Provocari ale Globalizarii

Comunicare

Provocari ale Globalizarii

Byadmin ianuarie 1, 2024

PROVOCĂRI ALE GLOBALIZĂRII.

STUDIU DE CAZ

Cuprins

INTRODUCERE

CAPITOLUL I – GLOBALIZAREA – IMAGINE DE ANSAMBLU

Elemente definitorii ale globalizării

Istoric- Diversificarea formelor globalizării

Globalizarea premodernă

Globalizarea modernă timpurie (1500-1860

Globalizarea modernă(1850-1945

Globalizarea contemporană

CAPITOLUL II – ECONOMIILE ȚĂRILOR MEDIU DEZVOLTATE ÎN CONTEXTUL GLOBALIZĂRII

Tranziția țărilor mediu dezvoltate spre democrație

Locul țărilor mediu dezvoltate în cursa tehnologică. Revenirea țărilor excluse din cursa tehnologică

Integrarea economiilor mediu dezvoltate și insatisfacțiile generate în contextul globalizării

Globalizarea și reducerea decalajelor dintre țările dezvoltate și țările în tranziție la economia de piață

CAPITOLUL III – GLOBALIZAREA PRIVIND ȚĂRILE SUBDEZVOLTATE

De ce sunt unele țări mai slab dezvoltate decât altele

Globalizarea, sărăcia și inegalitățile în dezvoltare

Problemele globalizării

Subdezvoltatea în cazul țărilor islamice

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Globalizarea a devenit cea mai intensă problemă a epocii noastre. Se vorbește despre acest lucru peste tot : în mediile politice și cele academice, în consiliile de administrație, în editoriale, precum și în școlile din lumea întreagă.

Viteza de transformare a economiei mondiale dintre cele două decenii era cu o jumătate de secol în urmă aproape inimaginabilă. Megatendințele politice, tehnologice, economice, sociale, culturale precum și cele psihologice, au reușit să modifice lumea radical în ultimii ani. Globalizarea fiind problema care se găsește pe buzele tuturor, aceasta constituie în fond nu doar un fenomen, ci și un proces de tranziție continuă către un nou model de dezvoltare, fiind bazat pe o structură nouă a rețelelor.

Globalizarea generează o serie de îngrijorări nu doar pentru țările în curs de dezvoltare sau pentru cele dezvoltate, ci și pentru țările subdezvoltate. Întotdeauna vor exista decalaje între state și economii. Însă este important ca aceste decalaje să fie tolerabile, acceptabile, generatoare de cooperare și externalități pozitive, și nu de conflicte și externalități negative.

Am ales această temă deoarece mi s-a părut interesantă, am dorit sa aflu mai multe lucruri legate de țările dezvoltate, mai puțin dezvoltate și țările slab dezvoltate care se confruntă mereu cu noțiunea de globalizare.

Am analizat în prima parte a lucrării elemente ce definesc termenul de globalizare și difersificarea formelor ei. În cadrul primului capitol am analizat globalizarea premodernă, globalizarea modernă timpurie, globalizarea modernă si respectiv globalizarea contemporană. Pe parcursul acestui capitol am învățat faptul că globalizarea este definită și privită de oameni în mod diferit. Unii privesc procesul de globalizare cu teamă, socotind că el determină creșterea disproporționată între națiuni, stârnește șomajul si amenință standardele de viață și în același timp amenință și procesul social.

Ca și studiu de caz am analizat țările mediu dezvoltate și țările subdezvoltate în contextul globalizării. În prima parte a studiului de caz, în capitolul II am analizat țările mediu dezvoltate în contextul globalizării. În acest capitol am dorit să evidențiez locul țărilor mediu dezvoltate în cursa tehnologică, integrarea acestor economii și insatisfacțiile generate în contextul globalizării precum și reducerea decalajelor dintre țările dezvoltate și țările în tranziție la economia de piață.

Dezbaterea privind efectele globalizării asupra țărilor în dezvoltare poate fi urmărită pe câteva direcții principale cum ar fi funționarea sistemului productiv, financiar și comercial internațional, problema sărăciei și a inegalității în lume.

În continuarea lucrării, în capitolul III am analizat țările subdezvoltate, inegalitățile de dezvoltare, problemele globalizării în cazul țărilor subdezvoltate și spre finalul capitolului am amintit despre subdezvoltarea în cazl țărilor islamice. În acest capitol am dorit să arăt faptul că interesul țărilor slab dezvoltate este acela de a participa cât mai activ la procesul de globalizare și nu de a rămâne în afara lui. Țările care au rămas sărace nu sunt cele care s-au expus prea mult globalizării, ci acelea care au rămas în afara ei.

Globalizarea oferă oportunități extinse pentru o dezvoltare reală la nivel global, dar se manifestă printr-un progres inegal pe regiuni. Globalizarea este o realitate, iar orice țară care își pregătește temeinic viitorul se vede nevoit să interfereze cu ea. Neadaptarea la noul mediu al globalizării inseamnă nu doar o șansă pierdută, ci și riscul de a pierde poziții si segmente de piață deja dobândite. Termenul de globalizare a dobândit o forță emoțională destul de mare, fiind considerat un proces cu efecte benefice, o adevărată soluție pentru viitoarea dezvoltare economică mondială, dar, în același timp, majoritatea consideră aces proces inevitabil și ireversibil.

Voi demonstra pe parcursul lucrării că orice s-ar întâmpla, procesul în sine nu poate fi stopat, dincolo de argumentul favorabil al globalizării prin care avantajele ar depăși costurile induse.

Capitolul I – Globalizarea – Imagine de ansalblu

Elemente definitorii ale globalizării

Fiind un concept nou, globalizarea nu a beneficiat de la început de o definiție foarte clară. Cea mai concludentă dovadă o constituie faptul ca pe parcursul a mai multor ani, acest termen a fost abordat din diverse puncte de vedere fiind de multe ori controversată. Totuși, semnificația termenilor în momentul de față nu a fost lipsită de importanță. Părerea tot mai larg împărtășită, potrivit căreia lumea constituie un întreg a prins rădăcini profunde, în primul rând pe planul conștiinței generale. În cadrul acestui întreg s-au dezvoltat enorm legăturile între sistemele naționale, fapt ce a adâncit procesul de interdependență între ele. Principala componentă a acestui proces a constituit interdependența materială, cu toate ca nici latura culturală nu trebuie neglijată. În acest fel, intensificarea conștiinței comune” este descrisă în literatura de profil, fiind un fenomen nou, datorită căruia era necesară redefinirea unor concepte politice, economice și militare în termenii “recesiunii internaționale”, “ordinii mondiale”, acreditandu-se ideea de “produs mondial” sau în cazul în care ne referim la poluare, sub expresia unei chemari de “salvare a planetei”.

Creșterea “conștiinței globale” a menținut treptat certitudinea că lumea poate sa fie reprodusă ca un singur sistem. Din ce in ce mai mulți atât oameni politici cât și cei de știință consideră că, în ciuda unor dispute mai mult sau mai puțin caracteristice, lumea a devenit mai unită în preajma marilor amenințări care ar putea să ducă la dispariția vieții pe pământ. Din nefericire, aceste probleme sunt încă tratate la stadiu de principii, adeseori prea repede date uitării, în acest fel riscând foarte mult dacă am socotii că s-a creat un consens asupra lor, iar oamenii sunt tot mai deciși către ceea ce au de facut în viitor.

Termenul “globalizare” pătrunde pentru prima oară într-un dicționar în anul 1961. De la mijlocul anilor 1980 dobândește o circulație considerabilă: el se alătură ca adjectiv la termen ca: instituții, piețe, ecologie, finanțe, comunicații, stiluri de viată, legi, migrație război, conferințe, societate civilă și evenimente. Daniel Yering face deosebire între globalizare, ca un proces de expansiune a investițiilor și a comerțului și globalitate, ca fiind o stare , o condiție, sau o realitate dincolo de globalizare: “intrarea într-o lume a globalitații”.

Una dintre cele mai uzuale definiții ale conceptului de globalizare este: „Globalizarea reprezintă procesul prin care distanța geografică devine un factor tot mai puțin important în stabilirea și dezvoltarea relațiilor transfrontaliere de natură economică, politică și socioculturală. Rețelele de relații și dependențele dobandesc un potențial tot mai mare de a deveni internaționale și mondiale”. După părerea noastră această posibilitate de lărgire a relațiilor pe plan internațional presupune o serie de termeni de acțiuni, reacțiuni și de rezistentă.

Această definiție cuprinde atât aspectele obiective, cât și aspecte subiective pe care le presupune conceptul de globalizare:

În primul caz, “geografia” pierde din relevanță mulțumită noilor tehnologii, noilor strategii ai actorilor economici și politicilor acestora, fiind atat internaționale cât și naționale.

În al doilea caz, globalizarea se face tot mai puternică datorită faptului că lumea a început să perceapă tot mai clar noile oportunități deschise de aplicare a tehnologiilor noi precum și de punere în aplicare a noilor strategii și politici.

În momentul în care se acționează în conformitate cu dinamica globalizării, are loc crearea procesului de globalizare.

În același timp, îngrijorările și reacțiile datorate de dezvoltarea procesului sunt, de altfel realități percepute de indivizi. În această definitie se diminuează importanta distanței geografice, însă aceasta nu dispare. Conform acestora, relațiile la nivel internațional sunt mai simplu de slabilit și oamenii, simbolurile și respectiv mărfurile sunt eliberate de condiție geografică. Într-un sistem global, acestea actionează liber la nivel planetar, devenind tot mai clara ideea că indivizii și societățile se numără printre cele mai puțin protejate de granițe. Explicația accentuează, de altfel și ideeea dezvoltării probabilității de extindere a rețelelor la nivel global. Latura potențialității constă în rolul pe care realitățile de categorie socioculturală le au în stabilirea “logicii globalizării”. O cultură intens orientată spre conservatorism și detasare, regimurile politice dictatoriale, prezența unei ordini mondiale intens fragmentate, o regionalizare cu orientări defensive, pot influența dezvoltatea globalizării într-un mod semnificativ.

Tehnologiile, evoluțiile ideologiilor politice și modificările economice au stârnit acest fenomen în care distanta geografică a ajuns un factor neesențial în fixarea și susținerea legăturilor transfrontaliere, a relațiilor economice, a celor politice și socioculturale internaționale pe care le găsim a fi esența globalizării. Oamenii au ajuns conștienți de acest lucru, de aici, toate aceste rețele, relațiile și dependențele interumane și statale s-au transformat virtual mondiale. Această internaționalizare posibilă relațiilor și dependențelor stârnesc pierderi pe plan democratic, ecologic, social și cel al securității și astfel produce efecte cum ar fi schimbarea pozițiilor și deficențe administrative. Globalizarea nu reprezintă un fenomen în totalitate negativ. Acesta reprezintă un factor de integrare a indivizilor în comunitatea mondială și oferă loc de desfăsurare a unor noi sisteme de guvernare globala și a unei societăți civile globale.

“Caracteristicile curentului globalizării cuprind internaționalizarea producției, noua diviziune internațională a muncii, noile mișcări migratoare dinspre Sud spre Nord, noul mediu competitiv care generează aceste procese, precum și internaționalizarea statului, făcând din state agenții a unei lumii globalizate”.

Lumea devine din ce în ce mai mult un supermarket global, unde ideile și bunurile pot fi găsite peste tot, oriunde, în același timp. Globalizarea nu vizează doar procesul obiectiv de creștere a intercomunității. Aceasta vizează conștientul și subiectivitatea individului, adică rolul și intensitatea conștientizării lumii ca o zonă unică. Globalizarea reprezinta ceea ce cei din Lumea a Treia au denumit, timp de secole colonizare. Globalizarea vizează procesul prin care legăturile sociale devin relativ absente de factorii distanță și granițe, în așa fel încât ființa umană se desfasoară tot mai mult în largul unei lumi privite ca loc unic.

Unii vad procesul globalizării cu ostilitate, poate chiar teamă, socotind ca el determină creșterea disproporționată între națiuni, stârnesc șomajul și amenință stand dinspre Sud spre Nord, noul mediu competitiv care generează aceste procese, precum și internaționalizarea statului, făcând din state agenții a unei lumii globalizate”.

Lumea devine din ce în ce mai mult un supermarket global, unde ideile și bunurile pot fi găsite peste tot, oriunde, în același timp. Globalizarea nu vizează doar procesul obiectiv de creștere a intercomunității. Aceasta vizează conștientul și subiectivitatea individului, adică rolul și intensitatea conștientizării lumii ca o zonă unică. Globalizarea reprezinta ceea ce cei din Lumea a Treia au denumit, timp de secole colonizare. Globalizarea vizează procesul prin care legăturile sociale devin relativ absente de factorii distanță și granițe, în așa fel încât ființa umană se desfasoară tot mai mult în largul unei lumi privite ca loc unic.

Unii vad procesul globalizării cu ostilitate, poate chiar teamă, socotind ca el determină creșterea disproporționată între națiuni, stârnesc șomajul și amenință standardele de viață și în același timp procesul social. Din punctul de vedere al lui Schimitov: “Dincolo de milioanele de cuvinte folosite pentru a descrie globalizarea, avem datoria să recunoaștem că ne aflăm în fața unui colonialism modern…”.

După părerea noastră, în citatul de mai sus, Schimitov spune despre acest fenomen, prin care interacțiunea umană globală se dezvoltă la un nivel impresionant, iar asta face ca atât efectele primare cât și reacțiile ce le stârnesc să dea nastere la multe alte fenomene. Generalizarea anumitor practici care par a fi unele dintre cele mai eficiente nu se petrec în mod uniform si natural. Un exemplu ar putea fi faptul că la cațiva ani dupa crizele economice și cele financiare anilor trecuți, organismele internaționale specializate au contenit sa mai recomande, asa cum faceau în anii `80 și anii `90, deschiderea contului de capital, ori care ar fi circumstanțele, făcându-și apariția multe dispute privind felul diferit prin care liberalizarea comerțului afectează statele lumii, bogate și sărace. Imprecizia privind universalizarea practicilor celor mai eficace poate fi evidențiată de controversele doctrinare, de asemenea aceasta fiind și neînțelegerea din interiorul capitalismului, între formele de organizare economică și cea socială, cât și de fracturile din ce în ce mai adânci în spațiul economic mondial. Acest motiv pentru care ceea ce este mai eficient sau avantajos depinde de situația concretă locală și varietatea iși are un rol important atat în progresul economic cât și în cel social.

Această prezentare dă o viziune de ansamblu despre unele aspecte care stau la baza globalizării și propune să identifice modurile în care statele pot sa valorifice câștigurile asociate acțiunii, păstrându-și în același timp obiectivitatea asupra evaluării pericolelor aferente.

Globalizarea este vazută ca un moment în cadrul procesului de mondializare, în mediul căreia actorul principal îl are firma, dar de preferință cea multinațională. Punctul acesta de vedere este sprijinit însăși de literatura anglo-saxonă. Unul din dicționarele engleze definește globalizarea î1 următoarele cuvinte: “Globalizarea constă în tendința firmelor de a-și stabili unități de producție în lumea întreagă, adică oriunde piața este suficient de mare pentru a permite economii de scară. Aceasta conduce la creșterea numărului și a mărimii întreprinderilor multinaționale. Trăsătura de bază a globalizării rezidă în faptul că mărfurile, serviciile, capitalul, munca și ideile sunt transferate pe plan internațional prin intermediul firmelor”. După parerea noastră globalizarea este percepută ca o tendință de expansiune a firmelor pe piața internațională a factorilor de producție.

O interpretare intr-un asemănătoare a globalizării întâlnim și în alte dicționare. Un dictionar italian defineste globalizarea in urmatoarele cuvinte: “Globalizarea reprezintă unproces recent care constă în realizarea unei piețe de dimensiuni mondiale. Acest lucru este posibil datorită nivelării trebuințelor consumatorilor și standardizării produselor, precum și dezvoltării fără precedent a comunicațiilor și mass mediei. Întreprinderile interesate de fenomenul globalizării sunt caracterizate printr-o structură elastică, dinamică și cu un conținut tehnologic înalt fie în ceea ce privește producția, fie distribuția bunurilor. Între altele ele sunt nevoite să-și reexamineze frecvent planurile lor strategice pentru a nu se găsi în situația de a fi excluse de pe piața puternic concurențială”. Diferenta, în cazul de față, se observa în accentul mai mare pus pe probabilitatea înfăptuirii acestui proces, firmele fiind, din nou, în centrul atenției, fiind nevoite să se adapteze prototipelor de producție și de schimb impuse de această piață imensa, deja formată. De altfel, se accentueaza mai clar rolul jucat de comunicații în accentuarea acestui proces. Ne ia prin surprindere, însă, discretia păstrată față de globalizarea financiară și in acelasi timp de investițiile internaționale care, în ultimul timp, au controlat schimburile propriu-zise de mărfuri.

Încercând să facem o caracterizare a globalizării privind dintr-o perspectivă istorică, o analiza a Organizației de Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) publicata în anul 1994 menționeaza urmatoarele: “Din punct de vedere istoric, expansiunea internațională s-a făcut prin intermediul schimburilor, iar, după anii ‘80, printr-o dezvoltare considerabilă a investițiilor directe și a colaborării interîntreprinderi. Ceea ce este nou în această fază se referă la faptul că întreprinderile au recurs la noi combinații între investițiile internaționale, schimburi și cooperare interfirme pentru a-și asigura expansiunea și a-și realiza obiectivele. Strategiile internaționale ale trecutului se bazează pe exporturi și plasarea producției pe piața internă. De data aceasta, noile strategii combină toată gama de activități transfrontaliere: exporturi și aprovizionare în/din exterior, investiții străine și alianțe internaționale. Întreprinderile care adoptă aceste strategii pot obține profit de pe urma unui nivel mai înalt de coordonare, diversificării operațiunilor și implantării lor locale”.

Din privinta noastra, acest nou punct de vedere, a fost receptionat de lumea academica, fiind interesant prin sfera sa de cuprindere, insa, cu o oarecare precautie. Majoritatea rezervelor formulate se raportau la faptul că definiția de mai sus cauta să asimileze globalizarea cu multilateralismul, indrumand cercetarea spre însușirea punctului de vedere al OMC și FMI care, de mai mult timp,pretindeau că globalizarea și schimburile externe erau sinonime. Pornind de la această remarca, unii cercetători socotesc că globalizarea trebuie percepută ca un proces înainte de orice, de categorie industriala “…ca un proces centrifug, de natură microeconomică”. Prin urmare, pe plan industrial, asistăm la un mod recent de organizare a muncii și producției, de întreprinderile multinaționale care, beneficiind de măsurile de liberalizare și dereglementare, imbinate cu posibilitățile prezentate de noile tehnologii, au reușit să mareasca mobilitatea capitalului productiv și să profite de avantajele delocalizării.

Fără incertitudine, globalizarea nu se raporteaza doar la activitatea firmelor și la fluxuri

comerciale pe care acestea le cauzeaza. În egală măsură, ea cuprinde și globalizarea financiară, care nu o putem elimina de pe lista forțelor ce au starnit marile ajustări structurale în economia mondială. Notiunea de bază care reiese din cateva lucrări dedicate acestui subiect este următoarea: globalizarea necesita vazuta drept “fază specifică de internaționalizare a capitalului și de punere în evidență a posibilităților sale de valorificare la scara ansamblului regiunilor lumii, adică oriunde se găsesc resurse și piețe de desfacere”. Dupa parerea noastra, de data aceasta, trăsăturile globalizării sunt abordate într-un context mai larg. In acest fel, globalizarea este considerată a fi efectul conjugat a două momente diferite, dar strâns interconectate între ele. În prima faza, este vorba de un lung interval de acumulare a capitalului, initiata după incheierea primului război mondial, dar întreruptă de crize și războaie distrugatoare, cum a fost cel de-al doilea razboi mondial. A doua faza este evidentiata de adoptarea anumitor măsuri deliberalizare a vieții economice internaționale, privind privatizarea și sincronizarea legislativă, pusa in aplicare la începutul anilor ‘80. Toate acestea au dus la pierderea parțială a capacității de a se inainta cu o dezvoltare economică autocentrată și independentă, impreuna cu dispariția unor trăsături particulare ale piețelor naționale. Conform acestora, nu trebuie desprinsă concluzia că efectele ce le-am mentionat mai sus au fost o urmare mecanică a globalizării, mai precis spus a unor forțe exterioare care au supus statele la o anumită linie de conduită. În ciuda faptului că, fără intervenția politică a guvernelor dus înspre privatizare și liberalizare a schimburilor, reprezentat de marile grupuri multinationale, capitalul financiar internațional, nu ar fi putut să se largeasca la scară planetară, acaparând resursele economice, cele naturale și umane, disponibile.

De-a lungul timpului, în literatura economică și-a făcut aparitia și un alt punct de vedere privind termenul de globalizare. Acest proces a început să fie vazut ca “…modalitate sau sistem de receptare și abordare petermen lung a marilor probleme contemporane, determinate de interacțiunea multiplelor procese șifenomene economice, tehnice, politice, sociale, culturale, ecologice etc.”. Dupa parerea noastra, definirea globalizării ca modalitate sau sistem de receptionare și abordare reprezintă o nouă viziune despre acest proces atât de complex. Aceasta insa deplasează analiza pe terenul anumitor probleme globale ale omenirii stiute, de altfel, cu mai multe decenii în urmă. Printre primii dintre cei care le-au semnalat se numara membrii Clubului de la Roma (fiind fondat în anul 1968), concluziile lor existand expuse în numeroase lucrări de referință. Din parcurgerea lor reiese în evidență ideea potrivit căreia, în situatia în care comunicațiile au ajuns universale, informațiile instantanee și transporturile

supersonice, lumea a devenit treptat o entitate cu însusiri globale, aspirand spre o piață globală și respectiv sistem social global. Din acest punct de vedere, ansamblul capătă proprietăți și însușiri în care componentele nu le posedă. Noi suntem pe deplin de acord cu o așa abordare, numai că ea ne servește să înțelegem mai bine numai problemele globale și trebuința adoptării măsurilor corespunzătoare de comunitatea internațională pentru rezolvarea lor. Ne lipsesc, în cazul de față, componentele și criteriile în baza cărora să fim capabili de a defini și mai apoi de a defini globalizarea în calitate de megatendință a unei lumi contemporane.

Istoric – Diversificarea formelor globalizarii

Globalizarea nu este un fenomen cu totul nou și nici unul modern. Forma globalizării s-a modificat de-a lungul anilor iar în domeniile-cheie ale interacțiunii umane, de la unul politic la cel ecologic. Așa cum am încercat să arătăm în capitolele anterioare, fiind un proces istoric, globalizarea nu poate fi definită de o logica evoluționistă. Pattern-urile istorice ale globlizării sunt punctate prin mari schimbări și răsturnări de situații, în timp ce ritmurile sale temporale se diferențiază în funcție de domeniu.

1.2.1. Globalizarea premodernă

Epoca premodernă ascunde, bineînțeles o perioadă lungă, care debutează cu formarea de centre diferite și separate ale civilizației agrare sedentare în zone precum Eurasia, Africa și desigur cele două Americi, în urma cu aproximativ 9.000-1.000 de ani. De-a lungul următoarelor milenii, aceste civilizații precum și altele ulterioare au evoluat în capacitatea de a se angrena în proiectarea la mare distanță a comerțului. Această epocă este uniformizată în mare parte de limitele globalizării în toate variantele sale multiple, în așa fel încât, deși existau însemnate inovații sociale cât și de infrastructură în multe sectoare, în special în cele de transport și comunicații, potențialele dezvoltării unor interacțiuni globale solide erau influentate într-o mare masură de tehnologia disponibilă. Mai mult, era o epocă în care globalizarea a fost definită în primul rand, de adunări între regiuni sau întâlniri între civilizațiile din mediul Eurasiei, Oceania și desigur cele două Americi rămânând civilizații autohtone, în timp ce legatura dintre laturile de vest, de est și cele de sud ale teritoriului afro-euroasiatic era realizat prin rețele sau prin fluxuri neglijabile, cu toate că erau directe sau regularizate.

“Principalii agenți ai globalizării în această perioadă se împart în trei categorii: imperii politice și militare, religii mondiale și mișcări migratoare – atat ale popoarelor nomane de stepă, cât și ale societăților agricole care se extindeau în zone populate dar necultivate. Comerțul la distanțe mari între regiuni și civilizații a construit o a parta dar oarecum mai puțin intense sursa a globalizării în perioada respectivă.” Construirea imperiilor și extinderea forței militare și a relațiilor politice de lungă durată și pe distante mari a început în Sumer, în mileniul al 3-lea înainte de Hristos. Extinderea din punct de vedere geografic, longevitatea, puterea și desigur coerența sistemelor imperiale diferit considerabile, la fel ca eforturile precum și strategiile lor de a dori să intituționalizeze aceste relații. În cea mai mare parte, aceste imperii au reprezentat dorme de globalizare deosebit de limitate. Multe dintre acestea au rămas destul de mici și cam localizate, pentru cea mai mare parte a acestei epoci. Într-adevăr, prin unele metode, cele mai bogate și cele mai solide dintre aceste civilizații imperiale au ajuns să reprezinte fundamental regiunile între care au avut loc întâlnirile ulterioare la nivel global cum ar fi : civilizația indiana, China dinastiei Han precum și Imperiul Roman. Odată cu constituirea acestor imperii, epoca era martoră apariției, a răspândirii și a stabilirii religiilor mondiale. Mesajele universale de mântuire, capacitatea lor de a reușii să traverseze și să unească diviziunile culturale, infrastructura lor de teocrații și de texte sfinte de întinsă circulație au desemnat unul dintre cele mai înseminate episoade ale întâlnirilor între teritorii și civilizații. . Cu toate acestea, în perioada cand aria lor de extindere le-a depășit pe cele ale multor imperii anterioare, religiile mondiale au rămas limitate la una sau la două regiuni sau civilizații. Nașterea islamului în secolul al VI-lea d.Hr a fost o excepție, aceasta putând fi considerate prima religie globalizată a lumii.

Pattern-ul sporadic a fost al treilea element-cheie al globalizării; devastator de deplasări și cuceriri expuse de imperiile nomade ale stepelor Eurasiei centrale. Mișcările acestea au inclus popoarele germanice, acestea cucerind Imperiul Roman în perioada secolului al V-lea d. Hr, toate acestea înainte de a se stabili în Europa de Vest respectiv Africa de Nord, iar în secolele XII-XIV, mongolii. După fiecare val de invazii urmau distrugeri, migrații formate, cuceri precum ți epidemii. Într-adevar, epoca se termină cu dispariția și slabirea multor relații la distanțe mari, acestea fiind create mileniul anterior, fisurate datorită crizelor din secolul al XIV-lea: epidemia Morții Negre și distrugerea și doborârea finală a imperiilor mongole. Cu toate că aceste mișcări au lasat în spate instituții și practice,șocul militar inițial al expansiunilor nomadice era deseori cu mult mai puternic decât moștenirile lor de durată, acestea fiind cele culturale, economice și cele politice. Prin comparare, extinderea mai lentă, inexorabilă a popoarelor precum și a statelor agricole în teritorii cucerite de vânători-culegatori a lasat semen istorice mai adânci.

Globalizarea, definită în aceste circumstanțe ca intalniri între zone și civilizații, a operat în epocă mai ales în ideea puterii militare și culturale respective migrației umane și anume imperii dominante, religii mondiale, contopirile nomadice și expansiunea agricolă, unde se adaugă și circulația bolilor. Formele de globalizare economică s-au păstrat de-a lungul întregii perioade. Alături de răspândirea islamului, acestea au fost singurele forme de interacțiune socială care au reușit să atingă elemente semnificative ale unei extensiuni globale. Spre deosebire cu epocile ulterioare, globalizarea din perioada premodernă poate fi descrisă cel mai bine ca o formă de globalizare subtire. Civilizațiile Oceaniei precum și cele ale Americii au fost separate de cele ale Eurasiei și Africii. De fapt civilizațiile regiunilor au rămas în cea mai mare parte separate una de cealaltă, la fel cum a confirmat-o răspândirea foarte lentă sau aproape inexistenta a culturilor de plante respective tehnologii. Cu toate că existau câteva contacte, fluxuri precum și legaturi între Eurasia și Africa Subsahariană, deșertul a fost aproape la fel de eficient în separarea acestor zone pe cât erau oceanele în separarea celor două Americi de toate celelalte. Cultura islamică, rutele strâmte pentru caravane de-a lungul deșertului precum și relațiile comerciale peste Oceanul Indian au reușit să aducă civilizațiile africane în contact cu Eurasia. În Africa, expansiunea spre sud a civilizației agrare a determinat fluxuri de oameni pe intervale lungi și răspândirea limbilor, metalurgii precum și tehnicilor agricole. Cu toate acestea, majoritatea relațiilor între regiuni și civilizații s-au desfășurat în interiorul Eurasiei. Între regiunile islamice ale Levantului și Orientului Apropiat, stepele Asiei Centrale, civilizației indiene precum și China, s-au stabilit cele mai multe legături comerciale, cele culturale precum și cele militare.

Nu sunt posibile, în principiu, evaluări cantitative ale intensității fluxurilor globale comparând cu fluxurile locale și zonale și aprecieri exacte ale rapidității miscărilor în această epocă. După cum am accentuat mai devreme, impactul întâlnirilor izolate, mai ales acolo unde se adunau pentru prima dată civilizații, areale, familii genetice, anterior separate, posibil părea mult mai puternic decât cel al interacțiunilor globale mult mai stabile. În orice caz, rețelele militare și cele politice nu au fost competente să mențină legături de guvernare reglementată pe distanțe cu adevarat globale. În momentul în care s-a încercat spre exemplu- califatul islamic timpuriu și imperiile mongole din sec al XII-lea- o astfel de guvernare, aceasta s-a dovedit fragilă. Dar, în cazuri aparte, rețelele culturale și cele economice au fost menținute pe distanțe mult mai mari, după cum au demonstrat-o comerțul transeurasiatic și peste Oceanul Indian precum și lumea islamică transcontinentală. Impactul lor era totuși mai confuz și mai limitat decât cel al expansiunii militare și cele politice. Extinderea noilor idei religioase a fost caracteristică, desi limitele puterii lor de transformare devin pronunțate la hotarele geografice ale religiilor lumii; putem spune că fară nici o excepție, acestea au fost silite să facă mari concesii teologice precum și de ritual fața de procedura animistă locală sau față de influența relațiilor mondiale adiacente. Relațiile și legăturile elitelor, deși mai puțin consistente ca aceste întâlniri, au fost mai profunde oferind canale pentru dialoguri colective mai largi și pentru circulația noilor idei și tehnologii. Comerțul și venitul din comerț au fost, bineînțeles, vitale pentru prosperitatea multora dintre statele și elitele care organizau și străbăteau principalele trasee comerciale ale epocii respective. Ele au oferit, de asemenea, un important canal pentru contactul cultural între civilizații și respectiv pentru schimbul tehnologic, însă cea mai mare parte a populației lumii a rămas în mare masură neafectată de aceste fluxuri vorbind din punct de vedere economic.

Infrastructurile globalizării din această perioadă au fost incredibil de variate și disperate. Unele fragmente ale lumii nu au fost deloc afectate de ele. Zonele aparte din afara centrelor metropolitane dețineau doar cele mai vagi interconexiuni cu metropola pentru ca sa nu mai vorbim de alte centre de putere mai departate. Dimensiunile și ierarhia sistemelor imperiale au provocat, într-o masură deosebit de mare, importanța oicărei infrastructuri date: drumurile romane sau incase nu au reusit să se extindă, la urma urmei dincolo de frontierele acelui imperiu. Infrastructurile transportului pe uscat au rămas constante, privind mai multe puncte de vedere, pe tot parcursul acestei perioade. Atât tehnologiile de construire de drumuri cât și logistica de-a lungul rutelor pe uscat s-au ameliorat exagerat de puțin ulterior eforturilor romanilor de-a lungul întregului interval. Chiar și în China canalele au rămas la fel ca și în stadiul inițial, iar faptul că transporturile pe uscat se bazau pe tăria animală limitată și folosirea acesteia, cel putin pentru cauze economice, la circulația bunurilor scumpe, acest lucru a fost exemplificat de rutele transeurasiatice din Asia de Est spre Levant, precum Drumul Mătăsii. Transportul și tehnologiile maritime au cunoscut unele evoluții și invovatii. Rețelele de comerț și de circulație puteau fi stabilite la nivel transoceanic, și nu numai peste micile mări închise ale lumii antice. Negustorii musulmani străbăteau regulat Oceanul Indian și inființau rețelele de-a lungul coastei vestice ale Africii și în insulele Asiei de Sud-Est. Dezvoltările consecutive din domeniile scrisului, tipăritului și respectiv arhivării au facut ca aceste infrastructuri fragile să reusească să sprijine interacțiunile și schimburile intensificate între culturi, dar ele au rămas limitate la elitele teocratice, militare precum și cele politice, la aventuri și negustori. Așadar, rapiditatea fluxurilor globale regularizate era diminuată; mesaje, mărfuri, funcționari și ordine reușeau să circule doar atât de repede cât le permitea transportul nemecanizat. Fluxurile militare se puteau deplasa ceva mai repede decât majoritatea celorlalte, însă velocitatea rămânea minimă.

Aproape nici o variantă instituționalizată de reglementare globala sau cel puțin interregională sau intercivilizată nu era creată în această perioadă. Exista elemente ce privesc o diplomație emergentă în unele zone, iar sistemele de tributuri intercivilizaționale regularizate se aflau în special între China și sferele sale. Există, de altfel, o oarecare regularizare transculturală realizată printr-o teorie religioasă comună și prin biserici precum și prin teocrații instituționalizate în teoriile creștine și islamice, cu toate că, în ambele cazuri, împărțirea în diferite ortodoxii religioase și unități politice a fost considerabilă. Dincolo de acestă ipostază, întâlnirile între regiuni și civilizații au supraviețuit, în cea mai mare parte, cele ad hoc și conflictuale decât cele instituționalizate și regularizate. Este important să facem deosebire, în această perioadă, între impactul fluxurilor globale- deseori întâlniri sau angajamente incomparabile între civilizații și între regiuni, respectiv impactul relațiilor susținute. Consecințele fluxurilor inițiale, precum contopirile externe, prozelitismul religiilor mondiale ori marile epidemii, au fost deseori uriașe, având ca urmare colapsul ori dezorganizarea statelor deja existente. Exemple de astfel de fluxuri cuprind invaziile barbare în Europa latină, impactul incipient al islamului împotriva Asiei de Sus-Vest și Africii de Nord, consecințele „Morții Negre” asupra Chinei dinastiei Han precum și răspândirea tehnologiilor militare în regiunea din Euroasia ca rezultat al invaziilor mongole. Acolo unde, în plus, fluxurile acestea au fost urmate de așezarea străinilor și de formarea unor noi sisteme politice precum și a unor noi pattern-uri și proceduri economice, impactul fiind mai durabil. Comerțul a fost esențial pentru volumul veniturilor statului precum și pentru averile orașelor și claselor comerciale, iar în cateva regiuni, a avut și o influentă durabila asupra producției interne. Cu toate astea, în cea mai mare parte a timpului, cea mai mare parte a populației lumii a trăit în afara acestor interacțiuni economice.

1.2.2. Globalizarea moderna timpurie (1500-1850)

Începutul secolului al XVI-lea simbolizează data convențională a începutului a ceea ce s-a numit cândva „ascensiunea Occidentului”; procesele istorice care au dus la nașterea și dezvoltarea instituțiilor-cheie ale modernității europene, achiziția asupra popoarelor europene ale tehnologiilor și resurselor de putere care, într-un final, le-au depășit pe cele ale oricărei civilizații precum și creșterea ulterioară a imperiilor globale europene. Dorim să subliniem că relatatea noastră în ceea ce privește globalizarea nu reprezintă nici o reluare a expunerilor convenționale asupra ascensiunii Occidentului și nici o trecere în revistă a istoriei mondiale. Regăsim natura mai degrabă oportunistă decât predeterminată a unei expansiuni occidentale, precum și caracterul sau deseori fragil. Recunoaștem de altfel și gradul în care inovația și expansiunea europeană s-a bazat pe importul și pe adaptarea tehnologiilor eurasiatice, nu numai pe inovația indigenă. Expansiunea europeană din această epocă nu a fost cu adevărat globală, aceasta a vizat în cea mai mare parte a ei pe cele doua Americi precum și Oceania. Europenii au putut să învingă și să cucerească imperiile și societățile însă fară stat din Oceania, America de Nord respectiv Caraibe, precum și statele agrare din America Centrala și Anzi. Cu toate astea, capacitatea lor de a se infiltra în Africa sau în Asia a fost cu mult mai limitată. Relațiile de putere între Europa, coloniile americane, principalele state și civilizații din teritoriile islamice cum ar fi India și Asia de Est, așa cum pretinde acest pattern disperat de expansiune globală, rămânând bine echilibrate o mare parte a acestor epoci. Totuși, construirea imperiilor europene în cele două Americi, în secolul al XVI-lea și secolul al XVII-lea precum și în Oceania în intervalul de secole XVII-XIX, a ancorat aceste continente și zone, anterior separate, în sfera unor relații globale noi și caracteristice. In acest timp, o serie de evoluții în nucleul continentului european și continentul nord-american au început să creeze inovații sociale care aveau să modifice și să intensifice această etapă a globalizării.

Globalizarea a fost determinată în această epocă de fluxuri demografice, ecologice precum și epidemiologice între Europa, cele două Americi și respectiv Oceania. Acestea au fost accentuate atât de relații politice cât și militate mai trainice și de ridicarea imperiilor europene globale. Au început să apară noi forme de globalizare economică, așa cum au fost cele inființate de marile companii comerciale. La mijlocul secolului al XIX-lea, imperiile, religiile, popoarele europene, flora, fauna și microbii Europei transformaseră cele două Americi și Caraibele și se apucau să actioneze asupra Australiei și restul Oceaniei. Avanposturi redus populate au fost inființate pe coasta de vest a Africii precum și în Africa de sud. În Asia de Sud, influența britanică în India devenea tot mai pregnantă, în timp ce în regiunea mai spre est, o firavă influență europeană începea să se infiripe în insulele și în arhipeleagurile Asiei de Sud-Est; olandezii în regiunea Java, Spaniolii în Filipine, portughezii în Timor și respectiv Macao. De-a lungul întinselor câmpii și tundre ale Asiei Centrale și ale Siberiei, prezentă și forța sporeau constant, ajungând pe coasta Pacificului.

Între aceste noduri ale acestui imperiu european se întindeau sinapsele din ce în ce mai puternice ale interacțiunii economice globale, cu toate că în Eurasia, cu excepția capturării europene a unei bucăți din comerțul cu mirodenii, numeroase pattern-uri comerciale interregionale, pentru o bună perioadă de timp, au rămas, relativ neschimbate. De-a lungul vremii, corporațiile coloniale europene și compania olandeză precum și cea engleză ale Indiilor de Est, au sfârșit să regularizeze multe aspecte ale comerțului colonial și ale interacțiunii economice, înaintea dizolvării și substituirii lor cu guvernarea colonială spre sfârșitul perioadei. În Oceanul Atlantic, erau la apogeu în secolele XVI-XVII comerțul timpuriu cu lingouri din cele două Americi și comerțul triunghiular cu sclavi precum și schimburile comerciale asociate între cele două Americi, Africa și Europa. Este adevărat că timp de două secole, comerțul atlantic cu sclavi a însemnat centrul interacțiunii transatlantice, însă la sfârșitul epocii, acesta se micșorase aproape până la dispariție. Ca urmare a industrializării europene americane, în locul său se forma un comert mai intens cu produse agricole, bunuri manufacturate și materii prime. La acestea s-au adăugat evoluția instituțiilor bancare internaționale precum și un flux redus, dar în creștere de investirii de capital din Marea Britanie către cele două Americi.

Afirmând anterior că, în epoca premodernă, mărimea fluxurilor și a interconexiunilor globale era în general redusă în comparație cu rețelele și interacțiunile cu un caracter mai local. Întâlniri inițiate între societăți și civilizații separate precum și fluxurile izolate puteau crea interconexiuni unice intense, doar că instituționalizarea și regularizarea puterii politice și cele militare pe continente erau dificile și puteau fi ținute doar la nivel regional. Rețelele economice și cele culturale erau mult mai ușor de susținut, însă interconexiunile au fost stabilite aproape în exclusivitate doar între elite. În epoca modernă timpurie, pattern-ul este în general reprodus, însa în condițiile unei balanțe globale ale puterii în schimbare și ale cuceririi europene a Oceaniei și ale cele două Americi, anterior izolate. În consecință, în timp ce puterea tehnologică europeană și cea militară putea fi împinsă în societățile celor două Americi printr-o mișcare transatlantică devastatoare, statele europene nereușind să mentină controlul asupra multora dintre posesiunile lor coloniale. La încheierea epocii, coloniile americane se desparțiseră de Marea Britanie și cea mai mare parte a Americii Latine a reușit să iși câștige independența față de Spania și de Portugalia. Dominația asupra rămășitelor imperiale din zona Caraibelor și din Canada era limitată. Se poate mărturisi că interacțiunile economice globale se transformau din ce în ce mai intense, cu siguranță pentru acele state și societăți fiind cel mai intens angrenate în schimburi comerciale și în migrații transatlantice. Transporturile navale de lingouri din cele două Americi către Peninsula Iberica au fost de asemena dimensiuni, încât sistemul monetar al acestor țări a fost copleșit. În timp ce relația iremediabilă între comerțul cu sclavi, economiile fundamentate pe plantații și acumularea de capital precum și industrializarea europeană este încă de clarificat, rămâne evident că aceste interacțiuni economice globale au simțit un impact mai mare decat sporirea cheltuielilor elitelor și finanțarea lor. În Europa de Nord-Vest, pe acest val de interacțiune economică s-au constituit noi industrii și sisteme bancare interne, companii, asigurări și sisteme comerciale.

În cea mai mare parte a epocii, infrastructurile globalizării, comunicațiile și transportul aveau la bază tehnologii diferite de cele din epoca anterioară. A ajutat cu certitudine densitatea și circulația schimburilor comerciale răspandirea tiparului mecanizat în Europa. La sfârșitul acestei perioade, căile ferate, vapoarele mecanizate din fier precum și progresele înregistrate în construcția canalelor și a drumurilor faceau mult mai ușoare interconexiunile pe distanțe mai mari. Însă nici una dintre tehnologiile respective nu era extinsă cu mult dincolo de limitele câtorva state occidentale din nucleu. Cu toate astea, expansiunea economiilor europene a îngăduit ca toate aceste tehnologii, mai ales transportul oceanic, să fie practicat mai intens decât a fost înainte. Infrastructurile militare și cele politice și-au extins în mod esențial aria de acoperire, întinzându-se de la Europa atât în cele două Americi cât și în Oceania. Crearea piețelor legate peste Atlantic, din Europa peste Africa, spre est a fost la fel de importantă, prin faptul că le-a îngăduit negustorilor europeni să evite treptat teritoriile islamice. La aceasta s-au mai adăugat corporațiile transnaționale timpurii, precum și compania olandeză și cea engleză ale Indiilor de Est, cu toate că erau radical diferite de CMN-urile contemporane ca structură și metodă de operare. Cu toate acestea, velocitatea fluxurilor în cadrul infrastructurilor mai stabile de schimburi reciproce și guvernare a fost încă limitată la viteza cailor și a navelor.

Încă o dată, felul în care relațiile globale erau instituționalizate și reglementate a rămas extrem de limitat. În Europa se constituia un sistem interstatal de diplomație și de recunoaștere reciprocă, urmat de aspecte analizând reglementarea multilaterală a comportamentului interstatal prin dezvoltări cum ar fi Concertul European. Această societate europeană de țări urmărea de asemenea, treptat și prin metode variate, să crească „standardele civilizației” atât dincolo de Europa cât și de avanposturile sale imperiale. Concomitent, s-a extins în mare masură și zona de influență a instituțiilor Bisericii-Catolice, cu toate că, în cazul coloniilor și dependențelor statelor europene, randamentul centrului de a controla cu certitudine periferic era foarte limitat. Volumul avanposturilor periferice ale imperiilor europene de a acționa fără atenția cuvenită acordată circumstanțelor și instituțiilor locale era la fel de limitată.

„Fluxurile migratoare pe termen mai lung către America si din Rusia către Siberia au avut efecte mai puțin imediate, dar au avut ca rezultat, în cele din urmă, profunde modificări demografice, ecologice și politice în aceste regiuni.” După părerea noastră la fel ca și în epoca modernă a globalizării, atât contactele inițiale cât și fluxurile izolate se puteau dovedi devastatoare și transformative, în timp ce impactul relațiilor mai sprijinite era adesea mai puțin transparent sau imediat. Venirea inițială a europenilor în America Latină cu colecția lor de vegetație, faună și microbi euroasiatici, a facut un eveniment extraordinar de deosebit pentru popoarele indigene. Fluxurile migratoare pe termen lung către cele două Americi și din Rusia către Siberia au avut rezultate mai puțin ecologice și politice în aceste zone. Impactul comerțului cu sclavi spre societățile africane a fluctat pe măsură ce unele societăți s-au prabușit sau dezintegrat, în vreme ce altele au prosperat în cooperare. Interiorul continentului african însă a rămas închis la influentele externe. De exemplu în Asia, impactul acestor interconexiuni globale, neincluzând India, a rămas nesemnificativ. Forța culturală, cea politică și cea militară ale principalelor puteri din zonă au rămas suficiente pentru cea mai mare parte a timpului, astfel încât legăturile globale au fost minimizate și totodată au avut un impact infirm pe plan intern.

Probabil că impactul cel mai puternic al acestor intâlniri globale s-a produs împotriva Europei însăși. Cu toate că istoria economică rămâne controversată pare convenabil să spunem că accesul la bogăția și surplusul Lumii Noi, destinderea demografică produsă de mișcarea migratorie transatlantică și impulsul rivalității între imperii au dus la dezvoltzarea de noi tehnologii și de noi institutii ale puterii în Europa, o forță care avea să se dezlănțuie total oriunde în lume, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

În această epocă, suntem martorii nașterii în Europa a unor noi idei și a unor noi variante de teritorialitate, precum și a ideii. Dezvoltatea statelor teritoriale suverane și legătura lor cu națiunile se întind de-a lungul epocilor urmate de globalizare. Cu toate astea este rezonabil să afirmăm că aceste procese nu s-au stabilit în totalitate în Europa- ca sa nu mai zicem în afara Europei- pană la jumătatea secolului al XIX-lea. Ne vom opri însă în continuare asupra formării statelor, limitelor și asupra relației sale cu globalizarea. Ne confruntăm aici, ca și în cazul noilor forme precum și al intensității în creștere a globalizării, cu o tranziție considerabilă între epoca modernă timpurie și desigur cea modernă.

1.2.3. Globalizarea moderna ( 1850 – 1945 )

Pe când cele trei secole și jumătate anterioare anului 1850 au fost martorele instituirii unor rețele și unor fluxuri globale extinse și tot mai puternice, predominant sub dominația puterilor europene, perioada ulterioară a remarcat o accelerare uriașă a răspândirii și a consolidării acestora. În Occident, cei 100 de ani trecuți de la jumătatea secolului al XVII-lea au fost martorii unui val intens de transformări structurale, politice și respectiv economice. Societățile europene au început să construiască economii capitaliste industrializate, tehnologii navale deosebit de avansate, armamente și instituții de stat tot mai puternice. Valorificând aceste inovații, aria de acoperire a imperiilor globale occidentale se raspândește și rezultă o explozie atât a puterii economice cât și a influenței culturale occidentale. Puterea europeană s-a extins în aproximativ toate regiunile globului pe care le găsise neaccesibile cum ar fi Africa Subsahariană; sau din care a fost exclusă în mod activ (Asia de Est); după care au urmat lupta pentru Africa, destrămarea Chinei, colonizarea unei mari părți din Africa de Nord și Asia de Sud-Est precum și deschiderea Japoniei.

În condiția acestei expaniuni colosale a relațiilor politice și cele militare globale, perioada a fost martoră unor patter-uri de globalizare economică extrem de extinse, intense și caracteristice din punct de vedere social, atât comerțul cât și investițiile globale au luat amploare. Marile migrații transatlantice din Europa înspre Lumea Noua au culminat cu un remarcabil val înainte de izbucnirea Primului Război Mondial. Declinul comerțului cu sclavi a oferit posibilitatea ca valuri imense de lucrători cu contracte de ucenicie să evacueze Asia în căutarea unui loc de muncă în America de Nord și cea de Sud și în coloniile europene din Oceania, Caraibe, Africa și respectiv Asia. Pattern-urile și interconexiunile s-au accentuat și ele pe masură ce noi tehnologii de comunicații și de transport cum ar fi căile ferate și telegraful; se extindeau, iar consolidarea și amenințarea dominației imperiale europene pe tot globul au obligat alte societăți la un impact cultural inegal cu Occidentul. Epoca a fost marcată, de altfel, de începuturile unui nou val de interconexiuni internaționale, în domeniul ecologic, pe masură ce în Europa și-a făcut apariția poluarea transfrontalieră pe scara limitată, defrișarea tropicală aranjată sub auspiciile imperiale a luat amploare, iar transmiterea globală a imperialismului și a consumării combustibilului fosil a început să devină, fără a se știi atunci, compoziția atmosferei. Această perioadă a globalizării intensificate și cu multiple fațete era să fie întreruptă rapid de Primul Razboi Mondial.

Caracteristica definitorie a acestei epoci a fost influența politică și cea militară a imperiilor europene și a imperiului american, care s-au extins până la punctul culminant, creând astfel o rețea de interconexiuni cu adevărat globală, cu toate că a fost fragmentată de rivalități imperiale. Imperiul Britanic s-a consolidat și stabilit în dominioanele „albe”, Caraibe și India, și s-a lărgit în Birmania, în insulele din oceanul Pacific și avanposturile din China precum și din sudul și estul Africii. În fel asemănător, francezii s-au extins în Indochina, au preluat dominația unei mari părți din Africa de Nord și în felul ăsta au emis pretenții asupra unor regiuni din Pacific și a unei părti esențiale din Africa de Vest. Republica Americană a ajuns în final pe coasta Pacificului, a închis frontierele și, într-o dezlănțuire de extindere imperială, aproape fără osteneală, a dobândit de la ruși teritoriul aparent neproductiv al Alaskaisi a anexat Insulele Midway din Pacificul central și cel nordic. Ca urmare a victoriei împotriva spaniolilor în Războiul din anul 1898, controlul american s-a extins în Insulele Hawaii, insulele Guam, Wake precum și în insula Filipine. În aceste privințe, acea epoca a fost una în care formele constrângătoare de globalizare au dobândit o dimensiune cu veritabil globală. Alături de aceste pattern-uri de globalizare militară și politică, s-a constituit o rețea uriașă de interacțiuni și de fluxuri economice internaționale care erau întradevăr globale ca raspândire. Atât comerțul cât și investițiile au crescut amețitor la niveluri extraordinare și în ciuda fluxurilor economice semnificative în țările dezvoltate, cele mai multe schimburi de tip economic au avut loc între centrele imperiale și în periferie. În mod asemănător, pattern-urile migrației au ajuns mai globale pe măsură ce au crescut migrațiile transatlantice, ele s-au îmbinat, spre exemplu, cu diasporele masive ale epocii, care au expediat indienii în Caraibe, în Africa și în insulele din Pacific, chinezii i-au trimis în America de Nord și Asia de Sud-Est și japonezii în zona Americii Latine.

De-a lungul unei serii complete de domenii, intensitatea relațiilor globale s-a mărit. Acest lucru este cel mai accentuat în sferele comerțului, investițiilor și ale migrației. Raportul comerț/Produs Intern Brut pentru țările dezvoltate și în unele sectoare economice a atins noi culmi. Nivelurile ridicate de investiții străine erau vitale pentru industrializarea și pentru dezvoltarea infrastructurală a Statelor Unite, a unor fragmente din Europa de Est, a Scandinaviei și a unor părți din America Latină. Cifrele absolute de migrații precum și raportul imigranți/populația țării de origine, respectiv raportul imigranți/populația țării-gazdă erau la fel de importante. Impactul lor economic a fost unul esențial. Industrializarea americană a prosperat pe principiul fluxurilor de forță de muncă ieftină care veneau, în timp ce industrializarea europeană era mai rapidă și mai echilibrată din punct de vedere social, dată fiind supapa de evacuare, pe care o simboliza migrația pentru săraci, pentru cei fără pământ și șomeri. Puterea controlului politic pe distanțe mari a sporit și ea la rândul ei. Dimensiunile, coerența și forța sporită ale statelor metropilitane, la care se mai adaugă transportul rapid și comunicațiile telegrafice ce au îngăduit aplicarea unor politici imperiale mult mai sistematice, cu toate că acestea rămâneau slabe în comparare cu gradul de control și putere pe care țările îl puteau atinge în regiunea proprie. Impactul interconexiunilot culturale a fost, de asemenea, puternic, însă destul de diferit față de cel din timpurile anterioare, deoarece această perioadă a fost martoră circulației, împrăștierii și impunerii ideologiilor și discursurilor occidentale seculare; perioadele anterioare au fost predominant caracterizate de discursuri atât teologice cât și religioase. Efectele marxismului, ale liberalismului, naționalismului și ale științei, deși inițial divizate și concentrate exclusiv asupra grupurilor de elită, dețineau în cele din urma sa culturile, identitățile și experiențele sociale ale popoarelor din toată lumea.

La baza globalizării politice, culturale și economice s-a aflat dezvoltarea noilor infrastructuri de transport și de control, care, conjugată cu un mediu internațional în care principiul era mai degrabă pacea decât războiul, a contribuit apreciabil la avantul său. Din anul 1850 până în 1914, un val de modificări a început să unească și să coreleze sistemele imperiale. Căile ferate au exclus, în cele din urmă, impedimentele și restricțiile transportului pe uscat cu animalele. Au ajuns posibile din punct de vedere economic fluxuri voluminoase de produse agricole și manufacturate – deși nu doar mărfurile de lux, aceastea fiind transportate pe uscat. Contolul politic și cel militar a putut fi extins de la avanposturile de coastă spre interiorul societăților înconjurate de uscat. Trecerea de la vale la abur s-a unit cu construirea canalelor Panama și Suez, micșorând spectaculos atât distanța cât și pericolele principalelor rute comerciale oceanice. Prețurile de transport ale comerțului și ale migrației internaționale s-au redus extrem de repede, iar volumul acestora a crescut. În momentul în care sistemele de mesagerie ce utilizau porumbeii se întâlneau încă într-o măsură deosebit de mare în Europa în secolul XVII-lea și respectiv la începutul secolului al XIX-lea, și tot aici au fost inființate cateva sisteme poștale internaționale private, de asemenea și infrastructurile globale de comunicații au fost modificate de revoluția transporturilor din epoca și de crearea telegrafului transoceanic, fiind o infrastructura ce a sporit în mod spectaculos viteza de comunicare. Atât elitele politice, militare cât și cele economice care avea acces la aceste rețele au fost informate mai îndeaproape și mai repede asupra evenimentelor îndepărtate. Putem spune același lucru și despre unele părți ale publicului, o dată cu apariția alfabetizării în masă și de asemenea a presei populare în anumite societăți.

Spre deosebire de perioadele anterioare, perioada modernă a globalizării a fost definită de un nivel de instituționalizare cu mult mai ridicată. Putem da exemplu fluxurile migratoare care erau controlate mai sistematic de guvern și de agenții private atât în țările de origine cât și în țările-gazdă, existând piețe ale muncii mai intens organizate și de asemenea exista sisteme de transport mai regulate. Interacțiunile economice au devenit guvernate de o serie de instituții financiare internaționale fiind în dezvoltare, un prim exemplu ar fi băncile multinaționale și, desigur, sistemul Etalonului-Aur, însă nici una dintre acestea nu are corespondenți în nicio epocă pecedentă. În plus, un val complet de instituții politice internaționale au fost progresate pentru a reglementa problemele și preocupările frecvente, inclusiv sistemele poștale, sistemele de navigație, precum și greutățile sau comunicațiile telegrafe.

În această perioadă, problema stratificării este mai puțin neclară decât înainte. Puterile dominante ale lumii făceau și în același timp refăceau interconexiunile globale, controlau infrastructurile care le sprijineau, proiectau și controlau instituțiile menite să le stabilească. Între aceste state occidentale există o balanță a puterii nestabilă și un pattern schimbător de alianță și rivalitate. De cealaltă parte a nucleului marilor puteri, alte state și societăți au fost subordonate în retelele globale respective, însă în moduri diferite și cu grade de impact diferite. Impactul relațiilor globale a variat apreciabil în funcție de categoriile de interacțiune și de implicarea diferențiată atât a statelor cât și a societăților în acestea. Noi am analizat deja mai sus o parte din ele, însă efectele-cheie ale epocii includ:

Efecte politico-militare: numeroase state și elite noneuropene s-au degradat sau au fost distruse. Amenințarea eventualei dominații europene a determinat, de altfel, modernizarea internă în unele state care s-au eliberat de colonizarea directă; exemple de state: Turcia, Japonia și China;

Comerț și investiții : dezvoltarea economică și transformarea structurală au fost stimulate în țările occidentale din nucleu, în câteva colonii era trasată în mod esențial calea dezvoltării economice și au fost furnizate mijloacele pentru o dezvoltare industrială târzie în zonele periferice ale Europei și ale Americii de Nord precum și ale Americii Latine;

Migrație: a izbucnit o transformare demografică în cele două Americi precum și în câteva colonii europene, în timp ce Europa a căpătat o supapă de siguranță socială;

Cultura: creștinismul s-a extins în unele părți ale Africii și Asiei de Est, ideologiile și respectiv discursurile laice occidentale au circulat în restul lumii, susținând impulsionarea formării mișcărilor naționaliste și cele comuniste și la o restructurare a convingerilor tradiționale în seria elitelor.

Primul Război Mondial a pus capăt, în mod violent, acestei epoci a globalizării, ceea ce poate părea un paradox, fiindcă el a implicat mobilizări imperiale enorme din partea francezilor și a englezilor. Acest război a văzut, de asemenea, puterile din cele două Americi, Europa și respectiv Asia, fiind atrase împreună în aceeași conflagrație. Însă, din perspectiva globalizării, urmările războiului au fost cele care au produs cele mai durabile efecte. În deceniile care i-au urmat, investițiile, comerțul și producția internă s-au desființat. Micile reveniri din anii 1920 au fost însă subminate de Marea Depresiune din anii 1930. Cu toate că impactul crahului de pe Wall Street și depresiunea arătau gradul în care lumea a rămas interdependentă din punct de vedere economic, consecințele au fost o fracționate în blocuri imperiale a ceea ce a rămas din economia globală. Sistemul Etalonului-Aur și pattern-ului liberului schimb au pierit, fiind însă înlocuite de preferința imperiala și, în situația Uniunii Sovietice și al Celui de-al Treilea Reich, de autarhia economică.

Într-adevar, perioada interbelică a fost, martora apariției instituțiilor politice globale și desigur a mecanismelor potențiale de guvernare globală – precum Liga Națiunilor, însă, ca și în cazul încercărilor de a întemeia instituții economice globale, acestea au fost însă subminate de la început de rivalitatea imperială , și mai apoi, de valul de autarhie și naționalism agresiv care a atins Europa și nu numai. În afara Occidentului structurile imperiale și cele politice ale epocii au rămas teoretic pe poziții, alăturându-li-se în zona de Est Imperialismul japonez în expansiune. Dar, în toate aceste structuri imperiale, împrăștierea discursurilor culturale occidentale ajută la evidențierea forțelor și mișcărilor care trebuiau să pulverizeze mașinăriile imperiale. Va fi nevoie de Cel de-al Doilea Război Mondial pentru a putea slabi îndeajuns puterea japoneză și pe ce europeană, în așa fel încât imperiile lor globale să fie, în cele din urmă dărâmate. În locul lor s-au ridicat Statele Unite hegemonice, o putere care avea sî stabilească structurile formale și cele informale ale guvernării globale, un val reînnoit de fenomenul globalizării, susținut de noi tehnologii și noi infrastructuri de interacțiune, care avea să traverseze o lume dominată de state-națiuni delimitate teritorial și nu de imperii amorfe.

Globalizarea contemporană

După anul 1945, s-a luat naștere un nou val de fluxuri și interconexiuni globale. Șocul Celui de-al Doilea Război Mondial și al evenimentelor ce i-au urmat a fost destul de important încât să putem considera epoca postbelică ca o formă istorică diferită de globalizare, mai degrabă decat, așa cum evoca mulți sceptici, o întoarcere la pattern-urile secolului al XIX-lea. Desigur, în ceea ce privește extensiunea legăturilor globale, aceasta este o recuperare. Afirmăm însă că, în aproape toate domeniile, pattern-urile contemporane de globalizare în sfera politicii, dreptului și guvernării, problemelor militare, legăturilor culturale precum și migrațiilor umane, în toate dimensiunile activității economice și în amenințările globale generale la adresa mediului. Mai mult, această perioadă a experimentat inovații imense în infrastructurile de transport și comunicații precum și o densitate incomparabilă de unități de guvernare și reglementare globală. Paradoxal însă, explozia de fluxuri și de rețele globale s-a întâmplat într-un moment când statul și regiunea suverană, cu hotare stabile și delimitate, a devenit formă aproape universală de orgaizare umană și respectiv de guvernare politică.

La sfârșitul secolului XX, imperiile, altădată fiind principala formă de guvernare și de organizare politică mondială, a lăsat locul unui sistem mondial de state-națiune învelit de sisteme multilaterale, regionale, globale de reglementare și de guvernare. În timp ce epocile enterioare au fost dominate de hegemonia colectivă sau de cea divizată a puterilor occidentale, epoca contemporană poate pretinde că are doar o singură putere hegemonică potențială: Statele Unite. Însă, în ciuda potențialului pentru o hegemonie globală, la încheierea Războiului Rece, SUA a renunțat la toate pretențiile de imperiu global sau hegemonie explicită, din moment ce enorma lor putere structurală a rămas gravată în natură. În această privință, epoca contemporană este unica privind din punct de vedere istoric.În condițiile în care pattern-urile de globalizare, spre deosebire de vremurile anterioare, nu mai sunt asociate sau bazate pe logica expansionistă ori pe instituțiile corecitive ale imperiului, asta însemnând că susținem faptul că globalizarea contemporană este oarecum mai blandă ca în trecut, ci mai degrabă recunoastem că forma sa politică precum și dinamica sa cauzală sunt extrem de diferite. Acest lucru se datorează faptului că noile infrastructuri și mijloace de supraveghere și de guvernare la nivel global au modificat atât condițiile cât și mecanismele de reproducere și contestare a structurii relațiilor globale de putere.

În contextul acestei structuri paradoxale de relații politice și militare din ce în ce mai global precum și de state-națiune teritoriale din ce în ce mai delimitate, epoca a fost caracterizată de un val de alte tipuri de globalizare. Împreună cu instituțiile politicele și cele militare inițiale ale hegemoniei americane se găsesc instituțiile economice ale primelor decenii postbelice, stiute colectiv drept sistemul Bretton Woods. Îmbinând tranzacțiile financiare internaționale reglementate cu comerțul liber extins precum și investițiile americane de peste hotare, acest regim a guvernat interacțiunile economiilor occidentale și nu numai până la prăbușirea sa, în anii `70.

Împrăștierea globală a producției industriale și a consumului s-a îmbinat cu rezidurile toxice ale revoluțiilor occidentale industriale, elaborând forme de globalizare ecologică. Epoca Războiului Rece, a ONU și economiei globale a fost însoțită de o identificare a transformărilor enorme prin care au trecut bunurile globale comune, atmosfera, sistemul climatic, regiunile polare și oceanele. Mai mult, cota de degradare ecologică internă s-a ridicat în multe zone încât au ajutat posibilitatea de ’’revărsare ecologică’’ și frecvența cazurilor de poluare transfrontalieră, ca și ploaia acidă și comerțul cu deșeuri nucleare și toxice.

Precum amenințările de poluare și poluarea au trecut fără a fi oprite granițele nou înființate în lumea postbelică, la fel s-a întâmplat cu rețelele globale de comunicații. Epoca postbelică a văzut dezvoltarea vechilor tehnologii, ca și cablurile submarine, televiziunea și radioul, și a domeniilor vechi, precum activitățiile internațional editorial și filmul internațional, dar și a inventării de tehnologii noi, cum sunt computerele și sateliții. Toate acestea au schimbat viteza și volumul diverselor interacțiuni culturale și sociale. În timpul în care marea majoritate a interacțiunilor culturale în epocile dinainte aveau loc printre elite, marea majoritate a interacțiunilor postbelice s-au derulat prin produsele și mediile culturii populare; la ele s-a mai pus apariția corporațiilor transnaționale mediatice. Ele au câteva precedente în editurile internaționale și agențiile de știri din epoca modernă, însă se separă prin amploare, putere și diversitate. Ecouri ale acestor modificări s-au înregistrat în economie în alte domenii și în politică, pe masură ce forme diferite de forță socială și infrastructura socială se îmbină cu ele și sunt conturate de acestea .

Prin urmare, este foarte puțin surprinzător faptul că într-o lume a globalizării intensificate s-au făcut cele mai importante tentative istorice de a reglementa și instituționaliza rețele globale și fluxurile printr-o supraabundență de legi, organizații, tratate, rețele și alianțe politice internaționale, ce însoțesc toate aceste domenii diferite de interconectare.

În epocile precedente, când relația între teritoriu și suveranitate nu era atât de legată, periferia și centrul, colonia și metropola erau, așa cum am observat, prototipuri utile pentru definirea spațiului politic. Multe fluxuri globale și interregionale mai degrabă au transformat și au crescut ariile respective decât să tranverseze hotarele. În zilele de acum, niveluri fără precedente de interconexiuni globale și fluxuri traversează o lume formată aproape toată din state-națiune. Aproape universal caracterul statului-națiune are un echivalent în extensiunea globalizării aproape în toate domeniile.

Deteriorarea ecologică a bunurilor comune globale străpunge, deși în măsuri diferite, în toate colțurile planetei.Sistemul comercial internațional- în special după năruirea comunismului est-european și sovietic și după deschiderea Chinei- conține aproape orice stat de pe hartă. Tehnologiile culturale și produsele- precum programele de televiziune și canelele- circulă pe toate continentele. Nici un stat nu este decuplat în totalitate de la rețelele de telecomunicații globale. Pattern-ul de interconectare este singur, unic pentru epoca actuală. Aceste lucruri fiind spuse, îmbinarea diferitelor state și a diferitelor grupuri sociale în statele-națiune și trepte relative de control pe care îl profesează asupra respectivelor fluxuri ,zabovesc extreme inegale.

Puterea fluxurilor și interconexiunilor globale în paralel cu rețelele locale și naționale rămâne variabilă de la un domeniu la altul și de la un stat la altul.

Puține state, ca și Coreea de Nord, au ales să se separe de aceste fluxuri cât mai mult timp cu putință; cu toate acestea, nici Coreea de Nord nu a putut să se mențină pe deplin în afara regimurilor și rețelelor geostrategice. Materialul acestui studiu de caz s-a concentrat pe câteva state din nucleul OCDE, care , în special în anumite arii, lăsa o impresie de intensitate care crește, care nu este tot timpul confirmată de restul lumii. Totuși, datele noastre accentuează cu adevărat o intensitate ce crește a fluxurilor globale într-un număr de domenii. Puterea rețelelor comerciale globale este, în general, în ascensiune, atât în comerțul global în relație cu producția mondială cât și pentru foarte multe țări. În ceea ce privește cota comerțului raportat la PIB-ul național. Mai multe zone, sectoare ale economiilor occidentale sunt mai supuse de exporturi în privința vânzărilor și de importuri pentru componente intermediare și bunuri. Este puțin probabil ca aceste înclinări să scadă considerabil, când Internet-ul modifică magazinul de la colț într-un viitor posibil supermarket global.Capacitatea schimburilor pe piețele valutare din întreaga lume raportat la rezervele monetare naționale s-a ridicat, precum și dependența corporațiilor de pe piețele internaționale de capital și dependența guvernelor pentru atragerea de fonduri de investiții. Este posibil, ca pentru câteva țări, cota investițiilor străine directe să fie momentan mai puțin intense decât erau la culmea secolului XIX-lea , însă complexitatea și mărirea rețelelor producției globale le întrec foarte mult pe cele din epocile de dinainte; mai mult , în rândul statelor OCDE, capacitatea eporturilor naționale, forța de muncă ocupate, investițiilor și producție în tehnologie aferente CMN-urilor interne și sucursalelor de prin străinătate este fără precedent.

Dezvoltarea uriașă înregistrată de diversele interacțiuni regionale și globale s-a susținut pe o serie de transformări în infrastructura interacțiunii globale. Semnalăm că inventarea unora dintre aceste tehnologii nu e destulă în sine pentru a le justifica desfășurarea, dezvoltarea și aplicarea; însă aportul lor atât la volumul mărit , cât și la caracterul schimbat al globalizării contemporane este indiscutabil. Cât despre infrastructura transporturilor , epoca postbelică a fost spectator utilizării intensificate și împrăștierii globale a unor tehnologii mai vechi, precum căile ferate și motorul cu combustie internă. De asemenea , a asistat la evoluția unor noi forme de transport mai eficiente și rapide pentru transportarea bunurilor vrac pe suprafețe lungi: avioanele cu reacțive și transportul în containere pe mare. Acestea s-au asamblat pentru a spori enorm volumul de interacțiune a diferitelor societăți și state. Au contribuit la scăderea costurilor pe unitate și au redus costurile de oportunitate la trecerea distanțelor uriașe. Ca atare, rețelele de transport sunt mai dificil de monopolizat sau controlat de către elite sau state, fiind mai deschise și accesibile unor clase de public mai mari decât în epocile anterioare: a se vedea expansiunea turismului pe glob și incapacitatea statelor de a controla per total fenomenul migrației sau de a atenționa și prevenii traficul cu stupefiante peste granițe.

Un set de factori echivalent se utilizează în dezvoltarea sistemelor de comunicații și tehnologiilor. Epoca postbelică a participat , de asemenea la înflorirea unor tehnologii mai vechi, precum radioul, televiziunea și telefonia, și la creșterea de noi infrastructuri, precum sateliții , cablul din fibre optice și sistemul digital. În plus, infrastructura comunicaționala și global culturală a epocii actuale se separă de cele anterioare prin predominanța a unei singure limbi-engleza-, ca o reală lingua franca globală între elite, prin funcția centrală a corporațiilor private în producerea, transmiterea culturii și reglementarea și rolul diminuat al statelor și bisericilor și prin publicul de masă, mai repede decât elitele, ca receptor al exporturilor culturale.

Dacă rețele globale de interactiune sunt conduse cu consecințe mai bune decât erau prin structurile imperiale de prin sfârșitul secolului XIX-lea este o problemă dezbatută încă. Categoric este că densitatea și gradul de instituționalizare a rețelelor globale și fluxurilor , regularitatea și predictibilitatea multor angajamente și interacțiuni, ca și volumul total al instituțiilor și regimurilor de guvernare globală și regională sunt solitare. Numarul foarte mare de organizații interguvernamentale este în primul rând un proces postbelic. În mod asemănător , pattern-ul stratificării globalizării contemporane este foarte variat de cel al epocii de dinainte. În primul rând, confluența extraordinară a diferitelor configurații de globalizare a făcut pattern-uri variate de ierarhie și disparitate. În ariile militare și politice, cea mai mare parte a epocii contemporane a fost controlată de lumea bipolară a Războiului Rece. Aceasta a stârnit o ierarhie foarte explicită a puterilor – state-client și state, aliați principali, în teorie , nealiniate. După terminarea Războiului Rece, ierarhia militară globală este condusă categoric de către SUA, în jurul cărora un rând de puteri secundare au creat o lume cu mult mai multipolară. În sectorul economic, stratificarea a avut loc predominant între statele OCDE și cele non-OCDE, iar în cadrul OCDE, cele mai mari economii, tabara G7, dețin cea mai mare parte a dominației asupra rețelelor și infrastructurilor globale. O dată cu căderea sistemului Bretton Woods, predominanța Statelor Unite în acest sector a lăsat din nou locul unei lumi mai multipolare. În cele din urma a 2 decenii, industrializarea Asiei de Est și a Americii latine și constituirea rețelelor globale de comerț liber păreau a fi destinate – în ciuda timpurilor de tumult economic, să rearanjeze scheletul puterii în cadrul rețelelor economice globale. Vechea ierarhie Nord-Sud a lăsat locul unei geometrii mai polivalente a relațiilor globale de putere productivă și economică, o nouă secțiune globală a muncii.Sudul și Nordul devin din ce în ce mai mult clase fără semnificație: în condițiile globalizării, pattern-urile repartizării bogației și puterii nu mai concordă cu o simplă divizare a lumii în periferie și centru, ca și la începutul secolului XX, ci răsfrânge o nouă geografie a puterii și a prerogativei care transcede regiunile și hotarele politice, reconfigurând ierarhii transnaționale și internațional fixate ale puterii sociale și bogăției.

În ceea ce privește mediul înconjurator , stratificarea afacerilor globale capătă o geografie diferită. Pe o parte divizarea Sud/Nord, OCDE/non OCDE descrie consumul extrem de nedrept al resurselor din întreaga lume, însă distribuția amenințărilor și a etalării la risc este mult mai complexă. Probleme ecologice grave, de la rarefierea stratului de ozon până la încălzirea globală, asuprește aproape toate colțurile pământului, în timp ce pericole ecologice precum ploaia acidă , poluarea cu reziduuri toxice și agresiuni asupra biodiversității sunt răspândite neomogen. În cele din urmă, în domeniul fluxurilor culturale și domeniul culturii, divizarea lumii ăn Occident și restul lumii, care a definit secolul XIX-lea, s-a păstrat intr-o masura considerabila. Cu toate aceastea,infrastructurile culturale emergente și fluxurile culturale se separă în anumite privințe esențiale. În primul rând , vechile rețele imperiale de telecomunicații au fost roase și au fost schimbate cu rețele private și universale. În al 2 lea rând , funcția Statelor Unite în transmiterea și producerea atât a culturii elitelor cât și a celei populare este mai stăpânitor decât în epocile de dinainte. În cele din urmă , s-au notat câteva modificări semnificative în aceste curente pe măsură ce s-au ramificat identitățiile culturale , artefactele , ideile și produsele culturii populare.

Recapitulând, cu toate că există continuități importante cu stadiile anterioare ale globalizării, pattern-urile contemporane ale globalizării alcătuiește o formă istorică distinctă care este ea însăși un fabricat al unei conjuncturi unice de puteri sociale, economice, politice și tehnologice. Însușirile sale fundamentale pot fi înfațișate în termenii următori :

Dimensiunea spatio-temporală – intensitatea , extensiunea, velocitatea de ciocnire fără precedent istoric ale fluxurilor, rețelelor globale, interacțiunilor, cuprinzând toate domeniile sociale;

Dimensiune organizațională – instituționalizarea și structurarea fără precedent a relațiilor de putere politice, sociale și economice din toată lumea prin noi infrastructuri de comunicare și control. Globalizarea este departe de a fi pur și simplu ‘’ în afara oricărei verificări’’ și constituire, dimpotrivă, scopul noilor forme de stabilire multilaterală și guvernare multistratificată.

Dimensiunea conjucturală –răscrucea unică a influențelor globalizatoare în toate înfățișările vieții sociale, de la cel politic la cel ecologic

Modalități diverse – importanța în creștere a pattern-urilor diferențiate de globalizarea culturală și ecologică , migrare , laolaltă de prezența durabilă a aspectelor militare, politice și economice ale globalizării prevalente la sfârșitul secoluui al XIX-lea

Reflexivitatea – o elită mondială în curs de dezvoltare și o conștiință populară a interconexiunii globale, accentuate de globalizarea infrastructurilor de legături, comunicații și a industriilor mass-media. În paralel cu sfârșitul secolului al XIX-lea , când era hotarâtă ca un proiect de formare a imperiilor globale, sau geopolitică, globalizarea răsfrânge în prezent proiecte economice sau politice conștiente și variate ale elitelor naționale și a forțelor sociale transnaționale, care de multe ori promovează viziuni contradictorii ale ordinii mondiale.

Contestarea- conștientizarea tot mai ascuțită a globalizării a încurajat negarea sa în toate domeniile, de la cel militar la cel cultural, pe măsură ce statele, mișcările sociale și cetățenii încearcă să se opună sau să controleze efectele acesteia. Instituționalizarea politicii mondiale a schimbat politica de control asupra globalizării și contestare, care era de la debutul secolului doar o chestiune din interior a imperiilor, într-o politică globală de fixare a agendei, formare de coaliții și legalizarea multilaterală.

Regionalizarea – în timp ce debutul secolului XX a fost spectatorul expansiunii imperiilor globale, terminarea acestui secol a fost spectatorul destrămării lor și al regionalizării evocatoare a relațiilor economice, militare și politice pe plan mondial. Spre deosebire de perioadele de dinainte, când blocurile și imperiile aveau ca scop creșterea autonomă, acțiunile contemporane de regionalizare și globalizare au ajung , în mare parte , înclinația ce se accentuează reciproc în mediul economiei politice globale

Occidentalizarea – cea mai mare parte din istoria globalizării a desemnat-o evoluția occidentalizării și a negării sale pe tot cuprinsul globului. Încă în mare masură, pattern-urile contemporane ale globalizării, în domeniul financiar, cultural, militar, ecologic, productiv sau politic, au ajuns mai puțin eurocentrice sau atlantocentrice în paralel cu cele de la începutul secolului XX.

Teritorialitatea – globalizarea, așa cum este normal din schimbările politice, a ajutat consecvent , în șirul secolelor, la trasarea și retrasarea hotarelor și a judecătii politice. Însă restructurarea spațiului economic, cultural social și ecologic, sugerată de pattern-urile contemporane, în contextul colectivitățiilor politice stabilite teriorial și exclusive, așează în cauză principiul teritorial că este principala și singura bază de organizare a guvernării politice și profesarea autorității politice. Teritorialitatea și teritoriul rămân tot așa de politizate la fel cum era în epoca imperiilor globale, cu toate că în prezent ‘’amenințările’’ la adresa integrității teritoriale a statului națiune nu mai sunt doar militare și externe , puterea militară nu mai e unicul instrument, eficient sau rațional pentru clarificarea sau controlul multora dintre noile generări transfrontaliere. Globalizarea contemporană e partașă cu un gen diferit de politică a teritorialității.

Forme de stat – diferite forme de globalizare istorice au fost asociate cu anumite forme de stat. În comparație cu debutul secolului XX, guvernarea contemporană e o ‘’guvernare mare ‘’ , în masura care statele cheltuie o parte considerabilă din venitul național, angajează un grup mare de oameni și au responsabilități foarte mixte nu doar pentru managementul economiei, ci și pentru bunăstarea și pentru securitatea cetățenilor lor. Drept urmare, se poate demonstra că globalizarea are momentan un impact politic mai evidențiat asupra statelor capitaliste avansate în comparație cu cele mai puțin intervenționiste și mai puțin îndrumate spre bunăstarea din epoca de dinainte de 1914. Politica internă de ajustare la globalizare, de mediere a efectelor globalizării și de administrare diferă considerabil momentan de aceea din perioada statelor imperiale, la terminarea secolului al XIX-lea, cu toate că este important să nu exagerăm diferențele acestea.

Guvernarea democratică – spre deosebire de epocile precedente globalizarea contemporană se efectuează pe fondul unui sistem global de state, în care cele mai multe state pretind de a fi democratice, însă în care principiul democratic este doar cateodată extins pentru a acoperii ipostazele ale reglementării multilaterale și ale guvernării globale. Totuși globalizarea acutală ridică un set cu adevărat nou de dileme politice și normative , acestea neavând niciun echivalent real în epocile precedente și anume cum să unești un sistem de guvernare democratică înrădăcinată teritorial , alături de o organizare transnațională și globală a vieții economice și celei sociale.

Pe scurt globalizarea temporană are anumite atribute a ceea ce în introducere a fost supranumit ‘’globalizare groasă’’. Acest lucru este adevărat mai ales în ceea ce privește extensiunea velocitatea și intensitatea fluxurilor și conexiunilor atât politice , economice cât și culturale . Dacă tendințele aceastea continuă să i-a proporții odată cu instituționalizarea și consolidarea organizațională în dezvoltare, ele vor purta tot mai mult amprenetele fluxurilor și rețelelor de interacțiune globale ‘’ groase’’. Cu toate acestea, traiectoria dezvoltării acestor procese rămâne nesigură datorită faptului că ele depind de o anumită conjuncție de împrejurări și de efecte istorice care sunt complexe și intens diferențiate. În această privință , dominația prezenta a globalizării neoliberale nu pare a fi atât de sigură pe cât sugerează mulți dintre apărători, precum și dintre criticii săi.Pe masură ce consecințele de contagiune ale crizei economice regionale din zona Asiei de Est au ajuns să pună în primejdie stabilitatea globală, limitele proiectului neoliberal precum și reacțiile asupra sa , au devenit tot mai transparente în anii 90’. Dacă această criză anticipează o nouă transformare în cuvintele lui Polanyi, o nouă ‘’dublă mișcare’’, care privește forma istorică a globalizării , toate astea rămânând de descoperit. Există câteva posibilități care sunt evidente în conjunctura actuală : o deplasare către o formă de globalizare cu mult mai intens reglementată , o forma de organizare subțire sau o formă mai salbatică de globalizare economică neoliberală.

Capitolul II – Economiile tarilor mediu dezvoltate in contextul globalizarii

2.1. Tranzitia tarilor mediu dezvoltate spre democratie

După cel de-al Doilea Război Mondial, numărul statelor independente a crescut foarte mult. Aceste state naționale de pe tot globul aveau nevoie de reguli comune pentru a reglementa procesele și activitățile care se desfășurau dincolo de granițe de pe plan interstatal. Această necesitate a condus la un proces de internaționalizare a democrații și a dreptului. În anul 1995, experții din întreaga lume s-au adunat în cadrul Uniunii Interparlamentare a ONU pentru a dezvolta un standard internațional de democrație. Astfel s-a adoptat pentru prima dată Declarația Universală asupra Democrației ( 1997 ).

În prezent, libertatea și participarea politică, drepturi fundamentale ale omului, sunt cel mai larg răspândite, în întreaga istorie a umanității. Ultimele două decenii ale secolului trecut au constituit cel de-al treilea val de democratizare. Această revoluție a fost condusă de oameni, la fel ca celelalte mișcări de eliberare din istoria lumii, și a început cu căderea regimurilor militare din America Latină: Ecuador și Peru, la începutul anilor `80. Au urmat căderea regimurilor comuniste din Europa Centrală și Estică, din fosta URSS, căderea Zidului Berlinului (1989). Forța poporului a reușit să îl înlăture de la putere și pe Ferdinand Marcos din Filipine (1986). Creșterea forței opozanților africani în ultimele două decenii a condus la căderea regimurilor Malawi (1994). În anul 2000, 140 de țări și peste 65% din populația lumii nu beneficia de drepturi democratice, comparativ cu 54 de țări și 46% din populația lumii, în anul 1980 iar în prezent există peste 195 de state suverane și independente.

Tranziția țărilor lumii spre democrație a fost mai puțin dramatică în țări precum Coreea, Thailanda, Nepal sau Africa de Sud, dar în alte țări aceasta a constituit un drum anevoios, cu unele retrogresii. Reformele democratice au fost relativ modeste în țările arabe. Monarhiile din Iordania și Maroc au creat oportunități prin creșterea gradului de participare politică a populației, dar această regiune rămâne una dintre cele mai puțin democrate din lume. Indicatorii globali nu surprind însă complexitatea transformărilor politice spre democratizare. Pași mărunți sau mari în acest sens au fost urmați, uneori, de retrogresii. Să luăm doar cazul Peru, unde în anul 1980, după 12 ani de dictatură militară, a fost instaurat un regim democratic. Acesta s-a deteriorat sub președinția lui Alberto Fujimori, care a promovat un regim autoritar, cu toate neregularitățile care au condus la retragerea observatorilor internaționali de la alegerile din anul 2000, Fujimori a fost reales. Nemulțumirea populației și scandalul politic care a urmat l-a determinat pe acesta să părăsească Peru, astfel încât, mai târziu, a fost ales un nou președinte, Alejandro Toledo. Cel de-al treilea val al democratizării pare însă a stagna, în ultimii cinci ani ai deceniului trecut, în țările Africii Sud-Sahariene și ale Asiei de Sud, unde din 81 de țări, doar 47 sunt considerate democrații depline. Celelalte state sunt blocate în regimuri totalitare sau conflicte civile și armate. Democratizarea este limitată în sistemele politice unipartide, unde competiția politică este inadmisibilă și încrederea populației în guvernare este redusă.

Adevărata democrație înseamnă însă mai mult decât sisteme electorale multipartidice libere. Ea necesită consolidarea instituțiilor democratice și generalizarea practicilor democratice, odată cu construirea unui sistem de norme și valori societale democratice. Statul național democratic este un concept maturizat, în timp ce democrația statelor naționale nu este. Totuși următoarele lucruri sunt deja clare:

Din ce în ce mai multe state din sistemul interstatal devin democratice;

Reglementările din interiorul acestui sistem interstatal devin mai dense, cu declarații internaționale, convenții, etc;

Crește numărul organizațiilor politice

Reglementările internaționale întruchipate în instituții ca Declarația Universală a Drepturilor Omului, Organizația Mondială a Comerțului, precum și în tratatele internaționale de toate felurile limitează suveranitatea statelor naționale. Totuși acest lucru are loc numai după ce statele însele au acceptat reglementările respective și după ce ele au ratificat aceste tratate. Mai mult, statele joacă un rol hotărâtor în implementarea tratatelor în țările lor.

Un pas istoric a fost făcut când instanțele de judecată nu numai că au pronunțat hotărâri cu privire la state, dar și pe orizontală. Astfel, statele permit autorității judiciare externe să ia contact cu cetățenii sau instituții de pe teritoriul lor. Deci, statele renunță ( cel puțin parțial ) la pretenția de teritorialitate respectiv pretenția de suveranitate teritorială.

Procesul de democratizare a fost stimulat și datorită inovațiilor tehnologice, în social în noul domeniu al tehnologiei informației și comunicațiilor. Posibilitatea de a viziona măsurile nedemocratice luate în țările îndepărtate atrage atenția și îndignarea comunității internaționale, fapt ce determină statele să se abțină de la legături de prietenie și economice cu țările nedemocratice. Acest lucru, la rândul său, slăbește poziția țărilor nedemocratice în sistemul interstatal și pe piața mondială. Recenta internaționalizare a vieții economice mărește necesitatea unui drept civil internațional: de exemplu, albitrajul și standardele. Dreptul civil internațional tinde să se limiteze la relatiile pur economice. Subiecte cum ar fi securitatea, echitatea și ecologia sunt considerate a fi îndatoriri principale ale statelor naționale. În continuare se poate vedea dezvoltându-se o democrație internaționala, cu reguli morale și reglementări economice mai pragmatice, stabilite în declarații universale, convenții internaționale și tratate internaționale. Reglementările sunt implementate de statele naționale, dar și de instanțele inter și supranaționale, tribunale și organizații. Dezvoltarea suveranității oamenilor, a unui sistem mondial de democrație care include toată omenirea devine vizibil, de asemenea, prin creșterea importanței organizațiilor internaționale ( cum ar fi NATO, Organizația Mondială a Comerțului, Comisiile ONU, etc.), precum și în tendința, mai recentă a reorganizării.

Acest sistem de guvernare comun al statelor naționale și al organizațiilor internaționale are neajunsurile sale, deoarece guvernarea realizată de state și de sisteme interstatale suferă de un deficit de securitate, social, ecologic și democratic. Această constatare i-a uimit pe oamenii de știință: cum se vor putea dezvolta democrațiile și sistemul interstatal într-o lume în curs de globalizare dacă sistemul interstatal nu oferă destulă posibilitate de guvernare pentru a realiza valorile și calitatea vieții în lumea globalizată.

2.2. Locul țărilor mediu dezvoltate în cursa tehnologică. Revenirea țărilor excluse din cursa tehnologiei

Sfârșitul Războiului Rece și globalizarea economică au coincis cu o revoluție industrială nouă Calculatoarele și economia informației, a Internetului și a cunoașterii aduc o schimbare în aproape toate ipostazele economicului, politicului și a socialului. „Unii analiști susțin chiar că decizia fatală a liderilor sovietici de a reforma economia sovietică înapoiată s-a datorat, indirect, recunoașterii faptului că Uniunea Sovietică era în urma Japoniei și a Occidentului în privința acestor tehnologii. Devenind conștienți de importanța economiei informației, o serie de cercetători au lansat teorii ambițioase ce preziceau traiectoria chestiunilor sociale în secolul ce avea să vină.” Cu toate că aceste teorii conțin unele contemplări interesante, consecințele pe termen lung ale economiei informației precum și a calculatoarelor vor rămâne neclare timp de multe decenii, în viitor.

Cei mai mulți observatori presupun că economia informației și puterea de calcul au dat economiei mondiale un impuls asemanator cu cel dat cândva de descoperirea energiei aburului, a electricității sau a petrolului. La mijlocul secolului XVII-lea, când stimulentul oferit de prima transformare industrială se epuizase, o altă revoluție tehnologică a împins economia mondială către un alt nivel. Revoluția industrială bazată pe folosirea energiei aburului și-a trăit momentul de glorie în ultimele decenii ale secolului al IX-lea, iar aburul a fost înlocuit de petrol și electricitate. Epoca de glorie a petrolului, la rândul ei, s-a terminat în ultimele decenii ale secolului XX, iar rata creșterii economice și a productivității a scăzut, mai ales în Statele Unite și Europa Occidentală. O dată cu trecerea acestor economii de la era petrolului la cea a informației, noi afirmă că s-a născut un nou model economic, bazat pe calculatoare, globalizare economică și restructurare corporatistă, și că acestea au fost elementele care au stat la baza succesului excepțional al economiei americane.

Fără a ne surprinde, cele mai multe centre de inovare tehnologică sunt plasate în Europa, Japonia și Sua. Și țările în dezvoltare au plonjat în cursa dezvoltării tehnologice, unele devenind potențiali lideri mondiali, altele fiind doar dinamice în adoptarea noilor tehnologii, în timp ce altele sunt complet marginalizate. Veritabile incubatoare tehnologice, cu renume mondial, se regăsesc în Brazilia la Campinas și Sao Paulo, în India la Bangalore, în Malaezia la Kuala Lumpur, în Africa de Sud la Guateng sau în Tunisia la El Ghazala. Toate acestea reunesc institute de cercetare , companii cu largă orientare tehnologică și, nu în ultimul rând, un volum mare de capitaluri de risc. Era globalizării a creat posibilitatea tehnologizării mecanismelor de transmitere a informațiilor, astfel încât aceste centre de inovare sunt intercorelate, iar clienții-companii se pot poziționa eficient în economia globală.

O mică parte a globului, numărând aproximativ 15% din populația Terrei, furnizează cvasitotalitatea inovațiilor tehnologice, la nivel mondial; o a doua parte a globului, care cuprinde aproximativ jumătate din populația globului, este capabilă să adopte aceste tehnologii în producție și consum; restul populației lumii ( în jur de o treime ) este separată din punct de vedere tehnologic. Ea nici nu inovează, nici nu adoptă tehnologii străine.

Aceste regiuni excluse din punct de vedere tehnologic nu sunt delimitate întotdeauna de granițele statale ele înclud, astfel, sudul Mexicului și porțiuni din America Centrală, țările din regiunea Anzilor, cea mai mare parte din Brazilia tropicală, Africa tropicală subsahariană, majoritatea țărilor fostei Uniuni Sovietice, părti din Asia continentala, precum și statele indiene de pe valea fluviului Gange, regiunile continentale ale statelor Cambogia și Laos și statele Chinei, cu excepția Coastei Pacifice.

Raportul Human Development, publicat sub egida Națiunilor Unite, conține, pentru prima dată, un indice al dezvoltării tehnologice – Tehnology Achievements Index ( TAI ), care clasifică 72 de țări din perspectiva capacității de inovare și implementare tehnlogică. Surprinzător, Finlanda este capul de serie, urmată fiind de SUA, Suedia și apoide Japonia. Aceasta se explică, în principal, prin procentul mare al finlandezilor conectați la internet și, totodată, prin ponderea mai mare a populației Finlandei antrenate în învățământul superior decât a americanilor.

Țările în curs de dezvoltare sunt reprezentate în topul țărilor avansate tehnologic de Coreea, situată pe locul 5, înainte Olandei (6), Marii Britanii (7), Canadei (8).

Țări precum Cehia, Ungaria, Slovenia și Slovacia au devastat Grecia și Portugalia din perspectiva indicelui de dezvoltare tehnologică (TAI), indice compozit ce cuantifică patru variabile:

Abilitatea universităților și a centrelor de cercetare de a pregăti personalul înalt calificat sau de a dezvolta noi tehnologii;

Prezența companiilor naționale sau a multinaționalelor orientate spre tehnologie, care susțin stabilitatea economică;

Orientarea populației spre activități antreprenoriale;

Existența capitalismului necesar implementării noilor idei.

India, gazda uneia dintre cele mai dinamice incubatoare tehnologice din lume, se situează abia pe locul 63 în clasificarea TAI, după Zimbabwe Siria și Paraguay ( în grupa țărilor dinamice în adoptarea noilor tehnologii). Cauza rezidă din faptul că Bangalore, locul unde este concentrată noua tehnologie indiană, este doar o enclavă într-o țară în care majoritatea adulților sunt înca analfabeți, consumul electric reprezintă jumatate din cel al Chinei, iar indienii se bucură de doar 29 de telefoane la 1.000 de persoane. Acesta este doar un exemplu al inegalității tehnologice regionale și naționale.

Era informatizării a impus utilizarea efectivă a noilor tehnologii, iar țările care nu se vor alinia la aceste tendințe se vor confrunta cu mari decalaje ale dezvoltării umane, fiind și mai puternic marginalizate în noua economie globală. Este, în prezent, preponderent cazul țărilor africane precum Senegal, Ghana, Kenya, Tanzania, Sudan sau Mozambic, dar și al celor asiatice precum Pakistan și Nepal sau al Americii Latine precum Nicaragua. Așadar, este imperios necesar ca și cele mai sărace țări ale lumii să introducă politici de stimulare a inovării, a pregătirii profesionale avansate și a accesului la noile tehnologii.

Pentru a ține pasul în cursa tehnologizării, investițiile în capacitățiile tehnologice interne trebuie să crească. Dar discrepanțele în aceste creșteri ale țărilor dezvoltate și în curs de dezvoltare au fost extrem de mari de-a lungul ultimelor două decenii. Aceste tendințe pot fi evidențiate cu ajutorul a doi indicatori :

Ocuparea forței de muncă în sectorul terțiar – discrepanțele sunt uriașe între țările dezvoltate și țările în curs de dezvoltare, pe ansamblu, și continuă să se accentueze.

Ponderea în sectorul terțiar a forței de muncă antrenată în stiința (învățământ și cercetare), discrepanțele între țările dezvoltate și cele în dezvoltare sunt mici, dar, raportat la întreaga populație, acestea se accentuează și mai mult decât în cazul indicatorului precedent.

Desigur că, dincolo de indisponibilitatea fondurilor necesare pentru educație și cercetare, „exportul de creiere” explică parțial situația defavorabilă a țărilor în dezvoltare. Țările dezvoltate au primit cu brațele deschise informaticienii din țările în dezvoltare, ceea ce reprezintă defapt o absorbție gratuită de resurse. Exemplul Indiei este relevant și în acest sens. Peste 100.000 de specialiști, preponderent informaticieni, emigrează anual în SUA, Costul pregătirii universitare a unui singur specialist se ridică la 15.000-20.000 USD, ceea ce înseamnă că din India se scurg anual aproximativ două miliarde de dolari spre SUA. Nancy Birdsall, specialist al PNUD, subliniază însă că diaspora are ulterior un rol important în revigorarea tehnologică a țării de origine. În momentul deschiderii economiilor natale spre exterior, sore investiții și idei noi, unii specialiști se întorc, recuperând din pierderile inițiale cu educația. Cei care au revenit în țările natale și-au dovedit deja aportul la creșterea competitivității pregătirii universitare, la creșterea investițiilor în high-tech și la trainingul angajaților.

În condițiile în care peste două miliarde de oameni care trăiesc în țările excluse din punct de vedere tehnologic sunt gata să se alăture în spiritul globalizării, trei lucruri trebuie să se petreacă :

În primul rând, îndreptarea caracterului economiei globale către noile tehnologii, ținând cont de aspectele de ordin geografic, ecologic și aspectele legate de sănătate publică. Acestea trebuie aduse în discuție în cadrul analizei privind modificările tehnologice și creșterea economică;

În al doilea rând, implicarea guvernelor naționale trebuie să se concretizeze prin eficientizarea fondurilor alocate în scopul dezvoltării tehnologice;

În al treilea rând, mijloacele de asistență internațională trebuie sa fie lărgite și regândite. Firmele multinaționale și marile universități și instituții de cercetare ale lumii trebuie să se implice în acest fenomen, iar organizațiile internaționale care au drept scop dezvoltarea globală (FMI, Banca Mondială și diferite structuri ale ONU) trebuie reformate.

„Tradițional, dezvoltarea a fost considerată ca o chestiune legată de acumularea de capital fizic și uman. Se consideră că țările sărace dacă sunt bine guvernate, au din acest punct de vedere un avantaj: când capitalul este redus, rentabilitatea noilor investiții trebuie să fie mare, lucru care ar trebuie să stimuleze economisirea și să atragă fluxuri de capital din exterior. Deci decalajul dintre bogație și sărăcie se îngustează , în cadrul unui proces cunoscut sub denumirea de convergență. Cu toate acestea, se cunoaște că tehnologia este mai puțin probabil să conveargă decât capitalul.” Prin acest citat am dorit să evidențiem faptul că inovația este caracterizată prin rentabilitate de scara în creștere, ceea ce înseamnă că regiunile cu tehnologii avansate sunt cel mai bine plasate pentru a inova și în viitor. Cunoștintele noi iau naștere folosind cunoștințele existente, astfel că mediile bogate în cunoștințe produc reacții în lanț în ceea ce privește inovațiile. În plus, stimulențele inovației depind de dimensiunile pieței. Inovarea presupune costuri mari (de cercetare-dezvoltare), suportate mult mai ușor de piețele mari.

Caracterul de bun public al cunoștințelor tehnologice, faptul că ele pot fi utilizate iar și iar, fără a se epuiza, conduce la câteva aspecte complexe. Piețele libere nu sunt suficiente, generarea de inovații necesită instituții specifice. Inovațiile comerciale reprezintă astăzi un produs bazat atât pe cunoștințele științifice de bază (în general cele publice), cât și pe engineering-ul aplicat (bazat pe patențe). Primele iau naștere în universități și laboratoare publice, celelalte firme private, lucrative. Astfel, o inovație de succes are nevoie de un mediu academic, de implicarea guvernamentală și de o industrie care să o exploateze.

În statele în dezvoltare, astfel de conlucrări nu se întâlnesc. Sunt chiar puține guvernele care au un consilier științific, consecințele însă sunt deplorabile. Un număr de 48 de țări, în general din zona tropicală, cu peste un milion de locuitori, au obținut împreună, numai 47 din cele 51.000 de patențe americane emise de către investitorii străini.

Desigur, capacitatea tehnologică a unei economii nu depinde numai de inovațiile proprii, ci și de capacitatea de a adopta tehnologiile produse în exterior. Aceasta se poate face pe trei canale principale:

Țările pot importa tehnologie încorporată în bunuri de capital și în bunuri de consum;

Pot licenția tehnologii de la posesori de patențe;

Pot atrage investiții străine directe, întreprinderile multinaționale posesoare de tehnologii avansate dezvoltând capacități de producție în aceste țări.

În toate cazurile, țările respective trebuie să desfășoare exporturi semnificative, pentru a putea plăti importurile de tehnologie. În realitate însă, exporturile țărilor dezvoltate au cunoscut o rata de creștere a exporturilor superioară celor în dezvoltare, ceea ce face imposibilă recuperarea decalajului tehnologic. Totodată, datoria externă totală a țărilor în dezvoltare este cifrată la 2.064,9 miliarde USD în anul 2000, din care 15% aparține Africii, 32 % Asiei, 14% Orientului Mijlociu și Europei, ceea ce crește dependența acestora față de țările dezvoltate și pune piedici în calea stimulării exprturilor competitive cu cele ale țărilor dezvoltate.

Figura nr 1 : Datoria externă a țărilor în dezvoltare 2005-2011 (miliarde $)

Sursă : Banca Mondială, 2012

Available at : http://data.worldbank.org/sites/default/files/gdf_2012.pdf

Un alt aspect important este faptul că anumite țări în dezvoltare dețin anumite avantaje comparative ce sunt valorificate totuși pentru a absorbi tehnologiile din exterior. Astfel, condițiile geografice reprezintă un factor important: importatorii de succes de tehnologii sunt, de cele mai multe ori, apropiați de marile piețe sau de una din rutele comerciale maritime. Astfel de cazuri sunt Mexicul, Polonia și Ungaria (vecine ale UE), Coasta chineză, Singapore, Hong Kong, orașele port din Asia de Sud-Est și din sudul Indiei.

Țările care nu țin pasul cu evoluția tehnologică, ca cele mai multe ori, au mari dificultăți în menținerea nivelului de trăi, cu atâta mai mult în creșterea lui. De obicei, ele depind, în general de exportul câtorva propuse, într-o gamă puțin diversificată și cu un grad de prelucrare scăzut. Profitabilitatea acestor exporturi este în scădere la nivelul economiei mondiale, multe materii prime de baza ținând să fie înlocuite cu produse care implică tehnologii de vârf (materiale sintetice). Declinul pe termen lung al comerțului cu mărfurile de bază este, el însuși, un efect secundar al implementării inovației. În plus, cazul acestor țări apar probleme legate de creșterea rapidă a populației, de lipsa locurilor de muncă, mortalitatea infantilă ridicată. Familiile având mulți copii, investiția în sănătate și educarea fiecaruia este mai scazută. Explozia demografică conduce deseori la deteriorarea mediului, cum ar fi despăduririle.

Se poate aprecia că, fără o schimbare strategică radicală la nivel internațional, o mare parte a

lumii, probabil în jur de două miliarde de oameni, nu vor reuși să beneficieze de avantajele creșterii economice, ale dezvoltării globale. Necesitatea redefinirii și reformării modelelor actuale de producție și consum la nivel global s-a iterat de nenumărate ori în cadrul organismelor internaționale, dar s-a materializat în declarații privind limitele dezvoltării umanității în cadrul Summitului Pământului de la Johannesburg.

2.3. Integrarea economiilor în curs de dezvoltare și insatisfacțiile generate în contextul globalizării

Integrarea economiei la scară mondială nu este determinată de o lege a naturii să de un progres tehnic linear care survine pe neașteptate, fără alternativă, ci este gestionabilă. Ea este, în primul rând, rezultatul unei politici guvernamentale promovate de țările vestice industrializate. Astfel, conflictele care însoțesc globalizarea nu sunt decât o luptă tot atât de veche pe cât este capitalismul însuși pentru distribuția a ceea ce se produce. În acest ritm infernal al schimbărilor, al „turbo-capitalismului” cum l-a numit Hans Peter Martin, al dezvoltării tehnologiei informaționale, desigur că cea mai mare parte a globului nu reușeste să țină pasul. Dar țările dezvoltate trebuie să înțeleagă că neglijarea laturii sociale a dezvoltării și a mediului înconjurător va plafona la un moment dat creșterea economică globală.

Orice țară, oricât de săracă ar fi, trebuie să iși construiască propriile capacități implementare și adaptare a noilor tehnologii la cerințe locale. Aceasta înseamnă să investească în învățământul secundar și universitate, să stimuleze centrele de cercetare, dar și companiile în scopul calificării personalului. Dacă în țările dezvoltate, avansate tehnologic, fondurile alocate educației și pregătirii profesionale au fost stimulate, în cazul țărilor în dezvoltare au fost mobilizate prea puține fonduri naționale sau internaționale în acest sens.

Exportul de creiere poate fi stopat dacă țările în dezvoltare ar apela la modelul american de taxare bazat pe naționalitate, și nu pe rezidență (ceea ce necesită desigur negocierea acorduri bilaterale de impozitare). O soluție alternativă pentru recuperarea investițiilor din educație o constituie obligativitatea acordării de împrumuturi studenților (echivalentul costurilor cu educația), împrumuturi ce vor fi rambursate în cazul părăsirii tării de origine. Pilonii succeslui însă în economia globală pentru țările în dezvoltare rămân:

Inovarea

Perfecționarea profesională

Accesul la infirmații

Dezbaterea privind efectele globalizării asupra țărilor în dezvoltare poate fi urmărită pe câteva direcții principale: funcționarea sistemului productiv, financiar și comercial internațional; problema sărăciei și a inegalității în lume, rolul statelor versus rolul actorilor economici transnaționali în relațiile internaționale, etc., în jurul cărora s-au construit teze controversate ale globalizării. Nu credem că este o întâmplare faptul că, în anul 2002, Premiul Nobel pentru economie a fost acordat lui George Akerloff, Michael Spence și Joseph Stiglitz, profesori americani de la universități de mare prestigiu, pentru contribuțiile lor în cercetarea asimetriilor informaționale, a surselor care fiind imposibil într-o lume în care așteptările sunt raționale.

„Abordarea neoclasică care pledează pentru mișcarea neîngrădită a resurselor și egalizarea condițiilor tehnologice și de remunerare a factorilor de producție pune în prim-plan avantajele globalizării într-un spațiu mondial în care se creează șanse și condiții egale pentru participanți. Teza tendinței de egalizare a condițiilor economice, pe toate faliile enunțate anterior, iși găsește o invalidare severă în practică. Spre deosebire de aceștia, neokeynesiștii și neostructuraliștii, care iau în considerare asimetriile de informații, de procese de cauzalitate cumulativă, cercuri virtuoase și cercuri vicioase, sunt mult mai reticenți la binefacerile globalizării neîngrădite și evidențiază neajunsurile sale. Pentru aceștia egalizarea de șanse pentru elite nu echivalează cu egalizarea de șanse pentru toată populația globului.”

Există numeroase insatisfacții legate de:

Efectele asupra distribuției veniturilor între țări și în interiorul acestora, cifrele fiind departe de a confirma încrederea celor care au transformat globalizarea într-un mit sustenabil;

Relațiile comerciale ce au derivat din rundele de liberalizare promovate de OMC , manifestându-se asimetrii flagrante, în detrimentul țărilor sărace;

Sistemul financiar internațional, manifestânduse o amplă îngrijorare față de volatilitatea și impactul destabilizator al mișcărilor de capital pe termen scurt (adică față de una dintre caracteristicile majore ale globalizării financiare), precum și al noului fenomen apărut în contextul economiei globale: contagiunea crizelor;

Uniformizarea progresului tehnologic, în sensul egalizării condițiilor economice și tehnologice în lume, în conformitate cu logica gândirii neoclasice.

Există numeroase argumente teoretice solide și analize empirice care pun la îndoială echitatea procesului globalizării. În ultimele două secole, economia mondială a devenit tot mai inegală, fără a uita însă că inegalitatea este mult mai veche decât globalizarea, iar coincidența erupției globalizării cu creșterea inegalității nu implică în mod obligatoriu cauzalitatea.

Luând însă în considerare diversitatea realității, faptul că încercările de uniformizare a mediilor naționale nu asigură automat convergența economică și că, consecințele unor măsuri de politici publice adoptate de guvern sub presiunea globalizării sunt contradictorii, suntem obligați să analizăm aceste măsuri, precum și contextul instituțional internațional. Dacă explicăm globalizarea ca pe un fenomen istoric milenar, de apropiere între civilizații, pe fondul progresului tehnologic și al politicilor deliberate, din ultimele două decenii, de liberalizare a comerțului și a piețelor financiare, trebuie să adăugăm și faptul că nu orice globalizare este generatoare de avantaje nete, de progres social. Prin urmare, acest proces trebuie gestionat cu precauție și corectat.

2.4. Globalizarea și reducerea decalajelor dintre țările dezvoltate și țările în tranziție la economia de piață

„De-a lungul istoriei, mai puțin de 30 de națiuni au devenit bogate, dar mai mult de 8 de procente din populația mondială traiește încă în țări cu venit mediu și scăzut, o parte din ea într-o extremă sărăcie. Acest fapt este adevărat nu numai pentru majoritatea economiilor considerate tradițional drept țări în dezvoltare, ci și pentru piețele noi, postsocialiste, în formare. Atunci se pune întrebarea : care este influența procesului de globalizare asupra creșterii economice și cât de reale sunt perspectivele pentru aceste piețe în formare de a a junge din urma țările mai dezvoltate?”

În urma cu vreo treizeci și cinci de ani, Organizația Națiunilor Unite a creat un grup de experți, numit Pearson Panel, care să propună măsuri pentru favorizarea creșterii în țările mai puțin dezvoltate, pentru eliminarea diferențelor în nivelul de trai. Grupul a propus strategii de dezvoltare care promiteau țărilor înapoiate (multe dintre ele fiind atunci în procesul de caștigare a independenței după secolele de colonialism) că vor ajunge în deceniile urmatoare o creștere de șase procente anual. Se astepta ca țările care ar fi fost conduse astfel încât să determinte o creștere economică mondială. Anul 2000 a trecut, s-a dovedit că mersul dezvoltării preconizat de Grupul Pearson este o excepție rară mai degrabă decât o regulă. De aceea, Organizația Națiunilor Unite a creat un nou grup de experți, de această dată condus de fostul președinte al Mexicului, Zedillo, a cărui sarcină este de a recomanda politici ținând să permită ajungerea economică din urma a țărilor dezvoltate și, în special, să realizeze obiectivele ambițioase înscrise pe agenda Întâlnirii Mileniului ls nivel înalt al ONU. Dintre aceste obiective unul este reducerea numărului celor care trăiesc într-o sărăcie extremă la mai puțin de o jumătate de miliard până în anul 2015. Grupul Zedillo crede că acest obiectiv ar putea fi realizat printr-o dezvoltare economică rapidă și nu numai dacă țările bogate vor crește partea asistenței lor pentru țările sarace la 0,44 procente din PIB-ul lor. Problema este însă că țările bogate nu vor face acest lucru și astfel ajutorul pentru dezvoltare va ramâne în urmă, la un meschin procent de 0,22. În consecința, numărul celor săraci nu se va micșora, disparitățile în nivelul de dezvoltare vor crește și distanțele de parcurs pentru ajungerea din urmă se vor mări. Anul 2015 va trece și el curând fără a aduce vreo îmbunătățire notabilă.

În plus, prea puține resurse erau dedicate corectării deficiențelor globalizării. Prin urmare, decalajul dintre cei bogați și cei săraci s-a tot adancit. O pondere de doar 1% dintre cei mai bogați oameni din lume obtin tot atât cât 57% din populația cea mai săracă. Mai mult de un miliard de oameni

trăiesc cu mai puțin de un dolar pe zi. Aproape un miliard nu au acces la apă curentă, iar 826 de milioane de oameni suferă de malnutriție. În fiecare an, 10 milioane de oameni mor datorită lipsei de asistență medicală de bază.

Globalizarea întărește polarizarea dintre țările bogate și cele sărace și duce la crearea a două tabere, una cu venituri mari și una cu venituri mici. Fenomenul produce învinși și învingători, accelerează fenomenul de stratificare a țărilor subdezvoltate, ajutând cateva țări precum China, alte țări din Asia de Sud, Brazilia precum si Mexicul și defavorizând restul lumii sărace. Statisticile ne arată că distribuția venitului mondial s-a înrăutățit în perioada globalizării.

Figura nr.2 :Distribuția mondială a venitului: Harta lumii în funcție de PIB pe locuitor al fiecărei țări

Sursa: Banca Mondială, World Development Indicators 2009-2013

http://data.worldbank.org/indicator/NY.GDP.PCAP.CD/countries/1W?display=map

Aspectele socioeconomice ale viitorului nu sunt numai în funcție de timp și de unele procese haotice ale dezvoltării, ci, în primul rând și cel mai mult, ele depind de o strategie conștientă de dezvoltare combinată cu o politică de creștere și distribuție. Așa cum am menționat la început, numai 30 de națiuni, cu o populație totală de mai puțin de un miliard, adică aproximativ 15 procente din omenire, au reușit să atingă un nivel înalt de dezvoltare, cu un PIB per capital depășind 15.000 USD în termeni de paritate a puterii de cumpărare. În afară de America de Nord și Europei Occidentale, acest grup curpinde țările membre OECD din Asia și regiunea Pacificului: Australia, Japonia, Coreea de Sud, Noua Zeelandă și Singapore. Acest nivel a fost, de asemenea, atins și de unele țări exportatoare de petrol din OPEC (Brunei, Kuweit și Qatar), unele economii au trăsături structurale speciale (precum Bahamas, Martinica și Taiwan) și puținele teritorii de peste mări ale țărilor foarte dezvoltate precum (Polinezia Franceză sau Noua Caledonie).

„La cealaltă extremă se află țările incapabile să depășească cercul vicios al sărăciei. Unele dintre ele nu reușesc să îngusteze decalajul, aproape incredibil, care le separă de țările foarte dezvoltate, ci se scufundă în stagnare și recesiune, rămânând tot mai mult în urmă din punct de vedere economic și cultural. S-a întâmplat în trecut ce se întâmplă ocazional și astăzi..” După părerea noastră, nu este nicio îndoială că se va întampla și în viitor. Motivul se datorează faptului că, puține țări în istorie au reușit să prindă terenul progresului. Și este posibil numai dacă concurează trei circumstanțe favorabile.

În primul rând, dezvoltarea economică cere întotdeauna progres tehnologic. Fără răspândirea metodelor de prelucrare și aplicare a noilor tehnologii care schimbă organizarea producției, nicio inovație nu este posibilă; inovația este cea care conduce la creștere economică. În mod necesar, dar nu suficient, condițiile progresului tehnic includ, de asemenea, evident, capital uman de înaltă calitate, nivel de educație și al științei adecvat, ca și un sistem eficient în aceste domenii .

În al doilea rând, pentru a susține tendințele de dezvoltare pe termen lung este esențial să se formeze cadrul instituțional care să permită o economie de piață eficientă. Astfel, chiar superioritatea tehnologică relativă nu este o garanție pentru creșterea economică rapidă, întreprinderea creativă este sufocată în absența cadrului instituțional adecvat. Putem da un exemplu referitor la acest subiect; în vremuri foarte depărtate, la începutul sec al XVI-lea, a fost cazul Chinei, care atunci a depașit Europa în ceea ce privește progresul tehnologic. Însă lipsa reformei necesare și conservatorismul structurii puterii au închis drumul accelerării economice, în special mai târziu când Europa secolelor XVII și XIX obținuse avantajul fazelor ulterioare ale revoluției științifice și tehnologice.

În al treilea rând, un feedback creativ între progresul tehnologic și reforma economică reclama determinarea politică de către elitele politice, care trebuie să vrea să răstoarne echilibrul existent și să conteste poziția constituită (existentă) a grupurilor conservatoare de interese. Numai atunci „noul” poate să caștige partea cea mai înaltă a trecutului, care este necesară pentru o creștere susținută a productivității. Teama de confuzia temporară, care însotește acest fel de schimbare, paralizează adesea autoritățile care încep cu sovăiala să stimuleze și să instituie reformele cerute, mai mult îngreunând, decât facilitând progresul economic și dezvoltarea socioeconomică:

Faza actuală a globalizării permanente;

Transformarea postsocialistă;

Revoluția științifică și tehnologică modernă.

„În acest context ar trebui să percepem dezvoltările moderne pentru a evita astfel să pierdem iar trenul progresului. Nimeni nu a reușit aceasta în trecut, defapt puțini au reușit. Același lucru se repetă acum: unii vor prinde trenul, unii vor rămâne să-l aștepte, iar alții vor trebui chiar să se îndepărteze de peron. Acest fenomen a fost deja observat pentru ultimele decenii. Astfel, de exemplu într-un raport al Băncii Mondiale” După părerea noastră, acest exemplu dorește să arate că, lasând la o parte economiile bogate , se desting două grupuri principale de state. Astăzi, termenul de „țări în curs de dezvoltare” este mai puțin frecvent utilizat pentru simplul motiv că unele dintre aceste țări sunt prea puțin în curs de dezvoltare. În schimb, se vorbește despre țări mai globalizate și țări mai puțin globalizate.

Este important de notat faptul că atât China, cât și India, deși urmează drumuri diferite, iar integrarea lor progresivă în economia globală, ca și implicarea în competiția mondială, pare să ia căi deosebite, ambele urmează strategii de dezvoltare care nu se bazează în niciun fel pe ortodoxia neoliberală și prescripțiile clasice care rezultă din așa numitul Consens Washington invocat atât de des în ultimul timp de teoria economică dominantă și figurând proeminent în recomandările date multor țări de tarilșe G-7, Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială. Ambele, China și India, reformează economiile lor într-un ritm al lor, nu prea rapid, dar cu multă determinare și consistență. Ele eliberează capitalul gradat și cu moderație, în timp ce ratele de schimb sunt controlate eficient de stat, tot timpul. Mai mult, politica lor monetară este subordonată politicii naționale globale a cărei prioritate de vârf este creșterea economică rapidă. În acest scop, intervenția statului este folosită în ambele țări în mai mare masură decât oriunde, în principal sub forma politicilor industriale și comerciale. O asemenea combinație de reformă structurală și politică de dezvoltare dă rezultate favorabile. Aici ar trebui adăugat că o observație similară este de făcută și în cazul altor câteva țări care se mândresc cu succese în atingerea unui ritm relativ mai înalt de creștere și micșorarea întârzierii în dezvoltare. În Asia, de exemplu, această afirmație este valabilă pentru Vietnam, iar în Africa, pentru Uganda.

PIB în China a crescut în anii „80 cu mai mult decât 162 % , ceea ce înseamnă o creștere medie reala de 10,1 % . În anii `90 creșterea a fost și mai rapidă, atingând 10,7 % anual și permitând o creștere cumulată a producției de 176 %. În anii 2000-2002, rata creșterii s-a mai diminuat, fluctuând în jurul a 7%, iar în anul 2012 rata creșterii a crescut la 7,8%. Astfel, în ultimii 23 de ani, în cursul unei singure generații, PIB în China a crescut incredibil cu 780 % . Dată fiind creșterea populației în același timp, creșterea PIB per capital a fost de 575 %, relativ mică, dar aceasta reprezintă, de asemenea un salt uriaș în domeniul atingerii din urmă din punct de vedere economic și, în consecință și al nivelului de trai. Totuși, disparitățile rămân enorme. Ar trebui să reținem că, în ciuda acestui succes al marelui pas înainte, în ceea ce privește PIB pe locuitor, China rămâne încă la un nivel reprezentând 12% din nivelul SUA. India în schimb, a cunoscut în anii `80 o creștere medie anuală de 6%. în anii 2000-2002, creșterea reală a |PIB a fost în jur de 5%, iar în anul 2012 rata creșterii s-a diminuat la 4,7%. Astfel, creșterea agregată a producției în cursul unei generații a totalizat 264 % sau 130% crestere a PIB per capital, întrucât creșterea populației a fost în India mult mai mare decât în China.

Pe de altă parte, există tări care au fost incapabile să facă față situație. Nu în ceea ce privește reducerea decalajului, în cazul unora dintre ele distanța a crescut, ci, din păcate, din punctul de vedere al nivelului de dezvoltare atins. Acest grup mai întârziat cuprinde aproape toate țările din Europa Centrală și de Răsărit și fosta Uniune Sovietică, aflate într-o lungă și complexă tranziție de la planificarea centralizată la piața liberă. Această tranziție este inseparabilă de pricesul de deschidere succesivă spre contacte externe care vor duce în tomp, la integrarea deplină în economia globală. Caracteristic este faptul că, din cele 28 de economii postsocialiste în total, numai Ungaria și-a găsit drumul spre grupul celor mai globalizate economii. Toate cele 15 republici postsovietice și cele 11 tări din Europa Centrală și de Est rămase și Mongolia au arătat în deceniile trecute o dinamică a comerțului exterior prea joasă pentru a fi clasificate, folosind metodologia World Bank, în grupul țărilor mai globalizate. Aceasta se referă în special la exporturi a căror creștere lentă crează probleme care sunt tipice pentru întreaga regiune, corelate cu un deficit comercial mare și un deficit al balanței de plăți de asemenea mare. Desigur, acest fapt în sine nu înseamnă prea mult. Mult mai important în anii`90 a fost faptul că distanța dintre aceste țări și societățile cele mai dezvoltate și mai bogate a crescut continu

Capitolul III Globalizarea privind țările subdezvoltate

De ce sunt unele țări mai slab dezvoltate decât altele?

Ca proces obiectiv și inevitabil, globalizarea poate fi o șansă pentru eliminarea marilor discrepanțe care separă lumea de azi și care face ca marile progrese ale civilizației secolului XX să beneficieze doar o minoritate privilegiată din țările bogate, în timp ce o mare parte a populației globului se zbate în sărăcie și înapoiere. Secolul XX a fost secolul unei creșteri economice fără precedent, fapt ilustrat și prin aceea că, la o creștere de patru ori a populației planetei pe parcursul acestui secol, produsul global brut a crescut de aproape 18 ori. În termeni relativi, omenirea este, așadar, de peste patru ori mai bogată în prezent decât la începutul secolului. În același timp însă, după datele publicate de WorldBank Institute, peste 850 de milioane de oameni sunt subnutriți, aproape două miliarde nu au acces la surse sigure de apă potabilă și la electricitate și peste 1,6 miliarde sunt analfabeti. Este, de asemenea, scandalos ca 225 de familii să dispună de o avere însumată mai mare decât venitul anual al celei mai sărace jumătăți a populatiei globului, așa cum relata revista Forbes, sau cele mai bogate trei familii să aibă o avere mai mare decât veniturile anuale a celor mai sărace 48 de țări.

Pe lângă efectele negative ale civilizației actuale asupra resurselor naturale și a factorilor de mediu, cu dereglări climatice, aceste discrepanțe sociale reprezintp cele mai grave provocări la început de secol XXI pentru stabilitatea internațională și pentru dezvoltarea durabilă a societății umane. Se poate spune că societatea umană se află în fața unei duble dileme:

Va fi capabilă să asigure convertirea economiei mondiale a secolului XXI într-una durabilă din punct de vedere ambiental sau conflictul civilizație-mediu va căpăta dimensiuni catastrofale?

Va fi capabilă comunitatea internațională să reducă dramatic marile discrepanțe economice și sociale din lume sau vom asista la accentuarea conflictelor sociale, etnice sau religioase, prin amplificarea influenței integrismelor și fanatismelor?

Globalizarea economiei poate avea, din acest punct de vedere, efecte benefice, prin facilitatarea accesului țărilor slab dezvoltate la tehnologii și management performant, asigurând pe ansamblu o eficiență economică sporită, costuri mai mici, mai multe produse și servicii mai bune pentru consumatori, un nou impuls dat comerțului și producției, noi oportunități de piață. Dar globalizarea este însoțită, totodată, de o mare putere a corporațiilor multinaționale, a manipulatorilor piețelor valutare și a organizațiilor internaționale, precum și de reducerea influenței guvernelor, a factorilor naționali, a structurilor și instrumentelor democratice.

Secolul XX a fost marcat de prăbușirea multor imperii-imperii continentale, imperii coloniale, inclusiv imperiul sovietic – ca și de prpbușirea multor dictaturi, de tip militar, fascist sau comunist și de afirmarea principiilor democratice în plan național și internațional. Dar globalizarea lansează o nouă sfidare pentru secolul ce vine: scoaterea domeniului fundamental al vieții sociale – economice de sub controlul factorilor naționali, democratici și subordonarea puterii și controlului campaniilor supranaționale și organizațiilor internaționale, acestea la rândul lor fiind aflate sub influența intereselor marii finanțe, care impun regulile jocului pe piața mondială, ceea ce introduce în viața popoarelor un nou deficit de democrație, noi forme de dominație și arbitrariu. Apare din nou disputa, la scară globală de această dată, între protectionism și piață liberă neîngrădită.

În ciuda importanței sale majore, identificarea factorilor determinanți reali ai creșterii economice și a bunăstării a ramas una dintre ele mai mari mistere ale științei economice din ultimele două secole. De la Adam Smith, care a considerat că specializarea și diviziunea muncii constituie motorul creșterii economice, s-au vehiculat multe alte forțe dinamizatoare ale creșterii economice : frontiera oportunităților de creștere economică derivată din resursele limitate, investițiile în capitalul fizic și în infrastructură, educația și pregătirea profesională (ceea ce în rândul economiștilor contemporani poarta titlul generic de capital uman ) sau progres tehnologic. Și totuși, acestea n-au reușit să explice performanțele diferitelor națiuni în termenii creșterii economice. Economiștii au continuat, așadar, căutarile. Nu au întârziat să apară răspunsurile propuse: deschiderea economiilor spre exterior, stabilitatea macroeconomica, calitatea guvernării, instituțiile publice, puterea legii, nivelul corupției, orientarea spre principiile economiei de piatță concurențială, risipa cheltuielilor guvernamentale și multe altele. Toți acești factori, în combinații diferite și mecanisme specifice de interacțiune, captează complexitatea procesului creșterii economice. Proximitatea geografică a unei națiuni față de marile piețe ale lumii a fost considerată de exonomiști ca un factor esențial al procesului dezvoltării. În mod frecvent, comerțul exterior, integrarea în economia mondială, se traduce printr-o creștere economică superioară, iar calitatea instituțiilor se intercondiționează cu dezvoltarea comerțului. Rolul țărilor crește în cazul țărilor dezavantajate din punct de vedere geografic, care suportă cheltuieli de transport superioare spre marile piețe ale lumii.

Pentru explicarea disparităților interregionale sau naționale privind creșterea economică ne rezumăm aici la detalierea modelului neoclasic care identifică trei factori direcți ai creșterii economice :

acumularea factorilor de producție, incluzând capital uman și cel fizic (cu toate caracteristicile pe care le implică, de la creșterea populației până la importul de inteligență), aferent regiunilor analizate;

alocarea ineficientă a resurselor în cadrul economiei;

înzestrarea tehnologică a regiunilor respective.

Opțiunile de politici care să susțină acțiunea celor trei determinanți oscilează între alocarea resurselor cu ajutorul forțelor pieței versus stat; comerț deschis versus protecționism; fiscalitate ridicată versus fiscalitate mică; facilități fiscale versus neutralitate fiscală. Toate acestea se traduc în competitivitate. Scopul în sine al dezvoltării constă în obținerea unui standard de viață ridicat și în creștere, iar mijlocul pentru realizarea acestui scop constă în mărirea productivității, înțeleasă ca mărimea valorii adăugate pe unitatea de input, forță de muncă și capital. Cu cât competiția între firme este mai mare, cu atât devine mai turat motorul creșterii productivității. Efectele pe care le generează constau în : viteza mare a schimbărilor, intensitatea în cunoștințe, transnaționalitatea firmelor și proceselor tehnologice, nu în ultimul rând, supercompetiția. Invariabil apar și răspunsurile, precum agilitatea-reacție rapidă; învățarea continuă, încrederea în firmă/în produs. Nu doar firmele, dar și consumatorii devin mai rapizi, mai adaptabili, mai complecși. Din perspectiva viitorului, apar doar două categorii de firme: firme rapide și firme moarte. Țările sunt angrenate într-o competiție internațională acerbă pentru competitivitate, și în special la nivel de infrastructură; educație și formare profesională continuă, sănătate, sistem național de inovare.

Apare justificată presupunerea că, în condițiile liberalizării piețelor de capital, aproape toate capitalurile vor migra din regiunile cu salarii ridicate spre cele cu salarii mici, iar forța de muncă va migra exact în sensul contrar, până când rentabilitatea capitalului și rentabilitatea muncii se vor egaliza. În plus, regiunile mai sărace vor recupera decalajele existente. În ce măsura s-a materializat în practică aceasta teorie , poate fi justificată prin studiul impactului globalizării asupra evoluției inegalității în lume. Această analia trebuie însă efectuată pe principalele etape ale globalizării, căci impactul acesteia în funcție de resursele sau natura procesului global.

Impactul globalizării asupra distribuției veniturilor la nivel inter și intranațional este o problemă mult mediatizată. Rezultatele acestor analize sunt diferite în funcție de rolul de participant sau neparticipant la procesul globalizării al țărilor lumii : țările mai puțin dezvoltate izolate geografic sau marginalizate voluntar; în rândul țărilor participante tendinâța de egalizare a veniturilor a fost tot mai accentuată la nivel internațional decât la nivel intranațional. Cele mai mari beneficii de pe urma globalizării le-au înregistrat țările în dezvoltare care s-au integrat în economia globală, adică acelea care au ales sa participe activ la procesul globalizării.

Înainte de Primul Razboi Mondial, inegalitățile intranațiunii în SUA și țările Lumii Noi au crescut, dar au scăzut în țările europene angajate în comerțul exterior și care permiteau emigrarea. După cel de-al Doilea Război Mondial, globalizarea a potențiat creșterea decalajelor veniturilor în interiorul SUA și a unor țări din OECD. Globalizarea pare a fi condus la creșterea inegalităților și în interiorul țărilor nou-industrializate: tigrii asiatici, China, Mexic sau Brazilia. Decalajele nu s-au manifestat în mod evident la nivelul regiunilor sau sectoarelor liberalizate, ci mai degrabă în comparație cu țările neparticipante la globalizare. Pe de altă parte, regiunile cele mai sârace ale lumii nu au fost probabil afectate în mod negativ de globalizare, ci pur și simplu nu au avut capacitatea de a valorifica beneficiile înduse de aceasta.

Performanțele economice ale țărilor participante la globalizare (cei mai perseverenți globalizatori fiind în ultimul deceniu China, India, Malaezia, Mexic, Vietnam, Uganda, etc.) au fost mult superioare neparticipanților, indiferent dacă a fost vorba despre țări sau despre grupuri de neparticipanți în interiorul țărilor.

Trebuie oare să renunțăm la globalizare și toată lumea să se închidă în spatele granițelor naționale protecționiste? Nici vorbă! Capitalismul global sălbatic dezvoltat în interesul unei ponderi mici a populației globului, care produce excludere socială, concurența neloială și exploatare, trebuie să fie „civilizat”, așa cum capitalismul național sălbatic al perioadei trecute, a fost civilizat după cel de-al Doilea Război Mondial, când s-au înregistrat și cele mai mari ritmuri de creștere economică din istoria omenirii.

Într-o lume globală, jocul economic se joacă la trei niveluri:

națiune- cetățenii pot avea venituri mari dacă au cunoștințe și îndemnări la fel de bune ca ale altora oriunde în lume, cetățenii pot accesa o infrastructură de top în telecomunicații, transporturi, etc; națiunea devine lider în cercetare-dezvoltare și dispune de întreprinzători capabili să dezvolte ideea în produs, creează un mediu de afaceri favorabil, care să atragă capitaluri și talente, oriunde s-ar afla acestea în lume;

firme- angajați calificați, orientarea spre investiții, achiziționarea și vânzărea de produse la nivel global; reglementările sociale care să permită flexibilitatea industrială ;

indivizi- purtători de cunoștințe, îndemnări și dorința de schimbare.

Analizele destinate dezvoltării umane nu pot face abstracție de subdezvoltarea cronică a unor zone geografice sau state ale lumii, de fenomenul sărăciei ce caracterizează populații numeroase atât din țările dezvoltate, cât și din cele slab dezvoltate sau subdezvoltate. Desigur că efectele acestor fenomene nu sunt resimțite uniform și egal de către toate categoriile de populație însă ele nu reprezintă nici pe departe probleme marginale. Definind sărăcia, în World Development Raport 2009-2010, Banca Mondială preciza: ,,A fi sărac înseamnă a-ți fi foame, a nu avea haine și locuință, a fi bolnav și a nu avea acces la asistență medicală, a avea un nivel precar de educație sau a fi analfabet”. Tabloul sărăciei se corelează în mod necesar cu cel al subdezvoltării: veniturile precare, malnutriția, șomajul exacerbat, analfabetismul, abandonul școlar, excluziunea socială, eșecul social, infracționalitatea, asistența socială precară, vulnerabilitatea la diferite boli și epidemii, traficul și consumul de droguri, mortalitatea infantilă, accentuarea clivajelor sociale, instabilitatea politică, degradarea continuă a mediului rural, speranța de viață scăzută, frecventele crize economice însoțite de curbe de sacrificiu etc. sunt forme de manifestare ale sărăciei generate de subdezvoltare. Subdezvoltarea sporește riscurile, diminuează până la anulare securitatea individului, multiplică vulnerabilitățile și efectele dezastrelor naturale sau dezastrelor provocate prin activitățile iraționale ale omului.

O analiză asupra raportului dintre subdezvoltare și sărăcie indică prezența unui vector biunivoc: genetic, subdezvoltarea produce și reproduce sărăcie, funcțional sărăcia menține sau accentuează subdezvoltarea. Sărăcia este, din perspectiva geografică un fenomen universal; amplitudinile (sferele de cuprindere și gradele de manifestare) sunt diferite. Generată de însăși subdezvoltare, de factori preeminenți care fac inegal accesul la resurse, sărăcia nu este totuși un proces care cuprinde uniform toate categoriile sociale. Niciunde (în nicio țară, în nici o comunitate) nu se poate vorbi despre situarea tuturor categoriilor sociale și tuturor indivizilor sub pragul sărăciei. Numai că lucrurile trebuie privite în diversitatea lor. Astfel, realitatea factuală dovedește că există categorii sociale sărace și indivizi ce trăiesc sub pragul de sărăcie inclusiv în statele dezvoltate însă și din punct de vedere numeric și din perspectiva gradualității sau duratei, coordonatele fenomenului sunt mult mai restrânse decât în statele subdezvoltate. De altfel, însăși tipul criteriilor utilizate – în evaluare – criterii statistice – incumbă relativizări. În acest sens, este greu de pus semnul egalității între o persoană săracă dintr-o țară dezvoltată și o persoană săracă dintr-o țară subdezvoltată. Diferențele sunt de ordin cantitativ, cât și de ordin calitativ important fiind de detectat cât reprezintă procentul populației sărace din potențialul demografic total al unei țări, cum se distribuie și redistribuie valorile (inclusiv Produsul Intern Brut), cât de eficiente sunt politicile de ponderare a sărăciei etc. Tocmai de aceea, pauperizarea poate fi relativă sau absolută, temporară sau cronică etc. Se impune aici o întrebare: Sunt eficiente măsurile de ponderare și ameliorare din moment ce numărul persoanelor care trăiesc în condiții de sărăcie extremă a crescut pe glob, numai în intervalul 1996 – 2000 cu peste 200 milioane? Iar estimările, cel puțin pentru populația care trăiește în statele subdezvoltate (unde procentul celor cu venit mediu de sub un dolar american pe zi este cuprins între 24 și 28% din populația totală a acestor țări) sunt sumbre până în 2015 (din cauza creșterii demografice, raportul se va menține). Astfel, estimările demografice pentru sfârșitul anului 2011 indică atingerea unui număr de 7 miliarde de locuitori pe glob, iar pentru anul 2050, – 9 miliarde locuitori. În absența unor politici riguroase și sistematic aplicate în gestionarea resurselor pentru dezvoltarea umană sustenabilă este cert că sărăcia se va extinde și pe verticală și pe orizontală. Ceea ce se fenomenalizează într-o dublă polarizare: o polarizare în interiorul fiecărui stat, cu gradualități și amplitudini diferite la nivelul fiecărui pol, funcție de nivelul de dezvoltare a țării respective și o polarizare a populației de pe glob, polul sărăciei fiind amplificat și de explozia demografică din zonele sărace. Cât de gravă este situația, rezultă din rapoartele PNUD (Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare) care identifică o disproporție alarmantă în privința accesului la resurse: aproximativ 1/5 din populația totală a planetei folosește 3/4 din bogăția lumii și de resursele naturale. Clivajul Nord – Sud (între țările industrializate și ,,Lumea a Treia”) accentuează instabilitatea și migrația. Iar faptul că în intervalul 1980-2000 politicile promovate de organismele financiare internaționale nu au provocat, în țările sărace, decât o creștere aproape insesizabilă a venitului pe locuitor reprezintă un indiciu cât se poate de semnificativ.

Globalizarea, sărăcia și inegalitățile de dezvoltare

O critică frecventă la adresa globalizării constă în teama că de pe urma ei vor profita doar un numar restrâns de țări și anume cele bogate. Potrivit acestei critici, globalizarea ar condamna la subdezvoltare țările deja sărace, conducând astfel la o agravare, deja evidentă, a inegalității în plan mondial. Într-un cuvânt, globalizarea ar fi ăn defavoarea țărilor sărace. Sursele teoretice ale acestei temeri sunt mai vechile analize ale situației economice a „lumii a treia” (mai ales America Latină), cunoscute sub numele de „teoriile subdezvoltării” : structuralismul și teoria dependenței. Conform acestor teorii, nu numai că decalajele între țările bogate și cele sărace insurmontabile, dar economia capitalistă globală produce și agravează, prin însăși funcționarea sa, sărăcia țărilor subdezvoltate (neindustrializate), fiind, prin urmare, responsabilă în intregime de situația lor economică precară. Prin „ schimbul inechitabil ” sau crearea unui „nou tip de dependență” , ea determină ceea ce Andre Gunder Frank numea „dezvoltarea sbdezvoltării”, făcând ca bogații să devină tot mai bogați, iar săracii tot mai săraci.

Este adevărat că, cel puțin până acum, fenomenul inegalităților internaționale este extrem de pregnant. În condițiile unei creșteri economice globale fără precedent, existența subdezvoltării și sărăciei severe la scară globală rămâne o „sfidare mondială” , „scandalul și rușinea” acestei lumi. Aproape nimeni nu neagă astăzi existența nor asimetrii sau „echilibre nefavorabile” țărilor în curs de dezvoltare în cadrul economiei globale sau dependența lor (mai ales tehnologică) față de țările dezvoltate. Statele dezvoltate sau instituțiile economice și financiare internaționale au partea lor de responsabilitate (și interes) în susținerea dezvoltării statelor rămase (cu mult) în urmă. Totuși „globalofobia” acestor țări, cum o numea fostul președinte Sympsion mexican Ernesto Zedillo, sau incriminarea sistematică a globalozării pentru propria lor situație nu este justificată. Din rândul lumii a treia au apărut deja noi țări industrializate, iar evoluțiile economice ale acestora, precum cele ale „tigrilor” sau „dragonilor” asiatici (dar și a unor țări africne precum Mauritius, spre exemplu) constituie, în acest sens, o invalidare severă a teoriilor subdezvoltării. ” În ciuda unor condiții de plecare defavorabile, aceste țări au ieșit din cercul vicios al sărăciei, atingând nivele miraculoase de dezvoltare și dovedind astfel că piedicile de sărăcie nu sunt inevitabile. În plus, având rate de creștere economică pe care țările dezvoltate nu le-au cunoscut niciodată în istoria lor (10% pe an), astfel de țări au declanșat un fenomen din urmă de neconceput conform acestor teorii.”

Mai mult, globalizarea este o cale de a evita sărăcia. Țările cu cele mai mari rate de creștere economică din ultima vreme au avut succes tocmai prin strategii eficiente de integrare în economia mondială, bazate pe promovarea exporturilor și atragerea unor importante investiții străine directe (factori cheie pentru dezvoltare), chiar dacă, îm alte privințe, acestea au fost diferite de recomandările modelului ortodox al dezvoltării. Participarea la globalizare oferă țărilor sărace anumite oportunități de dezvoltare, cea mai evidentă fiind posibilitatea de a beneficia de avantajul mâinii de lucru ieftine în atragerea investițiilor străine directe, în special prin intermediul companiilor multinaționale. Acestea din urmă creează în aceste țări noi locuri de muncă, plătesc salarii mai mari decât angajatorii locali, transferă tehnologie si know how, etc, având, prin urmare, un rol esențial în dezvoltare lor și oferindu-le oportunitatea de a sări peste unele etape ale dezvoltării industriale pe care țările bogate au fost nevoite să le parcurgă. Nu în ultimul rând, globalizarea facilitează accesul la importuri mai ieftine sau la piețe de export mai mari. De altfel, deși teoretician al subdezvoltării Americii Latine, Fernando Henrique Cardoso nu a ezitat, câtă vreme a fost președinte al Braziliei, să o alinieze procesului de globalizare și să profite cât mai mult de oportunitățile oferite de acesta.

Interesul țărilor slab dezvoltate este acela de a participa cât mai activ la procesul de globalizare și nu de a rămâne în afara lui. Țările care au rămas sărace nu sunt, cele care s-au expus prea mult globalizării, ci acelea care au rămas în afara ei. Dimpotrivă, progresele cele mai remarcabile le-au inregistrat economiile riguroase integrate în economia globală. Deși trebuie tratată cu prudență (pentru a-i micșora costurile, ce se pot dovedi foarte mari în cazul unei integrări premature), țările în curs de dezvoltare au nevoie de o mai bună integrare în procesul de globalizare. Nu în ultimul rând, nu trebuie uitat și rolul jucat de factorii interni în sărăcia țărilor subdezvoltate. Existența corupției generalizate, lipsa unor instituții adecvate, implementarea unor politici economice greșite, în cazul în care Mancur Olson vedea cauza „creșterii și declinului națiunilor” sunt grăitoare în acest sens. Teoriile subdezvoltării par să uite acești factori explicativi ai sărăciei și ai eșecurilor economice ale țărilor subdezvoltate. Calitatea guvernării și existența unui sistem instituțional adecvat și solid sunt, însă, factori esențiali pentru a reuși în sistemul globalizării și pentru a face față cu succes riscurilor lui. Principala răspundere pentru crearea unor instituții performante și rezolvarea problemelor social-economice interne aparține guvernelor acestori țări. Deși este necesar, în acest sens, atât ca țările industrializate să-și depășească ipocrizia (în ciuda discursurilor oficiale despre deschidere, ele punând numeroase restricții protecționiste importurilor din țările în curs de dezvoltare), cât și un rol mai susținut al instituțiilor internaționale (în sensul elaborării unor reguli clare, care să permită evitarea derapajelor și exceselor globalizării financiare sau al reflectării mult mai echitabile a intereselor acestori țări, atât ân structura decizională, cât și în agendele diferitelor runde de negocieri comerciale), factorul esenșial rămâne efortul propriu de ajustare pentru a face față cu succes globalizării

Problemele globalizarii

Nu este nicio îndoială, așadar că globalizarea (neo)liberală a adus cu sine oportunități pozitive de dezvoltare pentru toate țările participante la ea, inclusiv pentru țările încă subdezvoltate sau în curs de dezvoltare. Tot atât de adevărat este, însă, din punctul nostru de vedere, că globalizarea este însoțită și de câteva trăsături sau aspecte negative și inacceptabile. După cum este cunoscut, foarte mulți economiști importanții incriminează liberalizarea financiară globală. Există critici dure (și plauzibile), situate într-un plan economic mai general, la adresa globalizării în manieră neoliberală: pericolul recesionist al concurenței statelor pentru scăderea costurilor muncii sau a fiscalității în încercarea de a atrage investițiile străine (care pot conduce la o scădere a cererii de consum pe plan mondial, datorită scăderii veniturilor maselor), în locul unei competiții pentru creșterea productivității; emergența unui capitalism dezorganizat sau, altfel spus, lipsa unui capitalism organizat în termeni de drept la nivel mondial, fapt ce a condus la fenomene de tipul corupției, traficului de influență la scară globală, explozieirentelor neproductive etc., care constituie originea tot mai numeroaselor insuccese economice; evaziunea fiscală practicată pe scară largă de companiile transnaționale (prin declararea profiturilor în țările cu fiscalitate redusă și a pierderilor în cele cu fiscalitate ridicată), susținută de „paradisurile fiscale” (centrele financiare off-shore ); pericolul oligopolist sau monopolist global, care amenință concurența liberă pe piața mondială, pericol datorat „modei” mega-fuziunilor, achizițiilor sau alianțelor la scară planetară. Desigur, acestea nu sunt temeiuri suficiente pentru a restrânge sau pentru a stopa globalizarea, așa cum susțin unii dintre criticii ei. Mesajul fundamental al celor mai mulți dintre autorii care fac astfel de observații negative în privința globalizării rămâne, de altfel, mesajul că „nu trebuie să ne fie teamă” de ea. Problema esențială nu este aceea dacă trebuie să ne globalizăm, ci cum vom face în viitor acest lucru. Ceea ce se cere este o globalizare responsabilă și ținută sub control, pentrucă aceste eșecuri de coordonare ale pieței necesită intervenția unor autorități politice de reglementare, atât la nivel local (ceea ce, în esență, înseamnă o repunere în drepturi a statului), cât și la nivel global. Sunt propuse, în acest sens, măsuri de reformare a globalizării, care ar permite în același timp atât reducerea riscurilor, cât și conservarea celor mai importante dintre beneficiile ei. Aceste măsuri vizează, în primul rând, (re)introducerea unui ansamblu de supervizări și reglementări ale fluxurilor financiare globale (în special ale celor speculative) și reformarea sistemului financiar internațional în sensul unei capacități sporite a acestuia de prevenire sau gestionare a crizelor financiare.Și în plan politic pot fi constatate anumite efecte nocive. Tot mai mult se vorbește, nu fără îndreptățire, că „adevărații stăpâni ai lumii” nu mai sunt politicienii, puterea politică fiind acum în urma celei economice sau mediatice. Se argumentează,astfel, că astăzi ,corporațiile conduc lumea sau că multinaționalele supun guvernele. Noii stăpâni sau patroni ai Terrei sunt marii oameni de afaceri (de tipul Bill Gates, Ruppert Murdoch, Ted Turner, Michael Eisner etc.), proprietari ai coloșilor industriali de anvergură globală (deci fără naționalitate) și posesori ai unei puteri noi, care transcende structurile statale, culoarea politică sau sufragiile cetățenilor. În aceste condiții, nu este surprinzător că numeroase voci atrag atenția că globalizarea este o „capcană” pentru democrație sau că ea ar putea conduce chiar la sfârșitul democrației. Argumentul pornește tocmai de la constatarea deteritorializării puteriid ecizionale. Nu guvernele sau statele teritoriale sunt cele care dețin astăzi controlul economic sau chiar politic, ci piața globală (mai ales cea financiară, care le constrângesau le face neputincioase în destule privințe), a cărei putere este suprateritorială sau supranațională.

Subdezvoltatea în cazul țărilor islamice

Este suficient să ne oprim atenția asupra țărilor islamice, care sunt azi subdezvoltate pentru că au ratat revoluția industrială, rămănând în urma statelor occidentale cu o întârziere materială de două secole. Pentru a ilustra acest lucru, menționăm că în Afganistan există un automobil la 1000 de locuitori, în timp ce în Franța sunt aproximativ 700, că în Iran sunt 80 de televizoare la 1000 locuitori , iar în SUA sunt 900, sau că în Pakistan consumul de energie annual pe locuitor este de 394 kWh, în timp ce media mondială este de .671 kWh. Întârzierea nu a însemnat însă sfârșitul unei civilizații, ci sfârșitul unei preponderente.

Țările musulmane, foste colonii ale unor imperii, și-au văzut economiile construite după modelul metropolei de care aparțineau, și nu adaptate realităților sociale concrete ale momentului. Un exemplu elocvent al teoriei formelor fără fond. O reacție violentă a avut loc în Iran, unde, umiliți parcă de importul rapid de tehnologie pe care nu o puteau asimila într-un timp scurt, oamenii, în frunte cu ayatollahul Khomeini, au distrus pur și simplu în numele valorilor spirituale islamice fabricile contruite de europeni. Colonizarea a avut totuși multe aspecte pozitive, cum ar fi scăderea mortalității, introducerea medicinei moderne, a învățământului, a unei organizări agricole moderne, mergând până la un proiect de industrializare. Însă toate aceste economii au fost concepute ca economii asociate, și nu de sine stătătoare. Odată cu decolonizarea s-au ivit și problemele, cum sunt cele din statele foste membre ale URSS, ale căror structuri deocamdată nu pot face față singure sistemului economiei mondiale.

Adepții fundamentalismului islamic au privit permanent globalizarea într-o manieră critică, considerând-o drept una dintre amenințările majore la adresa identității religioase și culturale a lumii musulmane, dar totodata utilizând mijloacele generate de către această nouă realitate pentru a-și promova credința. Globalizarea facilitează diseminarea ideilor religioase mai degrabă decât să distrugă religia. Puterea valorii și instituțiilor religioase i-au ajutat pe oamenii din multe regiuni să facă față alinierii, neîncrederii și schimbarilor economice rapide. Din păcate există persoane care folosesc religia pentru a-și atinge propriile scopuri și adeseori, cea mai mare parte a actelor de violență descrise ca fiind de natura religioasă izvorăsc de fapt dintr-o respingere de natura politică a globalizarii. Mișcările extremiste pot atrage frecvet pe cei dezrădăcinați sau pe cei înspăimântați de globalizare.

Deși războaiele între culturi sunt puțin probabile, conflictele interconfesionale devin o emblemă a globalizării. Politicizarea Islamului reprezintă o provocare din acest punct de vedere. În Orientul Mijlociu, fiind caracterizat de economii majoritar subdezvoltate și guverne instabile, globalizarea este temută și privită cu suspiciune. Deși ONG-urile devin susținători mai activi ai democrației și statului de drept în această regiune, iar oamenii de afaceri arabi și liderii politici reformatori conștientizează faptul că globalizarea poate constitui o sursă de avantaje economice și politice, fenomenul generează tensiuni la nivelul sistemului politic intern, menținând percepția globalizării ca o încercare a Occidentului de a-și impune valorile politice asupra regimurilor tradiționale.

În timp ce în trecut liderii religioși islamici respingeau utilizarea mijloacelor moderne de comunicare, precum radioul sau televiziunea, în prezent nu mai este cazul. În zilele noastre discursurile predicatorilor cunoscuți sunt transmise în întreaga lume prin intermediul Internetului, astfel încât influența acestora transversează granițele naționale. O posibilă explicație pentru acceptarea selectivă a tehnologiei moderne de către grupările fundamentaliste islamice ar putea consta în faptul că majoritatea membrilor acestori grupări sunt persoane tinere, educate în mediul urban (în general în statele occidentale), a căror aliniere i-a determinat să perceapă în mod distorsionat Islamul. Totuși educația lor de factură modernă i-a făcut să fie mai deschiși la ideea utilizării mijloacelor tehnologice moderne, specifice Occidentului, în lupta împotriva culturii occidentale și a influenței pe care aceasta o are asupra lumii musulmane.

Concluzii

Se vorbește din ce în ce mai mult despre globalizare, opiniile fiind atât pro, cât și contra. Globalizarea este un concept. Acest termen nu se refera la un obiect concret, care ar putea fi pus in evidenta incepand de la dimensiunile sale firesti, usor identificabile. Nu reprezinta nici un indicator sau un indice statistic, realizat prin calcule mai mult sau mai putin sofisticate. Mulțumită acestui fapt, nu a fost niciodată ușor de definit.

Dacă un specialist ar fi întrebat ce înțelege prin termenul de globalizare, acesta ar putea sa expună o întreagă teorie în mediul căreia conceptul în cauză este corect încadrat. Alții în schimb, începând de la aparențe, afirmă că globalizarea semnifică pur și simplu “americanizare”, datorită faptului că sunt convinși de originea acestui curent de opinie. Pentru mulți autori, globalizarea este un concept complex care se bazează pe schimbări drastice în viața economică, socială, culturală si desigur cea politică, acestea fiind izvorâte din realitatea zilelor noastre, care însă nu mai poate fi incadrată în vechile tipare istorice.

Globalizarea este un termen abstract, este un sistem sau un fenomen complex, uneori ambivalent, chiar contradictoriu, care a fost privit și analizat în mod diferit de către cei ce și-au asumat acest risc sau această răspundere. Dincolo de aceste analize, globalizarea rămâne un fapt real, viu, cu care trebuie să ne confruntăm, independent de voința sau opțiunea noastră. Se consideră că cel mai mare pericol (semnalat și de către unii teoreticieni ai globalizării) pe care-l poate implica globalizarea este dezumanizarea unora dintre cei pe care valul ei îi înghite pur și simplu.

Cucerită de piață, dopată de televiziune, sport sau internet, lumea globalizată trăiește în același timp pe fondul unei crize generale a sensurilor vieții, un dezastru cultural și educațional global, simptom îngrijorător, dar sigur, al barbarizării societății viitorului. Cultura tradițională a societăților dispare sau se preface în spectacol și marfă (McDonaldizarea), cultura umanistă e eliminată tot mai mult de tehno-știința invadatoare și transformată într-o pseudo-știință. Omul mondial sau globalizat, omul centrat doar economic, riscă să devină omul atomizat care trăiește numai pentru producție și consum, golit de cultură, politică, sens, conștiință, religie și orice transcendență. Probabil acesta este ultimul stadiu în evoluția umanității sau "ultimul om". În ciuda tuturor acestor avertismente nu putem evita sau elimina globalizarea.

Oricum, globalizarea este un proces obiectiv, ea se întîmpla chiar dacă suntem de acord cu ea sau nu. Pe de o parte aduce bunăstare, dar pede altă parte, aduce bineînteles și efecte negative. Globalizarea are o sumă apreciabilă de efecte, pozitive și negative. Ca elemente pozitive, se evidențiază: amplificarea și liberalizarea comerțului, a investițiilor și fluxurilor financiare, extinderea valorilor democratice, apărarea identității individuale, protecția mediului înconjurător, dar și „libera circulație” a securității. Trebuie să fim de acord cu analistul Hans Blommestein, că, pentru prima oară in istorie, azi, o piață tehnologică globală transformă lumea financiară, cea a afacerilor, cea politică și psihologia, făcandu-le de nerecunoscut. Din perspectiva pieței libere, globalizarea va genera o prosperitate fără precedent, pe măsură ce tot mai multe națiuni vor participa la economia globală, iar fluxurile tehnologice și financiare dinspre țările dezvoltate spre cele mai puțin dezvoltate vor determina o egalizare a bogăției și o dezvoltare a intregii lumi.

Dar globalizarea are și efecte negative, cum sunt: scăderea siguranței la toți indicatorii, globalizarea fenomenelor cronice locale și regionale, mondializarea marii criminalități organizate (traficul de arme, droguri, persoane), radicalizarea fanatismelor etnice și religioase, a terorismului. Aspectele negative sunt multiple și pentru că globalizarea este un proces necontrolat, necondus, neguvernat. Scăpată de sub controlul politic, globalizarea economică duce, de exemplu, la haos economic și la devastare ecologică în multe părțiale lumii. De notat aici și influența globalizării asupra democrației: aceasta, pare să înlocuiască dictatura elitelor naționale cu dictatura finanței internaționale. Practic, prin globalizare, are loc o deteriorare a distribuției veniturilor, se multiplică crizele financiare și economice, cu mari efecte asupra vieții sociale și politice, inclusiv pericolul dezintegrării statale.

De-a lungul secolului XX, venitul global pe cap de locuitor a crescut într-un mod semnificativ, însă cu diferențe destul de importante la nivel de țări. Este clar faptul că diferențele de venit între tările dezvoltate și cele sărace, s-au adâncit din ce în ce mai mult pe perioade destul de mari. La acestea mai trebuie menționat și faptul că în ceea ce privește îmbunatatirea situațiilor sociale, tările mai sărace au înregistrat procese însemnate. Trebuie să amintim și faptul că, în actuala lume globală, peste 200 dintre societățile transnationale înființate dezvoltă o cifră de afaceri care depășește PIB efectuat de aproximativ 150 de țări membre ale OECD. Îmbunătățirea esentială a standardului de viață pentru cei din țările subdezvoltate prin creșterea producției industriale, nu va putea avea loc. Această polarizare dintre bogăție și sărăcie se acutizează permanent, deoarece regiunile bogate au parcurs deja fenomenul de tranziție demografica, în timp ce populația din sud va fi într-o creștere continuă în următorii 60 de ani.

Astfel, se spune că globalizarea aduce prosperitate. Oamenii au acces la o cantitate din ce în ce mai mare de bunuri, iardacă procesul se întâmplă la scară planetară, atunci este clar că prin globalizare sunt ridicate zone rămase în urmă, sunt puse în valoare zăcămintele lor, resursele de materii prime, energie și chiar resursele umane. De asemenea, globalizarea impune un nou tip de raportare la realitate, pentru că pe lângă faptul că acest proces prinde însul în niște structuri ale societății mondiale, în același timp această societate este introdusă vrând-nevrând în sufletul omului, determinând în el schimbări inevitabile. Așadar, este clar că globalizarea, dacă ne schimbă modul de a fi, trebuie să neschimbe și modul de a gândi, de a ne forma.

BIBLIOGRAFIE

Barrie, A, The Global System, Economics, Politics and |Culture, St Martin Press, New York, 1995.

Coautorul cărții The commanding Heights, 1998, face aceasta precizare cu ocazia fuzionării companiilor Daimler Chrysler, prezentare ca un fenomen al globalității, Newsweek, May, 1998

Dăianu, D., “Globalizarea: intre elogii si respingere”, in Economistul, nr.1028, 21 ianuarie 2002

Daniel Cohen, Bogăția lumii, sărăcia națiunilor (București: Eurosong & Book, 1998)

Drăgănescu, M. Globalizarea și societatea informațională, Studiu pentru grupul ESEN II, Academia Română, București, 2001

Dobrotă, Niță (coord.), Dicționar de economie, Editura Economică, București, 1999

Gary, John, False Dawn: The Delusions of Global Capitalism, New Press, New York, 1999.

Gilpin, R. Economia mondială în secolul XXI, Editura Polirom, Iași, 2004,

George Gilder, Microcosm: Economics and Tehnology, New York, 1989

Held, D., McGrew, A., Goldblatt, D., Perraton, J. – Transformari globale. Politica, economie si cultura, Editura Polirom, 2004,

Ioan Bari, Globalizarea economiei, Editura Economica, Bucuresti 2005

Ioan T. Bari, Tratat de economie politică globală, Editura Economica, București, 2010

Kolodko, Grzegorz W., “Globalization and Catching-up in Emerging Market Economies”, studio publicat de UN University, World Institute for Development Economics Research, Discussion Paper nr. 51, 2002

Livesey, F., Dictionary of Economics, Pitman Publishing, London, 1993

Magarinos, Carlos A. si Sercovich, Francisco C., Gearing Up for a New Development Agenda. Marginalization vs Prosperity : How to Improve and Spread the Gains of Globalization , Vienna, United Nations Industrial Development Organizations, 2001

Michalet, C. A., Le capitalisme mondial, Paris, Presses Universitaires de France, Coll. Economie en Liberté, 2 edition, 1985

Oman, C., Mondialisation et regionalisation: le defi pour les pays en developpement, Paris, OCDE, Etudes du Centre de Developpement, 1994

Popescu, A. Evoluția conceptului de progres de-a lungul timpului, Cadran Politic nr.56, 2008

Robinson, P. Globalization, Telecomunication and Trade, in Futures, octombrie 1991

Vass, A., Cursa tarilor in dezvoltare pentru o inovare tehnologica, in trubuna Economica, nr.4, 2002,

Victor D., Globalization and the Study of International Security, Journal of Peace Research.

World Bank, Globalization, Grown and Poverty: Building an Inclusive Word Economy, Washington, DC, A co-publication of the Word Bank and Oxford University Press, 2002

www.imf.org/external/pubs/ft/weo/2000/02/pdf