Proxenetismul

MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE

UNIVERSITATEA ROMÂNO – AMERICANĂ

FACULTATEA DE DREPT

LUCRARE DE LICENȚĂ

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

Conf. univ. dr. Constantin Duvac

ABSOLVENT:

STOIAN M. VLAD

BUCUREȘTI

2016

MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE

UNIVERSITATEA ROMÂNO – AMERICANĂ

FACULTATEA DE DREPT

DISCIPLINA: DREPT PENAL PARTE SPECIALĂ

TEMA LUCRĂRII: PROXENETISMUL art. 213 NCP

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

Conf. univ. dr. Constantin Duvac

ABSOLVENT:

STOIAN M. VLAD

BUCUREȘTI

2016

INTRODUCERE

Capitolul I

Prostituția este definită în general ca activitatea celor ce oferă prestații sexuale în schimbul plății unei sume de bani. Activitatea, oferită de persoane de orice orientare sexuală, poate avea caracter autonom, profesional, de obișnuință sau ocazional.

Folosirea termenului nu este univocă și în funcție de țară, de perioada istorică sau de contextul socio-cultural poate include orice act sexual și orice tip de plată (chiar și nebănească) sau să-i indice, din punct de vedere moral și în mod eronat, pe cei ce întrețin acte sexuale în afara căsătoriei, sau au un stil de viață similar celor ce oferă prestații sexuale considerate imorale.

Prostituția în Grecia Antică

Prostituția reprezenta una din componentele vieții cotidiene a grecilor antici, din epocile arhaică, clasică și elenistică. În cele mai importante dintre orașele grecești, și în special în porturi, aceasta utiliza o proporție semnificativă a populației și, prin urmare, reprezenta una din activitățile economice principale. Era departe de a fi considerată o ocupație ilegală: orașele nu o condamnau iar bordelurile funcționau fără nici o restricție.

Unul din conceptele fundamentale în jurul căruia s-a dezvoltat societatea greacă antică a fost acela de „cetățean (membru al cetății)”, ca unic beneficiar de drepturi și libertăți civice. Cetățeani deveneau doar copiii născuți din căsătoria dintre un cetățean și o femeie liberă, fiică a unui cetățean. Acest fapt a impus o reglementare și un control strict al societății asupra relațiilor dintre bărbați și femei. Grecii antici au fost nevoiți să renunțe la poligamie și să adopte un model social strict monogam. Au fost reglementate legal aspectele referitoare la adulter, căsătorie și drepturile copiilor născuți în cadrul acesteia.

Pentru a permite satisfacerea nevoilor fiziologice ale cetățenilor fără a afecta temelia socială a comunității, orașele grecești au tolerat apariția și existența prostituției, ca un fenomen social marginal dar necesar bunei funcționări a vieții cetății.

În Atena, i se atribuie legendarului legiuitor Solon crearea de bordeluri de stat (lupanare), la prețuri moderate, beneficiare ale unui privilegiu de inviolabilitate și care erau supravegheate de funcționari publici. Pe lângă aceste bordeluri, societatea greacă antică a cunoscut și existența hetairelor sau curtezanelor, care reprezentau segmentul de lux al prostituției, fiind destinate elitei politico-economice a cetății.

Fenomenul prostituției afecta în mod inegal cele două sexe: cei ce se prostituau erau femei de toate vârstele și bărbați tineri, în timp ce clientela acestora era una predominant masculină. Trebuie menționat că societatea greacă antică accepta bărbaților orice tip de legătură, fie heterosexuală fie homosexuală, fără a face însă o distincție identitară, în timp ce femeilor le era interzisă orice fel de legătură extraconjugală.

Prostituatele ateniene erau clasificate în mai multe categorii. Pe treapta cea mai de jos a ierarhiei se găseau cele denumite πόρναι (pornai), care — așa cum indică etimologia sa, provenind din grecescul πέρνημι (pernemi, a vinde) — sunt în general sclave, proprietate a unui πορνοϐοσκός (pornoboskós, proxenet) care literal înseamnă „păstor de prostituate”, ce achită o taxă pe venitul pe care acestea îl produceau.

Proprietarul putea să fie doar un cetățean atenian, pentru care această ocupație era o sursă de venit ca oricare alta. Pe lângă deținătorii cetățeniei, legislația ateniană permitea și unei categorii de rezidenți străini (μέτοικος) să fie proprietari de bordeluri.

În epoca clasică femeile prostituate erau sclave de origine barbară, dar începând cu epoca elenistică acestora li se adaugă tinerele fete exploatate de tații lor cetățeni și prezentate ca fiind sclave până la dovedirea contrariului. Persoanele care se prostituau lucrau în bordeluri situate în cartiere binecunoscute pentru practicarea acestei activități, cum era Pireu, portul maritim al Atenei, sau Kerameikos (Κεραμεικός), cartierul olarilor din Atena, fiind frecventate de regulă de marinari și cetățenii săraci.

Bordelurile ateniene au făcut accesibilă obținerea satisfacerii nevoilor sexuale pentru toți indiferent de valoarea veniturilor personale pe care le aveau. Succesul ideii i-ar fi determinat pe cetățeni să înalțe, în semn de mulțumire, un templu dedicat Afroditei Pandemos, în traducere literală „Afrodita Tuturor”, cu banii proveniți din taxa pe bordeluri (pornikotelos).

Chiar dacă veridicitatea istorică a acestor relatări nu poate fi atestată, ele arată totuși că atenienii considerau prostituția ca una din părțile componente ale sistemului lor democratic. În ceea ce privește prețul, sursele istorice menționează des tariful de „un obol” pentru serviciile cele mai simple oferite de prostituatele cele mai ieftine. E dificil de știut dacă aceasta era realitatea sau era doar un mod metaforic de a sublinia accesibilitatea acestor servicii în epoca respectivă.

O treaptă mai sus decât „pornai” erau situate acele prostituate care fuseseră sclave dar care își obținuseră statutul de persoane libere. Statutul lor era foarte apropiat de cel al hetairelor sau concubinelor. Pe lângă etalarea în direct a șarmului lor potențialilor clienți, acestea recurgeau și la o serie de artificii publicitare: astfel, ele purtau sandale cu tălpi speciale concepute să imprime pe sol inscripția ΑΚΟΛΟΥΘΙ (AKOLOUTHI – URMEAZĂ-MĂ!). Totodată, ele utilizau machiajul, după cum se pare unul nu foarte discret: Eubulos, autor de comedii din secolul al IV-lea î.e.n., în opera sa Negustorii de coroane, le ia în derâdere pe aceste prostituate „tencuite cu praf alb de plumb și cu obrajii înroșiți cu suc de mure”.

Proveniența acestor prostituate era una diversă: femei rezidente străine care nu găseau altceva de muncă, văduve sărace, foste „pornai” care reușiseră să se răscumpere – adeseori pe credit. În Atena, trebuia ca ele să se înregistreze la autoritățile publice și să plătească o taxă. Unele dintre ele reușeau să facă avere din meseria practicată. Spre exemplu, în secolul I e.n. în orașul grecesc Kopos situat în Egipt, taxele de trecere erau de 108 drahme pentru prostituate, față de 20 de drahme pentru celelalte femei.

Cu toate acestea, tarifele pe care acestea le practicau sunt greu de evaluat, se pare că acestea variau destul de mult. În secolul al IV-lea î.e.n. Theopomp arată că prostituatele din această a doua categorie pretindeau pentru serviciile prestate un stater (două drahme), iar la mijlocul secolului I î.e.n. filosoful epicurian Filodem din Gadara menționa un sistem de tip abonament care costa cinci drahme pentru douăsprezece vizite.

În secolul I e.n., în Dialogurile Curtezanelor a lui Lucian din Samosata, prostituata Ampélis considera cinci drahme pentru o vizită ca fiind un tarif nesatisfăcător. În același text, mama sa o certa pe tânăra Musarium că refuzase două oferte primite din partea unor domni bogați de a face dragoste cu ea contra a una sau două mina, preferând să rămână fidelă soțului său. Suma era una foarte mare având în vedere că o mina valora 100 de drahme.

În sens opus, o tânără și frumoasă prostituată putea impune un preț mai bun decât al unei tovarășe de muncă ale cărei farmece erau în declin, chiar dacă reprezentările grafice de pe obiectele ceramice care s-au păstrat arată că exista o anumită cerere pe piață și pentru femeile în vârstă. În aceeși măsură, prețul depindea și de faptul dacă clientul dorea să își asigure drepturile de exclusivitate asupra serviciilor prostituatei. Mai existau și soluții intermediare, în sensul în care un grup de prieteni cumpărau exclusivitatea pentru serviciile unei prostituate, fiecare din ei având dreptul să petreacă un anumit timp cu ea. În această categorie mai pot fi incluse și acea categorie de muzicante și dansatoare care erau invitate să anime petrecerile și banchetele bărbaților. Dansatoarele, acrobatele și muzicantele erau folosite pentru animarea petrecerilor. Teofrast, în opera sa Caractere, prezintă cazul unui proprietar de sclavi care închiriază fete, muzicante și dansatoare pentru satisfacerea tuturor plăcerilor tovarășilor săi de petrecere.

Hetairele nu se limitau la oferirea de servicii sexuale, iar prestațiile lor nu sunt unele punctuale. Hetairă (ἑταίρα) însemnă în traducere literală „companie”, prima utilizare cunoscută a sa cu sensul de „curtezană” fiind de către istoricul Herodot în Istoria sa unde o menționează pe „ Rhodopis care fusese adusă în Egipt de Xantos din Samos, pentru a practica aici meseria de curtezană (ἑταίρης).” Curtezanele posedau în general o educație înaltă și erau capabile să ia parte la conversații între indivizi cultivați, de exemplu pe timpul banchetelor. Singura excepție dintre femeile elene erau femeile din Sparta, care erau independente și puteau să își poarte singure de grijă. Concubinele primeau daruri de la câțiva „companioni” (hetairoi) sau „prieteni” (philoi), care le asigurau întreținerea și cărora le acordau favorurile lor.

Uneori este dificil să se facă distincție între hetaire și prostituatele simple, în ambele cazuri femeile respective putând fi libere sau sclave, pe cont propriu sau protejate de un susținător. Autorii antici par uneori să folosească cei doi termeni într-o manieră nediferențiată. Unii eleniști se întreabă deci care era în realitate diferența dintre hetaira și pornai și în ce măsură termenul de hetaira nu era decât un simplu eufemism.

Prostituția în România

În România, fenomenul este menționat prima dată în Moldova anului 1472,  în timpul domniei lui Ștefan cel Mare și se referă la încercarea domnitorului de a stopa rețelele de racolare a  fetelor din Moldova care erau duse să se prostitueze la turci, cu precădere în Constantinopol. În palatul Topkapi, reședința haremurilor sultanilor otomani, se aflau femei din toate colțurile lumii. Majoritatea erau răpite sau capturate din țările vecine: Grecia, Serbia, Bulgaria, Țările Române, Cerchezia, Georgia, Ungaria, Persia.

Paul de Alep, un călător care a poposit pe teritoriul Moldovei în 1643, descria modul în care erau pedepsite femeile ușoare: li se tăia nasul, erau puse pe stâlpul infamiei sau erau înecate în râuri. În “Îndreptarea legii” document tipărit din ordinul lui Matei Basarab, se precizau pedepse atât pentru prostituate cat și pentru proxeneți.

În timpul domniilor fanariote, în secolul 18, se făceau presiuni din partea mitropoliților pe lângă conducători, să stopeze “păcatul curviei, ce vatămă sufletul și înnebunește trupurile”. În 1751, la Timișoara,  împărăteasa Maria Tereza a Austriei a ordonat să fie adunate prostituatele din imperiu și să fie duse în Banat pentru “a-l popula”. Din cauza temerii privind bolile venerice apar aici primele norme de igienă sexuală, vizitele periodice și obligatorii la medic. Cu toate acestea, în perioada respectivă sunt menționate  epidemii de sifilis în Caransebeș, Arad și Timișoara.

Prima încercare de reglementare a prostituției s-a realizat în 1859, după ce cu șase ani mai devreme fusese introdusă obligativitatea "conduitei". Matroanele bordelurilor, numite "femei pezevenghi", își trimiteau fetele, discret, la control medical săptămânal. Din 1895 intră în vigoare un regulament după modelul francez, în care se interzicea, printre altele, plimbarea prostituatelor pe diferite artere bucureștene la orele promenadei.

Între 1862 și 1930 a funcționat în România sistemul de inspirație reglementaristă, adică sistemul prostituției colective, a "pensionarelor de bordel" și al prostituției practicate individual cu o condicuță de sănătate. Condiția pentru practicarea prostituției era o înregistrare prealabilă în evidența Poliției și al Serviciului Sanitar a prostituatelor, după îndeplinirea cerințelor legate de o limită de vârstă și stare de sănătate.

În vara lui 1944, o prostituată făcea următoarea declarație cu privire la tarifele personale: „500 de lei fiecare client, cu două, trei rapoarte sexuale și dormit cu el”. Asta în condițiile în care salariul din acea vreme oscila între 200 și 800 de lei. Tot în perioada aceea a aparut «Livretul de economii» al prostituatei și obligația patronului de a depune la Casa de Economii 10% din încasările zilnice ale femeii.

Persoanele care erau înregistrate intrau într-un regim de consultații periodice și primeau o condică care constituia noua "identitate" și permisul pentru exercitarea acestei ocupații.

Prostituția individuală sau "singuratică" era practicată în locuințe particulare închiriate și racolarea se făcea cu precădere în stradă, în timp ce la bordel persoanele erau așteptate în incintă sau la intrare.

In fostul Cod Penal al României care a fost în vigoare până în 2014, prostituția era definită ca fiind fapta persoanei care își procură mijloacele de existență sau principalele mijloace de existență, practicând în acest scop raporturi sexuale cu diferite persoane. În acest cod, fapta era considerată infracțiune și se pedepsea cu închisoare de la 3 luni la 3 ani.  Prostituția era definită doar ca raportul sexual, adică actul sexual clasic dintre un bărbat și o femeie, ceea ce, din perspectiva prostituției contemporane, nu mai este foarte actual. Dacă textul care incrimina prostituția era interpretat corect, probabil că cea mai mare parte a actelor sexuale practicate pentru bani ar fi ieșit din sfera penalului, deoarece sexul oral și sexul anal nu ar fi intrat în sfera noțiunii de raporturi sexuale.

Capitolul I

În dreptul nostru penal, ocrotirea persoanei este justificată de unicitatea fiecărei ființe umane și de capacitatea ei creatoare. Așezarea acestui titlu în partea de început a părții speciale a Codului penal este expresia grijii și prețuirii pe care legiuitorul o manifestă față de persoana umană. Ocrotirea persoanei se realizează cu privire la toate atributele acesteia: viață, integritate corporală, sănătate, libertate și libertate sexuală, libertatea domiciliului și a vieții private.

Obiectul juridic comun (generic) al acestor infracțiuni îl constituie relațiile sociale privitoare la drepturile fundamentale ale persoanei umane: dreptul la viață, dreptul la integritate corporală și sănătate, libertatea și integritatea sexuală, libertatea domiciliului și a vieții private.

Toate aceste drepturi care caracterizează persoana sunt absolut indispensabile oricărui om din societatea noastră și fiecare dintre noi este ținut să le respecte.

Obiectul material subzistă la acele infracțiuni în care activitatea interzisă de lege se exercită asupra corpului persoanei (omor, lovire sau alte vioențe, vătămare corporală, viol, etc.). La unele dintre infracțiunile care aduc atingere libertății, nu avem obiect material.

Subiectul activ al acestor infracțiuni nu este circumstanțiat de lege, ele putând fi comise de regulă, de orice persoană. Uneori însă, legea pretinde o anumită calitate subiectului activ: persoană care a mai comis anterior un omor sau o tentativă de omor la una din variantele omorului calificat; părinte sau persoană care are în îngrijire un minor în cazul infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului, mamă în cazul infracțiunii de ucidere sau vătămare a copilului nou născut, etc.

Subiectul pasiv nu este individualizat, dar există totuși incriminări pentru care legea penală impune fie ca acesta să aibă o anumită calitate, o anumită vârstă sau să existe un anumit număr de subiecți pasivi: femeie gravidă în cazul unei variante a omorului calificat; victimă sub 16 ani în cazul violului agravat; nounăscut în cazul infracțiunii de ucidere sau vătămare a copilului nou născut; două sau mai multe persoane în cazul unei variante a omorului calificat ori a unei variantei agravate a infracțiunii de ucidere din culpă; etc.

Latura obiectivă. Din punct de vedere al elementului material, aceste infracțiuni sunt de cele mai multe ori, infracțiuni comisive, adică făptuitorul săvârșește ceea ce legea îi interzice, dar ele se pot comite atât prin acțiune, cât și prin inacțiune/omisiune. Spre exemplu, omorul (art. 188) care este o infracțiune comisivă (subiectul activ ucide victima deși legea penală îl oprește să facă acest lucru) se poate comite atât prin acțiune (lovirea victimei cu cuțitul, strangularea, împușcarea ei, etc.), cât și prin inacțiune (neadministrarea intenționată a unui medicament vital celui care suferă de o boală gravă, nehrănirea intenționată a unei persoane cu dizabilități, etc.)

În mod excepțional, în acest titlu se pot întâlni și infracțiuni omisive adică făptuitorul comite infracțiunea deoarece nu face ceea ce legea îi ordonă. Acesta este cazul infracțiunii de lăsare fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate (art. 203), care este o infracțiune omisivă, iar elementul material poate îmbrăca forma omisiunii de a da ajutor necesar persoanei ori aceea a omisiunii de a anunța de îndată autoritățile.

Urmarea imediată constă de cele mai multe ori într-o atingere adusă valorii sociale protejate (moartea victimei, producerea unor leziuni, etc.) sau în crearea unei stări (aceea de pericol pentru viața, integritatea corporală sau sănătatea unei persoane).

Legătura de cauzalitate reprezintă conexiunea dintre faptă și urmarea socialmente periculoasă și trebuie stabilită de fiecare dată.

Latura subiectivă. Cele mai multe dintre infracțiunile contra persoanei se comit cu intenție directă sau indirectă, însă există și infracțiuni care se săvârșesc din culpă ori cu intenție depășită (preterintenție). Uneori, legea pretinde ca latura subiectivă să cuprindă pe lângă componenta vinovăției și un anumit scop (de exemplu, omorul săvârșit pentru a înlesni sau a scunde săvârșirea unei alte infracțiuni), un anumit mobil (omorul comis din interes material).

Tentativa este posibilă la infracțiunile intenționate și este pedepsită în cazul celor mai grave dintre fapte. Nu este posibilă tentativa în cazul infracțiunilor care se săvârșesc cu intenție depășită (preterintenție), din culpă, ori a celor omisive. Consumarea infracțiunilor are loc în momentul producerii rezultatului socialmente periculos: atingerea adusă vallorii sociale protejate sau crearea stării de pericol pentru acea valoare. Regimul sancționator. Prezentând în general, un grad ridicat de pericol social, pentru infracțiunile din acest titlu sunt prevăzute pedepse substanțiale, plecând de la detențiune pe viață ori închisoare de la 15 la 25 de ani și ajungând până la amendă. Pentru cele mai grave dintre fapte, legea prevede și pedepse complementare. Forme și modalități. Unele dintre infracțiunile contra persoanei au pe lângă forma simplă (tipică, de bază) și una sau mai multe forme agravate create prin introducerea în conținutul de bază al infracțiunii, a unor elemente circumstanțiale de agravare (săvârșirea omorului prin cruzimi, violarea de domiciliu comisă în timpul nopții sau prin folosire de calități mincinoase, etc) Aspecte procesuale. În cazul celor mai multe dintre infracțiunile contra persoanei, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, dar legiuitorul a prevăzut și situații în care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate ori când împăcarea părților conduce la înlăturarea răspunderii penale. În cazul infracțiunilor de lovire sau alte violențe și de vătămare corporală din culpă săvârșite asupra unui membru de familie, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare și din oficiu, însă în acest caz este permisă împăcarea părților.

Capitolul II

Proxenetismul Art. 213.

(1) Determinarea sau înlesnirea practicării prostituției ori obținerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituției de către una sau mai multe persoane se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) În cazul în care determinarea la începerea sau continuarea practicării prostituției s-a realizat prin constrângere, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(3) Dacă faptele sunt săvârșite față de un minor, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate.

(4) Prin practicarea prostituției se înțelege întreținerea de acte sexuale cu diferite persoane în scopul obținerii de foloase patrimoniale pentru sine sau pentru altul.

2.1 Structura incriminării

Infracțiunea este prevăzută în articolul 213 Noul Cod Penal într-o variantă tip și două variante agravate. Reprezintă proxenetism în varianta tip, potrivit alineat (1), determinarea sau înlesnirea prostituției ori obținerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituției de către una sau mai multe persoane.

Varianta agravată prevăzută în alineatul (2) se reține în cazul în care determinarea la începerea sau continuarea practicării prostituției s-a realizat prin constrângere.

În alineatul (3) este prevăzută o variantă agravată ce presupune majorarea limitelor speciale ale pedepsei cu jumătate daca faptele sunt săvârșite față de un minor.

2.2 Condiții preexistente

A. Obiectul infracțiunii

a) Obiectul juridic special. Infracțiunea de proxenetism are ca obiect juridic special relațiile social privind libertatea psihică și demnitatea umană împotriva faptelor de transformare a actelor sexuale în sursă de trafic.

b) Obiectul material. Infracțiunea de proxenetism poate avea ca obiect material, în varianta agravată, corpul persoanei constrânse la practicarea prostituției.

B. Subiecții infracțiunii

a) Subiectul activ. În cazul infracțiunii de proxenetism, subiect activ poate fi orice persoană, bărbat sau femeie, textul incriminator neavând nevoie de vreo condiție specială. Din practica judiciară rezultă că, de regulă, comit fapte de proxenetism diverse foste prostituate.

Participația penală este posibilă sub toate formele sale: coautorat, instigare sau complicitate.

b) Subiectul pasiv. Privind această infracțiune, subiect pasiv este persoana asupra căreia se resfrânge activitatea făptuitorului, respectiv persoana determinată sau constrânsă la prostituție. În varianta agravată prevăzută la alineatul (3), subiect pasiv este numai un minor. Agravarea faptei în cazul acestei ipoteze își găsește motivarea, pe de o parte, în posibilitatea mai mare de influența o persoană datorită vârstei sale și a pericolului sporit pe care-l reprezintă pervertirea unei asemenea persoane care nu a ajuns încă în pragul majoratului.

2.3 Conținutul constitutiv

A. Latura obiectivă

a) Elementul material. Din punctul de vedere al elementului material, infracțiunea se poate comite prin una dintre acțiunile reglementate în textul incriminator. Acțiunile care constituie variante alternative de comitere a infracțiunii sunt următoarele: acțiunea de a determina la prostituție, acțiunea de a înlesni practicarea prostituției, acțiunea de a trage foloase de pe urma practicării prostituției de către o persoană, acțiunea de a constrânge o persoana la prostituție.

Determinarea la prostituție presupune o incitare, o trezire a interesului unei persoane pentru ca aceasta să practice prostituția (promisiunea unei vieți ușoare, fără muncă, cu distracții). Este vorba deci de încurajarea sau convingerea unei persoane ca să practice prostituția. Aceasta presupune adoptarea de către persoana determinată a hotărârii de a practica prostituția și trecerea la executarea unor acte de practicare a prostituției.

Potrivit articolului 213 alineat 4, prin practicarea prostituției se înțelege întreținerea de acte sexuale cu diferite persoane în scopul obținerii de foloase patrimoniale pentru sine sau pentru altul. Pentru a combate extinderea fenomenului prostituției, o soluție eficientă nu este dată de incriminarea prostituției în sine, ci a faptelor de exploatare a acesteia, ele fiind în cele mai multe cazuri forme manifestare a criminalității organizate, în vreme ce persoana care își oferă serviciile sexuale nu este mai mult decât o victimă a fenomenului traficului de persoane sau a exploatării sexuale.

Dezincriminarea contribuie la reducerea celei mai extinse forme a traficului de persoane, traficul în vederea exploatării sexuale, precum și exploatarea sexuală ulterioară (proxenetismul), având în vedere faptul că, de celel mai multe ori, simpla incriminare a prostituției în cadrul Codului penal este de natură a descuraja persoanele care sunt victime ale exploatării sexuale a se adresa organelor de urmărire penală și a denunța inițiatorii grupurilor infracționale organizate.

Mutarea disprețului public de la persoana exploatată la cea care exploatează este astfel de natură a ajuta la sancționarea adevăraților vinovați pentru extinderea fenomenului prostituției, și altor fenomene corelative caracterizate printr-un grad de pericol social mult mai mare, în special traficul de persoane sau proxenetismul.

În ceea ce privește fapta de practicare a prostituției, consider ca valoarea socială ocrotită prin incriminarea acesteia poate fi apărată în mod eficient și rezonabil și prin mijloace nepenale (sancțiuni administrative). De asemenea, faptul că prostituția este scoasă de sub incidența legii penale nu are semnificația unei legalizări a acesteia, a transformării activității respective într-una reglementată sau permisă de lege, aceasta pentru că fapta unei persoane de a se prostitua este în continuare sancționată contravențional. Simpla dezincriminare semnifică doar eliminarea acestei fapte din sfera celor sancționate penal, acest lucru neavând ca scop schimbarea percepției societății, din punct de vedere moral, asupra fenomenului prostituției.

Legalizarea prostituției ca activitate ar presupune nu doar dezincriminarea sa, ci, totodată, și adoptarea cadrului legal necesar desfășurării acestei activități, prin crearea unui statut al respectivei categorii profesionale, a unei reglementări privind impozitarea veniturilor obținute, prin conturarea modului de organizare a activității de prestare a serviciilor de natură sexuală. Toate acestea ar fi necesare pentru a avea un cadru legal în acord cu reglementările internaționale în privința combaterii prostituției la care România este parte.

Înlesnirea practicării prostituției se poate realiza prin orice acțiune prin care se face mai ușor de practicat sau de continuat practicarea prostituției. Ea poate consta în punerea la dispoziție a unui spațiu locativ, în finanțarea organizării unei case în care se practică prostituția, în crearea de condiții favorabile practicării prostituției, în promisiunea de a nu denunța faptul practicării prostituției.

O variantă de comitere se realizează prin obținerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituției care vizează obținerea de profituri, avantaje materiale de orice natură de pe urma practicării prostituției de către o persoană.