Protejarea Mediului
INTRODUCERE
CAPITOLUL I
PRINCIPALELE PREOCUPĂRI INTERNAȚIONALE PRIVIND PROTEJAREA MEDIULUI
1.1. Conferința de la Stockholm -1972
1.2. Conferința de la Rio de Janeiro -1992
1.3. Conferința de la Johannesburg -2002
CAPITOLUL II
CONFERINȚA DE LA JOHANNESBURG
2.1. Pregătirea conferinței
2.2. Obiectivele conferinței
2.3.Principiile conferinței
2.4.Strategia impusă statelor în vederea protejării mediului
2.5. Documente adoptate
CAPITOLUL III
PROTEJAREA MEDIULUI ÎN ROMÂNIA
3.1.Principii privind protejarea mediului în țara noastră preluate din principalele conferințe internaționale
3.2. Acte normative cu privire la protejarea mediului
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
Pagini 75
=== PROTEJAREA MEDIULUI ===
INTRODUCERE
Încă din momentul în care s-a recunoscut că există o criză ecologică, s-a văzut că ea este globală, deoarece deteriorările de mediu nu cunosc frontiere, mai ales privind aerul, dar și apele ce trec dintr-o țară în alta, sau poluarea oceanului care este un bun comun, cum sunt speciile de plante și animale pe care omul le amenință cu dispariția. Din aceste cauze, încă de la începutul anilor ’70 au început acțiuni internaționale de protejare a mediului și a naturii. Astfel, Consiliul Europei a proclamat anul 1970 ca Anul European pentru Mediu iar în 1972 a fost convocată la Stockholm prima Conferință ONU pentru Mediu. Aici s-a constatat cât de mare este hiatusul între cunoașterea științifică și tehnică asupra mediului și necesitățile de intervenție și că orice hotărâre luată în domeniu va trebui bine fundamentată științific. Una dintre consecințele Conferinței a fost demararea Programului Națiunilor Unite pentru Mediu (PNUE), de fapt un organism internațional cu sediul la Nairobi (Kenya).Puțin timp după aceea, Comunitatea Europeană a creat, în cadrul Comisiei Europene, Directoratul pentru mediu, iar ONU a preluat în cadrul Comisiei Economice concluziile și propunerile conferinței. Rezultatul a fost discutarea, negocierea și luarea unor decizii în cadrul unor convenții internaționale de o deosebită importanță care, la nivelul Consiliului Europei sunt doar recomandări, dar la nivelul Uniunii Europene și ONU sunt reglementări obligatorii.
Astfel, pentru poluarea aerului a fost semnată în 1979 „Convenția pentu poluarea atmosferică transfrontalieră” apoi Protocoalele pentru emisiile de sulf (1978) și azot (1998). Pentru protejarea stratului de ozon au fost semnate Convenția de la Viena (1985), Protocolul de la Montreal (1987) și revizuirea lui de la Londra (1990), iar pentru emisiile de dioxid de carbon a fost semnată, la Rio de Janeiro, „Convenția privind schimbările climatice” (1992) și Protocolul de la Kyoto (1997) pe aceeași temă.
Pentru apele continentale, ONU a lansat Deceniul apelor dulci semnându-se „Convenția pentru poluarea transfrontieră a râurilor și lacurilor” (Helsinki, 1992) iar pentru protecția oceanelor, „Convenția Națiunilor Unite privind dreptul mărilor” (1982) și „Tratatul asupra Americii” (1995), iar pe plan regional „Convenția privind protecția Mării Mediterane” (1975, 1976 și 1980) și a Mării Negre (București, 1992). Pentru protecția solului a avut loc „Conferința ONU pentru desertificare” (1977) iar pentru deșeuri s-a semnat „Convenția de la Basel privind tranportul lor peste frontiere”, intrată în vigoare în 1992 și completată în 1994.
În ceea ce privește biosfera, există un număr mare de convenții și tratate cum ar fi „Convenția privind zonele umede” (Ramsar, 1971), „Convenția privind protecția patrimoniului cultural și natural” (Paris, 1972), „convenția privind vânătoarea de balene” (Washington, 1973), „Convenția privind conservarea speciilor migratoare” (Bonn, 1979) și cea mai cuprinzătoare „Convenția privind conservarea diversității biologice” (Rio de Janeiro, 1992).
Ce ne arată aceste documente? Că îngrijorarea pentru starea mediului și a componentelor sale este tot mai mare și că omenirea a devenit conștientă de imensele pericole care amenință condițiile de viață pe planetă și însuși viitorul speciei umane.
Un prim pas pentru înțelegerea globală a problemei s-a realizat în 1982, când s-a comemorat, la Nairobi, scurgerea primilor 10 ani de la istorica conferință de la Stockholm. Bilanțul făcut a fost cu totul negativ, constatându-se că, în ciuda eforturilor depuse, s-a realizat puțin în mod concret pentru protejarea mediului la scară globală. Dar s-a văzut mai ales, că nu se pot lua în considerare doar deteriorările de mediu, fără a se căuta să se diminueze cauzele lor, cu alte cuvinte, industrializarea excesivă, agricultura intensivă, supraexploatarea resurselor naturale, producerea energiei în cantități excesive, creșterea traficului de transport (terestru, aerian și maritim); adică factorii prin care definim dezvoltarea societății umane. Cu această ocazie s-a stabilit că este necesară o abordare complexă, simultană, a condițiilor de mediu și a dezvoltării. Ca atare, a fost numită o comisie ONU „pentru mediu și dezvoltare” care să realizeze o astfel de cercetare și să prezinte un raport cât mai detaliat. Pusă sub conducerea dnei Gro Harlem Brundtland, atunci ministru de externe al Norvegiei, comisia a realizat un uprinzător raport cunoscut sub numele de „Our Common Future” (Viitorul nostru comun, 1987), dar mai ales cel de „Raportul Brundtland”, operă capitală, căci ea a statuat o nouă concepție, denumită dezvoltare durabilă. Ea pune la baza dezvoltării economice, limitele impuse de protejarea mediului, enunțând următoarea idee fundamentală: dezvoltarea durabilă înseamnă utilizarea resurselor naturale necesare nevoilor prezente fără ca aceasta să compromită posibilitatea generațiilor viitoare de a-și asigura propriile nevoi. Sau, în termeni economici, bunăstarea generației actuale nu trebuie să crească pe seama generațiilor viitoare. Ea se referă la două elemente: secătuirea globului de materiile prime și deteriorarea mediului.
Conceptul de dezvoltare durabilă s-a bucurat aproape instantaneu de o publicitate extraordinară, fiind însușit de Comunitatea Europeană, Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD), Națiunile Unite și a fost susținut puternic de Conferința la nivel înalt de la Paris, din toamna lui 1991. în sfârșit , el a stat la baza importantei Conferințe Mondiale a Națiunilor Unite pentru Mediu și Dezvoltare de la Rio de Janoiro (UNCED) din 1992. Aceasta a întrunit 107 șefi de state și 182 de miniștri ai mediului sau omologii acestora, șefii celor 27 de organisme specializate ONU, 33 de organisme interguvernamentale și 300 ONG-uri, fiind cea mai mare conferință. În cadrul acesteia s-a convenit asupra unui program mondial care să pună în aplicare conceptul de dezvoltare durabilă. El este cuprins în documentul intitulat „Declarația de la Rio” privind mediul și dezvoltarea în care, în 27 de principii sunt enunțate ideile esențiale și într-un masiv volum – Agenda 21, trece în revistă întreaga problematică a factorilor de mediu, starea actuală, pericolele de deteriorare și măsurile ce se impun pentru salvarea civilizației.
Ca urmare a Conferinței de la Rio a fost înființat un nou organism internațional al ONU, menit a pune în aplicare conceptul de dezvoltare durabilă, recunoscându-se faptul că ameliorările mediului sunt dependente mai ales de schimbările economice și sociale și nu pot fi realizate doar prin investiții locale. Pentru implementarea noilor concepte și luarea unor decizii concrete au fost organizate conferințe internaționale regionale, cum a fost pentru Asia de Sud-Est sau cea care ne interesează în cel mai înalt grad, Conferința ministerială. Un mediu pentru Europa care a avut loc în aprilie 1993 la Lucerna (Elveția). Raportul acesteia intitulat Programul de acțiune pentru protecția mediului În Europa Centrală și de Est, cuprinde o fotografie a stării mediului în toate cele 19 state din această parte a Europei și un program detaliat de măsuri pe care țările vizate trebuie sa-l adopte (de la ameliorarea directă a factorilor de mediu – apa, aerul, solul și subsolul și până la reforma politicilor și a concepțiilor economice). Raportarea celor realizate s-a făcut la conferința următoare, din 1995, de la Sofia și la cea din 1998 de la Aahurs. În iunie 1997 a avut loc la New York Conferința Earth Summit+5, organizată de ONU, în care șefii de state și de guverne au venit să raporteze ce s-a realizat în cei 5 ani scurși de la Conferința UNCED de le Rio.
În septembrie 2002, la Johannesburg, și-a desfășurat lucrările forumul mondial dedicat dezvoltării durabile a umanității. E un pas făcut în viitor, care ar putea conferi o altă dimensiune și o altă mentalitate asupra conviețuirii speciei umane cu planeta Pământ.
CAPITOLUL I
PRINCIPALELE PREOCUPĂRI INTERNAȚIONALE PRIVIND PROTEJAREA MEDIULUI
1.1. Conferința de la Stockholm -1972
În urma pregătirilor coordonate de un comitet special compus din reprezentanții a 27 de state, între 5-16 iunie 1972 s-a desfășurat în capitala Suediei prima conferință ONU privind mediul. Aceasta a reunit cel mai mare număr de participanți de până atunci la o conferință consacrată problemelor mediului, respectiv 6.000 de persoane, care au inclus delegația a 113 de state, reprezentanți din, practic, toate marile organizații guvernamentale, 700 de observatori trimiși de 400 organizații neguvernamentale, personalități invitate cu titlul individual și circa 1500 de ziariști.
Declarația adoptată cu acest prilej cuprinde un preambul în șapte puncte, urmat de 26 de principii. Preambulul constituie o introducere generală în problematica mediului și cuprinde idei precum: omul este deopotrivă creația și creatorul mediului său: elementul natural și cel pe care omul el însuși sunt indispensabile bunăstării și exercitării depline a drepturilor și libertăților fundamentale, inclusiv dreptul la viață; protecția și ameliorarea mediului au o importanță majoră pentru bunăstarea populației și dezvoltarea ei etc. Reflectând concepția exprimată în Preambul, principiile reprezintă un amalgam de cerințe de natură politico-juridică. Sub raportul conținutului lor, acestea exprimă dreptul fundamental al omului la libertate, egalitate și la condiții satisfăcătoare, într-un mediu a cărei calitate să-i permită să trăiască în demnitate și bunăstare.
Principiile 2-7 ale Declarației cuprind conținutul propriu-zis al documentului; ele proclamă că sursele naturale ale globului nu sunt numai petrolul și mineralele ci și aerul, apa, pământul, fauna și flora, precum și eșantioanele reprezentative ale ecosistemelor naturale și trebuie prezervate în generațiile prezente și viitoare; omul are o responsabilitate specială în salvarea patrimoniului constituit de flora și fauna sălbatice și habitatul lor; resursele nerenovabile nu trebuie să fie epuizate; necesitatea unei gestiuni raționale etc.
Principiile 8-20 ale documentului se referă la realizarea protecției mediului. Sub raportul conținutului prevederilor acestora, se remarcă stabilirea unor legături interdependente între dezvoltarea economică și socială și protecția mediului, implicațiile subdezvoltării și căile lichidării sale, necesitatea unei concepții integrate și coordonate a planificării etc.
Ultima grupă de principii (21-26) este consacrată cooperării internaționale și stabilește, printre altele: dreptul suveran al statelor de a exploata propriile resurse potrivit politicii lor ecologice și îndatorirea de a face astfel încât activitățile exercitate în limitele jurisdicției naționale ori sub controlul lor să nu cauzeze pagube mediului altor state ori în regiuni nesupuse vreunei jurisdicții naționale, obligația statelor de a coopera pentru dezvoltarea dreptului internațional în ce privește responsabilitatea și îndemnizarea victimelor poluării și altor daune ecologice produse în afara frontierelor lor, cooperarea pentru protejarea și ameliorarea mediului etc.
Al doilea rezultat important al Conferinței de la Stockholm îl reprezintă „Planul de acțiune pentru mediu”. Prevederile sale se referă, în principal, la trei categorii de probleme: evaluarea mediului (analiza, cercetarea, supravegherea și schimbul de informații privind mediul în cadrul „Planului Vigie”, gestiunea mediului și măsurile de susținere (informarea și educarea publicului, formarea specialiștilor în materie de mediu, acompaniată de aspecte instituționale).
Meritul esențial al Conferinței de la Stockholm l-a reprezentat faptul că a abordat probleme protecției mediului și a metodelor pentru a asigura de o manieră globală și aceasta în toate sensurile termenului. Globalitate în sensul unei concepții planetare asupra mediului, dar și în ceea ce privește structurile instituționale ale lumii. În sfârșit, globalitate întrucât toate temele au fost abordate și au făcut obiectul reflecțiilor mai mult sau mai puțin aprofundate.
Această viziune și metodele promovate au caracterizat evoluțiile care au urmat.
Sub raport instituțional, organismele create în sânul ONU, respectiv PNUE și Fondul pentru Mediu, menit să alimenteze financiar acțiunile pertinente, au jucat un rol coordonator pentru alte organizații internaționale care au reglementat cooperarea internațională în diferite sectoare ale protecției mediului.
Astfel, Conferința ONU privind dreptul mării, prin adoptarea Convenției de la Montego Bay din 10 decembrie 1982, a consacrat cadrul juridic general al protecției mediului marin împotriva poluării. Alte reguli cu caracter general au fost cuprinse în alte instrumente internaționale elaborate și adoptate sub egida organizației mondiale. Așa de exemplu, prin Conveția de la Geneva din 18 mai 1977 s-a interzis utilizarea tehnicilor de modificare a mediului în scopuri militare ori în alte scopuri ostile. Totodată este vizată orice tehnică având ca obiect modificarea, datorită unei manipulări deliberate a proceselor naturale, a dinamicii, compoziției ori structurii Pământului, inclusiv biotipurile sale, litosfera, biosfera, atmosfera ori spațiul extraatmosferic.
La rândul său, primul Protocol adițional la Convețiile de la Geneva din 12 august 1949, semnat la 10 iunie 1977, interzice utilizarea de metode ori mijloace de război concepute pentru a cauza ori putând determina pagube întinse, durabile și grave mediului natural. În același timp, aspectele protecției mediului au fost incluse în diverse documente privind cooperarea internațională.
În cazul unei faze pregătitoare a adoptării Cartei Mondiale a Naturii, care avea să marcheze deschiderea unei noi etape în istoria dreptului internațional al mediului, la 30 decembrie 1980, Adunarea Generală a ONU a proclamat responsabilitatea istorică a statelor pentru prezervarea naturii, în interesul generațiilor prezente și viitoare.
O serie de principii de drept cutumiar s-au sedimentat în această perioadă, mai ales în acdrul OCDE și PNUE, ca „principiile de conduită în domeniul mediului, în materie de conservare și utilizare armonioasă a resurselor partajate între două sau mai multe state”.
Printre aceste principii se numără: dreptul suveran al statelor de a exploata propriile resurse și îndatorirea de a face astfel încât activitățile exercitate în limitele jurisdicției ori sub controlul lor să nu cauzeze daune mediului în alte state, îndatorirea de a informa și la nevoie, de a intra în consultații cu acestea, informarea și cooperarea în caz de situații neprevăzute, când se pot produce efecte dăunătoare mediului etc.
În domeniul conservării naturii au fost adoptate o serie de convenții cu vocație mondială, precum: Convenția de la Ramsar, din 2 februarie 1971, asupra zonelor umede de importanță internațională, în special ca habitat al păsărilor acvatice, Convenția din 16 noiembrie 1972 asupra protecției patrimoniului mondial, cultural și natural, ambele elaborate sub egida UNESCO, Convenția de la Bonn, din 23 iunie 1979, asupra conservării speciilor migratoare aparținând faunei sălbatice etc.
În același timp, în deceniile care au urmat Conferinței de la Stockholm s-au afirmat noi probleme, cu caracter global, precum poluarea atmosferică la lungă distanță, diminuarea stratului de ozon, efectul de seră, etc. Care au reclamat adoptarea de reglementări juridice adecvate. Rezultatul principal al acestor preocupări a constat în documente precum: Conveția asupra poluării atmosferice transfrontiere pe distanțe lungi, încheiată la Geneva, la 13 noiembrie 1979, Conveția – cadru de la Viena, din 22 martie 1985 și protocolul de la Montreal din 1989 privind pătura de ozon etc.
În sfârșit, accidentul de la Cernobâl, din 26 aprilie 1986 a determinat adoptarea de către AIEA a două convenții: una privind notificarea rapidă a unui accident nuclear și, respectiv, cealaltă cu privire la asistența în caz de accident nuclear sau urgență radiologică.
Importante evoluții au avut loc și pe plan regional. La nivel european, Actul Final de la Helsinki din 1 august 1975 a consacrat un întreg capitol problemelor cooperării continentale în materie de mediu. Un rol important în domeniu au jucat și alte instituții regionale precum: Consiliul Europei, Consiliul Nordic etc.
O consistentă dezvoltare a cunoscut și dreptul comunitar al mediului. Totodată, acțiunea privind regiuni determinate ale lumii se poate situa și la nivel mondial. Astfel, PNUE, în colaborare cu alte instituții specializate ale ONU a inițiat adoptarea a o serie de convenții privind „mările regionale”. Este vorba cel mai frecvent de un ansamblu de instrumente cuprinzând planuri de cooperare și dezvoltare, o convenție generală și protocoale adiționale.
1.2. Conferința de la Rio de Janeiro -1992
În ciuda rezultatelor înregistrate în planul colaborării internaționale, mediul planetei a continuat să se deterioreze de o manieră generală. În această situație s-a căutat o nouă abordare, mai eficientă, care avea să se reflecte într-o concepție diferită asupra problematicii generale a protecției și conservării factorilor naturali. Aceasta și-a găsit expresia în două documente publicate și examinate în anul 1987 de Adunarea Generală a ONU, respectiv studiul PNUE „perspective în materia mediului până în anul 2000 și în continuare” și raportul Comisiei Mondiale pentru Mediu și Dezvoltare (CMED) așa numitul „Raport Brundtland”, intitulat „Viitorul nostru comun”.
Documentul CMED promovează pentru politicile și proiectele de dezvoltare o abordare integrată, potrivit căreia, dacă acestea sunt raționale din punct de vedere ecologic, trebuie să determine o dezvoltare durabilă atât în țările în curs de dezvoltare, cât și în cele dezvoltate. În această viziune, rolul prioritar revine măsurilor preventive și anticipative, fără a neglija însă măsurile corective imediate. Potrivit termenilor proprii raportului CMED, dezvoltarea durabilă este aceea care „răspunde nevoilor actuale, fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a răspunde nevoilor proprii”.
Raportul recomandă, de asemenea, realizarea de reuniuni regionale și mondiale pentru a promova integrarea mediului și a dezvoltării economice. Pe linia unor asemenea evoluții generale, la 22 decembrie 1989, Adunarea Generală a ONU a adoptat Rezoluția nr. 44/228, prin care s-a convocat o reuniune mondială pe tema dezvoltării și mediului. Potrivit documentului, Conferința urma să elaboreze strategii și măsuri destinate să oprească și să înlăture consecințele deteriorării mediului, în contextul unor mari eforturi naționale și internaționale pentru a promova în toate statele o dezvoltare susținută și sănătoasă din punct de vedere ecologic.
Ziua Mondială a Mediului Înconjurător( 5 iunie ) din anul 1992 a fost marcată de un eveniment unic în istoria omenirii și anume, cea de a doua Conferință a Națiunilor Unite pentru Mediu și Dezvoltare de la Rio de Janeiro.
Scopul general al Conferinței a fost acela al elaborării de strategii și măsuri care să contribuie la combaterea degradării mediului înconjurător în toate țările, în contextul dezvoltării durabile și optime din punct de vedere al mediului.
Conferința de la Rio s-a desfășurat în două etape: o primă etapă a fost între 3 și 12 iunie 1992 și a avut ca participanți miniștrii mediului, miniștrii ai unor organisme similare și reprezentanți ai altor instituții, organisme și programe specializate ale O.N.U. , reprezentanții unor organisme interguvernametale și neguvernamentale din 181 de state.
A doua etapă a Conferinței intitulată „Earth Summit” a avut loc în zilele de 12 și 13 iunie, în cele patru ședințe luând cuvântul 58 de președinți de țări și 50 de șefi de guverne.
În intenția organizatorilor, Conferința de la Rio trebuia să realizeze un nou consens internațional asupra unor teme de transcendență mondială, precum; protecția atmosferei, protecția resurselor terestre, conservarea diversității biologice, protecția resurselor de apă dulce, protecția oceanelor, mărilor și zonelor de coastă, gestiunea rațională, din punct de vedere ecologic, a biotehnologiilor, deșeurilor de produse și deșeurilor toxice, creșterea calității vieții și a sănătății umane, ameliorarea condițiilor de viață și muncă ale săracilor, eradicarea sărăciei și oprirea degradării mediului.
Din această perspectivă, după o reuniune organizatorică desfășurată la New York, în martie 1990, au urmat cele de la Geneva (1991) și New York (martie-aprilie 1992) în cadrul cărora, în trei grupe de lucru, s-au analizat problemele și s-au propus măsurile de adoptat în vederea soluționării lor. Desfășurată între 3-14 iunie 1992, Conferința Națiunilor Unite privind Mediul și Dezvoltarea a reunit 145 de președinți, prim-miniștri sau vicepreședinți, fiind socotită cea mai amplă reuniune la nivel înalt din secolul nostru. Referitor la rezultatele concrete ale acesteia ele s-au exprimat în adoptarea unor documente „Declarația de la Rio asupra mediului și dezvoltării – Carta Terrei”, Agenda 21, Convenția asupra biodiversității, acordul asupra climei, Convenția-cadru privind schimbările climatice, Declarația privind pădurile și Declarația privind deșertificarea.
Declarația de la Rio privind mediul și dezvoltarea deși nu are forță juridică reprezintă un compromis între țările industrializate și Grupul celor 77 ai țărilor în curs de dezvoltare. Asemănătoare celei de la Stockholm, aceasta consacră drepturile și responsabilitățile ce revin statelor în raport cu protecția mediului. Cea mai importantă invoație a acesteia constă în conjugarea progresului economic pe termen lung și potecția ecologică ce fuseseră tratați, până la acea dată, în mod separat; de acum înainte protecția mediului și dezvoltarea fiind strîns legate.
Spre deosebire de declarația de la Stockholm, cea de la Rio proclamă un număr de 27 de principii. Astfel, stabilind că ființele umane constituie centrul preocupărilor relative la dezvoltarea susținută se proclamă dreptul fundamental al omului la o viață sănătoasă și productivă în armonie cu natura. În completare principiul 3 imprimă o relevanță dimensiunii dreptului la dezvoltare care trebuie să se exercite de o manieră care să răspundă în mod echitabil, conform necesităților de dezvoltare și ecologice ale generațiilor prezente și viitoare.
De asemenea, preluând principul 21 al Declarației de la Stockholm, cea de la Rio recunoaște statelor „dreptul suveran de a-și exploata resursele potrivit propriilor politici în domeniul mediului și de dezvoltare și responsabilitatea de a se asigura că activitățile executate în limitele jurisdicției lor nu provoacă daune mediului în alte state sau în regiuni care sunt în afara limitelor jurisdicției naționale”.
Deși între cele două documente există o distanță în timp de două decenii, prin tematică și experiențele pe care le consacră acestea se sprijină reciproc. Într-adevăr, prima constatare este aceea că cele două declarații se completează în anumite privințe. Faptul se explică mai ales prin aceea că tematica fundamentală a celor două conferințe care le-au adoptat a fost diferită. Astfel, la Stockholm, în 1972, pentru prima dată în lume, a fost abordată într-un asemenea context problematica mediului uman. Douăzeci de ani mai târziu, în 1992, Conferința de la Rio de Janeiro se axa pe studiul raportului dintre mediu și dezvoltare din perspectiva „dezvoltării durabile”. Dacă în urma Conferinței de la Stockholm se presupunea că mediul nu poate fi conceputl fără dezvoltare, la Rio s-a ajuns la concluzia că dezvoltarea durabilă nu poate fi concepută fără un mediu de calitate. Datorită acestui lucru, declarația de la Rio face loc mai puțin naturii; nu se întâlnește decât o referință generală la biosferă și nu sunt prevăzute principii consacrate poluării mărilor și oceanelor ori conservării naturii, chiar în legătură cu dezvoltarea: „Conservării naturii și în special a florei și faunei sălbatice trebuie astfel să ocupe un lor important în planificarea pentru dezvoltarea economică”.
Redactorii Declarației de la Rio au decis să nu reia textele vechi, dar să facă referiri la principiile de la Stockholm care sunt citate în bloc în primul articol al scurtului preambul al documentului din 1992. ca atare, „dezvoltarea durabilă” ocupă în documentul de la Rio un loc privilegiat, fiindu-i consacrate nu mai puțin de 7 articole. Compararea celor două texte, fiindu-i consacrate nu mai puțin de 7 articole. Compararea celor două texte, de la Stockholm și de la Rio relevă apariția anumitor nuanțe ori schimbări de limbaj, datorate în principal, celor 20 de ani care s-au scurs între cele două reuniuni
O altă diferență majoră este referirea la planificare. Prezentă la Stockholm, ea este absentă la Rio unde îi este preferată cea la „integrarea politicilor”, care ia mai bine în calcul, fără îndoială, diferiții actori ai societății civile. Ca alte diferențe dintre cele două Declarații pot fi menționate:
referirea la situația țărilor în curs de dezvoltare și la prioritățile acestora este mult mai explicită în docmentul de la Stockholm, datorită, mai ales accentului pus cu precădere pe dezvoltare decât pe mediu;
atenția acordată țărilor în curs de dezvoltare se caracterizează prin locul pe care îl consacră Declarația și Agenda XXI vectorilor foarte importanți pentru acestea în frunte cu transferul de tehnologie;
referirea la resurse, la Stockholm a permis deja să se realizeze mediul la dezvoltare. De altfel, să nu uităm că toate principiile de la prima conferință ONU privind mediul au fost reluate în Declarația de la Rio;
un singur principiu se regăsește identic la Rio și Stockholm, cel suveranității asupra resurselor
Agenda XXI, reprezintă Planul de acțiune menit să ducă la aplicare principiile „Cartei Pământului”, pe o perioadă care se întinde dincolo de anul 2000. prin intermediul acestuia se stabilesc perioadele, obiectivele, costurile estimative, modalitățile de acțiune și responsabilitățile ce revin statelor și organismelor internaționale în această privință.
De asemenea, el aduce ca inovație, instituirea unei responsabilități globale pentru ONU și organismele din sistemul său față de abordarea și soluționarea problemelor de mediu. Aceasta se exprimă mai ales în sensul că dacă până acum fiecare structură sau conferință a ONU abordează sectoare specifice: protecția apei, problemele populației, habitatului, științei și tehnologiei etc., în viitor instituțiile Națiunilor Unite sunt plasate în fața unei responsabilități globale. O asemenea situație necesită, fără îndoială, mecanisme noi de funcționare și perfecționarea celor existente.
Referitor la conținut, prevederile documentului sunt cuprinse în 115 programe specifice, grupate în jurul a patru axe tematice:
dimensiunea social economică
conservarea și managementul resurselor naturale
rolul organizațiilor neguvernamentale și grupurilor sociale
mijloace de implementare a măsurilor stabilite.
Planul promovează concepția unei dezvoltări durabile, adică aceea care semnifică maximul și cea mai bună valorificare a biosferei de către actualele generații, care să ofere cele mai mari beneficii, în condițiile prezervării potențialului său pentru a oferi aceleași beneficii generațiilor viitoare.
Din punct de vedere juridic, unul dintre capitolele cele mai importante rămâne cel referitor la aranjamentele instituționale. Astfel, prevederile sale stabilesc că procesul interguvernamental de urmat după conferință se va înscrie în cadrul rolului jucat de organismele O.N.U., mergând în sensul restructurării și revitalizării în curs în sânul organizației mondiale.
Convenția-cadru asupra schimbărilor climatice proclamă responsabilitatea comună, dar diferențiată a părților contractante. De asemenea, se instituie obligația statelor de a conserva și reduce toate emisiile sau concentrațiile de gaze care produc efectul de seră și în special, emanațiile de anhidrid carbonic, de a diminua și înlătura cauzele și efectele schimbărilor climatice, precum și o serie de drepturi și responsabilități specifice pentru toate țările în curs de dezvoltare și cele industrializate.
Aplicarea Convenției trbuie asigurată, de asemenea, și prin alte mijloace, în special printr-un sistem de raportare a cărui funcționare este stabilită cu precizie de document.
Convenția a intrat în vigoare la 22 martie 1994, numeroase țări mari producătoare de gaz cu efect de seră fiind primele care au ratificat-o. Prima Conferință a părților a avut loc în aprilie 1995 la Berlin stabilind importante și ambițioase obiective pe termen lung.
Convenția privind diversitatea biologică (biodiversitatea) – a strânit o serie de dispute în condițiile în care prin prevederile sale, țările industrializate vor avea acces la materialele genetice și alte resurse biologice existente în pădurile tropicale și în statele în curs de dezvoltare, ori cele în care acestea din urmă vor accede la tehnologia „curată” din punct de vedere ecologic sau la biotehnologie. Așa se face că, deși un număr mare de state au aderat la Convenție, SUA nu au semnat-o pe motivul că prevederile sale ar afecta negativ industria în domeniul biotehnologiilor și că bugetul financiar al acesteia ar fi nerealist.
Declarația de principii asupra pădurilor – nu a putut să se transforme într-un document juridic datorită divergențelor apărute între Nord și Sud, constând în special în aceea că țările dezvoltate au propus un acord referitor la pădurile tropicale, în timp ce statele în curs de dezvoltare au cerut ca documentul să se refere și la pădurile din regiunile temperate și boreale.
Comitetul pregătitor a elaborat textul unei declarații care cuprinde 17 principii privind toate tipurile de păduri, ce va constitui totuși o etapă semnificativă a procesului de realizare a unui acord internațional adecvat în materie.
Declarația asupra deșertificării – prevede necesitatea intensificării cooperării internaționale împotriva deșertificării, urmând ca Adunarea Generală a ONU să creeze un comitet interguvernamental care să elaboreze proiectul unei Convenții în materie. Ca urmare în cea de-a 37-a sesiune a sa Adunarea a decis declanșarea unui proces în acest sens, astfel că la 17 iunie 1994, 110 state au semnat la Paris, Convenția mondială privind deșertificarea (deschisă spre semnare la 14 octombrie 1994).
Singura instituție creată de summit-ul ecologic de la Rio este Comisia dezvoltării durabile (CDD). Pentru a sprijini activitatea sa au fost instituite două elemente principale: structuri de coordonare a agențiilor, organismelor și programelor Națiunilor Unite și un „organ consultativ de înalt nivel”.
1.3. Conferința de la Johannesburg -2002
Cea de a treia Conferință mondială a O.N.U. asupra mediului a avut loc la Johannesburg între 26 august și 4 septembrie 2002, fiind dedicată dezvoltării durabile.
Între summitul de la Rio și cel de la Johannesburg reprezentanții țărilor lumii s-au mai întâlnit, în cadrul unor conferințe importante, organizate sub auspiciile O.N.U. ,printre care Conferința de la Monterrey asupra mijloacelor de finanțare necesare dezvoltării si Conferința Ministerială de la Doha. Aceste conferințe au conturat o viziune asupra viitorului umanității.
Pe ordinea de a Conferinței au stat următoarele probleme:
-apa și sitemul de salubritate;
-energia;
-sănătatea;
-agricultura;
-managementul ecosistemelor.
Documentele adoptate au fost Declarația de la Johannesburg și Planul de implementare a sarcinilor socio-economice și de mediu.
CAPITOLUL II
CONFERINȚA DE LA JOHANNESBURG
2.1. Pregătirea conferinței
In urma cu 10 ani ,cu prilejul Forumului Mondial de la Rio s-a căzut de acord asupra faptului că protecția mediului și dezvoltarea economică și socială sunt cei trei piloni inseparabili ai dezvoltării durabile.
Între cele două reuniuni națiunile lumii s-au mai întâlnit în căteva conferințe importante, organizate sub auspiciile O.N.U. ,printre care Conferința de la Monterrey asupra mijloacelor de finanțare necesare dezvoltării si Conferința Ministerială de la Doha. Concluziile acestora au reprezentat liniile directoare pentru Forumul de la Johannesburg privind Dezvoltarea Durabilă.
După Forumul Mondial de la Rio s-au introdus noi convenții și protocoale pentru implementarea Agendei 21.Acest document analizează premisele și posibilitățile de punere în aplicare a principiilor Declarației de la Rio,referindu-se în cadrul celor patru secțiuni la :dimensiunile sociale și economice ,conservarea și gestionarea resurselor în scopul dezvoltării ,întărirea rolului organismelor internaționale și la mijloacele de execuție.
În urma acestor conferințe reprezentanții națiunilor lumii au fost de acord asupra faptului că de avantajele dezvoltării durabile trebuie să beneficieze fiecare individ sau națiune ,acesta fiind un drept care nu poate fi îngrădit.De asemenea, s-au angajat să îndeplinească obiectivele de dezvoltare agreate la nivel internațional, inclusiv cele cuprinse în Declarația Mileniului și în alte acorduri internaționale relevante, încheiate cu prilejul conferințelor Națiunilor Unite desfășurate după 1992 .
Angajamentul de la Johannesburg este rezultatul unui proces distinct și complex care a inclus negocieri inter-guvernamentale, dialog multi-disciplinar și inițiative de parteneriat. Forumul de la Johannesburg a generat un angajament coerent și integrat privind dezvoltarea durabilă.
2.2. Obiectivele conferinței
Forumul de la Johannesburg reprezintă platforma pentru analizarea progreselor înregistrate și a identificării modalităților de implementare a obiectivelor asumate, în condițiile în care statele se confruntă cu dificultățile noului secol.
In Declarație se recunoște că eradicarea sărăciei, schimbarea pattern-urilor de consum și de producție, protejarea și utilizarea bazei de resurse pentru asigurarea vieții și a dezvoltării economice și sociale sunt obiective globale și în egală măsură cerințe esențiale ale dezvoltării durabile, prin urmare statele semnatare s-au angajat în lupta impotriva tuturor factorilor care împiedică această dezvoltare.
Angajamentul de la Johannesburg s-a focalizat asupra necesităților de bază ale demnității umane – apa și sistemul de salubritate publică, energia, sănătatea , calitatea alimentelor și bio-diversitatea. În același timp , se recunoaște importanța centrală a tehnologiei, educației, pregătirii și creării de noi locuri de muncă.
Pentru a contribui la realizarea obiectivelor privind dezvoltarea globală s-a hotărât depunerea de eforturi suplimentare pentru îndeplinirea obiectivelor agreate în cadrul Asistenței Oficiale pentru Dezvoltare.Un obstacol major pentru dezvoltarea durabilă îl reprezintă datoriile statelor mai puțin dezvoltate, a celor în curs de dezvoltare cât și a celor mediu dezvoltate.
Realizarea securității alimentare pentru toate ființele umane reprezintă o componentă vitală a luptei pentru eradicarea sărăciei și întărirea demnității umane. Prin urmare, statele semnatare și-au exprimat îngrijorarea față de insuficiența măsurilor adoptate pentru crearea condițiilor de dezvoltare durabilă a sistemelor agricole în statele sărace.
Apa reprezintă resursa esențială pentru sănătate, irigații, electricitate și protejarea ecosistemelor. Prin urmare asigurarea unor rezerve adecvate de apă, precum și asigurarea calității acesteia, în condițiile urbanizării intense și a nevoilor zonelor rurale, sunt elemente esențiale pentru obiectivele dezvoltării durabile.
Diversele forme de folosire a energiei au drept consecințe defavorabile asupra mediului precum: desertificarea, acidificarea, poluarea aerului și schimbările climatice. Din această perspectivă, statele s-au angajat pentru implementarea tuturor acordurilor internaționale relative la aceste aspecte, cât și pentru asumarea unui anagjament pe termen lung care să răspundă schimbărilor climatice.
Statele semnatare s-au angajat să contribuie la restaurarea sistemului ecologic al planetei, cu accent asupra menținerii bio-diversității și a sistemelor naturale care susțin viața pe Pământ, precum și să combată procesul de desertificare. Remedierea procesului galopant de reducere a ratei bio-diversității, la nivel național și global, reprezintă o prioritate pentru realizarea unui mediu de viață normal pentru întreaga populație.
Dezvoltarea durabilă presupune o perspectivă pe termen lung, participare largă la elaborarea politicilor, proces decizional și implementarea deciziilor la toate nivelele. Guvernele țărilor semnatare vor continua să conlucreze pentru realizarea unui parteneriat stabil cu sectorul privat, societatea civilă, forța de muncă și toate grupurile majore, respectând importanța și independența acestor parteneri sociali.
Prin adoptarea Angajamentului privind Dezvoltarea Durabilă se reafirmă angajamentul vizând respectarea principiilor de la Rio și implementarea Agendei 21, toate acestea constituind elementele centrale ale acordului de la Johannesburg.Democrația, statul de drept, respectarea drepturilor și libertăților omului precum și realizarea păcii și securității sunt esențiale pentru îndeplinirea totală a dezvoltării durabile. Aceste obiective sunt indivizibile și se susțin reciproc.
Printre obiectivele conferinței se numără și promovarea dialogului și a cooperării între toate popoarele și civilizațiile lumii, indiferent de rasă, incapacități, religie, limbă, cultură și tradiții;susținerea emancipării femeilor, considerându-se că egalitatea între sexe trebuie să fie încorporată în toate activitățile cuprinse în Agenda 21, Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului și ale Angajamentului de la Johannesburg.
2.3.Principiile conferinței
Declarația de la Johannesburg cuprinde angajamentul statelor semnatare de a promova și consolida principiile de bază ale dezvoltării durabile – dezvoltarea economică, dezvoltarea socială și protecția mediului – la nivel local, național, regional și global.
Dintre principiile consemnate în Declarație amintim:
– Principiul potrivit căruia protecția mediului înconjurător constituie un obiectiv de interes public major prin prisma scopului legii.Acest principiu are în vedere reglementarea protecției mediului și consacră modul și direcția în care trebuie să se orienteze dispozițiile legislative: ocrotirea mediului înconjurător trebuie realizată pe baza principiilor și a elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă a societății;
-Principiul potrivit căruia popoarele au dreptul la o viață sănătoasă și productivă în armonie cu natura;
-Pricipiul exercitării de către stat a dreptului suveran de a-și exploata propriile resurse, fără a provoca prin aceasta daune transfrontiere mediului. Potrivit acestui principiu, statele au dreptul de a exercita suveranitatea permanentă asupra resurselor naturale și a bogățiilor naționale în interesul propriei dezvoltări și în limitele jurisdicției lor naționale, fără să cauzeze daune mediului altor state;
-Principiul prevenirii riscurilor ecologice și al producerii daunelor. Acest pincipiu reclamă, pe de o parte, reglementarea unor obligații cu caracter preventiv iar pe de altă parte, promovarea unor activități care să conducă la evitarea producerii unor modificări negative privind calitatea mediului;
-Principiul conservării biodiversității și a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural. Acest principiu are în vedere biodiversitatea sub trei aspecte principale: menținerea proceselor ecologice esențiale ale sistemelor de suport ale vieții; prezervarea diversității genetice; utilizarea durabilă a speciilor și ecosistemelor;
-Pricipiul prevenirii, reducerii și controlului poluării, cu privire la mediu în ansamblul său;
-Principiul privind utilizarea celor mai bune tehnici disponibile pentru activitățile care produc poluări semnificative;
-Principiul „poluatorul plătește”. Poluatorul este întreprinzătorul sau factorul de decizie în materie economică care se situează pe o poziție antiecologică, fiind obligat să suporte consecințele nerespectării îndatoririlor prevăzute de lege privind introducerea și folosirea unor thenologii nepoluante, limitarea poluării de la parametrii stabiliți de ecostandarde, nerespectarea procedurii de autorizare și a altor obligații specifice în acest sens;
-Principiul precauțiunii în luarea deciziilor; Principiul se justifică mai ales atunci când din datele științifice nu rezultă cu exactitate dacă o activitate este periculoasă pentru mediu. Cu alte cuvinte, atunci când datele științifice sunt neconcludente în ceea ce privește efectele unei activități, decizia de mediu trebuie să fie în sensul neînceperii activității respective. Aceasta deoarece pericolul degradării mediului este prea mare pentru a risca o decizie care se va dovedi ulterior greșită.
-Principiul participării publicului la elaborarea și aplicarea deciziilor de mediu; acest principiu include în conținutul său, printre altele, dreptul de informare asupra politicilor sau proiectelor care pot avea consecințe negative asupra mediului, dreptul de a paricipa la procesele prin care se adoptă decizii referitoare la mediu și, dacă este necesar, de a dispune de mijloace juridice adecvate pentru recuperarea pagubelor suferite ca urmare a nerespectării garanțiilor legale.
-Principiul dezvoltării durabile;
-Angajamentul prevede importanța continuă a Principiului similarității, dar responsabilitatea trebuie să fie diferențiată.
-În Declarație se reafirmă Principiul de la Rio potrivit căruia ființele umane au dreptul la o viață sănătoasă și productivă în armonie cu natura. Prin urmare, se exprimă îngrijorarea față de faptul că miliarde de oameni sunt expuși, în continuare la boli incurabile și înregistrându-se moarte prematură ca urmare a unor boli transmisibile precum SIDA, TBC, malarie și o gamă largă de boli caracteristice copilăriei. Acestea sunt generate de sărăcie, sub-dezvoltare, lipsa locuințelor, condițiile climatice defavorabile, lipsa medicamentelor și a vaccinurilor, precum și slabei infrastructuri medicale.
Statele și popoarele trebuie să coopereze cu bună-credință și într-un spirit de solidaritate pentru aplicarea principiilor consacrate în prezenta Declarație și la dezvoltarea dreptului internațional în domeniul dezvoltării durabile.
2.4.Strategia impusă statelor în vederea protejării mediului
Discrepanța crescândă între zonele dezvoltate și cele în curs de dezvoltare reprezintă o amenințare majoră la adresa prosperității, securității și stabilității globale.
Angajamentul privind Dezvoltarea Durabilă atestă faptul că, în ciuda diversității, realizarea unui parteneriat constructiv pentru schimbare este posibil. Se respectă asfel diversitatea culturală și cea a sistemelor de valori ca și promovarea intereselor populațiilor indigene.
Se reafirmă că populațiile indigene și comunitățile locale sunt importante pentru susținerea diversității biologice și menținerea sistemului de cunoaștere indigen, ceea ce impune ca acestea să participe și, în egală măsură, să beneficieze din implementarea Angajamentului de la Johannesburg.
Se conștientizeză faptul că societatea globală are mijloacele și resursele pentru a gestiona dificultățile procesului de dezvoltare durabilă cu care se confruntă întreaga umanitate și importanța investițiilor directe pentru creșterea economică și dezvoltarea statelor aflate în curs de dezvoltare.Este necesară întărirea capacității de construcție și, în același timp, sunt necesare transferuri de tehnologie și resurse adecvate pentru stoparea sărăciei și subdezvoltării.
Statele semnatare își exprimă sprijinul pentru apariția grupurilor regionale și a alianțelor, precum Noul Parteneriat pentru Dezvoltarea Africii (NEPAD). Acestea vizează promovarea cooperării regionale, îmbunătățirea cooperării internaționale și susținerea dezvoltării durabile.
Se susține lansarea diferitelor acorduri și activități de parteneriat implicând toți factorii responsabili, acestea făcând parte din Angajamentul de la Johannesburg, precum și întărirea și îmbunătățirea guvernării la nivel
local pentru implementarea efectivă a Agendei 21, Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului și a Angajamentul de la Johannesburg.
Procesul de globalizare este acompaniat de apariția de corporații care conduc sectorul privat și care au resonsabilitatea de a contribui la dezvoltarea echitabilă și durabilă a comunităților și societăților chiar și în condițiile în care își promovează activitățile legitime.Prin urmare este necesar ca sectorul privat să opereze într-un mediu transparent și ferm reglementat juridic care să întărească responsabilitatea și contribuția socială a acestuia.
În consecință s-a căzut de acord că Adunarea Generală a O.N.U. ar trebui să urmărească responsabilitatea și contribuția socială a sectorului privat.
Imperativele strategiei pentru dezvoltarea durabilă sunt:
eliminarea sărăciei în condițiile satisfacerii nevoilor esențiale pentru locuri de muncă, hrană, energie, apă, locuințe și sănătate;
asigurarea creșterii populației la un nivel acceptabil și reducerea creșterii demografice necontrolate;
conservarea și sporirea resurselor naturale, întreținerea diversității ecosistemelor, supravegherea impactului economiei asupra mediului;
descentralizarea și sporirea resurselor naturale, întreținerea diversității ecosistemelor, supravegherea impactului economiei asupra mediului;
descentralizarea formelor de guvernare, creșterea gradului de participare la luarea deciziilor și unificarea deciziilor privind mediul și economia;
reorientarea tehnologiei și a riscului managerial.
Conceptul de dezvoltare durabilă trebuie adaptat la condițiile specifice fiecărei țări, ceea ce nu exclude nevoia și chiar necesitatea cooperării internaționale.
2.5. Documente adoptate
Cel mai important document adoptat este Declarația de la Johannesburg, care cuprinde angajamentul statelor semnatare de a promova și consolida principiile de bază ale dezvoltării durabile, la nivel local, regional și global.
In Declarație se recunoște că eradicarea sărăciei, schimbarea pattern-urilor de consum și de producție, protejarea și utilizarea bazei de resurse pentru asigurarea vieții și a dezvoltării economice și sociale sunt obiective globale și în egală măsură cerințe esențiale ale dezvoltării durabile, prin urmare statele semnatare s-au angajat în lupta împotriva tuturor factorilor care împiedică această dezvoltare.
Se reafirmă sprijinul ce trebuie acordat țărilor mai puțin dezvoltate.
Un alt document adoptat în cadrul Conferinței este Planul de implementare a sarcinilor socio-economice și de mediu.
Forumul mondial dedicat dezvoltării durabile a umanității, desfășurat în septembrie 2002 la Johannesburg, Africa de Sud, reprezintă un pas făcut în viitor, care ar putea conferi o altă dimensiune și o altă mentalitate asupra conviețuirii speciei umane cu planeta Pământ.
CAPITOLUL III
PROTEJAREA MEDIULUI ÎN ROMÂNIA
3.1.Principii privind protejarea mediului în țara noastră preluate din principalele conferințe internaționale
Principiile dreptului mediului sunt acele reguli esențiale, de maximă aplicabilitate, care stau la baza ramurii de drept.
Principiile prezintă o importanță deosebită în acest domeniu deoarece:
normele de dreptul mediului se găsesc în general în izvoare foarte diverse, principiile fiind acelea care asigură coeziunea internă a ramurii de drept;
dreptul mediului fiind o ramură nouă, dinamică și evolutivă, trebuie să găsească rapid răspuns la problemele degradării și, pentru aceasta, atunci când nu au fost încă adoptate norme juridice într-o anumită materie, se aplică principiile;
principiile dreptului mediului au un rol important în interpretarea normelor tehnice care uneori ridică dificultăți pentru practicienii dreptului;
au caracter complex, juridic, economic și decizional, caracter perfect adaptat naturii complexe a ramurii de drept;
sunt specifice dreptului mediului, reprezentând argumente pentru autonomia ramurii de drept.
În același timp, dezvoltarea principiilor dreptului mediului în acte normative (interne și internaționale) și mai ales în doctrină este criticabilă deoarece:
sunt prea generale și au un conținut prea complex, ceea ce determină dificultăți în aplicarea lor practică. De asemenea, în multe situații ele sunt numai enunțate în cuprinsul actelor normative, fără a li se determina conținutul (ca de exemplu, în legea română de protecție a mediului nr. 137/1995). În plus, de multe ori, mai ales în dreptul internațional, statele apelează numai la enunțarea acestora în loc să adopte reguli concrete de protecție;
conținutul principiilor dreptului mediului este determinat în mod diferit în doctrină de diverși autori, ceea ce crează obstacole în aplicarea lor.
Din această perspectivă, principiile dreptului mediului pot fi clasificate după mai multe criterii, dintre care considerăm că cele mai importante sunt următoarele:
principii interne și principii internaționale. În același timp, trebuie reținut că unele principii au deopotrivă caracter intern și internațional;
principii de bază și principii decizionale (care un rol mai important în deciziile de mediu)existând între aceste categorii strânse legături, de exemplu: principiul „poluatorul plătește” este și principiu de bază (influențând domeniul răspunderii civile pentru mediu) și decizional;
principii tradiționale (considerate deja clasice în materie, ca de exemplu, poluatorul plătește) și principii noi (afirmate în general, după 1980 și consolidate în Declarația de la Rio, cum sunt: principiul precauției, principiul dezvoltării durabile și principiul participării publicului);
principii afirmate expres în Legea protecției mediului și principii doctrinare;
principii de maximă generalitate în dreptul mediului și principii speciale, care se aplică numai într-un anumit domeniu (de exemplu, principiul proximității care este specific regimului juridic al deșeurilor).
La nivelul principiilor de bază se regăsește, în primul rând, Principiul potrivit căruia protecția mediului înconjurător constituie un obiectiv de interes public major. În acest cadru, Legea protecției mediului califică, încă din primul său articol, ocrotirea mediului ca reprezentând un „obiectiv de interes public major”.
Textul are în vedere, prin prisma scopului legii, reglementarea protecției mediului și consacră modul și direcția în care trebuie să se orienteze dispozițiile legislative: ocrotirea mediului înconjurător trebuie realizată pe baza principiilor și a elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă a societății.
Proclamarea legislativă a protecției mediului a fost făcută în țara noastră încă din anul 1973 prin Legea nr.9 privind protecția mediului, care prevedea că aceasta constituie „o problemă de interes național”.
Constituția din anul 1991, deși nu consacră acest principiu prevede în art. 134 obligația statului de a exploata resursele naturale ale țării „în concordanță cu interesul național”.
Valoarea social-juridică deosebită conferită păstrării echilibrului ecologic și conservării factorilor de mediu, determină și caracterul imperativ al normelor de drept în domeniu, deoarece nici o activitate umană nu se poate desfășura fără respectarea normelor de protecție a mediului fiind, în consecință, o obligație generală ce revine tuturor autorităților publice centrale și locale, precum și persoanelor fizice și juridice.
Este în afara oricărei discuții că există norme imperative care reglementează regimul activităților cu impact asupra naturii și că acestea sunt de ordine publică, deoarece corespund obiectivelor acesteia, potrivit dreptului comun. Dar ținând seama de multitudinea regulilor imperative din domeniul protecției mediului se pune problema existenței unei ordini publice ecologice. Recunoașterea ordinii publice ecologice ar permite unificarea teoretică a diverselor reglementări din această materie pentru că toate au același scop: respectarea ordinii publice ecologice. Conținutul ordinii publice ecologice este variabil în funcție de concepția și necesitățile societății. Recunoașterea ordinii publice ecologice nu reprezintă în sine un izvor de drept, ci trebuie adoptate în continuare reguli de protecție și consolidate competențele autorităților publice în domeniu.
Dacă dreptul mediului include recunoașterea faptului că obiectul protecției reprezintă o finalitate de interes public major, atunci principiul astfel stabilit este valabil pentru toate componentele de mediu care reclamă ocrotire. Nu întâmplător, Legea nr.137/1995 consacră caracterul de „interes public major” nu numai pentru protecția valorilor generale ale mediului, ci și pentru ceea ce face obiectul reglementărilor legislative cuprinse în legi speciale, cum sunt: regimul substanțelor și al deșeurilor periculoase; gospodărirea deșeurilor menajere, industriale și agricole; regimul substanțelor de uz fitosanitar; protecția atmosferei; piscicultura și pescuitul; răspunderea pentru prejudiciile aduse mediului etc.
Protecția mediului înconjurător are efecte directe și indirecte, pe termen lung, în toate compartimentele sistemului social, uman. Această activitate deosebit de complexă se desfășoară după o concepție unitară, la nivel local și național reclamând, pe de o parte, menținerea integrității mediului, respectiv a sistemelor suport ale vieții, printr-un control eficient al fluctuațiilor fatorilor antropici în limitele de suportabilitate ale acestora și, pe de altă parte, reconstrucția și recuperarea celor degradați, fie ca urmare a unor erori în strategia de dezvoltare, fie a unor catastrofe naturale.
În acest scop, ministerele, celelalte organe centrale și locale ale administrației publice, societățile comerciale și celelalte persoane juridice, precum și persoanele fizice prin a căror activitate se pot aduce daune mediului ambiant au, în afara atribuțiilor specifice ce revin fiecăruia în domeniul său de activitate, următoarele obligații și răspunderi: să elaboreze programe proprii de protecție a mediului și să integreze obiectivele și cerințele de mediu în pregătirea, elaborarea planurilor de protecție și intervenție în caz de poluări și accidente ecologice și în adoptarea unor programe de profil; să asigure integritatea politicilor de mediu în politicile specifice; să asigure pregătirea și transmiterea către autoritățile competente pentru protecția mediului a informațiilor și documentației necesare obținerii avizului de mediu pentru planurile și programele pentru care este necesară evaluarea de mediu; să creeze sistemul de informare propriu și să stabilească condițiile și termenii care să permită accesul liber la informații și participarea publicului la deciziile privind mediul ș.a.
Pentru coordonarea și îndrumarea unitară a activităților de protecție a mediului înconjurător, funcționează ca autoritate publică și centrală, Ministerul Apelor și Protecției Mediului care reactualizează periodic strategia protecției mediului, cu respectarea principiilor și a elementelor strategice prevăzute de lege; organizează sistemul național de inspecție privind mediul; coordonează activitatea acestora și asigură informarea autorității centrale pentru sănătate privind rezultatele monitorizării contaminării radioactive a mediului, îndeplinind și alte atribuții prevăzute de lege. La rândul lor, autoritățile teritoriale de protecție a mediului, elaborează recomandările și acționează pentru integrarea politicilor de mediu cu cea de amenajare a teritoriului și urbanism și impun măsuri de reconstrucție ecologică; asistă autoritățile publice și celelalte persoane juridice în scopul diminuării efectelor negative ale activităților economice și încurajează introducerea tehnologiilor neadecvate pentru mediu etc.
Un rol important în acest domeniu revine și mass-mediei care trebuie să educe și să conștientizeze populația de necesitatea respectării normelor de protecție a mediului.
Acest principiu are o serie de consecințe juridice dintre care amintim:
în ceea ce privește regimul juridic al asociațiilor și fundațiilor, una dintre condițiile prevăzute de lege, pentru ca o asociație sau fundație să fie recunoscută ca fiind de utilitate publică, este ca activitatea acesteia să se desfășoare în interes general sau comunitar. Recunoașterea utilității publice conferă asociației sau fundației drepturile prevăzute de lege, inclusiv dreptul preferențial la resurse provenite din bugetul de stat sau bugetele locale. Este neîndoielnic, că asociațiile de protecție a mediului îndeplinesc această condiție.
Cu privire la limitarea dreptului de proprietate rezultată din folosirea subsolului unei proprietăți private imobiliare. Potrivit ar.41 din Constituție, pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăți imobiliare, cu obligația de a despăgubi proprietarul pentru daune imputabile autorității. Activitățile de înlăturare a consecințelor grave ale poluării sunt activități de interes general.
În materia exproprierii pentru cauză de utilitate publică. Prima etapă din procedura exproprierii este declararea de utilitate publică a acesteia. Utilitatea publică se declară pentru lucrări de interes național sau de interes local. Potrivit legii, sunt de utilitate publică, printre altele, și instalațiile pentru protecția mediului, sistemele de avertizare și prevenire a fenomenelor naturale periculoase, lucrările de combatere a eroziunii în adâncime, protecția și punerea în valoare a monumentelor naturale și istorice și altele;
Definirea abuzurilor de drept în materia proprietății.
Stabilirea criteriilor pentru determinarea bunurilor care alcătuiesc proprietatea publică. Bineînțeles, că noțiunea de interes public folosită de Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia nu se identifică cu cea folosită de art.1 din Legea protecției mediului, dar ele se influențează reciproc.
Determinarea atribuțiilor principale ale prefectului care, potrivit art.134 din Legea admnistrației publice locale nr.215/2001, cu modificările ulterioare, asigură realizarea intereselor naționale și aplicarea și respectarea Constituției, a celorlalte acte subsecvente ei, precum și a ordinii publice.
În țara noastră, preocuparea pentru protecția mediului înconjurător trebuie să stea alături de cele mai importante și urgente probleme, gândirea ecologică impunându-se tot mai mult ca o componentă prioritară a politicii de stat.
Un al doilea principiu de bază îl reprezintă cel al exercitării de către stat a dreptului suveran de a exploata resursele naturale, în conformitate cu politica sa ecologică. Potrivit Rezoluției Adunării Generale a ONU nr.2153/1996, statele au dreptul de a exercita suveranitatea permanentă asupra resurselor naturale și a bogățiilor naționale în interesul propriei dezvoltări, ceea ce constituie un element esențial al suveranității. De altfel, încă din 1972, Declarația de la Stockholm consacra principiul potrivit căruia statele au dreptul suveran, în conformitate cu Carta ONU și principiile dreptului internațional, de a-și exploata propriile resurse, în funcție de politica lor privind mediul înconjurător și au datoria de a asigura că activitățile exercitate în limitele jurisdicției sau sub controlul lor, să nu provoace daune mediului înconjurător în alte state.
În același sens, Constituția României consacră în art.134 lit.d), obligația statului de a exploata resursele naturale în concordanță cu interesul național.
Teritoriul național reprezintă spațiul geografic asupra căruia statul își exercită suveranitatea sa exclusivă și deplină, fiind format din suprafață mediilor terestre și acvatice, din solul, subsolul și coloana de aer de deasupra lor. Parte integrantă a suveranității de stat, supremația teritorială obligă statele să nu aducă nici o atingere teritoriilor altor state, să le respecte integritatea mediilor lor terestre, aeriene, fluviale și maritime. De asemenea, parte componentă a suveraniății este și dreptul fiecărui popor de a decide liber asupra propriilor bogății și resurse naturale, de a asigura un mediu înconjurător propice vieții omului.
După cum se știe, frontiera desparte teritoriul unui stat de teritoriile altor state, de marea liberă, de spațiul extra-atmosferic. În domeniul fluvial cursurile de apă internaționale separă teritoriile dintre state. Ca urmare regimul juridic privind mediul înconjurător nu este unitar ci diferă, în funcție de existența suveranității de stat și a jurisdicției naționale sau de inexistența acestora.
Astfel, partea de mediu care se află în limitele frontierelor naționale – la care se adaugă partea de mediu jurisdicției naționale – este guvernată de regimul juridic stabilit potrivit legilor interne ale fiecărui stat, regim juridic național, în timp ce partea de mediu situată dincolo de jurisdicția națională cade numai sub incidența regimului juridic instituit prin convenții și acorduri internaționale – regim juridic internațional.
Respectarea suveranității permanente și depline a statelor asupra resurselor proprii presupune posesia, folosința și dispoziția asupra acestor resurse. Aceasta înseamnă, de fapt, dreptul de a le exploata, dezvolta, proteja și utiliza în funcție de interesele naționale legitime.
Principiul prevenirii riscurilor ecologice și al producerii daunelor este consacrat în art. 3 lit.c) din Legea nr. 137/1995, fiind axat pe ideea că activitatea de prevenire a riscurilor ecologice este cu mult mai puțin costisitoare decât reparea daunelor ecologice, daune care de multe ori au caracter ireversibil.
O bună politică în domeniul mediului trebuie să aibă în vdere evitarea de la început a poluării și degradării acestuia, urmărind permanent incidența activităților antropice și adoptarea politicilor de mediu, armonizate cu programele de dezvoltare. Aplicarea acestui pincipiu reclamă, pe de o parte, reglementarea unor obligații cu caracter preventiv iar pe de altă parte, promovarea unor activități care să conducă la evitarea producerii unor modificări negative privind calitatea mediului.
În cadrul acestor activități, rolul principal revine evaluării de mediu, care are ca scop integrarea obiectivelor și cerințelor de protecție a mediului în pregătirea și adoptarea anumitor planuri și programe care pot avea efecte semnificative asupra mediului.
Domeniile specifice avute în vedere pentru evaluarea de mediu a anumitor planuri și programe sunt: amenajarea teritoriului și urbanismul, utilizarea terenurilor, agricultura, silvicultura, piscicultura, transportul, energia, industria, inclusiv activitatea de extracție a substanțelor minerale utile, gospodărirea deșeurilor, gospodărirea apelor, telecomunicațiilor, turismul.
Legea stabilește o serie de obligații ce revin persoanelor fizice și juridice începând cu solicitarea și obținerea acordului și/sau autorizației de mediu, pe baza prezentării de către titularul proiectului sau activității a studiului de impact și terminând cu efectuarea bilanțului de mediu la încetarea activității generatoare de impact asupra mediului sau la schimbarea destinației sau a proprietarului investiției.
La rândul lor, autoritățile pentru protecția mediului sunt obligate să țină seama de informațiile primite și avizele obținute în momentul când iau decizia de autorizare solicitată și să efectueze controlul asupra activităților autorizate.
Titularul activității are obligația de a informa autoritățile publice teritoriale pentru protecția mediului cu privire la rezultatele automonitorizării emisiilor de poluanți reglementați, precum și cu privire la accidente sau pericole de accidente, ca urmare a emiterii autorizației de mediu.
Persoanele fizice și juridice care desfășoară activități cu substanțe și deșeuri periculoase, precum și alte deșeuri sunt obligate, printre altele, să țină evidența strictă a substanțelor și preparatelor chimice periculoase, inclusiv a recipientelor și ambalajelor acestora, care intră în sfera lor de activitate și să furnizeze informațiile și datele cerute de autoritățile competente pentru protecția mediului; să elimine în totalitate și în condiții de siguranță pentru sănătatea populației și pentru mediu substanțele și preparatele chimice periculoase cu substanțe și preparate chimice mai puțin periculoase sau nepericuloase etc.
Fiind o caracteristică intrinsecă a sistemelor om-mașină-computer, riscul nu poate fi ignorat de către factorii de decizie, prevederea lui fiind o chestiune managerială.
Procedura de evaluare a riscului implică o rețea complexă între tehnologi, decident și societate, riscul este determinat de structura informațiilor referitoare la comportarea sistemului, gradul de sensibilitate la risc al decidentului, capacitatea de a evalua corect consecințele apariției unei manifestări a hazardului, nivelul de dezvoltare metodologică pentru calcularea riscului. Riscul reprezintă probabilitatea provocării de pagube materiale sau prejudicii aduse persoanelor și probabilitatea apariției unor asemenea efecte.
Prin intermediul principiului conservării biodiversității și a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural, se prevede ca ecosistemele și organismele, ca de altfel și resursele pământului, mărilor și atmoseferei, ce sunt folosite de om, trebuie utilizate în mod controlat pentru a obține o productivitate optimă, fără a periclita integritatea altor sisteme sau specii cu care coezistă. În acest scop, trebuie menținute procesele ecologice esențiale ale ecosistemelor pentru o bună funcționare a bioseferei, pentru prezervarea diversității biologice și a resurselor naturale de viață.
Acest principiu are în vedere biodiversitatea sub trei aspecte principale: menținerea proceselor ecologice esențiale ale sistemelor de suport ale vieții; prezervarea diversității genetice; utilizarea durabilă a speciilor și ecosistemelor.
Toate aceste aspecte sunt prevăzute în Convenția privind diversitatea biologică, adoptată la Conferința Națiunilor Unite pentru Protecția Mediului Înconjurător de la Rio din 1992.
În art.3 al Convenției se precizează că statele au dreptul suveran de a-și exploata propriile resurse în conformitate cu politicile lor de mediu și cu responsibilitățile pe care le au de a nu produce pagube mediului. Fiecare parte contractantă se obligă să: integreze conservarea și utilizarea rațională a resurselor biologice pentru a evita sau micșora impacturile negative asupra diversității biologice; să susțină populațiile locale în dezvoltarea și influențarea biologică; să încurajeze cooperarea dintre autoritățile sale guvernamentale și sectorul său în dezvoltarea de metode pentru utilizarea rațională a resurselor biologice.
Legea protecției mediului prevede „principiul biodiversității și a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural”. În același timp, prin Constituție, statul trebuie să asigure „refacerea și ocrotirea mediului înconjurător, precum și menținerea echilibrului ecologic”.
Astfel, pentru protecția mediului are în vedere acest principiu atât sub aspect general, cât și sub aspect special, reglementând, în detaliu protecția resurselor naturale și biodiversității. Răspunderea în aplicarea acestui principiu revine, în primul rând, autorităților de protecție a mediului.
Astfel, pentru protecția factorilor abiotici ai mediului, se elaborează norme tehnice, standarde de calitate, proceduri de prelevare și analiză, monitorizare etc.
La proiectarea lucrărilor care pot determina modificări ale cadrului natural al unei anumite zone, legea prevede obligativitatea procedurii de evaluare a impactului asupra acesteia, urmată de avansarea unor soluții tehnice de menținere a zonelor de habitat natural, de conservare a funcțiilor ecosistemelor vegetale și animale.
Deținătorii legali ai suprafețelor terestre supuse unui regim de conservare ca habitate naturale sau pentru refacerea ecologică le pot gestiona numai cu obligația de a aplica măsurile de conservare stabilite de autoritatea centrală pentru protecția mediului, beneficiind în acest scop de scutiri de impozite și compensații pentru lucrările de refacere întreprinse.
Pentru protejarea unor specii și organisme rare amenințate cu dispariția, pentru conservarea biodiversității se instituie arii protejate, la propunerea Academiei Române.
Principiul „poluatorul plătește” este consacrat în art.3 lit.d) din Legea nr.137/1995 și are asigurată aplicarea prin consacrarea răspunderii ce revine persoanelor fizice și juridice care prin activitățile lor produc poluare.
Poluatorul este întreprinzătorul sau factorul de decizie în materie economică care se situează pe o poziție antiecologică, fiind obligat să suporte consecințele nerespectării îndatoririlor prevăzute de lege privind introducerea și folosirea unor tehnologii nepoluante, limitarea poluării de la parametrii stabiliți de ecostandarde, nerespectarea procedurii de autorizare și a altor obligații specifice în acest sens.
Principiul are și o justificare economică: neefectuarea la timp a chetuielilor pentru protecția mediului atrage ulterior costuri mai ridicate, care trebuie acoperite fără a mai vorbi de pierderea de profit.
Principiul „poluatorul plătește” a fost dezvoltat ca o metodă de alocare a costurilor de menținere sub control a poluării. El poate fi, de asemenea, aplicat într-o formă directă ca o taxă de poluare sau ca o penalitate.
Tot astfel, dacă poluatorul omite să întreprindă acțiunile necesare pentru a opri, reduce sau elimina poluarea și măsurile vor fi luate de un sector al admnistrației publice, totalitatea cheltuielilor va fi imputată poluatorului.
Investițiile făcute în această direcție atrag după ele efecte economice pozitive care, adeseori se prelungesc cu mult dincolo de termenul de recuperare a investiției globale.
A acționa în sens global, înseamnă a produce poluare pentru a cărei combatere sunt necesare cheltuieli mult mai mari, pe lângă riscul asumat.
Pe plan regional, potrivit Declarației Consiliului Europei din anul 1968 privind lupta împotriva poluării aerului, cheltuielile făcute în vederea prevenirii sau reducerii poluării trebuie să cadă în sarcina autorului. Aceeași prevedere figurează și în principiile directoare ale relațiilor economice internaționale aflate sub influența politicilor în domeniul protecției mediului și exploatării resurselor naturale, adoptate de țările membre ale Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică la 26 mai 1972.
Directivele Comunității Europene în domeniul mediului înconjurător sunt în mare parte bazate pe art.100 al Tratatului de la Roma privitor la apropierea legislațiilor naționale care au o incidență directă asupra organizării și funcționării Pieței Comune, cu scopul de a elimina neconcordanțele care riscă să falsifice condițiile de concurență loială din cadrul Pieței Comune.
În aplicarea acestui principiu, există unele dificultăți legate de răspunsul la întrebarea cine plătește? Întreprinderea care poluează, consumatorul din aval sau din amonte? Obiectul plății este o despăgubire, o depoluare sau o schimbare de tehnică?
În mod generic, obiectul plății îl constituie suportarea cheltuielilor legate de poluare de autorul acesteia, iar în mod particular – executarea și suportarea de către întreprinzătorul poluator a obligațiilor ce converg spre evitarea, limitarea și eliminarea sau diminuarea poluării.
Conform literaturii juridice, internalizarea este un concept de drept al mediului care are la bază considerente de ordin juridic, moral, etnic și financiar. Astfel, din punct de vedere juridic, se are în vedere răspunderea bazată pe ideea de risc sau de garanție pentru faptele materiale de poluare; din punct de vedere moral se are în vedere faptul că utilizarea activității periculoase fiind necesară, ea este suportată benevol de către populație, agentul economic fiind obligat de a reduce efectele secundare ale activității sale asupra mediului, pentru a nu prejudicia sănătatea oamenilor și echilibrul ecologic; tehnic se are în vedere retehnologizarea ecologică sau utilizarea tehnologiilor nepoluante; financiar, se are în vedere obligația agentului economic de a suporta din punct de vedere bănesc diminuarea efectelor negative produse prin activitatea sa și a riscului.
Acest principiu se poate aplica numai coroborat cu principiul prevenirii și interzicerii poluării, deoarece aplicat singur duce la consecințe inadmisibile: plătesc, deci poluez.
În cadrul Principiului prevenirii, reducerii și controlului integrat al poluării prin utilizarea celor mai bune tehnici disponibile pentru activitățile care produc poluări semnificative este vorba despre un principiu de bază – cel al prevenirii, reducerii și controlului poluării, cu privire la mediu în ansamblul său – care se realizează prin aplicarea sectorială a altui principiu, cel referitor la utilizarea celor mai bune tehnici disponibile pentru activitățile care produc poluări semnificative.
Generalizarea fenomenelor poluante și amplificarea efectelor lor au determinat, pe planul reglementărilor juridice, abordarea integrată a măsurilor necesare prevenirii, reducerii și controlului poluării, urmărindu-se asigurarea unui grad ridicat de protecție a mediului, considerat în întregul său, în acord cu respectarea legislației în vigoare și a obligațiilor ce rezultă din convențiile internaționale din acest domeniu la care România este parte.
În acest scop, autoritatea competentă pentru protecția mediului coordonează elaborarea și actualizarea reglementărilor privind prevenirea, reducerea și controlul poluării; asigură luarea măsurilor pentru informarea permanentă privind evoluția celor mai bune tehnici disponibile în structurile sale făcând publice aceste informații; verifică respectarea dispozițiilor legale pentru ca activitățile vizate de lege să se desfășoare astfel încât să fie luate toate măsurile adecvate pentru prevenirea poluării și pentru promovarea celor mai bune tehnici disponibile cu respectarea prevederilor privind valorile limită de emisie pentru poluanții aerului, apei ș.a.
Cele mai bune tehnici disponibile se referă la stadiul de dezvoltare cel mai avansat și eficient înregistrat în dezvoltarea unei activități și a modurilor de exploatare care demonstrează posibilitatea practică de a constitui referința pentru stabilirea valorilor limită de emisie în scopul prevenirii, iar în cazul în care acest fapt nu este posibil, pentru reducerea globală a emisiilor și a impactului asupra mediului în întregul său.
Prin folosirea celor mai bune tehnici disponibile se pune accent pe folosirea tehnologiilor nepoluante, dacă acest lucru este posibil.
Cele mai bune se referă la tehnicile cele mai eficiente pentru atingerea unui nivel general de protecție a mediului în ansamblul său. În determinarea celor mai bune tehnici disponibile trebuie luate în considerare, în special, o serie de elemente cum sunt: producerea de mai puține deșeuri; utilizarea substanțelor mai puțin periculoase; natura, efectele și volumul emisiilor; consumul și natura materiilor prime (inclusiv apa) utilizate în proces și eficiența energetică; necesitatea prevenirii accidentelor și minimalizarea efectelor lor asupra mediului etc.
Termenul de tehnici se referă atât la tehnologia utilizată cât și la modul în care instalația este proiectată, construită, întreținută, exploatată și scoasă din funcțiune.
Disponibile are în vedere acele tehnici care au înregistrat un stadiu de dezvoltare ce permite aplicarea lor în sectorul industrial respectiv. În condiții economice și tehnice viabile, luându-se în considerare costurile și beneficiile, indiferent dacă instalația este sau nu utilizată ori produsă în România, astfel încât titularul activității să poată avea acces în condiții rezonabile și în conformitate cu prevederile referitoare la determinarea celor mai bune tehnici disponibile.
Autoritatea competentă pentru protecția mediului emite acordul și/sau autorizația integrată de mediu, cu respectarea abordării integrate a elementelor și factorilor de mediu.
În situația în care normele de calitate a mediului solicită condiții mai severe decât cele ce pot fi atinse prin introducerea celor mai bune tehnici disponibile, se vor impune măsuri adiționale specificate în acordul și/sau autorizația de mediu fără a afecta măsurile ce sunt solicitate pentru respectarea standardelor de calitate.
Atunci când siguranța exploatării și a desfășurării activității face necesară recurgerea la alte tehnici, valorile limită de emisie, parametrii și măsurile tehnice se vor baza pe cele mai bune tehnici disponibile, fără a fi prescrisă utilizarea unei tehnici noi sau tehnologii speciale, dar luându-se în considerare caracteristicile tehnice ale instalației respective, amplasarea sa geografică și condițiile locale de mediu. Condițiile de autorizare trebuie să prevadă dispoziții referitoare la reducerea poluării la lungă distanță sau transfrontalieră și să garanteze un nivel ridicat de protecție a mediului.
În afară de procedura de autorizare, unde respectarea acestui principiu este avută în vedere la emiterea documentelor specifice, principiul se aplică în toate domeniile care produc sau pot produce poluări semnificative ale mediului, condiționând uneori desfășurarea acestora.
Astfel, principiul utilizării celor mai bune tehnici disponibile, fără antrenarea unor costuri excesive, este unul din principiile generale care stă la baza gestionării deșeurilor.
Legea prevede obligația autorităților competente de a stabili măsurile corespunzătoare pentru prevenirea generării deșeurilor și a efectelor negative ale acestora prin: dezvoltarea de tehnologii curate și economice în utilizarea resurselor naturale; dezvoltarea de tehnici adecvate pentru eliminarea sau neutralizarea substanțelor periculoase conținute în deșeurile destinate valorificării și alte asemenea măsuri.
Totodată, la nivel național, autoritățile competente adoptă măsurile necesare pentru crearea unui sistem adecvat și integrat al instalațiilor de eliminare a deșeurilor, ținând seama de cele mai bune tehnici disponibile care nu implică costuri excesive.
Acest sistem trebuie să permită eliminarea deșeurilor prin instalații specifice și prin intermediul celor mai adecvate metode și tehnologii, care să asigure un nivel ridicat de protecție a sănătății populației și mediului înconjurător.
Un alt domeniu unde se produc poluări semnificative este cel al produselor agroalimentare ecologice, cu privire la care se menționează, printre principiile de bază „eliminarea oricăror tehnologii poluante”, cu alte cuvinte, folosirea celor mai bune tehnici disponibile, în care accentul este pus tocmai pe utilizarea tehnologiilor nepoluante, dacă acest lucru este posibil.
În cadrul principiilor decizionale, Principiul precauțiunii în luarea deciziilor s-a născut din necesitatea de a preveni efectele negative pentru mediu determinate de diferitele activități umane și s-a desprins din principiul prevenirii, dar, în prezent, are caracter de sine stătător.
Principiul se justifică mai ales atunci când din datele științifice nu rezultă cu exactitate dacă o activitate este periculoasă pentru mediu. Cu alte cuvinte, atunci când datele științifice sunt neconcludente în ceea ce privește efectele unei activități, decizia de mediu trebuie să fie în sensul neînceperii activității respective. Aceasta deoarece pericolul degradării mediului este prea mare pentru a risca o decizie care se va dovedi ulterior greșită.
În esență, principiul are în vedere raportul de cauzalitate în care: decizia inițierii și realizării unei activități de risc poate fi cauza unor consecințe negative pentru mediu, având ca efect distrugerea degradarea sau poluarea mediului.
Pe plan internațional acest principiu a fost consacrat pentru prima oară, în anul 1987, de Organizația Economică pentru Cooperare și Dezvoltare și de cea de a doua Conferință Internațională asupra protecției Mării Nordului de la Londra din același an. De asemenea, el se regăsește în Declarația Conferinței pentru Mediu de la Rio și în Tratatul de la Maastricht al Uniunii Europene.
Având în vedere faptul că dezvoltarea economică durabilă care implică decizii tehnologice are la bază studii de evaluare a impactului activităților umane asupra mediului intern și internațional, precum și proceduri specifice de autorizare conduse de autoritățile naționale pentru protecția mediului, acest principiu capătă o importanță excepțională.
Principiul interzicerii poluării – dacă în trecut rezidurile nu se produceau în cantități mari, ele putând fi deversate ca atare în apă, pe sol și aer, fiind astfel neutralizate datorită marilor posibilități de integrare în ciclurile de transformare naturală din factorii de mediu și ca urmare nepericuloase pentru om, marele avânt al civilizației din ultimele secole, creșterea explozivă a populației, dezvoltarea agriculturii, industriei și transporturilor au adus la schimbarea fundamentală a naturii și cantității rezidurilor.
Invadând și alterând starea naturală a mediului, au loc dezechilibre naturale, dispar specii de animale și plante, întreaga existență a lumii vii este supusă unor riscuri de distrugere. Sănătatea și viața omului sunt periclitate, numeroase cazuri de boală și decese constituie consecințele negative ale poluării generate în zonele foarte dezvoltate ale societății umane.
Din această cază interzicerea producerii sub orice formă a poluării, trebuie să constituie nu numai un principiu moral și juridic, prin consacrarea expresă a legii.
Evitarea poluării trebuie să înceapă de la sursă, acționând direct în procesul de apariție al rezidurilor, ceea ce nu presupune aplicarea unor procedee de fabricație care să nu genereze evacuări de poluanți sau să le reducă la minimum. Instalațiile trebuie astfel concepute, încât să corespundă mai întâi acestui scop.
Acțiunea împotriva poluării se poate realiza pe deplin, numai prin asocierea măsurilor de ordin juridic și administrativ cu cele de ordin educațional. Acestea din urmă, sunt menite să dezvolte conștiința ecologică a oamenilor, în așa fel încât fiecare membru al societății să devină conștient de locul și rolul său în natură și în colectivitatea din care face parte.
În evitarea poluării un rol deosebit revine sistemelor de supraveghere și evidențiere a schimbărilor survenite în calitatea factorilor principali de mediu. În acest scop, a fost organizat în România, în anul 1991, Sistemul Național de Monitoring integrat care are la bază sistemul național de supraveghere a calității apelor, rețeua de fond și cea de emisie pentru supravegherea calității aerului, rețeaua de ploi acide, rețeaua de radioactivitate, precum și alte informații periodice privind calitatea solului, a vegetației, a faunei, a sănătății umane.
Carta Drepturilor și îndatoririlor economice ale statelor, al cărui scop fundamental îl constituie promovarea instaurării unei noi ordini economice internaționale a prevăzut (art.30) că ocrotirea, conservarea și ameliorarea mediului înconjurător pentru generațiile prezente și viitoare constiuie responsabilitatea tuturor statelor.
Înfăptuirea măsurilor necesare în lupta împotriva poluării sunt de natură să asigure condițiile elementare pentru realizarea unor drepturi fundamentale ale omului, a căror exercitare este împiedicată de continua deteriorare a mediului înconjurător.
În lumina consecințelor alterării mediului înconjurător asupra drepturilor omului și în același timp a luptei împotriva poluării, în literatura de specialitate s-a considerat că a aparut un nou drept fundamental al omului – dreptul la un mediu înconjurător sănătos, drept care face parte din categoria drepturilor de solidaritate.
Principiul participării publicului la elaborarea și aplicarea deciziilor de mediu
Declarația de la Stockholm din 1972 a consacrat pentru prima dată, ca un prim principiu, dreptul omului la un mediu „a cărui calitate să-i permită să trăiască în demnitate și bunăstare” având în vedere, totodată și obligația societății de a conserva, apăra și îmbunătăți mediul pentru generațiile prezente și viitoare.
Acest drept este consacrat în textele constituționale sau legislative din numeroase state, fie ca un drept subiectiv al omului fie ca o obligație a statului, fie ambele în același timp.
Nefiind vorba despre un drept la un mediu abstract, ci de dreptul tuturor și al fiecărui om de a ocroti propriul său mediu, acest drept include în conținutul său, printre altele, dreptul de informare asupra politicilor sau proiectelor care pot avea consecințe negative asupra mediului, dreptul de a paricipa la procesele prin care se adoptă decizii referitoare la mediu și, dacă este necesar, de a dispune de mijloace juridice adecvate pentru recuperarea pagubelor suferite ca urmare a nerespectării garanțiilor legale.
Iată deci, că acest drept la mediu are un caracter procedural, ca de altfel și alte drepturi fundamentale. El este sancționat atât cu o acțiune generală, cât și cu o acțiune civilă, după caz, ceea ce îl fac un drept jurisdicțional. Realizarea dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos presupune participarea publicului, activitate ce include o multitudine de probleme, în special de natură juridică și constituțională.
Documentele Conferinței Națiunilor Unite de la Rio, precum și majoritatea convențiilor și tratatelor internaționale, mai vechi sau mai noi, referitoare la protecția mărilor și oceanelor, a atmosferei, a solului, a monumentelor și rezervațiilor naturale, a faunei terestre și acvatice, prevăd necesitatea participării publice.
Raportul Comisiei Mondiale pentru Mediu și Dezvoltare cuprinde 20 de principii pentru protecția mediului și dezvoltare durabilă și afirmă că protecția mediului nu se poate realiza numai printr-o abordare sectorială, fiind necesară o abordare globală, de tip sinergic.
Cea de-a IV-a Conferință a miniștrilor „Un mediu pentru Europa”, care a avut loc la Aarhus în anul 1998 a adoptat Convenția pentru accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziei și accesul la jurisdicție în probleme de mediu, supranumită și Convenția de la Aarhus.
Convenția garantează dreptul de a avea acces la informație fără ca solicitantul să declare un anumit interes, precum și dreptul publicului de a fi informat de autoritățile publice asupra problemelor de mediu.
Participarea publicului corect informat este un lucru benefic pentru că, pe de o parte, permite indivizilor să contribuie la luarea deciziilor de mediu, făcând ca acestea să fie acte mult mai responsabile, iar pe de altă parte, este o modalitate de a ridica nivelul de conștientizare și înțelegere asupra problemelor de mediu, asigurând o implicare activă la soluționarea acestora, oferind populației posibilitatea de a cunoaște riscurile la care sunt supuși indivizii, familiile și comunitatea pentru a adapta activitățile în mod corespunzător și dă în același timp cetățenilor dreptul și sentimentul că pot influența pozitiv starea mediului în țara lor.
Informația de mediu este definită generos de Convenție, astfel încât orice persoană să poată constata în ce măsură sunt afectate drepturile sale la un mediu sănătos, drept recunoscut de legislația națională și internațională.
Participarea publică și libertatea informației nu sunt invenții ale civilizației moderne. Participarea efectivă este posibilă și eficace numai dacă informația necesară este accesibilă. Tipurile de informații ce pot fi solicitate pot privi: emisiile în atmosferă, deversarea rezidurilor în apele de suprafață sau subterane, poluarea sonoră, deșeurile de tot felul , consumarea apei potabile, folosirea apei nepotabile, sursele de energie folosite, recuperarea energiei termice, studiul de impact, sistemul de autorizații, transportul substanțelor și deșeurilor periculoase, accidente, emisii de radiații sau substanțe radioactive, folosirea îngrășămintelor chimice și a pesticidelor etc.
Fiecare stat parte la Convenția de la Aarhus se obligă să asigure ca autoritățile publice să pună informațiile cerute la dispoziția publicului respectând prevederile legislației naționale, în următoarele condiții: a) fără să fie necesară declararea interesului; b) sub forma cerută, în afara situațiilor în care este mai rezonabil pentru autoritatea publică să ofere informația cerută sub altă formă sau când informația este deja disponibilă publicului sub altă formă.
O solicitare de informație de mediu poate fi refuzată dacă: a) autoritatea publică căreia i se adresează solicitantul nu deține informația respectivă; b) cererea este vizibil nerezonabilă sau este formulată într-o manieră prea generală; c) cererea se referă la documente în curs de elaborare sau privește sistemul de comunicații interne al autorității publice, în cazul în care o astfel de excepție este prevăzută în legea națională sau de practica obișnuită, luându-se în considerare interesul public în cazul unei asemenea dezvăluiri.
De asemenea, o informație de mediu mai poate fi refuzată dacă dezvăluirea acesteia ar afecta în mod negativ:
confidențialitatea procedurilor autorităților publice, dacă aceasta este prevăzută de legea națională;
relațiile internaționale, siguranța națională sau securitatea publică;
cursul justiției, dreptul mai multor persoane de a beneficia de o judecată dreaptă sau dreptul autorității publice de a conduce o anchetă penală sau disciplinară;
confidențialitatea informațiilor comerciale și industriale, dacă este prevăzută de legea națională pentru a proteja un interes economic legitim;
dreptul de proprietate intelectuală;
confidențialitatea unor date personale și/sau a unor dosare aparținând unor persoane fizice, atunci când acestea nu au consimțit la publicarea informațiilor;
interesele unei terțe părți care a oferit informația cerută fără ca acea parte să fie pusă și/sau să existe posibilitatea punerii sale sub o obligație legală de a face astfel în cazul în care această parte nu a consimțit la publicarea materialului;
mediul la care se referă informația, cum ar fi locurile de cuibărit a speciilor rare.
Toate aceste motive trebuie interpretate restrictiv, luându-se în considerare satisfacerea interesului public prin divulgarea informațiilor și posibilitatea ca informația solicitată să fie legată de emisiile în mediu.
Garantând dreptul de a participa la luarea deciziei, Convenția prevede că refuzul unei solicitări se va face în scris, dacă solicitarea a fost făcută în scris sau dacă solicitantul cere acest lucru. Refuzul se motivează și va oferi informații asupra accesului la procedura de recurs. Refuzul trebuie făcut cât mai curând posibil dar nu mai târziu de o lună, în afara cazului în care complexitatea informației justifică o prelungire a acestei perioade până la două luni de la data înaintării cererii. Solicitantul trebuie informat despre orice prelungire și despre motivele acesteia.
Pentru furnizarea informației, statul parte la Convenție are dreptul de a permite autorităților sale publice să instituie un tarif care nu trebuie să depășească o sumă rezonabilă.
Fiecare parte va încuraja agenții economici ale căror activități au un impact semnificativ asupra mediului, să informeze în mod regulat publicul despre impactul activităților și produselor lor asupra mediului, prin realizarea de scheme de audit de mediu, bilanțuri de mediu sau prin alte mijloace.
Pentru garantarea participării publicului la activitățile specifice, Convenția prevede că acesta va fi informat prin anunț public în mod individual, când este cazul, despre demararea unei proceduri de luare a deciziei de mediu și într-o manieră adecvată, în timp util și efectiv, printre altele, despre: a) activitatea propusă și despre o solicitare asupra căreia se va lua o decizie; b) natura deciziei posibile sau despre proiectul de decizie; c) autoritatea publică responsabilă de luarea deciziei; d) procedura inițială, incluzând modul și momentul în care o asemenea informație poate fi furnizată; e) faptul că activitatea face obiectul unei proceduri naționale sau transfrontieră de evaluare a impactului asupra mediului.
Participarea publicului trebuie să aibă loc la începutul procedurii, atunci când toate opțiunile sunt deschise și poate avea lor o participare efectivă.
Decizia trebuie să țină seama de rezultatul participării publicului.
Participarea publicului include și adoptarea reglementărilor de aplicare a normativelor și instrumentelor legale obligatorii, general aplicabile.
Informația furnizată trebuie folosită.
Încurajarea cetățenilor de a aduce la cunoștința Guvernului informațiile pe care le dețin cu privire la condițiile de mediu din comunitățile lor poate duce la adoptarea unor decizii mai bine fundamentate, reducându-se astfel posibilitatea ca impactul semnificativ al activităților propuse sau al orientărilor politicilor asupra mediului să fie scăpat din vedere; cetățenii pot suplini economicos atribuțiile guvernului în ce privește controlul și metodele de constrângere, economisind astfel bani și timp pentru guvern.
Dacă guvernanții doresc să-i implice pe cetățeni în politica lor asupra mediului, lor le revine atunci și o sarcină educațională în această privință.
Conform Convenției de la Aarhus fiecare stat trebuie să promoveze educația ecologică și conștientizarea publicului în problemele de mediu, în special modalitățile de acces la informație, participarea la luarea deciziilor și accesul la justiție în acest domeniu.
În cadrul legislației naționale, fiecare parte la Convenție se obligă să asigure posibilitatea pentru orice persoană care consideră că solicitarea informației a fost ignorată, în mod greșit refuzată ori care consideră că a primit un răspuns inadecvat sau că cererea sa nu a fost considerată conform prevederilor Convenției de a avea acces la o procedură de recurs în fața instanței de judecată sau a altui organism independent și imparțial prevăzut de lege.
În cazul în care o parte asigură un astfel de recurs în fața unei instanțe de judecată, ea va face astfel încât o asemenea persoană să aibă acces și la o procedură de fond, stabilită prin lege, care să fie gratuită sau nu prea scumpă, în cazul reconsiderării solicitării de către o autoritate publică sau al revizuirii de către un organism independent și imparțial, altul decât o instanță de judecată.
Nu este exclusă nici o procedură prealabilă de recurs în fața unei autorități administrative.
În acest fel, garantarea accesului la justiție în probleme de mediu plasează această Convenție deasupra acordurilor uzuale dintre state.
În afară de Convenția de la Aarhus, în România, cadrul legal pentru participarea publicului la adoptarea și aplicarea deciziilor de mediu este dat de Constituție, de Legea protecției mediului nr.137/1995, ca lege cadru, de Hotărârea de Guvern nr.1115/10.10.2002 privind accesul liber la informația privind mediul, precum și unele acte normative cu caracter sectorial în domeniul protecției mediului.
Astfel, deși Constituția nu consacră expres dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos, prevede în art.33 obligația statului de a ocroti sănătatea cetățenilor și de a lua măsuri pentru asigurarea igienei și sănătății publice. De asemenea, se prevede obligația statului de a asigura refacerea și ocrotirea mediului înconjurător, precum și menținerea echilibrului ecologic.
De asemenea, Constituția prevede că „libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public sunt inviolabile”.
Ca o componentă majoră a participării publicului, legea fundamentală garantează dreptul la informație prevăzând că „dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public nu poate fi îngrădit”, specificându-se că „autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal”. Totodată, se obligă mijloacele de informare în masă, să asigure informarea corectă a opiniei publice.
În completarea textului constituțional și pe baza dispozițiilor cuprinse în Convenția de la Aarhus, Hotărârea de Guvern nr. 1115/2002 privind accesul liber la informația privind mediul, prevede că solicitarea și furnizarea informației referitoare la mediu se face cu respectarea Legii nr.544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public.
În acest scop, autoritățile publice sunt obligate să pună la dispoziția publicului informațiile pe care le dețin, din oficiu sau la cererea solicitantului, fără justificarea scopului în care au fost cerute și întocmesc registre publice cu tipurile de informații privind mediul pe care le dețin.
Lista autorităților publice, tipul și domeniul informațiilor privind mediul, precum și datele de identificare a compartimentelor specializate de informații și relații publice cărora li se poate solicita informația se centralizează de către autoritatea publică centrală pentru protecția mediului și se distribuie, la cerere și periodic, prin mijloacele de informare în masă.
Autoritățile publice sunt obligate să asigure în mod gratuit mediatizarea imediată și fără întârziere a informației privind mediul, în cazul unor amenințări iminente asupra sănătății populației și mediului, datorate unor activități umane sau a unor cauze naturale, astfel încât să permită luarea unor măsuri de prevenire și/sau ameliorare a daunelor provocate.
În același timp, autoritățile publice pentru protecția mediului furnizează publicului informații generale privind starea mediului, prin anunțuri, publicații periodice și rapoarte descriptive.
O altă componentă a participării publicului la luarea deciziilor și în probleme ce privesc protecția mediului este prevăzută în Constituție care garantează dreptul la asociere al cetățenilor în partide politice, sindicate și în alte forme de asociere. Acest text, împreună cu reglementarea cuprinsă în Ordonanța de Guvern nr.26/2000 cu privire la asociații și fundații, constituie temeiul juridic al nașterii organizațiilor neguvernamentale ecologice – ONG-urile, apolitice, voluntare, fără scop patrimonial.
Cuprinzând un grup mai mare sau mai mic, de cetățeni, ONG-urile ocupă o poziție mult mai tranșantă în relațiile cu autoritățile și agenții poluatori, decât persoanele fizice. Ele constituie o pârghie importantă în procesul participării publicului, atât prin varietatea lor, cât și prin modalitățile de desfășurare a activităților specifice.
Evoluția și dezvoltarea ONG-urilor în România demonstrează faptul că cetățnii au început să fie preocupați de problemele de mediu.
În multe țări, prin structura și organizarea lor, guvernele sunt „silite” să le ia în considerare. Scopul urmărit de aceste organizații indiferent de țara unde activează este același: un mediu sănătos.
În România este important de subliniat faptul că ONG-urile și-au adus o contribuție substanțială la elaborarea proiectului Legii nr. 82/1993 privind constituirea Rezervației Biosferei „Delta Dunării”, a Legii protecției mediului nr.137/1995, a proiectului Codului silvic, a Legii apelor și a altor importante acte normative în domeniu.
Participarea publică este condiționată și de dreptul de petiționare garantat de art.47 din Constituție, drept de care beneficiază atât cetățenii luați ca indivizi, cât și organizațiile legal constituite.
În conformitate cu art.21 din Constituție „orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor sale legitime”. În acest context, orice persoană care se simte lezată în interesele sale datorită ivirii unor probleme de mediu se poate adresa justiției.
Acest text trebuie coroborat cu art.I alin 1) și (2) din Legea contenciosului administrativ nr.29/1990, care prevede dreptul oricărei persoane fizice sau juridice „dacă se consideră vătămată în drepturile sale recunoscute de lege, printr-un act administrative sau prin refuzul nejustificat al unei autorități administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept, recunoscut de lege, de a se adresa instanței judecătorești competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei ce i-a fost cauzată”. În conformitate cu aliniatul (2) al art.I „se consideră refuz nejustificat de rezolvare a cererii referitoare la un drept recunoscut prin lege și faptul de a nu răspunde petiționarului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu s-a prevăzut un alt termen”.
Rezultă deci, că persoana care se consideră vătămată în drepturile sale, trebuie mai întâi să facă reclamație la însuși organul administrativ în cauză, dând astfel posibilitatea autorității publice de a-și reconsidera poziția. Numai dacă reclamația nu a fost rezolvată sau a fost rezolvată într-un mod care nemulțumește, persoana vătămată se poate adresa în justiție.
Fiind o procedură specială, procedura contenciosului administrativ se aplică doar în cazurile specifice, fiind condiționată de existența unui act administrativ și de o violare a unui drept recunoscut de lege, printr-o acțiune sau inacțiune a unui organ administrativ. Considerăm că este aplicabilă această procedură și atunci când un organ al administrației publice refuză să furnizeze informațiile solicitate de o persoană sau de o organizație referitoare la mediu.
Cauzarea unor prejudicii mediului poate forma obiectul unor acțiuni în justiție. Articolul 81 din Legea protecției mediului prevede că „răspunderea pentru prejudicii are caracter obiectiv, independent de culpă”. Dreptul la acțiune în justiție este recunoscut și organizațiilor neguvernamentale.
Legea nr.137/1995 cuprinde numeroase prevederi referitoare la participarea publicului și aplicarea deciziilor de mediu.
Astfel, pornind de la principiul consacrat în art.5 după care „statul recunoaște tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos”, garantând în acest scop, printre altele și „accesul la informație privind mediul, cu respectarea condițiilor de confidențialitate prevăzute de legislația în vigoare”, legea prevede că „autoritatea competentă pentru protecția mediului, împreună cu celelalte autorități ale administrației publice centrale și locale, după caz, asigură posibilitatea informării și participării publicului la deciziile privind activități specifice, în conformitate cu prevederile Convenției de la Aarhus, ratificată de România prin Legea nr.86/2000”; autoritatea centrală pentru protecția mediului creează sistemul de informare propriu și stabilește condițiile și termenii care să permită accesul liber la informații și participarea publicului la deciziile privind mediul.
Obligația mediatizării proiectelor și activităților pentru care se solicită aviz, acord, respectiv autorizație de mediu, pe baza evaluărilor impactului asupra mediului, revine titularului, sub îndrumarea autorităților pentru protecția mediului, consultarea publicului fiind obligatorie la eliberarea acordurilor și autorizațiilor de mediu.
Tot astfel, pentru protecția așezărilor umane și asigurarea unui mediu de viață sănătos „autoritățile administrației publice locale, precum și, după caz, persoanele fizice și juridice, au printre obligațiile lor și pe aceea de informare a publicului cu privire la riscurile generate de funcționarea sau existența obiectivelor cu risc pentru mediu și sănătatea populației” (art.61 lit.c).
Legea protecției mediului se completează și în această materie cu o serie de prevederi cuprinse în legi speciale. Astfel, de exemplu, potrivit Legii nr.50/1991, în procesul dezvoltării social-economice, al planurilor de urbanism și amenajare a teritoriului și a localităților, în scopul respectării principiilor ecologice și al asigurării unui mediu de viață sănătos, autoritățile pentru protecția mediului împreună cu consiliile locale inițiază acțiuni de informare și participare prin dezbatere publică privind prognozele de dezvoltare urbanistică și gospodărie comunală, asupra importanței măsurilor de protecție a mediului în așezările umane; planul de dezvoltare al unei localități trebuie să fie pus la dispoziția publicului pentru informare și consultare.
Legea Administrației publice locale nr.215/2001, cu modificările ulterioare, prevede că „problemele de inters deosebit” din unitățile admnistrativ teritoriale se supun, în condițiile legii, aprobării locuitorilor prin referendum local. În cadrul problemelor de interes deosebit, se includ în primul rând, problemele de mediu care afectează sau pot afecta grav și sănătatea oamenilor, a animalelor și a plantelor ori calitatea mediului înconjurător, în general.
În aplicarea prevederilor Convenției de la Aarhus, în România s-a creat un sistem informațional de mediu integrat la nivelul rețelei autorităților publice centrale pentru protecția mediului, care reprezintă centrul de convergență și realocare a informației, asigurându-se capacitatea unităților din subordine de a asigura accesul real al publicului la informația de mediu și o mai ușoară comunicare cu organele internaționale de profil.
Pentru exercitarea funcțiilor sale și îndeplinirea atribuțiilor ce-i revin, autoritatea centrală pentru protecția mediului solicită informațiile necesare ministerelor, autorităților administrației publice locale, persoanelor fizice și juridice.
3.2. Acte normative cu privire la protejarea mediului
LEGEA APELOR NR. 107/1996
În ceea ce privește Regimul juridic al apelor în România, prima lege specială a fost adoptată la 27 iunie 1924, Legea regimului apelor, care a concretizat unele dispoziții ale Constituției din anul 1923, declarând bunuri publice toate apele ce pot produce forță motrice, ca și cele ce pot fi utilizate în interes obștesc și reglementând folosirea și amenajarea lor.
În prezent, regimul juridic de folosință, conservare și protecție a apelor este stabilit prin Legea apelor nr.107/1996, precum și printr-o serie de reglementări care o completează.
Potrivit art.135 alin. (4) din Constituție, apele cu potențial energetic valorificabil și cele ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, împreună cu resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental fac obiectul exclusiv al proprietății publice, dreptul de proprietate asupra lor fiind, în principiu, inalienabil, insesizabil și imprescrisptibil.
În completarea legii fundamentale, art.3 din Legea apelor nr.107/1996 prevede că aparțin domeniului public al statului, apele de suprafață cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km și cu bazine hidrografice ce depșesc 10 km pătrați, malurile și cuvetele lacurilor, apele subterane, apele maritime interioare, faleza și plaja mării, cu bogățiile lor naturale și potențialul energetic valorificabil, marea teritorială și fundul apelor maritime.
Apele minore cu lungimi mai mici de 5 km și cu bazine hidrografice ce nu depășesc 10 km pătrați, pe care apele nu curg permanent, aparțin deținătorilor cu orice titlu ai terenurilor pe care se formează sau curg. Proprietarii acestor albii sunt obligați să folosească apele conform condițiilor generale de folosire a apei în bazinul respectiv.
În ceea ce privește apele de izvor, conform art.579 Civ., cel ce este proprietarul terenului este și proprietarul izvorului, deoarece izvorul face parte integrantă din fond. În acest sens, legea prevede că cel „ce are un izvor pe proprietatea sa poate face orice întrebuințare cu dânsul, fără însă a vămăta dreptul proprietarului fondului interior care este dobândit sau prin vreun titlu sau prin prescripție asupra acestui izvor”.
Indiferent de forma de proprietate, stabilirea regimului de folosire a resurselor de apă, este un drept exclusiv al Guvernului, exercitat prin autoritate publică centrală în domeniul apelor, cu excepția apelor geotermale.
Apele din domeniul public local, constituite din: lacurile care nu sunt declarate de interes public național, digurile de apărare împotriva inundațiilor, care nu se constituie într-o linie continuă de apărare, consolidările și apărările de maluri și lucrările de dirijare trec, prin hotărâre a Guvernului, în administrarea beneficiarilor care sunt deserviți de acestea.
Administrația Națională „Apele Române” a fost înființată în scopul administrării, păstrării integrității și al protecției patrimoniului public de interes național care constituie infrastructura Sistemului național de gospodărire a apelor și pentru gospodărirea durabilă a resurselor de apă, care reprezintă monopol natural de interes strategic.
Administrația Națională „Apele Române” este operator unic pentru serviciile specifice în domeniul gospodăririi și valorificării resurselor de apă de suprafață și subterane cu potențialele lor naturale. Ea are ca principal de activitate: aplicarea strategiei și politicilor naționale în domeniul gospodăririi cantitative și calitative a resurselor de apă, precum și a programului național de implementare a prevederilor legislației armonizate cu directivele Uniunii Europene, în domeniul gospodăririi durabile a resurselor de apă; administrarea și exploatarea infrastructurii Sistemului național de gospodărire a apelor; gestionarea și valorificarea resurselor de apă de suprafață și subterane cu potențialele lor naturale și a fondului național de date în domeniu.
Potrivit art.10 din Legea nr.82/1003 privind constituirea Rezervației Biosferei „Delta Dunării”, suprafețele terestre și acvatice ce intră în compunerea Rezervației, împreună cu resursele pe care le generează fac parte, în afara excepțiilor prevăzute de lege, din domeniul public de interes național și sunt în administrarea directă a Administrației Rezervației „Delta Dunării”.
Folosința apelor de suprafață și subterane poate fi liberă pentru băut, adăpat, udat, spălat și alte trebuințe gospodărești, dacă pentru acestea din urmă nu se folosesc instalații sau se folosesc instalații de capacitate mică, destinate satisfacerii nevoilor gospodărești proprii, cu respectarea normelor sanitare de protecție a calității apelor și pe bază de autorizație eliberată de organul de gospodărire a apelor competent, în cazul alimentărilor cu apă potabilă și industrială, irigații, producerea energiei electrice, pescuit, plutărit, flotaj, stuficultură, navigație etc.
Se interzice restrângerea utilizării apei potabile pentru populație în folosul altor activități. Cu toate acstea se pot aplica restricții temporare atunci când din cauza secetei sau a altor calamități naturale, debitele de apă autorizate nu pot fi asigurate tuturor utilizatorilor. Aceste restricții se stabilesc prin planuri speciale, elaborate de Admnistrația Națională „Apele Române”, după consultarea utilizatorilor autorizați, cu avizul autorității publice centrale în domeniul apelor și aprobarea Comitetului de bazin.
Prin Legea apelor nr.107/1996 – Capitolul I se stabilesc principiile, politica și obiectivele generale ale gospodăririi apelor. În conformitate cu prevederile acestei legi, Ministerul Apelor și Protecției Mediului este autorizat să elaboreze strategia și politica națională în domeniul resurselor de apă, indiferent de forma de proprietate, să organizeze și să desfășoare pe bazine hidrografice activitatea de gospodărire unitară, rațională și complexă a apelor și să asigure coordonarea și controlul reglementărilor legale în acest domeniu.
Obiectivul general al strategiei în domeniul gospodăririi apelor îl constiuie gospodărirea rațională a resurselor de apă și protecția acestora împotriva epuizării și poluării în interdependență cu principiile protecției mediului și asigurării unei dezvoltări durabile. Pentru aceasta, legea definește două moduri de abordare:
folosirea rațională și protecția resurselor de apă, prin obligația utilizatorului de apă de a solicita și de a obține un aviz de gospodărire și ulterior, de gospodărire a apelor;
desfășurarea unei activități unitare, echilibrate și complexe de gospodărire a resursei de apă, fundamentată pe schemele-cadru de amenajare și gospodărire a apelor pe bazine hidrografice și pe programele de dezvoltare a lucrărilor, instalațiilor și amenajărilor de gospodărire a apelor.
Gospodărirea apelor se bazează pe principiul solidarității umane și interesului comun, prin colaborare și cooperare strânsă, la toate nivelurile administrației publice, a utilizatorilor de apă, a reprezentanților colectivităților locale și a populației, pentru realizarea maximului de profit social pe principiul poluatorul plătește.
Gospodărirea apelor se desfășoară, având în vedere cunoașterea științifică, complexă cantitativă și calitativă a resurselor de apă ale țării, realizată printr-o activitate unitară și permanentă de supraveghere, observații și măsurători asupra fenomenelor hidro-meteorologice și a resurselor de apă, inclusiv de prognozare a evoluției naturale a acestora ca și a evoluțiilor lor sub efectele antropice, precum și prin cercetări multidisciplinare.
Prin intermediul Legii nr.137/1995 protecția apelor de suprafață și subterane și a ecosistemelor acvatice are ca obiect menținerea și ameliorarea calității și productivității naturale a acestora, în scopul evitării unor efecte negative asupra mediului, a sănătății umane și a bunurilor materiale. Protecția juridică a apelor se realizează sub două aspecte:
cantitativă – utilizatorii sunt obligați să respecte normele de consum pe unitatea de produs sau pe activitate și să economisească apa prin folosire judicioasă, recirculare și folosire repetată;
calitativă – poluarea în orice mod a resurselor de apă este interzisă. Limitele de încărcare cu poluanți a apelor uzate evacuate în resursele de apă se aprobă prin hotărâre a Guvernului la propunerea comună a Ministerului Apelor și Protecției Mediului și a Ministerului Sănătății și Familiei. Prin filialele sale bazinale, Administrația Națională „Apele Române” organizează activitatea de prevenire a poluării accidentale și urmărește aplicarea lor în caz de necesitate.
Prin Legea nr. 107/1996 se prevăd numeroase contravenții pentru încălcarea normelor specifice de protecție a apelor, sancționate cu amendă diferențiată pentru persoanele fizice sau juridice al căror cuantum se actualizează prin hotărâre de Guvern.
Constatarea contravențiilor și aplicarea amenzilor prevăzute de lege se fac de către inspectorii din cadrul Ministerului Apelor și Protecției Mediului Administrației Naționale „Apele Române”; directorii filialelor bazinale ale Administrației Naționale și salariații împuterniciți de aceasta; alte persoane împuternicite de conducerea autorității publice centrale în domeniul apelor; inspectorii din cadrul inspectoratelor județene de protecție a mediului.
Pe lângă răspunderea contravențională, legea incriminează un grup de infracțiuni la regimul de protecție și utilizare durabilă a apelor. În general este vorba de infracțiuni de pericol-nerespectarea unor măsuri și restricții prevăzute de lege prezintă un pericol social deosebit, fiind sancționată penal, pedepsindu-se atât faptele săvârșite cu intenție, cât și din culpă, în acest din urmă caz pedeapsa închisorii alternează cu amenda penală.
Constatarea infracțiunilor se face de către organele abilitate, precum și de către personalul competent să constate contravențiile, caz în care, actul de constatare se înaintează organului de cercetare penală.
LEGEA NR. 26/1996-CODUL SILVIC
Prin adoptarea noului Cod silvic (Legea nr.26/1996) s-a instituit un nou regim juridic de administrare, gospodărire și protecție a pădurii. Prin intermediul acestuia se guvernează raporturile juridice, organizatorice, economice și tehnice privind fondul forestier național, fondul cinegetic, fondul piscicol din apele de munte, precum și cele privind vegetația forestieră de pe terenurile situate în afara fondului forestier național. Din păcate, viziunea actului normativ este una preponderent economistă, semnificațiile ecologiste fiind deosebit de reduse ori estompate de primordialitatea economicului.
Deși face distincția între domeniul public și domeniul privat, actul normativ utilizează două noțiuni fundamentale cu semnificație globală: fondul forestier național și vegetația forestieră din afara acestuia. Astfel, pădurile, terenurile destinate împăduririi, cele ce servesc nevoilor de cultură, producție ori administrație silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum și terenurile neproductive, incluse în amenajamentele silvice, indiferent de natura dreptului de proprietate, constituie fondul forestier național. La rândul său, vegetația forestieră situată pe terenuri din afara fondului forestier național este constituită din vegetația forestieră de pe pășunile împădurite, perdelele forestiere de protecție a terenurilor agricole, plantațiile și perdelele forestiere de protecție, zonele verzi, parcurile dendrologice etc. Aceasta este supusă, indiferent de forma de proprietate, unor norme tehnice silvice și de pază, precum și de circulație și transport pentru materialul lemnos recoltat, unei norme emise de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, care controlează aplicarea și respectarea lor.
Admnistrarea fondului forestier de proprietate publică se realizează prin Regia națională a pădurilor, care funcționează pe bază de gestiune economică și autonomie financiară și exercită atribuții de serviciu public cu aspect silvic. Gospodărirea acestuia se realizează conform amenajamentelor silvice care constituie bază a cadrastului forestier și a titlului de proprietate a statului și se stabilesc în raport cu obiectivele ecologice și social economice, țelurile de gospodărire și măsurile necesare pentru realizarea lor.
Protecția pădurilor vizează asigurarea stării de sănătate a lor și obligația persoanelor juridice și fizice care desășoară activități ce pot aduce prejudicii, prin poluare, fondului forestier, de a lua toate măsurile necesare pentru respectarea indicatorilor de calitate a a aerului, apei și solului.
Paza fondului forestier împotriva tăierilor ilegale de arbori, furturilor, distrugerilor, degradărilor, pășunatului, braconajului și altor fapte păgubitoare, precum și măsurile de prevenire și stingere a incendiilor se asigură de Regia națională a pădurilor.
Exploatarea masei lemnoase se face în conformitate cu prevederile amenajamentele silvice și a instrucțiunilor privind termenele, modalitățile și epocile de recoltare, scoatere și transport al produselor lemnoase ale pădurii, emise de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură. Volumul maxim de masă lemnoasă ce se poate recolta într-un an se aprobă prin hotărâre a guvernului în limita posibilităților stabilite prin amenajamente silvice pe fiecare unitate de producție și pe natura produselor.
Asigurarea integrității și dezvoltării fondului național constituie o preocupare fundamentală, de interes național. În acest context se consacră dreptul de preemțiune al statului la toate vânzările de bunăvoie sau silite, la preț și în condiții egale, pentru enclavele din fondul forestier proprietate publică și terenurile limitrofe ale acestuia, precum și pentru terenurile cu vegetație forestieră.
Prin legea nr.26/1996 se instituie Fondul de conservare și regenerare a pădurilor, constituit la Regia națională a pădurilor, purtător de dobândă și format din următoarele resurse:
contravaloarea terenurilor scoase definitiv din fondul forestier
contravaloarea pierderilor de creștere și despăgubirilor pentru daune produse fondului forestier
tarifele pentru efectele favorabile ale funcțiilor de protecție a pădurilor
20-25% din încasările rezultate din valorificarea masei lemnoase, în condițiile legii
alocații de la bugetul de stat.
Destinațiile sumelor astfel obținute vizează împădurirea unor terenuri goale, regenerarea și gospodărirea pădurilor, acoperirea efectelor calamităților.
În ceea ce privește regimul fondului forestier proprietate privată, administrarea acestuia se face de către proprietarii săi, individual sau în asociații. Proprietarii de păduri și alte terenuri din fondul forestier privat au obligația să le gospodărească în conformitate cu regimul silvic și cu regulile privind protecția mediului; ei sunt obligați să respecte prevederile amenajamentelor silvice și să asigure permanența pădurii. Din aceste considerente, proprietarii de păduri au obligația să le mențină în stare bună de sănătate și să execute la timp lucrările de igienă, precum și cele de protecție; tot ei au obligația să asigure paza acestora împotriva tăierilor ilegale de arbori, distrugerilor de semințe, incendiilor, furturilor, pășunatului neautorizat, precum și altor fapte păgubitoare.
Încălcarea prevederilor Codului silvic atrage, după caz, răspunderea disciplinară, materială, civilă, contravențională sau penală a persoanei vinovate. În articolele 96-104, Legea nr.26/1996 stabilește infracțiunile silvice cu un regim sancționar mai sever decât cel prevăzut prin Codul silvic din 1962.
LEGEA FONDULUI CINEGETIC NR.103/1996
Regimul juridic al vânătorii este stabilit prin Legea fondului cinegetic și a protecției vânatului (nr.103/1996). În înțelesul acestui act normativ, animalele sălbatice de interes vânătoresc împreună cu biomurile acestora constituie fondul cinegetic al României (art.1 din Legea nr.103/1996). Este vorba de 33 de specii de mamifere și 206 de specii prevăzute în anexele acestui document.
Regimul juridic al administrării, gestionării și protecției vânatului este dominat de o serie de principii generale care marchează conținutul și finalitățile reglementărilor juridice în domeniu. Astfel:
fondul cinegetic reprezintă o resursă naturală de interes național și internațional;
vânatul reprezintă bun public de interes național.
În vederea administrării și gospodăririi durabile a fondului cinegetic, prin legea nr. 137/1995, acesta este decupat în fonduri de vânătoare, ca unități de gospodărire cinegetică. Acestea se constituie pe toate categoriile de teren, indiferent de proprietar și sunt delimitate încât să asigure o cât mai mare stabilitate vânatului din cuprinsul acestora. Gestionari ai fondurilor de vânătoare sunt: organizațiile vânătorești legal constituite, Regia națională a pădurilor și unitățile de cercetare științifică cu profil cinegetic din România.
Administrarea fondului cinegetic se realizează de către autoritatea centrală care răspunde de silvicultură, printr-un organism distinct specializat în domeniul cinegetic, cu structuri proprii în teritoriu. Administrarea implică o serie de atribuții principale, precum: elaborarea strategiei în domeniu, stabilirea criteriilor de atribuire a dreptului de gestionare în vederea încheierii contractelor de gestionare, aprobarea metodologiei de evaluare a efectivelor de vânat și de calcul al cotelor anuale de recoltă, stabilirea efectivelor optime de vânat și a cotelor anuale de recoltă, organizarea activității de combatere a braconajului, controlul activității cinegetice la toate nivelurile.
Ca organism de avizare și consultare în domeniul cinegetic s-a înființat Consiliul național de vânătoare.
Gestionarea fondului cinegetic se face pe baza dreptului de gestionare, atribuit de către autoritatea publică centrală, care răspunde de silvicultură prin structurile proprii din teritoriu, în condițiile contractelor de gestionare, pe un termen de minimum 10 ani și cu respectarea dreptului de preemțiune a fostului gestionar.
Răspunderea civilă pentru pagubele cauzate de vânat revine gestionarului fondului de vânătoare, iar pentru cele cauzate de vânatul din speciile strict protejate autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, dar circumstanțială: în măsura în care acestea nu și-au îndeplinit obligațiile în care deținătorul bunurilor astfel prejudiciate face dovada îndeplinirii obligațiilor ce îi revin pentru paza acestora. Este vorba deci de o răspundere bazată pe culpă.
De asemenea, deținătorii, cu orice titlu, ai terenurilor pe care se arondează fonduri de vânătoare, persoane fizice sau juridice sunt obligați să permită exercitarea vânătorii, aplicarea măsurilor de protecție a vânatului, precum și amenajările vânătorești provizorii, fără ca prin acțiunile respective să se dăuneze folosinței de bază a terenurilor. Totodată, acestea sunt obligate să ia măsurile legale pentru protecția vânatului și a mediului său de viață și răspund pentru pagubele produse vânatului prin acțiuni ilicite. Ca o măsură de compensare, pentru îndeplinirea obligațiilor de mai sus deținătorii de terenuri sunt în drept să beneficieze direct, în cazul proprietăților mai mari de 100 hectare și indirect, prin bugetele locale, în cazul proprietăților mai mici de 100 hectare, de 25% din cuantumul tarifelor de atribuire pe anul în curs.
În vederea asigurării protecției vânatului sunt prevăzute drept măsuri: vânarea animalelor de interes vânătoresc, inclusiv cele prădătoare numai în limitele cotei de recoltă; înființarea de crescătorii de vânat destinate populărilor în care se asigură păstrarea caracterului sălbatic și adaptibilității acestuia la mediul natural. De asemenea, în scopul ocrotirii și gospodăririi raționale a vânatului se interzic: popularea fondului de vânătoarea cu vânat degenerat, tulburarea în mod nejustificat a liniștii vânatului în perioadele de reproducere și creștere a puilor, pășunatul în pădurile statului, ținerea în captivitate a animalelor sălbatice etc.
Legea fondului cinegetic incriminează infracțiunea de braconaj cu o agravantă când faptele sunt comise în timpul nopții sau de două sau mai multe persoane împreună (art.34) și alte infracțiuni la regimul vânătorii. Sunt stabilite și sancționate mai multe categorii de contravenții.
Vânătoarea se exercită numai de către vânători, posesori de permise de vânătoare vizate anual și de autorizații eliberate de gestionarul fondului de vânătoare.
CONCLUZII
Legătura dintre dezvoltarea economică și problemele ecologice este definitorie în determinarea posibilităților de acțiune pentru protecția mediului.
Strategia națională a dezvoltării este un atribut al suveranității și independenței statului, care trebuie să țină seama de condițiile sale specifice, de resursele și capacitățile sale.
Folosit curent, în contextul general al dezvoltării, termenul de „strategie” desemnează preocupările științei economice de a defini liniile generale pe termen lung de dezvoltare, metodele și formele cele mai eficiente pentru atingerea obiectivelor acesteia.
Problemele dezvoltării și ale creșterii economice nu pot fi separate de cele ecologice. Economia și ecologia se întrepătrund tot mai mult – local, regional, național și global într-o rețea de cauze și efecte.
Relația dezvoltare – mediu, este o relație între prezent și viitor. Dezvoltarea urmărește satisfacerea nevoilor generațiilor prezente, protecția mediului fiind o investiție pentru generațiile viitoare.
La nivel global, preocuparea pentru calitatea și protecția mediului înconjurător a fost pusă în discuție în anul 1972 la prima Conferință Mondială a Națiunilor Unite pe această temă. Dezbaterile s-au concretizat într-o declarație comună și o serie de recomandări adresate țărilor membre ONU. Ulterior, s-a trecut la Programul Națiunilor Unite pentru Mediu și s-au elaborat proiecte având ca obiective majore supravegherea gradului de poluare a oceanului planetar, degradarea solului, defrișarea pădurilor ș.a., precum și necesitatea corelării creșterii economice cu protecția mediului înconjurător.
În condițiile adâncirii crizei ecologice, protecția și îmbunătățirea condițiilor de mediu au devenit pentru umanitate un obiectiv primordial, a cărui realizare presupune nu numai eforturi materiale și organizatorice naționale și internaționale, ci și dezvoltarea unei concepții științifice fundamentale în privința acestei noi atitudini față de mediu.
Așa cum s-a arătat o astfel de concepție trebuie să aibă în vedere reconcilierea omului cu natura și cu sine însuși. „Protecția mediului natural reprezintă protecția omului și a dezvoltării sale, iar protecția omului – protecția tuturor factorilor de mediu”.
Protecția mediului urmărește ferirea de influențe negative a mediului natural și antropic, prin descoperirea cauzelor și eliminarea totală a acestora spre binele întregii umanități. Scopul protecției mediului este, în ultimă instanță, ocrotirea omului.
Pornind de la adevărul de necontestat că stabilirea echilibrului ecologic și protecția diferitelor elemente ale mediului nu se pot realiza prin funcționarea spontană a diferiților factori naturali, intervenția omului trebuie să aibă loc printr-o activitate complexă, rațională și științific fundamentată, având ca scop prevenirea și combaterea poluării, refacerea mediului deteriorat și îmbunătățirea calității acestuia.
Protecția mediului corespunde dorințelor și intereselor vitale ale întregii lumi și constituie o îndatorire pentru toate guvernele.
Interesul general s-a substituit intereselor particulare, conferind întregului sistem juridic o dimensiune nouă. Apărute primele, măsurile de conservare și protecție au fost și sunt completate de sisteme care favorizează o utilizare rațională a resurselor naturale ale mediului în general.
Protecția mediului este plasată astăzi în fruntea listei drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
Funcția de protecție a mediului s-a consolidat cu apariția dreptului la dezvoltare și la creștere economică.
De peste 30 de ani, începând cu Conferința asupra mediului de la Stockholm, omenirea a început să recunoască faptul că problemele mediului înconjurător sunt inseparabile de cele ale bunăstării și de procesele economice în general. În acest sens, Comisia Mondială asupra Mediului și Dezvoltării de pe lângă ONU a finalizat o serie de recomandări, una dintre acestea referindu-se la implementarea conceptului de „dezvoltare durabilă”. De altfel, acest concept a fost definit ca fiind acel tip de dezvoltare economică care asigură satisfacerea necesităților prezente fără a compromite posibilitățile generațiilor viitoare de a-și satisface propriile cerințe.
Obiectul general al dezvoltării durabile este de a găsi un spațiu al interacțiunii dintre 4 sisteme: economic, uman, ambiental și tehnologic într-un proces dinamic și flexibil de funcționare.
O condiție importantă pentru realizarea obiectivelor dezvoltării durabile este simultaneitatea progresului în toate cele 4 dimensiuni. În acest scop, politicile economice, politica mediului, a investițiilor, a cercetării-dezvoltării, politica forței de muncă, a învățământului, sănătății sunt desemnate să-și coreleze obiectivele și acțiunile conform acestor priorități. În prezent, în aproape toate țările industrializate se manifestă tendința de a integra aceste politici într-o ordine prioritară a obiectivelor.
Comisia Internațională pentru Mediu și Dezvoltare a ajuns la concluzia că imperativele strategiei pentru dezvoltarea durabilă sunt:
eliminarea sărăciei în condițiile satisfacerii nevoilor esențiale pentru locuri de muncă, hrană, energie, apă, locuințe și sănătate;
asigurarea creșterii populației la un nivel acceptabil și reducerea creșterii demografice necontrolate;
conservarea și sporirea resurselor naturale, întreținerea diversității ecosistemelor, supravegherea impactului economiei asupra mediului;
descentralizarea și sporirea resurselor naturale, întreținerea diversității ecosistemelor, supravegherea impactului economiei asupra mediului;
descentralizarea formelor de guvernare, creșterea gradului de participare la luarea deciziilor și unificarea deciziilor privind mediul și economia;
reorientarea tehnologiei și a riscului managerial.
Esența unei strategii pentru o dezvoltare durabilă constă în stabilizarea creșterii demografice, reducerea dependenței de petrol, promovarea resurselor regenerabile de energie, conservarea solului, reciclarea materialelor ș.a.
Conceptul de dezvoltare durabilă trebuie adaptat la condițiile specifice fiecărei țări, ceea ce nu exclude nevoia și chiar necesitatea cooperării internaționale. În acest sens, Raportul Brundtland arată că dezvoltarea durabilă reprezintă un scop pe termen lung, de viitor, datorită unor factori cum sunt: mărimea și continua creștere a populației; scăderea continuă a resurselor materiale globale; lipsa unor acorduri internaționale viabile; decalajul unor ecosisteme pe termen lung; aspectele dificile ale relației mediu-economie ș.a.
Necesitățile și constrângerile impuse de protecția mediului în condițiile asigurării dezvoltării economice, satisfăcând cerințele dezvoltării durabile pot fi asigurate numai în cazul existenței unei legături reale și funcționale între politica economică și cea ecologică, la toate nivelele structurii statale și în toate ramurile economiei.
În interpretarea conceptului de dezvoltare durabilă se remarcă unanimitatea acceptării acestuia, ca singură soluție de conciliere a conflictului dintre cele două elemente considerate până acum incompatibile: creșterea economică și conservarea resurselor naturale.
BIBLIOGRAFIE
Conferința de la Stockholm – 1972
Conferința de la Rio de Janeiro -1992
Conferința de la Johannesburg – 2002
Legea protecției mediului nr. 137/2002
Legea apelor nr. 107/1996
Legea nr. 26/1996 –Codul silvic
Legea fondului cinegetic și a protecției vânatului nr. 103/1996
Florian Coman, -Dreptul mediului înconjurător,Ed.Era,București, 1999
Mircea Duțu, -Dreptul internațional și comunitar al mediului,Ed. Economică,București,1995
Mircea Duțu, -Dreptul mediului înconjurător,Ed.Economică, București,1996
Mircea Duțu, -Tratat de dreptul mediului vol. I,II,Ed.Economică,București,2003
Ernest Lupan, -Dreptul mediului înconjurător, Ed.Lumina Lex,București, 1996
Daniela Marinescu, -Tratat de dreptul mediului, Ed.All Beck,București, 2003
Alexandre Kiss, -Droit de l’environement
Voicu Zdrenghea, -Dreptul mediului înconjurător
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Protejarea Mediului (ID: 130877)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.