.” Se simte slăbită fizic, dar și moral; prin analiza de sine, ajunge să-și dea seama de inadaptabilitatea ei la mediul înconjurător. Se pretează unui refuz al comunicării cu exteriorul, chiar dacă acest lucru îi pricinua suferință, tocmai prin faptul că ea era o ființă a cărei trăsătură definitorie era devotamentul, calitate de care va da dovadă mai târziu când se va angaja ca soră onorifică de Crucea Roșie, îngrijind cu dăruire sutele de răniți care soseau în gara din Focșani. Toate experiențele trăite ca infirmieră sunt descrise mai târziu în opera Balaurul.. În una dintre scrisorile trimise către Ibrăileanu, ea scria cât de mult a schimbat-o această experiență, cât de mult s-a dăruit acestei cauze, pentru care a muncit nespus de mult și cât de mult a crezut în ceea ce făcea. Prin salvarea vieților oamenilor, se salva pe sine și astfel muncea neîncetat; această slujbă avea să fie ca un remediu pentru rănile sufletești. Existența fără rost pe care prozatoarea considera că o trăiește capătă o reală satisfacție, generată de generozitatea ei.

O scriitoare inteligentă, fină, comparată cu marii moderni europeni, ce nu a avut ca spațiu de desfășurare al scrisului orașul, ci provincia, acest lucru venind ca o ironie a destinului. Mediul provincial nu o împiedică însă să scrie romane citadine, ale Bucureștilor și să trateze probleme moderne și moravuri. Izolarea în provincie o asfixiază, ea tânjind după contactul cu oamenii, după evenimentele ce i-ar putea dinamiza existența. Faptul de a nu fi putut debuta mai repede ca scriitoare, ca o consecință a întârzierii apariției primului volum, dar și a reprezentării piesei Bătranul o deprimă și o face să se simtă înapoiată și mult prea puțin apreciată de publicul cititor. Însă contactul târziu cu publicul a reprezentat pentru doamna Hortensia un imbold hotărâtor, acum fiind momentul când se simte încrezătoare în forțele proprii, asta datorându-se susținătorilor, care prin scrisorile trimise către ea, își trimit recunoștința față de truda depusă de scriitoare.

Ca să scrie, era nevoie de anumite sacrificii, ea fiind mamă și soție devotată. Noaptea era prielnică actului creației văzut de prozatoare ca o activitate imperioasă. Constanța Marino-Moscu era cea care îi era alături, destinul nefericit al amândurora fiind un punct comun. Soția magistratului Moscu este singura persoană care îi apreciază talentul, și de altfel, este și unica legătura pe care scriitoarea Hortensia o are cu contemporaneitatea literară. Atunci când scriitoarea începe să scrie, ea remarcându-se prin câteva articole publicistice, doamna Constanța o îndeamnă să facă literatură și să nu-și irosească talentul scriind scrisori limitate, era timpul să facă literatură.

Depresiile, dar și evenimentele prin care a trecut duc la alterarea sănătății scriitoarei, care se simte tot mai slăbită. Sentimentele arbitrare fac ca ea să se îndrepte spre un soi de depresie, o stare nevrotică ce culminează cu stadiul când femeia se află secată de putere. Se confesa lui Ibrăileanu: „Eu port încă pe frunte casca de fier a necazurilor deprimante prin care am trecut și care după ce mi-au ros sufletul, mi-au alterat sănătatea. Sînt de doi ani bolnavă mai mult sau mai puțin încontinuu, și cu repercusiune asupra dispoziției sufletești.”

Exitența sa târzie este dominată de obsesia morții, care luase naștere în urma pierderii soțului, prin 1950. Scriitoarea se simte în mijlocul unui eșec existențial, iar moartea partenerului ei de-o viață resimțită profund, construiesc tabloul unei femei copleșite peste măsură de greutăți. Ajunge într-un punct în care a încetat să mai spere, să-și mai dorească și tot ce face este să supraviețuiască. Ultimele cuvinte ale soțului „Ai văzut murind? Ai văzut tu pe cineva murind? (…)Tu să trăiești și eu să mor? E imposibil. Fă ceva să trăiesc mereu. Auzi? Sau să mori și tu odată cu mine. Înțelegi? Nu vreau să mor.” o fac pe scriitoare să trăiască o dramă terifiantă, culminată cu imposibilitatea de a mai scrie.

Pe durata vieții sale, scrisul a reprezentat pentru scriitoarea Hortensia o eliberare, singura modalitate prin care se putea salva de persistenta teroare sub care se afla. Exteriorul nu i s-a părut nicicând sub împărăția frumosului, Florin Mihăilescu vorbind în cartea sa despre o teroare a urâtului. El nota că prozatoarea „prin contemplația sa, se îndrepta spre un obiect unic: urâtul în toate ipostazele și manifestările lui. Tot în studiul amintit, criticul vorbește despre „urâtul manifestat printr-un mediu teluric și vulgar, prin chiar natura lui.”

Scriitoarea a exploatat din plin această lume predispusă prea puțin către frumos, analinzând-o și privind-o cu limpezime. Însă doar prin satisfacția actului creator, a găsit frumosul. Mediul descris de către scriitoare în opera sa, dar și cel în care a trăit aparține unei lumi deformate, fără morală, fără aspirații, o lume pierdută, din care i se distinge strigătul disperat. Imaginea urâtului are ca punct de plecare straturile inconștiente ale memoriei scriitoarei; în singurătatea ei, ea se confrunta cu niște tragedii a unor imagini din tinerețe. Viziunea despre lume a doamnei Hortensia pune în prim plan caracterul tragic al condiției umane, caracterizat printr-un proces de degradare fizic și moral.

Sub dominanța urâtului existențial, scriitoarea a dat naștere în operele sale unor personaje decăzute moral și spiritual, cu un stil de viață dezordonat, ale căror orizonturi sunt închise. Obsesia pentru poziția socială, arivismul, dar și superficialitatea sunt și ele prezente în lumea operei Hortensiei Papadat-Bengescu. Boala și moartea capătă și ele semnificații simbolice, trasându-se astfel linile unui tablou tenebros. Orizontul lipsit de optimism, în fața căruia niciodată nu a biruit, are repercusiuni triste în ceea ce privește existența scriitoarei, care nu face altceva decât să producă în opera sa o imagine dezolantă și sceptică.

Debutul publicistic are loc în anul 1912, în ziarul La Politique, cu articolul Sur la mort de Petre Liciu, pe care îl semnase sub pseudonimul de Loys, care ar fi fost ales datorită numelui bunicii sale, originară din Austria, Louise Galviny von Uffman. Însă adevăratul debut al scriitoarei este considerat a fi proza Viziune, din anul 1913, an în care începe colaborarea scriitoarei cu Viața Românească, dar și apropierea de Topîrceanu și G. Ibrăileanu. Pare că numele viitoarei scriitoare de succes iese de sub conul de umbră, sub care așteptase o lungă perioadă de timp; influența lui Ibrăileanu se dovedește a fi mai mult decât benefică, deoarece doamna Hortensia are acum curaj, putere, ambiție, simțindu-se ocrotită și plină de elan.

În preajma împlinirii a 42 de ani, îi apare volumul Ape adânci, carte ce nu este primită de către autoare cu mare entuziasm, care odată cu publicarea, scapă de teroarea de a se fi numărat printre scriitorii postumi; într-o scrisoare către Ibrăileanu își exprima strania indiferență: „Cum vi se pare cartea? Negreșit că nu e nici luxoasă, nici frumoasă, dar e sobră și serioasă, și hțrtia dobândită prin stăruința lui Topîrceanu, ca și corectura, opera lui sunt excepționale. Eu sunt mulțumită că a apărut, ca să scap de ideea care mă obseda că voi fi un scriitor postum.”

Satisfacția însă nu întârzie să apară, imediat după ce primește critici favorabile scrisului ei, în cronica pe care Ibrăileanu o face volumului, se confesează în scris mentorului publicației Viața Românească, spunând: „Am avut o surpriză în toată puterea cuvântului, cu choc de mulțumire, căci dacă credeam că veți spune vreodată ceva despre mine, aceasta îmi era neprecizat în timp și modalitate.”

În jurul anului 1919 începe colaborarea cu Eugen Lovinescu, membru fondator al revistei Sburătorul. Relația celor doi prinde rădăcini puternice, cei doi împărțind mai mult decât o prietenie intelectuală, fiind unul pentru altul un adevărat sprijin. Marele critic literar vedea în scriitoarea Hortensia un pion de o importanță majoră în literatura modernă, considerând-o în același timp creatoarea romanului românesc de analiză psihologică. Prietenia între cei doi a avut un caracter intelectual și literar, Eugen Lovinescu având un interes deosebit pentru proiectele și scrierile prozatoarei. El se însărcina să-i trimită reviste și articole ce ar putea s-o intereseze și s-o ajute în vederea ținerii la curent cu tot ceea ce se întâmpla.

Pentru scriitoare, așa cum spunea și ea, revista Sburătorul avea să fie o perioadă cu rezultate favorabile, iar ea nu ezita în a-și exprima afinitățile sufletești pentru publicație. Aparținând unei astfel de grupări, îi aduce o satisfacție enormă, lucru pe care îl exprimă fără sfială în Autobiografia sa: Sunt membră fondatoare a Sburătorului în al cărui cadru literar mă însumez definitiv. Acest cerc literar urma să o îndrepte pe doamna Hortensia spre o viață literară intensă, ce nu avea să-i dea vreun răgaz de odihnă; criticul, într-una din șezătorile de duminică anunța că doamna Papadat-Bengescu avea să scrie un roman-obiectiv. Astfel că scriitoare se simte obligată să urmeze sfatul mentorului său și să urmeze calea romanului de tip obiectiv.

Perioada ce avea să urmeze se dovedește realmente productivă, întrucât scriitoarea cunoaște perioada creației de vârf, în care i se recunosc toate meritele. Apariția ciclului epic al Hallipilor aduce cu sine numeroase cronici și semnăturile unor iluștrii critici literari precum Eugen Lovinescu, Anton Holban, Mihail Sebastian, George Călinescu, Pompiliu Constantinescu și lista poate continua. Autoarea se bucură de atenția presei, dar și de cea a cenaclului; acordă interviuri, participă la ședințe, colaborează la reviste literare. Prezența scriitoarei nu este omisă în cadrul ședințelor de cenaclu, unde Constantin Ciopraga o observă, conturându-i trăsături ce scot la lumină o femeie misterioasă, rezervată, ce abunda de feminitate, dar și stăpânită de demnitate. El nota că prozatoarea avea o înfățișare destul de matură, severă, care trăda resemnarea purtată în suflet.

Prozatoarea nu are nevoie de un cerc literar pentru a fi percepută ca un scriitor desăvârșit, mentalitatea de om singuratic ajutând-o în acest sens , însă apartenența la gruparea lui Lovinescu o face să fie alături de oameni cu care să împărtășească aceleași valori, scriitori inteligenți și influenți în sfera literară. Grație cercului literar Sburătorul, Hortensia Papadat-Bengescu îi sunt recunoscute meritele literare, câștigând marele premiu al Societății Scriitorilor Români, ca mai apoi să i se acorde Premiul național pentru proză.

Încercările sale poetice au rămas și până în zilele noastre în afara interesului criticilor, respectiv a publicului cititor, chiar dacă criticul Lovinescu o încuraja pe scriitoare spre această latură, numind-o „o mare poetă din linia romantismului”. Mai mult de atât, admirația lui ajunsese în punctul în care o compara pe Hortensia cu Baudelaire și contesa de Noailles. Ceva mai realist decât Lovinescu este I. Negoițescu, care caracteriza poezia Hortensiei printr-o ieșire din uz care provine tocmai din forma literară lirică îmbrățișată de autoare, una ce nu era capabilă de a depăși o poezie simbolistă, prezentă în Franța sfârșitului de secol al XIX-lea.

După ce se remarcă ca romancieră, scriitoarea nu va renunța la viața literară, ea încă activează prin diferite interviuri, ca mai apoi să se alăture scriitorilor progresiști. În preajma vârstei de 70 de ani, scriitoarea încearcă să scrie poezii în limba română.

.

CAPITOLUL 2. PROZĂ DE IDEOLOGIE

2.1 Ideologie feminină

Hortensia Papadat Bengescu a pledat pentru o literatură feministă, în care personajul feminin este înzestrat cu intuiție, devotament, sensibilitate. Literatura feminină abordată de scriitoare este pusă sub semnul pasionalității, farmecului dar și al exuberanței, fiind vorba de o creație ce se rezumă la puterea sentimentului și erotismului. În prima jumătate a secolului al XX-lea, când manifestarea literară a scriitoarelor înzestrate cu talent de pe teritorul românesc nu era foarte accentuată, Hortensia Papadat-Bengescu aducea o contribuție substanțială literaturii, conturându-i-se imaginea de scriitoare inteligentă; vorbim de o inteligență împletită cu intuiție și sprit de observație foarte dezvoltat. Literatura scrisă de femei se sprijină pe interesul pentru detaliu și precizia senzațiilor.

În prima etapă a creației, reprezentată prin volumul Ape adânci, prozatoarei i se conturase o imagine ce aduna la un loc atribute precum predominanța lirismului în detrimentul epicului, lipsa consistenței unui singur stil, excesul analizei, publicarea acestui volum neatrăgând comentarii favorabile din partea criticilor literari, din contră, i se conturează o imagine critică negativă. Aceste defecte pălesc în fața prozei de mai târziu, ce avea să o transforme pe scriitoare în cea mai talentată proiectoare de literatură feminină.

Când spunem literatură feminină, spunem stilul confesional; Hortensia Papadat-Bengescu a manifestat un interes deosebit pentru corespondență, de unde și literatura epistolară în domeniul căreia a activat o perioadă. Prin intermediul scrisorilor, ea își împărtășea experiențele de viață și tot așa își marca prima etapă a creației sale literare. Astfel că și în cazul ei, precum și a altor autori, literatura este viața. Literatura confesivă debutantă a scriitoarei este mai degrabă o literatură a universului sufletesc, în care personajele și acțiunea lipsesc. Primul volum al autoarei Ape adânci este un fel de jurnal, o confesiune intimă. De vocație ei epistolară ne putem da seama imediat, pentru ea fiind o formă de scris preferată în primă instanță.

Pentru scriitura feminină, Eugen Lovinescu a arătat un deosebit interes, el încercând să-i găsească o definiție, dar și să sublininieze trăsăturile definitorii. În opera sa memorialistică el spunea: „Literatura nu e în genere o vocație feminină, ci bărbătească. La noi nu cunosc decât puține cazuri de vocație feminină-dincolo de relații sentimentale. De obicei e un simplu popas între două aventuri, o forță neîntrebuințată momentan în preocupări mai esențale” prin care își declara crezul legat de predispoziția spre scris a femeilor. Chiar dacă privește neîncrezător acțiunea lor creatoare, criticul Lovinescu se arată totuși just către orice formă de talent, fără vreo tendință în a arăta lipsa de egalitate în drepturi a persoanei care scrie. Iar în ceea ce privește doamnele, a arătat întotdeauna respect, tratându-le cu seriozitatea-i caracteristică. Hortensia Papadat-Bengescu este una dintre scriitoarele ce i-au atras atenția, ea aducând cel mai mare aport în cadrul cenaclului Sburătorul, prin contribuția la modernizarea poeziei epice.

Mentorul revistei Sburătorul găsea în proza Hortensiei Papadat-Bengescu o trăsătură particulară dată de situația încordată dintre principiul feminin și cel masculin. Dar în ciuda

elementelor feminine pe care le folosește, în literatura ei se regăsește lipsa sentimentalismului și pudorii caracteristice creației sale. Criticii au identificat în literatura de mai târziu a scriitoarei un stil literar masculin, datorat prezenței obiectivismului.

În contextul literaturii feminine, sintagma „misterului feminin” este frecvent utilizată; din pespectiva bărbatului, această sintagmă ia naștere în contextul unei strădanii a lui de a descoperi și înțelege femeia. În sfera misterului feminin, ea se simte dominată de emoții, dar în același timp este vorba despre puterea exercitată de ea spre deținerea controlului total. Femininul aduce în prim plan atmosfera literaturii simboliste prin sugestiile și senzațiile inserate. Dintre toate trăsăturile generate de feminitate, sentimentalismul nu poate fi omis; femeia fiind o natură sentimentală, nu este călăuzită de rațiune, așa cum se întâmplă în cazul bărbatului. Așa cum spunea Eugen Lovinescu, sufletul feminin este „mânat de impulsuri iraționale”. Tot el considera că datorită misterului, discreției ei, femeia alcătuiește o literatură ce nu se dezvăluie imediat publicului cititor, este nevoie de o lectură serioasă pentru a descifra misterele ei.

Lirismul este strâns legat de sentimentalism, despre el scriind foarte mult Lovinescu, acceptat fiind ca esență a poeziei. Criticul Elena Zaharia-Filipaș comenta în cartea sa Studii de literatură feminină despre conceptul de lirism, văzut prin prisma criticului Lovinescu, care nu distingea nicio diferență între acesta și subiectivitate, găsind între ei, așa cum se exprimă scriitoarea un „dublet sinonimic”. Tot ea spunea că , „în poezie lirismul și subiectivitatea sunt considerate atribute ale modernității, în schimb în proza modernă, constituie un element de perturbare și dizolvare.” Din perspectiva criticilor, lirismul vine ca un element natural pentru femeie și creația sa, el fiind relaționat cu gingășia și tandrețea, fără de care ea ar pierde esența feminină. Hortensia Papadat-Bengescu face apel la lirism într-o măsură mai mică, asta în cazul operei de mai târziu, unde acesta este insuficient prezent, reușind astfel să se îndepărteze de expresia naturii ei feminine. Astfel că scriitoarea tratează opera printr-o atitudine masculină, în care găsim o desăvârșită putere de analiză, iar eliminarea sentimentalismului este foarte vizibilă. Literatura femină este pusă într-un raport de opoziție cu cea masculină, unde prima este caracterizată prin dulcegărie, spirit instictiv, lirism, față de a doua în care principalele coordonate sunt luciditatea, analiza, dar și setea pentru cunoaștere. Lovinescu s-a preocupat de distincția dintre proză și lirism, subliniind existența celui de-al doilea în domeniul poeziei, care are ca linie de pornire romantismul, continuând cu simbolismul și apoi modernismul; totodată are loc o trecere de la obiectiv la subiectiv.

Elena Zaharia-Filipaș vorbește în studiul său despre prezența narcismului în creația de început a prozatoarei, provenit din natura egocentrică a ei. Inconștient, personajele feminine din opera Hortensiei Papadat-Bengescu se admiră, iubindu-și trupul și tot ceea ce ele reprezintă.

Narcisismul ia naștere din femeia modernă, conturată în opera marii scriitoare; este o femeia frumoasă, care nu arată niciun fel de delăsare nici la nivelul vestimentației. Atât fizic, cât și moral, ele dezvoltă un model de femeie demnă de urmat; oferă o imagine estetizantă, supusă reguliilor frumuseții. Trupul frumos, evocat în opera scriitoarei Marea, este într-o perfectă armonie cu sufletul, la fel de tânăr și el. „Trupul meu tânăr și alb, cu sânge viu și bogat, toată ființa mea, tot ceea ce sunt eu deosebit ca făptură, și tot sufletul meu risipit în trup, ca parfumul în carnea petalei(…) trupul mlădios și părul bălai, visul și dorul, ochii albaștrii.” . Părul și ochii sunt elemente esențiale, evocate intens în vederea construirii portretelor de personaje feminine din opera Hortensiei Papadat-Bengescu.

Hortensia Papadat-Bengescu scrie o literatură autentică, ce are ca fundament subiectivitatea feminină, izvorâtă dintr-un soi de revoltă; femeia se răzvrătește împotriva condiției sale inferioare, luptând astfel pentru autodefinirea personală. Are loc o evadare prin literatură și totodată împlinirea unor dorințe ce păreau irealizabile. Scriitoarele epocii interbelice, alături de Hortensia Papadat-Bengescu înclină spre o proză autenticistă, o literatură ce a păstrat receptivitatea din partea publicului cititor, datorită elementelor ce îi confereau originalitate; în acest sens putem vorbi de o scriere cu aspect introspectiv, în care analiza de sine devine obdsedantă. Femeia interbelică vede în jur o societate dezamăgitoare, iar ea se simte în pragul unei crize de identitate, astfel că încearcă să lupte pentru definirea personală, numai așa putând fi posibilă emanciparea. În cadrul literaturii subiective a doamnei Hortensia, dar și a colegelor de breaslă, epicul are prea puțină importanță, notându-se un slab apetit pentru dinamism, astfel că subiectivismul îl înlătură pe cât se poate, pentru a contura și mai bine interioritatea sufletului. Autoarea se concentrează pe analizarea dramelor feminine, pe înțelegerea unor mecanisme de gândire, dar și pe analizarea unor prejudecăți, încercând astfel să explice condiția feminină. Prin tot ceea ce crează, ea aduce în discuție universul feminin, cu tot ceea ce presupune el.

În incinta fenomenului de feminism, pe care Lovinescu îl definește precum năzuința femeii de a avea aceleași drepturi ca cele ale bărbatului(emanciparea femeii), criticul observă un aspect negativ tocmai pentru femeie care riscă să-și piardă grația feminității. El se teme că odată ce femeile intră sub orânduirea egalității depline, are loc un fenomen inevitabil, acela numit feminism, în care femeia capătă un statut superior; astfel că înainte de a se emancipa, femeia va fi fost asociată cu fragilitatea și neputință. Cu atitudinea antifeministă a lui Lovinescu, așa cum o numește scriitoarea Zaharia-Filipaș, criticul considera că cel mai bine ar fi ca femeia să continue să fie privată de drepturi. Dar ea nu s-a oprit din demersul ei, arătând o forță de creație extraordinară; condusă de ambiție, este gata să activeze într-un domeniu din care nu reușise niciodată să facă parte, din cauza faptului că era femeie. Prin literatură, izbândește să fie acceptată, dar și apreciată în spațiul culturalității. Nu se mulțumește doar cu statul pe care sociatetea i l-a impus, dorind cu ardoare să iasă de sub auspiciile crezului masculin, care considera că femeia-scriitor nu se poate debarasa de latura sa pasivă, non-agresivă, care o împiedică să scrie literatură de de calitate. Nici Ibrăileanu nu privește cu încredere literatura feminină, căreia îi asociază cel mai bine expresia pudicității și a decenței și astfel stângăcia ei pentru literatură și mai ales pentru critică. Criticul nu susținea literatura scrisă de femei, până într-un punct când are loc o schimbare de gândire, ajungând chiar să ia o atitudine favorabilă ei, invocând ca motiv „egalizarea politică a femeii”. Nu este și cazul scriitoarei Hortensia care a luptat împotriva timidității, numai așa putând fi remarcată. Încă de la început, a arătat foarte mult devotament literaturii, ceea ce a ajutat-o să se impună în literatura română. În grupul prezențelor feminine ce frecventau cenaclul lui Lovinescu, prozatoarea a fost o prezență activă, care s-a remarcat prin talent; aducea cu sine un aer proaspăt, datorită emancipării de care dădea dovadă și receptivității la nou. Pentru scriitoare, gruparea Sburătorul reprezenta familia, era un spațiu în care exista armonie și deci, un loc prielnic pentru cultivarea literaturii sale. Scriitoarea Hortensia este văzută de criticul Lovinescu ca o împătimită a feminismului, dar care totuși prin unele opere se opune feminității, prin luciditatea de care dă dovadă și prin spiritul analitic.

„Studiul femeii mi s-a părut întotdeauna mai interesant decît a bărbatului, fiindcă la bărbați faci înconjurul faptelor și faptele sunt rareori prea interesante, pe când femeia are o rezervă bogată de material sufletesc, în căutarea căruia poți pleca într-o aventuroasă cercetare plină de surprize”, asta declara Hortensia Papadat-Bengescu, pledând astfel pentru lumea interioară, cea a sufletului feminin plin de vitalitate și trăiri variate. Prozatoarea scrie în favoarea sufletului, numai așa compensând deficitul existenșei sale. Ea considera că mintea unui bărbat nu ar fi putut da naștere unei literaturi sensibile, senzuale, lirice, asta datorându-se lipsei laturei interiorizate a barbatului. Literatura sa feminină, caracterizată în mare parte prin agerimea observației, aduce o noutate literaturii române prin folosirea unor tehnici deosebite, precum și prin aerul modern. O literatură expresivă, cu prespective moderne, cu un limbaj încărcat de neologisme, acestea sunt unele dintre caracteristicile prozei feminine a Hortensiei Papadat-Bengescu.

Este foarte atentă în ceea ce privește imaginea femeii din opera sa, acordând o deosebită atenție aspectului fizic; astfel că personajele feminine atrag atenția cititorului prin eleganța frapantă dată de vestimentația și accesoriile moderne. Cultul imaginii avea o mare importanță pentru prozatoare, care nu se sfia să-și declare înclinația către estetic: „Sunt o idealistă, deoarece caut frumosul pretutindeni.” Literatura epocii impune femeia cu trăsături plăcute, chiar angelice, cum ar fi: păr buclat, blond, ochi albaștri, obraji definiți, de porțelan roz și gură roșie, trăsături ce se regăsesc în personajele feminine ale Leonorei și Cocăi-Aimée; acestea sunt femei de o frumusețe frapantă, senzuale, voluptoase, dar și snoabe și frivole, ca în cazul Aiméei. Vestimentația are un rol important în ceea ce privește personajele prozatoarei. Frica de penibil este majoră, așa că eroinele trebuie să fie la înălțime nu numai prin frumusețe, dar și prin eleganța hainelor. Dacă trebuie să vorbim despre femeia perfectă, ilustrată în opera scriitoarei, aceea este Elena, lipsită de frumusețea impresionantă, dar pe care eleganța o transformă într-un personaj desăvârșit. Respectuoasă, manierată, foarte lucidă în ceea ce privește analiza celor din jur, Elena Drăgănescu reprezintă prototipul lumii mondene. Superioritatea ei provine din pasiunile moderne pe care le are(muzica), dar și prin sensibilitatea, cultura și rafinamentul său. Dacă Elena reprezintă în ochii autoarei exemplarul feminin perfect, Ada Razu se încadrează în categoria personajelor neplăcute, care atrag din partea naratoarei doar remarci negative; parvenitismul, dar și lipsa principiilor, alături de originea plebee a prințesei o fac pe autoare s-o numească „țigancă” sau „făinăreasă”. Mika-Lé este o altă prezență feminină, activă de-a lungul ciclului Hallipilor, văzută și ea dintr-o perspectivă negativă de către naratoare. Hortensia Papadat-Bengescu nu elimină din creația sa literară estetica urâtului, reprezentată de personajul grotesc Mika-Lé, descrisă de către prozatoare: „Cu capul ei de țânțar negru, cu ochii imobili, acele două ovale de lichid galben, cu corpul slăbănog de copil rahitic, îmbrăcată cu o rochie verde de eponj și reamintind, în adevăr, o lăcustă”.

Proza de început a prozatoarei aduce cu sine femei care vorbesc cu rezervă despre sentimente, despre dragoste, dintr-o teamă explicată mai târziu, prin nesiguranța oferită de bărbat. Din perspectiva ei, el nu oferă certitudinea unei iubiri adevărate, ideale, ceea ce o face să o îndepărteze de bărbatul real.

Femeia din opera Hortensiei este construită sub același tipar ca al scriitoarei, având aceeași structură: fire singuratică, contemplativă, foarte sensibilă, duioasă, vulnerabilă. Eroinele din prozele cele dintâi ale scriitoarei se subsumează aceleiași categorii de femeie: visătoare, fragilă, reveria fiind o modalitate de exprimare pentru sufletele lor, dar și una de evadare din existența banală. Personajele din proza subiectivă a prozatoarei sunt ca un alter-ego al ei, ele însumând trăsături precum: narcisism, exagerare în reacții, predispoziție minimală spre epic. Astfel de personaje sunt: Manuela, Bianca, Adriana sau Alisia, personaje ce au o existență predominant lăuntrică.

Ca un talentat observator de oameni și caractere, Hortensia Papadat-Bengescu reușește să construiască un personaj de excepție, complex: feminista Nory, practicantă a avocaturii, ce studiase dreptul și economia politică, activistă social fiind la ASISTENȚA FEMEII. Scriitoarea Hortensia Papadat-Bengescu dădea naștere unui astfel de personaj în timpul mișcării feministe ce avea loc în Europa, dar și pe teritoriul țării noastre, chiar dacă nu era vorba despre un fenomen de mare amploare. Totuși exista un grup de influență, în fruntea căruia se afla Calypso Botez, care lupta pentru afirmarea femeilor prin dreptul lor la vot. Prin acest personaj feminin, autoarea duce o revoltă împotriva supremației bărbatului, însă nu discriminează forța masculină, ci vede mișcarea ei ca pe o acțiune care ar duce spre o cooperare la nivel de genuri. Ea susținea că bărbații au răspuns pozitiv întotdeauna colaborării cu femeia și au chemat-o să împartă cu ei răul și binele, declarație în spiritul căreia s-ar putea afirma că ea vedea mișcarea feministă precum un fenomen natural în evoluța femeii.

Refuzul maternității este unul dintre elementele definitorii pentru portretul generic al femeii din opera prozatoarei; predispoziția către maternitate nu pare a fi caracteristică pentru eroinele autoarei Hortensia, prin intermediul cărora ea își manifestă aversiunea față de copii. Neîmplinirea prin literatură și eșecul timpuriu cauzat de statutul de mamă și soție, o fac pe scriitoare să priveze creația sa de prezența copiilor. Singurul copil este fiul Elenei, Ghighi, un copil care primește din partea mamei niște sentimente convenționale și rigide. Trăsăturile morale și fizice degradante ale copilului o fac pe mamă să se simtă indispusă în prezența lui. Repulsia față de copil o face pe Elena să-l trimită la un internat din Elveția, iar disprețul și uitarea din partea familiei îl fac să se sinucidă.

Fragilitatea din punct de vedere fizic și psihic este prezentă în opera scriitoarei, în special în cea a maturității. Inhibiția, dar și starea nevrotică sunt practic consecințe a acestei disfuncții. Se poate vorbi și de instalarea unei depresii, ce are consecințe și la nivelul perspectivei despre dragoste. Astfel că femeia iubește altfel decăt bărbatul. În opera Femei între ele, naratoarea își exprimă crezul legat de implicațiile pe care le are iubirea feminină: „Femeia, dimpotrivă, rătăcește bucuros pe drumuri foarte lungi, sau foarte scurte, fără niciun scop. Sau începe să iubească atunci când se decajează de posesie, se eliberează.” Din cauza aspirațiilor, dar și a așteptărilor pe care le are vis-a-vis de o relație amoroasă, femeia din opera Hortensiei trăiește o stare de frustrare, cauzată de lipsa sentimentelor profunde, astfel că naratoarea din Femei între ele spunea : „Avem durerosul sentiment al unui destin fără fapte, umplut cu fumul, cu aburul, cu minciuna, cu inexistența Poveștilor ochilor”.

Zaharia-Filipaș vorbește în opera ei despre teama naratoarei de imaculare, consecință firească a sexualității. Dezgustul este un rezultat al asocierii pe care naratoarea o face între imaculare, urâtul moral și estetic, așa cum îl numește scriitoarea. Dezechilibrul amoros deteriorează starea emoțională a femeii, care își trăiește neîmplinirea din acest punct de vedere. Eroinele prozei hortensiene sunt departe de a trăi povești de dragoste profunde, ci sunt îndreptate spre sentimente superficiale.

Dacă bărbatul este relaționat cu forța, tăria, femeia din opera prozatoarei, dar și cea din epocă, apare lipsită de orice putere, dependentă de bărbat, văzută în imposibilitatea de a se descurca pe cont propriu. Scriitoarea Hortensia se identifică în femeia pe care o descrie în opera sa. Acceptarea acestui statut social presupune o frustrare interioară pe care prozatoarea a trăit-o din plin în anii tinereții, când a fost nevoită să trăiască sub dominanța soțului.

Moartea i-a fost o amenințare constantă, stare ce a fost transmisă și în opera ei prin personajele sale, așa că acestea, în special femeile au dispoziții generale spre morbiditate. Pierderea soțului a avut un impact foarte puternic pentru psihicul Hortensiei Papadat-Bengescu, iar aceasta și-a exprimat trauma și în privința personajelor ei, în special celor din ciclul Hallipa. Nevroza instalată în psihicul scriitoarei, este prezentă încă din perioada de după primul război mondial. La fel ca și naratoarea, personajele feminine ale ei au trăit un eșec existențial datorat unei aspirații mult prea înalte către frumos, curmate de situațiile tulburătoare ale vieții.

Subiectivismul primei etape de creație a scriitoarei ia naștere din identificarea ei cu cea care narează acțiunea. Conștiința prozatoarei este și cea a personajelor sale, realitatea ei exterioară este și cea a personajelor.

Eroinele din primele proze ale autoarei sunt ființe ce stau sub semnul depresiei, pierdute, „în contemplarea unor tărîmuri nordice sau a unor plaje mediteraneene.” Cu perspective de viață negative, sub auspiciul gândurilor împovărătoare, femeile din opera Hortensiei trăiesc din plin monotonia existențială. Subiectele și temele feminine pe care prozatoarea le abordează în proza de început se datorează mediului în care aceasta și-a trăit viața; și ea, ca și personajele din opera sa se caracterizează prin prisma deziluziilor, angoaselor de care a avut parte. Autocunoașterea este scopul prozei din prima fază de creare a prozatoarei; personajele ei feminine au câte ceva din ceea ce reprezintă Hortensia, astfel că aceasta își lasă amprenta pe fiecare dintre personajele prozei sale subiective. Atunci când își studia personajele din operă, era nevoie de studierea sinelui, pentru a se putea elibera de sub jugul presiunii acumulate. S-a regăsit pe rând în personaje precum Alisia, Manuela, Adriana, chiar și în Sephora. Descrierea minuțioasă a subconștientului femeilor din opera sa lasă senzația unei identificări a sinelui cu personajele sale feminine. Proza de început a scriitoarei este dominată de un alter-ego auctorial, care tinde mereu să se destăinuie la persoana I (cum ar fi Bianca, Manuela sau Adriana). Este una și aceeași persoană, identificându-se în toate măștile personajelor sale.

Hortensia Papadat-Bengescu a preferat în primă fază să scrie o literatură predominant feminină, pentru că o găsea potrivită stilului ei, dar și construcției sale sufletești. Acest tip de literatură, cu rol tămăduitor pentru suflet, căreia i se adăugau trăsături derivate precum expansiunea, farmecul, dar și sentimentalitatea, o ajută pe scriitoare să-și vindece rănile tinereții. Constantin Ciopraga vorbea în lucrarea sa despre prezența feminină, în structura căruia „se manifestă alterocentrismul, femeia diferențiindu-se prin tendința de a se dărui unei cauze dinafară.” , astfel că ea, dotată cu inteligența specifică genului ei, este gata de a se sacrifica pentru binele și fericirea altora. Din acest punct de vedere, putem aminti viața lipsită de satisfacție pe care o are scriitoarea alături de familia sa până la momentul când s-a împlinit ca scriitoare.

Scriitoarea Hortensia Papadat-Bengescu a reușit să se emancipeze pe plan artistic, și nu numai într-un context socio-cultural în care încă predomină principiile personalității masculine. Este probabil unica scriitoare care s-a impus ca unul dintre întemeietorii romanului românesc modern, trecând de limita literaturii feminine. A adus notă surprinzătoare literaturii, remarcându-se printre numeroase scriitoare moderate de la începutul secolului.

Proză subiectivă între lirism și narațiune(epic al senzatiilor)

Hortensia Papadat-Bengescu folosește cu precădere în opera sa amintirile, memoria care căpătă astfel un rol deosebit de important: „Memoria intră în acțiune pe neașteptate, stimulată de o priveliște, de un obiect sau pur și simplu de un necunoscut capriciu interior.” Pentru a povesti, prozatoarea nu are nevoie de evenimente, personaje, acțiune, narațiunea autoarei luând naștere din abundența senzațiilor, impresiilor, reacțiilor și analizelor interioare. Specific naratoarei, criticii vremii au identificat prezența liricului în narațiune, ceea ce o face să fie reperată nu „ca prozatoare epică, ci ca autoare a unor texte de notații lirice la limita poemului în proză, extraordinare cel mai adesea prin bogăția, varietatea și rafinamentul nuanțelor, dar insignificante sub aspect narativ”. Construcția epică a reprezentat o adevărată provocare pentru naratoare care nu a reușit aproape niciodată să respecte ordinea de tip epică; se pierde în detalii, făcând apel la memorie pentru a adăuga un episod, o împrejurare, un eveniment precedent.

Prozatoarea preferă să-și îmbogățească narațiunea nu prin succesiunea unor evenimente, ci mai degrabă prin belșugul de amănunte care descriu viața interioară a personajelor sale. Din această cauză, narațiunea prozatoarei poate părea dezorganizată, creează impresia unei opere a cărei acțiune se desfășoară pe mai multe planuri. De cele mai multe ori, în special în proza de început a doamnei Hortensia Papadat-Bengescu, din cauza lipsei linearității acțiunii, cititorului i se dă impresia de greutate în a ține pasul cu subiectul evocat de către naratoare. Senzația este una de nefinalizare a acțiunii, cauzat de multitudinea planurilor care nu par a fi în relație. Se poate vorbi de acțiuni ce nu sunt aliniate în vederea construirii unei ordini cronologice, astfel că se poate observa foarte ușor o întrerupere constantă a acțiunii. În narațiunea propusă de prozatoare, analiza nu mai este socotită a fi în plus, ci mai degrabă, capătă un statut privilegiat, astfel că personajele nu mai sunt caracterizate prin prisma acțiunii sau relațiilor pe care o au cu ceilalți, ci prin intermediul trăirilor personale, sentimentelor sau impresiilor. Totuși relațiile dintre personaje ar trebui privite primordial atunci când sunt „asimilate la nivelul interiorității, adică, mai simplu, al psihologiei.” Relațiile dintre personaje nu fac altceva decât să se epuizeze la nivel psihologic. Fenomenele din planul exterior își pierd din primordialitate și sunt nevoite să treacă în umbra celor din planul interior, rezultând din acest schimb lipsa dinamismului acțiunii.

Într-o proză de tip subiectivă, ca în cazul celei promovate de prozatoarea Hortensia Papadat-Bengescu, acțiunea este lipsită de consistență, deoarece explicațiile lirice care vin permanent ca o completare, nu fac decât să confere o atmosferă monotonă, statică. Acest poces are loc și în opera autoarei Femeia în fața oglinzii, unde peronajul principal conferă o importanță deosebită fenomenelor sufletești, ce țin de interior. Dacă viața unui personaj din opera oricărui prozator contemporan scriitoarei s-ar alcătui din evenimente, întâmplări, cea conturată de aceasta se rezumă la închipuiri, amintiri și contemplări.

George Călinescu nota în opera prozatoarei rolul minor pe care îl are mișcarea acțiunilor în detrimentul valorii simbolice pe care acestea le au. Criticul literar e de părere că pe parcursul operelor doamnei Hortensia Papadat-Bengescu a nutrit un vădit dezinteres pentru acțiune: „De altfel cam toată opera nu trăiește din acțiuni, ci ca o adevărată operă de femeie, din coltportaj.” Datorită conflictelor care nu izbucnesc și au loc la nivel interior, personajele scriitoarei sunt considerate ipocrite, înzestrate cu foarte multă stăpânire de caracter. Modalitatea în care prozatoarea reușește să găsească expresii care să îmbrace atât de bine trăirile personajelor sale sau care să însuflețească unele situații este apreciată de criticii literari. Din această cauză, mulți dintre ei găsesc în opera ei semne ale unui lirism susținut, considerând că unul dintre motivele acestul fapt ar fi imposibilitatea autoarei de a avea o atitudine imparțială. George Topîrceanu motiva bogăția de senzații din opera scriitoarei printr-o „minunată putere de invenție verbală. D-sa găsește întotdeauna cuvântul care exprimă nuanța. Cuvintele scânteiază de-a lungul frazei, ca mici explozii de praf de pușcă.”

Modul de prezentare al autoarei este cel mai frecvent de natură lirică, nutrind o opoziție pentru ceea ce înseamnă construcție epică. Suspendările ce intervin în prezentările unor acțiuni sau personaje subliniază și mai mult această desprindere de epic. Construcția narativă implică unele dificultăți la nivelul familiarității dintre autor și cititor, așa că doamna Hortensia Papadat-Bengescu alege drumul lirismului, prin care i se permite să fie cât mai aproape de cei care primesc mesajul operei sale. Prozatoarei i se reclamă incapacitatea de a duce la bun sfârșit o scenă de acțiune, și probabil una dintre cauze ar fi persoana întâi care conferă autenticitate scrierii sale, fără să fie nevoită să recurgă la elementele epicului. „Vocea e acum lirică și muzicală, ca o temă cu variațiuni, molcomă și tristă, extatică sau suavă, gravă și în așteptare.” , scria Maria Luiza-Cristescu, subliniind astfel caracterul muzical al operei bengesciene, considerând că lirismul conferă muzicalitate frazei. Scriitoarea se folosea de muzicalitate, pentru a evidenția și mai bine lirismul operei sale. Mulți dintre criticii care s-au ocupat de creațiile sale au găsit de cuviință să declare caracterul muzical al creației Hortensiei Papadat-Bengescu, tocmai pentru că și scriitoarea considera că cea mai bună modalitate de expresie este cea care se îndreaptă către muzică. Nuvela Marea conține pasaje reprezentative pentru cultul muzilcalității naratoarei; la Cazino „un neamț mic, slab și urât” oferă un concert ascultătorilor cu „un arcuș îndrăcit”. Naratoarea găsește prestația artistică a violonistului una seducătoare, pasională, pentru că ceea ce face el este să ofere senzații. Naratoarea e de părere că fiecare dintre noi reprezentăm un instrument muzical: „Să porți în tine o orchestră! Valuri de armonie să se înalțe și să coboare ca jocurile mării. Ce obositor cântec! Adesea mă doare trupul de truda lui.”

Prima etapă de creație a scriitoarei este considerată a fi una în care personajele sunt misterioase, dar și lipsite de personalitate, etapă numită de Eugen Lovinescu ca una a „lirismului pur”, în care ea este interesată în a concepe o literatură lirică, în care nimic nu este concret, lucrurile și ființele sunt doar idei. În acest sens, Maria Luiza Cristescu comenta pe lângă acest subiect, vorbind despre femeile care în cadrul unei literaturi poematice, „nu au chip chiar dacă e trasat în câteva linii fine, nu au existență, nu se știe de unde vin și încotro pornesc.” În lumea primelor cărți ale Hortensiei Papadat-Bengescu sunt infiltrate permanent senzații, stări interioare, senbsibilități, elemente ce trimit către suflet. Toată această frescă a universului interior aduce în prim-plan un personaj inert, fără vlagă, a cărui viață este total lipsită de evenimente.

Se ia seama de pregnanța lirismului, care este acompaniat permanent de analiză. Acest lucru are precum consecință nașterea unei atmosfere speciale, a unor portrete inedite sau conturează senzualismul autoarei Hortensia Papadat-Bengescu prezent în operă, unul de factură feminină, dar și „stimulat de arome, vibrând de voluptate, oscilând între puritate și instinct.” , așa cum se exprima Constantin Ciopraga.

Scriitoarea face apel la senzații (un procedeu specific literaturii feminine, și în special naratoarei Hortensia Papadat-Bengescu, ea realizând un studiu notabil al senzațiilor pe parcursul creației sale literare) cu scopul sensibilizării publicului cititor; bogăția senzațiilor va reprezenta o provocare pentru cel care lecturează o astfel de literatuă, pentru că acestea prezintă dificultate pentru cei care sunt „în afara unei acuități aperceptive cu totul deosebite.” Aceste senzații contribuie la alcătuirea unor personaje cât se poate de reale, în a cărui construcție intră multe detalii de natură psihică. Cititorul are impresia, pe durata lecturării, că simte, aude, vede în aceeași măsură în care o fac și peronajele, ceea ce demonstrează aptitudiniile desăvârșite la scriitoarei de a-l transforma pe cel care stă în fața paginilor în participant activ și direct la acțiunea operei scriitoarei. Ioan Holban era de părere că există în opera bengesciană o realitate secundă, prin care se poate dialoga într-o manieră poematică, una a „senzațiilor fine, a percepțiilor unui sistem senzorial.” Proza poematică de care s-a ocupat scriitoarea Hortensia Papadat-Bengescu situează pe o poziție primordială eul, despre care tot Ioan Holban spunea că reprezintă metafora ființei interioare: „modul său de tratare prin intermediul relatării la persoana întâi […]oferă aceadtă structură poematică a textelor Hortensiei.”

Încă de la începutul carierei sale literare, scriitoarea Papadat-Bengescu tinde spre monolog, pe care Valeriu Ciobanu îl considera unica modalitate de expresie a artei bengesciene: „Poezia lirică este, în ultimă instanță, un monolog- iar romanciera a fost răscolită de ea, așa cum am văzut.”

Criticul Garabet Ibrăileanu vorbește într-un articol dedicat Hortensiei Papadat-Bengescu despre originalitatea scrisului ei, dar și despre caracterul feminin al operei, observând și pregnanța în operă „a mănunchiurilor de senzații”, dar și „armoniilor de senzații” , care se tranformă în stări sufletești. El atrăgea atenția asupra răbdării cu care trebuie să se înarmeze cititorul pentru a înțelege toate trăirile intime ale personajelor. Senzații ce țin atât de domeniul tactil, cât și de cel vizual iau naștere în opera prozatoarei, contribuind la dezvăluirea misterelor. Datele de factură senzorială capătă în acest sens un rol deosebit de important.

Deseori scriitoarea româncă a fost asemănată cu Virginia Woolf, ele prezentând același stil de scriere; ambele considerate romanciere lirice, operele lor sunt considerate a fi lipsite de acțiune, iar lirismul puternic dă naștere unui univers dominat de imagini de tip auditiv și vizual. Cele două scriitoare au fost conduse de un talent aparte ce au dus la construcția unor opere de excepție, din prisma inovației lor. Foarte probabil datorită condiției lor feminine, cele două prozatoare au fost conduse în vederea construcției operei lor de sensibilitate, de cultul imaginației, conferind în același timp un rol deosebit senzațiilor. Înclinația spre descrierea și folosirea senzațiilor în opera bengesciană a fost observată și de Doina Curticăpeanu, care considera că Hortensia Papadat-Bengescu este scriitoarea „care se aude privind, se simte crescând, care crede că mâinile au văz și că pe apă se poate umbla”. Atât Hortensia Papadat-Bengescu, cât și Virginia Woolf au creat în cadrul universului lor literar un câmp senzorial, numit în acest fel de criticul Doina Curticăpeanu, în care peronajele feminine (pentru că ele reprezintă obiectul principal al studiului lor) prezintă un complex de senzații diverse.

Operele ei ajung în fața cititorilor precum definiții ale lirismului. Se strâng laolaltă împletiri de senzații, pasaje muzicale, simțuri noi, ce fac din doamna Hortensia Papadat-Bengescu o scriitoare fermecătoare și extrem de expresivă. Proza de început a scriitoarei este o concentrare de stări interioare dintre cele mai diverse, meditări, dar și de revărsări lirice. Prozatoarea nu scapă din vedere niciun detaliu care ar putea ajuta analizei interprinse de aceasta; astfel că fiecare reacție sufletească este trecută prin filtrul conștiinței sale, dar și prin tehnica amănuntului psihologic. Odată cu volumul Apelor adânci, prozatoarea se pune în dispoziția unei opere de observație, în care pregnantă și covârșitoare este prezența lirismului. Acest tip de proză aduce un aer nou literaturii românești, pentru că se pun în lumină experiențele noi ale unor personaje reprezentative pentru curentul bovarist: Alisia sau Manuela sunt eroinele primei etape de creație bengesciene create sub semnul unui lirism vehement, așa cum era numit de Eugen Lovinescu. Personaje ce tind spre starea vegetativă, femeile din opera prozatoarei Hortensia Papadat-Bengescu sunt departe de a simți concret, ele simt instinctiv ceea ce ar putea să li se întâmple. În alcătuirea spectacolului vieții lor intră doar elemente abstracte precum impresii sau senzații, acest lucru datorându-se fricii de a nu se izbi de peretele crud al vieții exterioare. Ele par incapabile de a înregistra în mod concret gânduri sau sentimente.

Valeriu Ciobanu a adus comentarii asupra încercărilor poematice al Hortensiei Papadat-Bengescu, precizând că în Femeia în fața oglinzii avem de-a face cu un debit liric ce nu are o „sursă emoțională, ci una cerebrală”, iar celebralitatea avea să devină o „notă discordantă în poeziile și poemele în proză ale Hortensiei Papadat-Bengescu.”

Pagini pline de detalieri psihologice, dar și de liricitate compun prima parte a operei bengesciene; chiar dacă în aparență acestea nu făceau altceva decât să construiască profilul unei prozatoare mult prea complicate pentru un public îndreptat spre opera epică, aceasta izbândește într-un final să primească laudele mult meritate. Personajele ei vor urma și ele un stil al senzațiilor, precum autoarea însăși. Ele vor fi îndreptate spre e existență pasivă, deținătoare ale unor psihologii derutante, iar compozițiile literare din care fac parte rămân la granițele unei trăiri senzoriale. Valeriu Ciobanu încerca să identifice unele repere ale coștiinței personajului feminin din această perspectivă, una dintre ele fiind bucuria solitudinii: „Singurătatea e exprimată fără însă a i se arăta cauza. Se poate subînțelege că lipsa de apreciere a semenilor penstru pulsațiile vitale ale femeii, pe care numai ea în singurătate le aude , o izolează.”

Fluxul liric semnificativ dăunează ideilor și episoadeloe epice, iar relația dintre efect și rațiune este vizibil alterată. Alexandru Protopopescu nota în cărțile de debut ale scriitoarei consecințele fatale ale acestui lirism, care nu se limitează doar la unele personaje sau situații, ci se întinde de la capăt spre final, aducând laolaltă personaje ce întruchipează aceleași trăsături. Tot el făcea distincția dintre așa-numitul lirism „balast” și cel intuitiv”, cu precizarea că cel din urmă este util prozei de analiză interioară. „Devenit instrument de cunoaștere, lirismul intuitiv depășește sentimentalismul vaporos din pasajele duioase și melodramatice , contribuind lab încărcarea observației și la crearea senzației de profund.”

Lirismul din opera doamnei Hortensia Papadat-Bengescu este factorul cauzator pentru deficitul de obiectivism, care implicit duce la dificultatea organizării unei structuri epice. Scrisul de început al operei bengesciene se arătase publicului cititor sub două forme esențiale, anume cercetarea psihologică și lirismul. Din cauza lirismului mult prea evident, volumul Ape adânci încadrat de către scriitoare la categoria operelor epice, trezește indignarea criticilor literari, care contestă esența epică a unora dintre prozele acestui volum. Apreciererea de care a avut parte scriitoarea Hortensia Papadat-Bengescu din partea criticilor, nu a ajutat-o în obținerea recunoștinței și din partea publicului, acest lucru datorându-se, în special, operei destul de pretențioase (prin teme, construcții, analize introspectice) pe care aceasta abordat-o.

Mihail Ralea, în unul dintre articolele din volumul Perpective, vorbea despre aspectele literaturii doamnei Hortensia Papadat-Bengescu, subliniind autoanalizele ce compun paginile de operă bengesciană. Criticul, care avea unele rezerve în ceea ce privește opera epică a scriitoarei, încadrează scrierile sale „într-un lirism psihologic, analizând arzător, pasional, anume stări de puternic erotism feminin”

Lirismul era considerat de către Constantin Ciopraga un element perfect natural pentru condiția feminină, pentru că el este este responsabil de natura tandră și înțelegătoare a femeii de zi cu zi. Prezența scrisorilor, a povestirilor, dar și a schițelor în opera bengesciană nu e altceva decât o dovadă a impresionismului liric, conform concepției criticului. Viața interioară a personajelor este conturată de lirism, scriitoarea privind sfidător reguliile construcției epice, ea alegând astfel opțiunea „revelațiilor și a minuțiilor gata să concureze cu realitatea intimă în mișcare”

CAPITOLUL 3. TEMA IDENTITĂȚII

3.1. Marea-simbol pentru metafora identitară

Reveria și imaginația sunt deseori regăsite în proza Hortensiei; dacă trebuie precizată imaginea livrească, ea este prezentă în nuvela Marea, unde eroina imaginează Marea Adriatică cu ale sale valuri; pentru că niciodată nu a vizitat-o, nu-i rămâne decât să își creeze o imagine a ei și alcătuiește o poveste imaginară despre un pescar venețian care iubește o Veneră de marmură. În cadrul textului apare această poveste imaginată de Lilia, conturată în legenda iubirii dintre statuia Venera și valul adriatic. Această secvență capătă aspect real și credibilitate doar prin caracterul de legendă: tânărul pescar Gildo aduce cu el dintr-o călătorie din spații îndepărtate o statuie desăvârșită a Venerei marine, pentru care poartă o iubire enormă; însă ea prinde viață doar atunci când este atinsă de valul adriatic: „Și chiar mulți din marinari, trecând la larg, spuneau că Venera trăiește și că au văzut-o înfiorându-se (…) O iubea valul încet, cu atingeri ușoare pe marmora ei fragedă…” În acest cuplu erotic, Lilia încearcă să se regăsească, să-și certifice propria existență. Marinarii, cei care au asistat la scoaterea statuii din marea fierbinte, dar și Gildo sunt martori ai iubirii pe care Lilia o poartă valului: „ceea ce a trăit Gildo și au văzut marinarii dovedește ceea ce simte personajul din Marea: o legendă face verosimilă o altă legendă.” Odată cu baia în mare, eroina Hortensiei trăiește din nou experiența iubirii pentru val, o experiență în totalitate reală și posibilă, mediată prin raportarea la statutul de legendă, ceea ce face ca închipuirea ei să devină realitate. Tot ceea ce simte Lilia sunt rezultate ale propriilor aspirații inconștiente, ce ajung într-un final să se împlinnească prin iubirea pentru val. La finalul ultimei secvențe a scenariului, Lili propune definiția sa pentru existența umană a femeii din opera bengescienă: „nimic nu e real, nici nu te posedă, când nu e îngăduit de suflet.” Lilia nu se poate exprima decât în spațiul singurătății, așa cum procedează și Venera marină, care prinde viață doar când e singură, atinsă de valul adriatic, într-un mediu intim. Pentru Lilia, marea înseamnă orizont, singurătate, iar prin natura ei solitară reușește să se adapteze perfect acestui spațiu ce-i oferă posibilitatea meditației.

Fire sensibilă și senzitivă, personajul-narator din această nuvelă este inclinată spre cunoașterea prin simțuri. Atunci când atinge apa, un amestec de bucurie și teamă o cuprinde, mărturisind totodată plăcerea de a simți atingerea apei. Marea este un element încărcat cu tensiune de tip erotic, ceea ce o îndeamnă pe femeia să tindă spre cunoașterea dragostei. Personajul feminin din nuvelă deține propriul teritoriu imaginar și atunci când universul sufletesc îi este zdruncinat de deziluzie și neîmplinire, starea sa interioară capătă nuanțe triste, negative. Aspirația către înalt se dovedește a fi irealizabilă, iar naratoarea din Marea nu reușește să evolueze, ceea ce o face să rămână ea însăși „și sunt tot eu..”

Marea este relaționată cu dinamismul, mișcarea, agitația, dar în esență ea reprezintă trăire, viață; ea naște un adevărat interes pentru naratoarea, care se simte captivată de formele mării. Este un loc care atrage prin prisma confruntării dintre etern și temporal. Naratoarea, asemenea mării, ascunde în interior o lume nevăzută, plină de mistere și închipuiri, este la fel de schimbătoare precum aceasta. Marea este și ea o ființă, în aceeași măsură de bizară, care-și schimbă stările, trecând adesea de la mânie la blândețe sau de la fericire la amăraciune. Ea este mijlocul prin care naratoarea se destăinuie, își argumentează gândirea și faptele. Marea este „personajul principal- mișcarea vie -căci eroina despre ea vorbește, prin ea își motivează gândurile și își aduce argumentele. Estetic, metafora e unealta principală..” Cu o natură misterioasă, precum a unei femei, Marea prezintă și ea mai multe fețe, datorată mișcării sale veșnice. Sufletul unei femei ascunde în adâncurile sale taine nepătrunse, astfel că scoaterea la suprafață a acestora se efectuează cu greutate.

Eroina dorește o comuniune cu marea, se bucură frenetic de atingerea nisipului cald. Vocea femeii din Marea proiectează o femeie neindentificabilă sub raport psihic sau fizic, este așa cum spune Maria Luiza Cristescu, „ea este vocea celui ce moare”. Se exprimă în propoziții lungi, încărcate cu emoție, suferință și în același timp cu resemnare. Personajul este construit din stări, nu este un personaj în adevăratul sens al cuvântului, este vocea unei ființe care se îndreaptă spre moarte. Aproape de momentul trecerii în neființă, femeia vine pe malul mării, așteaptă, privește către mare, iar stările îi decurg în același ritm vioi pe care îl au valurile mării. Lilia surprinde asemănarea dintre ființa umană și mare: „Nici apa nu e două zile la fel.. și nici tu cu ea”. Ea surprinde astfel structura psihologică a omului, în special a femeilor care își schimbă atitudinea în funcție de starea de spirit pe care o au. Această raportare subliniază și mai mult simbolistica mării. În prima proză a volumului Ape adânci are loc montarea scenariului comuniunii dintre Lilia și valul mării; are loc un contact erotic fără intermediari, de-o intensitate semnificativă.

Cărțile scrise de Hortensia Papadat-Bengescu până la redactarea ciclului Hallipa reprezintă o serie de documente ale sufletului în a cărui componență intră analiza psihologică a unor personaje feminine. Încă de la prima narațiune, scriitoarea se ocupă de natura sufletului femeiesc, luând în considerare tot ce ține de aceasta; ca în exmplul nuvelei Marea, unde scrisorile ce fac parte din structura textului sunt considerate a fi documente sufletești, martore la momente trăite, emoții cumulate, vise, dorințe. Aceste documente ale sufletului găzduiesc cele mai importante izvoare ale existenței umane femeiești. În această primă perioadă a scrisului bengescian, toate personajele se aliniază pe o axă a vieții cu foarte multe complicații; așa cum se exprimă și Ioan Holban, „statutul personajului, înainte de a deveni protagonistul unui ansamblu epic, constituie, pentru narator, un obiect de studiu; modalitatea eseistică a scriiturii din Ape adânci, Sfinxul sau Femeia în fața oglinzei vizează abordarea ființei interioare a acestuia cu instrumentele analizei psihologice și ale psihanalizei.”

Personajele precum Manuela din Femeia în fata oglinzei, Mamina din Femei, între ele, protagonistele din volumul Ape adânci sau autoarea scrisorilor din nuvela Marea sunt caracterizate de aceeași disfuncție, ilustrată printr-un deficit de existență. Protagonista din Marea are o existență ce se împarte între acest deficit și tendința spre închipuire, vis; ea trăiește în cadrul unei fantezii, care dă naștere unor pasaje ce țin doar de imaginabil: își imaginează o călătorie peste mări, ce nu poate fi niciodată dusă la realizare. Călătoria este singurul mod prin care eroina poate trece dincolo de limitele unei lumi strâmtorate. Eroina prozei Marea se desfășoară într-un loc străin, la mare, și nu acasă, locul ce i-ar putea oferi securitate. Astfel ea se întâlnește cu marea într-un cadru liniștit, relaxant oferit cu ocazia unor vremuri odihnitoare, precum cele ale vacanței.

Folosit cu precădere în Marea este stilul cronicăresc, despre care Valeriu Ciobanu scria că este „pigmentat cu ieftine neologisme, cu care autoarea își vopsește pervazul operei, duce la un delir expresiv sleit de orice vigoare. Folosirea unor procedee poetice-precum comparația, uzajul metaforelor, simbolistica- rămâne atât de inconcludentă ca în Marea și Sfinxul”.

Aceste ape adânci în care femeia se reflectă o fac să dezvolte o obsesie, pentru că ea caută neîncetat „imaginile chipului ei, care purtau pe ele sufletul, și ale sufletului, care-i alcătuiau chipul” .

Nuvela Marea este o scriere în a cărui compoziție intră scrisorile, astfel că prezența monologului este vădit simțită. Unii critici au văzut în această abordare a scriitoarei o dispoziție spre descoperirea vieții interioare, spre exemplu Valeriu Ciobanu care considera tonul monologului unui destul de evident și: „De aici, poate, libertatea cu care Hortensia Papadat-Bengescu merge la dezgolirea unor laturi prea intime ale vieții, tot de aici plăcerea de a etala chestiuni cu totul lipsite de importanță generală.”

Atunci când se fac referiri cu privire la mare, este folosit un ton poematic, util pentru asemănările dintre ea și sufletul uman:

“Mă uit de la fereastră cum se mișcă în ziua asta marea turburată, cum se mișcă, se duc, trec unul peste altul, se amestecă, cu neastâmpărul lor valurile negre și nu tot atât de negre, ca fierul tăiat, și altele roșii ca cuprul, și verzi ca mucegaiul.. Se duc sau se întorc, nu știu, așa se amestecă și se zbat în loc..nicicum mai otrăvite ca mările din suflet, ca valurile vreunui suflet neastîmpărat, nesăturat de nimica, în care s-au rostogolit drijdiile și care se zbate fără popas, fără odihnă..nepotolit…”

Atât în Marea, cât și în alte opere din prima parte a operei Hortensiei Papadat-Bengescu se poate întrevedea o dorință arzătoare a naratoarei spre descoperirea sufletului personajelor sale. Ea manifestă o dispoziție spre mecanismul psihologic, prin intermediul căruia reușește să deslușească gândurile dintre cele mai lăuntrice ale personajelor sale. Maria-Luiza Cristecu considera că această nuvelă reprezintă una dintre primele izbânzi ale autoarei prin „acuitatea simțirii, originalitatea tonului liric, sentimentul tragic”. Specific primei perioadei de creație, Marea este o proză scurtă, de tip existențialist, în care personajul feminin este întruchiparea autoarei, cum de altfel toate personajele feminine din opera subiectivă bengesciană sunt părți componente ale chipului Hortensiei Papadat-Bengescu, singurul lucru care ajută la distingerea lor este numele lor. Personajul are nevoie de naratoarea pentru a se face vizibil publicului, dar și naratoarea, la rândul ei, este dependentă de personai pentru a-și dezvălui pe sine. Astfel are loc un proces de complementaritate între personajul feminin primei etape de creație și autoare.

Alina, personaj al Mării se încadrează cel mai bine acestui tip de proză; ea este un obiect de studiu, căruia i se acordă toată atenția. O astfel de proză permite analiza în detaliu a sufletului, lucu imposibil de realizat într-un roman, unde personajele nu au parte de o evoluție, iar sufletele lor nu sunt altceva decât niște bureți responsabili de colectarea unor evenimente sau întâmplări exterioare ce nu influențează cu nimic structura lor.

3.2 Oglinda-simbol pentru metafora identitară

Temele creațiilor de început ale Hortensiei Papadat-Bengescu devin motive și idei obsedante pentru operele ce urmau să apară. Conceptele, viziunea asupra vieții, atitudinea față de ea, dar și față de ceilalți domină existența sa creativă. În operele sale lirice, naratoarea își exprimă propriul crez prin intermediul personajelor, alegând forma unei confesii camuflate. Volumu de debut al prozatoarei conturează o existență neliniștită, misterioasă a unor personaje abstracte care nu aleg să se remarce și merg pe linia unei trăiri plină de iluzii.

Precum am spus în capitolul anterior, când vorbim de ideologia și literatura feminină, trebuie amintită prezența narcisismului, văzut ca o atitudine specific feminină și născut din starea de izolare la care e supusă prezența feminină. Atunci când se privește în oglindă, Manuela iubește privirea, adică iubește chipul oferit de aceasta și, implicit se iubește pe sine, așa cum este înfățișată în oglindă. Putem vorbi despre o sensibilitate narcisistă a personajului Manuelei, așa cum era numită de Valeriu Ciobanu: „Manuela se admiră în oglindă nu din impuls inconștient, ci rațional, pentru a se considera o victimă, socotind că ar fi meritat un alt destin […] își complică mintal toate sensurile și propagă o meschină morală egoistă.” De-a lungul paginilor, se întrevede un proces prin care dorește atragerea atenția asupra ființei sale. Izolare dintre ea și ceilalți membrii ai societății se proiectează ca o consecință a unui egoism excesiv și a unor preconcepții pe care aceasta le are.

Volumul Ape adânci aduce în prim plan o femeie ce este pretutindeni singură, a căror preocupări conturează o prezență contemplatoare. Femeia ce apare pe parscursul volumului este una ce se plimbă liniștită pe malul mării sau cântă într-o stare de relaxare la pian. Este o femeie tânără, dar și frumoasă, iar imaginea din oglindă nu face altceva decât să-i provoace încântare. Gâtul gol nu are nevoie de niciun artificiu material pentru a căpăta farmec, construcția-i „de lebădă” e de ajuns pentru evidențierea frumuseții. Se consideră că oglinda reflectă adevărul, conținutul inimii și al conștiinței; de aceea femeia își găsește oglindirea în acest obiect. Manuela, personaj al operei Femei, între ele folosește obiectul oglinzii pentru a-și analiza trupul: își privește sânii, pe care evită să-i numească, caracterizându-i ca fiind „doi boboci de trandafir, gemeni, deopotrivă de crescuți, de rotunzi, de satinați.” Femeia își contemplă trupul zvelt, cu mișcări grațioase, asta aducându-i bucurie și totodată se transformă într-un obiect util dorinței celor din jur. Se iubește pe sine, întrucât găsește în tot ceea ce reprezintă ea armonia perfecțiunii: sufletul se află în armonie cu trupul. Avem de-a face cu un ceremonial al contemplării de sine, unde oglinda este cel mai important element, primordial pentru femeia care înainte să iasă în societate, se privește minuțios. Tot personajul Manuelei este prezent într-o scenă, în care sub dominanța închipuirii, are impresia că vede niște doamne mult prea elegante, care îi răstoarnă imaginea de sine. Însă imaginea din oglindă o liniștește, pentru că se privește și ceea ce vede este imaginea unei femei frumoase, elegante, o adevărată regină a frumuseții: „O oglindă mare, aplecată îi azvârli imaginea ei clară. Își regăsi, în sfârșit, adevărata înfățișare, și cu ea o dată pasul, și cu ea sufletul. Înfoiată și ea în stofe mlădioase, se legăna ușor în jocul faldurilor”.

Femeia, aflată în fața oglinzii, atinge punctul cel mai înalt al frumuseții sale; ceea ce se oglindește este imaginea pe care ea o dorește, este imaginea unei frumuseți solitare, deosebite. Personajul Manuelei, femeia din fața oglinzei, este relaționat cu punctul de vârf al narcisismului. Personaj auctorial, Manuela, îșă privește imaginea din oglindă cu atâta concentrare, încât ajunge să nu se mai recunoască: „Cu cât fixa mai mult oglinda, cu atât se recunoștea mai puțin. Părea o evocare din trecut , întoarsă cu uimire gravă pe locuri înstrăinate și regăsindu-și cu aceeași uimire, propria înfățișare…Străina acea ciudată, cu o expresie de viașă moartă-cine era?” Prima parte a prozei Hortensiei Papadat-Bengescu stă sub semnul întrebărilor, unde scopul este cunoașterea de sine. Personajele sale feminine își pun întrebări, se analizează în raport su sinele, dar și cu societatea. Oglinda este în acest context obiectul cel mai potrivit pentru a se privi pe ea, viața proprie; astfel, se poate vorbi despre o introspecție, dar și o retrospecție ce au loc la nivelul nivelului psihologic. Procesul introspectiv se regăsește cu precădere in opera Femeia în fața oglinzii, unde Manuela se privește atât în afară, cât și pe interior, natura exterioară răsfrângându-se în obiectul oglinzii. Când se admiră, stări sufletești de natură melancolică iau naștere în subconștientul femeii, a cărui trecut se transformă un obiect de analiză; trecutul este un motiv invocat folosit pentru reconstituirea amintirilor. În privirea femeii se deslușesc sentimente precum melancolie, tristețe, dar și o mâhnire adâncă, datorită faptului că se dovedește a fi neînțeleasă într-o societate superficială. Aspirațiile ei nu se împlinesc în cadrul unei astfel de realități. Permanenta oglindire o fac pe Manuela să devină o persoană ce tinde spre hipersensibilitate, în acest fel augumentându-i-se voluptatea tristeții, ea ajungând chiar să plângă. Se ajunge chiar la un vid al existenței, cauzat de o conștiință traumatizantă; Manuela este o persoană care nu mai vede speranță și astfel eșuează, ritmul vieții interioare fiind tulburat. Din acest punct de vedere, scriitoarea Hortensia se asemănă într-un mod pregnant eroinei sale din opera Femeia în fața oglinzii, ambele trăind o dramă existențială. În personajul Manuelei este ceva din Hortensia Papadat-Bengescu, cum de altfel scriitoarea se regăsește în fiecare dintre personajele sale cu potențial de tip intelectual.

Oglinda este un mijloc spre dezvăluirea enigmelor sufletului, e ca un spectator a cărui prezență dramatică este constantă. Imaginea exterioară poartă amprenta sufletului, așă că femeia se privește insistent, ajunge să se tortureze din cauza imaginației bogate, care nu face altceva decât să-i ofere niște închipuiri. E de ajuns un singur obiect sau eveniment care să-i declanșeze monologul interior, iar lucrurile banale sub incidența unei imaginații bogate fac unele situații complicate. Personajul Manuelei, aflat în fața unui revolver, expus fiind într-o vitrină, ajunge să-și imagineze diferite situații: „În mintea ei se apăsă un resort și porni o cercetare în necunoscutul absolut al soartei acelui obiect închipuit.” Au loc completări imaginate din cauza privirii sale mereu cercetătoare. Prin tot ceea ce reprezintă, acest personaj se încadrează în tipologia celor inadaptați, a căror lume imaginată nu se regăsește nicidecum în realitate. Singurătatea este unica certitudine pe care o are, raportarea la social se face doar cu ajutorul oglinzii. Atunci când ea se sparge , autocontrolul dispare: „Nemaiavând ce oglindi în jucăria spartă, i se păru că nu mai are ce cerceta în oglinda sufletului. Atunci, fără oglindă, cu o privire stângace, nouă, păienjenită, străină, se uită împrejur.”

Această operă este ultima reprezentație din șirul operelor lirice din activitatea Hortensiei Papadat-Bengescu. Ceea ce avea să urmeze este o operă îndreptată către o altă direcție, aceea a creației obiective. Opera de început a Hortensiei se caracterizează prin subiectivitatea naratoarei, care privește către oameni într-un mod meditativ și visător. Este prima operă a prozatoarei de tip romanesc, în care este conturată o feminitate de tip solitară, un suflet neexteriorizat. Este o operă specială prin faptul că oferă ipostaze inedite ale oglindirii, punându-se un mare accent pe relația dintre femeie și idealitate.

Oglinda este ca un obiect invizibil prin care personajul Manuela se izolează de lumea exterioară, a cărui existență este una concretă. Această lume este diferită de cea în care ea trăiește, o lume virtuală, în care senzorialul o ajută să descopere, să conviețuiască. Este o femeie care duce o viață obscură, fără vreo ocupație practică, trăind în umbra surorii sale, Alina și a soțului acesteia, Marian. Cu toatea acestea, ceea ce îi este cel mai caracteristic femeii din fața oglinzii este orgoliul, absolutismul de care dă dovadă. Contemplându-se în oglindă, are grijă să fie departe de privirile celor din jur, temătoare de faptul că ceilalți ar putea-o judeca: „Îi fu teamă să nu o vadă cineva în fața oglinzii. În timpurile care erau, oamenii ar fi socotit, poate, că e crimă să stai cu tine de vorbă în oglindă..”

Manuela se simte împăcată cu izolarea față de celelalte femei, a căror oglindă nu deținea adevărul primordial. Ea se deosebea de prezențele feminine, pentru care oglinda însemna un obiect în a cărui întrebuințare se sprijineau pentru a-și îngriji înfățișarea și plăcerile veșnice.

Atitudinea rebelă, dar și pasivă demonstrează refuzul ei de a se ghida conform reguliilor societății, astfel solitudine fiind cel mai bun aliat. La final oglinda se sparge, Elena Zaharia-Filipaș găsind o semnificație pentru acest fapt: „Egoul autoarei se scindează într-o conștiință-reflector și subconștientul, care se ascunde în structurile de adâncime ale narațiunii din romane”. Incidentul corespunde cu despărțirea femeii de Vâlsan, așa că spargerea oglinzii e marcată printr-un semn rău.

Personajul Manuelei se privește în oglindă, fiind în căutarea sinelui, a adevărului de care are nevoie pentru calmarea neliniștii sufletului. Echilibrarea trăirilor sufletului se va face doar atunci când ea se va apleca spre interior. Atât Manuela, cât și Bianca împrumută elemente ale identității psihologice ale scriitoarei: sunt înclinate spre a se reflecta în propriul suflet, spre a căuta idealuri, dar și spre a-și cunoaște limitele imaginației și ale simțirii.

Chiar dacă în această scriere nu avem de-a face cu un subiectivism pur, naratoarea se proclamă purtătoarea de cuvânt a personajului, ea comentând și gândind în locul Manuelei.

Când se privește în oglindă, ea caută esența și substanța ființei ei; însă ceea ce este important pentru ea este să descopere în cadrul acestei realități secunde și pentru asta are nevoie de obiectul oglinzii, care-i oferă o a doua vedere, cea a adevărului. Ea nu își realizează existența concretă decât în fața unei suprafețe reflectorizante. Revenirea unei imagini clare a chipului care să conțină și universul interior al ființei o ajută pe Manuela să își regăsească adevărata înfățișare. Obiectul oglinzii nu face altceva decât să prezinte nefalsitatea la nivelul viziunii lucrurilor; este un instrument ce vine în ajutorul individului dispus să se cunoască pe sine, o unealtă care-i dezvăluie propria imagine, laolaltă cu perfecțiuni și defecte. Personajul Hortensiei Papadat-Bengescu este într-o permanentă căutare a obiectelor ce au capacitatea de a-i reflecta chipul, numai în acest fel ea este aptă pentru câștigarea semnificației. Obsedată de acest lucru, eroina are grijă sa fie mereu în preajma unor obiecte precum diamante strălucitoare, fereastra, geamul, capul închis al clavecinului.

În acest context al reflectării permanente, trebuie precizat raportul dintre „privire și vedere”, ce include afirmația conform căreia pe chipul reflectat în oglindă se poate vedea sufletul. În sprijinul acesteia, se poate adăuga ceea ce Plotinius considera în legătură cu dimensiunile acestei identificări: „o imagine se produce într-o oglindă. Iar dacă nu există aceasta sau dacă nu-i imobilă, obiectul care s-ar putea reflecta în ea, nu este nici el mai puțin actual. La fel se petrec lucrurile și în suflet. Dacă această parte din noi înșine, în care apar reflexele rațiunii și ale inteligenței, nu este deloc agitată, aceste reflexe sunt vizibile în ea.”

Criticul Ioan Holban vedea comuniunea perfectă ce se stabilea la nivelul relației dintre chip și suflet, astfel că pe chipul oglindit se întrevede imaginea clară a sufletului.

Dacă eroinei îi place imaginea oglindită, se simte capabilă de a se iubi pe sine; ceea ce se întâmplă în interiorul sufletului are consecințe directe asupra chipului, acest lucru fiind posibil printr-un raport de identificare al Manuelei cu obiectul oglinzii. Atunci când oglinda se sparge, sufletul trece și el printr-un proces distructiv; „dungile mute” care distrug forma ovală, clară a oglinzii fac ca imaginea femeii să se deterioreze complet, ea nemaiputând să-și vadă chipul sau reflexia altor lucruri. Se ajunge astfel la dispariția identității, pentru că tot ceea ce vede Manuela acum este un gol, unul existențial; acum femeia se înstrăinează de sine, își pierde farmecul, dar și regalitatea (deseori femeia era asemănată cu o regină care se privește în oglindă; oglindirea ce vizează regalitatea ființei însingurate are în această operă o semnificație aparte). Ea nu se mai cunoaște pe sine, pentru că oglinda sufletului a fost nimicită; dacă la început reflectarea oglinzii contura o femeie frumoasă, încrezătoare, fermecătoare, după ce oglinda a fost spartă, ea are o privire pierdută, stângace, iar din punct de vedere emoțional, are loc o alterare a esenței sufletului. Narcisismul de care dădea dovadă în fața oglinzii își pierde intensitatea, acum aflându-se în imposibilitatea de a se mai privi, de a se contempla în fața unui obiect care are abilitatea de a deține toate funcțiile vitale.

Putem asocia oglindirea procesului de creație; Ioan Holban vorbea în acest sens despre „osmoza celor două lumi-realitate și himeră-care oferă, prin oglindire, sugestia procesului prin care ia ființă textul”. Astfel are loc o neîncetată oglindire, naratorul bengescian alege această metodă pentru ca autorul textului să nu fie privat de ceea ce deține personajul. Prima etapă de creație a doamnei Hortensia pleacă de la premisa conform căreia naratorul este cel care analizează și protagonistul cel în măsură să experimenteze. De aici și relația dintre sufletul textului care își găsește esența în chipul acestuia. În acest mod, tot ceea ce gândește naratorul se impregnează în oglinda sufletului personajului.

Limitele unei realitatăți secunde a trezit un deosebit interes pentru scriitoarea Hortensia Papadat-Bengescu, care prin personaje precum Manuela din Femeia în fața oglinzei a reușit să nuanțeze trăsături ale acestei problematici. Pentru a ajunge la esența acestei realități este nevoie de o „a doua vedere”, așa cum o numește Ioan Holban. Literatura ei de tip subiectiv se concentrează pe aducerea în prim-plan destinul femeii din punct de vedere etico-psihologic. Scriitoarea era de părere că fiecărui om i-a fost încredințată o oglindă, prin care se putea privi și apoi să privească spre lumea din jur, cea în care s-a „perindat”; are loc nu doar procesul introspectiv, dar și del retrospectiv.

CAPITOLUL 4. NARATOAREA PRINTRE NARATORI

4.1. Scriitoarea privită de ceilalți scriitori

Cărțile Hortensiei Papadat-Bengescu au atras încă de la începuturi simpatia și aprecierile criticilor. Satisfacția unui destin favorabil din acest punct de vedere nu a fost niciodată oprimată de către naratoare care, dimpotrivă, își recunoștea măgulită norocul: „Al meu a fost un destin frumos, deoarece (…) am avut de la început și de-a lungul evoluției mele, de la o parte a criticii, o recunoaștere și o încurajare valabile.” Pentru a face față într-un cadru literar predominant masculin, scriitoarea trebuia să-și dovedească din plin calitățile șă să-și arate dârzenia; era nevoie de mult spirit critic pentru a exersa un stil mai sobru, mai echilibrat, care să fie în concordanță cu observația profundă a realității, impusă întocmai de situația societății din preajma primului război mondial. Cu timpul, opera prozatoarei ajunge să capete un stil oral, nonșalant, unde deseori întâlnim și greșelile gramaticale.

Printre oamenii favorabili scriitoarei se numără Ibrăileanu, care repera opera ei ca fiind una eminamente feminină, dar și originală, prin faptul că reușea să se detașeze de influența literară de atunci. Feminitatea îi era aliat în această luptă împotriva copierii unei literaturi predominant masculine. Bărbații, „creatori ai întregii literaturi”, așa cum considera de cuviință Ibrăileanu, sunt cei care dau puls tabloului literar și doar o femeie cu o personalitate puternică poate scrie o literatură ieșită de sub dominanța masculină. Criticul vede foarte relevant în atitudinea pe care o abordează doamna Hortensia faptul de a nu fi făcut parte din nicio școală literară care s-o influențeze în modul său de creație. Talentul prozatoarei constă, în viziunea lui Ibrăileanu, în epuizarea „cu atâta necontenită noutate materia unui subiect. Bucăți ca Marea sau ca Femei, între ele sînt lucrări de miniatură, executate pe dimensiuni de frescă.”

Și Topîrceanu se arăta fidel literaturii Hortensiei, a cărei proze o făcea să se ridice la nivelul unor talentați prozatori ai epocii. Poetul simțea prezența lirismului în proza scriitoarei, ceea ce-i dădea prilejul să afirme că avem de-a face mai mult cu un poet decât cu un prozator; lirismul, așa cum îl vedea Topîrceanu era mult prea pregnant, dar totodată nici analiza psihologică pe care ea o făcea nu-și găsea locul într-o operă de natură epică. Este admirabil modul în care prozatoarea prezintă viața, mai exact modul care ea cântă viața, precum un poet. Ca și în cazul unui poem, opera prozatoarei e lipsită de intrigă și acțiune, lucru motivat prin natura ei femină care oferă subiectivitate scrisului ei. Lipsa evenimentelor, dar și a imaginației constructive se datorează și ele caracterului subiectiv. Scriitorul nu vede posibilitatea prin care prozatoarea ar putea crea o literatură obiectivă, asemenea bărbațiilor scriitori în condițiile în care scrisul ei este prin excelență feminin. Când își exprimă gândurile, sentimentele, cea mai bună metodă a prozatoarei este cea a lirismului, când nu e nevoie de o intrigă, de fapte, de acțiune; așa cum spunea și Topîrceanu, există o șovăială a naratoarei când e nevoie de acțiune, eveniment, pentru că ea activează într-un domeniu foarte diferit, cel al „feminităților pure”, al „exprimării lucrurilor impalpabile și nuanțelor sufletești insesizabile”. Topîrceanu resimte o tendință dominantă în opera Hortensiei, anume: „sete intensă de viață și revoltă împotriva stavilelor care o zădărnicesc. Această tendință presupune, desigur, și o concepție mai abstractă: afirmarea dreptului, pentru feme ca și pentru bărbat, la o existență liberă (…) dreptul naturii individuale la realizarea tuturor aspirațiilor și posibilitățiilor înnăscute-dreptul la viață.” Acest drept pe care-l invocă cu ardoare scriitoarea, nu este totuși exprimat direct în operă, ci reiese din modul prin care autoarea își construiește personajele: sub masca superficialității lor, se ascund femei suferinde, ce protestă neîncetat în contextul unei societăți oprimante care nu face altceva decât să le frângă aripile libertății. Evoluția scriitoarei Hortensia, una în mare măsură surprinzătoare, dar și foarte rapidă, îl face pe Topîrceanu să identifice calități asemănătoare între aceasta și Mihail Sadoveanu, ambii reușind prin talentul lor nu doar „să adauge o simplă nuanță, ci a proiectat o nouă culoare pe ecranul nu tocmai variat în culori al prozei noastre literare”. Ascensiunea este într-atât de fulminantă, încât ocupă „locul do onoare” printre ceilalți scriitori de seamă ai literaturii românești.

Despre H ortensia Papadat-Bengescu, Tudor Vianu spunea că este alături de Liviu Rebreanu precursorea romanului nou. În sprijinul afirmației, criticul aduce întăriri, considerând ca trăsături reprezentative pentru direcția literară a scriitoarei profunzimea analizei, caracterizările sale efectuate minuțios, dar și mijloacele stilistice folosite. Inovația adusă de scriitoare în literatură se dovedește a fi nu pe placul cititorilor care nu au gustat în totalitate opera ei. Încă de la originile sale scriitoricești, Tudor Vianu observă tendința prozatoarei spre literatura de observație a sufletului feminin; el este de părere că nicio altă prezență din cercul scriitorilor nu a reușit să abordeze un astfel de tip de literatură, așa cum a făcut-o prozatoarea pentru care explorarea regiunilor noi a fost din totdeauna o provocare. „Este destul de greu atunci când studiezi procedeele de artă și valorile de stil în opera doamnei Papadat-Bengerscu să deosebești notațiile în care precumpănește viziunea și sensibilitatea, de acele în care predomină analiza.”, spunea Tudor Vianu legat de opera scriitoarei. Aceasta este o scriitoare desăvârșită, care reușește să vadă într-un simplu gest sau reacție mult mai mult decât ar putea vedea ceilalți scriitori; este admirabil cum aceasta analizează fiecare trăire a personajelor, cercetând-o în profunzime, printr-o „istovire a amănuntului psihologic”, așa cum se exprima criticul literar. Criticul identifică în opera scriitoarei predominanța problemelor, maladiilor, suferințelor cu care personajele se întâlnesc; scriitoarea acordă multe pagini în vederea prezentării omului care se află în suferință. Bolile nu sunt numai fizice, dar și psihice (nevropatia de origini psihanalitice din Fecioarele despletite). Scriitoarea, odată cu prezentarea acestor disfuncții de natură fizică sau psihică, oferă literaturii române cea mai „bogată terminologie medicală”, cum o numește criticul Tudor Vianu. Legat de această pondere semnificativă a maladiilor în opera ei, putem vorbi de boala care a reprezintat „semnalul obsedant și tragic al unui impas al ființei, e metafora precarității ei”. Așa cum a fost precizat și în capitolul precedent, acest univers macabru pătat de tulburări fizice și psihice este construit de prozatoare, a cărei concepții existențiale ține în mare parte de tragic. Interesul de natură psihologică pe care îl are pentru umanitatea aflată în suferință se manifestă atât în operele de început, cât și în cele obiective. Prin această viziune macabră asupra lumii, prozatoarea se asemănă lui George Bacovia, care striga disperat în numele unei societăți decăzute din toate punctele de vedere. Tot el vedea lirismul în proza scriitoarei Papadat-Bengescu, dar nu în formă pură, ci mai degrabă ascuns sub „masca transparentă” a povestirii și confesiunii, metode folosite cu precădere de autoare la începuturile creației sale.

Perpessicius observă în opera doamnei Hortensia Papadat-Bengescu prezența celor două trăsături de care scriitoarea nu s-a lipsit nicicând. Este vorba de „disecția psihologică și lirismul”. În cadrul volumului Apelor adânci, criticul lua seama de amprenta pe care autoarea o lăsa asupra creațiilor sale: „revărsările acelea de lirism și de amănunțire psihologică, care-și ieșeau adesea din matcă, acoperind câmpiile, își răscumpărau întotdeauna pagubele (…) E adevărat că apele aduceau uneori mostre din impuritățile adâncurilor.”; dacă la început, aceasta mânuiește cu stângăcie modul de alcătuire a operelor, dar și procedeele stilistice, cu timpul prozatoarea capătă experiență și dovedește îndeajuns de multă pricepere, încât să culeagă laude din partea lui Perpessicius și nu numai. Din perspectiva lui, prozatoarea este valoroasă prin procesele de introspecție pe care le face, dar și prin tablourile peisajistice.

Odată cu apariția romanului Concert din muzică de Bach, criticul Lovinescu privește cu satisfacție cum prozatoarea lasă în urmă abordarea unei literaturi subiective, mergând pe drumul obiectivizării, cale ce va fi presărată cu succese remarcabile. Unul dintre ele este premiul național pentru proză, în 1946. Criticii precum Tudor Vianu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu, dar și Anton Holban au arătat o deosebită simpatie pentru proza bengesciană pe care o caracterizau ca având „dispozițiuni muzicale.” Ceea ce remarcau era perfecta uniune dintre sensibilitate și analiză, dar și investigația psihologică care reliefa cel mai bine manifestările subconștientului.

Anton Holban a fost și el unul dintre admiratorii constanți ai prozatoarei; admirația sa a mers până la consacrarea unui studiu amplu despre Viața și moartea în opera doamnei Hortensia- Papadat-Bengescu, lucrare ce avea ca pioni principali personaje precum Lenora, Drăgănescu, Sia și Maxențiu. El vedea în prozatoare unul dintre cei mai se seamă scriitori ai lumii, care nu a reușit să fie totuși cunoscută în afara granițelor românești din cauza „nenorocului” de a scrie în limba română. Personalitatea ei complexă de care vorbea acesta, dar și aptitudinea ei deosebită pentru creație, o fac să apară ca o scriitoare extrem de valoroasă, ce tinde spre o detașare de ceilalți scriitori, care nu au fost la fel de înzestrați precum aceasta. Prin modul prin care o descrie, Anton Holban se numără printre cei care au văzut în scriitoarea Hortensia un real talent. Acest talent se poate vedea, printre altele, la nivelul lexicului, scriitoarea folosind în volumele sale un vocabular foarte elevat, sufient încât să ofere literaturii românești șansa de a se moderniza. Din acest motiv, scriitorul nu remarcă niciun semn de modernitate din partea altor scriitori până la debutul Hortensiei Papadat-Bengesu: „Doamna Hortensia Papadat-Bengescu ne-a desprins cu un potop de neologisme care acum nu mai par deloc stridente și care au îmbogățit posibilitățiile de expresie și au stabilit adevărata înfățișare a vieții noastre orășenești.” Când o descrie, Anton Holban nu contenește în a găsi calități creației bengesciene; el consideră că prozatoarea a evoluat permanent, trecând de la o literatură subiectivă, la una obiectivă, în care s-a simțit obligată să adopte alte tehnici, alte metode de construcție a personajelor, dar și o altă abordare a textului. A demonstrat un talent al creației și înainte, dar și acum, chiar și sub presiunea construirii unor personaje, situații diferite de cele din proza subiectivă, precum și alegerea acțiunii în detrimentul descrierii stărilor sufletești, așa cum se întâmpla în prima parte a creației sale. Natura romantică a prozatoarei, pe care însăși ea și-o recunoște, este percepută și de Anton Holban, prin întrebuințarea „multor din procedeele romantice de un aspect destul de strident.” Opera doamnei Hortensia Străina aduce în prim plan un personaj central care să se muleze pe tiparul romantic; o scriere dominată de simboluri și metafore, care aduce la suprafață probleme interiorizante și cu un personaj feminin principal de factură romantică, incapabil de adaptare la mediul exterior, o femeie frumoasă ce alege să-și trăiască viața departe de cotidian, așteptând și visând la mirele cu trăsături angelice. Literatura sa feminină, capătă aspectul subiectiv prin faptul că fiecare personaj pe care ea îl atribuie operelor sale este o întruchipare a ei, dar și prin formele sub care se prezintă lirismul: familiaritatea, repetițiile poetice, suspensiile, întrebările care rămân fără răspunsuri, exclamațiile. Anton Holban întrevede asemănări evidente între autoare și personajele ei feminine: „streină între oameni și fericită singură, că iluziile o impresoară fără încetare. Apoi, la fel, melancolie fără țel, gusturi romantice, expansiuni lirice, senzații, uneori spirit, acumulare de epitete abstracte, mister ușor, încercări de filozofare, și câte un paradox inofensiv.”

Hortensia Papadat-Bengescu este văzută de Felix Aderca precum un scriitor foarte valoros, care prin lucrările sale sufletești a reușit să iasă din sfera literaraturii obișnuite. Scrieri ce au farmecat publicul au reunit laolaltă caracteristici precum pasiune, grație, dar și luciditate. Artista a atras simpatia lui Felix Aderca prin opera ei de-o valoare inestimabilă, operă a căror pagini au găzduit personaje fermecătoare, unice prin structura lor interioară, dar și analize ale sufletului, ce au transformat-o pe doamna Hortensia într-o făuritoare de literatură analitică, profundă, modernă care nu încetează să surprindă publicul cititor. Scriitorului îi este imposibil să nu privească spre opera Hortensiei Papadat-Bengescu ca înspre un cumul de calități vrednice pentru crearea unui univers literar inovator. Prozatoarea își distribuie într-un mod responsabil substanța literară, astfel că scriitorul Aderca spunea despre ea:

„Dozele acestea de artă și simplitate în inspirația lirică a doamnei Hortensia Papadat-Bengescu au fost unice; nu s-au mai repetat (…) Observi cum autoarea a încercat să facă literatură, cum stăruie să transpună beția de cuvinte care va crește în celelalte cărți și cum rațiunea stridentă a autoarei a ațipit o clipă în bătaia acestui amețit tufiș de liliac”.

Felix Aderca este uimit de modul în care prozatoarea a reușit să treacă de la faza creației subiective, caracteristice primei etape de creație la cea obiectivă; totuși, el vede dificultatea pe care naratoarea o întâmpină atunci când trebuie să se detașeze de tot ce înseamnă subiectivism. Folosește termenul de „trădare” atunci când vorbește despre tentativa scriitoarei de a privi altfel decât subiectiv lumea înconjurătoare. Nu socotește a fi de încredere acțiunea ei de obiectivizare totală a operei, întrucât acest lucru ar fi însemnat „ruperea cu totul de copilul ei, opera de artă, care-și duce viața lui neatârnat, fără nici un vestigiu din fragila-i casă caldă…”. Pentru crearea unei opere cu adevărat epice, naratoarea s-a văzut obligată să schimbe stilul de lucru, să preia elemente ce țin de un domeniu străin ei până la acel moment și să prezinte evenimente și acțiuni care să nu implice atât analiză interioară, cât prezentarea unor tipuri de personaje prin prisma societății din care fac parte. Vocea naratoarei se face auzită la fel de puternic atât în scrierile de ordin obiectiv, cât și subiectiv; unei personalități atât de puternice ca aceea a scriitoarei Hortensia ii este cu neputință să nu se reverse asupra personajelor și situațiilor prezentate în operele sale.

Criticul și istoricul literar Eugenia Tudor Anton observă în opera de început a prozatoarei Hortensia ușoare nepriceperi în materie de stil, dar compensate de o perfectă cercetare psihologică. Dacă în primă fază, acest sondaj la nivel psihologic este receptat de criticii vremii ca fiind lipsit de interes (fapt ce cauzează o influență negativă asupra operei doamnei Papadat- Bengescu, care era considerată nedigerabilă de publicul larg), prozatoarea, sub lupa unei atenții profunde, se dovedește a fi un artist desăvârșit pentru cititorul care are răbdarea necesară, dar și dorința de a descoperi o literatură destinată sufletului. Totuși, Eugenia Tudor Anton subliniază dificultatea pe care o presupune parcurgerea unei astfel de literaturi și datorită prezenței unui scris neglijent și defectuos al scriitoarei, care nu face altceva decât să păstreze în umbră pentru o perioadă lungă de timp o artistă înzestrată cu foarte mult talent. Din perspectiva criticului, literatura actuală, de factură modernistă se arată favorabilă unui artist complet precum Hortensia Papadat-Bengescu, acest lucru datoritându-se în special unui cititor obișnuit cu un astfel de tip de literatură introspectivă. Prin opera sa, prozatoarea se înscrie în mișcarea unei literaturi analitice: „Reveria, digresiunile salvatoare în lumea închipuirilor și a visului cu ochii deschiși, plonjarea în zonele cețoase ale amintirilor îndepărtate, această continuă și epuizantă trăire dublă și aredere stearpă, toate aceste eroine trăiesc o ciudată și neputincioasă, o sterilă combustie interioară”. Femeia conturată în opera bengesciană este o eroină captivă într-o societate ostilă; destinată unui destin tragic, chinuită de singurătate, ea se refugiază într-o lume a visării, doar așa găsind echilibrul psihic. Criticul identifică în prima proza scriitoarei o femeie neîmplinită și din perspectiva unei relații amoroase, care tânjește după sentimentul iubirii. Cu toate acestea, ea nu se antrenează într-o luptă ce ar putea salva iubirea și de cele mai multe ori, dragostea nu este împărțită de către ambii parteneri, ci doar de unul. Lipsită de vreun eveniment important în viață sau aventură, ea trăiește o viață simplă, plană, într-o amorțeală constantă, neatinsă de realitatea cotidiană. Activități dintre cele preferate de personajul feminin din opera scriitoarei Hortensia Papadat-Bengescu nu sunt unele intense, ea găsind delectare atunci când își adimiră podoabele strălucitoare, când își ondulează părul, dar și atunci când se plimbă prin cameră acoperită fiind de cămășile sale subțiri sau când își descalță ciorapii de mătase neagră.
Așa cum spune și criticul Eugenia Tudor Anton, doar visând și închipuindu-și fericiri, eroina din opera doamnei Hortensia poate rămâne trează. Tot ea crede că prima etapă a creației bengesciene se construiește pe un fundal romantic: „Nu numai în domeniul explorării lumii sufletești unde analiza este tăioasă și ascuțită, descoperind unghere lăuntrice până la ea necunoscute și neanalizate (nu e vorba numai de misterul feminin), ci și de tehnica încadrării, a punerii în scenă a poveștilor de iubire.” Faptul că scriitoarea a reușit performanța de a menține literatura sa la un nivel ridicat în cadrul unui public pretențios este un merit pe care doamna Eugenia Tudor Anton nu-l trece cu vederea. Această însușire remarcabilă o face să culeagă laude din partea criticului Eugenia Tudor Anton, care se dovedește a fi un apărător pentru prozatoarea Papadat-Bengescu în fața criticilor literari care susțineau lipsa înclinației ei spre ornamentele stilistice. Găsind total neadecvat cele spuse de către criticii vremii, doamna Eugenia nu întârzie în a răspunde răspicat: „Nu se poate ceva mai inexact, și nici o afirmație mai hazardată, care poate fi altfel dezmințită de pagini întregi din opera de început a scriitoarei.”

Dacă cei amintiți până acum vedeau în literatura doamnei Hortensia una de calitate, Mihail Ralea nu se abține din a formula afirmații foarte serioase în ceea ce privește tendința superficială a scriitoarei spre obiectivism. Criticul vorbește despre încercarea ratată a Hortensiei spre alcătuirea unei literaturi obiective, ea fiind împiedicată în acest proces de latura sa sensibilă, feminină; astfel ea nu e capabilă de observarea psihologică a altor personaje, întrucât aceasta ar fi influențată de propriul punct de vedere și propria-i viziune asupra lumii. Femeia, în opinia lui Ralea nu poate face abstracție de latura sa sensibilă, ceea ce îngreunează construirea unei literturi obiectiviste. Așa cum spunea criticul, „o femeie poate face autoanaliză, dar nu poate face observație psihologică asupra altuia, fără s-o falsifice din punctul propriu de vedere. Ea nu se poate depersonaliza”. În sprijinul acestei judecăți, ar putea fi adăugat caracterul dominant subiectiv și confesiv al prozei scriitoarei, de care nu se poate detașa. Datorită condiției feminității sale, modul său de scriere nu poate fi altfel decât subiectiv, însă așa cum spunea Lovinescu, scriitoarea își îmbracă această abordare subiectivă într-o haină a investigației analitice: „Literatura sa nu e exaltarea sentimentului, violenta reclamare a dreptului de fericire cu care ne-a deprins romantismul feminin…E o atitudine bărbătească, fără duioșie și sentimentalism, pornită din setea cunoștiinții sale pure”. Criticul ia apărarea scriitoarei în fața unor acuzații precum prezența narcisismului în opera ei, dar și frecvența mare a neologismelor și a franțuzismelor, care sunt întâlnite cu precădere în studiul critic.

În lista celor care au comentat pe lângă opera scriitoarei Hortensiei Papadat-Bengescu trebuie amintit și George Călinescu, care îi considera scrierile de început acte de un real talent, dar și demne de atenția criticilor și a cititorilor. Călinescu, cel care o îndeamnă pe prozatoare să-și compună autobiografia, este și el unul dintre cei care nu cred în detașarea completă a prozatoarei de natura ei feminină înspre crearea unei literaturi de tip obiectiv. Scriitorul proclamă ca unul dintre principalele motive pentru lipsa obiectivismului din creația doamnei Papadat-Bengescu „condiția sa sexuală”; el vede incapacitatea doamnei Hortensia de a se alinia standardelor literaturii masculine și prin temele pe care le abordează, printre care „ce simte trupește o femeie, când e sănătoasă, ori când e bolnavă, cum dorește sau cum repudiază ea un bărbat, oroarea de mizerie și plăcerea de lux, distincția riguroasă între clasele sociale (femeia e miloasă, dar nu e democrată), stima pentru poziția socială, credința”. Epicul a reprezentat pentru ea o adevărată provocare, iar în ajutorul construcției operei sale liricul a contribuit într-o măsură considerabilă. Condiția sa feminină conferă creației sale senzualitate, expresivitate, dar și sensibilitate; pe alocuri, prozatoarea pare să promoveze o literatură a amintirilor, a contemplării.

Lipsa preciziei în ceea ce privește timpul și spațiul ar putea fi considerat particular pentru opera bengesciană. Autoarea nu simte nevoia de încadra acțiunea sa în coordonatele spațio-temporale și astfel personajele sale sunt menite să trăiască într-o lume privată de dinamism, fapte, culoare. Ea contrabalansează acest deficit cu predominanța sentimentelor de melancolie, senzațiilor și vibrațiilor.

Constantin Ciopraga, unul dintre cei care au fost într-atât de interesați de personalitatea și opera doamnei Hortensia Papadat-Bengescu încât au compus un studiu biografic despre aceasta, trebuie menționat în acest capitol despre statutul prozatoarei între ceilalți scriitori de seamă. La fel ca și ceilalți critici, și cel tocmai menționat găsește miraculoasă trecerea de la opera construită pe baza pseudojurnalului spre romanul tipic masculin, de analiză. Constantin Ciopraga consideră prima etapă de creație a sciitoarei ca fiind una îndreptată spre autocunoaștere; astfel că personajele sale feminine se autoanalizează, se interoghează pe sine, așa cum de altfel procedează și autoarea însăși. Se atrage atenția asupra destinului femeii, despre care scriitorul spune că este privit „cu gravitate, în direcție psihologică-etică” și a căror probleme nu atrăgea atenția societății. Astfel fără vreo considerație venită din partea exteriorului, dar și lipsită de ocupații care să-i umple vidul existențial, femeia trăiește în singurătate. Ciopraga găsește cea mai reprezentativă prezență feminină pentru ilustrarea unui astfel de destin în personajul Manuelei, despre care vorbește în note triste:

„Cu o conștiință traumatizată de vidul din jur, Manuela eșuează într-un pesimism etic, fără ieșire, nu însă de ajuns de ajuns de aprofundat pentru a dobândi vibrație estetică. Nici vorbă, Manuela trebuie luată ca o figură rezumativă, repetată în alte destine, deci o preocupare constantă a scriitoarei, care prin variațiuni pe aceeași temă atrage atenția asupra unei drame în serie. Singurătatea la care le condamnă, pe anumite femei, propriile calități, nu este egocentrism, ci renunțare dureroasă.”

Scriitoarea Hortensia Papadat-Bengescu este o creatoare de literatură desăvârșită, care își merită cu desăvârșire locul printre scriitori talentați; cu o operă caracterizată în mare parte pe analiză, ea are grijă să precizeze că nu a țintit niciodată spre făurirea unei astfel de literatură: „Nu, nu mi-e nimic străin din tot ce se publică la noi. Citesc orice. Citesc pe oricine. Un petec de hârtie tipărită mă atrage și mă farmecă. Dar nu fac , în literatură, cercetări sistematice.” Alexandru Protopescu descoperea în cele spuse de scriitoare un „spirit independent, care scrie dintr-un impuls spiritual autentic și autonom, capabil să-și descopere și să-și hotărnicească un spațiu artistic individual, ceea ce opera de maturitate dovedește cu prisosință.”

Personajele operei bengesciene au ajutat la crearea unei tipologii speciale: „deținători ai unei sensibilități frenetic vibratile la contactul cu lumea”, așa cum le numea Florin Mihăilescu. Tot el remarcă unicitatea conștiinței la care sunt raportate personajele: „Chiar când sunt alături de povestitoarea ansamblului de fapte apăreau personaje noi, ca de exemplu în Femei, între ele, relatarea era în dependență, succesiv, tot de o singură viziune, asociată celorlalte paratactic, într-o independență compozițională asumată.” Se poate spune că sunt lipsite de propria voință, fiind coordonate de subiectivismul trăirilor personale. Florin Mihăilescu numește literatura doamnei Hortensia Papadat-Bengescu una „a unui univers sufletesc”, în incintă căruia accentul nu este pus pe evenimente și personaje. Proza este astfel înlocuită de analiza sufletului, care presupune o permanentă cercetare a interiorului.

Literatura română a părut surprinsă de o apariție atât de inedită ca cea a scriitoarei Hortensia Papadat-Bengescu. Dacă la început, a creat un soi de confuzie prin literatura abordată, dar și prin personalitatea și viața personală, prozatoarea ajunge să câștige simpatia colegilor de „scenă”. Chiar dacă are parte de o lansare târzie, din cauza familiei, care i-a captat toată atenția, doamna Hortensia Papadat-Bengescu se bucură de un succes neașteptat, dar și foarte rapid.

4.2 Originalitatea scrierii sale

Scriitoarea Hortensia Papadat-Bengescu poate fi considerată, în primul rând o autoare originală, pentru că ea compune o literatură a sufletului și o face într-o manieră în care nu mulți scriitori au reușit s-o facă. Nu a fost nevoie de anumite modele anterioare, care să ducă la nașterea unei astfel de literaturi, suficiente au fost trăirile și experiențele personale. Viola Vancea își exprima crezul în ceea ce privește elementele definitorii și originale ale prozatoarei Hortensia Papadat-Bengescu: „Acuitatea sentimentului individualității, caracterul sensibil al amintirilor, adâncimea psihică reflectată prin chinul de a surprinde intensitatea unei senzații, canalizarea în profunzime a afectului ca și capacitatea de a recompune și grupa trăirile potrivit dualității definitorii a creatorului.” Pozatoarea a atras aprecierile criticilor literari, care marcau ca puncte de reper ale operei dumneaiei originalitatea, forța de analiză, dar și sensibilitatea.

Opera literară a scriitoarei are printre principalele trăsături varietatea stilistică, care tinde prin aderare, „în ultimă instanță, la stilul oral, eclectic prin excelență, dar tinzând spre monolog și absența dialogurilor de lungă respirație.” Această diversitate de stiluri poate fi cauzată și de dispozițiile scriitoarei, pentru că aceasta se prezintă în fața operei sale sub diferite stări: e tragică, rațională, blândă, dar și satirică când vine vorba de observarea unor obiceiuri nesănătoase. De cele mai multe ori, în aceeași operă își fac simțită prezența diferite stiluri de abordare literară, ceea ce nu duce totuși la modificarea calității artistice a operei. Hortensia Papadat-Bengescu propune o literatură modernă, având ca repere analiza psihologică, fluxul intelectual modern, limbajul nou și expresiv. Legat de limbajul folosit de către naratoare, trebuie precizat apelul pe care aceasta îl face la unele cuvinte, doar pentru a oferi muzicalitate textului său literar. Criticul Maria-Luiza Cristescu, găsește în opera bengesciană forme precum trunchios, mutros sau lingăcios, care „inexistente în dicționarul academic, sunt inventate din necesitate.” Criticul Valeriu Ciobanu considera că nici limbajul nu poate fi omis atunci când se discută despre opera doamnei Hortensia Papadat-Bengescu, pentru că el se mulează perfect „diverselor impulsuri de moment”. Limbajul folosit de către scriitoare, în cea mai mare parte a lui format din neologisme (specific unui mediu urbanizat), nu a fost văzut cu simpatie de către instanțele critice ale vremii, ei invocând precum consecință a folosirii acestuia formarea unor fraze abstracte, care ar putea îngreuna perceptibilitatea cititorului.

Necesar de adăugat atunci când se vorbește despre scriitoarea Papadat-Benescu ar fi spontaneitatea scrisului dumneaiei, care a reprezentat o provocare atât pentru criticii literari, cât și pentru publicul cititor. Frazarea este una greoaie, pentru că deseori apar evitări, retrageri, alteori există un ritm alert, enuțurile sunt și ele fie scurte, fie complexe, toate acestea având precum cauză șuvoiul de sentimente de care este cuprinsă autoarea atunci când își compune opera. Accesibilitatea operei era îngreunată și de o punctuație șovăielnică, dar și o topică deficitară. Exprimarea naratoarei este declanșată de sentimentul spontaneității; în aceste momente de naturalețe, Hortensiei i se întâmplă să resimtă inspirația ca pe un proces de detensionare, în care așterne pe foaie tot ceea ce simte în momentul respectiv. În acest sens, scriitoarea crează fără a fi constrânsă de claritatea gândirii raționale, ci este condusă de autoritatea subconștientului, care tot ceea ce face este să dicteze impresii, senzații, concepții sau viziuni. Din acest punct de vedere, opera Hortensiei Papadat-Bengescu este dominată de așa numite „acte deliberative” de către Viola Vancea, care își „au fundamentul în substanța prozelor lirice, momentele fulgurante ale revelațiilor imaginei creatoare fiind lesne de identificat în tendințele novatoare ale viitoarei romanciere […].”

Fantezia, nota Constantin Ciopraga în studiul critic destinat prozatoarei, este „punctul forte al acesteia, încât diversele fapte de viață se combină în formele cele mai neașteptate.” , dar cu toate acestea, nu se poate spune că autoarea merge atât de departe încât să treacă de limita posibilului. Scriitoarea nu se lasă dusă de val și încearcă o redresare, pentru că publicul cititor se plictisește de o literatură pompoasă, țipătoare, depărtată de cerințele realității. Aspectul fantastic e ținut în frâu de către naratoare încă de la începuturile sale literare, altminteri efectul ar fi fost unul exagerat; pentru asta, a fost nevoie de excluderea elementelor ce țin de universul imaginar, orientându-se astfel spre o literatură de tip realistă. Înzestrată cu foarte multă imaginație, doamna Hortensia Papadat-Bengescu reușește să construiască stările de natură psihică și fizilogică a personajelor sale. E conștientă de trebuința spritului său imaginativ în creație, dar realizează, în același timp, imperiozitatea unei lumi reale. Femeia în fața oglinzei reprezintă ultima ocazie a naratoarei în care a putut să se folosească de manifestările exagerate, pentru ca mai apoi să opteze pentru unele reacții mult mai corespunzătoare realității. Conform luiValeriu Ciobanu, prozatoarea apelează la imaginație, astfel dând naștere unui mediu al cărui indici sunt apropiați de fantastic, într-o măsură mai mare decât în cazul altor scriitori, spre exemplu Liviu Rebreanu. Ceea ce receptează în opera prozatoarei Papadat-Bengescu este o tendință de exagerare, dar:

„Cu toate acestea, liniile mari ale creației si sunt întotdeauna realiste. Scriitoarea nu ajunge la romanul realist satirico-alegoric, de tipul unor scriitori ca Swift sau Saltîkov-Șcedrin, are însă un procedeu similar, la un nivel mai puțin fantastic. Ea uzează de imaginație pentru a atinge un maximum de efect prin mai puternică reliefare[…] Descrierile amănunțite ale întâmplărilor neapărat posibile și a unor personaje ca din viață nu duc neapărat la realism. Astfel de întâmplări și personaje le întâlnim adesea la romantici și naturaliști. “

Inovativ din partea autoarei pot fi considerate paginile întregi de cercetare interioară, tensiune, de confesiune lirică sau de un lirism foarte puternic. În acest sens, foarte importantă este inteligența scriitoarei, lucru care-i permite să dea naștere unei opere atât de originale.

Evocăriile de cele mai multe ori au un caracter liric în operele de debut, exprimând emoții sincere ale prozatoarei, pentru că ea alege calea francheței pe parcursul întregii opere. Această naturalețe și sinceritatea duc la nașterea anticalofiliei, pentru că scriitoarea redă în scris ceea ce simte. Nu încearcă să manevreze opinia cititorului său în niciun fel folosind ornamente speciale.

Caracteristic operei acesteia este și preponderența monologului, ea găsindu-l precum modalitatea perfect fiabilă exprimării ei. Acest procedeu de expresie a artei sale este ales de către naratoare, întrucât implică confesiunea, manifestată prin corespondență de tip intimă (evenimerntele lipsite de acțiune din viața personajelor), lucru totuși nedigerabil de către un public care nu era interesat de aspectele unei vieți lipsite de dinamism. Însă probabil tocmai această lipsă de acțiune este specifică prozatoarei, pe care unii critici nu-l consideră a fi un deficit al operei sale, pentru că este echivalată de abundența senzațiilor. Monologul este folosit de către autoare cu precădere ca o urmare a stilului oral. Aceasta preferă monologul în detrimentul dialogului, cel din urmă fiind folosit mult prea puțin, restrâns doar la câteva replici.

Scriitoarea Hortensia Papadat-Bengescu este o artistă aparte care posedă intuiție și talent, îdeajuns încât să ofere o operă originală, fără să fi devenit adepta vreunui manifest literar sau să fi promovat formula speciei pe care ea o practică. Nu și-a propagandat literatura, iar mulți dintre criticii literari au spus că scriitoarea nu are parte de un program estetic. Însă cel care se ocupă de comentarea și interpretarea operei, are grijă să-i reliefeze calitățile literare.

Maria Luiza Cristescu găsește „șocantă apariția unui artist de o mare originalitate și modernitate ca Hortensia Papadat-Bengescu, temperament abstras de la o expunere a ideilor teoretice, riguroasă și congruentă, care reprezenta tocmai modernismul teoretizat de alții.” , subliniind astfel calitățiile excepționale ale unui scriitor român precum naratoarea în cauză. Scriitoarea este originală prin faptul că își construiește personajele într-o manieră proprie în literatura română; ea nu este interesată în a adăuga evenimente vieții personajelor sale, ci mai degrabă în a le oferi trăiri sufletești variate. Atunci când autoarea introduce dinamism în proza sa, n-o face fără a lua în considerare rolul simbolic al întâmplării respective. Poate niciun alt scriitor nu s-a preocupat atât de mult de experiențele interioare ale personajelor sale, așa cum a făcut-o doamna Hortensia Papadat-Bengescu. Atât de multă dăruire a demonstrat în această privință, încât autoarea nu a creat personaje propriu-zise, ci redări ale unor trăsături umane, depărtându-se astfel de realitățile unui univers practic.

În prima parte a operei bengesciene, eroinele sunt protejate de o aură lirică, autoarea dovedind o apropiere vădită față de acestea. Structura lor psihologică are parte de o analiză atentă din partea naratoarei, cercetare „îndelung nuanțată de autoare, prin fascinanta putere de a găsi cuvintele mereu altele, nu atât pitorești cât aspre și reci.” Particular pentru scriitoare este și dedicația pentru construirea unor personaje feminine superioare, nobile. Hortensia Papadat-Bengescu poate fi remarcată în cercul scriitorilor originali și prin modalitatea de formare al personajelor, întrucât ea folosește diferite procedee în vederea descoperirii trăsăturilor personajelor. Dacă la începutul operei literare, personajului pare să nu i se fi conturat principalele trăsături, pe parcurs, ele ies de sub perdeaua ambiguității. În acest sens, cel mai de seamă reprezentant al prozei epice românești își exprimă punctul de vedere: „De obicei, scriitorul, creind, stă pe loc, privind același unghi lumea și viața. Doamna Papadat-Bengescu procedează invers: la d-sa lumea și viața stau pe loc, pe când scriitorul își schimbă neîncetat unghiul de observație, năzuind parcă să prindă viața în mers, în desfășurarea ei simultană.”

Apele adânci sau Femeia în fața oglinzei s-au bucurat de un real succes, prin faptul că ele au oferit inovație tabloului literar din acea perioadă. Cel mai probabil, nu aptitudinile creative au fost cele care au atras atenția asupra Hortensiei Papadat-Bengescu, implicit a originalității sale, ci mai degrabă explozia lirică care s-a produs în opera acesteia. Operele scriitoarei care au avut ca element definitoriu lirismul, s-au bucurat de un succes mai mare, criticii literari socotind acest lucru prin însăși lipsa de conținut sau ambiguizarea subiectului, care confereau particularitate primei etape de scris bengescian. Lirismul doamnei Hortensia nu este totuși unul prin excelență romantic, întrucât compoziția este lipsită de gingășie sau de tonul mlădios caracteristic curentului romantic. Opera sa, trecută prin procesul subiectivizării, propune totuși un amestec între analiză și narațiune, chiar dacă cea din urmă este folosită într-un procent destul de mic. Din cauza acestei îmbinări. Tudor Vianu consideră că această îmbinare în opera scurtă bengesciană este un rezultat al intelectului prozatoarei: „Impresia se extinde în reflecție general. Sensibilitatea se asociază cu intelectualitatea și din această unire obținem unul dintre acordurile fundamentale ale întregii opere.” Originalitatea nu reiese din minuțioasele descrieri cu care prozatoarea este obișnuită, ci prin atmosfera psihologică creată de către aceasta.

Eugen Lovinescu subliniază și el un element particularizator, și anume existența simultană în opera Hortensiei Papadat-Bengescu a „sensibilității lirice” și a „procedeelor riguros științifice”. De sensibilitatea-i caracteristică, prezentă în prima parte a operei naratoarei (folositoare, de altfel unei literaturi eminamente feminine, ca cea promovată de scriitoarea Papadat-Bengescu), doamna Hortensia tinde să se elibereze, pentru că aceasta nu se liază unei literaturi obiective, tăioase, ce cea ce avea să urmeze în cariera artistică a ei. Criticul Lovinescu, un admirator al prozei din a doua etapă de creație, nu poate să nu observe calitatea literaturii bengesciene, în care o atenție deosebită este acordată sufletului feminin: „forțe contradictorii, emoțiunea și analiza conferă un caracter patetic de luptă și fac din fiecare pagină o bucată de lavă, în care s-a solidificat, după multă trudă, forma unui sentiment”.

Hortensia Papadat-Bengescu, a cărui traseu literar impresionează, se transformă într-o personalitate modernă, cucerește spațiul literar românesc. Ceea ce oferea cititorilor era o literatură nouă și expresivă printr-un stil intelectual ce are precum coordonată principală analiza. Scriitoarea nu s-a simțit intimidată de rivalitatea pe care ar fi putut s-o ducă cu un bărbat scriitor, pentru că ceea ce ea construiește este o literatură feminină, bazată pe „stenografia senzațiilor și pe exprimarea lucrurilor impalpabile și nuanțelor sufletești insesizabile” , atribute ce sunt prin excelență opuse literaturii masculine.

Proza lirică a scriitoarei Hortensia-Papadat Bengescu se desebește prin prezența unor femei aparte, speciale, a căror construcție interioară este asemănătoare scriitoarei înseși; că este vorba de Lilia din Marea sau de Manuela din Femeia în fața oglinzei, aceste femei sunt pretutindeni singure, renegate de societatea în care trăiesc. Idealurile lor nu-și găsesc loc într-o lume ce abundă de prejudecăți, a căror reprezentanți nu sunt altceva decât imagini hidoase. Cu prilejul unei petreceri de provincie, ochiul cercetător al Manuelei observă aspectele dezgustătoare la nivelul umanității. Sub o lupă, capabilă de a identifica orice detaliu, Manuela face o descriere a tabloului:

„Observă mai ales figurile bărbaților tineri: unul, ca un păianjen, cu picioarele și mâinile subțiri de tot și încovoiate, avea fața nițel strâmbă dintr-o parte. Altul avea în frunte un stuf mic de păr creț, de dedubtul căruia holba ochi de huhurez. Puțintei, neisprăviți, urâți ca și cum ar fi fost caricaturi ale propriei lor figuri. … Defilau ca înt-un panoptic al degenerescenței. Părea că se adunaseră înadins.”

Acest univers reperat se găsește într-o antonomie clară cu delicatețea personajului feminin, care se îngrozește de aceste anomalii.

Proza doamnei Hortensia Papadat-Bengescu, așa cum am mai precizat, propune o nouă metodă literară, cea a analizei interioare și a introspecției, metodă aparținând prin excelență lui Marcel Proust, ceea ce face ca ea să fie încadrată în rândul adepților curentului proustian. Scriitoarea, însă, are grijă să dezmintă această integrare a ei în rândul proustienilor. Dar unii critici literari au venit în sprijinul autenticității autoarei, care au susținut inexistența reperului proustian în proza bengesciană. Unul dintre ei este George Călinescu care a ținut să stabilească elementele definitorii ale operei doamnei Hortensia, anume: „Narațiunea e plană, exterioară și, dacă personagiile sunt urmărite din roman în roman, aceasta e o procedare veche, pe care de la Balzac, prin Zola, a tras-o și Duiliu-Zamfirescu.” , diferite față de ceea ce înseamnă stilul lui Proust, unde „compoziția iese din condiția socială a experienței autorului, redusă de mult la simpla suprapunere de planuri de conștiință. Hortensia Papadat-Bengescu, însă, are să ne povestească evenimente recente.” Valeriu Ciobanu vine și el cu o completare, declarând că Proust se bazează pe memorie, el plecând de la amintiri, pe când doamna Hortensia înfățișează o lume care are în centru personaje imaginate, în a cărui construcție a intrat procesul de observație. Mobilul lui Proust, despre care Viola Vancea spunea că este necunoscut naratoarei și că aceasta l-a adoptat doar pe principiul intuiției (calitate despre care am mai vorbit), a îndreptat opera scriitoarei spre un model de literaturăcaracterizat prin „renunțarea la subiect, intrigă epică ori dramatică externă, substituind acestor imperative ale epicii tradiționale pe cele ale sugestiei trăirii interioare.”

CONCLUZII

A fost nevoie de ceva timp ca opera “marii europene” Hortensia Papadat-Bengescu să fie cunoscută publicului cititor, dar mai ales apreciată de acesta. Dacă unii au spus că ceea ce compune prozatoarea reprezintă un amplu și dificil exercițiu de înțelegere, pentru cei înzestrați cu un aparat receptiv dezvoltat opera ei a fost una de-o calitate excepțională. Prezență obișnuită în cadrul literar a lui Lovinescu, datorită cenaclului Sburătorul, scriitoarea demonstrează de-a lungul activității sale literare un talent absolut, o înclinație spre o literatură de simțuri noi, de incomparabile construcții ce se dedică sufletului.

În urma studiului realizat pe marginea operei bengesciene, în special a celei subiective, s-a dovedit, așa cum observa și Maria Luiza Cristescu esența primelor opere ale Hortensiei Papadat-Bengescu : „un elogiu al lumii interioare, dar și negarea oricărei valori a lumii faptelor, lumea comună”. Naratoarea, un suflet sensibil, reneagă în primă fază literatura faptelor, care nu ar fi fost în măsură să redea atât de bine ceea ce gândește, ceea ce simte. În cadrul acestei prime etape, autoarea știe absolout tot ce se întâmplă cu personajul său, deține mult mai mult decât un portret fizic. Dacă în opera obiectivă, doamna Hortensia este nevoită să facă unele presupoziții pentru a le destăinui biografia, acest lucru nu se aplică și primei perioade de creație, unde personajele feminine sunt precum niște cărți deschise.

Am încercat să conturez de-a lungul studiului realizat personalitatea scriitoarei Hortensia Papadat-Bengescu, dar și caracteristicile prozei subiective, în care am considerat că aceasta s-a identificat. Putem spune că proza subiectivă a scriitoarei Hortensia Papadat-Bengescu este una profundă, în care eroinele nu doar supraviețuiesc, ci au cunoștință de tot ceea ce se întâmălă cu sinele lor; sunt personaje care sunt conștiente de valoarea lor, de rolul pe care îl au în societate și nu se limitează doar la a reprezenta simpli viețuitori. Naratoarea a realizat prin acest tip de literatură o frescă a lumii interioare, diferită de cea aparentă, lipsită de adâncime. Precum a fost evidențiat în primul capitol al lucrării, creația de debut a avut ca punct de plecare viața însăși. Existența anterioară statutului de scriitoare a fost una grea, de înfrânare a vocației, iar satisfacția a venit doar atunci când a putut să-și exprime sentimentele în scris.

Întreaga literatură aparținând doamnei Hortensia s-a arătat îndreptată spre sondajul psihologic adânc, a cărui tratare s-a încercat pe parcursul studiului realizat. În cazul etapei lirice, distingem precum elemente definitorii atitudinea visătoare, sentimentalismul, dar și sentimentele nostalgice. În vederea spiritului creator al naratoarei, am vorbit și despre prezența lirismului și a senzațiilor în operă.

BIBLIOGRAFIE

Corpus de texte:

PAPADAT-BENGESCU, Hortensia: Marea în volumul Nuvele, povestiri, Ediție de Eugenia Tudor, repere istorico-literare alcătuite de Viola Vancea, antologie alcătuită în redacție de Mihail Dascăl. București: Editura Minerva, 1980

PAPADAT-BENGESCU, Hortensia, Femei, între ele, în volumul Nuvele, Povestiri. Ediție îngrijtă de Eugenia Tudor, Repere istorico-literare alcătuite de Viola Vancea, Antologie alcătuită în redacție de Mihai Dascăl, București: Editura Minerva, 1980

Bibliografie critic și științifică:

ADERCA, Felix, Mărturia unei generații, București: Editura pentru literatură, 1967

BURTA-CERNAT, Bianca: Fotografie de grup cu scriitoare uitate: Proza feminină interbelică, București: Editura Cartea Românească, 2011.

CIOBANU, Valeriu, Hortensia Papadat-Bengescu, București: Editura pentru literatură, 1965

CIOPRAGA, Constantin, Hortensia Papadat-Bengescu, București, Editura Cartea Românească, 1973

CRISTESCU, Maria-Luiza, Hortensia Papadat-Bengrscu-portret de romancier. București: Editura Albatross, 1976

HOLBAN, Ioan, Hortensia Papadat-Bengescu, București: Editura Albatros, 1985

LOVINESCU, Eugen, Scrieri, volumul 1,București: Editura Minerva, 1969

MASSOFF, Ioan, Despre ei și despre alții, București:Editura Minerva, 1973

MIHĂILESCU, Florin, Introducere în opera Hortensiei Papadat-Bengescu, Editura Minerva, București, 1975

MILLAN, Claudia, Cartea mea de aduceri aminte, îngrij., pref. și note de Mihai Garfița, București:Editura Cartea românească, 1973.

PLOTINIUS, Ennéades, V., Paris: Editura Budé, 1927

RALEA, Mihail, Perpective, București: Editura Casa Școalelor, 1928

ROMAN, Andreia, Hortensia Papadat-Bengescu- Vocația și stilurile modernității, Editura Paralela 45, Pitești, 2007.

. VANCEA, Viola, Hortensia Papadat-Bengescu- Universul citadin, repere și interpretări, București, Piața Scânteii, 1: Editura Eminescu, 1980

ZAHARIA-FILIPAȘ, Elena, Studii de literatura feminina. București: Editura Paideia, 2004.

Studii și eseuri critice (în periodice):

REBREANU, Liviu, Mărturie pentru marea europeană Hortensia Papadat-Bengescu în Tiparnița literară, an II, din ianuarie-februarie, București: Editura Vremea, 1930

Studii monografice

Repere istorico-literare, apud. Hortensia Papadat-Bengescu, Nuvele, Povestiri, București: Editura Minerva, 1985

Istorii ale literaturii :

CĂLINESCU, Gorge, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, București: Editura Fundațiilor, 1941

VIANU, Tudor, Arta prozatorilor români, București:Editura Contemporană, 1941

LOVINESCU, Eugen, Istoria literaturii române contemporane, vol IV, București: Ed. Ancora S. Benevisti& Co., 1928

Memorii și jurnale, corespondență, evocări :

Scrisori către G. Ibrăileanu, volumul I, ediție îngrijită de M. Bordeianu, V. Botez și I. Lăzărescu, cu o prefață de Al. Dima și N. I. Popa, București: Editura pentru Literatură Minerva, 1966-1973

BIBLIOGRAFIE

Corpus de texte:

PAPADAT-BENGESCU, Hortensia: Marea în volumul Nuvele, povestiri, Ediție de Eugenia Tudor, repere istorico-literare alcătuite de Viola Vancea, antologie alcătuită în redacție de Mihail Dascăl. București: Editura Minerva, 1980

PAPADAT-BENGESCU, Hortensia, Femei, între ele, în volumul Nuvele, Povestiri. Ediție îngrijtă de Eugenia Tudor, Repere istorico-literare alcătuite de Viola Vancea, Antologie alcătuită în redacție de Mihai Dascăl, București: Editura Minerva, 1980

Bibliografie critic și științifică:

ADERCA, Felix, Mărturia unei generații, București: Editura pentru literatură, 1967

BURTA-CERNAT, Bianca: Fotografie de grup cu scriitoare uitate: Proza feminină interbelică, București: Editura Cartea Românească, 2011.

CIOBANU, Valeriu, Hortensia Papadat-Bengescu, București: Editura pentru literatură, 1965

CIOPRAGA, Constantin, Hortensia Papadat-Bengescu, București, Editura Cartea Românească, 1973

CRISTESCU, Maria-Luiza, Hortensia Papadat-Bengrscu-portret de romancier. București: Editura Albatross, 1976

HOLBAN, Ioan, Hortensia Papadat-Bengescu, București: Editura Albatros, 1985

LOVINESCU, Eugen, Scrieri, volumul 1,București: Editura Minerva, 1969

MASSOFF, Ioan, Despre ei și despre alții, București:Editura Minerva, 1973

MIHĂILESCU, Florin, Introducere în opera Hortensiei Papadat-Bengescu, Editura Minerva, București, 1975

MILLAN, Claudia, Cartea mea de aduceri aminte, îngrij., pref. și note de Mihai Garfița, București:Editura Cartea românească, 1973.

PLOTINIUS, Ennéades, V., Paris: Editura Budé, 1927

RALEA, Mihail, Perpective, București: Editura Casa Școalelor, 1928

ROMAN, Andreia, Hortensia Papadat-Bengescu- Vocația și stilurile modernității, Editura Paralela 45, Pitești, 2007.

. VANCEA, Viola, Hortensia Papadat-Bengescu- Universul citadin, repere și interpretări, București, Piața Scânteii, 1: Editura Eminescu, 1980

ZAHARIA-FILIPAȘ, Elena, Studii de literatura feminina. București: Editura Paideia, 2004.

Studii și eseuri critice (în periodice):

REBREANU, Liviu, Mărturie pentru marea europeană Hortensia Papadat-Bengescu în Tiparnița literară, an II, din ianuarie-februarie, București: Editura Vremea, 1930

Studii monografice

Repere istorico-literare, apud. Hortensia Papadat-Bengescu, Nuvele, Povestiri, București: Editura Minerva, 1985

Istorii ale literaturii :

CĂLINESCU, Gorge, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, București: Editura Fundațiilor, 1941

VIANU, Tudor, Arta prozatorilor români, București:Editura Contemporană, 1941

LOVINESCU, Eugen, Istoria literaturii române contemporane, vol IV, București: Ed. Ancora S. Benevisti& Co., 1928

Memorii și jurnale, corespondență, evocări :

Scrisori către G. Ibrăileanu, volumul I, ediție îngrijită de M. Bordeianu, V. Botez și I. Lăzărescu, cu o prefață de Al. Dima și N. I. Popa, București: Editura pentru Literatură Minerva, 1966-1973