Protocolul Si Eticheta Conferintelor G20. Simbolistica Gesticii Intre Lideri

Protocolul și eticheta conferințelor G20. Simbolistica gesticii între lideri

Cuprins

Lista figurilor și tabelelor

Introducere

Capitolul 1 – Protocol și etichetă diplomatică

1.1. Istoriografia protocolului și ceremonialului diplomatic

1.2. Instituționalizarea protocolului diplomatic

1.3. Coduri internaționale în diplomația secolului al XX-lea

Capitolul 2 – Noua diplomație

2.1. Probleme și actori noi pe scena internațională

2.2. Simbol și mesaj diplomatic în comunitatea internațională (reuniuni, formale și informale, actorii statali și non-statali)

Capitolul 3 – Conferințele G20

3.1. Proceduri de lucru și reguli de comunicare

3.2. Întâlnirile G20 și descifrarea limbajului în comunicarea liderilor (verbal și non-verbal)

Concluzii

Bibliografie

 Lista figurilor și tabelelor

Figura 3.1 – Statele membre G20 26

Figura 3.2 – Reuniunea inaugurală G20 (poză de grup) 28

Figura 3.3 – Grupul de lucru G20 (masa rotundă) 30

Figura 3.4 – Vladimir Putin îl salută pe David Cameron 35

Figura 3.5 – Salutul între Obama și Putin 36

Figura 3.6 – Obama încheindu-și nasturii de la costum 37

Figura 3.7 – Poziția mâinilor Putin-Obama 37

Figura 3.8 – Contactul mâinilor 38

Figura 3.9 – Scuturarea mâinilor 38

Figura 3.10 – Întoarcerea spre cameră 38

Figura 3.11 – Microexpresie de dezgust 39

Figura 3.12 – Ezitarea lui Obama 39

Figura 3.13 – Expresie dezgust Putin 39

Figura 3.14 – Îndreptarea privirii în jos 39

Figura 3.15 – Aranjarea la masă 40

Figura 3.16 – Figură memorabilă a lui Vladimir Putin 42

Tabelul 3.1 – Lista summitelor G20 34-35

Introducere

Activitățile de comunicare între state a oferit întotdeauna un cadru fundamental în menținerea și dezvoltarea relațiilor. Într-unul dintre ultimele sale eseuri înainte de moartea sa prematură în 1972, Martin Wight a descris conferințele internaționale ca „piesele stabilite care punctează istoria sistemului de state european, momente de maximă comunicare.” Aceasta este una dintre numeroasele fraze epigramatice care dau scrierilor sale durabiltate și putere. Wight nu a discutat despre conferințele la nivel înalt în sine, dar vreau să subliniez această frază „momente de maximă comunicare”, pentru că eu cred că ne duce la „inima” diplomației summitelor cu oportunitățile și pericolele pe care le aduc.

Termenul „summit”, a fost inventat de către Winston Churchill, un expert al cuvintelor, precum și un practicant de relații internaționale, care, de asemenea, a popularizat termenii „relație specială” și „cortina de fier”, care, la fel ca și „summit” au devenit caracteristici ale discursului diplomatic modern. În februarie 1950, în intensitatea Războiului Rece, Churchill a sugerat că nimic nu s-ar fi pierdut prin ceea ce el a numit „un tratativ la summit”, iar în mai 1953 a reiterat apelul său pentru „o conferință la cel mai înalt nivel”, chemând pentru dorința la pace „la summit-ul a națiunilor”. Reuniunea liderilor din Statele Unite, Uniunea Sovietică, Marea Britanie și Franța la Geneva din iulie 1955 a fost etichetată ca un „summit” de către mass-media și, ulterior, termenul a devenit destul de comun, aplicat pentru întâlnirile față-în-față ale lui Richard Nixon în vizite la Beijing și Moscova în 1972, pentru ședințele plenare, cum ar fi conclavul G20, din noiembrie 2008, al lideri mondiali pentru a discuta despre criza economică globală. Spre aceste conferințe G20 se va îndrepta lucrarea de față.

În ciuda importanței reuniunilor la nivel înalt în relațiile internaționale, summit-ul ca gen diplomatic a primit în mod surprinzător puțină atenție din partea istoricilor diplomatici sau specialiștilor în științe politice.

Conferințele G20 includ mai multe forumuri de comunicare unde oaspeții și gazda se întâlnesc atât oficial cât și neoficial. Multe limbi sunt vorbite, iar interacțiunile sunt guvernate de regulile de protocol. Protocolul și regulile de etichetă se bazează, de obicei, pe forme de maniere și gesturi de politețe, comun și de multe ori la nivel internațional acceptate. Protocolul stabilește un cadru și prevede linii directoare pentru fiecare întâlnire.

Întâlnirile G20 sunt, printre altele, o reflectare a identității culturale. Richard Brislin și Tomoko Yoshida afirmă că ritualurile crează un sentiment de ordine și, astfel, oferă confort și un sentiment de predictibilitate pentru oameni.

În această lucrare vreau să mă depărtez de abordarea restrictiv biografică sau realistă a conferințelor internaționale, luând în serios, așa cum a făcut Martin Wight, întrepătrunderea de putere și cultură în relațiile internaționale.

Îmi propun în acest studiu să vizualizez conferințele G20, prin prisma protocolului și etichetei diplomatice, ca simbolistică a dialogului intercultural dintre statele membre. Prin urmare, am formulat următoarele întrebări de cercetare:

Care este scopul summitului G20?

Care sunt aspectele culturale ale comunicării verbale și non-verbale care primesc importanță în desfășurarea întâlnirilor G20?

Care sunt instrumentele utilizate în evitarea problemelor de comunicare, atunci când are loc o reuniune G20?

Cum este măsurat sau evaluat succesul unui summit G20?

În vederea unei bune fundamentări a studiului, în procesul colectării și analizei datelor, am dorit să folosesc o metodologie mixtă, cantitativă și calitativă.

Prima etapă a cercetării a fost culegerea datelor care s-a realizat prin studiul materialului bibliografic și mai ales prin observarea neparticipativă. Aceasta a implicat în special vizionarea și interpretarea de imagini, video, articole din presa internațională, referitoare la comunicarea în conferințele G20. Alegerea aceste metode mi s-a părut a fi cea mai potrivită pentru cercetarea mea, mai ales în vederea analizei ulterioare a datelor. Practic, prin observația neparticipativă am studiat comportamentul liderilor G20 pentru descifrarea limbajului verbal și non-verbal.

M-am folosit de metoda studiului de caz, acesta referindu-se la protocolul și eticheta conferințelor G20, dar în special la cea mai recentă în momentul de față, cea din Rusia, de la Sankt Petersburg, din 5-6 septembrie 2013. Totodată, am îmbinat această metodă cu cea a studiului comparativ, prin evidențierea diferențelor dintre doi lideri importanți, președintele gazdă Vladimir Putin, respectiv președintele Statelor Unite ale Americii, Barack Obama.

În acest sens am utilizat ca surse:

Cercetarea mea este structurată într-o așa manieră încât începe cu elaborarea aspectelor de protocol și etichetă diplomatice (Capitolul 1), zugrăvind istoriografia protocolului și ceremonialului diplomatic, pe diferite perioade și spații istorice, urmată de instituționalizarea protocolului diplomatic și codurile internaționale în diplomația secolului al XX-lea. Voi continua cu o examinare a Noii diplomații (Capitolul 2), cu problemele și noii actori care apar pe scena internațională, iar mai apoi simbolul și mesajul diplomatic în comunitatea internațională, fiind incluse aici reuniunile formale și informale, actorii statali și cei non-statali. În ultimul capitol al acestei lucrări de cercetare, mă voi axa pe conferințele G20 (Capitolul 3), cu procedurile de lucru și regulile de comunicare, după care sunt ghidate, trecând mai apoi la descifrarea limbajului în comunicarea liderilor, incluzându-se aici limbajul verbal și cel non-verbal, în special.

Comunicarea interculturală devine din ce în ce mai importantă ca urmare a accentuării globalizării și mediilor de lucru din ce în ce mai multiculturale.

Capitolul 1 – Protocol și etichetă diplomatică

Istoriografia protocolului și ceremonialului diplomatic

Protocolul este la fel de vechi ca și omul.

Așa cum reiese din studierea celor mai vechi mărturii arheologice, epigrafice și a altor izvoare referitoare la trecutul omenirii, la strămoșii noștri, chiar și la cei din preistorie, erau cunoscute și practicate diverse forme de ceremonial. La început, acestea se manifestau prin ritualuri de solicitarea bunăvoinței și protecției unor forțe supranaturale, evoluând, în timp, spre ritualuri de cult religios.

Practicile de ceremonial s-au extins și la domeniul activităților profane, odată cu dezvoltarea societății. S-a evidențiat prin respectul arătat față de membrii comunității care erau mai puternici, sau prin supunerea față de cei care deveneau conducători.

În ambele cazuri de ceremonii, și în cele religioase și în cele laice se apela la o simbolistică specifică, precum prosternarea, oferirea de jertfe, ofrande, intonarea unor imnuri, îngenuncherea, sărutarea mâinii, a paloșului și altele.

Practicile acestea, se transmiteau, prin exemplu și viu grai, din generație în generație, ca tradiții ale unei comunități, care erau recunoscute și respectate de membrii acesteia.

Așa cum suțin unii specialiști din acest domeniu, cele mai vechi mărturii scrise care cuprind norme de comportare în diferite împrejurări protocolare aparțin egiptenilor. Ptahhotep, vizir al faraonului Iesi din a V-a dinastie, care a domnit în jurul anului 2450 î Hr., a lăsat posteriorității o lucrare cunoscută sub titlul „Înțelepciunile lui Ptahhotep”, care conținea sfaturi pentru fiul său asupra uzanțelor de care să se țină seama la manifestări oficiale și în alte ocazii.

În „Codul lui Hammurabi” (una dintre cele mai vechi culegeri de legi din lume), în cuprinsul său se regăsesc unele prevederi referitoare la protocol. Aceasta este o altă dovadă care demonstrează preocuparea din timpurile străvechi pentru instituționalizarea normelor de protocol. Hammurabi a fost unul dintre regii Babilonului, care a domnit între anii 1793-1750 î.Hr. Pe lângă descrierea amănunțită a ceremonialului de încoronare a regilor babilonieni, codul arată ordinea de precădere, la toate nivelurile grupurilor sociale babiloniene. La baza acestei precăderi, printre alte principii, era cel al vechimii, care este valabil și în ziua de astăzi. În același timp, sunt exprimate cerințe clare pentru cei responsabili cu activitatea de protocol, privind modul atent, respectuos, în care trebuie să-și realizeze atribuțiile, deoarece procedând în așa fel, „contribuie la pacea și fericirea tuturor supușilor”.

Chiar și din China, avem codificări foarte vechi ale uzanțelor de ceremonial. Dr. Anna Eva Budura, cunoscut sinolog român, într-un volum despre ceremonialul din China antică arată că preocuparea pentru etichetă, ceremonial, cutoazie și bune maniere în raporturile dintre oameni și dintre state, atenția acordată acțiunilor protocolare de primire a invitaților, oferirea de cadouri și alte forme de politețe, s-a impus din cele mai vechi timpuri în China, constituind o condiție indispensabilă în organizarea sa socială.

Anna Eva Budura amintește că aceste practici au fost incluse în lucrarea „Zhou Li” („Ceremonialul Zhou”), la începutul secolului al XI-lea î.Hr., de către unul din fiii regelui întemeietor al dinastiei Zhou (1122-225 î.Hr.). Scrierea aceasta a devenit o operă clasică a civilizației chineze, fiind una dintre cele mai vechi cărți de ceremonial din lume. Aceasta reprezintă, totodată, și o lucrare fundamentală pentru filosofii chinezi (ex. Confucius) în încercările lor de a formula teorii referitoare la organizarea statală, relațiile interumane și ierarhia socială. Atenția acordată ceremonialului și etichetei („Li”) în acele timpuri reiese și din organizarea „Libu” („Cancelaria ceremonialui”), la fel și din includerea în programa școlilor a obligativității însușirii ritualurilor și regulilor de comportare. Până în 1912, când China a fost proclamată republică, ambele practici au funcționat neîntrerupte.

Confucius (551-479 î.Hr.) a întrunit în opera sa „Liji” („Însemnări cu privire la ceremonial”) conceptele, regulile și principiile referitoare la ceremonial, formulate pe parcursul vieții sale. Anna Eva Budura susține ca fiind foarte importantă, această lucrare fiind cea mai cuprinzătoare dintre cele „Cinci Cărți Clasice” („Wu Jing”) ale marelui filosof, totalizând 99.020 de ideograme. Confucius a descris 112 ceremonii care pot fi grupate ganizarea „Libu” („Cancelaria ceremonialui”), la fel și din includerea în programa școlilor a obligativității însușirii ritualurilor și regulilor de comportare. Până în 1912, când China a fost proclamată republică, ambele practici au funcționat neîntrerupte.

Confucius (551-479 î.Hr.) a întrunit în opera sa „Liji” („Însemnări cu privire la ceremonial”) conceptele, regulile și principiile referitoare la ceremonial, formulate pe parcursul vieții sale. Anna Eva Budura susține ca fiind foarte importantă, această lucrare fiind cea mai cuprinzătoare dintre cele „Cinci Cărți Clasice” („Wu Jing”) ale marelui filosof, totalizând 99.020 de ideograme. Confucius a descris 112 ceremonii care pot fi grupate în cinci categorii: (a) militare, (b) funerare, (c) pentru prezentarea ofrandelor și sacrificiilor, (d) pentru primirea de oaspeți, (d) în legătură cu evenimente importante din viața cotidiană a oamenilor.

Până în epoca modernă au rămas în vigoare normele de comportament în societate și familie, ceremoniile, eticheta, principiile morale formulate de Confucius. În studiul realizat de sinologul român, se arată că și în ziua de astăzi sunt vii în conștiința poporului chinez, exprimându-se ca aspecte distincte ale acestuia.

La început, în Grecia antică, ceremonialul era evidențiat în special la organizarea de evenimente religioase. În mediul social-politic, era preferat un protocol mai simplist. Situația se schimbă, după cucerirea unor regate asiatice de către Alexandru cel Mare. Acesta a preluat din teritoriile cucerite splendoarea ceremoniilor exercitate de către liderii acelor state și le-a introdus în desfășurarea evenimentelor oficiale din Grecia.

Platon este preocupat în scrierile sale și de problemele de protocol și ceremonial ale Atenei. Filosoful grec este interesat, în mod special, de atribuțiile și privilegiile ambasadorilor, în Grecia antică fiind strict respectată inviolabilitatea ambasadorilor. Platon descrie în scrierile sale și tipurile de oaspeți străini și mijloacele de primire a acestora.

Chiar și discipolul său, Aristotel, se ocupă în scrierile sale de unele aspecte ale ceremonialului și curtoaziei timpului său, criticând faptul că au fost însușite „de la barbari… plecăciunile și cedarea locului”, manifestări care, în opinia sa, nu erau adecvate pentru democrația grecească.

Comparativ cu Grecia, unde interesul pentru ceremonii în viața publică era mai redus, în Roma antică strictețea protocolară și ceremoniile, la toate nivelurile societății, erau privite ca esențiale.

Poporul roman era foarte atent la onoruri și ierarhii. Romanii se mândreau cu poziția și rangul lor aproape de fiecare dată când apăreau în public. De exemplu, ei, nu numai la evenimentele oficiale care se desfășurau în Senat sau la reședința conducătorului statului, ci și la alte manifestări organizate în teatre și amfiteatre, se așezau ținând cont de statutul social al fiecăruia, potrivit unor reglementări stabilite mai înainte prin lege.

Devenind imperiu, Roma a acordat mai multă atenție imaginii suveranilor. Se pregăteau meticulos ieșirile acestora în public, decurgând după un ceremonial destinat să producă o vie expresie prin amploare și splendoare, principalul obiectiv urmărit fiind reliefarea, față de supuși și de invitații străini, a puterii și măreției împăratului. Specialiști în istoria Romei menționează dificultățile de acces la împăratul Dioclețian (284-305), din pricina ceremonialului extrem de complicat impus de acest suveran, mare pasionat de ceremonii.

Referior la instituționalizarea protocolului la romani, de menționat este atenția acordată pentru acest domeniu de către împăratul Constantin cel Mare (306-337). Pe lângă acordarea libertății de cult creștinilor, el a rămas în istoria Romei și ca un monarh care a întărit caracterul centralizat al imperiului, sprijinit pe o societate foarte bine ierarhizată. În această circumstanță este de remarcat paternitatea conferită lui Constantin cel Mare în documentul care poartă numele de „Nota Dignitatum”, lucrare care fixează măsuri de îmbunătățire a ordinii de precădere a funcțiilor în stat și a celor de la palat. În legătură cu această ultimă chestiune, documentul stabilește formule diferite de adresare, ținând cont de rang, pentru fiecare din funcționarii romani, ca de exemplu: „honoratus”, „clarissimus”, „illuster”, „spectabilis”, „egregius”, „perfectissimus” ș.a.

Pătrunderea barbarilor în Europa de Vest și prăbușirea Imperiului Roman de Apus, au avut urmări esențiale asupra evoluției protocolului și a ceremonialului pe continent. José Antonio Urbina, specialist spaniol în materie, caracterizând desfășurarea acestor evenimente în perioada amintită mai sus, respectiv secolele VI-XI, afirma că „protocolul care se naște în vremurile acelea este rudimentar, primitiv, distinct în fiecare din țările ce apar, ca o urmare a izolării” față de alte părți ale lumii acelor vremuri.

În Imperiul Bizantin ceremonialul și protocolul rămân elementele definitorii ale caracterului imperial al statului. Petrus Patrikios, maestrul de ceremonii al împaratului Justinian, a notat în lucrarea sa „Despre orânduirea politică”, normele de protocol care trebuiau ținute în seamă în imperiu, zugrăvind amănunțit ceremoniile diverse de la curtea basileului.

Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-959), unul dintre suveranii bizantini, ne arată importanța deosebită acordată protocolului și ceremoniilor în Imperiul Bizantin. Acesta s-a îngrijit, personal, de instituționalizarea acestor evenimente, lucrarea sa „Descrierea ceremonialului curții imperiale”, fiind cea care demonstrează acest lucru. Aici, sunt descrise amănunțit, toate tipurile de ceremonii și primiri de la palat, dar și activități la care lua parte împăratul în afara curții imperiale.

Interesul ridicat față de chestiunile de protocol al împăratului se regăsește și în faptul că, la curte, s-a înființat o instituție specială pentru ceremonial și protocolul, responsabilă de primirea emisarilor străini și de pregătirea șederii lor în Imperiu. Aceasta era în așa fel organizată, încât oaspeții să plece râmânând impresionați de puterea și măreția Bizanțului, în situația unei supravegheri destul de stricte, dar totodată discrete a contactelor musafirilor cu ceilalți. Astfel, la venirea lor, acestora li se ofereau cazare în clădiri ale statului hotărâte dinainte pentru aceste scopuri, permițându-le gazdelor să monitorizeze toată activitatea vizitatorilor, până și corespondența.

Formalitatea de primire la împărat era caracterizată prin splendoare și unele mijloace de artă scenică cu scopul de a-i uimi pe ambasadorii sau oaspeți. De exemplu, prin sistemele tehnice neobișnuit de inventive pentru vremurile acelea, leii de aur, situați pe ambele părți ale tronului împăratului, scoteau răgete puternice, iar tronul la rândul său se ridica, ca prin minune, astfel încât împăratul să-l privească pe oaspete de sus în jos. În prima audiență, totodată, oaspetelui nu îi era îngăduit să se adreseze direct împăratului, tot pentru același scop de a da impresia că suveranul este mai presus decât toți ceilalți. Toate formulele uzuale de salut pentru astfel de manifestări, trebuiau transmise cu ajutorul unei persoane anume însărcinate pentru asta.

Pentru a arăta puterea militară a imperiului, se organizau parade lungi, introduse în programul oaspeților, invitându-i să asiste și ei. Paradele se desfășurau în felul următor: aceiași soldați, intrând pe o poartă și ieșind pe alta, reveneau în fața oaspeților, dar îmbrăcați de fiecare dată cu alte haine și purtând alte arme. Toate acestea pentru a manipula oaspeții că împăratul deține o armată numeroasă, acesta reușind de fiecare dată să impresioneze prin aceasta.

Constantin al VII-lea Porfirogenetul, încercând să lămurească asupra implicării sale în elaborarea lucrării consacrate ceremonialului, amintită mai sus, scrie că opera sa caută „să arate demnitatea imperiului într-o lumină mai strălucitoare, să o ridice la o glorie mai mare, pentru a fi obiect de admirație nu numai pentru străini, dar și pentru cetățenii bizantini.”

Câteva secole mai târziu, apare o altă lucrare bizantină despre ceremonial. Este vorba despre „De officiis”, scrisă de Pseudo-Codinos (George Codinos). Sunt descrise aici oficialitățile civile, militare și religioase de la palatul imperial, cu prezentarea rolurilor și a vestimentației ce le purta fiecare dintre demnitari. Totodată, este descris și ceremonialul diverselor evenimente religioase sau laice, legate de persoana împăratului. Lucrarea aceasta a fost răspândită și la noi în țară, reprezentând o sursă de inspirație pentru manifestările de la curțile domnitorilor. Aceste practici de protocol bizantine au fost preluate și de bulgari sau sârbi. Raportându-se la aceasta, Dan Simionescu menționează drept model ceremonialul încoronării lui Ștefan Dușan (1331-1335) ca și țar, care s-a desfășurat potrivit tipicului bizantin, dar și preluarea de la aceeași sursă, de către domnul sârb, nu doar a denumirilor rangurilor la curtea sa, ci și a însemnelor demnităților din Bizanț. Urmând tot modelul Bizanțului, Ștefan Dușan a instituit ceremonialul sărutării de către boierii sârbi a genunchiului țarului, ca un mod de a întâmpina pe suveran, înlocuind tradiționala îmbrățișare și sărutare pe obraz practicate de antecesorii săi.

Trecând la Europa Occidentală, am obsevat că textele care demonstrează existența instituționalizării unor reguli de protocol datează începând din secolul al XII-lea. Cristiano Grottanelli aduce la cunoștință manuscrisele irlandeze „Lebor Laignech” (Book of Leinster), din secolul al XII-lea, „Lebor Buide” (Yellow Book of Lecan), secolul al XV-lea și lucrarea „Crith Gablach”. În aceasta din urmă este zugrăvit cermonialul banchetelor care au loc în casa regală de la Tara, capitala unui regat irlandez unificat, se prezintă locurile de așezare în sală, precum și bucățile de carne care i se cuvenea fiecăruia, după locul ocupat în ierarhia socială bine stabilită. De pildă, regele primea un file, regina un mușchi, doctorul acestora capul.

În acele vremuri, regulile de protocol, înregistrate și în alte zone ale continentului european, făceau referire, într-o mare măsură, tot la forma de organizare și servire a meselor, deoarece pe lângă mersul la vânătoare, acestea au fost, atunci, în special, actvitățile de protocol. Texte specifice ca „Ordinanciones” din 1344 și „Leges Palatinae”, realizate din ordinul regelui Pedro al IV-lea al Aragonului, „Liber Niger Domus Regis Angliae”, din timpul lui Eduard al IV-lea (1461-1483), „Estat de la Maison du duc Charles de Bourgogne” (1467-1477), prezintă, referitor la normele de funcționare a curților, ordinea de precădere, mai exact ordinea servirii la mese, precum și deosebirea făcută între participanți privitor la calitatea și cantitatea mâncării ce trebuia să le fie dată – mod de a delimita distincțiile de rang dintre aceștia.

Maestrul de ceremonii al Vaticanului în timpul papei Innocențiu al VIII-lea, episcopul Agostino Patrizi Piccolomini, îi înmânează suveranului pontif la Roma, în 1488, o lucrare care poartă numele de „Ceremonialae romanum”. Aici, autorul arată că „noul cod privește toate ceremoniile, fie ele divine sau omenești.”

Și în alte zone din Europa exista o preocupare pentru întocmirea unor reguli protocolare și de ceremonial. Franța este unul din statele din Europa, în care normele de protocol primesc o deosebită atenție. Francisc I a fost cel care a început să codifice aici aceste norme. Acesta a elaborat printre altele, prima ordine de precădere a demnitarilor, pe lângă onorurile și avantajele care le aveau aceștia. Henric al II-lea, succesorul său, stabilește norme concrete de ceremonial printr-un edict în anul 1557, cel mai vechi document din acest domeniu, păstrat până astăzi.

În timpul lui Henric al III-lea, instituționalizarea normelor de protocol cunoaște o dezvoltare. Acesta înființează în 1585 funcția de „mare maestru de ceremonii” al curții regale. Titularul noii funcții trebuia să organizeze toate activitățile la care participau regele și membrii familiei, indiferent unde aveau loc acestea. În actul prin care a fost creată această demnitate, se menționează faptul că monarhul vrea „ca de acum încolo toate treburile de la curte să fie conduse și menținute într-o ordine perfectă, pentru a face cunoscută demnitatea și splendoarea cuvenită măreției regale.” Tot în același an, Henric al III-lea creează funcția de „introducător de ambasadori și prinți străini”. Mai târziu, această actvitate este împărțită la două persoane, „introducătorul” primind un ajutor cu titulatura de „secretar al conducerii ambasadorilor”. Începând cu Revoluția Franceză din 1789, aceste funcții sunt scoase din uz.

Protocolul cunoaște un alt nivel pe vremea lui Ludovic al XVI-lea. Sunt reunite într-un volum deosebit care însumează peste 2000 de file, un mare număr de activități de la curtea regală, cu toate normele stricte pentru buna organizare a acestora. Apărut în anul 1649, volumul este intitulat „Ceremonialul francez”. Lucrarea prezintă, destul de amănunțit, uzanțele de ceremonial care trebuiau respectate la nașteri, căsătorii și încoronări ale suveranilor, la primirea papei sau a altor oaspeți importanți, ceremoniile de intrare a regelui în localitățile Franței etc.

În „Memoriile” sale, Ludovic al XIV-lea, justifică necesitatea măsurilor adoptate: „Se înșală amarnic cei care își imaginează că acestea sunt doar treburi de ceremonial. Popoarele peste care noi guvernăm, neputând pătrunde în fondul lucrurilor, își orientează, de obicei, judecățile după ceea ce văd ele pe dinafară și, mai ales, își dimensionează respectul și supunerea, după ordinea de precădere și ranguri.”

Un lucru care trebuie menționat este faptul că existau mari neînțelegeri între nobili și între înalții arhierei catolici pe tema precăderii, la diferite evenimente publice. Referitor la problema aceasta, într-o lucrare apărută în zilele noastre, Ducele de Brissac susține că aceste dispute pe tema precăderii făceau probleme încă din anii de domnie al regelui Franței Carol cel Mare (768-814), în așa fel încât suveranul era nevoit „să dicteze scribilor săi ordonanțe peste ordonanțe pentru a reglementa, în provincie, raporturile dintre episcopi și conți, aceștia fiind un fel de prefecți în epoca aceea.

Rigorile excesive pe tema ceremonialului și etichetei impuse de Ludovic al XIV-lea, devin mai moderate sub domnia succesorilor acestuia. Dar, odată cu Revoluția Franceză, acestea sunt desființate total.

Se revine asupra atenției acestor „normative”, începând cu venirea la putere a lui Napoleon I, cel mai mare legiuitor al Franței în domeniul protocolului. Acesta fixează, în primul an de domnie (1804), printr-un decret, reguli detaliate de ceremonial și protocol civil și militar, precum și ordinea de precădere, pentru toate domeniile și nivelurile. Toate acestea au rămas în vigoare până în secolul al XX-lea, desigur cu unele schimbări, dar dovedind cât de bine au fost reglementate.

Instituționalizarea protocolului diplomatic

Sporirea și diversificarea ceremoniilor a dus la necesitatea stabilirii unor reguli pentru buna desfășurare a acestora, ceea ce a condus la crearea instituției protocolului, cu menirea de a reuni și asigura cunoașterea temeinică a tuturor regulilor după care să se desfășoare ceremoniile.

Instituționalizarea activităților de protocol s-a manifestat inițial prin desemnarea unor persoane anume care să se ocupe de organizarea ceremoniilor, urmată după un timp, de codificarea, sub forma unor îndreptare scrise, a tuturor normelor de protocol.

La 16 iunie 1907, prin decretul adus de premierul Georges Clemenceau pentru semnare de către Armand Falliéres, președintele Franței, reglementările concepute de Napoleon I, menționate în subcapitolul anterior, sunt adaptate noii perioade instituționale. Noutatea constă în laicizarea ordinii de precădere fixate prin decretul imperial din 1804. După separarea bisericii de stat din 1905, noul act normativ realizat de premierul francez, a consfințit definitiv, în Franța, „supremația puterii civile”. Se schimbă locul prinților și cardinalilor, care urmau după șeful statului, cu președinții Senatului și Camerei Deputaților, președintele Consiliului de Miniștri, membrii guvernului și așa mai departe. Totodată, autorităților civile li se acordă întâietate în fața celor militare. Prin urmare, comparativ cu situația de până în 1907 când prefectul nou numit, era obligat la venirea sa la post, să facă vizite de prezentare comandanților de armată și să primească numai vizitele șefilor militari de grade mai mici, acum, prin noul decret, toți comandanții militari trebuiau să facă ei vizite de prezentare prefectului sosit în regiunea ce îi era dată spre administrare.

În anul 1958, la revenirea generalului Charles de Gaulle la viața politică, preluând conducerea guvernului francez, decretul amintit anterior cunoaște o schimbare referitoare la ordinea de precădere. Astfel, primul ministru primește al doilea loc în stat, iar președinții forurilor legislative locul trei și patru. În același timp, în documentele protocolare sunt înscrise noi funcții, precum cele de președinte ale Consiliului Constituțional, de președinte al Consiliului Economic etc.

Doar după aproximativ 30 de ani, Franța a primit un nou protocol al ceremoniilor publice. Este vorba despre decretul din 13 septembrie 1989, realizat în timpul președintelui François Mitterand. Ceea ce trebuie remarcat legat de acest decret este faptul că s-a introdus în ordinea de precădere, foștii președinți și foștii prim-miniștrii francezi, primind locurile cinci, respectiv șapte în ierarhie. O ușoară modificare a acestui decret are loc la 21 septembrie 1995, îmbunătățindu-se în ordinea de precădere, printre altele, poziția magistraților.

Observăm astfel, marea însemnătate dată în Franța, activității de protocol, atât în perioada monarhică, cât și în timpul republicii. Generalul Charles de Gaulle, președinte al țării între 1959 și 1969, a rezumat acest lucru, făcând geniala afirmație că „Protocolul este expresia ordinii în Republică.”

Protocolul francez este considerat de către majoritatea specialiștilor, ca fiind sursa de inspirație pentru multe state din Europa occidentală, încă din timpul Renașterii continuând cu epoca modernă. În secolul al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea, se remarcă o apropiere considerabilă a regulilor de protocol în toată Europa, lucru care determină tendința de a vorbi despre un protocol european.

Secolul XX este marcat de tendințele de unficare și aprobare în creștere a protocolului. Putem afirma astfel, că începând de la mijlocul secolului trecut, avem un protocol european structurat, cu reguli unanim acceptate, în baza căruia s-a constituit protocolul internațional utilizat astăzi aproape în toate statele de pe glob.

Protocolul statelor din America de Nord, America de Sud, Australia, precum și statele foste colonii din Africa, a avut ca sursă de inspirație protocolul european. Rezultatul a fost întâi imitarea și mai apoi adoptarea normelor protocolare europene, din care s-a format un protocol de bază, unic și universal, numit protocolul internațional, având ca sursă de inspirație, în proporție de 90%, protocolul european.

Pe parcursul acestui secol, protocolul și ceremonialul au fost perfecționate în mod continuu, manifestările oficiale efectuându-se după reguli de protocol recunoscute la nivel internațional. Importanța și frecvența contactelor politice și a întrevederilor oficiale ale șefilor de state se intensifică, devenind însemnată datorită dezvoltării extraordinare a infrastructurii de transport și de comunicații. Cu atât mai importantă a devenit acum definirea orientărilor formale prin care să se îndeplinească contactele acestea. Îmbunătățirea calitativă permanentă a regulilor de protocol, fundamentate pe principiul egalității statelor suverane, se face pentru a menține în continuu un mediu favorabil dialogului, de a stabili regulile formale ale întâlnirilor la nivel înalt, cum sunt și conferințele G20 spre care se îndreaptă lucrarea de față, ale negocierilor purtate între state și, în general, pentru crearea unui mediu prietenos pentru toate părțile, chiar dacă unele diferențe apar.

Lumea în care trăim, națiunile, statele și popoarele nu au doar interese proprii, ci și interese comune. În zilele noastre, apar anual zeci de conflicte locale, care pun în pericol liniștea regională și ajung să devină focare pentru o conflagrație potențială de ansamblu. Cred că este în interesul majorității comunității internaționale ca acestea să fie stinse și prevenite.

Se înțelege că toate aceste conflicte și neînțelegeri, se rezolvă doar prin cooperare și colaborare între toate statele. „A venit timpul ca relațiile internaționale să devină relații atotcuprinzătoare.”

Protocolul, ceremonialul, curtoazia, precăderea, eticheta, devin în acest context unelte de lucru vitale, deoarece armonizarea intereselor comunității internaționale, nu poate fi realizată fără acestea. Protocolul și ceremonialul contribuie nu doar la buna desfășurare a manifestărilor exterioare ale unei țări, ci în special, la calitatea relațiilor acesteia cu alte state, prin crearea unei atmosfere care să încurajeze cooperarea și dialogul intercultural. Susținând acest lucru, academicianul Mircea Malița evaluează că protocolul și ceremonialul „pot fi considerate veritabile barometre care indică starea relațiilor între state.”

Zugrăvind importanța normelor de protocol, reamintesc aprecierea unui însemnat diplomat european: „Fără protocol, comunicarea între state ar fi mult mai dificilă, relațiile internaționale ar întâmpina obstacole, ar fi mai puține acorduri și mai multe fricțiuni, chiar mai multe războaie.”

Coduri internaționale în diplomația secolului al XX-lea

Apariția protocolului și ceremonialului diplomatic se leagă de trecerea de la practica delegării de misiuni diplomatice temporare, la fixarea de reprezentanțe diplomatice permanente cu ambasadori, care primesc reședința în capitala țării în care sunt trimiși.

În strânsă legătură cu principiul egalității tuturor statelor, se găsește ordinea de precădere a reprezentanților statelor. Amintind de trecutul acestei chestiuni, diplomatul britanic Harold Nicolson menționa că, la început, ambasadorii erau clasați după vechimea statelor pe care le reprezentau. Acest lucru a creat situații care au dus la incidente diplomatice destul de serioase între aceștia. Situații dificile, pe această temă, se iveau și la semnarea unor tratate internaționale, când reprezentanții statelor considerau o înjosire adusă celui care îl acredita, dacă semna sub semnătura altui reprezentant. Situația a fost rezolvată pe moment prin întocmirea unui exemplar pentru fiecare reprezentant, ca fiecare să poată semna primul.

Abia în anul 1815, la Congresul de la Viena între marile puteri din Europa, s-a adoptat un „regulament” prin care a fost stabilită o ordine de precădere a șefilor de misiuni diplomatice. Aceasta era făcută în funcție de data prezentării scrisorilor de acreditare, de către aceștia, iar trei ani mai târziu, printr-un protocol semnat la Aix-la-Chapelle, puterile europene au decis ca semnarea tratatelor să fie făcută în ordinea alfabetică a statelor contractante.

Cel mai importante codificări internaționale în diplomația secolului XX sunt cele de la Viena. Astfel, până în ziua de astăzi, activitatea misiunilor diplomatice și a celor consulare se desfășoară pe baza unor reglementări internaționale unanim recunoscute, respectiv „Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice”, din 18 aprilie 1961 și „Convenția de la Viena cu privire la relațiile consulare” din 24 aprilie 1963. Totodată, un rol important îl au și normele internaționale de curtoazie, care cu toate că nu au caracter juridic, le sunt recunoscute meritele de a realiza și a menține o atmosferă favorabilă dezvoltării relațiilor dintre state, fiind larg aplicate.

Capitolul 2 – Noua diplomație

Probleme și actori noi pe scena internațională

Diplomația modernă și serviciile diplomatice au apărut odată cu dezvoltarea statului național, în special pe parcursul celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea. Acestea s-au bazat pe un stat suveran stabil, cu o identitate națională general acceptată. Scopul lor principal era acela de a procura canale de comunicare între guverne. Esența comunicării era politica externă, caracterizată ca totalitatea relațiilor dintre state. Natura statelor și chestiunile de politică internă erau, în general ignorate.

Odată cu începutul secolului al XXI-lea, toate aceste norme erau sau sunt pe cale de a fi distruse. Dar rămâne interesant cât de puțin s-au schimbat structurile mecanismelor politicii externe și serviciile diplomatice.

Chiar și în momentele când principiile rezistau, diplomația tradițională a cam eșuat în atingerea obiectivelor politice.

Odată cu sfârșitul Războiului Rece au apărut o serie de noi provocări: prăbușirea comunismului, dezintegrarea unor state și apariția statelor-problemă, care ies de sub controlul marilor puteri care le sprijineau. S-a ajuns la concluzia că diplomația tradițională înregistra lipsuri mari în abordarea acestor provocări. Principiile pe baza cărora diplomația tradițională funcționa, au fost zguduite serios în ultimii ani. Modul în care conducem relațiile internaționale trebuie să reflecte o lume nouă.

Nici un fenomen în lumea contemporană nu surprinde această economie politică la nivel global mai bine decât ceea ce este acum, menționată, în general, ca globalizare. Nu se poate nega faptul că în lumea modernă, interconectată, problemele noastre au devenit globale. Economia, finanțele, comerțul, drepturile omului, mediul și crima organizată sunt probleme asupra cărora suntem nevoiți să ne aplecăm la nivel internațional. În timp ce unele au figurat în permanență pe agenda relațiilor internaționale (de exemplu, condițiile comerciale), celelalte reprezintă o intruziune majoră a politicii interne și a programelor politice în lumea diplomatică.

Globalizarea a devenit atât de importantă, încât aproape fiecare fenomen din științele sociale, poate fi explicat în contextul său. Jacques Gelinas a capturat utilitatea universală a termenului de globalizare, atunci când a menționat că ar putea fi abordată din mai multe perspective: ca un sistem, un proces, o ideologie, o mitologie modernă, ​​și un alibi. Totodată, cu toate că există și arii de consens, globalizarea este și un proces controversat. De exemplu, în timp ce integrează fără îndoială, sistemele financiare ale lumii, asistând la circulația capitalurilor și a mărfurilor peste frontierele naționale pe o scară fără precedent în istoria lumii, ea, de asemenea, avansează, probabil, marginalizarea cea mai profundă a statelor care, în ultimele secole, au rămas pe margine în sistemul internațional.

Globalizarea este, fără îndoială, un proces contradictoriu, care nu numai că promovează noi forme de interacțiune, dar, de asemenea, consolidează metodele tradiționale. Trebuie remarcat faptul că aceasta contestă, de asemenea, durabilitatea vechilor metode de diplomație făcându-le inofensive și irelevante. Cu accent tot mai mare pe tehnologie, globalizarea pare, de asemenea, să extindă domeniul de aplicare a diplomației atât de mult, în așa fel încât face ca un număr semnificativ de populație să fie nu numai mai informat, ci, de asemenea, implicat activ in practica diplomatică.

La sfărșitul Războiului Rece, un număr tot mai mare de cercetători și-au îndreptat atenția spre diplomație. Aceasta este definită ca ansamblul relațiilor dintre state și dintre state și alți actori. În timp ce această definiție surprinde în mare măsură liniile generale ale diplomației tradiționale, ea nu reușește să situeze desfășurarea relațiilor inter-statale în cadrul dinamicii complexe a globalizării. Aceasta, de exemplu, ignoră importanța în creștere a actorilor non-statali, în special capacitatea lor de a construi rețele de interdependențe și într-adevăr, un conflict sau colaborare în afara cadrului statului.

Colapsul URSS-ului a fost sfârșitul divizării bipolare a lumii care caracterizat anii Războiului Rece. Modificările în agendele internaționale au fost determinate de speranțele în creștere pentru beneficiile diplomației. Astfel, de exemplu, sfârșitul Războiului din Golf din 1991 a ilustrat nu numai mecanismele de cooperare de succes între forțele coaliției conduse de SUA de recâștigare a Kuweitului din mâna Irakului, dar ea simbolizează, de asemenea, speranța de a folosi acest model în viitor. Dar în timpul conflictului etnic din fosta Iugoslavie, aproape toate speranțele s-au năruit. Comunitatea internațională nu a fost în măsură să împiedice în mod eficient criza umanitară și să restaureze pacea. Diplomația preventivă a eșuat din cauza dependenței organizațiilor internaționale „pe constrângeri externe, inclusiv interesele membrilor de la conducere”. Mai mult decât atât, după cum admite Raimo Väyrynen, „divizia forței lor de muncă a fost prea primitivă pentru a permite o acțiune rapidă și eficientă”.

Până la sfârșitul Războiului Rece, agendele internaționale s-au schimbat considerabil – schimbând cu ele caracterul diplomației. După cum spune Brian White, diplomația a devenit mai globală, complicată și fragmentată. Astfel, schimbările în diplomație sunt vizibile, mai ales prin implicarea mai multor actori noi în domeniul cooperării internaționale. Un sistem internațional în rapidă dezvoltare a deschis porțile pentru mulți actori noi, unde se includ: organizații internaționale, corporații transnaționale, precum și importante grupuri de interese. Diplomația care, de la mijlocul secolului al XV-lea, a fost cunoscută ca un instrument important al politicii externe, a devenit mai extinsă în epoca post-Război Rece. De fapt, transformarea diplomației nu este încă finalizată. În prezent, de exemplu, diplomația guvernamentală trebuie să se ocupe cu diverși actori non-statali care conturează agenda sa. După cum Giandomenico Picco subliniază, „diplomația, unul dintre ultimele monopoluri ale unui guvern, este acum accesibilă și realizată de către ONG-uri, precum și de către persoanele fizice care au o caracteristică principală: credibilitatea.” În același timp, ar fi o mare greșeală să considerăm că rolul diplomației guvernamentale a scăzut. „Deși intrarea acestor noi jucători a încheiat eficiența diplomaților de monopol, care beneficiau din relațiile internaționale, diplomația guvernamentală continuă să aibă un rol important”.

Rolul statului s-a schimbat, ca răspuns la schimbarea rapidă a mediului internațional și implicarea de noi actori. Rezultatul este desigur că diplomația s-a schimbat odată cu el. Procesele multilaterale legate de securitate, schimbările economice, sociale, tehnologice și de altă natură influențează esența noii diplomații. Unul dintre autorii care a fost în măsură să se exprime elegant despre subiectul schimbării este Richard Langhorne. Potrivit acestuia, „sensul actual al fluxului în diplomație care este evident atât pe teren cât și în studiile asupra subiectului este în primul rând datorită conjuncturii de creștere majoră în diplomația statelor, într-un moment în care rolul statelor se schimbă și această schimbare lăsând spațiu pentru apariția de utilizatori noi și neinstruiți ai diplomației, utilizatori care, uneori, nu recunosc că fie de nevoie sau în practică folosesc diplomația, la toate”. Astfel, este adevărat că diplomația modernă a devenit un proces transnațional de relații sociale realizate de către o comunitate diplomatică extinsă.

Diplomația se confruntă cu noi provocări, inclusiv o politică externă extinsă în ordinea de zi, schimbarea cerințelor sociale, precum și creșterea rapidă a agențiilor interne de operare în străinătate. O caracteristică a secolului XXI, care schimbă caracterul diplomației este utilizarea tehnologiilor informaționale avansate în comunicarea modernă. În prezent, operativitatea circulației de informații și accesibilitatea ei schimbă dinamica muncii diplomatice, necesitând reacții mai rapide și alte principii de selecție a informațiilor. În plus, agenda secolului XXI necesită experți în diverse domenii: energie, mediu, finanțe, economie, drepturile omului, sănătate, tehnologia informației și comunicării, crima organizată, securitate și terorism. Transformarea diplomației în secolul XXI a fost caracterizată de intensificarea rapidă a cooperării și coordonării între instituții în rezolvarea diferitelor probleme.

Multe dintre caracteristicile diplomației menționate mai sus corespund cu tipologiile lui Graham Evans si Jeffrey Newnham. Descriind schimbările diplomației în secolul XXI, acești autori acordă atenție transformărilor în mecanismul diplomației și diplomaților. Aceștia subliniază următoarele modificări: extinderea dialogului diplomatic; modificări în acordarea importanței – mai multă atenție pentru diplomația multilaterală; un număr mare de experți și specialiști implicați; importanța tot mai mare a mass-mediei, a comunității internaționale și a actorilor non-guvernamentali.

În prezent, serviciile diplomatice, în sectorul birourilor administrației de stat și filialelor, sunt supuse la schimbare. Având în vedere desfășurarea rapidă a evenimentelor în condițiile globalizării, precum și faptul că relațiile internaționale includ mulți actori noi importanți, diplomația tradițională nu se poate descurca cu o gamă largă de noi probleme. De exemplu, mediul înconjurător, populația, terorismul, criminalitatea transnațională, drogurile, și dezvoltarea durabilă ar depăși vechea ordine. Astfel, instituțiile afacerilor externe eficiente sunt esențiale, nu numai pentru îmbunătățirea bunăstării economice și sociale, dar și pentru asigurarea securității.

În ciuda importanței în creștere a actorilor non-statali, statele pot încă schimba și face agendele internaționale ca actori globali – astfel, în mod direct sau oblic influențează stabilitatea securității. De aceea, ar fi greșit să spunem că rolul statului s-a diminuat ca urmare a creșterii importanței actorilor non-statali sau că rolul diplomației guvernamentale a scăzut.

Este important de menționat capacitatea diplomației guvernamentale de a reacționa în mod adecvat la amenințările non-tradiționale, la riscuri și vulnerabilități. De exemplu, instituțiile afacerilor externe, având în vedere întrebările regionale și internaționale actuale, trebuie să dezvolte urgent un rol proactiv, de remodelare a metodelor tradiționale și ajustarea lor la noile condiții. Ministerele de externe și diplomații trebuie să se reinventeze și să consolideze securitatea în toate nivelurile de analiză. Aceste probleme globale nu au fost în mod tradițional în sfera lor de competență, deși consider că ar trebui să fie.

În viitor, așteptăm discuția dacă diplomații trebuie să fie în centrul atenției, nu doar să ne bazăm pe experți, și aplicând creativitatea lor și abilitățile de negociere pentru a răspunde la problemele de securitate, pentru a continua. Mediul se schimbă în alte moduri, dincolo de impactul tehnologiei și noii agende. Desigur, cea mai importantă întrebare este cum să ținem pasul cu această realitate. O metodă pentru toate țările nu există. Cu toate acestea, ideea principală este de a promova o tranziție mai rapidă către noua, sau moderna, formă de diplomație. Mai întâi de toate, instituțiile afacerilor externe, trebuie să încerce să se adapteze la noua cooperare trans-instituțională și la rețelele de coordonare (la nivel național/supranațional). Aceasta se referă în special la adoptarea de tehnologii informaționale avansate. În al doilea rând, instituțiile afacerilor externe ar trebui să delege o parte din funcțiile lor la alte părți interesate care sunt în măsură să contribuie în mod constructiv la formularea și punerea în aplicare a politicii de securitate (de exemplu, alte ministere). Oricum, acest lucru nu înseamnă că importanța ministerelor afacerilor externe se va diminua. În al treilea rând, ar trebui să se ofere (o parte din țări oferă deja) noi specialiști în instituții de politică externă, ​​schimbând echilibrul între specialiști și generaliști. De exemplu, diplomații sunt cel mai adesea cei care iau parte la politicile antiterorism. Diplomații-generaliști ai birourilor afacerilor externe sunt, de obicei, nepregătiți pentru astfel de misiuni. Poate că acesta este și motivul pentru puncte de vedere, cum ar fi: „ministerele de externe și serviciile diplomatice nu sunt la fel de utile cum au fost odată.”

Deși misiunea diplomatică, care este o participare în formularea și implementarea politicii externe a statului, rămâne neschimbată, funcțiile diplomatice au devenit mai diverse. Pe lângă caracteristicile obișnuite (de exemplu, compilarea și evaluarea informațiilor disponibile, comunicare, negociere și soluționare a litigiilor, participarea în instituțiile multilaterale, dezvoltare economică), un diplomat trebuie să fie, de asemenea, un fel de antreprenor, manager și coordonator.

Vorbind despre cerințe și schimbări în acțiunile ministerelor afacerilor externe este important de menționat afirmația lui Shaun Riordan: „Securitatea și bunăstarea economică și socială, precum și fizică, a unui stat și a cetățenilor săi depinde de capacitatea sa de a trece de provocările geostrategice interconectate și interdependente ale noului mileniu. Acest lucru necesită, ca un minim, un serviciu extern modern și eficient în interiorul unei mașinării a politicii externe la fel de eficiente.

Simbol și mesaj diplomatic în comunitatea internațională (reuniuni, formale și informale, actorii statali și non-statali)

Reglementările și procedurile de protocol sunt relevante pentru diplomația clasică, la fel și pentru cea contemporană. În trecut, ca și în zilele noastre, diplomații trebuie să fie experți ai culturii. Diferența, însă, este schimbarea diplomatului, de la aristocrat la profesionist.

Comunitatea internațională, ce cuprinde indivizi, state, corporații, ONG-uri, activități culturale și sociale, intensificate de procesul de globalizare a consolidat nevoia de dialog intercultural. Dincolo de orice îndoială, cultura acoperă totalitatea vieții umane. Majoritatea activităților umane, care sunt legate de activitățile societății, sunt modelate de cultură. Fiecare cultură este determinată prin diferite coduri sociale: obiceiuri, modă, muzică, relații sociale, norme lingvistice etc. Comunicarea sau dialogul intercultural este o problemă care generează adesea numeroase dezbateri aprinse. Este extrem de discutabil dacă abilitățile transculturale ale unui diplomat sunt mai importante decât alte considerente, cum ar fi inteligența lui, cunoștințele, sau nivelul de educație, pe care unii oameni le consideră a fi de o mai mare importanță. După cum lumea devine de fiecare dată din ce în ce mai unită, iar globalizarea joacă un rol important, la fel libera circulație a persoanelor și a forței de muncă, nu trebuie să trecem cu vederea faptul că un diplomat, în scopul de a fi un negociator de succes trebuie să fie capabil să comunice eficient în diferite culturi.

Așa se face că, în timpul negocierilor interculturale, diplomații reprezintă nu numai scopurile vizitei lor, dar, de asemenea, și cultura din care fac parte. Negocierile interculturale eficiente necesită un diplomat care să se uite în varietatea valorilor culturale din alte țări și să le compare cu propriile valori, care sunt în mod evident determinate de propria lor cultură. Acest lucru este important, prin faptul că pot duce la negocieri de succes. Cu toate acestea, competențe lingvistice și de comunicare sunt cerute pentru a garanta că mesajul transmis de cealaltă parte va fi înțeles corect, nu numai cognitiv, ci și emoțional. Diplomați cu experiență, de obicei, au nevoie de o abilitate profesională (savoir-faire), care le permite să negocieze fructuos pe subiecte care sunt autorizați să decidă singuri. Singura problemă este că atunci când un diplomat trebuie să negocieze un aspect foarte important, el este monitorizat de către politicieni, care au putere, dar, din păcate, nu au această abilitate diplomatică. Acest lucru se datorează faptului că ei decid de multe ori asupra situațiilor interne și acesta este rolul diplomaților de a le explica partenerilor de negociere străini.

Dialogul intercultural se poate face pe două sfere: verbal și non-verbal. Comunicarea verbală poate fi pur și simplu descrisă prin transmiterea gândurilor prin cuvinte. Cu toate acestea, prin faptul că limbile varia în mod semnificativ, apare o problemă de intraductibilitate. De exemplu, în Japonia, una dintre membrele G20, „hai” înseamnă „da”. Japonezii folosesc „hai”, nu numai pentru a confirma ceva, dar, de asemenea, pentru a-și exprima interesul în conversație. Această diferență mică creează o mulțime de probleme pentru traducători și diplomați. Un alt bun exemplu în comunitatea internațională, care indică diferența dintre culturi este tăcerea. Howard Giles, Nikolas Coupland și John M. Wiemann au realizat în 1992 un studiu în care au comparat opinia chinezilor și americanilor asupra „vorbitului”. Americanii au perceput vorbitul ca ceva plăcut și important și ca o modalitate de a controla ceea ce se întâmplă, în timp ce chinezii au fost mai dornici de liniște și au perceput liniștea ca o modalitate de a controla ceea ce se întâmplă. Mai mult decât atât, japonezii consideră tăcerea ca un instrument pentru a controla negocierile. În aceeași ordine de idei, în Finlanda tăcerea înseamnă atenție și încurajarea vorbitorului pentru a continua, în timp ce în unele țări vorbitorul va continua doar dacă primește confirmarea verbală sau non-verbală că este ascultat. În cazul în care un vorbitor înțelege greșit sensul de tăcere, poate duce la conflicte, neîncredere, eșecul dialogului, și chiar la încheierea procesului de negociere.

În plus, este vital să se sublinieze faptul că dialogul implică, de asemenea, aspectul nonverbal. Oamenii privesc, miros, gesticulează, își schimbă poziția trupului și emit indicii faciale, cum ar fi zâmbetele. Se poate ofensa cu ușurință oameni din diferite culturi, prin utilizarea necorespunzătoare a unor semne sau gesturi, de exemplu, ridicarea degetului mare de la mână, semn, care în diverse culturi are un înțeles diferit. Acesta este frecvent asociat însemnând „OK”. Cu toate acestea, în Iran și în Bangladesh este un gest obscen. În Japonia, aceasta înseamnă un bărbat sau un sex masculin. Mai mult decât atât, în Statele Unite ale Americii, este utilizat în mod tradițional de către autostopiști pentru a solicita transport. După cum se poate concluziona din exemplele de mai sus, diplomatul trebuie să aibă în vedere toate sensurile diferite ale unui gest specific, în scopul de a-l folosi în mod corect.

De asemenea, mulți diplomați subestimează importanța hainelor și a culorilor. De exemplu, albul, în cele mai multe țări simbolizează puritate, tinerețe, și nevinovăție. În multe culturi, este culoarea miresei, dar nu și în cultura indiană, unde o mireasă poartă o rochie roșie sau galbenă. Mai mult decât atât, în China, Japonia și Coreea de Sud, albul este folosit pentru doliu. Pentru un diplomat tânăr purtând costum, respectiv rochie în cazul femeilor, de culoare albă, în timpul întâlnirilor oficiale în China, va fi perceput ca lipsă de respect pentru cultura lor.

O altă diferență esențială este percepția distanței. Pentru a da un exemplu, arabii nu împărtășesc conceptul american de „spațiu personal, nici în întâlniri private și nici în situații publice. Se poate observa cu ușurință că americanii încercă să păstreze distanța în timpul reuniunilor, în timp ce arabii încearcă să scurteze distanța și să se apropie. Pare ca un „dans americano-arab”, tot spațiul din încăpere fiind folosit.

De asemenea, este demn de menționat că salutul variază între țări. În Arabia Saudită, salutul este un fel de ritual. În primul rând, o persoană trebuie să spună „salam alaykum” (pacea să fie cu tine), urmează o strângere de mână și apoi spune „kaif halak” (ce faci?). Un bărbat arab poate să te țină de braț și să te sărute pe ambii obraji. Dacă el este însoțit de o femeie, nu trebuie nimeni să se aștepte ca aceasta să se prezinte. În China salutul cel mai potrivit este o aplecare și în cele din urmă o strângere de mână. În Siria, bărbații se salută prin îmbrățișare, în timp ce femeile se sărută pe obraji. În Statele Unite, este comună strângerea mâinii în mod ferm. Prin contrast, în Franța, o strângere de mână tradițională americană este considerată prea dură și nepoliticoasă. Francezii preferă o strângere de mână rapidă cu doar o ușoară presiune.

Capitolul 3 – Conferințele G20

Proceduri de lucru și reguli de comunicare

Economiile cele mai mari ale lumii fac promisiuni să își unească eforturile pentru a încuraja creșterea economică, pentru a mări gradul de ocupare a forței de muncă și pentru a reglementa piețele financiare.

G20 este un puternic forum care s-a înființat în 1999, în urma crizelor din Rusia și Asia, cu scopul de a reuni în jurul aceleiași mese statele industrializate și statele emergente mari: pe de o parte Statele Unite ale Americii, Germania, Franța, Marea Britanie, Japonia, Canada, Italia și Rusia, care fac parte din zona dezvoltată a economiei moniale (G8), iar pe cealaltă parte, Brazilia, Argentina, China, Mexic, India, Indonezia, Australia, Arabia Saudită, Coreea de Sud, Africa de Sud și Turcia, care alcătuiesc zona emergentă a economiei mondiale. Al douăzecilea loc este ocupat de Uniunea Europeană, care este reprezentată de Consiliul prezidențial rotativ și Banca Centrală Europeană. Pentru a asigura forumul global economic și ca instituțiile să lucreze împreună, reprezentanți ai Bănci Mondiale, directorul managerial al Fondului Monetar Internațional (FMI), Comitetul financiar și Comitetul de dezvoltare a FMI, participă, de asemenea la conferințele G20, pe o bază neoficială.

Este important de remarcat că statele membre ale G20 reprezintă aproximativ 90% din PIB-ul mondial, 80% din comerțul mondial (inclusiv schimburile intracomunitare din Uniunea Europeană) și două treimi din populația planetei. Astfel, prin aceste elemente, G20 dobândește soliditate, o mare influență asupra sistemului financiar internațional și asupra economiei, cât și legitimitate. Înainte de crearea G20, gupuri similare care promovau dialoguri și analiză au fost create la inițiativa G7. G20 s-a întrunit la Washington DC în aprilie și octombrie 1998. Scopul său era să includă și alte țări decât cele G7 în rezoluția despre aspectele globale ale crizelor economice din statele afectate. Două întâlniri subsecvente, care au adus laolaltă un grup mare de participanți (G33), întrunite în martie și aprilie 1999, au adus în agenda discuțiilor reforme asupra economiei globale și asupra sistemului financiar internațional. Propunerea înaintată de G22 și G33 de a reduce susceptibilitatea economiei internaționale la crize, a arătat beneficiile potențiale a unui forum consultativ internațional regulat cuprinzând statele cu piața economică și industrială importante. Asemenea dialog regulat, cu un grup de parteneri constanți, a fost insituționalizat prin crearea G20 în 1999.

Până în anul 2008, reuniunile G20 au avut un caracter exclusiv tehnic, fiind rezervate miniștrilor de finanțe și guvernatorilor băncilor centrale, care purtau discuții pe marginea unor agende pe care se aflau chestiuni bugetare și monetare, care se legau de creșterea economică, de energie, sau de comerț. Prin faptul că, în ultimii ani, statele membre G20 au hotărât să se reunească la nivel de lideri, pentru a discuta aspecte care privesc și decizia politică, se arată că grupul țărilor clasificate ca având economii emergente, au, în luarea hotărârilor geostrategice, un cuvânt din ce în ce mai greu.

Ce este de remarcat, este faptul că excluzând statele cu economiile cele mai dezvoltate din Uniunea Europeană, celelalte țări sunt reprezentate la întrunirile G20 de către Comisia Europeană.

Paul Martin, ministrul canadian de Finanțe de atunci, a fost ales de către G7 pentru a fi primul președinte noului G20 pentru o perioadă de doi ani, care se încheie la sfârșitul anului 2001. Acesta a adus o experiență considerabilă acestui post și a fost un avocat puternic pentru crearea noului forum.

În 2002, deputații G20, au convenit să instituie un management „Troika”, format din scaune anterioare, actuale, și imediat viitoare. Această inovație, care este practic unică printre grupările internaționale, a consolidat continuitatea grupului. Printre atribuțiile sale, „Troika” propune probleme de pe ordinea de zi pentru G20, selectează vorbitorii în consultare cu membrii, și se ocupă de logistica întâlnirilor. De asemenea, oferă scaunelor actuale și viitoare acces la experiența de președinte din anul precedent.

În multe privințe, G20 a fost modelat pe G7, noul grup oferind un forum informal de dezbatere în rândul țărilor cu importanță sistemică. Fără un charter, voturi, sau decizii cu caracter obligatoriu, membrii interacționează ca egali. Accentul este dat pentru a ajunge la un consens cu privire la aspectele importante, iar membrii sunt încurajați să discute liber, mai degrabă decât să vorbească din texte pregătite. Grupul nu are nici un secretariat sau staff permanent. Serviciile de secretariat sunt asigurate de către țara care deține președinția.

Reuniunea inaugurală a miniștrilor G20 și guvernatorilor băncii centrale a avut loc pe 15-16 decembrie 1999, în Berlin, Germania. Întâlnirea a fost găzduită de către Hans Eichel, ministrul de finanțe al Germaniei și prezidat de Paul Martin, ministrul de finanțe al Canadei. O reuniune pregătitoare de deputați a avut loc în luna precedentă în Vancouver, Canada. Discuția s-a axat pe trei aspecte: mandatul noului grup, cum va opera, și, cel mai important, modalități de prevenire și soluționare a crizelor financiare internaționale.

Membrii G20 au validat mandatul prevăzut pentru Grupul de miniștrii G7 și guvernatorii în declarația lor din septembrie 1999. Comunicatul G20 publicat la finalul întâlnirii a menționat că: G-20 a fost creat pentru a furniza un nou mecanism de dialog informal în cadrul sistemului instituțional de la Bretton Woods, pentru a extinde discuțiile cu privire la aspectele-cheie de politică economică și financiară în rândul economiilor sistemice importante și să promoveze cooperarea pentru a duce la o creștere economică mondială stabilă și durabilă de care beneficiază toți.

În esență, membrii G20 au prevăzut că mandatul grupului ar cuprinde atât aspectele legate de stabilitatea financiară, cât și problemele legate de creșterea pe termen lung. Ministrul Martin, în calitate de președinte G20, a declarat că „nu există practic nici un aspect major al economiei globale sau a sistemului financiar internațional, care va fi în afara sferei de activitate a grupului.” Mai mult decât atât, el a anticipat că grupul „se va concentra pe exprimarea avantajelor globalizării în venituri mai mari și de oportunități mai bune pentru oamenii de pretutindeni.”

Cu toate acestea, noul grup nu va fi un organ de decizie. În schimb, obiectivele sale au fost de a ajuta la modelarea agendei internaționale, pentru a discuta probleme economice și financiare, în zonele în care consensul nu a fost încă realizat, și să „conducă prin exemplu”, prin adoptarea de măsuri elaborate în alte forumuri, dar nu încă utilizate la scară largă. Un acord a fost, de asemenea hotărât, cu privire la aspectele operaționale și procedurale, inclusiv numărul de deputați și reuniunile ministeriale și dimensiunea delegațiilor. S-a decis pentru a nu avea un secretariat permanent G20, care ar putea birocratiza operațiunile noului forum.

Problema de fond principală de discuție, la prima reuniune a miniștrilor și guvernatorilor a fost de prevenire și soluționare a crizelor, cu accent pe prevenire. Un consens a fost atins, care, în scopul de a reduce vulnerabilitatea unei țări asupra crizelor financiare, politicile macroeconomice solide, inclusiv politici corespunzătoare cursului de schimb și de gestionare a datoriilor, au fost esențiale. Acestea trebuiau să fie completate, de sectorul de reglementare și supraveghere financiar îmbunătățit, inclusiv respectarea standardelor și codurilor acceptate la nivel internațional.

În plus față de discuțiile de fond și progresele realizate pe probleme internaționale importante, G20 a făcut îmbunătățiri la funcționarea proceselor sale interne, sub conducerea australiană, din anul 2006. Cel mai important, un Manual de Politici G20 a fost elaborat pentru a oferi îndrumare pentru cei care prezidează. Manualul conține informații utile pentru viitoarele președinții, referitoare la cine participă la reuniunile G20, ateliere și seminarii, comunicări cu membri G20, dezvoltarea agendelor și comunicatelor, precum și predarea conducerii G20.

***

Pentru cercetarea mea, am identificat în continuare regulile de comunicare și proceduri de lucru generale ale conferințelelor G20.

Deschiderea

Conferințele de dezbatere sunt alcătuite în general din cinci comisii. Acestea sunt comisiile: Economice, Conflicte armate și terorism, Mediu, Drepturile omului și Tehnologie. Există un președinte alocat pentru fiecare comisie, care va modera dezbaterea. Fiecare comisie va avea o agendă formată din trei rezoluții. Agenda va fi stabilită de către membrii comisiei în conformitate cu protocolul descris în continuare. Obiectivul fiecărei comisii este, prin dezbatere, să coopereze în trecerea de rezoluții care promovează cooperarea economică și planificare financiară globală.

Pregătirea pentru Conferință

Dialogurile se vor purta la „Masa Rotundă”. Participanții trebuie să revizuiască cele trei sub-teme atribuite comisiei lor. Aceștia trebuie să fie cât mai familiari posibil cu politica actuală a țării lor. În plus, există o mulțime de informații cu privire la aspectele și politicile G20 pe site-ul principal G20.

Codul Conferinței

Este de așteptat ca toți delegații se vor imbrăca conform codului vestimentar Black Tie/Formal attire pe parcursul conferinței. Costum și cravată pentru bărbați și fuste pentru femei constituie ținuta de afaceri acceptabilă.

În timpul dezbaterilor limbajul și comportamentul respectuos ar trebui să fie respectate în orice moment. Este responsabilitatea președinției pentru a se asigura de funcționarea comisiei într-un mod sigur, respectuos și, prin urmare, au puterea de a cere responsabililor de securitate scoaterea din comisie sau unitate a oficialilor sau a altor persoane care pot să contribuie la tulburarea bunului mers al discuțiilor.

Operațiunile Conferinței

Delegațiile ar trebui să ajungă cu mai mult timp înainte pentru conferință, în scopul de a asigura o începere cu succes a zilei de summit. La intrarea în holul clădirii este așezată o masă pentru distribuirea de materiale. Staff Advisor-ul se va ocupa cu ridicarea „bagajelor” delegațiilor. Toți delegații trebuie să poarte Tag-ul ID al conferinței. Conferința începe când fiecare delegat ajunge la locul său.

Rezoluțiile

O rezoluție este o afirmare de poziție a națiunilor G20 pe probleme și preocupări. Rezoluțiile sunt destinate pentru a aplica o presiune asupra națiunilor membre pentru a se conforma cu orientările generale stabilite de grup pe problemele globale. După prima reuniune a grupului celor 20 de națiuni din noiembrie 2008, liderii G20, „s-au angajat să consolideze cooperarea politică, reformând cadrul de reglementare și supraveghere a piețelor financiare mondiale, îmbunătățind instituțiile financiare internaționale existente și evitând protecționismul.” Fiecare rezoluție urmează formatul acceptat cu antetul, clauze preambulatorii și clauzele operative. Antetul introduce tema pentru rezoluție. Clauzele preambulatorii asigură background-ul pentru problemele discutate și acțiunea considerată necesară. Clauzele operative sugerează o rezoluție pentru problema în curs de dezbatere. Rezoluțiile au un emitent și un negator.

Agenda

Stabilirea agendei este în mod normal, prima preocupare pentru președinte. O moțiune de modificare a agendei și introducerea un anumit subiect în discuție, vine de la un membru. Această moțiune necesită o a doua. Delegații vor folosi pancartele lor în orice moment să se adreseze președintelui. Delegații trebuie să aștepte ca președintele să recunoască intenția lor de a vorbi înainte de a lua cuvântul. Președintele poate să supună la vot (pentru a testa voința grupului) sau să desemneze un membru care va vorbi în favoarea moțiunii și unul care va vorbi împotriva. Ambii membrii vor ține un scurt discurs și apoi moțiunea va fi supusă la vot. În urma unei votări reușite asupra moțiunii, rezoluția este mutată în prima linie a agendei.

Emitentul va sta să citească rezoluția. Acesta poate ține un discurs scurt (1-2 minute), dar nu există „puncte de informare”. Atunci când emitentul a încheiat, „lista vorbitorilor” este deschisă pentru membrii care doresc să se adreseze. Un delegat trebuie să trimită o cerere președintelui, în scopul de a fi plasat pe „lista vorbitorilor”. În timp ce personalul de sprijin postează „lista vorbitorilor”, „al doilea”, va ține un discurs scurt (1-2 minute) în susținerea rezoluției. Vorbitorul poate accepta „puncte de informare”, în cazul în care el/ea alege. La refuzul de a răspunde la o întrebare, dreptul de a interveni mai apoi se pierde. „Negatorul” va vorbi, după „cel de-al doilea”, în scopul de a introduce puncte împotriva rezoluției. „Lista vorbitorilor” permite unui alt membru să vorbească cu privire la rezoluție. Limita de timp pentru fiecare vorbitor poate fi stabilită de către președinte.

Punctele

Punct de anchetă parlamentară: este utilizat de către un delegat pentru clarificarea de către președinție asupra unor puncte de procedură. Acest punct nu poate fi utilizat în timp ce un vorbitor vorbește.

Punct de ordine: poate fi folosit pentru a pune întrebări cu privire la utilizarea procedurii parlamentare. Când cere un „punct de ordine”, delegatul trebuie să menționeze încălcarea procedurii. Acesta nu este utilizat pentru a pune întrebări legate de esența dezbaterii. Un punct de ordine poate întrerupe un vorbitor.

Caucus moderat: este o formă de dezbatere în cazul în care lista vorbitorilor se pune deoparte și vorbitorii vor fi chemați, într-o ordine motivată, de către președinție. Această formă va permite o dezbatere mai liberă, și mai controlată. O propunere pentru acest tip de dezbatere poate fi făcută de orice delegat, iar moțiunea trebuie să includă o limită de timp, timp de vorbire pentru membrii caucus și o declarație care explică motivul recurgerii la această formă de dezbatere.

Caucus nemoderat: este o suspendare a normelor care să permită delegaților să poată conversa liber cu membrii. Propunerea pentu caucus moderat trebuie să aibă o limită de timp și un scop declarat. Președinția poate pronunța o moțiune pentru încetarea unui caucus moderat sau nemoderat.

Lucrul cu rezoluțiile

Odată ce agenda este stabilită și este introdusă o rezoluție de un vorbitor, aceasta poate fi menționată mai apoi, specificând doar numărul ei. O moțiune poate fi făcută pentru a limita perioada de dezbatere pe o rezoluție. În cazul în care moțiunea trece, o nouă listă a vorbitorilor va fi formată pentru a dezbate specificul rezoluției.

Amendamente amicale: Un amendament amical este o completare sau modificare a corpului rezoluției, care este aprobat de către toți sponsorii rezoluției. Dacă sponsorii rezoluției sunt de acord cu schimbarea, se adaugă fără vot.

Amendamente neamicale: Un amendament neamical este orice adăugire sau modificare a corpului rezoluției căreia se opune cel puțin un sponsor. Atunci când există un amendament neamical vor exista doi vorbitori pentru și doi vorbitori împotriva amendamentului. Delegații trebuie să aprobe modificarea cu o majoritate de voturi.

Depunerea: În cazul în care comisia a ajuns la un impas cu privire la rezoluție, poate fi făcută o moțiune care să suspende dezbaterea pe acea rezoluție și să se treacă la un nou subiect. O moțiune la masă necesită o majoritate de două treimi pentru a trece.

Închiderea: Atunci când este evident că dezbaterea nu mai este „fructuoasă”, cu alte cuvinte s-a ajuns la un capăt, poate fi făcută o moțiune pentru a închide dezbaterea. Președinția va cere doi vorbitori pentru și doi vorbitori împotriva moțiunii. Timpul pentru aceste discursuri va fi de un minut. Este necesar o majoritate simplă pentru a închide dezbaterea. Comisia va începe imediat cu procedurile de votare.

Votarea

După ce a fost adoptată moțiunea de închidere a dezbaterii, comisia va trece la procedurile de vot. Președinția va cere doi vorbitori pentru și doi vorbitori împotriva rezoluției, cu un timp de vorbire de două minute pentru fiecare. Votarea se va efectua cu fiecare țară ridicând pancarta lor pentru a indica faptul că acestea sunt în favoarea sau împotriva rezoluției. Este nevoie de o majoritate simplă pentru ca rezoluția să treacă.

Votul nominal: O moțiune pentru un vot nominal poate fi făcută de către orice delegat. Într-un vot nominal, delegații vor răspunde „da”, „nu”, sau „ mă abțin”.

Clauză cu clauză: O cerere pentru un astfel tip de votare a rezoluției poate fi făcută de către președinție. Acceptarea de către emitent, și de către cel de-al doilea la rezoluție, înseamnă că moțiunea a trecut. Dacă nu, un vorbitor pentru și unul împotriva vor lua cuvântul. Votul clauză cu clauză se referă doar la clauzele operative. În cazul în care una dintre clauzele operative a trecut, preambulul este considerat trecut în mod automat. Președinția poate respinge o clauză pentru un astfel tip de votare.

Amânarea: Ca urmare a întreruperii dezbaterii, spre satisfacția tuturor, o moțiune pentru a amâna dezbaterea și pentru a trece la următorul subiect de pe ordinea de zi poate fi trecută cu votul majorității de două treimi.

Trecerea la pauză: O propunere poate fi făcută pentru a suspenda procedurile până este programată următoarea perioadă cu votul majorității de două treimi.

Trecerea la amânarea reuniunii: O moțiune pentru a amâna întâlnirea va încheia dezbaterea și va fi utilizată atunci când a fost atins timpul alocat pentru concluzii.

Steagurile: Prezența steagurilor în camerele comisiei va fi determinată și furnizată de către președinție, dacă se consideră necesar.

Întâlnirile G20 și descifrarea limbajului în comunicarea liderilor (verbal și non-verbal)

Relațiile dintre lideri sunt un factor important în succesul summitelor. Cu cât numărul de lideri din jurul mesei este mai mare, cu atât mai multe provocări apar în dezvoltarea empatiei și relațiilor personale – imperative în crearea unui consens. Încrederea personală în rândul liderilor permite discuția sinceră a problemelor sensibile, fără atitudine politică.

Liderii statelor G20 se întâlneau de două ori pe an la Summitul G20 între 2008 și 2011. Din noiembrie 2011 la summit-ul de la Cannes, toate summit-urile G20 au avut loc anual. Rusia deține în prezent președinția G20, și a găzduit al optulea summit G20 în septembrie 2013. Următorul summit va avea loc în 2014, în Australia, la Brisbane și va fi prezidat de Tony Abbott, primul ministru al Australiei. (Tabelul 3.1)

Tabelul 3.1 – Lista summitelor

Studiul meu de caz se va axa pe cel mai recent summit G20 și anume cel din 5-6 septembrie 2013 din Rusia, care a avut loc în Sankt Petersburg și a fost prezidat de actualul lider de la Kremlin, Vladimir Putin. În contrast, l-am ales pentru lucrarea mea pe un alt lider extrem de important și anume Barack Obama, președintele Statelor Unite ale Americii. În mod evident, aceștia sunt cei mai reprezentativi lideri ai acestei întâlniri G20.

Reuniunile G20 oferă o oportunitate fascinantă pentru a observa jocurile de putere pe care liderii politici le găsesc atât de irezistibile, de fiecare dată când se întâlnesc pe scena mondială.

La summit-ul de la Sankt-Petersburg, când Vladimir Putin i-a salutat pe David Cameron, Barack Obama, François Hollande și pe alți șefi de stat ai conferinței, el s-a poziționat strategic, încât să apară pe partea stângă, expunând astfel mai mult brațul drept și făcând să pară ca și cum el este în control absolut, după cum se observă în figura alăturată.

Strângerea de mână între Cameron și Putin a fost cordială și calculată (Figura 3.4). Cameron a reușit să se folosească de vechiul truc de a vorbi gesticulând cu mâna stângă în timpul strângerii de mână, acordându-și el însuși rolul de vorbitor și punându-l pe Putin în rolul de ascultător, și, prin urmare, făcându-se să apară temporar mai dominant decât acesta.

Așteptata întâlnire între Vladimir Putin și Barack Obama, divizați de criza din Siria a fost încărcată de expresie și limbaj, în special non-verbal. Scurta lor întâlnire în fața unui palat țarist din Sankt-Petersburg, a subliniat starea jalnică a relațiilor SUA-Rusia, cu tensiunile în escaladare asupra amenințării lui Obama cu intervenția armată împotriva Siriei, un aliat al Rusiei. Obama și Putin nu au avut niciodată nimic aproape din chimia personală, și nu prea era nimic de afișat, în timp ce limuzina blindată care îl transporta pe președintele SUA a ajuns în locul în care Putin aștepta pentru a saluta sosirea liderilor mondiali.

Salutul între Obama și Putin a fost plin de zâmbete, dar a fost mai rezervat decât în ​​mod normal (Figura 3.5). Obama s-ar putea să fi spus ceva asemănător cum că vremea sau palatul sau ambele sunt „frumoase”. Liderul de la Casa Albă, a adoptat, de asemenea, trucul lui David Cameron de a vorbi și gesticula în timpul strângerii de mână, dar ciudat, el nu-l bate ușor pe umăr pe Putin, de data asta. Acest lucru este ceva ce Obama face în mod normal atunci când întâlnește oameni, pentru a arăta că el este cel care conduce. În schimb, de data aceasta Obama a întins mâna spre Putin, dar a retras-o chiar înainte de a face contact. Acest lucru arată că în gândul său a vrut să facă aceasta, dar din anumite motive s-a gândit mai bine. Se poate ca prin faptul acesta, el să fi recunoscut involuntar ruptura politică actuală între cei doi, sau poate a simțit că în acele condiții ar putea fi nepotrivit pentru a pretinde că el este la conducere.

Această strângere de mână dintre Obama și Putin a fost destul de mult mediatizată și consider că din limbajul verbal și în special din cel non-verbal se pot extrage elemente esențiale pentru dialogul intercultural dintre liderii mondiali la conferința G20.

Strângerea aceasta de mână politică, fotografiată sau filmată este mai deosebită decât aproape orice altă strângere de mână, pentru că este atât de pozată și mediatizată. Astfel, anumite aspecte ale acesteia sunt diminuate în timp ce altele sunt de multe ori exagerate. Cu toate acestea, există în continuare o multitudine de emoții și mentalități care pot fi extrase din atenta observare non-verbală.

În cele mai multe cazuri, nu se recomandă ca un om să-și închidă nasturii de la costum chiar înainte de un salut și o strângere de mână – pentru că acest lucru poate fi un semn de distanțare și aroganță și, prin urmare, ar trebui să fie evitat. Pe de altă parte, atunci când haina este lăsată deschisă, semnalează un ton emoțional, primitor și prietenos – și generează aceleași sentimente și celorlalți. Cu toate acestea, președintele Obama își închide nasturii de la costum la aproape toate saluturile inițiale (Figura 3.6). El este, de asemenea, preocupat de a fi fotogenic și nu vrea să fie perceput ca neglijent. Poate că aceasta ar fi fost o ocazie în care ar fi fost deosebit de recomandabil să lase haina deschisă. El vrea să câștige asupra lui Putin și să contruiască o relație. Dar, prin această acțiune, Obama nu a făcut decât să se distanțeze.

În clipa chiar înainte de contactul inițial, se observă că mâna lui Barack Obama este puțin mai jos decât perpendicular cu solul – aproape, dar nu chiar în poziția neutră. Mâna lui Putin cu toate acestea, este întinsă moderat, astfel că el va fi în poziție dominantă atunci când cei doi lideri își vor da mâna (Figura 3.7).

O secundă mai târziu după ce se face contactul mâinilor, Putin își menține brațul și încheietura mâinii, astfel că el este încă oarecum pe partea de sus – prin urmare, el arată puțin mai dominant (avantaj Rusia) (Figura 3.8). Mâna lui Vladimir ar trebui să fie mult mai departe de trunchiul său, în scopul de a proiecta diplomația și de a construi relații. Se vede nevoia de a menține mâna în partea de sus și mușchii încordați. În scopul de a realiza acest lucru, își ține brațul mai aproape de corpul său.

Cu un dezavantaj de 15 cm în înălțime și o influență diminuată proporțional – a existat o cale mult mai ușoară pentru Putin de a realiza această poziție dominantă. Dacă privim atent ne putem da seama cum s-a făcut acest lucru. Președintele Putin este înclinat ușor spre spate aici, în timp ce Obama este înclinat spre omologul său rus. Acest lucru îl pune peamerican într-o poziție mai dominantă și este puternic sugestiv faptul că Putin este intimidat de Obama (avantaj SUA).

Se observă aici că Obama nu se uită la Putin și nici nu zâmbește. Importanța contactului vizual și a zâmbetului sincer (Duchenne) în timpul unei strângeri de mână nu poate fi exagerată – sunt totuși atât de mulți care ar trebui să știe mai bine importanța limbajul trupului.

Gândirea emoțională a lui Putin este foarte tensionată în acest moment – după cum îl trădează mușchii maxilarului încleștați. Acesta este un zâmbet fals, tipic pentru fostul agent KGB.

O anomalie specifică la strângerile politice de mână fotografiate este numărul extrem de mare al scuturării mâinii. Aici, cei doi lideri mondiali își scutură mâinile de cel puțin șaptesprezece ori. Numărul de scuturări de mână este variabil în funcție de țară și regiune. Înainte de a vizita o altă țară, acesta este un lucru important de a fi învățat dinainte. Totdată, evitarea clară a lui Putin de a-l privi în ochi pe Obama, amplificată și mai mult de înclinarea capului în jos, dovedește faptul că acesta se simte intimidat de omologul său.

Un alt aspect interesant este întoarcerea celor doi spre camera (Fig. 3.10) – evitând astfel contactul vizual – în scopul de a permite un bun moment pentru fotografii. Zâmbetul lui Obama este sincer aici, dar și a lui Putin este îmbunătățit în mod semnificativ (deși nu încă un zâmbet Duchenne).

În acest moment, Obama afișează o microexpresie de dezgust. (Fig. 3.11)

Aici este momentul în care Obama își îndreaptă mâna spre Putin pentru a-l bate pe umăr, dar în cele din urmă renunță. (Fig. 3.12)

Până la urmă aceasta poate să fi fost o decizie înțeleaptă a lui Obama. Astfel de contact poate fi și o formă de afișare a unei false afecțiuni – poate insinua aroganță și este nerecomandată.

Aici este rândul lui Putin pentru a afișa o ușoară expresie de dezgust. (Figura 3.13) Este totuși, mai lungă decât microexpresia de dezgust a lui Obama. Dezgustul lui Putin continuă, după cum sentimentele negative persistă prin îndreptarea privirii în jos. Această poziție indică un comportament de supunere. (Fig. 3.14)

După strângerea de mână cu Putin, Obama a produs o mică manifestare de fitness – s-a întors, a plecat alergând ușor pe scările care duc în clădire. Poate că a făcut acest lucru pentru a se grăbi, dar este mult mai probabil faptul că și-a dat seama că ochii lumii erau încă pe el, și așa a profitat de ocazie pentru a aminti tuturor cât este el de în formă politic.

După cum am ilustrat, cei doi nu au dezvoltat încă raportul reciproc și confortul unul cu altul. Cu toate acestea, limbajul trupului este mult mai bun în comparație cu întâlnirea lor anterioară în Irlanda din iunie 2013.

Un aspect destul de important, în simbolistica dialogului intercultural a protocolului diplomatic, la conferința G20 din Rusia, este modul în care liderii au fost așezați la masa rotundă. Având în vedere deteriorarea relațiilor dintre Rusia și Statele Unite asupra problemei din Siria și scandalul care implică informatorul secret american Edward Snowden, comitetul de organizare din Sankt-Petersburg al „Grupului celor 20” a găsit o modalitate de a pune distanță bună între Barack Obama și Vladimir Putin, așezându-i pe părți opuse ale mesei. Pentru a evita disconfortul șefilor de stat, oficialii de protocol au optat pentru a utiliza alfabetul englez în schimbul celui rusesc pentru a decide aranjarea locurilor.

Dacă s-ar fi luat în considerare „aranjarea rusească”, Putin și Obama s-ar fi așezat, practic, unul lângă altul, fiind separați doar de către regele Arabiei Saudite Abdullah, care sprijină, de asemenea, operațiuni militare împotriva regimului Assad de către SUA și aliații săi. Prin urmare, organizatorii au stabilit o „aranjare englezească”. În acest fel, liderul rus și cel american au fost separați de cinci șefi de stat și anume, cei ai: Arabiei Saudite, Africii de Sud, Coreei de Sud, Turciei și Regatului Unit.

Așezarea liderilor de stat în ordine alfabetică este tradițională pentru astfel de evenimente. Vladimir Shevchenko, șeful de protocol atât pentru președintele URSS Mihail Gorbaciov, cât și pentru primul președinte al Rusiei, Boris Elțîn, spune că aranjarea locurilor se poate schimba de la un forum la altul, deoarece numele statelor sunt scrise diferit în diverse limbi. De exemplu, „Germania” este scris „Гepмания”, în limba rusă și „Allemagne” în franceză.

Urmărind dialogurile dintre lideri, am observat câteva momente memorabile. De exemplu, președintele Braziliei, Dilma Rousseff se întreabă dacă președintele Obama este pe cale să se așeze lângă ea. Din cauza dezacordurilor asupra scandalului Snowden președintele Obama nu a fost așezat alături de Rusia lui Putin. La rândul său, din cauza unui scandal de informații dezvăluind că SUA a spionat președinții din Mexic și Brazilia, președintele Dilma Rousseff, presează din degete, arătându-se vizibil inconfortabilă cu președintele Obama al cărui loc este chiar lângă al ei. Sau alt moment, oarecum amuzant, semănând cu un școlar plictisit în timpul unei lecții care durează un pic prea mult pentru el, președintele Obama se uită în sus fixându-și ochii pe tavan, în timp ce președintele rus Vladimir Putin se adresează statelor G20.

Liderii mondiali au ajuns la o cină găzduită de către președintele rus, Vladimir Putin, unde au discutat despre criza din Siria, unde președintele american Barack Obama a apărut, singur și cu mult timp după grupul principal. Imaginile difuzate de către organizatori au arătat că, pășind hotărât prin parcul palatului, el a zâmbit și a făcut cu mâna către camerele de luat vederi. Rapoartele spun că Obama a sosit cu cel puțin o jumătate de oră întârziere, și fără să dea nici un motiv.

Președintele Barack Obama s-a folosit de ultima sa zi în Europa la întâlnirea G20 pentru a-și reînnoi căutarea lui de sprijin extern pentru o lovitură militară a SUA în Siria. Dar, la trei zile după ce a plecat de la Washington, nu este clar dacă coaliția globală pe care președintele a căutat să o realizeze, este mai aproape de a deveni o realitate.

Vladimir Putin și Barack Obama nu au reușit să aibe o discuție între patru ochi asupra Siriei în timpul summit-ului G20.

Ambele părți și-au revendicat victoria în acest „concurs de gladiatori” G20 peste Siria, dar a identifica cine în care echipă se află, adică cine sprijină Rusia și cine sprijină SUA nu este simplu.

Potrivit președintelui Vladimir Putin, rezultatul nu a fost un 50/50, ci un echilibru de opinie în favoarea Rusiei. El a susținut că, la cina G20, având ca subiect Siria, doar patru țări – Franța, Turcia, Canada și Arabia Saudită (plus „un prim-ministru britanic respins de propriul său parlament”) – au susținut America. În timp ce de partea Rusiei în respingerea intervenției militare în Siria, spune el, au fost șapte națiuni: China, India, Indonezia, Argentina și Brazilia, precum și Africa de Sud și Italia. Cu toate acestea, nu toate opiniile președintelui rus cu privire la Siria au fost aprobate de către alți lideri G20. Cine altcineva în Sankt Petersburg a declarat public, așa cum a făcut el, că „așa-numitul atac de arme chimice” din Siria a fost de fapt, „o provocare pusă în scenă de către rebeli, în speranța de a câștiga sprijin suplimentar de la susținătorii lor străini”? Făcând această afirmație categorică, liderul rus a lăsat puțin loc pentru compromis și a încheiat, probabil, oarecum izolat.

Între timp, președintele Barack Obama, de asemenea, a declarat că s-a bucurat de sprijinul unei majorități de participanți G20, care au fost „confortabili” cu pretențiile americane. Unsprezece țări într-adevăr au susținut o declarație comună, care a circulat de la Casa Albă: (a) numai în cazul în care vizează instalațiile militare siriene, în scopul de a evita victime în rândul civililor; (b) doar o singură dată inspectorii ONU au primit timp să prezinte un raport; (c) și ar trebui Consiliul de Securitate al ONU să nu reușească să dea autorizare, atâta timp cât o coaliție internațională a fost realizată.

Obama a spus că discuția sa cu președintele rus, Vladimir Putin, pe marginea summit-ului a fost sinceră și constructivă. „Ei s-au așezat înainte unei ședințe de lucru, în fotolii, și au avut o discuție de 20 de minute”, a declarat consilierul Iuri Ushakov. El afirmat că Siria a fost principalul subiect și a spus: „Nu, pozițiile lor nu au devenit comune.”

Liderii G20 nu au reușit să cadă de acord cu privire la orice acțiune de pedepsire împotriva regimului Assad în Siria, sau chiar că ar fi fost responsabil pentru atacul cu arme chimice la est de Damasc, în luna august.

Conferința s-a încheiat cu o poză de grup, în fața Palatului Constantine. Aici, președintele rus Vladimir Putin, trecând prin fața președintelui american, pentru a ajunge la locul său pentru poză își demonstrează calitățile diplomatice, gesticulând și fâcând o figură memorabilă în fața liderilor mondiali adunați la Summit-ul G20 (Fig. 3.16). Această ipostază poate fi asociată, dacă privim dintr-o perspectivă amuzantă, cu rezultatul discuțiilor.

Concluzii

Conferințele G20 sunt o formă de comunicare interelite. Rezultatele acestui studiu arată că scopul conferințelor G20 este de a oferi un forum de comunicare între lideri, pentru soluționarea problemelor economice, pentru a promova o imagine favorabilă, pentru a influența opiniile statelor și de a promova idealurile, cultura, obiectivele și politicile actuale. Conferințele sunt parte a unui proces continuu de dialog între statele membre.

Reuniunile G20 sunt formate din mai multe foruri oficiale și neoficiale de comunicare și limbajul folosit în diverse evenimente de comunicare este selectat în funcție de gradul de formalitate al evenimentului. Forurile de comunicare se referă la toate evenimentele din timpul conferinței care au implicat dialogul. Am vrut să știu ce tipuri de foruri sunt și în ce mod natura acestor foruri a afectat alegerea limbii pentru această ocazie specifică. Am dorit, de asemenea, să urmăresc toate aspectele legate de problemele de comunicare, care au fost prezente în situații verbale. O limbă oficială (engleza) este selectată pentru conferință. Aceasta este limba folosită pe toate materialele tipărite și totodată limba pe care membrii o folosesc atunci când aceștia intervin în convorbiri oficiale. Limba oficială poate fi folosită în discuțiile informale, de asemenea. Aceasta nu este în mod inevitabil limba discuțiilor oficiale.

Problemele de comunicare între delegații apar, în principal, ca urmare a lipsei limbii comune sau doar din înțelegerea lucrurilor în mod diferit.

Simboluri caracteristice, cum ar fi steagurile, ordinea locurilor, conceptul de timp, codul vestimentar, mișcările corpului și tonul vocii, se înțeleg ca semne non-verbale și coduri în procesul unei conferințe. Am parcurs un drum lung din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, în care ordinea de precădere și ordinea de așezare la masă au fost problemele majore ale diplomației și puteau duce statele puternice la un pas de război. Astăzi, ordinea de așezare la masă și ordinea de precădere sunt negociate bine înainte de reuniune, iar principala responsabilitate revine organizatorilor. Simbolurile se referă la ceea ce dă farmecul unei conferinței și obiectivul lor principal este de a stabili un cadru atrăgător pentru aceasta.

De obicei durata unui summit G20 este de două zile. Reuniunea se desfășoară cu respectarea unui program bine stabilit. Acest sistem este utilizat și acceptat de către gazde și de către ceilalți membri. Punctualitatea este privită ca un factor al succesului unei reuniuni. Avem exemplul președintelui Barack Obama, când a întârziat cu mult la cina găzduită de președintele rus, Vladimir Putin. Această atitudine, lipsită de respect, după spusele unora, a fost destul de criticată.

Rezultatele cercetării, de asemenea, indică faptul că liderii au o cunoaștere largă de culturi diferite și par a fi sensibili la situație, pentru ca întâlnirea să fie un succes. Protocolul ajută în acest sens. Participanții sunt conștienți de regulile de protocol și acceptă că protocolul este acolo pentru a ajuta la desfășurarea întâlnirii și nu pentru a încurca. Aceștia realizează importanța de a înțelege alte culturi, cu toate că regulile de protocol sunt uneori folosite pentru a ascunde percepții și stereotipuri negative de celelalte state. Membrii sunt profesioniști și conferințele sunt pregătite temeinic. Regulile de protocol „suportă” multe caracteristici naționale. Este important ca protocolul să nu fie considerat ca și reguli fixe, dar poate fi hotărât separat, înainte de summit.

Participanții la reuniune folosesc mass-media și interesele publice, continuitatea bunelor relațiilor și aspectele pragmatice ca măsurători pentru succesul conferinței. Conferințele G20 sunt o formă valoroasă de comunicare permanentă între șefii de state.

Se pare că obiectivele întâlnirilor G20 sunt înțelese și apreciate de către elita industrială și politică, dar nu de către public, iar organizatorii poate nu au segmentat complet grupurile lor de interese și, probabil, o planificare mai strategică a relațiilor publice este necesară.

Ceea ce rămâne important, este faptul că protocolul și eticheta au un rol incontestabil în realizarea dialogului intercultural, fiind un adevărat lubrifiant al acestor „momente de maximă comunicare”.

Bibliografie

LUCRĂRI GENERALE

Cărți

Barston, Ronald Peter, Modern diplomacy, Londra, Longman, 1996.

Brislin, Richard W., Tomoko Yoshida, Intercultural Communication Training: An Introduction, California, SAGE Publications, 1994.

Budura, Anna Eva, Țara simbolurilor: de la Confucius la Mao Zedong, București, Ed. Paideea, 1999.

de Urbina, José Antonio, El gran libro del protocolo, Madrid, Temas de Hoy, 2001.

Evans, Graham; Newnham, Jeffrey, The Penguin Dictionary of International Relations, Londra, Penguin Books, 1998.

Gandouin Jacques, Guide des bonnes manières et du protocole en Europe, Paris, Fixot, 1989.

Gandouin, Jacques, Guide du protocole et des usages, Paris, Stock, 1972

Gelinas, Jacques, Juggernaut Politics: Understanding Predatory Globalization, Londra, Zed Books, 2003.

Griffin, Ricky W., Management, Ediția a 10-a, South-Western, Cengage Learning, 2010.

Hodge, Sheida, Global Smarts: The Art of Communicating And Deal Making Anywhere in The World, Canada, John Wiley&Sons, Ics., 2000.

Hofstede, Gert, Culture’s Consequences. Comparing Values, Behaviors, Institutions, and Organizations Across Nations, Londra, Sage Publications, 2001.

Lecherbonnier, Marie-France, Le savoir-vivre, protocole et convivialité, Paris, Albin Michel, 1994.

Malița, Mircea, Diplomația, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1975.

Manciur, Emilian, Protocol instituțional, București, Ed. Comunicare.ro, 2008.

Martin, Jeanette S.; Chaney, Lillian H., Global Business Etiquette: A Guide to International Communication and Customs, Greenwood Publishing Group, 2006.

Nicolson, Harold, Arta diplomatică, București, Editura Politică, 1966.

Otero Alvarado, Maria Teresa, Teoria y estructura del ceremonial y protocolo, Sevilia, Editura Mergablum, 2002.

Riordan, Shaun, Noua diplomație, trad. Nicolae Năstase, București, Ed. Antet, 2004.

Smith, Peter B.; Bond Michael Harris, „Social Psychology Across Cultures”, Londra, Prentice Hall Europe, 1998.

Vârsta, Ioana, Protocol și etichetă diplomatice, București, Ed. C.H. Beck, 2011.

Wight, Martin, Systems of states, ed. Hedley Bull, Leicester, Leicester University Press, 1977.

Articole

***, Le cérémonial officiel ou les honneurs, les préséances…, Paris, Librairie Administrative de Paul Dupont, 1868.

Ennes, Luis Rodríguez, „Apuntes históricos en torno a la evolución del protocolo desde la roma imperial hasta finales del antiguo régimen“, în Revista Internacional de Investigación en Relaciones Públicas, Ceremonial y Protocolo, numărul 2, 2003, pp. 217-246.

Langhorne, Richard, „Full Circle: New Principals and Old Consequences in the Modern Diplomatic System”, în Diplomacy and Statecraft, vol. 11, 2000, pp. 33-46.

Langhorne, Richard, „On Diplomacy”, în Political Studies Review, vol. 6, issue 1, (Ianuarie 2008), pp.54-62.

Quondam, Amedeo, „Le cérémonial des modernes et le triomphe des anciens“ în Yves Deloye, Claudine Haroche, Olivier Ihl, Le protocole ou la mise en forme de l’ordre politique, Paris, L’Harmattan, 1996, pp. 145-155.

Riordan, Shaun, „Reforming Foreign Services for the Twenty-First Century”, în The Hague Journal of Diplomacy, vol. 3, 2007, pp. 161-173.

Sullivan, T.F., „Le protocole en Irlande“, în Jacques Gandouin (ed.), Guide des bonnes manières et du protocole en Europe, Paris, Fixot, 1989, pp. 381-387.

Townsend, Peter, „Des usages propres au Royaume-Uni“, în Gandouin Jacques (ed.), Guide des bonnes manières et du protocole en Europe, Paris, Fixot, 1989, pp. 460-481.

White, Brian „Diplomacy” în J. Baylis, S. Smith, (eds.), The Globalization of World Politics: An Introduction to International Relations, Ediția a treia., Oxford University Press, 2005, pp. 387-405.

LUCRĂRI SPECIALE

Cărți

Axtell, Roger E., Gestures: The Do's and Taboos of Body Language Around the World, New York, Wiley, 1991.

Braganti, Nancy L.; Devine, Elizabeth, European Customs and Manners: How To Make Friends And Do Business In Europe, New York, Meadowbrook Press, 1992.

Marion, Marcel, Dictionnaire des insitutions de la France, Paris, A. et J. Picard et Co., 1968.

Reynolds, David, Summits: six meetings that shaped the twentieth century, Londra, Ed. Penguin, 2007.

Simonescu, Dan, Literatura românească de ceremonial. Condica lui Gheorgache, 1762, Editura Fundația Regele Carol I, București, 1939.

Articole

Beauchesne, Eric, „Martin warns against complacency”, în Montreal Gazette, 26 Septembrie 1999, p. A9.

Clémenceau, Georges, „Raport către președintele Republicii, din 15 iunie 1907”, „Jurnalul Oficial“, 20 iunie 1907, p. 4274, conf. Yves Déloye, Le protocole ou l’ombre du pouvoir politique, Paris, L’Harmattan, 1996, p. 59.

Giles, Howard; Coupland, Nikolas și Wiemann John M., „Talk is cheap…”but ”My word is my bond”: beliefs about talk”, în Kingsley Bolton și Helen Kwok (eds.), Sociolinguistics Today: Eastern and Western perspectives, Londra, Routhledge, 1992, pp. 218-244.

Grottanelli, Cristiano, „Le protocole de la découpe et du partage de la viande dans les banquets européens (XIIe – XVe siècles)“, în Yves Deloye, Claudine Haroche, Olivier Ihl, Le protocole ou la mise en forme de l’ordre politique, Paris, L’Harmattan, 1996, pp. 125-145.

Picco, A., „A New International System?”, în Whitehead Journal of Diplomacy and International Relations, 4/2, 2005.

Väyrynen, Raimo, „Preventive Action: Failure in Yugoslavia”, în International Peacekeeping, 3/4, 1996, pp. 21-42.

SURSE ELECTRONICE

BBC News – http://www.bbc.com/news/

Centrul pentru Inovare în Guvernanța Internațională – http://www.cigionline.org/

Culture crossing – http://www.culturecrossing.net/

Emiratele Arabe Unite – Cultură și etichetă – http://www.cyborlink.com/besite/uae.htm

G20 Information Centre – http://www.g20.utoronto.ca/

G8 Information Centre – http://www.g8.utoronto.ca/

Guvernul Statelor Unite ale Americii – http://www.state.gov/

RTÉ News – http://www.rte.ie/news/

Serviciul public de difuzare a legislației franceze – http://www.legifrance.gouv.fr/

Site-ul oficial G20 – https://www.g20.org/

The Moderate Voice – http://themoderatevoice.com/

The New York Times – http://www.nytimes.com/

Youtube – https://www.youtube.com/

Bibliografie

LUCRĂRI GENERALE

Cărți

Barston, Ronald Peter, Modern diplomacy, Londra, Longman, 1996.

Brislin, Richard W., Tomoko Yoshida, Intercultural Communication Training: An Introduction, California, SAGE Publications, 1994.

Budura, Anna Eva, Țara simbolurilor: de la Confucius la Mao Zedong, București, Ed. Paideea, 1999.

de Urbina, José Antonio, El gran libro del protocolo, Madrid, Temas de Hoy, 2001.

Evans, Graham; Newnham, Jeffrey, The Penguin Dictionary of International Relations, Londra, Penguin Books, 1998.

Gandouin Jacques, Guide des bonnes manières et du protocole en Europe, Paris, Fixot, 1989.

Gandouin, Jacques, Guide du protocole et des usages, Paris, Stock, 1972

Gelinas, Jacques, Juggernaut Politics: Understanding Predatory Globalization, Londra, Zed Books, 2003.

Griffin, Ricky W., Management, Ediția a 10-a, South-Western, Cengage Learning, 2010.

Hodge, Sheida, Global Smarts: The Art of Communicating And Deal Making Anywhere in The World, Canada, John Wiley&Sons, Ics., 2000.

Hofstede, Gert, Culture’s Consequences. Comparing Values, Behaviors, Institutions, and Organizations Across Nations, Londra, Sage Publications, 2001.

Lecherbonnier, Marie-France, Le savoir-vivre, protocole et convivialité, Paris, Albin Michel, 1994.

Malița, Mircea, Diplomația, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1975.

Manciur, Emilian, Protocol instituțional, București, Ed. Comunicare.ro, 2008.

Martin, Jeanette S.; Chaney, Lillian H., Global Business Etiquette: A Guide to International Communication and Customs, Greenwood Publishing Group, 2006.

Nicolson, Harold, Arta diplomatică, București, Editura Politică, 1966.

Otero Alvarado, Maria Teresa, Teoria y estructura del ceremonial y protocolo, Sevilia, Editura Mergablum, 2002.

Riordan, Shaun, Noua diplomație, trad. Nicolae Năstase, București, Ed. Antet, 2004.

Smith, Peter B.; Bond Michael Harris, „Social Psychology Across Cultures”, Londra, Prentice Hall Europe, 1998.

Vârsta, Ioana, Protocol și etichetă diplomatice, București, Ed. C.H. Beck, 2011.

Wight, Martin, Systems of states, ed. Hedley Bull, Leicester, Leicester University Press, 1977.

Articole

***, Le cérémonial officiel ou les honneurs, les préséances…, Paris, Librairie Administrative de Paul Dupont, 1868.

Ennes, Luis Rodríguez, „Apuntes históricos en torno a la evolución del protocolo desde la roma imperial hasta finales del antiguo régimen“, în Revista Internacional de Investigación en Relaciones Públicas, Ceremonial y Protocolo, numărul 2, 2003, pp. 217-246.

Langhorne, Richard, „Full Circle: New Principals and Old Consequences in the Modern Diplomatic System”, în Diplomacy and Statecraft, vol. 11, 2000, pp. 33-46.

Langhorne, Richard, „On Diplomacy”, în Political Studies Review, vol. 6, issue 1, (Ianuarie 2008), pp.54-62.

Quondam, Amedeo, „Le cérémonial des modernes et le triomphe des anciens“ în Yves Deloye, Claudine Haroche, Olivier Ihl, Le protocole ou la mise en forme de l’ordre politique, Paris, L’Harmattan, 1996, pp. 145-155.

Riordan, Shaun, „Reforming Foreign Services for the Twenty-First Century”, în The Hague Journal of Diplomacy, vol. 3, 2007, pp. 161-173.

Sullivan, T.F., „Le protocole en Irlande“, în Jacques Gandouin (ed.), Guide des bonnes manières et du protocole en Europe, Paris, Fixot, 1989, pp. 381-387.

Townsend, Peter, „Des usages propres au Royaume-Uni“, în Gandouin Jacques (ed.), Guide des bonnes manières et du protocole en Europe, Paris, Fixot, 1989, pp. 460-481.

White, Brian „Diplomacy” în J. Baylis, S. Smith, (eds.), The Globalization of World Politics: An Introduction to International Relations, Ediția a treia., Oxford University Press, 2005, pp. 387-405.

LUCRĂRI SPECIALE

Cărți

Axtell, Roger E., Gestures: The Do's and Taboos of Body Language Around the World, New York, Wiley, 1991.

Braganti, Nancy L.; Devine, Elizabeth, European Customs and Manners: How To Make Friends And Do Business In Europe, New York, Meadowbrook Press, 1992.

Marion, Marcel, Dictionnaire des insitutions de la France, Paris, A. et J. Picard et Co., 1968.

Reynolds, David, Summits: six meetings that shaped the twentieth century, Londra, Ed. Penguin, 2007.

Simonescu, Dan, Literatura românească de ceremonial. Condica lui Gheorgache, 1762, Editura Fundația Regele Carol I, București, 1939.

Articole

Beauchesne, Eric, „Martin warns against complacency”, în Montreal Gazette, 26 Septembrie 1999, p. A9.

Clémenceau, Georges, „Raport către președintele Republicii, din 15 iunie 1907”, „Jurnalul Oficial“, 20 iunie 1907, p. 4274, conf. Yves Déloye, Le protocole ou l’ombre du pouvoir politique, Paris, L’Harmattan, 1996, p. 59.

Giles, Howard; Coupland, Nikolas și Wiemann John M., „Talk is cheap…”but ”My word is my bond”: beliefs about talk”, în Kingsley Bolton și Helen Kwok (eds.), Sociolinguistics Today: Eastern and Western perspectives, Londra, Routhledge, 1992, pp. 218-244.

Grottanelli, Cristiano, „Le protocole de la découpe et du partage de la viande dans les banquets européens (XIIe – XVe siècles)“, în Yves Deloye, Claudine Haroche, Olivier Ihl, Le protocole ou la mise en forme de l’ordre politique, Paris, L’Harmattan, 1996, pp. 125-145.

Picco, A., „A New International System?”, în Whitehead Journal of Diplomacy and International Relations, 4/2, 2005.

Väyrynen, Raimo, „Preventive Action: Failure in Yugoslavia”, în International Peacekeeping, 3/4, 1996, pp. 21-42.

SURSE ELECTRONICE

BBC News – http://www.bbc.com/news/

Centrul pentru Inovare în Guvernanța Internațională – http://www.cigionline.org/

Culture crossing – http://www.culturecrossing.net/

Emiratele Arabe Unite – Cultură și etichetă – http://www.cyborlink.com/besite/uae.htm

G20 Information Centre – http://www.g20.utoronto.ca/

G8 Information Centre – http://www.g8.utoronto.ca/

Guvernul Statelor Unite ale Americii – http://www.state.gov/

RTÉ News – http://www.rte.ie/news/

Serviciul public de difuzare a legislației franceze – http://www.legifrance.gouv.fr/

Site-ul oficial G20 – https://www.g20.org/

The Moderate Voice – http://themoderatevoice.com/

The New York Times – http://www.nytimes.com/

Youtube – https://www.youtube.com/