PROVOC ĂRILE GLOBALIZĂRII PRIVIND INFORMAȚIA [607849]

PROVOC ĂRILE GLOBALIZĂRII PRIVIND INFORMAȚIA
CONTABILĂ

1. Introducere
Globalizarea este cu siguranță unul dintre cele mai folosite cuvinte din zilele noastre,
devenind un concept la modă utilizat de economiștii din întreaga lume, dictonul principal al
speci aliștilor în management, lozinca jurnaliștilor și politicienilor de orice fel. Acest termen se
regăsește obligatoriu în vocabularul oricărei persoane respectabile și intervine constant în
orice discuție serioasă. Explozia de articole în revistele de specia litate occidentale a încercat
să lămurească printre altele și problema originilor globalizării. Alegerea momentului care să
constituie punctul de plecare al globalizării este fără îndoială contestabilă și controversată,
specialiștii neajungând la un punct de vedere comun.
Unii susțin că globalizarea își are originile în cele mai vechi timpuri, alții susțin că
industrializarea din secolul XIX a constituit punctul de plecare al globalizării, în timp ce alții
susțin că globalizarea este un “copil” al anilor ’9 0. Primele manifestări, ce -i drept timide, pot
fi localizate cu multe secole în urmă, când primele ființe umane erau nomade, călătorind
dintr -un loc în altul.

2. Istoria globalizării
Ideea globalizării după cum susține A.Mosa în 1999, își găsește locul chia r și în
teologia veche, însuși Iisus Hristos poruncind discipolilor săi să propovăduiască mesajul său
tuturor națiunilor, așa cum se arată în Evanghelia după Matei, capitolul 28, versetul 19 -20 :
“mergeți și faceți discipoli în toate popoarele, pocăiții în numele Tatălui și al Sfântului Duh,
învățați -i să observe tot ce eu v -am propovăduit ”. Preluând aceste povețe, misionarii creștini
le-au utilizat în activitatea lor de creștinizare a popoarelor.
Sneker, în 1999 susține că primele dovezi ale globalizării d atează din vremea
Imperiului Roman, însă adevărata dezvoltare a fenomenului începe în secolul XVI odată cu
primele expediții marine în jurul lumii și continua cu mare success în secolul XIX, odată cu
marea revoluție industrială . Marea expansiune a capitali smului de după al doilea război
mondial a dus la dezvoltarea unor întreprinderi multinaționale și implicit a globalizării.
R.Robertson în lucrarea sa “ Globalization ” vorbește despre o ierarhie a fazelor
evolutive ale fenomenului de globalizare:

a) faza embrionat ă (1400 -1750), caracterizată prin noi descoperiri geografice, călătorii în
jurul lumii, descoperiri revoluționare în domeniul astronomiei și conturarea granițelor marilor
puteri imperiale ;
b) faza incipientă (1751 -1875), caracterizată prin apariția s tatelor -națiune și crearea
primelor relații diplomatice dintre aceste state ;
c) faza de dezvoltare (1876 -1925), în care se amplifică relațiile comerciale dintre diferitele
state independente, se extind rețelele de comunicații, crește migrația forței de mun că,
conștientizându -se astfel existența unei societăți internaționale. Această perioadă a marcat o
creștere rapidă a economiei mondiale, bazată pe expansiunea comerțului internațional și libera
circulație a capitalurilor ;
d) faza conflictelor pentru suprem ația mondială (1926 -1969), care a debutat furtunos cu
marile conflagrații mondiale, ce au introdus în spectrul internațional probleme importante
cum ar fi crimele împotriva umanității, epuizarea resurselor naturale, epidemii, subdezvoltare,
poluare, foamet e. Toate acestea au dus la necesitatea apariției unor instituții internaționale
(Organizația Națiunilor Unite, Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială,etc.) care să
soluționeze pe cât posibil aceste probleme și să participe în mod activ la reconstrucț ia
economică și dezvoltarea statelor. Sfârșitul celui de -al doilea război mondial a adus în prim
plan un nou model de dezvoltare concretizat în instaurarea consumului și producției de masă
prin care se urmărea consolidarea statului națiune, diversificarea condițiilor de producție,
reducerea costurilor de producție și dezvoltarea participării la comerțul mondial, perioadă
numită “epoca de aur a capitalismului ”;
e) faza finală (1970 – prezent), caracterizată printre altele prin dezvoltarea fără precedent a
telecomunicațiilor, explorarea spațiului cosmic, diviziunea internatională a muncii,
regionalizare, măsuri fiscale și monetare expansionist, ce au generat o dezvoltare economică
fără precedent.

Cu toate că termenul de „globalizare” a fost utilizat destul de des în ultimii ani, se pare
că societatea nu și -a format o idee exactă despre acest concept. Un lucru este cert : fantoma
globalizării bântuie tot mapamondul, iar o stare de spirit aparte (competiția globală) a cuprins
mințile și sufletele oamenilor.
Rămâne deci un mister cu privire la momentul apariției fenomenului de globalizare
economică. Putem spune că globalizarea nu reprezintă nici pe departe un fenomen nou,
simptomele sale au apărut cu mult timp în urmă, însă cu siguranță că nu putem atribui acelo r
faze incipiente conotațiil actuale. De aceea încercările de a pune conținutul globalizării pe

seama unor astfel de evenimente istorice este după părerea mea puțin forțată. Această capcană
aparent teoretică a fost depășită de mai mulți cercetători (M.Webe r,1988) care au făcut referiri
la aria de cuprindere a fenomenului. Conform acestora, globalizarea acoperă tr ei domenii ale
vieții sociale ( economic, politic, cultural). Globalizarea economică a constituit “axa centrală”
a fenomenului globalizării, manifes tându -se încă din primele faze istorice și constituind
fundamental dezvoltării celorlalte două.
Oricât de importanți ar fi factorii politici, culturali sau ec ologici, până la urmă cel
economic este cel care a determinat evoluția procesului de globalizare. E xpansiunea
occidental ă asupra celorlalte teritorii a avut ini țial conotații economice, generând apoi dorința
de consolidare a puterii politice a unor state și instaurarea unor “prelate culturale” asupra
tradițiilor autohtone. Globalizarea economică a fost cu un pas înaintea celei culturale, deși cea
din urmă a contribuit în mos semnificativ la înțelegerea valorilor commune la nivel mondial.
Directorul general al Organizației Mondiale a Comerțului caracterizând globalizarea
cu câțiva ani în urmă în fața unui grup de oameni de afaceri germani susținea : “adesea ne
trezim în sunetul unui radio deșteptător fabricat în Singapore. După ce bem o cafea
columbiană și în timp ce urmărim un canal de știri american, ne îmbrăcăm într -un costum
italian fabricat din lână au straliană. Ne urcăm apoi într -un automobil german fabricat în Cehia
pentru a merge să lucrăm într -o companie multinațională cu sediul central în Londra, proiectat
de către un arhitect finlandez. Prânzul se poate servi apoi la un restaurant mexican administ rat
de un marocan școlit în Franța. Asta înseamnă globalizarea! ”1
Deși la prima vedere pare o trecere în revistă a principalelor momente ale zilei, în fapt
este vorba despre evidențierea caracteristicilor unui fenomen cât se poate de profund c are
afectează economia mondială : globalizarea.
Ea reprezintă un fenomen controversat, devenind tema principală pentru conferințe,
seminarii și dezbateri din revistele de specialitate și nu numai. S -a ajuns chiar la “războaie ”
ideologice în jurul unei chifle – globaliza rea. Aceste dispute aveau la bază însă o motivație
serioasă: economia, viața socială, cultura, arta, viața religioasă, comunicarea și serviciile.
Fiind un concept relativ nou și abstract, globalizarea nu a beneficiat de la început de o
definire clară, nere ferindu -se la un obiect concret, ușor identificabil. Datorită acestui fapt,
conceptul nu a fost niciodată ușor de definit, majoritatea specialiștilor situându -se într -un
adevărat Turn Babel. Unii au fost tentați ca pentru definirea fenomenului să expună o întreagă
teorie în care conceptul în cauză să fie încadrat (G.Postelnicu,2000). Alții au catalogat -o mai

1Ovidiu Megan,Informa ția contabilă – instrument de putere în epoca globalizării, în Revista Tinerilor
Economiști, anul IV,nr.6,Aprilie 2006,pag.33

simplist ca fiind o “americanizare ”, ținând cont de influența exercitată la nivel mondial de
Statele Unite ale Americii.
Dovada c ă globalizarea este un concept ambiguu o dă existența a mii de lucrări pe
această temă. Acest concept a reușit să pătrundă puternic în spiritul omenirii, devenind
simbolul perioadei contemporane. Dezbaterile asupra globalizării au o tradiție îndelungată. De
la început cercetăto rii au ajuns la concluzia că un asemenea concept evocă o viziune
universală, care îmbină aspecte științifice multiple, situând -o în mijlocul unor discipline de
graniță.
În presa de specialitate termenul a fost utilizat pentru a descrie aproape orice
dezvol tare în economie și în politică care poate fi legată de activități ce depășesc această
sferă. Cert este că ea și -a depășit de mult sensul inițial de integrare a sistemelor economice
favorizate de progresul tehnologic și de multiplicarea relațiilor comercia le, căpătând puternice
conotații emoționale.
Realizând o analiză etimologică a termenului trebuie spus că acest concept este o
derivare a cuvântului “global” care a apărut pentru prima oară în anii ’80 în lucrările unor
cercetători (M.Porter, K.Ohmae ) din celebrele școli americane de administrare a afacerilor
(F.Chesnais, 1997).
În fapt, globalizarea reprezintă o formă prescurtată pentru o gamă largă de schimbări
și interdepend ențe economice, ideologice, tehnologice și culturale.
Schimbările economice se re feră în principal la internaționalizarea producției,
creșterea rapidă a mobilității capitalului, dezvoltarea corporațiilor transnaționale, precum și
adâncirea și intensificarea interdependențelor economice la nivel mondial.
Schimbările ideologice se reflec t în principal în liberalizarea investițiilor și comerțului,
descentralizarea, privatizarea și adoptarea democrației politice în domeniul institutional
Modificările tehnologice se referă la apariția unor tehnologii informatice și de
comunicare care “au mic șorat lumea” și au facilitate transferurile de bunuri și servicii la nivel
mondial. Globalizarea a adus cu sine în peisajul noii economii instrumente inedited precum
internetul, telefoanele celulare sau rețelele multimedia.
Schimbările culturale se reflect ă în tendința de armonizare a gusturilor și standardelor
de viață prin impunerea unei cultur i universal e la nivel internațional.
În opinia lui Hans -henrik Holm în 1995, globalizarea desemnează o intensificare a
relațiilor economice, politice, sociale și cu lturale peste granițele naționale, în acest sens ea
implică mai mult decât extensia geografică a unei game de fenomene și aspecte. Ea semnifică

nu numai intensificarea semnificativă a conexiunilor la nivel mondial ci și conștientizarea
acestei intensificăr i cu diminuarea concomitentă a importanței granițelor teritoriale.
Frank Livesey în anul 1993, ne demonstrează că în concepția anglo -saxonă,
globalizarea reflect ă tendința firmelor de a -și stabili unități de producție în întreaga lume,
adică oriunde piața este suficient de mare pentru a permite economii de scară. Aceasta
conduce la creșterea numărului și a mărimii întreprinderilor multinaționale. Trăsătura de bază
a globalizării rezidă în faptul că bunurile, serviciile, capitalul, munca, ideile sunt transfe rate
pe plan interna țional prin intermediul întreprinderilor.
În concepția continentală, G.De Luca, S.Minieri, A.Verrilli, în 1998, ne arată că
globalizarea reprezintă un proces recent care constă în realizarea unei piețe de dim ensiuni
mondiale, în condiț iile nivelării trebuințelor consumatorilor, standardizării produselor și
dezvoltării fără precedent a comunicațiilor și mass -mediei. Firmele interesate de fenomenul
globalizării sunt caracterizate printr -o structură elastică, dinamică și cu un conținut teh nologic
înalt. Concurența acerbă de pe piață le pune în situația reexaminării frecvente a planurilor lor
strategice pentru a nu se găsi în situația de a fi excluse de pe piață. Fără îndoială globalizarea
nu se referă numai la activitatea firmelor și la flu xurile lor comerciale. Ea include și
globalizarea financiară, care a provocat schimbări semnificative în structura economiei
mondiale.
Tot în anul 1998, Ruud Lubbers, consideră globalizarea ca fiind un concept abstract.
Aceasta nu se referă la un obiect con cret ci la un proces societal. Pentru a reflecta mai clar ce
se înțelege prin “globalizare” este necesară explicarea întregii teorii care utilizează acest
concept.
Pentru unii globalizarea se confundă cu procesul de americanizare, pentru alții
înseamnă cr eșterea pieței mondiale și totuși alții folosesc acest termen pentru a descrie o
realitate culturală sau ideologică.
Tratată și prin prisma altor coord onate cum ar fi distanțele, globalizarea reprezintă un
proces în care distanțele geografice devin un fact or nesemnificativ în depășirea granițelor,
distanțelor economice lungi, prin extinderea relațiilor politice și socio -culturale. Lumea a
devenit conștientă de acest lucru. De aceea, rețelele de relații și dependențe au deposit
granițele naționale și au căpăta t conotații mondiale. Această internaționalizare a relațiilor și
dependențelor a generat frică, rezistență, acțiuni și reacțiuni la nivel mondial.Pe deoparte,
distanțele geografice au devenit mai puțin importante datorită noilor tehnologii, strategiilor
entităților economice și politicilor naționale și international promovate la nivel mondial. Pe de

altă parte, globalizarea a câștigat putere datorită faptului că omenirea a devenit conștientă de
noile oportunități oferite de tehnologiile, strategiile și pract icile utilizate la nivel mondial.
Thomas Friedman afirma că “globalizarea este integrarea la nivel mondial a piețelor
financiare, statelor -națiune și a tehnologiilor în cadrul unei piețe libere capitaliste la o scară
nemaiîntâlnită până în prezent”, iar în opinia profesorului de științe politice la Boston College,
procesul de globalizare reprezintă intensificarea relațiilor de interdependență la scară
transcontinentală.
Adesea se pune accent pe faptul că distanțele geografice au devenit un factor mai puțin
relevant în contextul globalizării mondiale, dar nu dispar cu desăvârșire, în realitate pământul
nu se micșorează ci doar distanțele relative. De aceea rețelele de legături internaționale pot fi
evaluate. Ca o consecință a acestui fapt oamenii și bunurile ce parcurg aceste rețele pot fi
eliberați de contextul lor geografic. Într-un sistem complet globalizat aceștia pot circula liber
în jurul lumii astfel că oamenii și societățile nu mai sunt protejați de granițele naționale, motiv
pentru care un eveniment pr odus într -un col ț al globului poate afecta populația dintr -o cu totul
altă zonă geografică.
David Held susține în același context, că globalizarea poate fi privită ca o extindere a
relațiilor international ce se manifestă prin intensitatea, viteza și impa ctul interconexiunilor
mondiale. Asemenea interconexiuni au existat de sute de ani. Dar dacă se urmărește evoluția
acestui fenomen – globalizarea – se poate argumenta că există o transformare continua, care
privește atât aspect legate de economie, politică , migrație cât și de cultură și reglementări
juridice, creând astfel o nouă ordine mondială.
Maria Livanos Cattaui, în 1998 , ne arată că globalizarea reflect ă dezvoltarea fluxurilor
de informații, tehnologii, idei, bunuri, servicii, capitaluri și persoane peste granițele naționale
ale statelor, pe baza unor acorduri de bază orientate în special spre înlesnirea circuitelor
comerciale și pentru creșterea investițiilor, globalizarea oferind uriașe oportunități de
dezvoltare economică și a standardelor de viață .
În opoziție, există și autori care consideră că globalizarea erodează autonomia
națiunilor, îndepărtându -se de abilitatea de a proteja cetățenii prin politici de bunăstare,
aducând cu sine inegalitatea economică, creșterea marginalizării și insecuritate la nivel
mondial.
În opinia noastră, globalizarea desemnează în contextual noii economii un proces de
schimbări profunde care afectează toate regiunile lumii într -o varietate de sectoare incluzând
economia, tehnologia, politica, mass -media, cultura și medi ul. Aceasta poate fi gândită ca o
lărgire, adâncire și accentuare a interconexiunilor mondiale în toate aspectele vieții sociale

contemporane, de la cultură până la terrorism, de la financiar până la religie. Ea presupune o
transformare istorică, extindere a și accelerarea interacțiunilor în timp și în spațiu, cu implicații
profunde în ceea ce privește modificarea relațiilor de putere cât și a capacității unei
comunității de a -și determina propria soartă. Pe de o parte, ansamblul proceselor cunoscute ca
globalizare oferă câștiguri în productivitate, avans tehnologic, standard mai ridicate de viață,
mai multe locuri de muncă, un acces mai mare la produsele de consum la un cost mai mic,
răspândirea la scară largă a informațiilor și cunoștințelor, precum și scăd erea sărăciei dar
numai în anumite zone ale globului.
Pe de altă parte, există un preț al funcționării acestui model global și al adoptăr ii
practicilor lui : o scădere a gradului de control economic și politic, în special în zonele
dezvoltate, distrugerea u nor resurse naturale, erodarea tradițiilor culturale, ceea ce dă naștere
unor noi forme hibride. Opinăm că în “curgerea” ei, globalizarea a fost accentuată de câțiva
factori dintre care cel mai important a fost schimbarea tehnologiilor. Acest proces s -a dovedit
inegal atât în intensitatevcât și în proporția geografică, în dimensiunile lui locale și
internaționale.
În acest sens este important să se facă distincție între dimensiunea calitativă și
cantitativă a globalizării. Spre exemplu, o globalizare econom ică în adevăratul sens al
cuvântului implică un salt calitativ spre un sistem economic global, care nu mai este bazat pe
economii naționale autonome. Acest sistem presupune transferarea producției, distribuției și
tranzacțiilor de bunuri spre o piață conso lidată la nivel global.
Așa cum am arătat mai sus, conceptul de globalizare este deseori invocat, dar rareori
definit cu claritate, el având diferite înțelesuri pentru diferite persoane.De aceea considerăm
utilă definirea globalizării prin definirea tendin țelor particulare ale acestui fenomen. Aceste
tendințe sunt exprimate mai familiar astfel:
– Intensificarea relațiilor economice, politice și culturale peste granițele naționale ;
– Creșterea importanței asociațiilor regionale și a schimburilor de integrare regională;
– Creșterea interdependențelor dintre state, societăți, piețe și industrii ;
– Schimbarea modalității de producție prin trecerea de la producția de masă la o producție
flexibilă ;
– Utilizarea infomației în funcție de caracteristicile utilizatorului aceste ia;
– O revoluție tehnologică cu implicații sociale ;
– O ideologie privitoare la logica și inevitabila supremație a forțelor pieței ;
– Un triumf al valorilor specific americane constând în eoliberalismul economic și
democrația politică ;

– Imposibilitatea statelor naționale de a face față problemelor globale care necesită soluții
globale cum ar fi problema demografică, ecologică, drepturile omului și proliferarea nucleară.

Spre deosebire de literatur a anglo -americană care preferă conceptul de globalizare
(globalisa tion), cea franceză promovează conceptul de mondializare (mondialisation) pentru a
descrie și caracteriza același fenomen.
Termenul la modă în lumea francofonă – mondializare – a întâmpinat serioase
problem și în a se impune chiar și pe teritoriul Franței , datorită faptului că cercetătorii sunt
familiarizați pe plan international cu limba engleză, vehicul lingvistic specific mediului de
afaceri capitalist.
Termenii de globalizare și mondializare sunt acceptați uneori ca fiind sinonimi .În
viziunea lui P.M.D efarges (2001), mondializarea se car acterizează prin expansiunea și
accelerarea fluxurilor de mărfuri, servicii, informații, idei, valori ș i prin frenezia deplasărilor
(turism, emigrări temporare sau definitive).
În una din publicațiile franceze de referin ță în domeniul economic și anume :
“Problemes economiques”, mondializarea este definite ca fiind un proces ce presupune trei
etape: internaționalizarea, transnaționalizarea și globalizarea. Pe de altă parte, referindu -se
strict la globalizare, aceeași publi cație subliniază faptul că acest termen este un neologism de
origine anglo -americană utilizat pentru a explica mondializarea. O folosire ambiguă a
terminologiei se observă și în literatura economică română, chiar în “Strategia de dezvoltare a
României ” unde sunt folosite ambele concepte, fără a fi explicat sensul sau contextual
utilizării lor.
Alți autori optează pentru internaționalizare, liberalizare sau universalizare dar după
părerea noastră acestea au un conținut mai sărac decât globalizarea, acoperind doar anumite
aspect ale acesteia.
Internaționalizarea se referă în principal la creșterea volumului tranzacțiilor
comerciale și a interdependențelor între statele lumii.
Liberalizarea, în acest context, desemnează mai mult un process de înlăturare a
restricțiilor impuse la nivel official în calea liberei circulații a resurselor între țări, în timp ce
universalizarea reflectă un proces de răspândire a unor obiceiuri, experiențe sau scopuri către
locuitorii din diversele colțuri ale globulu i, ceea ce presupune crearea unei hegemonii asupra
culturii, economiilor, sistemelor legale și politice la nivel mondial.
Din orice unghi am privi, se poate afirma în mare măsură că trăim într -o eră în care
cea mai mare parte a vieții sociale este determin ate de procesele globale, în care culturile,

economiile și granițele naționale au început să -și piardă identitatea. Nucleul acestei percepții
este constituit de procesul rapid și relativ recent de globalizare economică, susținându -se
apariția și existent u nei economii cu adevărat globale, în care economiile naționale distincte și
strategiile interne de management economic national devin din ce în ce mai irelevante.
Analizând mai profund problemele putem spune totuși că globalizarea, în adevăratul
sens al c uvântului, reprezintă un mit, însă un mit necesar, în sprijinul acestui demers putem
adduce ce puțin trei argumente :
– În primul rând nu există un model comun acceptat al noii economii globale, el diferind
foarte mult de configurațiile anterioare ale economi ei internationale;
– În al doilea rând lipsește un model la care să se raporteze diversele tendințe economice ;
– În al treilea rând lipsește cu desăvârșire o viziune istorică asupra fenomenului, existând
tendința de a descrie schimbările prezente ca fiind unic e și fără precedent.

Din analiza situației actuale a economiei mondiale putem spune că ea s -a globalizat,
este dominate de forte ale pieței greu controlabile, principalii săi actori fiind corporațiile
transnaționale care nu se supun nici unui stat și care se dezvoltă pe piața mondială acolo unde
avantajele sale primează. Totuși economia actuală atât de internaționalizată nu este fără de
precedent. Acum ne aflăm în una din numeroasele conjuncture ale economiei international și
putem spune că economia actual ă este mai puțin deschisă și integrate decât regimul care a
predominat sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX (1870 -1914).
Pe de altă parte companiile transnaționale autentice, actorii principali ai globalizării,
sunt extreme de rare, majoritate a societăților fiind companii naționale care fac comerț
internațional. De asemenea, nu se observă o migrare a investițiilor dinspre țările avansate către
cele în curs de dezvoltare ci dimpotrivă se observă o concentrare semnificativă a investițiilor
străine directe în țările avansate din triada Europa -Japonia -America de Nord, în timp ce
Lumea a Treia rămâne în mare parte marginalizată.
Deocamdată acest proces este mai degrabă neînțeles decât înțeles, dar din plin resimțit.
Se cunosc factorii care alimentează globalizarea însă nu cunoaștem peisajul socio -economic
pe care ea îl va aduce într -un viitor din ce în mai scurt. Cunoaștem care sunt beneficiarii
imediați ai acestui proces, dar nu putem afirma dacă beneficiile ascund component nocive sau
nu. În concluzi e, nu se poate vorbi despre un management efectiv al globalizării ci numai un
effort politic de stăpânire a procesului, atâta timp cât propagarea globalizării evidențiază o
nouă trăsătură psihologică a lumii contemporane, și anume simțământul incertitud inii asupra
viitorului.

Situa ția actuală la nivel internațional se caracterizează prin faptul că toate statele –
națiune au devenit înlănțuite și au devenit părți funcționale ale unui “pattern” mai vast de
transformări și fluxuri globale. Astfel, rețelele și re lațiile transnaționale s -au dezvoltat în toate
sferele activității umane.
În cadrul unei conferințe A.McGrew susținea , în anul 1992 , faptul că bunurile,
capitalul, oamenii, informațiile, comunicațiile, armele, criminalitatea, agenții poluanți,
credințele ș i tendințele circulă rapid peste granițele teritoriale.
Dacă încercăm să diferențiem dimensiunile globalizării, este important să observăm că
acestea nu pot fi delimitate în mod clar una de cealaltă. Astfel, de exemplu, problemele
globale legate de mediu n u pot fi cercetate izolat față de cele economice sau față de cele
politice așa cum nici cele legate de cultură nu pot fi cercetate izolat față de cele sociale sau
chiar față de cele sportive.
Globalizarea se întâmplă de multe ori să fie strict limitată la procesele economice.
Fără îndoială că dimensiunea economică a globalizării are o foarte mare importanță, ea fiind
una dintre cele mai importante cau ze și forța motrice pentru procesele de globalizare din
celelalte domenii. Nu poate fi însă trecut cu vedere a faptul că globalizarea cuprinde cu mult
mai mult decât integrarea sporită a economiei mondiale. Din acest motiv, ea nu poate fi
limitată strict la procesele economice, lucru care se întâmplă însă de multe ori. O serie de
discipline științifice implicate, cum ar fi științele economice, istorice, politice și sociologia
întâmpină dificultăți în încercarea lor de a define într -un mod cât mai cuprinzător acest
fenomen.

3. Formele globalizării
Trebuie să fim conștienți și să ținem cont de faptul că nu totul face parte din procesul
de globalizare și că nu totul este determinat în mod decisive de acesta deoarece și globalizarea
are limitele ei. Exemple în ceea ce privește dimensiunile globalizării pot fi regăsite în presă
sau în alte material cu specific economic. Așa cum am mai afirmat, de cele mai multe ori
dimensiunea economică se află pe primul loc, iar printr e subiectele dezbătute în permanent
putem regăsi informații legate de creșterea enormă a comerțului și a investițiilor directe, de
globalizarea piețelor fi nanciare, de rolul din ce în ce mai semnificativ al producției integrate la
nivel transnațional, de rolul corporațiilor multinaționale și implicit de competiția la nivel
mondial între acestea.
Hirst și Thompson în 2002 acceptă id eea că globalizarea are mai multe forme, însă
ignoră toate implicațiile care decurg de aici, considerând că întregul edificiu al teoriei

globalizării e construit pe “ presupoziții nerezonabile ” de genul poziției economice pe care o
critică.
Principala formă de manifestare a fenomenul ui globalizator este globalizarea
economică , ea fiind considerată un proces istoric, rezultatul inovațiilor și al progresului
tehnologic. În sens larg, globalizarea economiei reprezintă întrepătrunderea tot mai accentuată
a economiilor naționale, reflectată în creșterea în cadrul fiecărei țări a rolului schimburilor
comerciale, a investițiilor și capitalurilor străine în formarea Produsului Intern Brut (PIB).
Aceasta înseamnă că o defecțiune cât de mica într -o țară, respective slăbirea unei verigi a
lanțului interdependențelor economice, poate conduce la blocarea întregului angrenaj, pentru
că aceiași actori sunt prezenți pe toate piețele lumii.
În ceea ce privește globalizarea în domeniul tehnologiilor de producție , un rol deosebit
de important l -au jucat cor porațiile multinaționale care printr -un sistem din ce în ce mai
complex de filiale de tip rețea în diverse state ale lumii au reușit să creeze un transfer de
tehnologii productive chiar și în regiuni mai slab dezvoltate sau fără tradiție în domeniul
respec tiv.
Prin deschiderea de noi capacit ăți de producție în diverse țări ale lumii, corporațiile
multinaționale au reușit să își diversifice atât piețele de aprovizionare cât și pe cele de
desfacere, beneficiind astfel de o mai mare rază de acțiune și de dimin uarea riscului de
activitate datorită unor eventuale scurtcircuite pe piața unei anumite țări. În condițiile unei
globalizări a tehnologiilor și a producției, produsele finite, ca rezultat al acestor activități au
devenit adevărate puzlle, părțile component având proveniență diferită din țări care asigură cel
mai bun raport calitat -preț.
A doua direc ție spre care își îndreaptă tentaculele caracatița, așa cum este numită de
unii globalizarea economică, este reprezentată de domeniul comercial.
Globalizarea pie țelor financiare este o altă formă a globalizării economice care a fost
determinate de creșterea fără precedent a anvergurii operațiunilor financiare derulate de către
marile organizații care activează în acest domeniu. În aceste condiții operațiunile fina nciare au
deposit granițele naționale și programul normal de lucru al unor piețe financiare naționale,
lărgindu -și plaja de servicii oferite clienților. S -au format astfel adevărate trusturi financiare
capabile să acopere la scară globală toate tipurile de operațiuni financiare.
Globalizarea piețelor financiare este posibilă și datorită revoluționării mijloacelor de
comunicare în masă. În aceste condiții nici o țară din lume nu mai poate afirma că deține
controlul exclusive al unei piețe de capital, acestea devenind transnaționale, fiind controlate
de corporații cu multiple puncte de lucru în diferite zone ale lumii.

Globalizarea producției a adus după sine necesitatea deplasării unei component forței
de muncă dintr -o țară în alta, cu scopul de a implementa noile tehnologii și operațiuni în țările
gazdă. Pe lângă aceste forte, s -au creat și alte presiuni migraționiste în domeniul forței de
muncă, în special dinspre țările mai puțin dezvoltate către cele dezvoltate, în căutare de
condiții de lucru mai bune.
În principal, globalizarea trebuie înțeleasă ca o integrare internațională tot mai
accentuată a piețelor de bunuri, servicii și de capital , realizată prin dezvoltarea economiei
transfrontaliere și creșterea investițiilor directe în străinătate. Globalizare a nu afectează pe
toată lumea în același mod și a vorbi despre un singur set de implicații ar induce în eroare.
Unele țări sunt mai bine situate pentru a face afaceri și a profita de globalizare decât altele. În
mod similar, anumite grupuri ale societății sunt mai bine înzestrate pentru a face față
consecințelor creșterii piețelor integrale decît alții. Pentru unele persoane sau regiuni
geografice globalizarea reprezintă o “lume a tuturor posibilităților și speranțelor”, în timp ce
pentru alții globalizarea este percepută ca un fenomen din ce în ce mai puțin controlabil cu
efecte economice, sociale și politice nocive asupra lor.
Dincolo de impactul diferențiat asupra abilității de a genera creștere și bunăstare,
globalizarea afectează și grupurile interne în mod diferit. Atât în Europa cât și în Statele Unite
ale Americii grupurile educate migratoare ale populației sunt mai bine înzestrate pentru a face
față globalizării decât acele segmente care nu au nivelul necesar de educație, sunt mai puțin
flexibile și mai puțin capabile de a se adapta noilor condiții și calificări cerute.
Prin expansiunea unei întreprinderi în străinătate și creșterea volumului afacerilor se
realizează o diminuare a costurilor în general (costuri unitare de producție, costuri de
desfacere, costuri de aprovizionare etc.). În aceste condiții, prin obținerea de avantaje de
scară, întreprinderile au posibilitatea de a reduce prețurile de vânzare pe piață, menținându -și
competitivitatea.
De asemenea, amplasarea unor filiale în diverse zone g eografice este benefică pentru
firme prin prisma posibilității de a utiliza factori de producție de calitate superioară și la un
preț mai bun. Globalizarea oferă avantaje întreprinderilor multinaționale, cu o poziție
puternică pe piață, care au posibilitat ea de a valorifica la maxim oportunitățile oferite de
eistența unor factori de producție ce pot fi avantajos exploatați și pot cu ajutorul unor investiții
sau alianțe strategice să -și înlăture de pe piață competitorii actuali sau potențiali.
Procesul globa lizării a fost supus unei verificări atente aproximativ 15 ani și au
rezultat două concluzii destul de puternice. Prima s -a format la începutul anilor ’ 90 –

globalizarea accelerează ritmul schimbării pe care economiile contemporane trebuie să -l
susțină.
A durat mult timp pentru a se înțelege bine a doua concluzie : întreaga dezvoltare a
globalizării și efectele sale pozitive cer existența unor instituții interne și internaționale
puternice. Marele economist Allan Greenspan, trezorierul SUA atrăgea atenția sobru, imediat
după crahul bursier din 27 octombrie 1997, asupra importanței instituțiilor internaționale și
“caracterului contagios al economiei mondiale, în care (din cauza globalizării) economiile
naționale își transmit slă biciunile de la o țară la alta ”. Dar cu toate acestea “pompierii”
instituțiilor internaționale (unelte create tocmai pentru a repara ceea ce “speculatorii
instituționali ” și managementul local strică de zor ) au fost obligați să sară în aju torul țărilor
aflate în pericol : Coreei de Sud, unde stingerea “focului” a costat aproape 100 de miliarde de
dolari, Thailandei (17 miliarde de dolari) și Indoneziei (23 miliarde de dolari).
La nivel internațional s-au constituit și ființează un număr deosebit de mare de
organizații, în toate domeniile de activitate (economic, cultural, securitate, ecologicetc.) care
au încercat să țină pasul cu globalizarea și să reușească să impună anumite reguli pentru a
asigura buna desfășurare a activităților din domeniul respectiv, la scară mondială.
Selecția natu rală a instituției care patronează un anumit domeniu a fost determinată de
numărul de țări care au semnat și aderat la acestea. Astfel, s -a ajuns ca spre exemplu, în
domeniul comercial regulile să fie făcute și aplicate de Organizația Mondială a Comerțulu i,
în domeniul respectării securității și drepturile omului să funcționeze cu succes Organizația
Națiunilor Unite sau în domeniul contabilității să se impună Comitetul Standardelor
Internaționale de Contabilitate.
În cele ce urmează m -am oprit asupra unor instituții cu impact major asupra noii ordini
mondiale și anume Organizația Mondială a Comerțului precum și Comitetul Standardelor de
Contabilitate.
Organizația Mondială a Comerțului (OMC) este responsabilă pentru supravegherea
sistemului comercial multila teral, care a evaluat treptat în ultimii 50 de ani. De asemenea,
OMC constituie un forum pentru continuarea negocierilor privind liberalizarea comerțului cu
bunuri și servicii, prin desființarea barierelor și elaborarea de noi reguli în domeniile legate de
comerț. Acordurile OMC prevăd un mecanism comun de reglementare a diferendelor, prin
care membrii își apără drepturile și reglementează divergențele care apar între ei.
Organizația Mondială a Comerțului și sistemul său comercial oferă multiple beneficii ,
unele bine cunoscute, altele mai puțin evidente. Obiectivul acestui sistem bazat pe reguli este

de a asigura că piețele rămân deschise și de a evita întreruperea acestui acces prin impunerea
bruscă și arbitrară a unor restricții asupra importurilor. Benef iciile ar putea fi prezentate astfel:
– Sistemul contribuie la menținerea păcii internaționale ;
– Sistemul permite soluționarea constructivă a diferendelor ;
– Comerțul stimulează creșterea economică ;
– Comerțul liber reduce cheltuielile de trai ;
– Comerțul sporește veniturile ;
– Sistemul încurajează buna guvernare .

Mulți critici ai OMC cred că această organizație trebuie să -și înceteze activitatea
deoarece ea nu este decât un vehicul care dirijează corporativ procesul de globalizare și o
astfel de mașină conduce la cr eșterea sărăciei în lume. Această părere este după părerea
noastră greșită și învechită, deoarece pe parcursul activității sale au fost realizate o serie de
îmbunătățiri în activitatea organizației.
În prezent, Organizația Mondială a Comerțului constituie o organizație ce dispune de
un cadru legal și instituțional comercial multilateral. Acestea stabilesc principalele obligațiuni
contractuale ale guvernelor respective, în materie de legislație comercială internă față de
instituția nominalizată și fiecare me mbru al ei în parte.
Deci, procesul de globalizare cu toate minusurile și plusurile sale este unul inevitabil
pentru omenire. Acesta este o etapă viitoare a procesului general de dezvoltare politico –
economică și culturală.
Din multitudinea de instituții in ternaționale m -am oprit și asupra IASB (Comitetul
pentru Standarde Internaționale de Contabilitate). Motivația ar putea fi de natură subiectivă
pentru că demersul nostru are în definitiv un caracter contabilși obiectivă deoarece toate
deciziile manageriale care sunt luate la nivel internațional sunt fundamentate pe informații
furnizate de contabilitatea financiară, bugetară sau națională.
Astfel, primele rezultate nu au întârziat să apară, opt țări de pe glob înlocuindu -și
normele naționale cu cele ale IASB (Croația, Cipru, Letonia, Malta, Kuweit, Oman, Pakistan
și Trinidad Tobago). De asemenea, în unele state normele internaționale de contabilitate vin în
completarea reglementărilor naționale din acest domeniu. În acest caz, comparabilitatea
internațională a informațiilor furnizate de situațiilor financiare se poate realiza în mai multe
moduri :
– Prin reconcilierea cu normele internaționale, care servesc drept instrument de echivalare,
necesar în asigurarea comparabilității situațiilor contabile ale diferitelo r țări ;

– Prin retratarea integral a situațiilor financiare, transformând datele obținute conform
normelor naționale în informații conforme standardelor internaționale. Aceasta presupune
prezentarea a două situații contabile, una elaborate conform normelor n aționale, iar cealaltă
conform celor internationale;
– Prin completarea informațiilor furnizate de situațiile financiare ale întreprinderilor
întocmite conform normelor naționale cu date care să explice diferențele între tratamentul
contabil local și cel int ernațional.

Patru dintre factorii care caracterizează evoluți a contemporană a contabilității :
normalizarea, standardizarea, armonizarea și convergența sunt percepuți diferit de către
sistemele contabile naționale. În țările cu tradiție contabilă efectul l or s-a diseminat și atenuat
în timp, dar în țările cu economii în tranziție, rolul lor este determinant în ceea ce privește
adoptarea legislației contabile. Un puternic factor de presiune în cadrul unor astfel de
economii îl constituie obiectivul aderării la Uniunea Europeană, ce determină adoptarea unor
norme contabile care să facă posibilă înțelegerea și interpretarea pertinentă a informațiilor
contabile de către toți membrii Uniunii : “Pe măsură ce noi țări intră în Uniunea Europeană și
noi societăți își adaptează structurile lor pentru a obține calificativul de societăți europene ,
depășind astfel stadiul de societăți naționale, asistăm la crearea unui număr din ce în ce mai
mare de societăți multinaționale ”.
Anul 1989 este important și pentru că marcheaz ă căderea regimului comunist în
Europa. Prăb ușirea regimului comunist nu a î nsemnat doar schimbarea regimului politic, ci și
începutul unei transformări profunde a sistemului economic. Statele central și est -europene
doresc să adopte sistemul de economie d e piață, și cum o schimbare de o asemenea amploare
nu se poate realiza peste noapte, ele încep un proces lung și dificil de tranziție la economia de
piață.
Pe calea tranziției, fostele țări comuniste au adoptat în linii mari aceleași măsuri, însă
fermitate a și ritmul de aplicare a fost diferit. Unele țări au adoptat așa -numitele “terapii de
șoc”, în timp ce alte țări au preferat o abordare mai graduală. În aceste țări abia după 1990 se
conturează abordarea unui sistem contabil din perspectivă capitalistă. Variantele avute la
dispoziție erau multe, dar soluțiile îmbrățișate au fost în mare parte aceleași, modelul
sistemelor contabile bazate pe legiferarea contabilității de către stat, fie el predominat de
sistemul francez sau german.

Concluzii
Eliminarea gra nițelor în afaceri prin creșterea gradului de globalizare a atras după sine
îndreptarea către o contabilitate fără granițe în scopul eliminării anomaliilor unor sisteme
contabile diferite. În cadrul dihotomiei sincronic și diacronic, sincronicul definește axa
simultaneității, iar diacronicul axa succesivității. În timp ce sincronicul conduce la
globalizare, dând curs permanenței în clasificare și evaluare, cadru în care ni se par potriviți
termeni precum convergență sau conformitate, diacronicul rupe perman ența în favoarea
modificărilor. Prin convergență înțelegem o îndreptare spre același punct între sisteme
contabile iar prin conformitate o concordanță cu ceva prestabilit.
Concluzionând, putem afirma că utilizarea unui singur referențial contabil poate fi
benefică pentru toți actorii interesați de raportarea financiară deoarece numai în acest fel
contabilitatea devine credibilă, entitățile au acces mai facil și mai ieftin la piețele de capital iar
auditarea situațiilor financiare generează costuri mai redus e.