Provocarile Secolului Xxi In Domeniul Diplomatic

Comunicare

Provocarile Secolului Xxi In Domeniul Diplomatic

Byadmin ianuarie 1, 2024

Provocările secolului XXI în domeniul diplomatic

CUPRINS

Introducere

Capitolul 1 Conceptul teoretico-metodologic al diplomației

Capitolul 2. Provocările diplomației contemporane în actualul context geopolitic

2.1 Diplomația internațională după momentul 11 septembrie 2001

2.2 Diplomația și sursele de instabilitate care se manifestă în exteriorul spațiului UE

2.3 Diplomația post-criză

Capitolul 3. Impactul globalizării asupra diplomației

Capitolul 4. Diplomația românească

4.1 Scurtă istorie a diplomației românești

4.2 Diplomația românească în perioada contemporană

4.3 Diplomația comercială multilaterală – Organizația Mondială a Comerțului (O.M.C

4.4 Privatizările românești și diplomația economică corporatistă

4.5 Diplomația românească și mediul de afaceri

4.6 Diplomația românească – promovarea și sprijinirea principalelor obiective de securitate energetică

4.7 Diplomația românească – cooperarea cu diverse organizații economice internaționale

4.8 Diplomația românească și cooperarea inter-instituțională

4.9 Diplomația românească – relații bilaterale

4.10 Interesele diplomației românești în perioada actuală

Concluzii

Bibliografie

INTRODUCERE

În societatea contemporană, mediul diplomatic la nivel internațional este caracterizat printr-un număr impresionant de „actori”, aspect ce demonstrează procesul exponențial de democratizarea relațiilor internaționale, la nivel global.

Ideea de indivizibilitate a păcii a atras după sine preocuparea permanentă a principalelor state ale lumii atât de a analiza diverse evenimente ce se produc la nivel global, cât și de a acționa concentrat în luarea unor decizii majore, privind securitatea națională, dar mai ales cea internațională.

La nivel global, ca urmare a conturării noului mediul de securitate, s-a impus o redefinire a principalelor raporturi internaționale, aspect ce are implicații directe la nivelul securității internaționale, implicit la nivelul securității statelor. La nivel european, s-a remarcat o diminuare considerabilă a riscului producerii unor confruntări majore, continua ascensiune a interdependenței statale atrăgând după sine și o accelerare de tip exponențial a interacțiunilor dintre state.

Globalizarea reprezintă, din perspectiva economică, integrarea la nivelul mondial a comerțului, producțiilor diverse și a sistemului bancar și financiar, de pe urma cărora statele mai puțin dezvoltate ar putea beneficia din plin. Realitatea ultimilor ani a dovedit însă, din păcate, faptul că globalizarea actuală a generat nu dezvoltarea statelor sărace, ci dimpotrivă, marginalizarea acestora, gradul de participare la comerțul mondial, ca și accesul la puternica piața financiară internațională fiind unul destul de redus.

În plus, globalizarea reduce destul de mult și gradul de autonomie și de decizie aflat la latitudinea guvernelor naționale, acestea fiind deseori puse în situația de a nu putea interveni suficient pentru a-și susține propriile economii.

În ciuda faptului că nu toate economiile sunt incluse în sistemul global actual, se impune o stabilizare macroeconomică la nivel mondial, fără de care piața economică mondială ar avea destul de mult de suferit.

În anul 2015, în situația în care un stat considerat sărac și care nu este administrat ideal din punct de vedere financiar, are nevoie de ajutor, el nu poate apela la propriul guvern, ci la cunoscutul Fond Monetar Internațional (FMI), care își impune propriile condiții și reguli, cu efecte de multe ori dramatice pentru marea majoritate a populației țării respective.

În ciuda faptului că deseori se susține că fenomenul globalizării sistemului financiar are efecte benefice la nivelul statelor lumii, crizele financiare produse în Asia, Rusia sau Mexic au demonstrat contrariul, mulți fiind specialiștii care au încercat să demonstreze că toate crizele economice din ultimii ani ar fi rezultatul liberalizării financiare la nivel global, ca și al posibilităților multiple de operare oferite numeroaselor instituții bancare din lume.

La toate acestea trebuie menționat și fenomenul de contagiune care se manifestă puternic în cazul crizelor financiare de amploare, economia globală fiind cel mai prielnic mediu de dezvoltare exponențială a acestuia. Fenomenul globalizării a generat și o dificultate reclamată tot mai des de unele instituții bancare de renume, care nu mai au posibilitatea de a aduna informații prețioase, ori de a le actualiza în timp real, pentru a putea fi ulterior folosite cu eficiență.

Mulți au fost specialiștii care au propus diverse soluții de ieșire din criză printr-un control generalizat la nivelul economiei globale, fie prin intermediul unei bănci unice sau a unei monede unice, fie printr-o autoritate unică la nivelul controlului monetar. Globalizarea are efecte negative la nivelul tuturor statelor lumii, ea accentuând polarizarea formată deja între statele considerate puternice din punct de vedere economic și cele sărace. În vreme ce marile state ale lumii, considerate privilegiate, au posibilitatea să treacă mai ușor peste diverse șocuri economice, statele sărace sunt permanent defavorizate.

Globalizarea a impus statelor lumii mărirea eficienței financiare la nivel național și nu numai, în paralel cu reducerea factorului politic în economie. În același timp însă s-a ajuns la o creștere a interdependențelor dintre statele lumii, ce are efecte imediate la nivelul riscului de propagare a problemelor financiare în anumite zone ale mapamondului.

Globalizarea economiei reprezintă o perpetuă provocare pentru mediul internațional, cu atât mai mult cu cât numărul societăților și al oamenilor de afaceri ce tind să se orienteze doar spre locațiile considerate ca fiind de maximă eficiență economică este în continuă creștere.

În condițiile în care interdependența tot mai accentuată dintre economiile diverselor state ale lumii generează conceputul economiei mondiale, ce operează în același timp pe toate continentele, s-a remarcat un deosebit impact al mediului internațional la nivel diplomatic. Astfel, actul diplomatic a căpătat o nouă relevanță și o calitate net superioară, mijloacele, metodele și regulile de guvernare ale diplomației fiind într-un proces permanent de adaptare la tendințele pieței economice globale.

Întărirea uzanțelor diplomatice a atras după sine și transformarea normelor cutumiare în norme contractuale în ceea ce privește raporturile dintre diversele state ale lumii, diplomația lărgindu-și considerabil sfera de acțiune și diversificându-și activitățile, în vederea promovării intereselor și a colaborării interstatale.

Intensificarea și diversificarea relațiilor de import – export dintre state, dezvoltarea schimburilor comerciale, dar și modificarea continuă a centrului de greutate din sfera politicii în sfera mediului de afaceri (cu stimularea cooperării, dar și a confruntării de tip economic) a propulsat diplomația economică în prim planul diplomației internaționale.

În contextul actualelor circumstanțe existente la nivel global, tactul economic reprezintă o condiție obligatorie pentru toate acțiunile și actele demarate de corpurile diplomatice, diplomația economică ocupând un loc primordial în cadrul relațiilor internaționale.

Procesul accentuat de globalizarea economiei mondiale atrage după sine și impunerea, la nivel de stat, a unei diplomații adecvate, menite să protejeze și să promoveze ideal interesele fiecărei țări. Acesta este motivul pentru care în ultimii ani s-a impus redefinirea conceptului diplomației economice, el definind limitele așa numitei diplomații comerciale (ce viza în principal diversele activități de comerț exterior, investițiile externe și interne, schimburile tehnologice, fluxurile energetice și cele financiare, asistența acordată pentru dezvoltare, negocieri bilaterale și negocieri multiplaterale, etc).

Este bine cunoscut faptul că promovarea economică externă impune o permanentă adaptare la condițiile pieței globale, ca și la cerințele ce sunt impuse de diversele relații internaționale, ceea ce atrage după sine și dezvoltarea perpetuă a rolului ocupat de diplomația economică în procesul complex de promovarea intereselor naționale în mediul exterior.

Debutul actualului mileniu, ce se caracterizează printr-o dezvoltare de tip exponențial a diverselor procese de globalizare și de integrare, ca și tranziția de la lumea de tip unipolar la societatea de tip multipolar, la care se adaugă și noile provocări de pe scena internațională (dintre care merită menționate în principal terorismul, dar și crizele semnalate la nivelul securității înternaționale), a atras după sine nu doar modificări majore la nivelul vieții politice și a celei economice internaționale, dar și schimbări majore în cadrul diverselor relații diplomatice și relații consulare.

Toate aceste modificări, ce au fost semnalate la nivelul relațiilor diplomatice. au în vedere atât obiectivele ce sunt urmărite în societatea contemporană, cât mai ales metodele aplicate și scara numeroaselor evenimente ce impun intervenția acestora.

Toate transformările politice, ca și cele sociale ori de natură economică ce s-au derulat pe perioada secolului XX au avut efecte deosebite asupra ulterioarei desfășurări a relațiilor internaționale, principalele consecințe directe resimțindu-se în principal asupra caracterului diplomației, dar și asupra conținutului, a metodelor și a formelor ei de manifestare.

Trebuie menționat aspectul că mai ales în cea de-a doua jumătate a milenului II, s-a remarcat o anumită tendință a diplomației, care a început tot mai frecvent să se afirme drept o componentă primiordială în cadrul complexelor structuri ale relațiilor internaționale.

Astfel, diplomația a început să se impună constant ca fiind o activitate complexă, ce implică utilizarea diverselor mijloace specifice, respectiv :

Reprezentanțele diplomatice permanente

Diversele tratative

Convorbirile diplomatice

Bunele oficii

Contactele diplomatice

Amplificarea deosebită pe care a cunoscut-o fenomenul globalizării, la care s-au adaugat și dezvoltarea diverselor procese de integrare economică, ca și dezvoltarea exponențială a politicii regionale, au atras după sine o creștere exponențială a relațiilor internaționale (fenomen fără precedent înregistrat în cadrul istoriei umanității).

Astfel, pe cale de consecință, s-a constatat și dezvoltarea deosebită a diplomației, în toate formele sale de manifestare.

În societatea contemporană, diplomația este privită drept o instituție de tip dinamic, ce are ca principal scop atât promovarea diverselor obiective naționale, ca și pe cele internaționale ale națiunilor, ca și atingerea obiectivelor în materie de performanță diplomatică, respectiv relații internaționale bazate pe bună înțelegere, colaborare și medii prielnice manifestării păcii.

CAPITOLUL 1. CONCEPTUL TEORETICO-METODOLOGIC AL DIPLOMAȚIEI

Societatea contemporană se caracterizează printr-o diplomație ce are un caracter de tip deschis, cu discuții directe, diplomația economică ocupând supremația. Această repoziționare se datorează în principal numeroaselor relații de import-export dintre state, dar și schimburilor comerciale permanent, cooperării și confruntării economice.

Este bine cunoscut faptul că primii pași în diplomație pot fi confundați, cu destul de multă ușurință, cu începuturile istoriei civilizației, diplomația începând însă să capete cu adevărat contur în momentul apariției statului. Indiferent de tipul formelor de organizare ale societății s-a semnalat existența diplomației, aceasta fiind cea mai eficientă metodă de promovare și de realizare a politicii externe, la nivel de stat.

Definită deseori ca fiind o artă a negocierii sau o știință a raporturilor internaționale, diplomația economică include totalitatea sistemului de interese ce sunt generate în principal din raporturile economice stabilite între state. Diplomația impune în principal respectarea sistemului internațional al statelor suverane, ce sAL DIPLOMAȚIEI

Societatea contemporană se caracterizează printr-o diplomație ce are un caracter de tip deschis, cu discuții directe, diplomația economică ocupând supremația. Această repoziționare se datorează în principal numeroaselor relații de import-export dintre state, dar și schimburilor comerciale permanent, cooperării și confruntării economice.

Este bine cunoscut faptul că primii pași în diplomație pot fi confundați, cu destul de multă ușurință, cu începuturile istoriei civilizației, diplomația începând însă să capete cu adevărat contur în momentul apariției statului. Indiferent de tipul formelor de organizare ale societății s-a semnalat existența diplomației, aceasta fiind cea mai eficientă metodă de promovare și de realizare a politicii externe, la nivel de stat.

Definită deseori ca fiind o artă a negocierii sau o știință a raporturilor internaționale, diplomația economică include totalitatea sistemului de interese ce sunt generate în principal din raporturile economice stabilite între state. Diplomația impune în principal respectarea sistemului internațional al statelor suverane, ce se bazează pe diverse reguli comune, pe convenții, pe privilegii, dar și pe imunități.

În societatea contemporană riscul ca acest sistem să se erodeze constant din cauza diverselor amenințări existențe și viitoare este unul destul de crescut. buna funcționare a diplomației internaționale în general (și a diplomației economice în special) reprezentând confirmarea suveranității și disponibilității statelor, fără a se lua în considerate nici politicile ce sunt promovate, dar nici interesele urmărite, principalul scop urmărit fiind interacționarea permanentă într-un cadru oficial, unanim acceptat.

Indiferent de schimbările majore ce au avut loc de-a lungul timpului la nivelul echilibrului geopolitic și strategic global, marile state ale lumii și liderii acestora au apelat în permanență la serviciile aferente diplomației (și implicit a diplomaților) pentru a-și atinge scopurile vizând cunoaterea tuturor obiectivelor politice ale aliaților sau ale statelor considerate ostile, ce au fost declarate sau nu.

De asemenea, tot diplomația a stat și la baza elaborării propriilor orientări ce vizau politica externă sau la adaptarea acestora, astfel încât principalul scop urmărit să fie apărarea intereselor proprii, atât la nivel continental, cât și la nivel global. Asfel, diplomați cu experiență în carieră au primit diverse misiuni de negociere a unor tratate cu o deosebită importanță, diverse înțelegeri, convenții primordiale pentru dezvoltarea economică a unui stat, interesul acestuia fiind primordial. Este bine cunoscut faptul că diplomații dispun de un rol extrem de activ în cadrul diverselor convorbiri diplomatice ce vizează dezvoltarea economică între state, rolul principal al acestora constând în promovarea intereselor economice ale statului pe cale în reprezintă, ca și stabilirea unor relații de lungă colaborare între state.

Acțiunea diplomatică, ce poate îmbrăca forme diverse, include totalitatea domeniilor relațiilor internaționale, respectiv domeniul economic, domeniul politic, domeniul social, domeniul cultural, domeniul științific, domeniul militar, etc. Acțiunea diplomatică se desfășoară nu doar în domenii divere, ci ea îmbracă și forme diverse, fapt ce permite clasificarea acesteia în baza mai multor criterii. Astfel, în funcție de domeniul de activitate, diplomația poate fi :

Diplomație politică – are în vedere în principal promovarea intereselor politice ale unui stau sau grup de state.

Diplomația economică – urmărește în principal reprezentarea tuturor intereselor economice din cadrul unui stat, ca și reprezentarea intereselor economice ale diverșilor agenți economici din statul respectiv în mediul internațional.

Diplomație culturală – are în vedere intensificarea relațiilor de colaborare în domeniul culturii, cu fundamentarea cooperării de tip bilateral, ca și de tip multilateral

Diplomație militară – reprezintă totalitatea acțiuniunilor ce sunt întreprinse în vederea cooperării militare, cu scopul declarat al prevenirii războaielor

Diplomație științifică – urmărește în principal dezvoltarea relațiilor de colaborare în domeniul complex al instituțiilor de cercetare existente la nivel global

Diplomație socială – are în vedere stabilirea relațiilor la nivel internațional, a dialogului, ca și a negocierii

Diplomația politică are rolul de a promova toate interesele politice aferente unui stau ori a unui grup de state, în vederea garantării securității, dar și pentru apărarea drepturilor fundamentale ale fiecărui cetățean.

De asemenea, în ceea ce privește domeniul politic, trebuie menționat faptul că se remarcă diplomația parlamentară, respectiv diplomația ce se desfășoară la nivel de parlamentari. Acești parlamentari pot să acționeze atât în numele guvernului propriu, cât și în legătură cu acesta, ei având atât capacitatea să participe la analizarea unei anumite situații existente într-un stat, cât și să acționeze în scopul deblocării unor negocieri, chiar și în lipsa angajamentului guvernului propriu. Tot în această categorie intră și parlamentarii internaționali ce au capacitatea să acționeze atât îndividual (în sensul de raportori ai unor diverse comisii parlamentare), cât și în grup (cum ar fi parlamentarii din cadrul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, parlamentarii din cadrul Parlamentului European, dar și parlamentarii din diverse alte adunări parlamentare la nivel internațional).

În ceea ce privește practica internațională se poate vorbi atât de diplomația parlamentară internă (cum ar fi diplomația ce vizează în principal rezolvarea unor diferente ce pot apărea între statele membre ale unei anumite organizații) cât și de diplomația parlamentară externă, un exemplu în acest sens fiind reprezentat de diplomația ce urmărește în principal rezolvarea problemelor externe ce pot fi semnalate în cadrul unei organizații.

Diplomația economică – urmărește în principal reprezentarea tuturor intereselor economice din cadrul unui stat, ca și reprezentarea intereselor economice ale diverșilor agenți economici din statul respectiv în mediul internațional. Diplomația economică include totalitatea negocierilor economice ce se finalizează prin încheierea tratatelor bilaterale economice sau a tratatelor multilaterale economice.

Diplomația economică poate fi la rândul ei de mai multe feluri, respectiv :

Diplomația dezvoltării

Diplomația mediului

Diplomația integrării mediului

Diplomația resurselor, etc

Din punct de vedere al formei de reprezentare, diplomația poate fi :

Diplomația guvernamentală – constă în activitățile ce sunt desfășurate de anumite persoane în vederea angajării propriilor state pentru realizarea unor diverse obiective ale politicii externe

Diplomația integrată – constă în angajarea diplomatică a unor organisme și diverse instituții internaționale atât la nivel intern, cât și la nivelul statelor – Comisia Europeana a U.E.

Diplomație neguvernamentală – nu implică angajarea guvernelor de către anumiți reprezentanți ai instituțiilor de tip neguvernamental

Diplomație personală – se desfășoară la nivel de persoane politice, ce ulterior pot genera diverse acțiuni guvernamentale

Din punct de vedere al spațiului de desfășurare, diplomația poate fi :

Bilaterală – se desfășoara doar între două state

Multilaterală – implică participarea unui număr mai mare de state, în cadrul unor organisme, a unor conferințe, programe diverse, dar și organizații.

Din punct de vedere al timpului de desfășurare, diplomația poate fi :

Diplomația permanentă – are un caracter permanent, realizându-se prin intermediul unor instituții diverse precum misiunile diplomatice, oficiile consulare sau organizațiile internaționale

Diplomația ad-hoc – include totalitatea acțiunilor diplomatice ce se desfășoară temporar, prin diverse persoane ce sunt special delegate în acest scop

Din punctul de vedere al transparenței, diplomația poate să fie :

Diplomația deschisă – îi oferă opiniei publice posibilitatea de a cunoaște conținutul acțiunilor diplomatice, ca și modalitățile prin care acestea se pot desfășura

Diplomație confidențială – toate negocierile diplomatice, ca și acțiunile diplomatice se desfășoară fără ca opinia publică să poată fi informată

CAPITOLUL 2. PROVOCĂRILE DIPLOMAȚIEI CONTEMPORANE ÎN ACTUALUL CONTEXT GEOPOLITIC

Diversele mutații, ce uneori au fost radicale, care au fost remarcate în ultimii ani la nivel global au determinat o reechilibrare a forțelor politice, cu efecte ce s-au reflectat cu precădere asupra vieții internaționale, ce a intrat într-un con de complexitate fără precedent.

Evenimentele care au zguduit lumea la 11 septembrie 2001 au atras după ele numeroase schimbări majore atât pe plan politic cât și pe plan diplomatic, interesul pentru factorii ce pot determina, atât la nivel global cât și la nivel regional, crize de amploare în planul politic, în planul economic, în cel social sau chiar și în planul spiritual crescând exponențial. Din păcate, toate crizele ce au urmat după 11 septembrie 2001 au avut forme de manifestare asimetrice la nivelul relațiilor internaționale, fapt ce a atras în timp numeroase necunoscute în domeniul mediului de securitate internațional, cu efecte asupra relațiilor internaționale.

În mod tradițional, orice problemă de insecuritate (o criză, un conflict, etc), ca și toate problemele ce sunt legate de securitate (stabilitate, cooperare) sunt în strânsă dependență cu capacitatea unui anumit stat de a le gestiona, de la le controla. La nivel global, în anul 2015, puterea unui anumit stat (indiferent de dimensiunea acestuia și de locul ocupat pe mapamond) nu mai poate fi cuantificată doar avându-se în vedere dimensiunea militară a acestuia (respectiv potențialul maxim de putere), ci și prin alăturarea potențialului economic al statului, a capacității și abilității diplomatice, ca și a potențialului tehnico-informațional.

Așa se face faptul că, pentru a se reuși asigurarea unui echilibru de securitate și de stabilitate la nivel global, se impune analizarea imaginii de ansamblu caracteristice fiecărui stat (mare sau mic), potențialul economic, militar, tehnico-informațional al acestuia putând genera fluctuații majore la nivelul sistemului de relații internaționale.

Politica la nivel internațional, cu tot ceea ce implică aceasta, a devenit un subiect extrem de interesant nu doar pentru marii analiști ai lumii, ci și pentru cetățenii de rând ai diferitelor state implicate activ sau pasiv în diversele transformări geopolitice. Fenomenul politic contemporan a cunoscut modificări majore, tehnicile de analiză specifice acestuia fiind într-un proces continuu de reevaluare. Indiferent dacă în centrul atenției se află politica din interiorul unui stat sau relațiile politice dintre diversele state ale lumii, un interes deosebit este acordat :

Evaluării permanente a evoluției pe care o au, pe scena politică internațională, marii „actori” ai lumii, dar și a celor poziționați în zonele predispuse coflictelor

Analizării reușitelor, ca și a eșecurilor caracteristice marilor state ale lumii

Identificării tuturor surselor ce pot genera la un moment dat o criză militară, o criză politică sau o criză economică

Identificării și analizării tuturor cauzelor care stau la baza inducerii unui comportament axat pe folosirea forței, de către anumiți „actori”, în relațiile dintre diversele state ale lumii

Mediul internațional actual este mult mai complex și mai dinamic, comparativ cu cel de acum doar câțiva ani, ceea ce a determinat în timp și o multiplicare a perspectivelor și tehnicilor de analiză. Instabilitatea tot mai frecventă sesizată la nivelul mediului internațional, ce este generată de diverse procese și fenomene ce nu pot fi anticipate, previzionate, a dus la o dezvoltare de tip exponențial a explicațiilor aferente cauzelor ce ar putea sta la baza acestora.

Sfârșitul Războiului Rece a atras după sine numeroase consecințe, pe planuri diverse, cele mai afectate fiind planul politic și planul diplomatic. Mulți au fost cei care au refuzat să creadă că sfârșitul Războiului Rece va avea influențe majore și de durată la nivelul vieții politice internaționale, în timp ce diverși politicieni și analiști de renume s-au grăbit să le supraevalueze.

Astfel, la finele anilor 80 s-a ajuns la compromiterea totală a sistemului comunist, ca și a ideologiei acestuia, la nivelul Europei de Est. Marea putere comunistă, URSS-ul, a renunțat și ea la statutul de lider politic, la scurt timp producându-se și destrămarea. Pe lângă dispariția bipolarismului la nivelul statelor europene, s-a constatat și evaporarea echilibrului destul de precar existent între statele impropriu delimitate Est-Vest. Întreg spațiu euroatlantic s-a înscris într-o tranziție de durată, spre noul sistem de securitate, permanent modificat de raporturile de putere aflate într-o stare continuă de fluență. Personajul principal ce a stat la baza tuturor schimbărilor ce s-au produs pe scena vieții politice internaționale, la finalul Războiului Rece, a fost nimeni altul decât liderul sovietic, Mihail Gorbaciov, considerat de mulți analiști drept „omul marilor erori strategice”. Liderul sovietic susținea, la finele anilor '80, că scena politică se află „în pragul unor mutații radicale”, previzionând „o cotitură care privește sensul și scara istoriei”, spre ceea ce avea să devină „o nouă civilizație”. La finalul Războiului Rece nici un politician sau analist politic nu a știut care va fi redefinirea spațiului european, cum va evolua geopolitic super puterea fostei URSS, dar și ce influență va avea aceasta. Puțini au fost cei care au reușit să presupună în ce fel va fi afectată scena politică internațională de dispariția bipolarismului, în condițiile mutațiilor frecvente din zona Pacificului, dar și natura relațiilor ce se vor stabili între marile puteri occidentale, declarate câștigătoare la finalul Războiului Rece ori care va fi evoluția parteneriatului euroatlantic.

Toate evenimentele s-au desfășurat cu rapiditate și au avut o amploare cu mult peste cea prognozată, toate marile puteri încercând să găsească noi soluții de impunere în noua eră ce se deschidea. Statele Unite ale Americii, cu siguranță cel mai mare câștigător din conflictul dintre Est și Vest, a intrat în panică, încercând să prevadă care va fi viitorul alianței NATO, dar și soluțiile rezonabile pentru asigurarea securității la nivel european, după căderea în bloc a regimului comunist și dizolvarea URSS.

Cele „două lumi” ale Europei, ce luaseră ființă la finalul celui de-al Doilea Război Mondial, au dispărut ca urmare a procesului de uzură, statele europene fiind din nou puse în postura remodelării după noile standarde geopolitice impuse, în vederea identificării soluției ideale pentru realizarea securității la nivel global. Lucrurile nu au stat, din păcate, deloc conform previziunilor, principalii poli de putere multiplicându-se rapid, ceee ce a atras o creștere exponențială a viziunilor privind mediul de securitate și implicit făcând foarte dificil procesul de identificare a unei soluții de securitate, unanim acceptate.

La nivel global, transformările au fost destul de mari, dar și accelerate, context în care a scăzut semnificativ capacitatea marilor „actori” ai lumii internaționale de a controla factorii ce puteau determina adevărate crize la nivel politic, nivel economic sau social. Pe lângă fenomenul de multiplicare al centrilor de putere, s-a remarcat și predilecția tot mai crescută a diverșilor subiecți implicați în ecuația de putere la nivel global de a se manifesta asimetric. Astfel, pe lângă potențialul militar al fiecărui stat implicat în ecuația de putere, s-au adăugat și potențialul diplomatic, potențialul tehnico-științific, ca și potențialul economic.

Fenomenul Europei unite poate fi considerat, pe bună dreptate, ca fiind în topul evenimentelor de amploare din ultimii ani ce a dus la o reașezare a hărții polilor de putere la nivel global. Și tocmai de aceea, atât restul lumii, cât și cel al europenilor, depind de capacitatea și abilitatea manifestată de principalii poli de putere în rezolvarea problemelor inerente de securitate, dar și de capacitatea de a-și echilibra interesele pe spații diverse.

Orice eliminare a interesului unui centru de putere poate genera un dezechilibru major la nivelul securității globale, în ciuda scenariilor geopolitice ce ar sta la baza unei astfel de decizii. Așa numita „lume bipolară”, ce a guvernat pe perioada Războiului Rece, a fost înlocuită treptat de trei poli de putere, respectiv Europa, America de Nord și Asia-Pacific. Continentul european este însă mult mai mic, comparativ cu ceilalți doi centrii de putere, motiv pentru care el va fi obligat, în concepția lui Morin, să treacă prin "două convertiri aparent contradictorii, dar în fond complementare. Una prin care să depășim Națiunea și alta care ne reduce la Provincie". Morin consideră că Europa are șanse să se transforme într-un continent cu identitate polivalentă numai dacă reușeste să devină în același timp și „provincie”, dar și o „meta-națiune”.

Mulți sunt analiștii care au ajuns la concluzia că arhitectura de securitate a Europei nu se poate întemeia pe cunoscuta formulă „continentul națiunilor” ci pe ideea continentului regiunilor, tratată pe larg de cunoscutul Jean Fouéré, în cadrul lucrării denumite l'Europe aux cent drapeaux. Astfel, autorul reușește să scoată în evidență faptul că, de-a lungul evoluției sale, Europa și-a consolidat structura, dar și arhitectura pe baza relațiilor dintre state, având la bază trei modele. Cel de-al treilea model evidențiat în lucrarea sa de către Jean Fouéré are în vedere Europa regiunilor, idee menționată deseori de către numeroși geopoliticieni și analiști politici. Noțiunea „identității regionale” reprezintă, în opinia multor geopoliticieni și analiști politici, un ansamblu de spații și peisaje istoric-culturale, cu care se identifică anumitele regiuni. Demn de semnalat este faptul că aceste regiuni "din punct de vedere geografic, nu coincid întotdeauna cu actualele granițe ale unui stat", o anumită colectivitate putându-se identifica drept parte din mai multe structuri teritoriale, iar în cadrul unei regiuni putând coexista numeroase colectivități ce sunt distincte ca și apartenență la o anumită arie de lingvistică ori de spiritualitate.

Una dintre soluțiile considerate de analiști ca fiind viabilă pentru o nouă organizare la nivelul Europei este regionalizarea, aceasta incluzând etnia ce este evidențiată în cadrul statului de tip clasic. Este bine cunoscut faptul că într-un stat de tip națiune, guvernarea se dovedește deseori a fi foarte complicată, cu administrații deosebit de birocratizate, planificări deficitare, dar și oprimarea indivizilor de diverse statute de tip social si/sau economic. La polul opus statului-natiune se poate afla statul-regiune, acesta având capacitatea de a le asigura indivizilor posibilitatea de a participa activ la viața publicâ, aflându-se în deplină cunoștiință de cauză.

Este deja bine cunoscut faptul că fenomenul globalizării implică numeroase procese ce pot fi deseori contradictorii, precum desfințarea barierelor, fundamentalismul ori protecționismul limitat. Așa se face și faptul că în acest moment provocările și amenințările la adresa securității au început să capete din ce în ce mai frecvent un caracter global, acestoa adăugându-li-se amenințări și provocări noi, respectiv armele de distrugere în masă ori terorismul. La nivel global, se produc tot mai multe acte de violență ce sunt motivate (sau nu) de diverse neîntelegeri de natură etnică sau religioasă. Pe fondul prăbușirii structurilor economice de tip tradițional, al extinderii economiei globale, al noilor modele ale autorității politice, ca și al disfuncționalităților ce sunt generate de diversele tehnologii informaționale de ultimă generație, aceste acte de violență oit cu destul de multă ușurință să depășească granițele statale, ceea ce duce la o majorare semnificativă a rolului și locului ce îi revine Alianței Nord-Atlantice.

Așa se face faptul că, în condițiile actuale ale mediului de securitate, Alianța Nord-Atlantică are un rol major în asigurarea stabilității spațiului euro-atlantic, dar și al spațiului global. Prin diversele acțiuni militare sau prin cele specifice managementului diverselor crize, organizate fie în nume propriu, fie sub egida Organizației Națiunilor Unite, ca și prin colaborarea pe care o are cu diversele organisme de securitate internațională, Alianța Nord-Atlantică poate fi considerată drept organizația politico-militară de securitate și de apărare colectivă. NATO este personajul principal al spațiului de securitate la nivel global, stabilitatea zoneu euroatlantice extinzându-și permanent aria de influență și asupra altor spații strategice în interioul cărora se remarcă diverse situații de criză, conflicte și tensiuni.

Mediul de securitate actual, care uneori se dovedește a fi unul extrem de fragil, impune colaborarea strânsă dintre Alianța Nord-Atlantică și Uniunea Europeană, în acest fel reușindu-se contracararea diverselor riscuri și amenințări la adresa securității globale.

2.1 Diplomația internațională după momentul 11 septembrie 2001

11 septembrie 2001 – a fost o zi de cotitură în istoria Statelor Unite ale Americii. Cea mai mare putere a lumii s-a cutremurat după atacurile teroriste comise de 19 membri ai cunoscutei grupări Al-Qaeda, în urma cărora aproape 3.000 de persoane și-au pierdut viața. Coșmarul americanilor a început la ora 08:45, când un avion deturnat de teroriști a izbit în plin Turnul de Nord al complexului de clădiri World Trade Center (WTC). La doar câteva minute distanță, un alt aparat de zbor deturnat de membrii aceleiași grupări a lovit și Turnul de Sud, șocul fiind resimțit de toți cei 50.000 de oameni aflați în acel moment la serviciu in WTC. Marile agenții de știri din întreaga lume au început să transmită îmagini cutremurătoare de la fața locului, milioane de telespectatori din întrega lume urmărind consternați imaginile șocante. După doar o oră de la atac, Turnul de Sud al WTC s-a prabușit, o jumătate de oră mai târziu căzând și Turnul de Nord, ce fusese lovit primul. Ambele clădiri au căzut în mai puțin de 10 secunde, bucăți imense din acestea fiind aruncate și la distanțe de câteva sute de metri. În urma impunatoarelor Turnuri Gemene a rămas doar o imensă grămadă de moloz.

Explicația autorităților cu privire la prăbușirea celor două turnuri a fost aceea că focul declanșat în urma exploziei a aprins și câteva tancuri de combustibil din interiorul clădirilor.

Și după opt ore de la atacul terorist s-a prăbușit și clădirea cu nr. 7 din cadrul complexului World Trade Center, ce era închiriată și asigurată pentru suma de 7 miliarde de dolari, imobilul având 47 de etaje și fiind situat la 100 de metri distanță față de Turnul Nordic.

În aceeași zi teroriștii au mai deturnat încă două avioane, unul dintre acestea căzând asupra clădirii Pentagonului, iar celălalt prăbușindu-se pe un câmp din sudul statului Pennsylvania. Atacurile teroriste au bulversat întreaga lume, tot traficul internațional civil fiind blocat pentru trei zile. Tragedia ce a lovit Statele Unite ale Americii în ziua de 11 septembrie 2001 a avut numeroase consecințe atât pe plan intern cât și pe plan internațional, cu implicații multiple și efecte ce se resimt și astăzi la nivel global.

11 septembrie 2001 a schimbat și harta geopolitică a lumii, implicarea trupelor armate americane în Irak mărind considerabil instabilitatea în zonă, în special în Pakistan și Afganistan. Economia americană a avut și ea mult de suferit din această cauză, deplasarea trupelor în zonele de conflict costând aproximativ 2.000 de miliarde de dolari. În paralel, dolarul american a început să piardă din putere, lucru ce s-a reflectat serios asupra standardului de viață al americanilor. Imensul efort financiar pe care SUA a trebuit să-l facă pe perioada desfășurării conflictelor armate a dus la mărirea politicilor monetare expansioniste și la creșterea prețurilor bunurilor de larg consum. Economia globală a intrat în declin, prețul barilului de petrol a explodat și s-a practicat tot mai mult scăderea artificială a dobânzilor. Efectul major pe care atentatele l-au avut asupra economiei globale a constat într-o relaxare monetară și fiscală fără precedent, ce a dus la cunoscuta prăbușire de pe piața imobiliară, la panică financiară și ulterior la recesiune.

Atentatele teroriste comise la data de 11 septembrie 2001 au avut un impact economic imediat asupra piețelor financiare din întreaga lume. Primele care au avut de suferit au fost Bursa de acțiuni New York (NYSE), Bursa Americană de Acțiuni (AMEX), dar și NASDAQ care au rămas închise timp de șapte zile. În tot acest timp bursele de acțiuni s-au prăbușit, indicele Dow Jones înregistrând o scădere record într-o singură zi de 7,1%, într-o singură săptămână procentul ajungând la 14,3%.

Prima reacție a Statelor Unite ale Americii a fost declanșarea războiului împotriva Afganistanului, țară etichetată ca fiind susținătoare a terorismului islamic, pe teritoriul acesteia adăpostindu-se cunoscutul lider terorist, Osama Bin Laden. Și cum președintele George Bush a decretat că cine nu susține America, este considerată ca fiind împotriva ei, multe au fost țările care s-au grăbit să se alăture în războiul declanșat împotriva terorismului, Franța, Germania, Canada, Rusia, India, China sau Indonezia luându-și și ele numeroase măsuri împotriva teroriștilor.

Statele Unite ale Americii și-au reconsiderat rapid poziția și relațiile internaționale, declanșând acțiuni fără precedent ce au stârnit reacții contradictorii:

Războiul contra terorismului – The War on Terror

Războiul preventiv – Preemptive War

Axa răului – Iran, Irak și Coreea de Nord

SUA a luat decizia să extindă considerabil și zona de conflict din Irak, în ciuda faptului că doi dintre aliații săi de nădejde, Franța și Germania, s-au opus. Sub pretextul că în Irak există arme de distrugere în masă, forțele americane i-au atacat preventiv pe irakieni, efectele fiind devastatoare de ambele părți.

În vreme ce relațiile diplomatice internaționale au devenit din ce în ce mai încordate, sub presiunea intervenției armate în forță, regimul dictatorial impus de liderul irakian Saddam Hussein se prăbușea, tensiunea în zonă păstrându-se însă vreme îndelungată. Și în ciuda războiului contra terorismului declanșat de SUA, gruparea teroristă condusă de liderul Osama bin Laden, Al-Qaeda, a continuat seria atacurilor sângeroase în întreaga lume, stârnind panica și inducând frica în rândul civililor.

Statele Unite ale Americii nu s-a mulțumit numai cu intervențiile armate, Congresul adoptând legea Homeland Security Act, ce a dus la înființarea celebrului Departament al Securității Interne, instituție ce va restructura din temelii guvernul american. Iar ca urmare a atentatelor teroriste din 2001, este adoptată și promulgată și USA PATRIOT (Uniting and Strengthening America by Providing Appropiate Tools Required to Intercept and Obstruct Terrorism), legea ce a stârnit cele mai numeroase controverse privind respectarea drepturilor omului pe teritoriul american.

Înainte de atentatele de la 11 septembrie 2001, pe plan global cadrul geopolitic era considerat ca fiind unul echilibrat. Atacul terorist asupra Statelor Unite ale Americii au afectat serios atât relațiile internaționale, cât și regulile diplomatice dintre țările lumii, SUA devenind vulnerabilă în fața dușmanului nevăzut, organizația teroristă Al-Qaeda.

De cealaltă parte, cealaltă mare putere a lumii, Rusia reușește să facă față cu greu organizațiilor extremiste de pe teritoriul său ori organizațiilor teroriste cecene.

Iar Uniunea Europeană riscă să devină instabilă dacă nu va reuși să gestioneze eficient problema milioanelor de islamiști de pe teritoriul său.

Mulți sunt analiștii care consideră că actuala dezordine geopolitică, instaurată după sfărșitul Războiului Rece, s-ar datora în principal eșecului suferit de trupele americane în Irak.

Adevărata amenințare pentru securitatea mondială vine însă din partea unor pioni politici non-statali, ce și-au propus să intervină semnificativ în existenta unor civilizații, state și culturi ce interacționează negativ cu unele precepte religioase.

Noua ordine mondială ce se prefigurează este cel puțin ciudată, la prima vedere. În Rusia, Vladimir Putin beneficiază de sprijinul maselor, cărora nu pare să le mai pese de încălcarea tot mai frecventă a drepturilor constituționale, în timp ce în marea Chină cunoscuți miliardari capitaliști optează pentru aderarea la regimul comunist. În întreaga lume pare că începe să renască extremismul de stânga, fascismul și neo-fascismul (aparând chiar și curentul islamo-fascist).

Ordinea geopolitică are un dușman de nevăzut atât în ideologiile radicale cât și în forțele oculte ce urmăresc destabilizarea generală. În viitor se preconizează că statele care vor reuși să se intărească și să reziste în fața provocărilor de orice tip vor putea domina și vor fi recunoscute, la nivel global existând însă riscul instaurării anarhiei.

Înainte de 11 septembrie 2001 la statutul de mare putere a lumii aspirau Statele Unite ale Americii, Japonia, China și Uniunea Europeană. Iar cel mai important actor în geopolitica Asiei Centrale, până la data de 11 septembrie 2001, a fost Rusia, ale cărei trupe staționau pe teritoriul Tadjikistanului, în timp ce teritoriul său era folosit ca și cale de tranzit pentru principalele resurse energetice provenite din fostelor republici sovietice.

Rusia era singura putere cu adevărat influentă în zonă, geopolitica Asiei Centrale însemnând pentru ea câștiguri absolute, rezultate în special din resursele energetice uriașe. În paralel însă talibanii reprezentau o reală amenințare pentru securitatea Rusiei, care a încercat zadarnic să inițieze cu China un parteneriat de intervenție rapidă, menit să combată terorismul în Afganistan.

Statele Unite ale Americii se puteau lăuda cu o capacitate militară deosebită, o economie puternic dezvoltată, cu resurse umane nelimitate, dar și cu tehnologii avansate și experiențe militare semnificative. La polul opus se găsea Uniunea Europeană, care în acel moment nu avea capacitatea să demareze nici o acțiune militară la nivel internațional.

Cel mai puternic concurent al SUA era cu siguranță Japonia, țară puternic dezvoltată economic, dar cu lipsuri la capitolul capacitate nucleară și militară.

În vreme ce China refuza să renunțe la regimul comunist, implicându-se însă activ într-o reformă de tip economic, Rusia făcea eforturi pentru a-și redobândi forța economică, criza financiară din 1998 și războiul din Cecenia zdruncinând-o destul de serios.

După atacurile teroriste din 2001, Japonia și Uniunea Europeană au făcut un pas înapoi, anunțând că nu intenționează să se impună pe harta geopolitică a lumii, China încercând să se impună în Asia, în paralel cu dezvoltarea puterii militare.

SUA se autoimpune ca lider al unei coaliții de luptă împotriva terorismului, iar fostul său rival, Rusia, i se alătură, spre uimirea tuturor statelor europene.

Războiului împotriva terorismului declanșat de americani reprezintă începutul unui nou parteneriat încheiat între cele două mari puteri mondiale, președintele rus Vladimir Putin anunțându-și public susținerea necondiționată a SUA în lupta acesteia împotriva teroriștilor mondiali.

Rusia a fost unica mare forță politică ce s-a alăturat Americii în războiul declanșat împotriva terorismului, ea dându-și acceptul chiar și pentru prezențe militare la granițele ei. La doar câteva zile de la atentatele teroriste are loc la Moscova o întâlnire considerată de grad zero, Richard Armitage și Viaceslav Trubnikov punând bazele unei colaborări de durată. Vladimir Putin și-a dorit cu orice preț refacerea economică a Rusiei, implicarea economiei acesteia în fluxurile internaționale fiind condiționată de calitatea de membru al OMC, inconvenient care a fost rapid rezolvat cu ajutorul noului partener, SUA.

În plus, America era recunoscută pentru consumul masiv de petrol, astfel ca aceasta a putut fi o foarte bună piață de desfacere pentru hidrocarburile rusești. Intenția americanilor de a elimina regimul taliban din Afganistan a fost pe placul Rusiei, care întâmpina mari probleme de securitate cu grupările teroriste islamice, ce periodic lansau atacuri sângeroase pe teritoriul său, dar și în Caucaz și Asia Centrală.

În primii doi ani de la comiterea atentatelor teroriste, SUA și Rusia colaborează foarte bine, parteneriatul fiind invidiat de multe dintre statele lumii. Moscova și Washingtonul ajung și la un acord când americanii anunță că vor să se retragă din Tratatul ABM, încheind un nou tratat la Moscova, în anul 2002.

Tratat-Missile Defense, încheiat in luna mai a anului 2002, vizează neproliferare nucleară, acesta având ca principal obiectiv apărarea intereselor de securitate ale SUA. În momentul încheierii atacului, amenințarea nucleară la adresa Americii venea din tabăra statelor ce dețineau armanent nuclear ca Iranul, Siria, Libia, India, Iranul, Pakistanul sau Coreea de Nord. Statele respective sunt considerate ca reprezentând o amenințare dublă la adresa securității Americii. Pe lângă că dețineau tehnologii nucleare considerate periculoase, aceste state ar fi putut să le ofere sprijin oricând organizațiilor teroriste, inclusiv accesul la tehnologia nucleară. După atentatele din 2001 SUA a ales să se retragă din Tratatul antirachete balistice (ABM), ce interzicea desfășurarea unui sistem global de apărare antirachetă pe teritoriul american. Iar după numai un an SUA a anunțat oficial că reia programul național de apărare antirachetă, acesta fiind încredințat spre implementare Agenției pentru Apărare Antirachetă, ce funcționează în interiorul Departamentului Apărării.

La doi ani de la atentatele de la WTC, SUA demarează diverse tratative diplomatice cu câteva țări europene, printre care și Polonia, pentru a pune bazele unei colaborări vizând intercerceptarea rachetelor cu rază lungă de acțiune, după patru ani fiind demarate negocieri oficiale cu Varșovia și Praga pentru extinderea scutului antirachetă pe teritoriul american.

Acestea nu au fost deloc pe placul Rusiei, care a decis să nu mai participe la Tratatul pentru Forțele Convenționale în Europa (CFE). Iar un an mai târziu, când se semnează acordul între SUA și Polonia pentru staționarea unui scut anti-rachetă american pe teritoriul polonez, relațiile cu Rusia par să se deterioreze și mai mult. Președintele de atunci al rușilor, Dmitri Medvedev, a susținut public că potențialul scut antirachetă ar putea avea ca țintă Federația Rusă. Detensionarea situației s-a făcut destul de repede, în anul 2009 proaspătul președinte american Obama renunțând la proiectul scutului antirachetă inițiat de George Bush.

În tot acest timp Vladimir Putin găsește în SUA cel mai important susținător în intenția sa de a face ca Rusia să ajungă membru al Organizației Mondiale a Comerțului(OMC). Mai mult, la doar un an de la parteneriatul ruso-american, în cadrul summit-ul de la Roma la care au participat membrii NATO, dar și reprezentanții Federației Ruse, s-a luat decizia refacerii cooperării cu Rusia în cadrul NATO 20.

Înaintea atacurilor teroriste, Statele Unite ale Americii suspectau Pakistanul că ar susține grupările teroriste ce aveau legături cu Al-Qaeda. După 11 septembrie 2001 Pakistanul își anunță public sprijinul în lupta americanilor împotriva terorismului, demersul fiind susținut și de Arabia Saudită, care de decide să își retragă susținerea acordată regimului taliban.

Toate statele lumii care nu s-au alăturat coaliției inițiate de SUA au fost plasate de aceasta într-o așa numită „axă a răului”. În fruntea listei a fost plasată Coreea de Nord, americanii apreciind că aceasta preferă să înfometeze populația pentru a-și procura arme de distrugere în masă și rachete. Locurile următoare sunt ocupate de Iran și Irak, țări despre care SUA susține că s-ar preocupa și ele intens pentru dezvoltarea armelor nucleare și de distrugere în masă.

În același timp, Statele Unite ale Americii, nemulțumite de creșterea continuă a prețului petrolului, practicată de membrii OPEC, se reorientează asupra resurselor energetice din Asia Centrală, ponderea acestora reprezentând aproape un sfert din resursele mondiale. Cum consumul energetic crește aproape exponențial de la un an la altul, SUA începe să facă investiții în zonă, pentru a-și asigura noi surse de import al resurselor energetice. Cu Rusia de partea sa, America are deschisă calea la cele mai mari rezerve de gaz și petrol din lume, aflate pe teritoriul Turmenistanului, Uzbekistanului și Kazahstanului.

Toate aceste transformări care s-au produs de-a lungul ultimilor ani în întreg mediu de securitate internațional au atras atenția întregii comunități internaționale cu privire la securitatea la nivel global și implicit la identificarea unor soluții viabile pentru menținerea și consolidarea unei stări de pace, mai ales în zonele considerate ca având un important potențial de conflict.

Astfel, importanții lideri politici au în vedere identificarea unor soluții care să ducă la diminuarea stărilor conflictuale (indiferent de natura acestora), în parallel cu diminuarea și eliminarea tuturor cauzelor generatoare ale acestora. În vederea realizării acestor deziderate, se urmărește în permanență identificarea (la nivel global) a tuturor vulnerabilităților, ca și a eventualelor amenințări și posibile riscuri ce ar putea genera în timp fie apariția unor noi surse de instabilitate la nivel global, fie agravarea stărilor de instabilitate deja constatate.

Pe lângă acestea, se are în vedere și realizarea periodică a unor analize care să le permită autorităților cu rol de decizie posibilitatea de a crea instrumentele necesare realizării acestor obiective, scopul principal urmărit constând în obținerea unei stări generale de stabilitate, indiferent de nivel (nivel global, nivel regional, dar și nivel național), dar și în stoparea apariției unor surse noi de instabilitate.

2.2 Diplomația și sursele de instabilitate care se manifestă în exteriorul spațiului UE

Stabilitatea Europei poate fi serios amenințată de diversele conflicte din zona fostelor state comuniste, ce ar putea genera o adevărată criză „în lanț”, cu implicații ce pot fi deosebite. Printre cele mai serioase amenințări pot fi menționate Albania și Serbia care emit diverse pretenții vizând provincia Kosovo, problemele etnicilor de origine albaneză ce se remarcă în Macedonia, dar și statul ungar, cu solicitările sale legate de minoritatea maghiarilor care trăiesc în Voievodina.

Perioada Războiului Rece nu a rămas fără urmări pentru statele aflate în cadrul spațiului balcanic (în principal), motiv pentru care, în permanență, comunitatea internațională face eforturi deosebite pentru stabilizarea zonală, în amplul proces fiind implicate și numeroase organizații de securitate, atât din Europa, cât și din spațiul euro-atlantic. La nivel general, se remarcă:

Existența unor anumite dificultăți de natură economică, ce pot declanșa diverse tensiuni în randul anumitor categorii sociale ale societății

Cadrul legal se află într-o permanentă transformare, în vederea limitării la maxim a oricăror potențiale riscuri

La nivel instituțional, în multe dintre statele europene se remarcă încă un proces amplu de reformă, în vederea instituirii unor societăți de tip democratic

În acest moment, în spațiul european sunt identificați o serie întreagă de factori ce pot genera conflicte și implicit o afectare a stării de stabilizare, aceștia fiind de natură politică, economică, dar și istorică. Toți acești factori sunt determinați în special de viziunile diferite asupra spațiului european, implicând atât naționalismul, cât și încercările repetate de conlucrare, de cooperare.

Demn de menționat este faptul că atît viziunile de tip naționalist, cât și tensiunile de natură etnic-religioasă sunt accentuate deseori de problemele de natură economică, probleme intensificate în ultimii ani de criza economică fără precedent ce s-a manifestat în întreg spațiul european. Pe lângă acestea mai pot fi adăugate și numeroasele sancțiuni dispuse unor state, din motive diverse.

Chiar dacă la nivel diplomatic există și voci care par să încerce să nege existența problemelor de tip naționalist, în acest moment naționalismul reprezintă încă o mare problemă la adresa securității europene, numeroasele tentative de redesenare ale unor granițe având deseori efecte nedorite – un exemplu edificator îl reprezintă tentativa de formare a Albaniei Mari.

Etnia albaneză se caracterizează, printre altele, printr-o arie de răspândire destul de vastă, ea fiind semnalată în state precum Serbia, Kosovo, Macedonia, Muntenegru, Grecia. De altfel, prezența acestei etnii a fost deseori folosită drept pretext pentru diversele mișcări de tip naționalist (cum ar fi Armata de Eliberare – Kosovo, Armata de Eliberare Națională, etc) ce au degenerat în momentul inițierii unor acțiuni de tip violent, acțiuni ce s-au dorit a fi justificate de așa-zisul pretext al dobândirii unor drepturi pentru membrii minorității etnicilor albanezi.

La începutul anilor 2000 s-a revigorat ideea Albaniei Mari, fiind semnalate numeroase manifestări, după înființarea unei noi organizații, ANA – Armata Națională Albaneză. Principalul obiectiv al ANA a vizat realizarea unei uniunii generale la nivelul etnicilor albanezi, organizația propunându-și reunirea acestora într-un teritoriu clar delimitat. În ciuda tuturor eforturilor ce au fost realizate de-a lungul anilor, Armata Națională Albaneză nu a reușit să se bucure de suportul popular consistent și necesar în cadrul nici unei regiuni în care se află cetățeni de etnie albaneză, situația acestora fiind clar delimitată de către Acordul de la Ohrid.

Problema albanezilor se află într-un con de stabilitate fragilă, spațiul balcanic putând fi oricând perturbat de eventualele stări de conflict ce ar putea fi generate de diverse ambiții de tip naționalist (genul Albania Mare, Serbia Mare, Croația Mare, etc). Toate aceste posibile stări conflictuale ar putea fi susținute și de către statutul controversatei provincii Kosovo.

În ambele situații, spațiul european s-ar putea confrunta nu atât cu diverse surse de instabilitate nou identificate, cât mai ales cu o agravare a stării de instabilitate deja existente. Și tocmai în acest context rolul diplomației devine primordial. Nu mai puțin de trei milioane de albanezi trăiesc în acest moment în Albania, etnicii albanezi fiind prezenți în aproape 90 % din total localinicilor din provincia Kosovo. În partea de vest a Macedoniei (la granița cu Kosovo și Albania), trăiesc peste 500.000 de etnici albanezi, iar alții câte 60.000 de albanezi aflându-se în partea sudică a Serbiei, dar și în Muntenegru. De asemenea, etnicii albanezi pot fi întâlniți și în Bulgaria, Grecia, în Turcia, dar și în Italia, comunitatea lor fiind delimitată în cadrul a două grupuri distincte, atât ca dialect, cât și ca structură socială – Tosci și Ghegi.

Marea majoritate a etnicilor albanezi fac parte din grupul Gheg, acesta fiind, la randul său, format din musulmani majoritari (aproximativ 90%), dar și din romano-catolici (aproape 10%). În cadrul grupului Tosci, numărul musulmanilor deține un procent de 80%, restul etnicilor albanezi fiind de religie ortodoxă. Această delimitare a etniei albaneze poate constitui la un moment dat un factor de natură inhibitoare, dar și un factor ce poate genera conflicte nebănuite, știut fiind faptul că etnia, în asociere cu religia, a declanșat deseori numeroase probleme în zona Balcanilor, zonă în care se întrepătrunde creștinismul ortodox cu creștinismul catolic și islamul.

Diplomația internațională are în vedere faptul că unul dintre principalele motive ce ar putea sta la baza declanșării unor conflicte este reprezentat de religie, știut fiind faptul că aceasta reprezintă un factor determinant al definirii unei națiuni, indiferent de gradul de constituire al acesteia. De cele mai multe ori, marea majoritate a ierarhiilor religioase respectă cu strictețe normele de funcționare existente în cadrul unui stat modern. Există însă și așa-zisele curente de tip fundamentalist, în cadrul unor grupuri musulmane de etnie albaneză, aflate pe teritoriul fostei Iugoslavii, ce au legături mai mult sau mai puțin strânse cu Arabia Saudită, Iranul, Turcia sau Libia.

Marea majoritate a crizelor, dar și a conflictelor armate ce au avut loc în ultimii 25 de ani pe teritoriul fostului stat iugoslav au fost generate atât de contradicțiile politice și naționale, cât și de contradicțiile de natură economică, la care s-au adăugat și factorii de natură religioasă.

În urma numeroaselor analize realizate, specialiștii au ajuns la concluzia că în zona balcanică s-ar putea identifica o sursă posibilă de instabilitate, determinată de fundamentaliștii islamici, ce sunt cunoscuți pentru atitudinea duplicitară pe care o manifestă aproape permanent. Formarea unui așa zis „nucleu de putere” islamic în zona balcanică (în Albania, Kosovo, vestul Macedoniei, Sandjeak, teritorii din cadrul Bosniei-Herțegovinei), ce ar putea să manifeste atitudini contrare celor adoptate majoritar în Occident, ar putea reprezenta o potențială amenințare pentru sistemul de securitate european, motiv pentru care reprezentanții diplomatici ai statelor puternice încearcă să identifice soluții viabile, cu eficacitate maximă.

Încadrarea acestui „nucleu de putere” islamic în cadrul spațiului de securitate al NATO, într-o zonă delimitată ca fiind la frontiera cu Uniunea Europeană, zonă bine-cunoscută pentru numeroasele tensiuni și conflicte de natură inter-etnică, dar și religioasă, ar putea reprezenta numeroase probleme la adresa spațiului de securitate euro-atlantic.

De altfel, în ultimii ani, în zonă s-a remarcat prezența unor numeroase grupări de tip fundamentalist, grupări ce se bucură de susținerea unor lideri din Orientul Mijlociu. Semnalarea existenței acestor grupări se produce pe fondul existenței în zona Albaniei și a provinciei Kosovo a unei prezențe impresionante a clerului și a școlilor islamice, în paralel cu numeroasele probleme economice existente, ce pto accentua tensiunile și implicit conflictele.

2.3 Diplomația post-criză

Este bine cunoscut faptul că marea majoritate a evenimentelor de tip geopolitic majore, ce s-au derulat de-a lungul timpului în zona regiunii Mării Negre, sunt în strânsă dependență cu evoluția geopolitică globală. Astfel, mare parte dintre acestea au fost determinate de avansarea spre Asia Centrală a frontierei euro-atlantice, în condițiile de indecizie ale instituțiilor abilitate de a delimita granițele cât mai amplu, astfel încât să se realizeze includerea unor state ce își doresc să facă parte din acest nou spațiu euro-atlantic.

De altfel, în ultimii ani, s-a remarcat o tot mai mare preocupare a diplomației SUA pentru așa zisul concept al revenirii în Europa, și liderii americani militând, în diverse ocazii, pentru o Europă „întreagă și liberă”, respectiv pentru extinderea spre zona Estului a cadrului instituțional occidental reliefat de NATO și/sau Uniunea Europeană.

Extinderea NATO și acceptarea noilor democrații europene în cadrul instituțiilor UE se înscriu pe lista priorităților marilor lideri politici ai lumii, ideea eliminării granițelor europene fiind deseori sinonimă cu procesul de extindere NATO. Frontiera este deseori cea care determină aspectul dinamic al evoluției de tip geopolitic, fixarea artificială a acesteia (indiferent de tipul de manifestare) putând genera diverse manifestări, cele mai frecvente fiind pretențiile de apartenență. Frontiera din zona regiunii Mării Negre este, din punct de vedere geopolitic, un spațiu euro-atlantic de frontieră, spațiu ce înaintează periodic, cu toate consedințele ce decurg din aceasta.

Este bine cunoscut faptul că un rol deosebit în rezolvarea diverselor crize semnalate la nivel internațional (criza post-petrol, criza economic, etc) în societatea contemporană este deținut de către diplomația internațională, aceasta având la dispoziție toate premisele și mijloacele dezvoltării unei diplomații de tip multilateral, în pararel cu generarea unui cadru optim în vederea desfășurării diverselor conferințe internaționale diplomatice, cu impact deosebit la nivelul relațiilor dintre statele lumii.

Criza financiară fără precedent, declanșată în cursul anului 2007 în SUA și care a zguduit din temelii marea majoritate a statelor lumii, criză ce este considerată ca fiind cea mai gravă după marea recesiune semnalată în anul 1930, a repoziționat și redefinit relațiile economice de pe scena internațională.

În aceste condiții s-a impus în mod deosebit diplomația, care prin multitudinea activităților derulate de toate statele implicate în criză, a reușit să identifice diverse soluții, idei și forme de reintegrare economică, cu impact deosebit atât la nivelul economiilor naționale, cât și la nivelul economiei globale.

Diplomația contemporană este una de tip universal, dar mai ales reprezentativă, prin demersurile conjugate încercându-se realizarea unei potențiale construcții vizând reafirmarea multilateralismului pe scena internațională, în contextul actual al globalizării.

În contextul unei redefiniri a sistemului internațional contemporan, tendința diplomației la nivel internațional suferă fluctuații permanente, principalul obiectiv urmărit fiind reprezentat de o cât mai bună promovare a democrației.

Sistemul internațional contemporan a cunoscut în ultima perioadă o evoluție atipică, el fiind în acest moment caracterizat de diverse trăsături ce sunt total diferite, comparativ cu cele menționate în tiparele teoriilor vizând relațiile internaționale.

Criza economică din anul 2007, urmată de criza internațională deosebită ce a fost generată de conflictul Rusia-Georgia (august 2008) au generat numeroase transformări la nivelul sistemului internațional, acesta putând fi definit, în acest moment, ca fiind unul de tip non-polarism instabil, mai ales datorită faptului că nu este reglementat.

Trebuie specificat faptul că lipsa reglementării nu include absența regulilor de tip funcțional, ce sunt codificate în cadrul dreptului internațional, ci vizează absența mecanismelor specifice de operare în cadrul sistemului internațional, mecanisme ce sunt generate de o anumită co-dependență a puterii, ca și de o realitate a dispersării.

Privind strict societatea contemporană, s-ar putea aprecia că aceasta este una de tip multipolar. Marile puteri ale lumii, respectiv Uniunea Europeană, State Unite ale Americii, China, Rusia, și Japonia reprezintă, la nivel global, aproximativ :

50 % din populația mondială

70 % din produsul intern brut (PIB) global

82 % din totalul cheltuielilor dedicate apărării la nivel global

În ciuda acestor aspecte, societatea contemporană se diferențiază strict de sistemul clasic de tip multipolar, puterea fiind dispersată spre centri de putere numeroși, doar puține state având acces la aceștia.

Atât autoritatea, cât și puterea statelor lumii sunt împărțite, în cadrul societății contemporane, între principalii actori ai globalizării, dintre care merită menționate organizațiile globale, organizațiile regionale, ca și diversele ONG-uri și corporații internaționale. Societatea contemporană, care este una de tip non-polar, nu este decât o consecință firească a fenomenului de globalizare.

Tocmai din aceste considerente raporturile diverse dintre statele lumii încep să devină din ce în ce mai selective, dar și mai conjuncturale, motiv pentru care va fi tot mai dificil de identificat/realizat o clasificare strictă a tipurilor de state, respectiv statele adversare ori statele aliate.

La nivel diplomatic există o probabilitate destul de mare ca în anumite situații, determinate de diversele evenimente de pe scena internațională, unele state să manifeste o colaborare absolută, în situații relativ similare acestea situându-se ulterior pe poziții divergente.

Din aceste considerente se impune o creștere deosebită a gradului de consultare la nivel diplomatic, un rol deosebit avându-l abilitatea, capacitatea de generare a unor coaliții de tip flexibil între state, așa numitele coaliții de context.

Diversele alianțe ce pot avea o geometrie variabilă în cadrul principalilor poli de putere de la nivel internațional pot constitui mecanismul supraponderii la nivel diplomatic, acesta având capacitatea și abilitatea de a garanta un anumit echilibru pe scena internațională, în paralel cu generarea securității și a stabilității universale.

Actuala guvernare de tip global poate fi ameliorată, după cum remarca și economistul-diplomat Jean Francois Rischard, printr-o recunoaștere și o acceptare a legitimității guvernării în cadrul sistemului internațional, situație în care :

Structurile ierarhice nu ar mai fi unele de tip absolut

Teritorialitatea nu ar mai inhiba acțiunea comună

Nu s-ar mai remarca o separare artificială la nivelul puterii publice, a societății civile sau chiar a lumii afacerilor

Promovarea bunei guvernări între diversele state ale lumii reprezintă una dintre prioritățile diplomației actuale, aceasta depinzând în mare măsură de modalitățile prin care guvernele statelor implicate înțeleg să promoveze o guvernare de tip democratic.

Diplomația contemporană este caracterizată de diverse dificultăți de tip conceptual semnalate frecvent, la care se adaugă implicațiile politice.

CAPITOLUL 3. IMPACTUL GLOBALIZĂRII ASUPRA DIPLOMAȚIEI

Mulți au fost specialiștii care, de-a lungul anilor, au formulat diverse teorii contradictorii (cu precădere începând cu finalul războiului rece) privind rolul deținut de stat în cadrul relațiilor internaționale, apreciind că în cadrul unui sistem ce este caracterizat de diverse interdependențe de tip complex, atribuțiile unui stat pot să fie înlocuite cu succe de diversele organizații regionale.

De cealaltă parte se situează diverși teoreticieni, printre care și cunoscutul Andrew Moravcsik, care apreciază că diversele organizații de tip interguvernamental au capacitatea de a maximiza interesele statelor din care provin. De altfel, într-o societate globală, aceasta ar trebui să fie trendul general, diplomația reprezentând instrumentul vital în realizarea tuturor acestor obiective.

În ciuda unor teorii ce au fost semnalate cu precădere în ultima perioadă, diplomația contemporană este una deosebit de complexă, fapt remarcat pe vremuri și de ilustrul nostru reprezentant, Nicolae Titulescu, care susținea că „diplomația sintetizează mai multe științe”. științe pe care „arta diplomaților le pune în operă, în cadrul complexelor tratative în care sunt deseori angajați”.

Toate transformările politice, ca și cele sociale ori de natură economică ce s-au derulat pe perioada secolului XX au avut efecte deosebite asupra ulterioarei desfășurări a relațiilor internaționale, principalele consecințe directe resimțindu-se în principal asupra caracterului diplomației, dar și asupra conținutului, a metodelor și a formelor ei de manifestare.

Trebuie menționat aspectul că mai ales în cea de-a doua jumătate a milenului II, s-a remarcat o anumită tendință a diplomației, care a început tot mai frecvent să se afirme drept o componentă primiordială în cadrul complexelor structuri ale relațiilor internaționale.

Amplificarea deosebită pe care a cunoscut-o fenomenul globalizării, la care s-au adaugat și dezvoltarea diverselor procese de integrare economică, ca și dezvoltarea exponențială a politicii regionale, au atras după sine o creștere exponențială a relațiilor internaționale (fenomen fără precedent înregistrat în cadrul istoriei umanității).

Astfel, pe cale de consecință, s-a constatat și dezvoltarea deosebită a diplomației, în toate formele sale de manifestare.

În societatea contemporană, diplomația este privită drept o instituție de tip dinamic, ce are ca principal scop atât promovarea diverselor obiective naționale, ca și pe cele internaționale ale națiunilor, ca și atingerea obiectivelor în materie de performanță diplomatică, respectiv relații internaționale bazate pe bună înțelegere, colaborare și medii prielnice manifestării păcii.

Diversele relații internaționale, ce sunt semnalate la nivelul societăților din întreg mediu global, ca și promovarea intereselor naționale în cadrul epocii denumită frecvent epoca globalizării au reușit să stimuleze tranziția dintre conceptele de tip teoretic elaborate la nivel de societate internațională, la realitățile contemporane ale societății globale.

În ciuda faptului că deseori este contestat, conceptul societății contemporane se conturează tot mai frecvent în ultima perioadă, impactul intereselor globale la nivelul ordinii publice de pe scena internațională fiind unul deosebit. Ca urmare a acestor interese globale, și diplomația suferă multiple transformări, în procesul de promovare continuă a acestora.

Începutul secolului XXI a fost permanent pigmentat cu diverse conflicte, războaie, neînțelegeri ce au afectat destul de mult scena relațiilor internaționale, cu efecte ce s-au reflectat în mod direct asupra diplomației, care a cunoscut o evoluție de tip atipic.

Puternic influențată de numeroasele provocări de pe scena internațională, diplomația a trebuit să se adapteze din mers noilor situații generate, în vederea depășirii cu succes a acestora, dar și pentru identificarea celor mai bune soluții pentru evitarea unor potențiale sfidări la adresa societății contemporane.

Dezvoltarea societății contemporane, cu efecte resimțite în principal la nivelul diplomației, este în strânsă dependență cu :

Inegalitățile semnalate la nivelul dezvoltării statelor lumii

Diversele probleme ce se semnalează frecvent la adresa securității mediului

Inegalitatea resurselor aflate în patrimoniul statelor

Problemele permanente ce pot fi generate de producția de armanent, ca și comerțul cu armament

De altfel, producția și comerțul cu armanent sunt considerate ca fiind potențiale cauze ale escaladării unor conflicte majore la nivel global, motiv pentru care, în zonele identificate ca fiind sensibile, se impune o intervenție deosebită din partea diplomației internaționale.

Rolul diplomației, în actualul context global, poate fi cu atât mai mult subliniat cu cât aceasta poate contribui decisiv la diminuarea și eliminarea treptată a disproporțiilor economice ce se înregistrează între statele lumii, ca și diminuarea considerabilă a tuturor efectelor ce sunt generate de numeroasele schimbări climatice.

Secolul XXI și implicit diplomația caracteristică acestuia sunt caracterizate de tranziția semnalată la nivelul comunității internaționale, trecerea de la unilateralism la multilateralism având un impact deosebit asupra relațiilor internaționale.

De asemenea, merită menționat și efectul avut de globalizare asupra diplomației internaționale, aceasta suferind modificări radicale pe fondul evoluțiilor semnalate la nivelul relațiilor internaționale.

În cadrul sistemului internațional unilateral, manifestat cu precădere în perioada post Război Rece, Statele Unite ale Americii s-au remarcat drept un exponent principal, cu impunerea diverselor mijloace pentru promovarea nu doar a intereselor geostrategice, ci și economice. În acest context trebuie semnalat și modul în care politica externă a SUA a reușit să își impună sancțiunile economice unilaterale pe scena relațiilor internaționale, astfel remarcându-se o diminuare considerabilă a posibilităților conferite de către diplomația internațională.

Astfel, în vreme ce politica europeană, ce este una de tip regional, tinde spre societatea guvernată de diverse legi, de reglementări, dar și negocieri și cooperări la nivel internațional, în cadrul cărora mecanismele de putere clasice sunt poziționate pe un loc secundar, SUA continuă și își exercite forța în cadrul unui sistem internațional de tip anarhic, în cadrul căruia diversele reguli se dovedesc a fi neviabile, iar ordinea și securitatea rămân doar un simplu rezultat al posedării și al utilizării unei puteri militare deosebite.

Globalizarea are efecte negative la nivelul tuturor statelor lumii, ea accentuând polarizarea formată deja între statele considerate puternice din punct de vedere economic și cele sărace. În vreme ce marile state ale lumii, considerate privilegiate, au posibilitatea să treacă mai ușor peste diverse șocuri economice, statele sărace sunt permanent defavorizate.

Criza economică fără precedent ne-a confirmă încă o dată, dacă mai era nevoie, faptul că de pe urma globalizării au de câștigat în primul rând statele dezvoltate ale lumii, de dispun de toate mijloacele necesare pentru a profita din plin de eventualele oportunități ivite, în detrimentul restului statelor lumii.

Din păcate, globalizarea facilitează promovarea și protejarea intereselor unor anumite state, cu precădere Statele Unite ale Americii, care după finalul Războiului Rece, au ajuns prima super-putere la nivel mondial. În acest moment, toate marile state capitaliste ale lumii sunt sub impactul direct al globalizării contemporane, acestea fiind obligate permanent să concureze unele cu altele, în special în procesul de atragerea unor noi investiții străine directe, cu efecte imediate resimțite la nivelul economiilor naționale.

De cealaltă parte, statele mai puțin dezvoltate ale lumii sunt obligate să se alinieze regulilor economice instituire de marile puteri mondiale, fapt pentru care permanent ele se află într-un raport de subordonare, de dependență financiară și nu numai.

Din acest motiv mulți sunt specialiștii care susțin că globalizarea nu reprezintă decât un instrument destul de puternic prin intermediul căruia se impun anumite sisteme și valori, cu efecte negative resimțite de marea majoritate a populației lumii. Urmare a accentuării și generalizării permanente a fenomenului internaționalizării, globalizarea a început să inducă în ultimii ani și o dezvoltare semnificativă a companiilor multinaționale, acestea extinzându-și piețele de desfacere într-un ritm exponențial, în paralel cu ridicarea standardelor concurenței la nivel mondial. Așa s-a ajuns în situația ca marile firme autohtone să fie obligate să facă față atât concurenței de la nivel național, cât și celei din afara granițelor, cu efecte ce se reflectă nu doar în veniturile pe termen lung, ci și în imaginea conferită populației, motiv pentru care în ultimii ani a crescut semnificativ rolul diplomației economice.

Efectul pe care globalizarea îl are la nivelul statelor lumii poate fi scos puternic în evidență prin urmărirea evoluției economico-financiare la nivel mondial a crizei din SUA, reacțiile autorităților și măsurile adoptate pentru diminuarea efectelor fiind adoptate ulterior de toate marile state la lumii.Astfel se poate observa cu ușurință efectul de domino generat de globalizare, la nivelul tuturor țărilor.

Globalizarea la nivel economic induce o creștere accentuată a interdependențelor la nivelul statelor lumi, creștere datorată în principal extinderii și a dezvoltării legăturilor de tip transnațional în diversele domenii. Treptat, dar sigur, multe probleme de tip național ajung să se transforme în probleme de tip global, rezolvarea acestora fiind tot una ce implică diplomațiile numeroasele state ale lumii.

În acest moment, pe fondul crizei declanșate în anul 2007, economia mondială poate fi cu ușurință catalogată ca fiind permanent sub influența oscilațiilor pe de marile piețe financiare, dependentă de volumul afacerilor derulate la nivel internațional și sub presiunea competițiilor economice dintre marile puteri ale lumii.

Criza financiară declanșată în SUA, care a cuprins rând pe rând toate țările dezvoltate ale lumii, a atras după sine o creștere exponențială a rolului pe care îl poate juca diplomația economică la nivelul relațiilor economice dintre state.

Primele efecte ale crizei financiare declanșate în SUA au fost resimțite de instituțiile financiare din întreaga lume, care fie au fost declarate în stare de faliment (sau la un pas de acesta) fie au fost retrase de la tranzacționarea pe bursă, ulterior fiind preluate parțial sau total de puternice grupuri financiare. Criza financiară a generat o serioasă neîncredere legată de stabilitatea și funcționalitatea instituțiilor financiare, cu consecințe atât asupra economiei diverselor state ale lumii, cât și la nivelul diplomatic, politic, social sau strategic.

Marea Britanie a fost grav afectată, PIB-ul său prăbușindu-se în primele șase luni de la declanșarea crizei financiare. Și pentru a salva companiile mici, guvernul londonez a intervenit la începutul anului 2009, alocând peste 20 de miliarde de lire pentru garantarea împrumuturilor făcute de bănci companiilor mici și mijlocii. O picătură într-un ocean, așa ar putea fi catalogată această măsură a britanicilor, dacă ținem cont că datoria internă a firmelor din Marea Britanie era de peste 500 de miliarde de lire sterline.

În ciuda faptului că a fost și ea serios afectată, marea Chină a reușit să supraviețuiască și ea crizei. Atât importurile, cât și exporturile au scăzut drastic în perioada imediat următoare crizei, dar balanța comercială a rămas pozitivă, înregistrând o valoare de peste 450 de miliarde de dolari. Salvarea Chinei a constat în capacitatea enormă de stimulare a consumului intern. dar și în rezervele valutare foarte mari, la care s-a adăugat un surplus comercial puternic.

Și Rusia a avut destul de mult de suferit de pe urma crizei, în principal prin prăbușirea prețului barilului de țiței, care a influențat negativ exporturile de petrol ale rușilor. Bursa de acțiuni s-a prăbușit și ea, guvernul rus alocand aproape 40 de miliarde de dolari în măsurile anticriză. Studiile ulterioare au demonstrat că scăderea economiei rușești s-a datorat în principal reducerii stocurilor și nu a scăderii cererii.

Din cele aproape 3 miliarde de dolari alocați pentru stimularea cererii, marea majoritate au ajuns să susțină compania de stat Russia Railways, oficialii ruși cumpărându-și din acești bani și numeroase mașini de lux. 11,6 miliarde de dolari au fost alocați de guvernul rus pentru asigurarea lichidităților mai multor bănci, doar opt miliarde de dolari fiind destinați susținerii pieței muncii și economiei reale. Finanțarea totală destinată sistemului bancar a fost de aproape 100 de miliarde de dolari, respectv 7,7 % din PIB.

De suferit au avut și țările ale căror economii se bazau exclusiv pe exporturi, acestea fiind reduse aproape la jumătate în țări precum Coreea de Sud sau Taiwanul. Efectele crizei au fost resimțite diferit de la un stat la altul, în funcție de reglementările în domeniul financiar, de gradul de dezvoltare, dar și de măsurile anticriză luate.

Statisticile referitoare la PIB-ul țărilor din Uniunea Europeană au confirmat că acesta a scăzut dramatic în perioada imediat declanșării crizei, respectiv de la 12.466 miliarde de euro cât era în anul 2008 la aproape 11.752 un an mai târziu. La nivel european scăderea medie a fost de aproape 6%.

Din păcate, în ciuda eforturilor depuse, țări precum Grecia, Spania, Belgia sau Portugalia nu se pot redresa încă economic, acestea acumulând datorii așa zise suverane ce depășesc 90 % din PIB. Pe lângă imposibilitatea suținerii deficitului bugetar, aceste state au dificultăți în găsirea surselor de finanțare pentru achitarea datoriilor publice.

Este bine știut faptul că, din perspectiva economică, globalizarea reprezintă în principal integrarea la nivelul mondial a comerțului, producțiilor diverse și a sistemului bancar și financiar, de pe urma cărora statele mai puțin dezvoltate ar putea beneficia din plin.

Realitatea ultimilor ani a dovedit însă, din păcate, faptul că globalizarea actuală a generat nu dezvoltarea statelor sărace, ci dimpotrivă, marginalizarea acestora, gradul de participare la comerțul mondial, ca și accesul la puternica piața financiară internațională fiind unul destul de redus.

În plus, globalizarea reduce destul de mult și gradul de autonomie și de decizie aflat la latitudinea guvernelor naționale, acestea fiind deseori puse în situația de a nu putea interveni suficient pentru a-și susține propriile economii. În ciuda faptului că nu toate economiile sunt incluse în sistemul global actual, se impune o stabilizare macroeconomică la nivel mondial, fără de care piața economică mondială ar avea destul de mult de suferit.

În ciuda faptului că deseori se susține că fenomenul globalizării sistemului financiar are efecte benefice la nivelul statelor lumii, crizele financiare produse în Asia, Rusia sau Mexic au demonstrat contrariul, mulți fiind specialiștii care au încercat să demonstreze că toate crizele economice din ultimii ani ar fi rezultatul liberalizării financiare la nivel global, ca și al posibilităților multiple de operare oferite numeroaselor instituții bancare din lume.

La toate acestea trebuie menționat și fenomenul de contagiune care se manifestă puternic în cazul crizelor financiare de amploare, economia globală fiind cel mai prielnic mediu de dezvoltare exponențială a acestuia.

Fenomenul globalizării a generat și o dificultate reclamată tot mai des de unele instituții bancare de renume, care nu mai au posibilitatea de a aduna informații prețioase, ori de a le actualiza în timp real, pentru a putea fi ulterior folosite cu eficiență.

Globalizarea are efecte negative la nivelul tuturor statelor lumii, ea accentuând polarizarea formată deja între statele considerate puternice din punct de vedere economic și cele sărace.

În vreme ce marile state ale lumii, considerate privilegiate, au posibilitatea să treacă mai ușor peste diverse șocuri economice, statele sărace sunt permanent defavorizate.

Globalizarea a impus statelor lumii mărirea eficienței financiare la nivel național și nu numai, în paralel cu reducerea factorulu politic în economie. În același timp însă s-a ajuns la o creștere a interdependențelor dintre statele lumii, ce are efecte imediate la nivelul riscului de propagare a problemelor financiare în anumite zone ale mapamondului.

Globalizarea le-a impus statelor cu o economie mai săracă criterii de dezvoltare ferme, cu efecte negative diverse însă la nivelul populației. Printre efectele negative ale globalizării poate fi menționat cu ușurință fenomenul de concentrarea puterii de decizie la nivelul unor mari grupuri de interese politice sau financiare.

În dorința de a-și impune propriile valori, acestea pot promova diverse politici ce au efecte negative asupra restului statelor lumii, existând și riscul concentrării bogației mondiale în anumiți poli, cu sărăcie de tip generalizat în restul lumii.

CAPITOLUL 4. DIPLOMAȚIA ROMÂNEASCĂ

4.1 Scurtă istorie a diplomației românești

Un moment important în istoria diplomației românești îl reprezintă recunoașterea oficială a Unirii Principatelor (1859), recunoaștere ce a fost posibilă ca urmare a eforturilor diplomatice deosebite realizate de către reprezentanții români în cadrul celebrei Conferințe de la Paris (luna aprilie a anului 1859).

După acest moment, crucial pentru diplomația românească, merită menționat celebrul Nicolae Titulescu, care după anul 1918 a făcut eforturi deosebite pentru a promova la nivel internațional politica externă românească. Diplomat de excepție, Nicolae Titulescu a analizat în profunzime toate evenimentele de pe scena politică internațională ce reprezentau un potențial pericol pentru România, având în permanență grijă ca statul român să își respecte angajamentele luate la nivel internațional.

Nicolae Titulescu poate fi denumit, pe bună dreptate, drept diplomatul nr. 1 al României, atât viziunile cât și comportamentul său fiind în ton cu actuala diplomație europeană, care la acel moment nici măcar nu era previzionată. Numit în anul 1924 drept delegat permanent al țării noastre în cadrul Societății Națiunilor, ulterior ministru al Afacerilor Externe (perioada anilor 1927-1928 și 1932-1936), Nicolae Titulescu a fost un excelent diplomat și orator, el fiind de altfel și președintele Adunării Societăților Națiunilor în anii 1930 și 1931.

Prin intermediul lui Nicolae Titulescu România a avut șansa să se remarce pe plan internațional, diplomatul nostru fiind de altfel recunoscut pentru gândirea și viziunile sale, motiv pentru care a fost considerat, pe bună dreptate, un premergător al principiilor și valorilor Organizației Națiunilor Unite.

În cadrul acestui subcapitol al prezentei lucrări merită menționată și diplomația derulată în perioada regimului condus de dictatorul Nicolae Ceaușescu, ca urmare a căreia țara noastră a cunoscut o dezvoltare fără precedent.

Astfel, ca urmare a viziunii fostului lider comunist, România a cunoscut o ascensiune deosebită, ce a dus la dezvoltarea exponențială a economiei naționale, ca și impunerea țării noastre în fața colosului sovietic ce decisese deja soarta țării noastre.

În condițiile în care România era un stat extrem de sărac, cu o economie sub-dezvoltată, fără industrie, infrastructură, comerț și lichidități, singura soluție de supraviețuire și eventual dezvoltare economică părea a se întrevede din partea statului vecin, colosul URSS.

Dar din păcate liderii sovietici au decis că viitorul României nu poate fi decât unul agrar, situație în care s-ar fi menținut dependența țării noastre față de URSS. În lipsa fondurilor necesare pentru declanșarea și implementarea reformei economice în România, liderul comunist Nicolae Ceaușescu și-a îndreptat atenția spre piața financiară mondială încă din anul 1969, când a început să poarte negocieri pentru aderarea la Fondul Monetar Internațional și la Banca Mondială. Negocierile efective pentru aderare au început la sfărșitul anului 1969, când, la invitația Ministerului Afacerilor Externe din România, președintele de atunci al Băncii Mondiale, Robert McNamara, a venit în țară, întâlnindu-se cu președintele Nicolae Ceaușescu.

Acordul a fost semnat după doi ani de negocieri, în SUA, în data de 15 decembrie 1972, România fiind reprezentantă de ministrul de Finanțe, Florea Dumitrescu. Astfel, țara noastră a devenit singura din blocul comunist care a făcut acest pas decisiv pentru dezvoltarea ulterioară a economiei naționale, apelând la toate metodele diplomatice pentru a obține sprijinul Băncii Mondiale. Aderarea României a luat prin surprindere toate statele socialiste, aceasta venind după ce URSS încercase să stabilească cum și în ce fel se vor dezvolta țările socialiste vecine. Semnarea primului acord cu Fondul de către România a fost un eveniment mult comentat la vremea respectivă, presa străină alocând spații largi subiectului.

Acordul de aderare a României la Banca Mondială a fost semnat la Washington, în ziua 15 decembrie 1972, de către ministrul de Finanțe de atunci, Florea Dumitrescu. România își propusese să facă pași însemnați în reforma economică, mai ales după ce URSS a încercat de câteva ori să-și impună propriile idei și principii de dezvoltare. După ce s-a declarat independentă și adepta principiului neamestecului altor țări în treburile interne, țara noastră s-a concentrat pe inițierea și dezvoltarea unei industrii moderne, ceea ar fi crescut considerabil relațiile de colaborare cu marile state ale lumii.

În condițiile in care URSS stabilise deja că viitorul României nu poate fi decât unul agrar, țara noastră începe să facă primele demersuri pentru a-și dezvolta industria, prin importuri masive de mașini, tehnologie de ultimă generație și utilaje performante.

Din păcate pentru noi, sursele de finanțare erau destul de reduse, în ciuda faptului că fondul de acumulare în venitul național utilizat crescuse semnificativ în ultimii ani. Inițial, oficialii de la București au agreat ideea solicitării de credite de la Banca Internațională de Colaborare Economică din cadrul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER) cu sediul la Moscova, dar aceasta a refuzat orice colaborare, invocând lipsa lichidităților în valută la această bancă. În lipsa altor variante, România a luat decizia să apeleze la piața financiară mondială.

Negocierile pentru aderarea la Banca Mondială au fost demarate la finele anului 1969, când președintele Băncii Mondiale, Robert McNamara, a făcut, la invitația Ministerului Afacerilor Externe, o vizită în țara noastră. Principala problemă apărută în timpul negocierilor a fost stabilirea cotei de capital de participare, cu forma de depunere și mărimea acesteia. Și asta deoarece era clar prevăzut faptul că orice țară care intenționează să devină membru era obligată să depună o cotă de 90% în aur, aceasta fiind recompensată ulterior prin creditele obținute, a căror dobândă era mult mai mică decât cea pe piața bancară internațională.

Negocierile au durat doi ani, timp în care România participa frecvent și la conferințele Comisiei Financiar-Valutare a Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER), după programele stabilite anterior. Președintele României comuniste, Nicolae Ceaușescu, a amânat până în ultimul moment să-i informeze pe partenerii CAER asupra intenției de a adera la Banca Mondială, evitând astfel tensionarea relațiilor și așa destul de încordate la nivel zonal.

Un adevărat scandal s-a declanșat în a doua jumătate a anului 1972, când în cadrul unei ședințe a Comisiei Financiar – Valutare a CAER, ce se desfășura la Moscova, România și-a anunțat intenția de a adera la Banca Mondială, în contextul dezvoltării relațiilor cu toate țările lumii, dar și cu organismele financiare internaționale, al căror sprijin ar fi fost vital pentru dezvoltarea econimică ulterioară a țării. Și pentru că reglementările Băncii Mondiale precizau că după semnarea documentelor de aderare, fiecare țară membră trebuia să voteze primirea unui nou membru, Ministerul Afacerilor Externe din România a început, prin intermediul ambasadelor sale, o amplă campanie de informare a țărilor membre, cu atât mai mult cu cât țara noastră era prima din rândul CAER care făcea acest pas.

Demersurile diplomatice și-au dovedit eficența, SUA, Franța, Germania Federală, Anglia, Italia, Olanda susținând fără rezerve aderarea României la Banca Mondială. După semnarea aderării, România a avut posibilitatea să primească credite de un miliard de dolari, ce erau destinate strict domeniului infrastructurii. Cum însă banii folosiți pentru construirea și modernizarea autostrăzilor, drumurilor și a podurilor nu puteau fi restituiți la scandeța de 10-15 ani, obiectivele construite atrăgând venituri abia după o perioadă de 20-30 de ani, România a venit cu propunerea ca o parte din credite să fie destinate exclusiv creșterii producției industriale și creării de noi locuri de muncă, ceea ce ar fi dus la creșterea veniturilor economiei naționale într-un timp relativ scurt. Banca Mondială a refuzat propunerea, reglementările sale fiind stricte în acest sens. După câteva săptămâni însă conducerea instituției financiare internaționale a revenit asupra deciziei inițiale, schimbând regulile pe care le aplicase timp de 30 de ani și oferindu-i țării noastre credite și pentru dezvoltarea producției materiale precum bunurile de consum, utilaje, echipamente și mașini.

Astfel, între anii 1973-1989, România a accesat credite internaționale în valoare de șase miliarde de dolari, acestea fiind vitale pentru modernizarea agriculturii, industrializare și creșterea economică fără precedent. Efectul acestor investiții s-au regăsit direct în volumul exporturilor și al încasărilor valutare, care a crescut considerabil, stimulând astfel rambursarea la timp a creditelor, dar și creșterea veniturilor în România. În primii 10 ani de la semnarea acordului cu Banca Mondială, țara noastră a încheiat 33 de acorduri de împrumut vizând proiecte din domeniul industriei, al agriculturii și transporturilor.

În paralel cu creșterea producției interne, volumul investițiilor a crescut în fiecare an cu 250%, economia românească înregistrând o creștere vertiginoasă. Din totalul creditelor acordate României, 17 au fost finanțate prin Banca de Investiții, restul fiind susținute de Banca pentru Agricultură și Industria Alimentară. Demn de menționat este faptul că 15 proiecte finalizate cu banii obținuti de la Banca Mondială au fost realizate cu materiale și echipamente românești, ceea ce a dus la dezvoltarea anumitor sectoare ale industriei.

Anul 1977 a fost anul măsurilor dure luate de oficialii români, care au inființat și reorganizat aproximativ 100 de întreprinderi și centrale economice industriale ori de construcții, multe dintre acestea fiind finanțate cu credite primite de la Banca de Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD). În acel an au apărut in România Întreprinderea de produse electronice și electrice "ElectroArgeș", Combinatul industrial pentru construcții de mașini Bistrița, Combinatul de fibre sintetice Câmpulung, Întreprinderea de țevi Zalău, Întreprinderea de mașini unelte – accesorii și scule Baia Mare, Întreprinderea de țevi sudate Zimnicea, Întreprinderea de rulmenți grei Ploiești sau Întreprinderea de anvelope Zalău.

De la semnarea aderării la Banca Mondială și până la căderea comunismului, țara noastră a reușit, prin creditele primite, să construiască și modernizeze obiective de importanță strategică pentru economie, printre acestea enumerând doar CTE Turceni, Combinatul de îngrășăminte chimice Bacău, Combinatul de oțeluri speciale Târgoviște, Uzina hidroelectrică Râul Mare Retezat, Combinatul de fibre sintetice Câmpulung Muscel sau Întreprinderea de țevi Roman.

4.2 Diplomația românească în perioada contemporană

După anul 1989, odată cu căderea regimului comunist, diplomația românescă pare să fi intrat într-un declin, marea majoritate a tratatelor, acordurilor de împrumut, ca și negocierile cu România suferind schimbări semnificative. Din păcate acordurile financiare post-decembriste au avut un efect demolator, distructiv ori blocant asupra țării noastre, efectele acestora reflectându-se negativ la nivelul economiei românești. Și asta deoarece multe dintre acordurile financiare prevedeau clar în cuprinsul lor mențiuni vizând închiderea, vânzarea ori lichidarea a zeci de fabrici, întreprinderi ori combinate ce aveau un rol vital în economia românească. Și ca un paradox, România a acceptat toate condițiile puse de Banca Mondială, închizând, vânzând ori lichidând fabrici, combinate, întreprinderi construite și modernizate cu banii primiți chiar de la … Banca Mondială.

După anul 1989, diplomația românească a fost marcată de importante modificări, generate în special de evoluțiile interne, dar și de noul context internațional, influențat puternic de schimbările din fostul bloc comunist est-european.

Demn de semnalat este faptul că în cadrul Conferinței Internaționale de la Praga, desfășurată în cursul lunii aprilie a anului 1991, reprezentanții diplomației românești au venit cu propunerea înființării unei Uniunii a Europei Centrale și de Est, ca și structură în vederea asigurării securităților statelor din această zonă, până în momentul în care se lua decizia înfințării unui sistem general de securitate, la nivel european.

De altfel, încă din primii ani după Revoluția din anul 1989 diplomația românească a avut în vedere dezvoltarea relațiilor politice cu toate statele din Europa Occidentală, dar și aderarea în cadrul cunoscutei Alianțe Nord-Atlantice (NATO), această integrare fiind de altfel considerată drept principalul obiectiv politic.

După atentatele teroriste ce au zguduit SUA în ziua de 11 septembrie 2001, pe scena politică internațională s-au produs fluctuații majore, situație în care, treptat, România a început să se integreze tot mai activ în cadrul principalelor ecuații politice formulate de către marile puteri ale lumii.

Începutul secolului XXI a atras după sine, odată cu integrarea României în Uniunea Europeană, intrarea diplomației românești într-o nouă etapă, succesul acesteia nemaifiind determinat de diversele constrângeri de pe planul extern, ci de deciziile luate la nivel intern.

În perioada următoare diplomația europeană are în vedere o repoziționare a țării noastre în cadrul structurilor politice euro-atlantice, ca și la nivelul securității globale.

Implicarea diplomației românești în activitățile diverselor mecanisme comunitare ar putea reprezenta un pas important în repoziționarea României pe scena internațională, aceasta putând avea șansa de a participa activ la dezvoltarea unor diverse strategii, acțiuni comune și poziții în prevenirea și eventual rezolvarea diverselor crize apărute în sfera drepturilor și a libertăților fundamentale.

Pe plan diplomatic România are în vedere, în zona Mării Negre, susținerea consecventă a constituirii unui spațiu stabil, securizat, ce trebuie să fie conectat la diversele procese europene, dar și globale. Și asta deoarece Marea Neagră este în acest moment una dintre cele mai mari provocări la adresa României, datorită poziționării, ce reprezintă o graniță între NATO și Uniunea Europeană, În zona Mării Negre există potențiale probleme de securitate, zona nefind încă valorificată la maxim din punct de vedere strategic.

În ceea ce privește dimensiunea economică a diplomației românești, se impune în următoarea perioadă o consolidare și o nuanțare a acesteia într-un ritm accelerat, principalele obiective urmărite constând în :

Integrarea tuturor informațiilor, ca și analizelor economice complexe de pe scena internațională în diversele decizii politice ce se adoptă la nivel național

Dezvoltarea exponențială a activităților diplomatice, în vederea promovării mai agresive a României pe plan economic internațional

Promovarea investițiilor românești

Atragerea unui număr mult mai mare de investiții străine pe teritoriul național

La nivel european, diplomația românească are în vedere dezvoltarea :

Diverselor relații parteneriale strategice pe care țara noastră le are cu Marea Britanie, Ungaria, Spania și Italia

Dezvoltarea parteneriatului strategic economic, încheiat cu Germania

Dezvoltarea mecanismelor de cooperare ce vizează diversele probleme din domeniul afacerilor europene – Portugalia, Spania, Irlanda, Suedia, Finlanda, Austria, etc

În ceea ce privește relațiile cu Statele Unite ale Americii, diplomația românească are în vedere menținerea și dezvoltarea dialogului politic în domeniul principalelor teme abordate în cadrul agendei internaționale, în paralel cu diversificarea tuturor formelor în materia consultărilor bilaterale.

În paralel, diplomația românească are în vedere și dinamizarea, diversificarea și extinderea :

Diverselor relații pe care România le are cu statele din zona delimitată de Pacific-Asia

Relațiilor pe plan politic, pe planul securității, ca și pe planul economic pe care țara noastră le are cu organizațiile regionale de impact pe scena internațională

Consolidarea și promovarea poziției deținute de România în cadrul politicii Uniunii Europene vizând regiunea est-europeană

O atenție deosebită este acordată raporturilor pe care România le are cu diversele state din Africa de Nord și Orientul Mijlociu, acestea urmând să fie nu doar diversificate, ci și accelerate, principalul scop urmărit fiind asigurarea unor potențiale surse de aprovizionare cu gaze naturale și petrol.

În ceea ce privește relațiile țării noastre cu statele din America Latină, diplomația românească are în vedere în perioada următoare revitalizarea acordurilor și înțelegerilor bilaterale, România trebuind să își asume mecanismele de concertare politică, ca și pe cele de cooperare economică semnalate între statele Americii Latine și cele ale Uniunii Europene.

Luând în considerare creșterea exponențială pe care au suferit-o diversele comunități românești de peste hotare, în paralel cu o consolidare a acestora, la care se adaugă numeroasele așteptări ale organismelor internaționale de la diplomația românească, se impune acordarea unei atenții deosebite politicii vizând cetățenilor români ce se află peste graniță.

În materia diplomației economice românești, ce are un rol esențial la nivel internațional, mai ales în contextul contemporan, modificările de paradigmă s-au sesizat atât în cadrul procesului complex de privatizare și de adaptare la regulile economiei de piață, dar mai ales pe lunga perioadă a reformei de tip instituționale, ce a fost introdusă prin intermediul mecanismelor democratice de guvernare.

Este bine cunoscut faptul că aderarea țării noastre la Uniunea Europeană a constituit un moment cheie în procesul evolutiv al economiei românești postdecembriste, totalitatea pregătirilor și negocierilor în acest sens putând fi considerate drept nucleul modificării de paradigmă în cadrul diplomației economice din ultimele decenii. Considerată ca fiind o condiție necesară a funcționalității ideale a economiei de piață, ce s-a impus după anul 1989, privatizarea a generat și cadrul concurenței libere în țara noastră. Astfel, odată cu apariția pe scena econonimică a numeroaselor societăți comerciale cu capital privat, s-a declanșat și procesul de diversificare al formelor de existență ale diplomației românești, cu ambele sale componente, respectiv componenta corporatistă și componenta de afaceri :

4.3 Diplomația comercială multilaterală – Organizația Mondială a Comerțului (O.M.C)

Condițiile privind angrenarea României în cadrul diplomației comerciale multilaaterale, ca și a diplomației comerciale plurilaterale au fost generate atât de aderarea „de facto” a țării noastre la GATT (noi fiind încă din anul 1972 membrii „de jure” ai Acordului General pentru Tarife & Comerț), cu adoptarea tarifului vamal de negociere, cât și de intrarea în eșalonul membrilor fondatori din OMC (Organizația Mondială a Comerțului). Astfel, în toamna lui 1992, Parlamentul României a votat primul tarif vamal, acesta fiind ulterior prezentat la GATT (Geneva), cu ocazia mecanismului privind revizuirea politicii comerciale – Trade Policy Review Mechanism (TPRM).

Demn de semnalat, la nivelul diplomației economice de tip combinat (diplomația de stat și diplomația economică) rămâne și dialogul purtat de către autoritățile române și de către unele firme exportatoare, în perioada de preaderare la Uniunea Europeană, cu Comisia Europeană (legate de cazurile de anti-dumping ce au fost intetate de către DG Concurenta la diferite produse românești de pe piata europeană. Ca exemplu, poate fi menționat exportul ureei, ce era produsă în cadrul combinatului de la Azomureș. Cum România nu a fost recunoscută, după regulile impuse de OMC, ca având economie de piață, la analiza costurilor românești, DG Concurenta nu a luat în calcul situația de fapt (reală) înregistrată pe piața românească în acel moment, făcându-se o paralelă cu situația existentă pe o piață a unui stat ce era membru OMC, respectiv care avea o economie de piață. Situația dezavantaja clar țara noastră, care având o mână de lucru ieftin și un preț avantajos la gaz, putea fi cu ușurință acuzată de dumping.

În acest moment au intrat în scenă „actorii” diplomației economice românești care au reușit în timp să convingă autoritatea concurențială europeană de faptul că țara noastră respectă toate regulile unei economii de piață, ea nefiind adepta politicii de dumping. A urmat apoi o nouă fază, cea a demonstrației legate de costurile de producție. Pe baza unor calcule de specialitate, agenții economici din România s-au văzut nevoiți să certifice faptul că prețurile practicate nu se află sub nivelul costurilor, în acest fel nefiind aduse nici un fel de prejudicii producătorilor din Uniunea Europeană. Și în această etapă diplomația economică a avut un cuvânt greu de spus, în sprijinul acesteia venind diverși importatori ce erau foarte multțumiți de profiturile pe care le obțineau ca urmare a achiziționării de mărfuri din țara noastră.

4.4 Privatizările românești și diplomația economică corporatistă

Prin trecerea în proprietatea privată a unei fracțiuni din economia românească, aflată în monopolul statului, s-a obținut diversificarea formelor de interconectare la politica externă a României. Astfel, înaintea transformării economiei post-decembriste într-o economie deschisă, comerțul exterior reprezenta un monopol de stat. La rândul ei, și diplomația economică a fost tot un monopol de stat, atât ca metode de funcționare și derulare, cât și în ceea ce îi privea pe „actori”. Așa cum deja s-a menționat în conținutul acestei lucrări, toate mandatele privind negocierile, indiferent că vizau domeniul import-export sau domeniul tranzacțiilor economice derulate cu diverse alte state, trebuiau să fie aprobate de către autoritățile statului. Toate operațiunile, începând cu negocierile și terminând cu derularea efectivă a contractelor și implicit cu încasarea facturilor aferente erau realizate în cadrul întreprinderilor de stat, fără a se ține cont de obiectul tranzacției (un obiectiv considerat major, strategic sau unul minor, cu o importanță mai redusă). În plus, în absența concurenței, toate fluxurile valutare ce rezultau din cadrul comerțului exterior erau întotdeauna direcționate spre anumite destinații alese pe criterii politice, prin intermediul așa numitului „curs de revenire”.

După căderea regimului comunist, pe piața românească au început să intre nu doar diverse mărfuri competitive, ci și numeroase formule ale diplomației economice, derulate cu „actori” nestatali. Astfel, dacă în timpul regimului comunist toate formulele de diplomație economică adoptau adesea o formă similară cu cea a propagandei politice, diplomația de tip corporatist fiind exclusă din start, după anul 1989 s-a remarcat instaurarea treptată a formulelor diplomației economice adaptate realităților globale. Din păcate însă, această modificare nu a avut numai efecte pozitive, diplomația de tip corporatist generând țării noastre profilul unui stat aflat în curs de dezvoltare, în ciuda faptului că, formal, România trece de la statutul de receptor la un statut de donator al asistenței specifice dezvoltării.

În absența unor corporații ce au un profil internațional și în prezența diplomațiilor corporatiste in alte state, țara noastră a fost eliminată din cadrul listei marilor lideri economici la nivel global, prin trecerea unor firme sau uneori a unor sectoare intregi din cadrul economiei românești în proprietatea altor state sau în proprietatea unor companii străine.

În România contemporană, diplomația economică reprezintă o funcție a politicii externe prin intermediul căreia sunt asigurate conformitatea tuturor demersurilor de politică externă, raportate la totalitatea obiectivelor de promovarea bunăstării economice a populației unui stat. Principalul obiectiv urmărit de diplomația economică românească constă ân utilizarea tuturor instrumentelor specifice politicii externe, în vederea susținerii intereselor economice ale statului român, dar și ale întreprinzătorilor acestuia. Prin intermediul diplomației economice este asigurat și cadrul ideal de cooperare la nivel instituțional, astfel încât să se realizeze o promovare cât mai bună a obiectivelor economice aferente țării noastre la nivel internațional, în paralel cu atragerea investițiilor străine.

Printre prioritățile Diplomației Economice românești se numără și o cat mai bună promovare a intereselor economice ale României la nivel internațional, politica în domeniul vizând relațiile economice externe având ca scop principal integrarea permanentă a țării noastre în cadrul economiei mondiale, în paralel cu asigurarea unei cât mai bune susțineri a creșterii economice. În vederea realizării acestui obiectiv se are în vedere:

O cât mai bună promovare a comerțului exterior și implicit o promovare deosebită a exporturilor românești

Atragerea permanentă de noi investiții și tehnologii de ultimă generație în cadrul economiei naționale

O cât mai bună promovare a imaginii economice a României, în paralel cu promovarea imaginii investiționale

Atragerea permanentă a asistenței economice de tip extern

În ceea ce privește promovarea comerțului exterior și implicit promovarea exporturilor românești, diplomația românească are în vedere în principal o cât mai bună promovare a mărfurilor și serviciilor de pe piața autohtonă pe diversele piețe internaționale, principalul scop urmărit constând în diminuarea deficitului balanței comerciale și implicit o echilibrare a schimburilor comerciale la nivel extern.

În acest sens, diplomația urmărește o promovare ideală a produselor ce provin din sectoarele ce au un ridicat potențial de export pentru România, în paralel cu identificarea tuturor piețelor considerate strategice pentru export, ca și cu facilitarea accesului pe aceste piețe a produselor autohtone. De asemenea, se are în vedere și asigurarea permanentă a participării diverștilor parteneri de peste hotare la numeroasele târguri și expoziții ce sunt organizate în România, dar și participarea unor agenți economici români interesați la diversele manifestări similare de gen, care se organizează periodic la nivel internațional.

În plus, se urmărește și organizarea diverselor vizite întreprinse de oamenii de afaceri din străinătate în țara noastră în vederea unor potențiale colaborări sau investiții, formarea unor centre de comerț internațional, ca și informarea periodică a agenților economici interesați. Un alt scop urmărit de către diplomația românească constă în atragerea unor investiții strâine, ca și a tehnologiilor de ultimă generație, vitale pentru o cât mai bună dezvoltare a economiei naționale. Prin atragerea de investiții străine în România pot fi generate noi sectoare de producție, cu impact la nivelul economiei, acestea permitând restabilirea creșterii economice anterioare crizei economice din anul 2007, criza care și-a pus puternic amprenta și asupra economiei naționale. Pe lângă aceasta, investițiile străine în România pot avea ca efect și crearea unor noi locuri de muncă (nivelul șomajului fiind unul destul de ridicat), ca și o creștere a nivelului de educație, aspecte ce se vor reflecta în accelerarea creșterii ritmului creșterii economice.

Obiectivul prioritar în domeniul investițiilor al diplomației românești contemporane constă în creșterea volumului de investiții străine în România, în paralel cu menținerea și dezvoltarea celui deja existent. Pentru realizarea acestui obiectiv, diplomația românească are în vedere:

Negocierea acordurilor bilaterale (și încheierea acestora) cu diverse state în domeniul promovării și protejării reciproce a investițiilor

Generarea unui sistem ideal de stocarea proiectelor de tip investițional în țara noastră

Promovarea proiectelor autohtone din sectorul public și sectorul privat pe plan internațional

Promovarea imaginii de țară peste hotare, cu informarea tuturor investitorilor interesați cu privire la oportunitățile investiționale din țara noastră

Acordarea diverselor servicii de tip informativ tuturor investitorilor străini interesați

Asigurarea participării României la diversele programe internaționale ce privesc investițiile străine

Sporirea interesului investitorilor străini pentru diversele zone defavorizate ale țării noastre, parcuri industriale, parcuri tehnologice, zone de dezvoltare regională, etc

Acordarea întregului suport necesar agenților economici din România pentru crearea unor parteneriate cu diversele companii străine în vederea atragerii de investiții directe

O altă componentă de interes a diplomației românești este reprezentată de promovarea imaginii economice a țării noastre, la nivel internațional, aspect ce are un impact deosebit asupra viitoarelor performanțe economice externe ale României. Numeroasele studii realizate de-a lungul anilor au evidențiat corelația directă dintre nivelul de promovare al imaginii unei țări cu volumul înregistrat de comerțul exterior al acesteia, ca și cu volumul investițiilor străine atrase. Promovarea imaginii României prin intermediul diplomației atrage după sine:

Asigurarea unei credibilități ridicate a țării noastre, în ceea ce privește garantarea investițiilor străine, ca și plasarea acestora în diverse activități economice durabile și profitabile

Tranformarea României într-o țară atractivă din punct de vedere al fluxurilor investiționale, atât la nivel de stat, cât și la nivel de regiune

Promovarea României ca stat producător al unor mărfuri de calitate, dar și ca un pol turistic cu potențial uriaș

Pe lângă acestea, diplomația românească trebuie să aibă permanent în vedere și dezvoltarea și întărirea colaborării cu diversele organizații și organisme economice internaționale, eficientizarea diplomatică pe plan multilateral urmărind în principal aprofundarea tuturor relațiilor pe care România le are cu diversele organisme și organizații, în acest fel realizându-se o promovare eficientă a intereselor naționale. Astfel, pe plan multilateral, se are în vedere valorificarea la maxim a tuturor oportunităților conferite de calitatea de membru a României în diversele organizații de renume mondial sau european, respectiv:

O promovare cât mai bună a intereselor economice românești în cadrul unor organizații economice de renume, cum ar fi FMI (Fondul Monetar Internațional), Banca Mondială, Organizația Mondială a Comerțului, Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare, Organizația Mondială a Vămilor, Organizația Economică pentru Cooperare și Dezvoltare, etc.

Monitorizarea permanentă a angajamentelor financiare pe care România le are față de diversele organisme economice internaționale

Asigurarea participării permanente a diverselor delegații aparținând țării noastre la diversele forumuri economice, dar și investiționale, organizate la nivel internațional

Încurajarea continuă a cooperării de tip transfrontalier, în vederea realizării unor proiecte economice comune cu alte state

Trebuie menționat faptul că buna realizare a obiectivelor și proiectelor aferente diplomației românești este strâns legată de nivelul colaborare și interacțiune cu alte instituții responsabile, respectiv cu diversele ministere și agenții aflate în arii de influență diverse, avându-se în vedere:

Dezvoltarea sistemului de colaborare și comunicare între diversele instituții de profil și comunitatea oamenilor de afaceri români

Cooperarea cu diversele instituții guvernamentale pentru elaborarea unor propuneri privind politica țării noastre în domeniul colaborării economico-comercial

Coordonarea activității aferente instituțiilor de tip guvernamental în ceea ce privește elaborarea și prezentarea unor proiecte de investiții, a organizării unor misiuni comerciale, a organizării unor expoziții diverse cu produse autohtone, ca și facilitarea și stabilirea unor contracte de afaceri cu parteneri internaționali

Conturarea, în colaborare cu alte instituții, a poziției adoptate de țara noastră în cadrul diverselor organizații economice

Coordonarea activităților de participare a diverse delegații aparținând României la forumurile, simpozioanele și seminarele economice ce se organizează la nivel mondial

4.5 Diplomația românească și mediul de afaceri

Activitatea diplomației românești urmărește pe lângă altele și implicarea activă (în mod direct ori cu implicarea altor instituții) în:

Sprijinirea tuturor activităților și a proiectelor ce sunt considerate ca fiind de importanță strategică pentru țara noastră

Sprijinirea tuturor activităților curente în domeniul comerțului exterior

Extinderea unor companii autohtone pe diverse piețe internaționale

Atragerea unui număr cât mai mare de investiții străine în țara noastră

Pentru realizarea acestor obiective, se are în vedere:

O cât mai bună promovare externă a României, în acest fel facilitându-se accesul acesteia pe diversele piețe internaționale, dar și extinderea companiilor românești ce au deja reprezentare peste hotare

O cooperare ideală cu diversele instituții românești abilitate, pentru fluidizarea circuitului informațiilor, dar și pentru medierea contractelor aferente reprezentanților companiilor autohtone, cu scopul facilitării unui acces rapid al acestora pe diversele piețe internaționale

Monitorizarea permanentă a tuturor problemelor ce sunt semnalate de către mediul de afaceri românesc, în cadrul derulării diverselor activități pe piețele internaționale

Organizarea periodică a unor întâlniri cu diverși reprezentanți ai companiilor din mediul de afaceri românesc, în vederea indentificării problemelor cu care aceștia se confruntă, ca și a sprijinului necesar

Organizarea periodică a unor evenimente ce au un caracter economic (conferințe, reuniuni, seminarii, forumuri) ori sprijinirea structurilor guvernamentale în organizarea acestora

Acordarea asistenței specifice domeniului de activitate, în vederea organizării unor misiuni economice peste granițe

Valorificarea la maxim a potențialului aferent consulilor onorifici ai țării noastre, implicit promovarea intereselor economice ale României

Promovarea continuă a intereselor economice românești, în paralel cu elaborarea și aplicarea unui calendar de acțiuni specifice acestui demers

Monitorizarea tuturor proiectelor regionale de importanță majoră, ce prezintă beneficii pentru economia națională, respectiv cele legate de infrastructură, transporturi, telecomunicații, protecția mediului etc

Aducerea aportului în procesul de elaborare al documentelor ce au un caracter economic și care vizează situația macroeconomică din țara noastră, documente ce sunt prezentata la diverse instituții internaționale din domeniu

4.6 Diplomația românească – promovarea și sprijinirea principalelor obiective de securitate energetică

Un alt obiectiv aflat în atenția diplomației românești constă în promovarea pe plan extern a numeroaselor obiective ce sunt destinate asigurării unei securități energetice a țării noastre, în strânsă colaborare cu diverse instituții autohtone ce au atribuții specifice în acest sens. Astfel, în scopul promovării și sprijinirii obiectivelor considerate ca fiind de securitate energetică, se are în vedere :

Monitorizarea permanentă și promovarea problemelor legate de securitatea energetică

Sprijinirea, prin intermediul mijloacelor și instrumentelor specifice, a tuturor demersurilor necesare realizării obiectivelor energetice la nivel național, prin colaborarea cu diverse instituții și structuri de tip guvernamental, ce au atribuții în acest sens

Acordarea sprijinului necesar în vederea realizării obiectivelor și a proiectelor europene în domeniul energiei, astfel asigurându-se securitatea energetică la nivel european, ca și dezvoltarea unui mediu de afaceri și economic stabil

O implicare directă și activă în cadrul diverselor proiecte energetice ce sunt derulate în zona centrală și sud-estică a Europei, cu promovarea specială a proiectelor considerate de interes maxim pentru țara noastră, respectiv AGRI LNG, proiectul vizând interconectarea la sistemul european de transport al gazelor naturale, dezvoltarea profilului energetic al țării noastre în zona europeană (creșterea producției și dezvoltarea capacității de transport pe teritoriul statului român), implicarea activă la diversele proiecte transnaționale în domeniul transportului energetic pentru dezvoltarea securității energetice europene

Sprijinirea dezvoltării dialogului de tip inter-instituțional din diversele organisme, structuri și instituții ce au în vedere problemele aferente domeniului energetic

4.7 Diplomația românească – cooperarea cu diverse organizații economice internaționale

Diplomația românească asigură și o reprezentare ideală a țării noastre în cadrul tuturor organismelor și organizațiilor internaționale cu caracter economic, financiar și comercial, în paralel cu acordarea sprijinului necesar diverselor organisme centrale în vederea promovării intereselor economice naționale. În acest sens, principalele atribuții ale diplomației economice românești vizează :

Coordonarea tuturor activităților pe care țara noastră le desfășoară pe lângă OCDE – Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică

Promovarea, alături de celelalte instituții și organisme abilitate, a intereselor țării noastre în diversele organisme și organizații economice internaționale – FMI (Fondul Monetar Internațional), Banca Mondială (B.M), Organizația Mondială a Comerțului (OMC), Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD), etc

Valorificarea potențialului oferit de prezența reprezentanților țării noastre în cadrul diverselor instituții internaționale din domeniul economic

4.8 Diplomația românească și cooperarea inter-instituțională

În ceea ce privește cooperarea inter-instituțională și ramura economică a diplomației românești, aceasta constă în realizarea în permanență a unui contact informațional de tip economic cu mediul de afaceri, dar și diverse organisme și instituții ce au atribuții în complexul domeniu economic. Pe lângă actualizarea continuă a tuturor informațiilor macroeconomice ce privesc țara noastră, cooperarea inter-instituțională mai are in vedere și :

Facilitarea schimbului de informații și al dialogului cu diversele instituții din cadrul administrației publice centrale și locale

Facilitarea schimbului de informații și al dialogului cu mediul de afaceri

Consolidarea relației de tip interministerial – cu scopul reprezentării ministeriale

Participarea la diversele comisii și grupuri de lucru inter-ministeriale, ce au in centrul atenției diverse probleme economice.

În domeniul expertizei economice, diplomația românească urmărește :

O fundamentare a tuturor obiectivelor, a strategiilor și a demersurilor de politică externă

Promovarea continuă și derularea unor proiecte economice, în care statul nostru are diverse interese strategice

Editarea periodică a unor buletine ce conțin diverse informații economice, de interes pentru misiunile diplomatice și uzul Ministerului Afacerilor Externe

4.9 Diplomația românească – relații bilaterale

Diplomația românească contemporană are în vedere numeroase parteneriate strategice, în cadrul politicii externe deschise remarcându-se numeroase relații bilaterale, caracterizate prin amploare, dar și consolidare. Astfel, țara noastră are relații bilaterale cu Statele Unite ale Americe, cu China, Franța, Italia, Coreea, Azerhaijan, Japonia, Ungaria, Turcia, Marea Britanie, Polonia, Spania, etc.

Parteneriatul strategic cu SUA a intrat într-un curs ascendent deosebit începând cu anul 1993, când țara noastră a primit „clauza națiunii celei mai favorizate”, ce crea un mediul propice pentru promovarea relațiilor economice de tip bilateral. Zece ani mai târziu, România a primit din partea autorităților SUA statutul „economiei de piață”, un pas important în procesul de intensificare al relațiilor economice dintre cele două state, atât în ceea ce privește schimburile comerciale, cât și investițiie SUA in țara noastră. Parteneriatul strategic dintre SUA și România a demarat în cursul lunii iulie a anului 1997, cu ocazia vizitei organizate la București de Bill Clinton, președintele de atunci al americanilor. Ulterior acestei vizite, s-a înregistrat un schimb de scrisori între reprezentanții celor două state, respectiv Adrian Severin (ministrul de externe român) și Madeleine Albright, secretarul de stat SUA. A venit apoi rândul asistentului pentru afaceri europene (și al afacerilor canadiene) Marc Grossman să facă o vizită în România (1997), ocazie cu care s-au stabilit principalele domenii de interes ale acestui parteneriat strategic, parteneriat ce reprezintă un pilon deosebit în politica externă a țării noastre.

După momentul 11 septembrie 2001, când SUA a fost ținta unor atacuri teroriste fără precedent, țara noastră s-a implicat activ în lupta împotriva terorismului, sprijinind activ coaliția internațională condusă de americani (misiunile din Irak și din Afganistan, etc). De altfel, contribuția pe care țara noastră și-a adus-o la războiul contra terorismului, ca și rezultatele ce au fost înregistrate în domeniul reformei economice au reprezentat puncte forte în acordarea de către SUA a sprijinului necesar integrării țării noastre în NATO.

În ceea ce privește gradul de colaborare bilaterală dintre cele două state în domeniul combaterii riscurilor de tip neconvențional (criminalitatea financiară, traficul de droguri, traficul de persoane, etc) acesta poate fi reflectat și prin Biroul pe care FBI l-a deschis în România încă din luna mai a anului 2001. Ulterior, cele două state, în contextul în care s-a decis adoptarea cunoscutei Declarații Comune privind Parteneriatul Strategic (pentru secolul XXI), au luat decizia înființării Grupului de lucru (Task Force) româno-american, a cărei primă reuniune a avut loc la finele anului 2012. Cu această ocazie, cele două țări au luat decizia să creeze două grupuri de lucru, respectiv pe probleme consulare și pe probleme economice și probleme comerciale.

Grupul de lucru vizând problemele economice și cele comerciale are în vedere aprofundarea dimensiunii economice de la nivelul Parteneriatului Strategic dintre cele două state, atât în ceea ce privește consolidarea prezenței instituționale SUA pe teritoriul românesc, cât și în ceea ce privește creșterea volumului de schimburi comeciale bilaterale. Pe lângă acestea, Grupului de lucru pe probleme economice româno-american urmărește și :

Identificarea tuturor ariilor de interes comun în domeniul economic

Facilitarea unei interacțiuni directe între oamenii de afaceri români și cei din SUA

Lansarea acestui Grup s-a produs în luna iulie a anului 2013, ocazie cu care cele două state partenere au luat și decizia să înființeze un grup de lucru special dedicat securității energetice.

Problemele și perspectivele diplomației românești la etapa actuală

În societatea contemporană, caracterizată de fluctuațiile permanente semnalate pe diversele piețe internaționale și pe fondul tehnologiilor de ultimă generație ce pot fi regăsite în absolut orice domeniu de activitate, instituția diplomației reușește să-și definească cu destul de mare dificultate rolul și locul. Dar, în ciuda scepticismului manifestat de unii „actori” ai scenei politice internaționale (și naționale), istoria lumii este plină de exemplele în care adevărații diplomați de carieră au reușit să influențeze în mod radical, la nivel global, numeroase decizii politice, sociale, dar și economice. De la Benjamin Franklin la Nicolae Titulescu, de la Ion Ghica și Constantin Cantacuzino la Lord Salisbury și Lord Palmerston (și exemplele ar putea continua la nesfărșit) toți au reușit să-și pună vizibil amprenta în existenta ulterioară a lumii, cu efecte ce s-au reflectat în special la nivel regional.

În contextul societății moderne, diplomația e are un rol deosebit în procesul complex și uneori destul de dificil de dezvoltarea relațiilor economice dintre diferitele state ale lumii. Și în ciuda faptului că în ultimii ani tot mai multți sunt cei care percep Uniunea Europeană drept un imens bloc politic (marginalizând deseori domeniul economic), este esențial ca relațiile economice dintre toate statele comunității europene să fie constant armonizate și în special dezvoltate.

Diplomația modernă presupune, printre altele și acordarea sprijinului necondiționat diverșilor reprezentanți economici externi, în vederea armonizării relațiilor acestora cu mediul de afaceri la nivel de stat, dar și pentru a face față cu brio tuturor provocărilor din mediul competițional și concurențial de la nivel global. În caz contrar, în absența reprezentanților economici externi, economia oricărui stat poate suferi prejudicii necuantificabile, cu influențe și la nivelul imaginii pe care respectiva țară o are în contextul internațional.

În era globalizării, ce se remarcă prin promovarea și protejarea intereselor unor anumite state, cu precădere ale Statele Unite ale Americii, care după finalul Războiului Rece au ajuns prima super-putere la nivel mondial, intervenția diplomației economice este esențială, în lipsa negocierilor existând riscul promovării intereselor diverse de tip corporatist.

Globalizarea are efecte negative la nivelul tuturor statelor lumii, ea accentuând polarizarea formată deja între statele considerate puternice din punct de vedere economic și cele sărace. În vreme ce marile state ale lumii, considerate privilegiate, au posibilitatea să treacă mai ușor peste diverse șocuri economice, statele sărace sunt permanent defavorizate.

Criza economică fără precedent ne-a confirmă încă o dată, dacă mai era nevoie, faptul că de pe urma globalizării au de câștigat în primul rând statele dezvoltate ale lumii, de dispun de toate mijloacele necesare pentru a profita din plin de eventualele oportunități ivite, în detrimentul restului statelor lumii.În acest moment, toate marile state capitaliste ale lumii sunt sub impactul direct al globalizării contemporane, acestea fiind obligate permanent să concureze unele cu altele, în special în procesul de atragerea unor noi investiții străine directe, cu efecte imediate resimțite la nivelul economiilor naționale.

De cealaltă parte, statele mai puțin dezvoltate ale lumii sunt obligate să se alinieze regulilor economice instituire de marile puteri mondiale, fapt pentru care permanent ele se află într-un raport de subordonare, de dependență financiară și nu numai. Din acest motiv mulți sunt specialiștii care susțin că globalizarea nu reprezintă decât un instrument destul de puternic prin intermediul căruia se impun anumite sisteme și valori, cu efecte negative resimțite de marea majoritate a populației lumii.

Urmare a accentuării și generalizării permanente a fenomenului internaționalizării, globalizarea a început să inducă în ultimii ani și o dezvoltare semnificativă a companiilor multinaționale, acestea extinzându-și piețele de desfacere într-un ritm exponențial, în paralel cu ridicarea standardelor concurenței la nivel mondial. Așa s-a ajuns în situația ca marile firme autohtone să fie obligate să facă față atât concurenței de la nivel național, cât și celei din afara granițelor, cu efecte ce se reflectă nu doar în veniturile pe termen lung, ci și în imaginea conferită populației.

Efectul pe care globalizarea îl are la nivelul statelor lumii poate fi scos puternic în evidență prin urmărirea evoluției economico-financiare la nivel mondial a crizei din SUA, reacțiile autorităților și măsurile adoptate pentru diminuarea efectelor fiind adoptate ulterior de toate marile state la lumii.Astfel se poate observa cu ușurință efectul de domino generat de globalizare, la nivelul tuturor țărilor. Globalizarea la nivel economic induce o creștere accentuată a interdependențelor la nivelul statelor lumi, creștere datorată în principal extinderii și a dezvoltării legăturilor de tip transnațional în diversele domenii.

Diplomația economică românească a facut în ultima perioadă pași importanți pe scena internațională, prin numeroasele demersuri pe care le-a întreprins, demersuri ce pot fi pe viitor asociate cu :

Lobby susținut pentru facilitarea și dezvoltarea expansiunii unor societăți românești peste hotare

Oferirea și medierea informațiilor diverse pentru reprezentanții unor firme românești

Medierea contractelor încheiate de unii oameni de afaceri din România cu diverși parteneri de pe piața internațională

Intermedierea și facilitarea unui dialog cât mai transparent între oamenii de afaceri din România și diversele misiuni diplomatice ale statelor lumii ce își au reprezentarea la București

Organizarea periodică de diverse întâlniri cu reprezentanți marcanți ai mediului de afaceri românesc, în vederea identificărilor tuturor problemelor și nevoilor acestora și implicit pentru identificarea modalităților prin care aceștia pot fi sprijiniți

Organizarea unor conferințe, seminarii și reuniuni pe teme economice, cu invitați de marcă de pe piața internațională

Elaborarea periodică a strategiilor de promovare a intereselor economice românești la nivel internațional

Conceperea și implementarea unui plan de acțiune viabil pentru o repoziționare a României ca stat-pivot pe scena economică regională și globală

În stadiul actual, din nefericire pentru noi, diplomația românească nu are capacitatea și abilitatea de a genera noi oportunități de amploare pentru România, iar cele deja existente nu sunt nici pe departe valorificate la potențialul maxim. În lipsa unei alocări eficiente a resurselor economice, ca și a resurselor umane, proiectele de amploare regionale nu pot succede în lista priorităților românești, aspect care se reliefează cel mai bine la nivelul relațiilor internaționale pe care țara noastră le are.

Lăsând la o parte valorificarea deficitară a resurselor comunităților românești din diversele state ale lumii, la nivelul diplomației se remarcă și lipsa unei planificări de tip strategic în ceea ce privește numeroasele inițiative europene ce ar putea avea un impact deosebit la nivelul economiei naționale (demne de menționat sunt Strategia Dunării, ca și Strategia Mării Negre).

4.10 Interesele diplomației românești în perioada actuală

În perioada următoare diplomația românească trebuie să pună un accent mult mai mare pe rezervele energetice ale României, prin tehnici și metode specifice putându-se obține o poziționare a țării noastre în rândul statelor furnizor-regional. De altfel această perspectivă ar trebui analizată serios la nivelul întregii diplomații, mai ales având în vedere relațiile pe care țara noastră le are cu Rusia în acest moment. În acest moment se poate afirma cu certitudine că România este legată de centrii de putere la nivel global, rațiunile istorice, economice și culturale, ca și apropierea de colosul rus impunând apropierea politicii externe și implicit a diplomației de valorile de tip occidental europene și implicit de cele ale SUA.

România ar putea avea șansa de a deveni un pion important la nivelul punții strategice incluse în regiunea Mării Negre, Mării Adriatice și Mării Caspice, cu condiția ca diplomația sa să fie una mult mai agresivă, mai implicată. Din păcate pentru noi, în acest moment, România este din păcate slab percepută la nivelul mediului de afaceri internațional, ca și în mediul investițional global, țara noastră confruntându-se și cu o lipsă acută de predictibilitate atât la nivelul politicilor publice, cât și a mediului politic.

Acesta este motivul pentru care, pentru a se realiza o creștere a rolului deținut de țara noastră în comunitatea europeană și globală, se impun eforturi susținute pentru asigurarea unui mediu intern mult mai stabil, în paralel cu asigurarea unei transparențe mult mai crescute a procesului decizional.

La nivel european, țara noastră are în vedere atât aderarea la zona euro, cât și aderarea la zona Schengen, în paralel cu transformarea ori eliminarea MCV. Toate aceste obiective sunt în strânsă dependență cu dezvoltarea economico-socială, România având nevoie de o credibilitate extraordinară la nivel internațional, ca și de o stabilitate pe plan intern, atât în mediul politic, cât mai ales în mediul economic.

În contextul în care comunitatea europeană se confruntă cu o criză fără precedent, diplomația economică românească ar trebui să facă eforturi concentrate pentru repoziționarea strategică în cadrul geografiei economice continentală, rezervele naturale ale României putând reprezenta o atracție deosebită pentru diverșii investitori. Creșterea volumului de investiții în România, ca și accederea societăților românești pe piața internațională pot fi serios stimulate prin eforturile concentrare ale diplomației economice, scopul final urmărit fiind creșterea economiei naționale.

Toate investițiile pe piața românească trebuie să fie realizate avându-se în vedere numeroasele parteneriate strategice încheiate sau prognozate, prin intermediul cărora diplomația economică românească reușește să își promoveze propriile interese naționale.

La aproape 26 de ani de la căderea regimului comunist, țara noastră poate fi considerată un stat democratic, ce face eforturi deosebite pentru stabilizarea și dezvoltarea economiei de piața. Din păcate însă, România nu poate fi încă privită ca un stat cu adevărat european, atât din punct de vedere valoric, cât și din punct de vedere economic și social.

România se vede deseori pusă în fața unor probleme structurale depășite, la care se adaugă și atitudinile și acțiunilor diverșilor oameni politici ce urmăresc numai o bunăstare individuală imediată, în detrimentul dezvoltării economiei naționale.

Schimbarea atitudinii instituțiilor Ministerului Public după alegerile prezidențiale din anul 2014, cu numeroasele dezvăluiri și arestări realizate la nivelul vărfului clasei politice, ca și a mediului de afaceri, vin în susținerea ideii că interesul personal a fost pus în ultimii ani deasupra interesului economic național, fenomen ce s-a putut dezvolta exponențial, în contextul numeroaselor jocuri politice, mediate la cel mai înalt for.

Numeroasele probleme interne, ce s-au manifestat constant în ultimii ani indiferent de regimul politic aflat la putere, ca și corupția generalizată, ce s-a dovedit a fi adând implementată în cadrul administrațiilor locale și centrale, ca și lipsa de reacție și intervenție pe fondul crizei economice au accentuat și mai mult starea de instabilitate ce planează asupra țării noastre, cu efecte ce s-au reflectat îndeosebi asupra volumului de investiții.

Mai mult, în perioada instabilității financiare, dezinteresul manifestat de guvern, ca și modul în care instituțiile statului au înțeles să răspundă unor investitori strategici în România au dus la alterarea relațiilor bilaterale din cadrul parteneriatelor încheiate. În perioada în care șara noastră ar fi avut nevoie mai mult ca oricând de investiții majore, parte dintre investitorii aflați în țara noastră au optat pentru relocarea afacerilor în alte state, atât pentru echilibrul economic și de pe scena politică, cât mai ales pentru interesul manifestat de organele statului.

România nu mai reprezintă în acest moment un stat cu o piața economică stabilă. de încredere pentru investitori, motiv pentru care rolul diplomației economice devine unul deosebit de important. Pe fondul crizei economice mondiale, care a generat diverse metamorfoze reflectate în marea majoritate a domeniiilor aferente economiei, diplomația economică a cunoscut și ea serioase transformări, redimensionându-se și focusându-se cu precădere asupra numeroaselor aspecte economice.

La nivel internațional, diplomația economică face eforturi deosebite pentru identificarea unor puncte forte în statutul economic al statelor, în paralel cu acțiuni derulate pentru configurarea și exploatarea la maxim a acestora. Nevoia de stabilitate economică a propulsat diplomația economică în topul misiunilor diplomate acreditate, aceasta fiind acum considerată de importanță strategică pentru orice stat dezvoltat. Diplomația economică reprezintă puntea de legătură dintre stat și potențialii parteneri investiționali ai acestuia, ei revenindu-i rolul de a prezenta și a susține toate punctele forte, de interes pentru mediul investițional.

Diplomația economică românească trebuie să facă în următoarea perioadă eforturi deosebite pentru promovarea interesului economic național, în paralel cu prezentarea și susținerea ofertei de țară în fața investitorilor strategici. Promovarea interesului economic al României trebuie să se facă doar avându-se în vedere principiile diplomatice, orice abatere de la acestea putând duce la o degenerare a imaginii ce nu ne este din păcate, prea favorabilă.

Diplomația economică este considerată, pe bună dreptate, cheia succesului unei țări, interesul economic național construindu-se după reguli, după norme și după legi unanim acceptate la nivel internațional. Relațiile economice ce se vor dezvolta în următoarea perioadă trebuie să aibă în vedere promovarea interesului economic național, principalul obiectiv urmărit fiind dezvoltarea economică durabilă.

Creșterea economică la nivelul statului român este din păcate în permanentă amenințată de câteva riscuri majore, dintre care amintim doar:

Instabilitatea accentuată la nivelul clasei politice

Adâncirea crizei în zona europeană – în actualul context internațional disfuncționalitatea la nivelul unei piețe poate atrage după sine, prin efectul de contagiune, repercursiuni la nivelul tuturor statelor

Diverse inconsecvențe, dar și erori în cadrul politicii economice interne

Până recent, printre principalele riscuri economice și financiare ale lumii se numărau:

Ieșirea din zona euro a grecilor

Reducerea sau eliminarea accesului la principalele piețe de capital din Spania sau Italia

O nouă criză fiscală americană

Criza datoriei publice japoneze

Tensiunile acumulate între Israel și Iran (legate de proliferarea nucleară)

Deflația semnalată la nivelul multor economii dezvoltate.

În opinia lui Nouriel Roubini, economia mondială este amenințată de trendul descendent al economiei Chinei, stimulentele guvernamentale contribuind negativ la reechilibrarea economică din investiții fixe spre consumul intern, în paralel cu generarea mediului propice pentru apariția activelor și a creditelor neperformante, a investițiilor excesive în infrastructură și în domeniul imobiliar, dar și a volumului datoriilor publice și private.

De asemenea, Roubini consideră că americanii au făcut uriașe greșeli de strategie, relaxarea monetară vizată producându-se în paralel cu volatilitatea creată în piață de Rezerva Federală a SUA (numeroase incertitudini de calendarul și de viteza cu care FED încearcă să normalizeze ratele dobânzilor), mulți fiind cei care se tem că aceasta ar putea crește prea rapid și brusc ratele, generând diverse probleme financiare și economice la nivel global.

Un alt risc la adresa economiei mondiale îl reprezintă și agravarea crizelor în unele piețe emergente destul de fragile, afectate de diverse probleme de natură externă cum ar fi:

Schimbările de politică monetară ale FED

Diminuarea prețurilor la materiile prime

Riscurile asociate cu transformările structurale de la nivelul economiei chineze

Acestora li se mai aduagă și numeroase probleme de natură internă, respectiv:

Lipsa sau ineficiența reformelor structurale

Politicile macroeconomice neadecvate

Diverse alte riscuri politice sau electorale

Și conflictul ucrainian poate reprezenta un serios risc pentru economia globală și implicit pentru diplomație, escaladarea acestuia putând genera apariția celui de-al doilea Război Rece, cu consecințe uriașe, ce se vor rasfrânge atât asupra investițiilor și a domeniului energetic, cât și asupra oamenilor.

Specialistul care a prezis criza, Nouriel Roubini, susține că superficialitatea cu care sunt în acest moment tratate noile riscuri semnalate la adresa economiei globale ar putea conduce la apariția unor situații extreme nedorite, marea majoritate a investitorilor nefiind nici în acest moment apți să perceapă adevăratele riscuri la care se expun.

În acest context, este foarte important pentru România și implicit pentru diplomația acesteia ca situația din zona comunității europene să nu se deterioreze, influențele fiind generate în principal de BCE și Bundesbank.

În condițiile unei proaste utilizări a resurselor publice, datorate nu atât incompetențelor cât mai ales corupției, creșterea economică românească a avut și ea de suferit. La toate acestea se adaugă și un nivel extrem de scăzut al rateu absorbției fondurilor europene.

În aceste condiții se impune ca diplomația românească să devină în următoarea perioadă mult mai agresivă, acțiunile sale urmând să vizeze obiective strategice pentru România, respectiv atragerea de noi investiții străine directe, în ciuda mediului internațional ce se dovedește a fi total nefavorabil.

Diplomația românească, cu precădere latura economică a acesteia, trebuie să își concentreze toate eforturile pentru a readuce țara noastră pe unele piețe strategice, în parale cu deschiderea unor noi oportunități. Pe lângă acestea, eforturile diplomației românești trebuie să vizeze și atragerea unor investiții din regiunile lumii în care nu se remarcă contrângerile de tip bugetar.

CONCLUZII

Dezvoltarea fără precedent pe care au cunoscut-o în ultimele decenii procesele de integrare, ca și cele de globalizare, a atras după sine modificări majore atât în planul economic internațional și al celui politic, cât mai ales în domeniul relațiilor diplomatice, ce sunt derulate de către toți actorii implicați în cadrul scenei internaționale.

Harta politică a societății contemporane este într-o continuă transformare, ceea ce atrage după sine, printre altele, numeroase mecanisme complexe de :

Desfacere și încheiere a alianțelor diverse între statele lumii

Elaborare și derulare a unor noi tratate și acorduri între diverșii pioni de pe scena internațională

Repoziționarea diplomației în cadrul sferei generale de activitate

O diplomație eficientă este vitală pentru orice stat își dorește atît dezvoltarea intereselor sale economice, cât și promovarea acestora la nivel internațional. În plus, în momentul actual, diversele instituții aferente diplomației universale asigură aproximativ 60% din totalul asistenței oficiale privind ajutorul generat statelor lumii mai puțin dezvoltate de principalii pioni de pe scena economică mondială.

La nivel global, principalul obiectiv al diplomației constă în colaborarea multilaterală în vederea eradicării sărăciei, mai ales în contextul unei dezvoltări durabile, prognosticată pentru perioada următoare. De-a lungul anilor, diversele acțiuni diplomatice întreprinse la nivel global au demonstrat faptul că protejarea intereselor statelor în curs de dezvoltare se află pe lista priorităților țărilor dezvoltate, diversele schimburi comerciale înternaționale putând influența exponențial atât creșterile economice, cât și diversele capacități de producție.

În contextul diverselor probleme de natură juridică, dar și politică ce se manifestă frecvent în carul european, Uniunea Europeană nu se poate încă impune ca fiind un actor global veritabil. În aceste condiții, diplomația românească trebuie să se impună mai ferm pe scena politică europenă, în vederea asigurării securității țării noastre într-un cadru european mult mai larg, care să implice colaborarea mai activă cu principalii actori contemporani, respectiv Organizația Națiunilor Unite, OSCE și Alianța Nord-Atlantică.

La nivelul general al Uniunii Europene, diplomația trebuie să facă eforturi concertate pentru consolidarea, ca și dezvoltarea sistemului securității globale, la un nivel supraetajat, care să aibă la bază colaborarea multilaterală cu NATO, ONU și OSCE.

Diplomația statelor din Uniunea Europenă trebuie să aibă în vedere consolidarea permanentă a sistemului de securitate pe teritoriul european, un loc în cadrul cunoscutului Consiliu de Securitate al ONU asigurându-i Uniunii Europene posibilitatea de a participa activ la toate deciziile ce privesc securitatea la nivel internațional.

Diplomația are capacitatea și abilitatea de a sprijini, a dezvolta și a promova atât interesele naționale, cât și drepturile statelor la nivel internațional. Pentru evitarea apariției diverselor probleme în cadrul relațiilor internaționale se impune respectarea tuturor drepturilor internaționale garantate statelor lumii, în acest fel asigurându-se ordinea publică internațională.

România anului 2015 este caracterizată de multitudinea provocărilor, ce vin atât din mediul internațional, cât și din mediul intern, mai ales după modificările radicale ce au fost sesizate ca urmare a ultimelor alegeri prezidențiale, respectiv a rezultatelor acestora.

Devine tot mai evident faptul că succesul nostru ca națiune este în strânsă dependență cu procesul complex de aderare la o viziune comună a interesului național, ca și a naturii provocărilor la care țara noastră trebuie să facă față cu succes, proces la care trebuie să acceadă nu doar instituțiile statului și clasa politică, ci și decidenții economici și mai ales marea majoritate a populației.

Aderarea la NATO, ca și integrarea în Uniunea Europeană reprezintă dovezi ale faptului că obiectivele strategice prioritare pot fi atinse prin conlucrarea tuturor instituțiilor, dar și a factorilor politici. Din păcate pentru România, confruntările ce au avut loc în ultimii ani pe scena politică în continuă schimbare, ca și efectele puternice ale crizei economice (ce s-au resimțit acut mai ales din cauza lipsei de reacție sau a proastei gestionări din partea instituțiilor abilitate) s-au evidențiat serios și la nivelul strategiei ca națiune.

Astfel, în lipsa unui obiectiv clar stabilit, în lipsa unei viziuni globale și ignorând toate avantajele conferite țării noastre de aderarea la NATO și integrarea in Uniunea Europeană, România a rămas mult în urmă la capitolul strategie pe termen îndelungat.

Relaxarea impardonabilă după integrarea în comunitatea europeană, ca și neînțelegerile de pe scena politică au diminuat considerabil interesul diplomatic pentru promovarea ambițiilor și intereselor naționale, cu efecte ce se resimt inclusiv la nivelul imaginii pe care țara noastră o are în acest moment în Uniunea Europeană, dar și la nivel global.

Din fericire pentru noi, viitorul apropiat conferă României numeroase oportunități în contextul regional, oportunități de care diplomația în general (și diplomația economică în special) ar trebui să profite din plin. Redefinirea relațiilor dintre SUA, Rusia, Germania și China pot reprezenta o șansă deosebită pentru dezvoltarea econimică viitoare a țării noastre, motiv pentru care se impune o abordare mult mai agresivă din partea diplomației economice.

Concurența ce se anunță între principalele state ale lumii pentru dobândirea influenței centrale în așa numitul „Noul Drum al Mătăsii”, declarat obiectiv strategic de americani, îi conferă țării noastre o nouă oportunitate, respectiv cea de stat – pivot. Singurul inconvenient constă în faptul că țara noastră nu a reușit încă să își consolideze suficient poziția, atât la nivelul NATO, cât și în cadrul Uniunii Europene, ceea ce se reflectă în special asupra rolului regional pe care acesta îl poate deține. Acest aspect poate fi însă îmbunătățit considerabil prin crearea în viitorul apropiat a unui climat investițional deosebit, în acest fel permițându-se și susținându-se creșterea economică și dezvoltarea pe termen lung.

Pentru asigurarea respectării intereselor ce privesc secutitatea națională, în contextul în care colosul rusesc pare că încearcă tot mai mult să profite de toate problemele existente în acest moment la nivelul comunității europene, țara noastră trebuie să pună un accent deosebit pe dezvoltarea abilității de a alege cea mai bună opțiune, oferindu-le investitorilor cu bonitate considerabilă oferte atractive și încercând să se implice activ în toate proiectele de dezvoltare economică de la nivel global.

Nu în ultimul rând diplomația trebuie să pună un accent mult mai mare pe rezervele energetice ale României, prin tehnici și metode specifice putându-se obține o poziționare a țării noastre în rândul statelor furnizor-regional. De altfel această perspectivă ar trebui analizată serios la nivel diplomatic, mai ales având în vedere relațiile pe care țara noastră le are cu Rusia în acest moment. În acest moment se poate afirma cu certitudine că România este legată de centrii de putere la nivel global, rațiunile istorice, economice și culturale, ca și apropierea de colosul rus impunând apropierea politicii externe și implicit a diplomației de valorile de tip occidental europene și implicit de cele ale SUA.

România ar putea avea șansa de a deveni un pion important la nivelul punții strategice incluse în regiunea Mării Negre, Mării Adriatice și Mării Caspice, cu condiția ca diplomația sa să fie una mult mai agresivă, mai implicată. Formularea și promovarea la nivelul comunității europene a unei politici de strategie economică coerentă, ca și implicarea în diversele acțiuni și activități de cooperare organizate în cadrul Alianței Nord-Atlantice, poate duce la o repoziționare a țării noastre la nivel global, cu influențe ce se vor resimți atât pe termen scurt, cât și pe termen mediul și lung mai ales la nivelul economiei naționale.

Din păcate pentru România, până în acest moment nu s-a profitat deloc (la nivel diplomatic și nu numai) de poziția pe care o deține capitala în arhitectura europeană, Bucureștiul fiind singura capitala din Uniunea Europeană ce se află în proximitatea Dunării și a Mării Negre. Secțiunea fluviului, aferentă Românei, este din păcate cea mai puțin folosită, investițiile majore din partea autorităților românești putând duce la redefinirea strategică a țării noastre în contextul economic actual, tranformarea Dunării în viitorul apropiat într-un culoar comercial deosebit de important pentru regiunea europeană putându-ne conferi un avantaj incomensurabil, mai ales din perspectiva economică.

Nici poziția strategică pe care o deține România la Marea Neagră nu a fost deloc speculată de diplomație, Constanța putând deveni un important pol economic dinspre și către Asia Centrală și Caucaz, în perspectiva conferită acum de Noul Drum al Mătăsii (Marea caspică se unește prin Marea Neagră cu Marea Adriatică). La nivelul diplomației ar trebuie să se deruleze eforturi deosebite pentru includerea României în culoarul transportului comercial ce se preconizează a se dezvolta odată cu reașezarea intereselor vizând Noul Drum al Mătăsii.

Pe lângă eforturile diplomatice se impune și un efort susținut din parte autorităților responsabile românești, investițiile majore putând încadra România în culoarul de comunicare economică și investițională dintre Est și Vest. În acest moment, țara noastră este din păcate slab percepută la nivelul mediului de afaceri internațional, ca și în mediul investițional global, România confruntându-se și cu o lipsă acută de predictibilitate atât la nivelul politicilor publice, cât și a mediului politic. Motiv pentru care, pentru a se realiza o creștere a rolului deținut de țara noastră în comunitatea europeană și globală, se impun eforturi susținute pentru asigurarea unui mediu intern mult mai stabil, în paralel cu asigurarea unei transparențe mult mai crescute a procesului decizional.

Pentru ca România să aibă șanse să acceadă la o repoziționare în lista liderilor cu inițiative regionale, ca și în cazul celor dedicate dialogurilor și cooperării la nivel regional și internațional, se impune abordarea concomitentă a unor diverse mecanisme de tip diplomatic, respectiv :

Mecanismele diplomației politice – în contextul aderării la Uniunea Europeană și a statutului deținut în cadrul NATO

Mecanismele diplomației culturale

Mecanismele diplomației economice – cu o mult mai intensă valorificare a parteneriatelor strategice deja încheiate și o relansare a parteneriatelor de tip tradițional

Principalele obiective ce trebuie urmărite de diplomația românească în viitor vizează :

Îmbunătățirea și consolidarea poziției deținute de țara noastră atât la nivel regional, cât și la nivel global, cu poziționare României în comunitatea liderilor ce au diverse inițiative regionale

Impunerea unei noi poziții regionale, ca urmare a strategiei vizând Dunărea

Relansarea relațiilor economice cu diversele state din America Latină, Asia Centrală și Orientul Mijlociu

Întărirea, prin intermediul diplomației economice, a relațiilor pe care țara noastră le are cu statele BRICS – Rusia, Brazilia, China, India

Conceperea și promovarea unor noi direcții în domeniul interesului național în cadrul comunității europene

BIBLIOGRAFIE

Autori români:

Bădescu, I, Dungaciu,D., Sociologie și geopolitica frontierei, vol. II, Edit. „Floarea Albastră", 1995

Chiriță, Diplomați în jurul lumii, Editura Universitară, București, 2014

G. Iordache – Olaru, B.G., NATO and Stability’s Projection. New Missions, New Procedures, Romanian Military Thinking, no. 1, 2005

Paiușan – Nuică Cristina, Istoria relațiilor internaționale și a diplomației (1945 – 2008), Editura Fundației România de mâine, București, 2008

Niculescu, I. Geopolitica – un nou început?, "Euxin. Revista de sociologie și geoistorie", nr. 1-2/1997, București

Radu Șerban, Diplomație Economică Europeană, Editura Tribuna Economică, 2010

Constantin Vlad, Istoria diplomației, Editura Cetatea de Scaun, București, 2014

Vlădescu, R. Geopolitica entităților, Euxin. Revista de sociologie și geoistorie, nr. 1-2/1997, București,

Autori străini :

Annual Report to the President and the Congres, U.S. Government Printing Office, Washington D.C. 20402, January 1991

Brzezinski, Z. Marele eșec. Nașterea și moartea comunismului în secolul douăzeci, București, 2002

Blumenwitz, D., Regionalismul transfrontalier – un instrument posibil de atenuare a conflictelor, "Strategii XXI …" nr. 3 / 1998

Bush, G, Scowcroft, B, A World in Transformation, Vintage Book, New York, 1998

Jules Cambon, Diplomatul, Editura Institutul European, București, 2011

Les defis pour la societé europeene a l'aube de l'an 2000. La coopération transfrontalière dans le cadre de l'amenagement durable du territoire en Europe centrale, Vienne, 1993

Fontaine, A., Istoria războiului rece, vol. I, II, București, 1992 – 1994

J. Goldsthein,.Relații internaționale, Editura Polirom, Iași, 2008

Gorbaciov, M., Memorii, traducere de Pontbriant R., ediție îngrijită, note și anexe de Dan P., Editura Nemira, București, 1994

K. Henrikson, “Diplomacy for the 21st century:‘re-crafting the old guild’,” Wilton Park, 1997

Hlihor, C., Confruntarea Est-Vest la începutul războiului rece, "Dosarele istoriei", an. III, nr. 20

Hlihor, C. Noua arhitectură de securitate în Europa, "Strategii XXI", Supliment al Buletinului AISM, nr. 2/1997

Kissinger, H., Are nevoie America de o politică externă?Către diplomația secolului XXI, Editura Incitatus, București, 2002

Messmer, P., Le noveau contexte geopolitique, "Defense nationale", nr. 2, 1995

Morin, E., Penser l'Europe, Paris, Gallimard, 1990

H. Morgenthau, Politica între națiuni, lupta pentru putere și lupta pentru pace, Editura Polirom, Iași, 2007

Rostov, W., Despre regionalism în context global, "From Globalism to Regionalism"

Toffler, H., Toffler A., Război și Anti-Război, Supraviețuirea în zorii secolului XXI, traducere Columbeanu, M, București, 1955

Site-uri consultate:

http://usgovinfo.about.com/library/weekly/aa061702a.htm

http://www.economist.com/node/998140

http://en.wikipedia.org/wiki/Ohrid_Agreement

http://ro.wikipedia.org/wiki/Demografia_provinciei_Kosovo

http://origineagherga.blogspot.ro/2011/09/ghega.html

http://www.mae.ro/node/1418/1

http://www.utgjiu.ro/revista/jur/pdf/2011-1/14_GABRIEL_LIVIU_ISPAS.pdf

http://www.mae.ro/node/1397

http://www.agrilng.com/

http://www.mae.ro/node/1416

http://www.mae.ro/node/1657

http://www.oecd.org/

http://www.mae.ro/node/1657

http://www.mae.ro/node/1660

http://www.project-syndicate.org/commentary/nouriel-roubini-warns-that-even-as-many-threats-to-the-world-economy-have-receded–new-ones-have-quickly-emerged

http://business.financialpost.com/2014/04/07/the-changing-face-global-risks-top-6-things-you-should-be-worried-about-now/