. Protectia Vietii Private Si DE Familie
1. Considerații generale
Introducere
În sistemul de protecție și garantare a drepturilor fundamentale ale omului reglementat de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, mai cunoscută sub denumirea simplificată de Convenția Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare Convenția), un loc important îl ocupă dreptul la respectarea vieții private și de familie.
În acest sens, articolul 8 din Convenție, purtând denumirea marginală „Dreptul la respectarea vieții private și de familie”, prevede că:
„Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.
Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirii faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.”
Articolul 8 face parte dintr-o serie de patru texte ale Convenției care protejează drepturi ce semnifică respectul social datorat individului. Celelalte drepturi din această serie sunt: respectarea libertății de gândire, de conștiința și de religie (art.9), a libertății de exprimare și de informare (art.10) și a libertății de asociere (art.11). Sistemul consacrat de Convenție este unic, drepturile și libertățile având o caracteristică esențială, aceea că fiecare text care le reglementează conține un prim alineat ce le proclamă într-o manieră absolută, urmând ca în al doilea alineat să fie prevăzute unele restricții în exercițiul acestora.
Dreptul la viața privată este una din marile realizări ale culturii juridice moderne, realizare care se configurează în maniere diferite de la un sistem politico-juridic la altul, deoarece conceptele metajuridice care stau la baza ei sunt altele.
Declarația Universală a Drepturilor Omului, din care își are originea articolul 8 al Convenției, prevede în articolul 12: „Nimeni nu va fi obiectul unor imixtiuni arbitrare în viața sa particulară, în familia sa, în domiciliul său, sau în corespondență, nici în al unor atingeri ale onoarei sau reputației sale. Orice persoană are dreptul la protecția legii împotriva unor astfel de imixtiuni sau atingeri”. O formulare aproape identică a dreptului la
viață privată este dată de articolul 17 al Pactului internațional privitor la drepturile civile și politice.
Sistemul Convenției europene s-a dovedit a fi cel mai eficient în ceea ce privește protecția vieții private si de familie, deoarece, pe de o parte tratatul internațional european definește ingerințele legitime ale autorităților publice în exercițiul acestui drept, iar pe de altă parte Convenția a instituit un mecanism eficient de control asupra respectării dispozițiilor sale, realizat de Curtea europeană și de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei.
Interpretare dinamică
Noțiunea de viața privată a primit o interpretare extensivă din partea judecătorilor europeni. Organele Convenției au făcut o interpretare dinamică și evolutivă a dispozițiilor sale pentru a proteja împotriva oricărui anacronism și pentru a lua în calcul evoluția obiceiurilor și nevoilor sociale. Principiul de interpretare definit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare Curtea), potrivit căruia Convenția este „un instrument viu ce trebuie interpretat în lumina condițiilor actuale”, își găsește deplina ilustrare în cazul dreptului la respectarea vieții private și de familie.
Interpretare dinamică a dreptului la viața privată și de familie se evidențiază în primul rând, prin definițiile date noțiunilor care intră în componența acestui drept. Astfel, noțiunile de „viața privată”, „domiciliu”, „corespondență” acoperă și activitățile profesionale sau comerciale, ca și localurile unde acestea se desfășoară.
În al doilea rând, interpretarea dinamică a articolului 8 presupune o extindere a conținutului dreptului la respectarea vieții private și de familie, în sensul obligațiilor impuse statelor. În doctrina europeană au fost evidențiate cu privire la acest aspect două linii directoare.
În principal, dreptul la respectarea vieții private și de familie vizează să apere individul împotriva ingerințelor arbitrare ale puterii publice.
Avându-se în vedere interpretarea dată de Curte clauzei de ordine publică, autorizând o serie de ingerințe într-un drept garantat (ingerințe care trebuie să fie, potrivit articolul 8 paragraful 2 din Convenție, prevăzute de lege, să vizeze un scop legitim și să fie necesare într-o societate democratică), precum și marja de apreciere recunoscută statului în materie, doar anumite exigențe deosebit de grave pot justifica restrângerea unui drept care se referă la sfera intimității unei persoane. Vor fi astfel protejate contra ingerințelor disproporționate în raport cu scopul legitim urmărit dreptul de a întreține relații homosexuale, dreptul la vizită recunoscut părinților și dreptul la respectarea domiciliului. Statul, în schimb, dispune de o mai mare libertate de a alege mijloacele de apărare a securității naționale.
Marja de apreciere recunoscută statelor variază în funcție de mai mulți parametri: natura dreptului în cauză, scopul legitim al ingerinței, existența sau inexistența unui „numitor comun” al sistemelor juridice ale statelor semnatare. Cu toate acestea, marja de apreciere trebuie să fie în conformitate cu „justul echilibru între interesele concurente ale persoanei și ale societății în ansamblul ei”.
O a doua linie directoare se referă la generarea de către dreptul la respectarea vieții private și de familie a unor „obligații pozitive” inerente respectării sale efective în sarcina statelor membre ale Convenției.
Dreptul la protecția sferei private a vieții individului este considerat, în interpretarea sa liberală, un „drept negativ”, care ar implica doar obligații negative, de abținere, din partea statului. Potrivit Curții, deși art. 8 are în principal „drept obiect apărarea individului contra unor ingerințe arbitrare ale puterilor publice (…) el nu se limitează la a constrânge statul să se abțină de la asemenea ingerințe: la acest angajament, mai degrabă negativ, se pot adăuga obligații pozitive, inerente unei respectări efective a vieții de familie”.
Obligațiile impuse statelor de articolul 8 din Convenție
Obligații negative
Respectarea dreptului la viață privată, la viață de familie, respectarea domiciliului unei persoane si a secretului corespondenței sale impun, în primul rând, obligații negative din partea autorităților statale, anume a nu face ceva de natură a aduce atingere exercițiului lor de către titularii cărora le sunt recunoscute – persoane fizice sau entități sociale care le pot invoca.
Consacrarea dreptului la respectarea vieții private si de familie urmărește apărarea individului împotriva oricărei ingerințe arbitrare a puterii publice în exercitarea prerogativelor ce asigură însuși conținutul acestui drept.
Dreptul la respectul vieții private a fost analizat de Comisia si de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care au interpretat dreptul enunțat de articolul 8 paragraful 1 in limita dispozițiilor articolului 8 paragraful 2, în conformitate cu care „nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept…”.
La o primă vedere, această modalitate de reglementare pare a semnifica faptul că statul va respecta obligațiile sale cu privire la articolul 8 prin simpla sa abținere de a acționa. Jurisprudența Curții a confirmat aceasta primă obligație a statului de a se abține de la orice amestec, recunoscându-se însă dreptul autorităților naționale de a incrimina anumite fapte care țin de viața privată, cum ar fi, spre exemplu, exploatarea unor persoane vulnerabile datorită vârstei sau stării lor fizice sau psihice. În acest sens, Curtea are competența de a stabili dacă dispozițiile naționale, modul în care sunt ele aplicate de către autoritățile competente fac parte dintr-un cadru care, într-o societate democratică, poate fi considerat necesar pentru atingerea scopului în vederea căruia au fost adoptate.
Curtea a admis că autoritățile publice au posibilitatea, în baza unor dispoziții legislative, de a intercepta corespondența, trimiterile poștale sau conversațiile telefonice, deși constitue ingerințe în exercițiul dreptului la viața privată, dacă pot să dovedească necesitatea lor într-o societate democratică, pentru apărarea securității naționale, ordinii publice sau în prevenirea săvârșirii unor fapte penale. Curtea a subliniat că statele contractante nu au posibilitatea nelimitată de a supune unor măsuri de supraveghere secretă persoanele aflate sub jurisdicția sa, pentru că s-ar putea ajunge la distrugerea democrației sub pretextul apărării ei. Astfel, oricare ar fi sistemul de supraveghere reglementat de legea națională, instanța europeană trebuie să se convingă de existența unor garanții adecvate si suficiente pentru eliminarea oricărui abuz in materie, ce ar putea fi săvârsit de autoritățile naționale.
Obligații pozitive
Existența numai a obligațiilor negative în sarcina autorităților statale, care să asigure apărarea individului împotriva ingerințelor de orice natură ale autorităților publice în sfera vieții private, nu este suficientă pentru garantarea efectivă a tuturor componentelor acesteia, așa cum rezultă din articolul 8 al Convenției. Pasivitatea statului, în absența oricăror ingerințe, poate constitui deci o încălcare a dreptului protejat. Curtea a adoptat în acest caz o accepțiune deosebit de largă a noțiunii de obligații pozitive, pe care o sistematizează în jurisprudența sa, arătând că „fiecărui stat semnatar îi revine obligația de a se dota cu un arsenal juridic adecvat, suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive ce îi incumbă în virtutea articolului 8 din Convenție”.
Un exemplu deosebit de sugestiv este cel al cauzei Smirnova contra Rusiei din 2003, în care Curtea a stabilit o violare a articolului 8 nu printr-o singură acțiune sau inacțiune precisă a statului, ci printr-o serie de inconveniente produse în timp, ce au constituit, luate împreună, o ingerință în viața privată a reclamantei. Originea ingerinței a fost confiscarea nejustificată a pașaportului reclamantei, ceea ce a generat o serie de prejudicii privind accesul la angajare, la servicii medicale etc..
Judecatorul european recunoaște existența unor obligații în sarcina statului, pentru a garanta efectivitatea respectarii vieții private: obligația de a oferi unui copil născut din afara căsătoriei și mamei sale mijloacele „de a avea o viața de familie normală”, de a lua toate măsurile de natură a asigura reunirea unui părinte cu copilul său, de a da unei femei posibilitatea reală de a introduce acțiune de divort împotriva soțului, unei mame pe aceea de a-și vedea fiica, plasată de autoritatea publică într-o instituție de ocrotire.
În ceea ce privește respectarea dreptului la corespondența al deținuților, Curtea a stabilit că autoritățile penitenciare au obligația pozitivă de a le asigura acestora toate condițiile necesare pentru a putea coresponda cu instanța europeană. De asemenea, statele au obligația pozitivă de a garanta unei persoane transsexuale operate asigurarea respectului dreptului acesteia la viața privată, în special prin recunoașterea conversiunii sexuale a acelei persoane pe plan juridic.
În plus „efectul orizontal” al Convenției contribuie la o largă aplicare a articolului 8, cu atât mai mult cu cât atingerile aduse dreptului la respectarea vieții private și de familie sunt adesea consecințele faptelor unor persoane particulare și atrage în sarcina statului obligația pozitivă de a asigura protecția vieții private și de familie împotriva ingerințelor simplilor particulari.
În concluzie, fie că este vorba despre obligațiile pozitive impuse st confiscarea nejustificată a pașaportului reclamantei, ceea ce a generat o serie de prejudicii privind accesul la angajare, la servicii medicale etc..
Judecatorul european recunoaște existența unor obligații în sarcina statului, pentru a garanta efectivitatea respectarii vieții private: obligația de a oferi unui copil născut din afara căsătoriei și mamei sale mijloacele „de a avea o viața de familie normală”, de a lua toate măsurile de natură a asigura reunirea unui părinte cu copilul său, de a da unei femei posibilitatea reală de a introduce acțiune de divort împotriva soțului, unei mame pe aceea de a-și vedea fiica, plasată de autoritatea publică într-o instituție de ocrotire.
În ceea ce privește respectarea dreptului la corespondența al deținuților, Curtea a stabilit că autoritățile penitenciare au obligația pozitivă de a le asigura acestora toate condițiile necesare pentru a putea coresponda cu instanța europeană. De asemenea, statele au obligația pozitivă de a garanta unei persoane transsexuale operate asigurarea respectului dreptului acesteia la viața privată, în special prin recunoașterea conversiunii sexuale a acelei persoane pe plan juridic.
În plus „efectul orizontal” al Convenției contribuie la o largă aplicare a articolului 8, cu atât mai mult cu cât atingerile aduse dreptului la respectarea vieții private și de familie sunt adesea consecințele faptelor unor persoane particulare și atrage în sarcina statului obligația pozitivă de a asigura protecția vieții private și de familie împotriva ingerințelor simplilor particulari.
În concluzie, fie că este vorba despre obligațiile pozitive impuse statelor de către articolul 8 din Convenție, fie că se au in vedere cele negative, trebuie reținute două idei importante: obligațiile impuse statelor au menirea de a asigura realizare unui just echilibru între interesele individuale și cele ale societății, pe de o parte; pe de alta parte, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere în îndeplinirea acestor obligații, marjă care este supusă controlului Curții.
2. Protejarea vieții private
2.1. Noțiunea de viața privată
Noțiunea de viață privată nu poate fi definită cu precizie. Este vorba despre o noțiune complexă, al cărei conținut diferă în funcție de perioada, de mediu, de societatea în cadrul căreia individul trăiește și chiar de grupul social căruia îi aparține. Astfel, Curtea a statuat în sensul că: „viața în caravană face parte integrantă din identitatea țigănească, pentru că se înscrie într-o lungă tradiție a călătoriei urmată de această minoritate; de aceea măsurile privitoare la staționarea caravanelor influentează facultatea acestei comunități de a-și păstra identitatea și de a avea o viața privată și familială conformă acestei tradiții”.
Jurisprudența europeană adoptă în prezent o concepție asupra vieții private care nu se limitează doar la sfera intimității persoanei, așa cum se reținea în practica mai veche în care „viața privată” acoperea integritatea fizică și morală a persoanei și cuprindea „viața sexuală”. Fară să meargă până la a împărtăși ideea „vieții private – libertate” inspirată din conceptul american de „privacy”, judecătorul european a contribuit în mod substanțial la evoluția noțiunii de viață privată în sensul Convenției.
În viziunea instanței europene, noțiunea de viața privată cuprinde, în primul rând, integritatea fizică și morală a persoanei, sfera intimă a individului. În al doilea rând ea a decis că protecția oferită de articolul 8 nu trebuie să se limiteze doar la sfera intimă a relațiilor personale, în care orice individ poate să-și ducă viața personală așa cum crede de cuviința, prin separarea de lumea exterioară, ci respectul vieții private trebuie să cuprindă, într-o anumită măsură, dreptul individului de a stabili și dezvolta relații cu semenii săi. Astfel, nu există nicio rațiune de principiu care să conducă la concluzia excluderii activităților comerciale și profesionale din noțiunea de „viață privată” în sensul articolului 8 din Convenție deoarece majoritatea oamenilor au posibilitatea ca la locul de muncă să stabilească legături cu lumea exterioară.
În mod similar, Comitetul Drepturilor Omului al Națiunilor Unite consideră că „noțiunea de viață privată trimite la acel domeniu al vieții persoanei în care aceasta își poate exprima liber identitatea, în relațiile cu alții sau singură”.
În jurisprudența Curții, protecția conferită de articolul 8 dreptului la viața privată are în vedere îmbinarea vieții personale cu cea socială a individului, imposibil de disociat în societatea modernă în care se traiește în prezent. Astfel, practica C.E.D.O. încearca să concilieze dimensiunea personală cu cea socială a vieții private: „sfera vieții private, așa cum este concepută de Curte, cuprinde integritatea fizică și morală a persoanei; garanția oferită de articolul 8 din Convenție este destinată în principiu să asigure dezvoltarea, fară ingerințe exterioare, a personalității fiecărui individ în relațiile cu semenii săi”.
Această extindere a noțiunii de viață privată la relațiile sociale ale persoanei nu se realizează totuși fără o anumită confuzie conceptuală. Părând să opteze pentru caracterul interșanjabil al conceptelor de „viața privată” și „viața privată și de familie”, Curtea face referire tot mai des la noțiunea vagă de „viață privată și de familie”, în care include diverse aspecte imanente acestora. Spre exemplu, intră în sfera de aplicare a articolului 8 dreptul de a trăi într-un mediu sănătos. Curtea a decis că prin plasarea unei stații de epurare a apelor reziduale, cu efecte nefaste asupra vieții private și de familie a reclamantei, în apropierea domiciliului acesteia, statul în cauză nu a asigurat justul echilibru între interesele generale, concretizate în speța în necesitatea de a construi o asemenea instalație, și cele personale, în speța dreptul reclamantei de a beneficia de un mediu înconjurător sănătos, drept apărat prin articolul 8 din Convenție.
Constatăm că noțiunea de „viața privată” este complexă și nu se pretează la o definiție exhaustivă. Factori precum identitatea sexuală, numele, orientarea sexuală, viața sexuală sunt elemente importante ale sferei personale, protejate de articolul 8. Această dispoziție mai protejează dreptul la identitate și la dezvoltare personală, precum și dreptul oricărui individ de a lega și dezvolta relații cu ceilalți membri ai societății și cu lumea exterioară, efectele sale putându-se extinde asupra activităților profesionale și comerciale. Există o zonă de interacțiune între individ și semenii săi, care, într-un context public, poate ține de „viața privată”.
Noțiunea de viață privată în înțelesul Convenției este autonomă și variabilă în timp cât și în ceea ce privește persoana care apare ca titular. Astfel, respectul recunoscut vieții private este mai redus, în măsura în care individul pune în contact viața sa privată cu viața publică. În acest sens, Comisia a decis că : „…domeniul personal cunoaște limite. Deși o parte din legislația existentă într-un stat dat are efecte imediate sau ulterioare asupra posibilității pentru o persoană de a-și dezvolta personalitatea făcând ceea ce vrea, legislația per ansamblu nu poate fi considerată ca o ingerință în viața privată în sensul articolului 8 din Convenție. De fapt, după cum Comisiei a arătat deja, pretenția de respectare a vieții private este în mod automat redusă în măsura în care persoana în cauza pune în contact viața sa privată cu cea publică sau o pune în raport cu alte interese protejate”. În acest caz s-a mai decis că: „nu ar trebui să spunem că sarcina ține doar de domeniul vieții private. Atunci când o femeie este însarcinată, viața sa privată devine strâns legată de cea a fătului care se dezvoltă”.
Aceeași acțiune din partea autorităților statale poate constitui o atingere a dreptului la viața privată a mai multor titulari. Astfel, percheziționarea unui cabinet de avocatură în cadrul unei urmăriri penale poate fi o ingerința în viața profesională a avocatului. Confiscarea unor documente ce aparțin unui client al acestuia, ca urmare a aceleiași percheziții, constituie o atingere a vieții private a clientului avocatului percheziționat.
Noțiunea de viața privată este într-o evoluție continuă și conține atât aspecte tradiționale, precum dreptul la imagine, starea civilă a persoanei, identitatea, sănătatea, religia, viața sentimentală, integritatea fizică și morală, precum și aspecte moderne, legate de percepții noi în viața socială, referitoare la avort, homosexualitate, transsexualitate, ca și anumite dezvoltări ale mijloacelor de comunicare: interceptări telefonice sau ale corespondenței electronice, utilizarea datelor personale informatizate.
Extins într-o asemenea măsură, dreptul la respectarea vieții private trebuie analizat în primul rând ca un drept la viața personală, un drept la viața privată sociala și un drept la un mediu sănătos.
2.2. Dreptul la viața privată personală
Dreptul la imagine
Dreptul la imagine este garantat de articolul 8 din Convenție. Curtea a indicat ca în anumite circumstanțe persoana trebuie să beneficieze de „o speranță legitimă” în ceea ce privește protecția și respectarea vieții sale private „împotriva practicilor presei de senzație”.
Deținerea unor fotografii de către autoritățile competente în cadrul fișierului de identificare judiciară nu constituie o atingere a acestui drept, dacă acestea sunt consemnate în arhive oficiale și nu servesc organelor de politie decât în cadrul unei anchete pornite pe temeiul dispozițiilor procesual-penale în materie. De asemenea, fosta Comisie a decis că nu constituie o atingere a dreptului persoanelor la imagine, ca parte integrantă a vieții private, existența unor sisteme de supraveghere a unor locuri publice sau a unor locuri în care se găsesc persoane private, dacă asemenea imagini nu sunt destinate stocării și nu sunt aduse la cunoștința publică.
Comisia, pentru a determina măsura în care realizarea de fotografii se incadrează în sfera de protecție instituită de articolul 8 împotriva ingerințelor arbitrare ale autorităților publice, a examinat dacă aceste fotografii au fost realizate într-un cadru privat sau cu ocazia unor incidente publice, și dacă elementele astfel obținute erau destinate unui uz limitat sau erau susceptibile de a fi făcute accesibile publicului în general.
Curtea consideră că trebuie să opereze o distincție fundamentală între un reportaj care relatează fapte, chiar controversate, susceptibile a contribui la o dezbatere într-o societate democratică, cum ar fi cazul personalităților politice aflate în exercițiul funcției lor, și un reportaj cu multe detalii privind viața privată a unei persoane care nu are nicio legatură cu funcțiile pe care aceasta le indeplinește. Dacă în primul caz presa joacă un rol esențial într-o societate democratică, contribuind la comunicarea ideilor și informațiilor de interes public, în al doilea caz nu mai are același rol.
Curtea apreciază ca publicarea de fotografii și articole litigioase, doar cu scopul de a satisface curiozitatea unei categorii de public, privind detaliile vieții private a unei persoane și care nu contribuie la vreo dezbatere de interes public, aduce atingere notorietății personalității respective.
În anumite ocazii indivizii desfășoara activități, în mod conștient sau chiar intenționat, care sunt sau pot fi înregistrate sau redate publicului, împrejurare pe care, în mod rezonabil, persoana supusa acestor înregistrari o poate percepe ca o interferență în viața ei privată. O persoană care merge pe stradă știe foarte bine, prin forța lucrurilor, că va fi vazută de orice persoana aflată pe calea publică, însa crearea și stocarea de inregistrări sistematice și permanente de elemente ce țin de domeniul public, poate pune probleme privitoare la respectarea vieții private.
La originea consacrării dreptului la imagine stau întâmplările prințesei Caroline de Monaco cu paparazzi, întâmplări care au dus la soluția adoptată de Curte la 24 iunie 2004. Timp de cinci ani, mai mult de 40 de fotografii prezentând-o pe prințesa în diverse împrejurări din viața cotidiană, împreuna cu copiii săi sau însoțită de alte persoane, au fost publicâte în trei serii ale unui cotidian german.Tentativele judiciare prin care s-a încercât interzicerea acestor publicații au eșuat pe motivul ca prințesa aparține categoriei de personalități absolute ale istoriei contemporane. Introducând cerere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului , aceasta a constatat o încălcare a articolului 8, și i-a găsit vinovați pe jurnaliștii care au publicât acele fotografii cu prințesa de Monaco, stabilind un drept la imagine de care ar trebui să se bucure orice persoană, indiferent dacă este celebră sau nu.
În situația în care un reclamant ar figura pe o fotografie luată cu ocazia unei manifestații publice, într-un loc public și fotografia respectivă ar fi pastrată de organele de poliție într-un anumit dosar, fosta Comisie a considerat că nu există nici o ingerința a autorităților statale în exercițiul dreptului la viața privată a persoanei în cauza, atât timp cât fotografia nu a fost facută și pastrată în scopul de a relata desfășurarea manifestației cu prilejul căreia ea a fost realizată, fară a intreprinde alte acțiuni care să aibă în vedere identificarea persoanelor fotografiate, prin raportare la conținutul altor baze de date ale organelor de poliție.
Dimpotrivă alta a fost aprecierea instanței europene într-o clauză în care reclamantul a susținut că divulgarea, de către consiliul municipal al localității sale de domiciliu, a unor secvențe filmate într-un sistem de televiziune cu circuit închis, prin difuzarea unor imagini în care el putea fi identificât, imagini ce reprezentau urmările tentativei sale de a se sinucide, a constituit o încălcare a dreptului său la viața privată. Reclamantul a recunoscut că imaginile i-au salvat viața deoarece au permis intervenția promtă a poliției, însa el a denunțat numai difuzarea lor pe canale publice de televiziune, ceea ce a dus la identificarea sa de către persoanele care îl cunoșteau, de familia sa, de prieteni și de colegii de serviciu.
Curtea a stabilit că deși se afla într-un loc public, nu a participat la un eveniment public și nu era o personalitate publică. Aflat într-o stare depresivă și având un cuțit asupra lui, a încercât să se sinucidă, dar nu s-a reținut ca ar fi săvârsit vreo faptă penală. Tentativa de sinucidere nu a fost filmată și difuzată, ci doar urmările tentativei. Curtea a considerat ca difuzarea incriminantă depașea cu mult ceea ce un trecător obișnuit și-ar fi imaginat ca poate fi observat în scopul menținerii siguranței publice și a reprezentat o încalcare gravă a dreptului reclamantului la respectarea vieții sale private.
2.2.2. Dreptul la nume
Articolul 8 al Convenției nu prezintă dispoziții explicite în legatură cu dreptul la nume. Numele, ca mijloc de identificare a persoanei și de evidențiere a unei legături familiale determinante, intră în conținutul noțiunii de viața privată personală. Împrejurarea că statul și societatea în ansamblul ei sunt interesate în reglementarea dreptului la nume nu poate duce la o altă concluzie pentru că, în aceasta materie, interesele politice trebuie îmbinate cât mai armonios cu cele personale.
Instanța Europeană a considerat că reprezintă o încălcare a articolului 8 din Convenție refuzul ofițerului de stare civilă și apoi al jurisdicțiilor civile de a accepta prenumele ales de parinți pentru copilul lor. Prenumele unei persoane ca patronim privește viața sa privată și familială. Mai mult chiar, alegerea prenumelui copilului de către părinți îmbracă un caracter intim și afectiv și intră în sfera privată.
Curtea a considerat că legislația elvețiană care permite numai soției, nu și sotului să preceadă numele comun luat de soți ca efect al casătoriei cu numele avut de soție înainte de căsătorie, este de natură să contravină dispozițiilor articolului 8 care apară dreptul la viața privată, mai ales prin prisma dispozițiilor Protocolului nr. 7 ce asigură deplina egalitate între soți.
În materia exercitării dreptului la nume, autoritățile statale se bucură de o anumită libertate. Astfel, refuzul autorităților penitenciare de a permite unui deținut să adopte un nou patronim, nu poate fi interpretat de Curte, în mod necesar, ca un amestec în exercitarea dreptului la respect pentru viața privată. Chiar dacă pot exista motive adevărate care să-l facă pe individ să dorească să-și schimbe numele, în interesul public se pot justifica unele restricții legale la asemenea posibilități. Nu există deloc puncte de convergență între sistemele naționale privind condițiile în care se poate efectua legal schimbarea numelui. Din aceasta se poate deduce deci că statele contractante se bucură de o marjă largă de apreciere în acest domeniu.
O problemă deosebită este cea a confidențialității datelor privind starea persoanei. Dreptul la respectarea vieții private implică dreptul unei persoane de a păstra secretul asupra stării sale de sănătate. Curtea a decis că respectul caracterului confidențial al informațiilor privitoare la sănătatea persoanei constituie principiul esențial al sistemului juridic din statele semnatare ale Convenției. Acesta confidențialitate se impune atât pentru protecția vieții private a persoanelor bolnave, dar și pentru a apăra încrederea lor în corpul medical și în serviciile de sanătate în general. Orice comunicare sau divulgare de informații cu privire la starea de sănătate a unei persoane, fără consimtământul acesteia, va trebui să fie însoțiță de garanții adecvate împotriva abuzurilor și să caute „să apere” un aspect primordial al interesului public.
Statele sunt obligate să prezinte garanții solide în ceea ce privește protecția confidențialității informațiilor privind seropozitivitatea unei persoane. Caracterul intim și sensibil al informațiilor legate de seropozitivitate face ca orice masură luată de state pentru a obliga la divulgarea lor fără consimțământul persoanei în cauză, impune un examen riguros din partea instanței europene.
În cadrul unor măsuri de anchetă socială ce trebuie luate în asemenea cazuri, Curtea nu se poate substitui autorităților naționale în a aprecia pertinența ca mijloace de probă utilizate în diferite proceduri judiciare, dacă acestea au fost declanșate. Autoritățile naționale se bucură de o anumită libertate pentru ca ele să poată stabili justul echilibru între protejarea publicității procedurilor judiciare, pe de o parte, și ale intereselor uneia din parți sau ale unei terțe persoane care reclamă că anumite date privitoare la sănătatea lor să ramână confidențiale, pe de altă parte.
2.2.3. Dreptul la integritatea fizică și morală a persoanei
În ceea ce privește integritatea fizică, articolul 3 al Convenției interzice tratamentele inumane sau degradante. În anumite situații atingerea adusă integrității fizice a persoanei nu ajunge la nivelul de gravitate impus de articolul 3 al Convenției , însă poate să cadă sub incidența articolului 8. Fosta Comisie a decis că arestarea unei persoane poate fi de natură că, uneori, să fie facută în condiții care să aducă atingere integrității sale fizice și, în consecință, vieții sale private. Tratamentul deosebit de brutal aplicat unui preot al bisericii ortodoxe cu prilejul arestarii, tragerea sa de barbă pe care acesta o purta, constitue o ingerința în exercițiul dreptului său la viața privată.
Organizarea de către autoritățile naționale a unei campanii de vacinare obligatorie nu constitue o ingerință în exercitiul dreptului la viața privată, și nici obligația impusă unui conducător auto de a se supune unui examen al sângelui, în situația când este bănuit că a condus un vehicul în stare de ebrietate.
Fosta Comisie a statuat ca divulgarea neautorizată către terți a unor informații cuprinse în cazierul judiciar al unei persoane constitue o ingerința în viața sa privată.
Într-o cauză în care reclamantul a invocât faptul că, în timpul detenției, soția sa a fost constrânsă să se supună unui examen ginecologic cu incălcarea dispozițiilor articolului 8, instanța europeană a evidențiat la fel cum a decis și fosta Comisie, că textul are aplicație într-o asemenea situație, deoarece „corpul unei pesoane reprezintă aspectul cel mai intim al vieții private”, iar o intervenție medicală forțată, chiar minoră, constitue ingerința in exercițiul dreptului la viața privată. În circumstanțele speței nu se putea reține, în mod rezonabil, că soția reclamantului s-ar fi putut opune la controlul incriminat, dată fiind vulnerabilitatea ei, aflată de mai multă vreme în detenție, supusă voinței autorităților care o supravegheau.
Curtea a decis că administrarea de tratament medical unui pacient internat în spital împotriva voinței familiei sale, reprezintă o încălcare a dreptului acestuia la viața privată, cu toate ca în speță medicii au considerat ca pacientul, minor, era pe cale de a deceda și au decis administrarea de diamorfină pentru a-i ușura suferința, în ciuda opoziției ferme a mamei sale.
În multe situații integritatea morală trebuie apărată de persoană care pretinde că i-a fost încălcât dreptul la viața privată de către alte persoane. Într-o cauză, reclamantul minor a întreținut relații homosexuale cu o persoană mult mai în vârstă, în schimbul unei sume de bani. Persoana a fost condamnată la închisoare pentru acte de „indecență agravată”, pedeapsa fiindu-i redusa în apel datorită faptului că reclamantul a avut inițiativa faptelor incriminante. Reclamantul a cerut indemnizare de către un organism special de indemnizare a „victimelor unor fapte antisociale”, dar lovindu-se de refuzul instanțelor engleze, s-a adresat Curții Europene invocând faptul că refuzul reprezintă o încălcare a articolului 8. Curtea a stabilit că articolul 8 al Convenției nu presupune dreptul de a fi despăgubit într-o astfel de situație, deoarece statul nu era responsabil pentru pretinsul „abuz”. Neacordarea „compensației” nu a constituit o încălcare a articolului 8 din Convenție care protejează deptul la viața privată.
Dreptul la corespondența
Articolul 8 paragraful 1 din Convenție proclamă dreptul persoanei de a-și comunica prin scris, prin telefon sau prin alte mijloace de comunicare, gândurile și opiniile sale fară a-i fi cunoscute de alții, cenzurate sau făcute publice.
Curtea a arătat că există o puternică asemănare între noțiunile de „comunicare” și „corespondență”. În cele doua cazuri este vorba despre transmiterea, grație mijloacelor tehnice mai mult sau mai puțin sofisticate, de mesaje de la o persoană la alta. Dar, în același timp, între cele două noțiuni apare o diferență majoră: comunicarea este destinată tuturor în timp ce corespondența este rezervată uneia sau mai multor persoane determinate, excluzându-le pe toate celelalte. Din acest punct de vedere, protejarea dreptului la respectul corespondenței reprezintă un element al intimității vieții private. Respectul dreptului la corespondență nu se aplica însă atunci când documentele transmise au ajuns la destinatar și sunt conservate de acesta. Rezultă că ingerința autorităților statale în exercițiul acestui drept constă în interceptarea, pe orice cale, a comunicărilor de orice fel.
Exercițiul dreptului la corespondență de către persoanele aflate în detenție sau internate în instituții medicale specializate, datorită stării lor psihice poate pune probleme prin raportare la dispozițiile articolului 8 din Convenție.
Pe un plan general, atunci când se discută regimul juridic al exercutării pedepselor privative de libertate trebuie reținut un aspect esențial: aplicarea dispozițiilor Convenției nu se oprește la poarta închisorilor, ci cuprinde, cu interpretări adecvate, și acest spațiu. Nu se poate pune la îndoială că dreptul la corespondență este recunoscut persoanelor aflate în detenție, însă exercitarea lui poate fi supusă unui anumit control din partea autorităților penitenciare, ținându-se seama de exigențele normale și rezonabile ale regimului de detenție.
Atât Comisia cât și Curtea, și ulterior Curtea, au fost sesizate cu examinarea diferitelor forme de control al corespondenței deținutilor și compatibilității acestora cu dispozițiile Convenției.
Curtea a permis o protecție extinsă dreptului la corespondență a persoanelor care execută o pedeapsă privativă de libertate ținând cont de faptul că facultatea comunicării este una din restrânsele posibilități de care se bucură persoanele deținute, de a menține contactul cu lumea exterioară.
Curtea recunoaște că un anumit control al corespondenței deținutilor se recomandă și nu se opune Convenției. Statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a recurge la restricții, dar decizia finală asupra compatibilității acestora cu Convenția aparține Curții. Amestecul trebuie să corespundă unei, „nevoi sociale imperioase” și, „să fie proporțional cu scopul legitim urmărit”și să fie prevăzut de lege. Curtea amintește că expresia „prevăzut de lege” înseamnă că amestecul trebuie să aibă o bază în dreptul intern și că legea care se aplică trebuie să fie suficient de accesibilă cetățeanului. Legea trebuie să fie destul de precisă pentru a permite cetățeanului să prevadă, într-o măsură rezonabilă consecințele comportării sale.
De asemenea, Curtea a constatat efectuarea controlului corespondenței deținutului fară nicio decizie judiciară luată în acest sens și fară existența posibilității depunerii unei plângeri împotriva acestei măsuri. Ea a reținut încălcarea, de către statul român, a dispozițiilor articolului 8 prin chiar impiedicarea reclamantului de a purta corespondență atât cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului, cât și cu familia sa, precum si cu autoritățile publice interne. De altfel, Curtea a arătat ca ea acordă o importanță deosebită confidențialității corespondenței unui deținut cu organele Convenției, pentru ca acesta poate conține alegări împotriva autorităților penitenciare astfel că, în măsura în care ele ar fi divulgate, pot supune deținutul riscului unor represalii din partea personalului penitenciar. Tot astfel, ea a arătat că există o legatură directă între dreptul revendicat de reclamant de a i se pune la dispoziție mijloacele materiale pentru a purta o corespondență cu instanța europeană și dreptul sau la corespondența, garantat de articolul 8, deoarece faptul de a dispune de furniturile necesare, hârtie, timbre, plicuri, este inerent exercițiului dreptului său la corespondență garantat de acest text.
Fosta Comisie, însă a decis că autoritățile penitenciare nu trebuie să suporte cheltuielile legate de corespondența a persoanelor deținute, decât dacă, din lipsa mijloacelor financiare, ar fi în imposibilitatea de a-și exercita acest drept.
Într-un alt caz, Comisia a stabilit că articolul 8 al Convenției nu garantează deținutilor dreptul de a alege suportul material pe care sa iși scrie corepondența. Obligarea de a scrie pe hârtia reglementară a locului de detenție nu poate fi interpretată ca o ingerință în exercițiul acestui drept, cu singura condiție ca această hârtie să fie pusă imediat la dispoziția persoanei aflate în detenție. Fosta Comisie a decis că dispozițiile articolului 8 din Convenție impun obligația pozitivă în sarcina autorităților penitenciare de a preveni deținutul în legatură cu cenzurarea corespondenței sale, dacă aceasta a fost efectuată, precum și asupra eventualelor disfuncționalități ale serviciilor poștale.
Corespondența profesională a făcut și ea obiectul atingerilor din partea autorităților naționale. Vizată a fost, în principal, corespondența purtată de avocat cu clientul său. Avocatul, în calitate de titular al unei libertăți individuale recunoscute tuturor persoanelor se bucură de dreptul său de a comunica. Fosta Comisie a decis că percheziționarea cabinetului unui avocat, în cadrul procedurii de urmarire penală, constitue o ingerință în exercițiul dreptului său la corespondență. Ridicarea, în acest context, a unui document aparținând unuia din clienții săi constitue ingerință în viața privată a acestuia. Percheziționarea unui seif bancar închiriat de un client a băncii, sesizarea și apoi fotocopierea unor documente găsite în interior, semnifică încălcarea dreptului la corespondență și la viața privată a titularului acelui seif.
Un loc important în cadrul corespondenței profesionale îl ocupă asigurarea protecției corepondenței pe care un deținut o are cu avocatul său, deoarece aceasta poate face obiectul controlului menit din partea autorităților penitenciare. Curtea a stabilit că nu vede niciun motiv de a face deosebiri între diferitele categorii de corespondență cu avocații: indiferent care ar fi scopul final, ele se poartă pe subiecte de natură confidențială și privată și se bucură, în principiu, de un statut privilegiat în virtutea articolului 8. Din aceasta rezultă că autoritățile penitenciare pot deschide scrisoarea unui avocat către un deținut, dacă au motive plauzibile să creadă ca acolo există un element ilicit nerelevabil prin mijloacele normale de detecție. Totuși ele nu pot decât să le deschidă, fară a le citi. Este cazul să ofere garanții corespunzătoare pentru a împiedica citirea, spre exemplu, prin deschiderea plicului în prezența deținutului. În ceeea ce privește citirea corespondenței unui deținut destinată avocatului său provenind de la acesta, ea nu ar trebui autorizată decât în cazuri excepționale, dacă autoritățile pot crede într-un abuz de privilegiu și anume ca prin conținutul scrisorii se amenință securitatea instituției sau a altora, sau îmbracă un caracter de delict într-o altă manieră.
Corespondeța constitue un mijloc de comunicare diferit, căruia articolul 8 îi dă o protecție distinctă. Dreptul la respect pentru corespondența capătă importanță specială într-un cadru carceral, unde un consilier juridic poate avea dificultăți mai mari în a face vizite clientului său din cauza, spre exemplu, distanței față de instituție.
În toate cazurile dreptul deținutului de a comunica cu avocatul său trebuie pe deplin respectat. Fosta Comisie a decis că este încalcat dreptul al corespondența a unui deținut dacă autoritățile penitenciare îi interzic, înainte de declanșarea unei anchete interne, posibilitatea de a lua legatura cu avocatul său pentru a aduce la cunoștința acestuia evenimentele care s-au produs în închisoare.
Trebuie precizat că dreptul la respectarea corespondenței profesionale nu include exclusiv raporturile avocat client. Astfel, s-a decis că un control efectuat de medicul mandatat de casa de asigurari sociale în localul profesional aparținând unui medic afiliat acelui sistem, constitue o ingerință în exercițiul dreptului său la corespondență.
2.2.5. Interceptarea convorbirilor telefonice
Numeroase probleme s-au pus în jurisprudența europeană de contencios al drepturilor omului cu privire la aplicarea dispozițiilor articolului 8 din Convenție în materia interceptării convorbirilor telefonice de către autoritățile statale.
Ascultările și alte forme de interceptare a convorbirilor telefonice reprezintă o atingere gravă a respectului pentru viața privată și corespondența. Pornind de la aceasta, ele trebuie să se bazeze pe o „lege” de o precizie deosebită. Existența unor reguli clare și amănunțite în materie apare ca indispensabilă, cu atât mai mult cu cât procedeele tehnice folosite se perfecționează continuu.
Totuși, Curtea a decis că, dacă reclamantul se plânge de interceptarea unor comunicații telefonice emise cu ajutorul unui telefon fară fir pe o bandă de frecvență rezervată aviației militare, nu se mai poate vorbi de comunicații „private” , iar interceptarea și înregistrarea lor nu mai constitue o atingere a dreptului apărat de articolul 8 din Convenție.
Într-o cauză foarte importantă, Klass și alții contra Germaniei, petiționarii se plângeau că legea germană abilitează autoritățile să supravegheze corespondența și comunicațiile lor telefonice, fară a obliga aceleași autorități să-i avizeze ulterior de măsurile luate față de ei, neexistând nici măcar posibilitatea atacării acestor măsuri în fața jurisdicțiilor de drept comun. Curtea a stabilit că legea germană ce reglementa supravegherea, implică un amestec în dreptul petiționarilor la respect pentru corespondență, însă aceasta era destul de clară și că procedurile de natură să asigure conformitatea măsurilor de supraveghere cu dispozițiile legii, erau suficient de riguroase pentru a răspunde cerințelor de legalitate enunțate de articolul 8 paragraful 2. Curtea a precizat, de asemenea, că nevoia statului de a se apăra împotriva „pericolelor iminente” ce amenință „ordinea fundamentală democratică și liberală” constituia un obiectiv legitim „necesar într-o societate democratică pentru securitatea națională și apărarea ordinii și pentru prevenirea faptelor penale”. În sfârșit, Curtea a apreciat că procedurile sus-menționate erau suficiente pentru a garanta că orice acțiune exercitată de stat era proporțională cu acest scop legitim.
Cauza Malone contra Marii Britanii a ridicat probleme identice celor din cauza Klass, numai ca în acest caz Curtea a analizat compatibilitatea interceptării de către poliție a comunicațiilor telefonice cu existența unui „registru” cu numere cifrate provenind de la un post telefonic privat. Curtea a apreciat că legea britanică ce reglementa ascultările telefonice era prea vagă pentru a răspunde condiției de a fi „prevăzută de lege”. Curtea a suținut că ar fi împotriva supremației dreptului, dacă puterea de apreciere conferită executivului nu ar cunoaște limite. În consecința, legea trebuie să definească întinderea și modalitățile de exercitare a unei asemenea puteri, cu suficientă claritate, ținând cont de scopul legitim urmărit pentru a acorda individului o protecție adecvată împotriva arbitrariului. Curtea a declarat printre altele că, dacă spre deosebire de ascultările telefonice, contorul ar constitui în sine o practică comercială legitimă și morală, furnizarea contoarelor de inregistrare poliției, fără consimțământul persoanelor în cauză, ar constitui un amestec nejustificat în ce privește dreptul la respectarea vieții private în sensul articolului 8. În speță, Curtea a concluzionat că ascultările telefonice și contorul în chestiune nu ar raspunde cerințelor de legalitate, dar a arătat ca ea nu ar fi ținută să hotărască dacă amestecul era sau nu „necesar într-o societate democratică”.
Posibilitatea interceptării convorbirilor telefonice de către autoritățile statale este prevazută practic în toate statele semnatare ale Convenției. Ea este legată, în general, de lupta împotriva criminalității, fie că este vorba despre cea obișnuită, fie că privește acte de terorism.
Curtea a constatat că societățile democratice sunt amenințate, în zilele noastre, de forme foarte complexe de spionaj și de terorism, așa că statele trebuie să fie capabile, pentru a combate eficient aceste amenințări, să supravegheze în secret elementele subversive care operează pe teritoriile lor. Curtea trebuie sa admită că existența unor dispoziții legislative, care acordă puteri de supraveghere secretă a corespondenței, trimiterilor poștale și telecomunicațiilor, este necesară într-o societate democratică, pentru securitatea națională și/sau apărarea ordinii și pentru prevenirea infracțiunilor penale.
Deși Convenția lasă statelor contractante o anumită putere discreționară în ce privește alegerea modalităților privitoare la sistemul de supraveghere, aceste state nu dispun totuși de o libertate fără limite prentru a supune unor măsuri de supraveghere secretă persoanele aflate în juristicția lor. Statele nu ar putea lua, în numele luptei împotriva spionajului și terorismului, orice măsură considerată de ele potrivită. În afară de acestea, indiferent de sistemul de supraveghere aplicat, Curtea trebuie să se convinga de existența unor garanții potrivite și suficiente contra abuzurilor.
Curtea a subliniat că legea prin ea însăsi, prin opoziție cu practica administrativă de care este insoțită, trebuie să stabilească amploarea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a executivului în materie de interceptări și acestea cu suficientă claritate, pentru a da individului o protecție adecvată împotriva arbitrarului. În doua cauze, Kruslin contra Franței si Huvig contra Franței, Curtea a apreciat că sistemul francez de autorizare a ascultărilor telefonice în cadrul unor proceduri judiciare nu oferea reclamanților garanții adecvate contra unor abuzuri ce puteau fi comise, deoarece nu erau definite persoanele care puteau fi supuse interceptării convorbirilor telefonice în cadrul procedurii judiciare, nici natura infracțiunilor care impuneau practicarea lor; nu erau stabilite limite cu privre la durata măsurării; nu erau prevederi cu privire la modalitatea de redactare a procesului-verbal consemnând conversațiile interceptate, nici precauțiile ce trebuiau avute în vedere pentru comunicarea intactă și completă a înregistrărilor judecătorului care nu putea controla numărul și lungimea benzilor înregistrate originale. De aceea, Curtea a condamnat Franța pentru încălcarea dispozițiilor articolului 8 din Convenție, privitoare la apărarea dreptului la corespondență. Ca urmare a acestei condamnări, Parlamentul francez a adoptat Legea nr. 91/646 din 10 iulie 1991, privitoare la secretul telecomunicațiilor, prin care a încercat să asigure o reglementare legală în materie, compatibilă cu dispozițiile articolului 8 din Convenție.
Curtea s-a pronuțat asupra conformității noilor dispoziții legale cu cele ale articolului 8 în cauza Lambert contra Franței, în care reclamantul s-a plans că, printr-o decizie a Curții de Casație, i s-a refuzat orice posibilitate de a pune în discuție interceptarea convorbirilor sale telefonice de către autoritățile judiciare în cadrul unei proceduri de urmărire penală declanșate împotriva sa, cu motivarea că acestea au fost efectuate pe linia telefonică aparținând unei terțe persoane, nu de pe propria sa linie.
Corespondența electronică reprezintă o noutate în peisajul general al protecției corespondenței. Se pune în primul rând problema protecției acestui tip de corespondența la locul de munca. Astfel, așa cum angajatul benefiziază de o anumită sferă de intimitate față de angajator și la locul de muncă, în privința corespondenței scrise personale și corespondența electronică personală ar trebui să se bucure de o protecție similară. Deși în majoritatea cazurilor angajatul primește și trimite această corespondență folosind computerul angajatorului, conținutul textelor cu caracter privat trebuie ocrotit, cu condiția ca aceste mesaje să fie marcate în acest scop.
2.2.6. Dreptul la respectare vieții sexuale
Dreptul la protejarea vieții private presupune „dreptul de a stabili și de a intreține relații cu alte ființe umane, în special în sfera afectivă, în vederea dezvoltării și implinirii propriei personalități” și include, ca atare, viața sexuală. În opinia Comitetului Drepturilor Omului „este incontestabil faptul că sexualitatea consimțită, manifestată într-un cadru privat, este cuprinsă în noțiunea de viața privată”.
Acest drept se definește ca dreptul fiecăruia de a duce o viața sexuală la alegerea sa și în conformitate cu identitatea sa interioară, chiar dacă acest comportament sexual este susceptibil de a „șoca sau neliniști” pe majoritatea oamenilor. Libertatea sexuală își găsește fundamentul în toleranța și pluralismul social, valori cardinale ale unei societăți democratice.
Curtea nu admite politica statelor ce vizează, într-o manieră generală și absolută, excluderea unei categorii de persoane pe unicul temei al orientării sexuale de la unele activități sociale. Anglia a fost condamnată pentru încălcarea articolului 8, prin revocarea din armată a unor persoane datorită orientării sexuale. Este vorba despre bărbați și femei care s-au declarat homosexuali și, în consecință, au fost excluși din armată. În urma acestor condamnări, Marea Britanie și-a modificat legislația națională în ceea ce privește recrutarea pentru activități militare, prin suplimentarea dispozițiilor ce interziceau angajarea persoanelor cu orientare homosexuală.
În legatură cu aplicarea acestor dispoziții, în practica Curții a fost discutată chestiunea dacă există o violare a dreptului la viața privată, prin incriminarea homosexualității. Curtea a precizat că interzicerea de către stat a actelor homosexuale practicate între adulți care au consimțit la aceste acte, constitue o încălcare a articolului 8 din Convenție. Astfel, în cazul Jeffrey Dudgeon contra Marii Britanii, Curtea a examinat situația reclamantului cetățean britanic rezident în Irlanda de Nord, care a susținut în plângerea sa că legislația din aceasta țară, care interzice raporturile homosexuale între adulți chiar cu consimțământul acestora, constitue o încalcare a dreptului sau la respectarea vieții particulare. Pe de altă parte, el a reclamat și faptul că, fiind homosexual a fost supus unor discriminări cărora nu le sunt supuși homosexualii în alte parți ale Marii Britanii, unde se aplică o lege din 1967 cu privire la delicte sexuale, și unde actele de homosexualitate practicate în particular între bărbați în vârstă de peste 21 ani nu constituie delicte.
Curtea a admis că există diferențieri în ceea ce priveste tratamentul juridic al homosexualilor în Marea Britanie și Irlanda de Nord s-au abținut de a mai trage la răspundere penală actele de homosexualitate consimțite de persoane în vârstă de peste 21 ani. Curtea a admis că în speța dedusă judecății s-a produs o încălcare a articolului 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. De asemenea, a refuzat cererea de despăgubiri a reclamantului apreciind că hotărârea pe care a pronunțat-o constitue o despăgubire morală suficientă, dar a obligat Marea Britanie la plata cheltuielilor de judecată.
Într-o altă speță, în cazul Modinos contra Cipru, Curtea s-a pronunțat asupra reclamației introduse de Modinos, homosexual și presedintele „Mișcării de eliberare a homosexualilor din Cipru”, care a susținut că se află într-o acută și permanentă teamă de o condamnare penală în temeiul dispozițiilor legale din Cipru, care incriminează relațiile homosexuale. Curtea a decis cu majoritatea elocventă de voturi că interzicerea în legea cipriotă a relațiilor homosexuale între bărbați adulți, chiar dacă acestea au loc în intimitate și cu consimțământul ambilor parteneri, constitue o încălcare a prevederilor articolului 8 din Convenție.
Libertatea vieții sexuale presupune și existența unor limitări. În jurisprudența europeană aceste limitări rezidă din caracterul public al comportamentului și în protecția drepturilor sau intereselor semenilor. Astfel, Curtea a recunoscut dretul statelor de a interzice manifestarea publică a unei atitudini homosexuale. Este legitimă o reglementare penală a comportamentului homosexual, ca de altfel și a altor forme de comportament sexual. Aplicarea de sancțiuni penale se justifică atunci când trebuie protejat publicul, în general, împotriva a ceea ce șochează și rănește și, chiar și pentru actele săvârșite de comun acord și în intimitate, pentru a da garanții împotriva exploatării și corupției unor persoane deosebit de vulnerabile din cauza, spre exemplu, a tinereții lor. De asemenea, Curtea a încurajat statele în vederea sancționării penale a practicilor sexuale sadomasochiste care cauzează leziuni, ceea ce nu poate conduce însă la interzicerea și sancționarea penală a activităților homosexuale desfășurate în grup și înregistrate pe casete video, în cazul în care aceste activități au un caracter strict privat.
Având în vedere atitudinea majorității statelor europene în materie, legislația națională trebuie să rețină, de acum înainte, aceeași vârstă pentru exprimarea consimțămâtului la întreținerea de relații sexuale și să stabilească, într-o manieră directă, vârsta consimțămantul pentru heterosexuali, homosexuali, lesbiene.
În legatură cu diferența de tratament fondată pe orientarea sexuală, Curtea nu a acceptat ca argumentul legitim „protecția familiei în sens tradițional” ar justifica excluderea homosexualilor de la aplicarea legilor care stabilesc beneficii rezultate din contractul de închiriere și ar releva discriminarea în exercitarea dreptului la respectul domiciliului. Curtea a admis ca o legilație națională care aplică un tratament discriminatoriu cuplurilor, homosexuale, prin excluderea de la beneficiul unor prestații sociale cu titlu de pensie pentru partenerul supraviețuitor, în caz de deces al celuilalt partener, urmărește un scop legitim, anume protejarea familiei întemeiate pe legăturile de căsătorie. O asemenea diferență intră în marja de apreciere recunoscută statelor contractante.
Persoanele transsexuale
2.3.1. Fenomenul transsexualismului
În cadrul raporturilor juridice care se pot forma într-o societate și la care persoana participă de la naștere și până la decesul ei, identificarea persoanelor este o necesitate permanentă și generală și în același timp o nevoie de ordin personal, atât în raport cu ceilalți membri ai societății, cât și restrâns, față de membrii familiei, unul dintre atrbutele de identificare a persoanei fiind starea civilă, prin indicarea calităților sale personale.
Identificarea persoanei implică în mod substanțial două abordări: aspectul public, bazat pe consacrarea juridică a realităților fizice, de natură factuală, și cel intern, psihologic, propriu fiecărei persoane, între acestea fiind necesară existența unei perfecte juxtapuneri.
Există însă posibilitatea ca aspectul public „a fi” să nu corespundă celui psihologic „a aparține”, perceput de către persoana în cauză, ivindu-se o neconcordanță între cele două planuri: realitatea juridică și socială cu caracter obiectiv și cea internă subiectivă a persoanei, aporie care poate disimula o persoană reală în spatele unei aparențe juridice. Este exemplul persoanelor care nu se încadrează din punct de vedere al identității sexuale în arhetipul masculin – feminin desemnat de aspectul fizic (sexul biologic), stabilit genetic, în mod concret pe baze organice. În aceste cazuri se pune problema unei tulburări de gen a persoanelor care repudiază situația consacrată juridic pe baza elementelor obiectivate biologic, considerând că aceasta nu corespunde realității, ele asumându-și, până la un moment dat, voluntar sau constrânși de regulile societății, un statut juridic cu care de fapt nu au nimic în comun. Identitatea sexuală pare a fi o chestiune de opțiune proprie.
Repudierea sexului biologic și convingerea de neînlăturat a apartenenței la sexul opus excede normalitatea, cadrul firescului, cunoscută sub termenul de transsexualism, putând decela relativizarea reală a dimorfismului bărbat-femeie și relația dintre conștiință, spirit și corpul sexual fenotipic.
În anul 1968, Robert Stoller a definit transexualismul drept convingerea unui subiect normal din punct de vedere biologic „că aparține celuilalt sex, ceea ce îl face să ceară corectarea trupului său în consecință”.
Dar definirea sexului în structura elementelor sale intrinseci (genetic, morfologic și psihosocial) comportă o mulație de accent pe elementul psiho-social care constituie de fapt argumentul major în ratificarea legilor de autorizare a modificărilor sexului în statutul civil al transsexualului.
Comisia Europeană a Drepturilor Omului, în anul 1980 a insistat asupra liceității tratamentelor destinate a pune în concordanță sexul fizic cu cel psihic. Liceitatea tratamentelor este recunoscută și în Suedia, Italia, Olanda, Germania, precum și în Turcia.
Însă odată efectuate tratamentele hormonale și intervențiile chirurgicale și realizată armonia între aspectul fizic și percepția interioară, psihologică a persoanei, apare o nouă problemă la fel de delicată care constă în modificarea stării civile a persoanei.
În Germania a avut loc o intervenței legislativă încă din 1989 printr-o lege privind „schimbarea prenumelor și constatarea apartenenței la un sex în cazuri particulare”. Legea germană prevede două proceduri judiciare în ceea ce privește situația juridică a transsexualilor: simpla schimbare a prenumelui și soluția completă ce implică o decizie a unui tribunal care constată schimbarea de sex și antrenează modificarea prenumelui.
Spre deosebire de Germania, reglementarea italiană acordă o mai mare putere de apreciere tribunalului care se pronunță asupra realității transexualismului, iar acesta odată constatat, tribunalul se pronunță și asupra schimbării de sex și nefiind fixate alte condiții, puterea de apreciere a sa este apreciabilă.
În Olanda, realitatea sindromului este atestată de o expertiză medico legală. Asupra cererii de schimbare a mențiunilor privind sexul se pronunță tribunalul, autorizarea prealabilă a acestuia nefiind necesară pentru efectuarea operației de conversie de sex.
Necesitatea atestării medicale a transsexualismului este prevăzută drept o condiție pentru schimbarea de sex în actul de naștere și în legislația Turciei.
În Suedia, condiția impusă pentru a înscrie modificarea sexului în actul de naștere este atestarea comportamentului transsexualului.
În Franța, lectura raportului grupului de lucru intertrimestrial „bioetic și drept” arată că autorii, favorabili schimbării de sex a transsexualilor, au considerat, după ce au analizat jurisprudența curților și tribunalelor, că „un adevarat drept pretorian al transsexualismului” a fost pus la punct, făcând inutilă legislația. Termenii acestui raport au cuprins trei planuri:
În plan teoretic, este dificil pentru legiuitor să evite probleme de ordin ontologic. În fapt, libertatea individuală, respectarea vieții private și a integritatii fizice, morala și ordinea publică pe care partizanii și adversarii recunoașterii transsexualismului le avansează în sprijinul tezei lor. Criteriile obiective și simple pe care se bazează declanșarea sexului la naștere, riscă să fie puse în discuție și s-ar putea declanșa o dezbatere privind necesara apartenență la sexul masculin sau la sexul feminin sau privind posibilitatea de a dispune liber de propriul sex. Legiuitorul se va confrunta, de asemenea, cu probleme pe care le genereaza recunoașterea transsexualismului în materie de căsătorie, de divorț, de filiație, cu riscul de a destabiliza această parte a dreptului civil.
În plan tehnic, panâ în prezent nicio explicație definitivă nu a fost adusă în legatură cu originea transsexualismului. Progresele în materie care vor interveni ar putea pune în
discuție munca legiuitorului, în vreme de jurisprudența se adaptează mai repede. Cu cât mai mult, dificultatea de a stabili diagnosticul de transsexualism, limitele tratamentului său medical constitue obstacole tehnice sau nu trebuie subestimate.
În plan practic, medicii și juriștii se tem că ratificarea legislativă a unoi fenomen, din fericire, marginal, ar putea să marească numărul operațiilor. Trebuie subliniat că diagnosticul sindromului este unul delicat și riscul de a greși este cu atât mai grav cu cât el este ireversibil. De aici teama de efectul amplificator al unei legi. Cu cât mai mult cu cât numeroase solicitări vin din partea unor persoane care nu sunt adevarați transsexuali și unele dintre aceste solicitări sunt adresate unor echipe de medici pentru experimente. Încă
din 1981 Rubellin Devichi semnala faptul că administrarea masivă de hormoni, care transformă aspectul fizic al unei persoane și operațiile mutilante care urmează tratamentului hormonal, nu reprezintă tratamentul terapeutic al tulburărilor de personalitate, ci o formă odioasă de prostituție căreia îi cad pradă travestiți și homosexuali rar afectați de transsexualism. Acest desfrâu ar fi suficient pentru a explica rezerva legiuitorului și pentru a justifica o abordare prudentă a acestei probleme de către tribunale.
Schimbarea stării civile este însoțită în mod impertiv de schimbarea sexului fără de care intervențiile nu au sens. Referitor la acest aspect, Pierre Benzet precizează că „redobândirea unui statut în conformitate cu rezultatul deciziei medicale este adaosul indispensabil al acesteia. În absența acestui statut subiectul este marginalizat, expus unor neplăceri administrative în orice moment, fiind adesea în imposibilitatea de a-și găsi o slujbă. Este practic exclusă orice posibilitate de reintegrare socială echilibrată a subiectului.”
În Franța nu există o lege care să reglementeze schimbarea sexului în materie de transsexualism: „nu există nici solicitare de autorizație prealabilă tratamentului, nici lege, în vreme ce în unele țări europene există sau una sau alta, sau ambele.” Sistemul francez se bazează pe jurispudența dezvoltată și pe sentințele Curții de Casație.
În România, pentru ca cererea de rectificare a indicațiilor privind sexul personei să fie admisă, este necesară efectuarea unei operații de schimbare de sex, așa cum rezultă din dispozițiile art. 44 lit. i din Legea 119/1996.
În alte țări vecine, situația este privită diferit. Chiar dacă dreptul comparat nu poate constitui o justificare în sine, el este totuși elocvent pentru o schimbare de mentalitate în Europa. Astfel, Suedia (Legea din 21 aprilie 1972), Italia (Legea din 14 aprilie 1982), Spania (sentința Curții Supreme din 19 aprilie 1991) și Germania (Legea din 10 septembrie 1980), au adus o soluție pe cale legislativă.
În Marea Britanie situația este mai originală; actul de naștere pare a fi un document intangibil, dar litigrafierea lui este foarte limitată și cetățeanul britanic își poate schimba liber prenumele și poate obține „acte de arătat” (pașaport, carte de identitate, document de asigurare socială) în conformitate cu sexul pe care și l-a ales, în acest caz starea civilă având un aspect istoric. Refuzul judecătorilor englezi de a recunoaște transexualismul nu a adus decât o atingere minimală dreptului la viață privată a persoanei, iar Curtea nu a reținut violarea art. 8 din Convenție, contrar hotărârii pe care a luat-o împotriva Franței.
Identitatea sexuală constituind o caracteristică personală, efectuarea de modificări în actul de stare civilă al personei transsexuale operate este supusă principiului confidențialității care semnifică interdicția de a elibera copii integrale cu toate mențiunile marginale, informarea altor persoane cu privire la aceste schimbări fiind o prerogativă proprie.
În concluzie, articolul 8 se limitează să afirme dreptul fiecărei persoane la respectarea vieții private și familiale, precum și să interzică, în anumite condiții, ingerința unei autorități publice în exercitarea acestui drept.
Evolutia jurisprudentiala a statutului transsexualilor
Jurisprudența europeană relativă la dreptul la respectarea vieții private a transsexualilor a făcut obiectul unui reviriment jurisprudențial spectaculos. Prin ipoteză, un transsexual care a suferit o operație de schimbare a sexului, în orice sens s-ar produce aceasta, este în situația ca infațișarea sa exterioară să nu mai corespundă cu mențiunea despre sexul ei cuprinsă în registrele de stare civilă. În asemenea situație trebuie avute în vedere „aspectele publice ale vieții private”. Ori, în unele state europene, autoritățile publice refuză persoanelor care au suferit o intervenție de schimbare a sexului modificarea actelor de stare civilă și a altor documente oficiale utilizate în viața de toate zilele, cea ce dă naștere la unele situații paradoxale: din punct de vedere fizic, aceste persoane prezintă o anume infațișare fizică și elemente ale personalității lor, ale identității morfologice, psihice și sexuale care nu sunt corespunzătoare identității lor juridice pe placul dreptului civil, astfel cum este ea înscrisă în actele lor de stare civilă.
Situația României este diferită, deoarece articolul 44 din Legea nr. 119/1996, privitoare la actele de stare civilă , enumeră printre situațiile în care actele de stare civilă se înscriu modificările intervenite în starea civilă a persoanei și pe aceea a schimbării sexului acesteia, după rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii judecătorești de admitere a cererii ce avea un asemena obiect.
Într-o primă etapă, instanța europeană, în cauza Rees contra Marii Britanii, a constatat, în materia recunoașterii juridice a noii identități sexuale a unui transsexual operat, ca neexistând o comunitate de vederi între diferitele state contractante, acestea bucurându-se de o mare marjă de apreciere, nu se poate vorbi despre o obligație pozitivă care să impună statelor, în virtutea articolului 8 din Convenție, să ia măsurile necesare în vederea schimbării stării civile a unei persoane care a suferit o operație de schimbare de sex, astfel încât aceasta să-și poată dovedi noua identitate sexuală. Existența și intinderea unor asemenea obligații în acest domeniu depind de echilibrul corect, ce trebuie menținut între interesul general și interesele individului.
Curtea a statuat că refuzul guvernului britanic de a modifica registrele de nașteri, care să aibă un conținut și o natură diferită de cele ale mențiunilor originale privitoare la sexul declarat al persoanei, nu poate fi socotit ca o ingerință în exercitiul vieții sale private. Judecătorul european a ajuns la aceasta concluzie constatând că autoritățile naționale au luat o serie de măsuri de natură să minimalizeze riscurile pentru transsexuali, prin ceea ce li s-a permis schimbarea permisului de conducere și a altor documente curente în asa fel încât să conțină noul lor nume și sex.
Curtea consideră incontestabil ca în materie de transsexualitate mentalitățile au evoluat, știința a progresat și că se acordă o importanță crescândă acestei probleme. Ea notează în același timp că în lumina studiilor și lucrărilor intreprinse de experți, totuși nu a disparut orice incertitudine în ce privește natura profundă a transsexualității și că, uneori, se pune întrebarea asupra legalității unei intervenții chirurgicale. Curtea concluzionează că incovenientele rezultate pentru B din discordanța dintre sexul sau legal, menționat în diverse documente oficiale, și sexul său apărut, atinge un grad de gravitate suficient pentru a-l avea în vedere din perspectiva articolului 8. Curtea afirmă că B se află zilnic pus într-o situație globală incompatibilă cu respectul datorat vieții private.
În hotărârile de referință din cauzele I. contra Marii Britanii și Christine Goodwin contra Marii Britanii, Curtea a arătat că „poate exista o atingere gravă adusă vieții private dacă dreptul intern este incompatibil cu un aspect important al identitatii personale. Stresul și înstrăinarea generate de discordanța dintre rolul adoptat în societate de o persoană transsexuală operată și condiția impusă de drept, care refuză să consacre schimbarea de sex, nu poate, în opinia Curții, să fie considerate drept un incovenient minor decurgând dintr-o formalitate. Este vorba despre un conflict între realitatea socială și drept, care plasează persoana transsexuală într-o situație anormală, inspirându-i sentimente de vulnerabilitate, umilire și anxietate. Fără a pierde din vedere dificultățile ce vizează interesul general în această delicata materie, adică schimbarea fundamentală a sistemului de înregistrare a nașterilor, accesul la registre, dreptul familiei etc., Curtea a arătat că trebuie să existe un echilibru cu interesul persoanelor respective, deoarece demnitatea și libertatea omului sunt însăși eseța protecției conferite de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. De aceea, Curtea s-a exprimat foarte ferm: „în secolul XXI, facultatea transsexualilor de a se bucura pe deplin, precum concetățenii lor, de dreptul la dezvoltarea
personală și la integritatea fizică și morală nu poate fi considerată drept o chestiune controversată. Pe scurt, situația nesatisfăcătoare a transsexualilor operați, care traiesc între două lumi, deoarece nu aparțin cu adevarat niciunui sex, nici celuilalt, nu mai poate dura.
În privința situației de fapt, Curtea a reținut că reclamantele, declarate de sex masculin la naștere, au oferit o operație de conversie sexuală și au, în prezent, o viața socială de femei. Totuși, pe plan juridic, ele continua a fi de sex masculin, cu consecințe, spre exemplu, în privința pensiilor și a vârstei de pensionare. Apoi, Curtea a constatat că operația de conversie sexuală s-a produs în condiții de deplina legalitate, legislația internă recunoscând o asemenea posibilitae. Ori, într-o coerența a situației, consecințele acestea ar trebui să se reflecte și din punct de vedere al stării civile a persoanei în cauză. Într-adevar, atunci când statul autorizează tratamentul și intervenția chirurgicală ce permit unui transsexual să ajungă la schimbarea de sex dorită, când operația este finanțată de asigurările sociale, apare ca ilogic refuzul recunoașterii implicațiilor ei juridice.
Prin aplicarea pricipiului subsidiarității, revine statelor contractante, în primul rând, decizia cu privire la măsurile necesare ce trebuie intreprinse pentru asigurarea recunoașterii drepturilor apărate, prin Convenție, oricărei persoane ce se află sub juristicția lor, implicit pentru rezolvarea în ordinea lor internă a problemelor concrete puse de recunoaștere juridică a condiției persoanei transsexuale operate, domeniu în care statele dispun de o serioasă marjă de apreciere.
Chiar dacă nu se poate vorbi de un consens european în această materie, Curtea a constatat existența unor elemente clare și incontestabile care demonstrează o tendință internațională continuă nu numai spre o acceptare crescândă a persoanelor transsexuale, dar și spre o recunoaștere juridică a noii identități sexuale a transsexualilor care au suferit o operație de schimbare a sexului.
În ambele cauze menționate, instanța europeană a ajuns la concluzia că statul pârât nu mai poate invoca marja sa de apreciere în materie, decât numai în privința mijloacelor pe care trebuie să le folosească pentru a asigura recunoașterea dreptului la viața privată, pe temeiul căruia o persoană transsexuală poate să invoce schimbarea sa de sex și să obțină consemnarea acestei trensformări în actele de stare civilă, pentru că niciun factor important de interes public nu mai intră în concurență cu interesul reclamantelor de a obține recunoașterea juridică a conversiei lor sexuale. Noțiunea de just echilibru inerentă interpretării Convenției face ca de acum încolo balanța să se încheie în favoarea reclamantelor. Nesocotirea acestei obligații semnifică încălcarea dreptului la viața privată, protejat și sub acest aspect de Convenție.
2.4. Dreptul la viața privată socială
Acest drept face parte din obiectivele avute în vedere de Convenție și care pot fi deduse din dispozițiile acesteia: protecția drepturilor și libertăților care să asigure nu numai evitarea ingerințelor autorităților statale în exercițiul lor tradițional, ci și dezvoltarea personalității fiecărui individ, în raport cu semenii săi. Cu referire la problema pusă în discuție, s-a arătat că „de o manieră generală, judecătorii europeni resping orice viziune restrictivă privitoare la viața privată, în favoarea unei concepții care integrează dimensiunea ei comunitară și socială”. Dreptul la viață privată nu implică doar dreptul de a sta închis în propriul „univers”, excluzându-i pe ceilalți, el este dreptul de a ieși din acest „univers”, pentru a intra în contact cu ceilalți membri ai societății. Există, în concluzie, o viața privată socială, care are menirea de a completa noțiunea clasică de viață privată personală.
Prin hotărârea sa de principiu, Curtea statuează în mod clar că viața privată nu se poate limita „la un „cerc intim”, unde fiecare își poate duce viața sa personală, după bunul său plac și de a înlătura lumea exterioară acestui cerc. Respectul pentru viața privată trebuie să includă dreptul pentru individ de a lega și dezvolta relații cu semenii săi.” Nu există niciun motiv de principiu care să justifice excluderea din înțelesul noțiunii de viața privată a activităților profesioanle sau comerciale. În realitate majoritatea oamenilor au, prin munca lor, o mai mare posibilitate de a stabili legături cu lumea exterioară. În ocupațiile unei persoane, nu se poate despărți întotdeauna, ceea ce aparține de domeniul profesional de ceea ce iese din acesta. În mod special, sarcinile unui membru al unei profesiuni liberale pot constitui un element al vieții sale într-o atât de mare măsură încât nu se poate spune în ce calitate el acționează la un moment dat.
Curtea europeană ezită să atribuie noțiunii moderne de viața privată efecte depline. Ea consideră, în mod discutabil, că respingerea cererii unui homosexual de a adopta nu vizeaza „viața privată”, chiar dacă se încalcă grav dreptul de a intreține relații cu alte persoane în sfera afectivă.
Judecătorul european s-a arătat reticent în privința integrării drepturilor sociale în conținutul dreptului la viața privată socială. Astfel, într-o speță în care reclamantul, persoana handicapată locomotor, s-a plâns de atingerea dreptului la viața privată și la
dezvoltarea personalității sale ce ar rezulta din neadaptarea de către autorități a unor măsuri pentru a remedia omisiunea echipării unor stabilimente private de băi cu instalații permițând persoanelor handicapate să aibă acces pe plajă, nu constitue o inacțiune care să cadă sub incidența articolului 8 din Convenție.
Acesta deoarece, în speță, dreptul revendicat de reclamant privea relații impersonale de un conținut și de o amplasare nederminate, astfel că nu există nicio legătură directă între măsurile pe care el pretindea că trebuie să fie luate de stat pentru a remedia omisiunile stabilimentelor balneare private, în vederea respectării dreptului său la viața privată.
Curtea de casație franceză recurge la o aplicare deosebit de îndrăzneață a articolului 8 în cazul raporturilor de muncă. Într-o cauză având ca obiect concedierea unui angajat care refuzase să-și mute domiciliul familial în regiunea noului său loc de muncă, secția socială a considerat că „libera alegere a domiciliului personal și familial constitue unul din atributele dreptului la respectarea domiciliului garantat de articolul 8” și că , în consecință, „o restrângere a cestei libertăți de către angajator nu este valabilă decât cu condiția să fie indispensabilă pentru protejare intereselor legitime ale intreprinderii și proportională, având în vedere postul ocupat și activitatea solicitată, cu scopul urmărit”.
Evoluția continuă a societății europene impune, din partea guvernelor naționale, eforturi și angajamente din ce în ce mai importante pentru a indepărta diverse situații stânjenitoare pentru membrii societăților și că, pe această bază, statele intervin tot mai des în viața privată a indivizilor. Nu întotdeauna aria de intervenție a statului și noțiunea evolutivă de viață privată corespund conținutului obligațiilor pozitive care îi revin acestuia pe terenul articolui 8 din Convenție.
Instanța europeană a considerat că acest text nu-și găsește aplicarea de fiecare dată când viața cotidiană a reclamanților este în discuție, ci numai în cazuri excepționale, când lipsa de acces la clădiri publice sau deschise publicului i-ar împiedica să-și ducă viața în așa fel încât dreptul lor la dezvoltare personală, de a stabili raporturi cu alți semeni și cu lumea exterioară să le fie afectat. Într-o asemenea situație, statul ar putea fi ținut de îndeplinirea unei obligații pozitive pentru asigurarea accesului la acele clădiri.
Mai presus de toate, Curtea a inclus fără echivoc în sfera de aplicare a articolului 8 „dreptul la cunoașterea propriei origini”. Ca și dreptul la identitate, dreptul la cunoașterea propriei origini apare ca expresia unui „drept la dezvoltare personală”, enunțat pentru prima dată prin hotărârea Pretty contra Marii Britanii din 25 aprilie 2002 și conturat treptat de judecătorul european, care afirmă că „noțiunea de autonomie personală reflectă un principiu important ce stă la baza interpretării garanțiilor prevăzute de articolul 8”.
Condițiile de exercitare a dreptului la cunoașterea propriei origini, în cazul sistemului francez al nașterii din parinți necunoscuți, atenuează însă efectele interpretării constructive. Curtea consideră că nașterea cu nedezvăluirea identității mamei este conformă cu articolul 8 din Convenție, dreptul de a cunoaște neimplicând „obligația de a divulga”. Invocând absența unui consens pe plan european în materie, judecătorul european recunoaște statului o „anumita marjă de apreciere” pentru a decide asupra măsurilor de natură să asigure respectarea dreptului la cunoașterea propriei origini și refuză să-i impună obligația pozitivă de a divulga secretul nașterii în cazul când acest lucru a fost solicitat expres, acordând prevalență dreptului la nedezvăluirea identității mamei.
3. Protejare vieții de familie
3.1. Noțiunea de viață de familie
Elementele determinante pentru existența vieții de familie
Convenția consacră distinct viața familială printre drepturile persoanei care se bucură de protecția acordată de articolul 8. Spre deosebire de articolul 23 punctul 1 din Pactul internațional O.N.U cu privire la drepturile civile și politice care dispune ca „familia este elementul natural și fundamental al societății și că trebuie să se bucure de ocrotire din partea societății și a statului”, Convenția nu proclamă importanța familiei în societate.
Este important de subliniat că „viața de familie” este o noțiune autonomă, interpretată de Curte independent de semnificația pe care o are în dreptul național al statelor membre. Până acum nu exista însă o definiție precisă a vieții de familie în jurisprudență, Curtea evitând acest lucru pentru a avea flexibilitatea necesară adoptării soluțiilor sale la evoluția relațiilor sociale.
După cum declara Curtea în hotărârea sa Marckx contra Belgia: „garantând dreptul la respectarea vieții de familie, articolul 8 presupune existența unei familii”, simpla dorință de a întemeia o familie, îndeosebi pe calea adopției, nu este protejată de articolul 8. Întemeierea unei familii prin căsătorie este reglementată de articolul 12 din Convenție, intitulat „Dreptul la căsătorie” potrivit căruia, „începând cu vârsta stabilită de lege, bărbatul și femeia au dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie, conform legislației naționale ce reglementează exercitarea acestui drept”. Diferența între articolul 12 și articolul 8 este că primul consacră dreptul de a forma o asociere legal recunoscută, care produce anumite efecte judiciare, între un barbat și o femeie, iar cel de-al doilea protejează indivizii de orice ingerință, după ce a fost realizată o viața de familie, pe calea căsătoriei.
Vieții de familie, în ințelesul Convenției, i se atribuie o accepțiune materială, noțiunea desemnând o realitate caracterizată prin „legatura ce generează o viața de familie”.
Noțiunea de viață de familie este inteleasă ca o legatură de rudenie căreia i se adaugă o relație efectivă.
Natura legăturii de rudenie este apreciată cu flexibilitate de către judecatorul european. Tipul de „familie” avut în vedere de articolul 8 , nu corespunde, necesarmente, tradiției europene, a familiei compusă conform unei culturi diferite, de exemplu care admite poligamia, beneficiind de asemenea de protecție în situația în care este recunoscută de legislația națională. În acest caz, deși nu există o obligație de a recunoaște legal familiile constituite prin poligamie, totuși, o relație de familie între membrii unei asemenea uniuni poate fi recunoscută ca existând în substanța. „Familia” nu se limitează doar la raporturile fundamentate pe căsătorie, iar dreptul la respectarea vieții de familie este valabil atât în cazul familiei „naturale” cât și în cel al familiei „legitime”, din momentul în care se poate vorbi despre o viața de familie efectivă.
Fiecărei familii i se recunoaște un drept egal la respectarea familiei și, în această ordine de idei, de protecția dreptului la respectarea vieții de familie beneficiază și copilul din afara căsătoriei.
Filiația rezultată din adopție intră în sfera noțiunii de viața familială. „Relațiile între un adoptator și adoptat sunt, în principiu, de aceeași natură ca și relațiile familiale protejate de articolul 8 din Convenție” și constituie viața familială atunci când procedura adopției este conformă cu exigențele legale și convenționale. Din acest punct de vedere, Curtea a afirmat că obligațiile pe care articolul 8 le impune statelor în materia adopției, trebuie interpretate în lumina Convenției de la Haga din 29 mai 1993 pentru protecția copiilor și cooperării în materie de adopție internațională, Convenției O.N.U. asupra drepturilor copilului din 20 noiembrie 1989, și Convenției de la Strasbourg din 24 aprilie 1976 în materia adopției copiilor.
Protecția vieții de familie implică stabilirea relațiilor familiale, în special prin recunoașterea juridică a cestor relații. Statele sunt obligate să ia toate măsurile necesare pentru a permite celor interesați să ducă o viața de familie normală. Respectul pentru viața
de familie implică, mai ales, existența în dreptul național a unei protecții juridice care face posibilă, încă de la naștere, integrarea copilului în familia sa, mai ales prin posibilitatea de stabilire a filiației sale, eventual prin prevalarea de realitatea biologică și socială pentru prezumția legală de paternitate. Chiar dacă dreptul intern nu permite stabilirea paternității prin intermediul testelor ADN, statul are obligația de a pune la dispoziție mijloace alternative prin intermediul cărora o autoritate independentă să rezolve problema paternității în cel mai mic detaliu.
Atunci când a recunoscut existența unei vieți de familie între un transsexual și copilul partenerei sale de viața, Curtea a constatat lipsa unei apropieri comune între statele membre în ceea ce privește transpunerea pe plan juridic a realității sociale privind relația între un copil și persoana care își asumă rolul de tată, de aceea nu a insistat ca statele să ia măsura pozitivă de a recunoaște oficial ca tata al unui copil, o persoană care nu este tatăl biologic. Dacă absența unei legături de rudenie nu impiedică recunoașterea existenței unei vieți de familie, atunci nici recunoașterea unei vieți de familie nu implică, așadar, stabilirea unei legături de rudenie.
Rudenia pe care se bazează viața familială nu se reduce la relațiile tata și mama-copii, ci în mod egal ea se referă la relațiile existente între copil și ceilalți membri ai familiei, în special bunicii. Existența unei vieți de familie a fost recunoscută, în cadrul jurisprudenței relative privind străinii, între frați și surori, și între un unchi și nepotul său. Curtea de casație a considerat că cerințele referitoare la conviețuirea împreuna nu pot, în virtutea articolului 8 din Convenție, să aibă ca efect privarea unui frate de a găzdui pe sora sa, sau părintele pe copii săi.
Efectivitatea relației interpersonale constitue elementul esențial al vieții de familie. Comisia a putut, în acest sens, decide că un donator de spermă a cărui identitate și paternitate nu sunt contestate, nu poate invoca existența unei vieți de familie cu copilul în absența raporturilor personale cu acesta din urma. Existența sau inexistența unei vieți de familie este, esențialmente, o chestiune de fapt, ce depinde de existența unor legături personale reale. Numai în pezența unor legături de fapt suficient de puternice poate exista viață de familie. Mai mult, se poate chiar pune problema dacă, în lipsa unei asemenea legături de fapt, este posibilă o ingerință în dreptul la viața de familie.
Conviețuirea reprezintă, în principiu, o condiție decisivă a efectivității legăturii de familie. Viața de familie poate exista, însă, și în lipsa unei coabitații. Viața familială, în
aceeași măsură, există între un copil și părintele său care nu au locuit niciodată împreună, dacă sunt suficienți factori care pot contribui la demonstrarea faptului că o astfel de relație constantă poate crea legături familiale de facto. În cauza Lebbink, Curtea a considerat că prezența tatălui la nașterea copilului și vizitele regulate pe care le-a facut timp de șaisprezece luni la mama acestuia, cu care nu a convețuit, permit stabilirea unei vieți familiale efective.
Formulând principiul conform căruia „din clipa și prin simplul fapt al nașterii” se stabilește între copil și părinți o legatură generatoare de „viață de familie”, Curtea dovedește multă flexibilitate în aprecierea efectivității vieții de familie.
Curtea s-a arătat destul de exigentă în ceea ce privește efectivitatea vieții de familie, în a admite, în cazul Keegan contra Irlandei, că există o viața familială între un tata și copilul său, ale caror relații au fost limitate la o vizită a acestuia din urmă, la maternitate. Înca o dată, judecătorii europeni leagă viața de familie, între copil și părinte, de existența unei vieți familiale între parinții săi. Simplul raport de filiație între copil și tatăl său natural, în absența oricărei alte relații dintre aceștia, constitue un raport generator de viață de familie, permițând astfel tatălui să se opună incredințării spre adopție a copilului, hotărâtă de mama sa.
Curtea folosește o prezumție potrivit căreia articolul 8 este aplicat în cazul cuplurilor căsătorite, chiar dacă acestea nu au stabilit încă o relație de familie efectivă. Altfel spus, în cazul acestor cupluri, efectivitatea relației este prezumată, cu excepția cazului în care absența ei este evidentă sau dovedită ca atare.
Având în vedere evoluțiile din viața socială și dreptul intern al statelor semnatare la Convenție, Curtea a ținut seama, în procesul de conturare a noțiunii de viață de familie, de substanța, caracterul real, efectivitatea relațiilor, acceptând aplicarea articolului 8 și pentru cuplurile heterosexuale necăsătorite. Mai mult, de regulă, Curtea are în vedere nu atât existența din punct de vedere legal a unei familii, cât existența sa de facto: o căsătorie de formă, în scopul dobândirii cetățeniei, ar putea să nu fie cuprinsă în cadrul articolului 8 din Convenție.
În cazul cuplurilor necăsătorite heterosexuale, Curtea recunoaște existența unei vieți de familie numai în baza efectivității relației lor, aceasta devenind astfel unicul criteriu pentru recunoașterea vieții de familie. Există chiar posibilitatea ca o relație adulteră să constitue o viață de familie, în dauna relației oficial recunoscute prin căsătorie. În cauza Johnston contra Irlandei, reclamantul era deja căsătorit, dar de 15 ani traia împreună cu cea de-a doua reclamantă. Curtea a apreciat că între cei doi reclamanți există o viață de familie, în ciuda faptului că reclamantul era căsătorit cu o altă persoană.
În schimb, în cazul cuplurilor homosexuale și transsexuale Curtea nu face, cel puțin deocamdată, aplicarea dreptului la protecția vieții de familie, ci, eventual, a dreptului la viața privată. Comisia a statuat: „În ceea ce privește viața de familie, Comisia statuează că, în ciuda evoluției moderne a atitudinilor față de homosexualitate, o relație stabilă de tip homosexual între doi bărbați nu corespunde scopului dreptului la respectul vieții de familie consacrat de articolul 8 din Convenție”.
În legatură cu relațiile de familie ale copilului, jurisprudența recentă a Curții europene a admis existența unei vieți de familie atunci când fie rudenia, fie efectivitatea lipsesc.
Cauza X., Y., Z. contra Regatului Unit a consacrat recunoașterea de către Curte a vieții de familie în lipsa oricărei legături de rudenie. Judecătorii europeni au admis în această cauză crearea unei vieți de familie între un transsexual, partenera sa și copilul acesteia din urmă, născut prin înseminare artifială cu sperma unui terț donator, calificând raporturile dintre reclamanți „legături familiale de facto”. Curtea și-a făcut decizia pe efectivitatea vieții familiale, coabitația cuplului și a copilului, viața socială normală pe care și-a dezvoltat-o X în calitate de bărbat, precum și pe faptul că se comportă, din toate punctele de vedere, ca un tată al lui Z, încă de la nașterea acestuia. Curtea combină, deci, efectivitatea și „aparențele” care suplinesc absența rudeniei.
Curtea a admis existența unei vieți de familie în absența efectivității relațiilor între cei implicați, atunci când exista doar o legatura de rudenie juridică sau de natură biologică. În cauza Pini et Bertani, Curtea a admis existența unei vieți familiale între parinții adoptivi și copiii adoptați, între care nu s-au stabilit niciun fel de relații, singurul fundament fiind adopția. Curtea utilizează noțiunea de viață de familie protejată și precizează că lipsa unei legături efective nu poate fi imputabilă reclamanților. Această analiză pare oportună în cadrul adopției, în măsura în care filiația adoptivă este în mod necesar o reușită a unui proiect posterior nașterii copilului și că riscul ca acesta să rămână fără efect din diferite motive este destul de crescut.
Printr-o altă hotărâre a sa, instanța europeană a recunoscut conceptul de viața de familie când singura legătură cu minorul era constituită doar din rudenia biologică, tatăl solicitând exercitarea autorității sale parentale și dreptul de vizita al copilului pe care el l-a ignorat la naștere și cu care nu a avut niciodată vreun contact, și pe care mama a decis să-l încredințeze spre adopție. Curtea și-a arătat neîncrederea că ar putea să se mențină o viață de familie între un copil adoptat și familia sa biologică, însă a admis, luând în considerare dorința reclamanților de a-și întâlni sora mai mică, ca măsura în cauza analizată este o ingerință în viața lor familială.
Aceste soluții pot duce la concluzia că viața de familie poate fi constituită atunci când absența legăturii efective este independentă de voința reclamanților care, în mod contrar, își manifestă dorința de a stabili sau restabili relații cu copilul.
Extensia noțiunii de viață de familie poate antrena recunoașterea, cel puțin implicit, pentru același copil, a doua vieți de familie, una privitoare la părinții biologici și alta
privitoare la persoanele care se ocupa efectiv de el, aceasta din urmă având ca baza legatura juridică. Aceste doua legături pot intra în concurență.
Prin hotărârea sa, Messina contra Italia, Curtea europeană a admis în mod clar faptul că deținutul are în perioada cât este privat de libertate, dreptul la respectarea vieții de familie, chiar dacă orice detenție conformă cu legea antrenează în mod necesar o restricționare a vieții sale private și de familie. Totuși „viața de familie” recunoscută deținutilor pare a fi restrânsă la membrii apropiați ai familiei, altfel spus la familia nucleară.
Sfera de aplicare a dreptului la respactarea vieții de familie curprinde, pe de altă parte, măsurile de îndepărtare a străinilor de pe teritoriul național, în măsura în care acestea antrenează către forțele de securitate, strămutarea unor persoane, cu consecința despărțirii definitive a familiilor, sau diferite restricții ce afectează conditiile vieții cotidiene a ciprioților greci din nordul Ciprului, împiedicându-i să aibă o viața privată și de familie normală.
3.1.2. Raporturile dintre parinți și copii ca parte a vieții familiale
Jurisprudența Curții este constantă în a aprecia că pentru un părinte și copilul său faptul de a fi împreună reprezintă un element fundamental al vieții de familie, iar măsurile interne care impiedică acest lucru constitue o ingerință în dreptul protejat de articolul 8 din
Convenție. Același lucru este valabil și în cazul relațiilor dintre un copil ce a trăit o vreme la bunicii săi și aceștia din urmă.
Jurisprudența europeană relativă la raporturile părinți-copii vizează atingerea unui echilibru între necesitățile protecției copilului și respectarea drepturilor părintești. De o manieră generală, și sub rezerva luării în calcul a intereselor superioare ale copilului, dreptul la respectarea vieții de familie antrenează în sarcina statului, în materie de separare a părinților de copii, obligația pozitivă de a adopta măsurile necesare pentru restabilirea legăturii dintre un părinte și copilul său. După cum stabilește judecătorul european, „respectarea efectivă a vieții de familie impune ca raporturile viitoare dintre parinți și copii să nu fie determinate doar de scurgerea timpului”.
Plasamentul – Luarea în îngrijire de către instituțiile de ocrotire socială competente
Cu toate că obiectivul principal al articolului 8 este acela de a proteja individul împotriva ingerințelor arbitrare ale autorităților publice, pot exista, în plus, obligații pozitive pentru asigurarea unui respect efectiv al vieții de familie. De aceea, atunci când a fost stabilită existența unei legături de familie, statul trebuie, în principiu, să se comporte de o maniera care să permită dezvoltarea acestei legături. Granița dintre obligațiile pozitive și cele negative ale statului, în această privință, nu poate fi definită într-un mod precis.
Principiile aplicabile sunt, totuși, similare. În aceste cazuri trebuie să fie avută în vedere realizarea unui just echilibru între interesele concurente ale individului și ale comunității ca întreg, și în ambele cazuri statul se bucură de o anumită marjă de apreciere.
Deși luarea măsurii plasamentului reprezintă, fără niciun dubiu, o ingerință activă a statului în viața de familie, este posibil ca procesul de luare și de implementare a acestei măsuri să includă unele obligații pozitive, a caror indeplinire este analizată uneori ca o ingerință pasivă în viața de familie.
Privitor la justificarea ingerinței, aceasta trebuie să fie „prevăzută de lege” , să vizeze unul din scopurile legitime precizate în paragraful 2 și să fie o „măsură necesară într-o societate democratică”. Condiția ca ingerința să fie prevazută de lege nu a dat naștere la probleme importante, singura precizare care trebuie făcută este aceea că, în aceasta materie, Curtea admite utilizarea unor termeni suficient de generali în cadrul legii și acordarea unei mari puteri de apreciere judecătorului. Scopul legitim ce trebuie urmărit prin măsura plasamentului este, bineînțeles, interesul superior al copilului, încadrându-se la „protecția moralei” și „drepturile și libertățile” copilului.
Pentru a determina dacă măsura plasamentului este „necesară într-o societate democratică”, Curtea a analizat dacă, în lumina acestui caz, motivele invocate pentru a o justifica erau pertinente și suficiente pentru atingerea scopurilor indicate în paragraful 2 al articolului 8 din Convenție. Noțiune de necesitate implică cerința ca ingerința să corespundă unei nevoi sociale presante și, în special să fie proporțională scopului legitim urmărit.
Măsura plasamentului, în dreptul intern, trebuie să fie una excepțională, copilul trebuind să fie menținut în mediul său obișnuit ori de câte ori acest lucru este posibil. Impunerea măsurii plasamentului este rareori contestată de judecătorii europeni, care acordă în aceasta chestiune statelor o largă marjă de apreciere. Curtea a subliniat in nenumărate rânduri diversitatea de traditii legată de rolul familiei și de intervenția autorităților publice în problemele familiale. Totuși, dacă măsura este luată față de un nou-născut, de către autoritățile publice, imediat după momentul nașterii, fiind vorba despre o masură extrem de dură, trebuie să existe motive imperioase de o natură extraordinară pentru ca un nou-născut să poată fi sustras mamei sale, împotriva voinței acesteia, imediat după naștere, în urma unei proceduri în care nici ea, nici concubinul său nu au fost implicați. K. T. contra Finlandei, Hotărârea din 12 iulie 2001, par. 105, www.echr.coe.int.
În legatură cu acest aspect, Curtea este cunoaște problemele cu care se confruntă autoritățile în situațiile în care trebuie luate urgent măsuri de protecție. Dacă nu se ia nicio măsură există riscul real al vătămării copilului și autoritățile vor răspunde pentru că nu au intervenit. În același timp, dacă sunt luate măsuri de protecție, autoritățile vor fi blamate pentru o ingerință inacceptabilă în dreptul la respectarea vieții de familie. Cu toate acestea, atunci când se analizează posibilitatea luării unei măsuri atât de drastice pentru mama, ce o privează de nou-născut imediat după naștere, revine autorităților naționale competente sarcina de a examina dacă nu ar fi posibilă o ingerință mai mică în viața de familie, într-un moment atât de critic din viața părinților și a copilului.
Într-o altă cauză în care măsura plasamentului se luase față de un nou-născut Curtea a considerat ca motivele invocate de stat, și anume că din cauza bolii sale psihice, mama reprezentă un pericol pentru copil, nu erau pertinente și suficiente, astfel s-a constatat încălcarea articolului 8 din Convenție.
Simpla posibilitate ca în urma acțiunii autorităților competente copilul să fie plasat într-un mediu mai bun pentru creștere sa nu justifică, de una singură, o măsură obligatorie de luare a copilului din îngrijirea parinților săi biologici, nefiind deci un motiv suficient, ci trebuie să existe alte circumstanțe de natură să justifice necesitatea ingerinței în viața de familie.
Controlul exercitat asupra necesității plasamentului poate conduce Curtea la măsura sancționării pentru faptul nemenținerii copiilor în mediul lor familial. În cauza Z și A. contra Marii Britanii, Curtea a reproșat serviciilor sociale, pe fundamentul articolului 3
din Convenție, că nu au luat, timp de patru ani, măsurile necesare pentru protejarea copiilor de actele de rele tratamente la care erau supuși la domiciliul familial. Curtea a afirmat că autoritatea locală informată de situație „avea obligația legală de a proteja copii și avea la dispoziție o multitudine de mijloace prin care să-i scoată pe reclamanți din domiciliul lor”, și a impus în sarcina statelor obligația pozitivă de a plasa copilul, dacă această măsură este cerută pentru protecția copilului.
În ceea ce privește maniera de exercitare a controlului său, instanța europeană a arătat că în statele semnatare ale Convenției concepțiile cu privire la oportunitatea intervenției autorităților de ocrotire socială în viața de familie a copiilor și părinților acestora variază de la un stat la altul. Curtea are în vedere și faptul că autoritățile naționale beneficiază de rapoturi directe cu toți cei interesați, adesea chiar imediat după implementarea lor, concluzionând că sarcina sa nu este de a se substitui autorităților interne pentru a reglementa măsurile de plasament, ale copiilor, de către autoritățile de ocrotire socială sau drepturile părinților acestor copii, ci de a aprecia, din puncrul de vedere al Convenției, deciziile pe care autoritățile publice le-au luat în baza puterii lor de apreciere.
Întinderea marjei de apreciere recunoscută autorităților naționale, va varia în funcție de natura problemelor în litigiu și a gravității intereselor în joc, cum ar fi importanța protejării copilului într-o situație în care sănătatea sau dezvoltarea sa sunt în pericol și obiectivul reunirii familiei, de îndată ce circumstanțele o permit. Dacă autoritățile competente se bucură de o marjă de apreciere mai largă pentru a evolua necesitatea măsurii de plasament, mai ales în situație de urgență, Curtea va trebui totuși convinsă că în cauză existau circumstanțe de natură a impune plasamentul, incubând statului obligația de a demonstra că autoritățile au evaluat cu grijă atât impactul măsurii respective asupra părinților și copiilor, cât și posibilele alternative la măsura plasamentului, înainte de a o pune în executare pe aceasta din urma. De exemplu, în cauza Kutzner contra Germaniei, după ce a menționat că „spre deosebire de alte cazuri de acelasi tip, în cazul de față nu s-a afirmat că reclamanții și-ar fi neglijat sau maltratat copiii”, Curtea a constatat o încălcare a articolului 8 deoarece autoritățile germane nu au analizat suficient posibilitatea luării altor măsuri de asistență socială ca o alternativă la separarea părinților de copii, de departe cea mai gravă măsură.
Instanța europeană are rolul de a controla și maniera în care măsura luată este pusă în practică. Actele de executare proriu-zisă a măsurii de plasament pot constitui o încălcare a articolului 8 al Convenției, fie împreuna cu decizia , fie separat de aceasta. În cauza Scozzari și Giunta contra Italiei, tot în privința modalității de executare, instanța europeană a cenzurat faptul că plasamentul s-a făcut într-un „anume” centru de plasament, în care lucrau doi foști condamnați pentru rele tratamente și abuz sexual asupra unor handicapați, prin instituirea unei „datorii de echitate și informare” în sarcina autorităților. Trebuie, de asemenea, să se țină seama că autoritățile nu au explicat niciodată reclamantei de ce plasamentul copiilor săi la centrul Forteto nu ridica nicio problemă, în ciuda condamnărilor respective. În opinia Curții, o asemenea absență a informării nu este compatibilă cu datoriile de echitate și informare ce incubă statului atunci când ia măsuri ce
constitue ingerințe grave într-o sferă atât de delicata și sensibilă ca cea a vieții de familie. Fără explicații exhaustive și pertinente din partea autorităților competente nu s-ar putea impune pur și simplu, așa cum s-a întâmplat în cazul de față, unui părinte să-și vadă părinții plasați într-un centru în care anumiți responsabili suferiseră condamnări grele în trecut pentru rele tratamente și abuz sexual.
Măsura de asistență educativă trebuie să fie concepută ca o masură temporară care, sub rezerva interesului superior al copilului, trebuie să fie înlăturată imediat ce circumstanțele o permit. Astfel, în cauza T.P. și K.M. contra Marii Britanii, s-a decis că: „măsurile ce vizează separarea copilului de parinți nu trebuie să dureze mai mult decât este necesar pentru protecția drepturilor copilului, iar statul trabuie să ia, în cazul în care este posibil acest lucru, măsuri pentru a reuni copilul cu părintele său. În legatură cu caracterul temporar al plasamentului, Curtea menționează că, atunci când plasamentul într-un centru se prelungește, unii copii nu reusesc niciodată să aibă o veritabilă viață de familie în afara centrului respectiv” .
În ceea ce privește măsurile ce trebuie luate de autorități pentru a facilita reunirea familiei, reunirea părinților naturali cu copii care trăiau de mai mult timp într-o familie substitutivă nu s-ar putea realiza fără măsuri pregătitoare. Natura și întinderea lor pot să depindă de circumstanțele fiecărei cauze, dar implică întotdeauna, din partea tuturor persoanelor vizate, o cooperare activă și marcata de înțelegere. Dacă autoritățile naționale trebuie să se străduiască să creeze o asemenea colaborare, ele nu pot să recurgă în acest domeniu la coerciție: trebuie să țină seama de interesele, drepturile și libertățile acestor persoane, și mai ales de interesele copiilor și de drepturile care le sunt recunoscute de articolul 8. În ipoteza în care contactele cu părinții biologici ar aduce atingerea acestor drepturi sau interese, revine autorităților obligația de a veghea în scopul obținerii unui just echilibru.
Este totuși posibil ca o reunire imediată a copilului cu părintele să nu poată fi realizată și atunci autoritățile trebuie să creeze unele contacte treptate, în circumstanțe care să minimalizeze tensiunea. Astfel, într-o cauză în care reclamantul, tatăl biologic al copilului față de care se luase măsura plasamentului la o familie substitutivă , solicită acordarea drepturilor părintești și a unui drept la vizită în contradictoriu cu familia substitutivă, Curtea reținea următoarele: „separarea imediată a copilului de familia substitutivă ar fi putut avea efecte negative asupra sănătății sale fizice și mentale. Totuși, ținând seama de faptul că reclamantul este tatăl biologic al copilului și dorește, indiscutabil, să aibă grija de el, Curtea nu este convinsă că instanța a examinat toate soluțiile posibile ale problemei. În special, instanța nu pare să fi exeminat dacă ar fi fost posibilă reunirea copilului cu reclamantul în circumstanțe care ar fi minimalizat tensiunea pentru copil. În loc să facă acest lucru, instanța s-a concentrat, aparent, pe efectele iminente pe care o separare de familia substitutivă le-ar fi avut asupra copilului, dar nu a luat în considerare efectele pe termen lung pe care o separare permanenta de tatal natural, le-ar putea avea asupra copilului. Curtea reaminteste in aceasta privinta ca posibilitățile de reunificare se vor diminua progresiv si, eventual, vor fi distruse dacă tatal biologic si copilul nu se pot intalni deloc sau o vor face doar atât de rar incât este improbabil sa apara legaturi intre ei”.
Lipsa de cooperare a părinților cu autoritățile, atitudinea recalcitrantă sau chiar agresivă a acestora față de auritățile de ocrotire socială nu constitue un element absolut determinant, în măsura în care nu dispensează autoritățile de crearea unor mijloace susceptibile să permită legatura familială.
După cum arată Curtea : „experiența demonstrează că în cazul copiilor rămași în îngrijirea autorităților pentru o perioadă prelungită, are loc un proces care îi conduce la separarea ireversibilă de familia lor. Când a trecut o periodă considerabilă de la momentul la care s-a luat măsura plasamentului, interesul copiilor de a nu li se mai shimba de facto situația familială poate să prevaleze față de interesul parinților de a-și vedea familia reunită. Posibilitățile de reunificare se vor diminua progresiv și vor fi, eventual, reduse la zero, dacă parinților biologici și copiilor nu li se permite să se întâlnească deloc. Timpul are de aceea o importanță deosebită deoarece există întotdeuna pericolul ca o întâziere procedurală să aibă ca efect soluționarea problemei înainte de a o face instanța”.
De aceea Curtea consideră că trebuie să exercite un control mai riguros asupra restricțiilor suplimentare impuse de autorități după separarea copilului, prin luarea față de acesta a măsurii plasamentului, cum ar fi cele vizând exercitarea drepturilor părintești sau dreptul de vizită al părinților, sau orice alte garanții legale destinate să asigure o protecție efectivă a drepturilor părinților și copiilor cu privire la respectarea vieții lor familiale.
Privitor la măsura radicală constând în ruperea totală a oricărei legături între părinte și copil, Curtea consideră că aceasta înseamnă ruperea copilului de rădăcinile sale, și nu poate fi justificată decât în circumstanțe cu totul excepționale sau printr-o necesitate primordială ce ține de interesul superior al copilului.
Astfel, în cauza Gnahore contra Frantei, Curtea a reținut că: „În cauzele de acest tip, interesul copilului se prezintă sub dublu aspect. Pe de o parte, este sigur că este inclusă în acest sens garantarea pentru copil a unei evoluții într-un mediu stabil și sănătos, și că articolul 8 nu ar putea autoriza, în niciun fel, un părinte să ia măsuri care ar putea prejudicia sănătatea și dezvoltarea copilului său. Pe de altă parte, este clar un alt interes al copilului, acela că legatura între el și familia sa să fie menținută, cu exceptia cazului în care aceasta s-a dovedit nedemnă : ruperea acestei legături înseamnă ruperea legăturii copilului cu rădăcinile sale. Rezultă că interesul copilului impune ca numai circumstanțele cu totul excepționale să poată conduce la o ruptură a legăturii familiale și să se realizeze tot ceea ce este posibil pentru a menține relațiile personale iar, dacă circumstanțele o permit, să „reconstituie” familia la momentul potrivit”.
Restricții impuse drepturilor părintești în alte situații decât cele legate de plasament
În jurisprudența Curții, un alt tip de ingerință des întâlnită în materia relațiilor dintre părinți și copii, îl reprezintă restrângerea totală sau parțială a drepturilor părintești, în situații care nu au legatură cu plasamentul copiilor.
În ceea ce privește condiția ca ingerința să urmarească un scop legitim, un exemplu în acest sens este cauza Pîrcalab și Sabou contra României, în care Curtea a reținut că interzicerea drepturilor părintești în conformitate cu Codul penal, încalcă articolul 8 din Convenție deoarece se aplică automat și de o manieră absolută, cu titlu de pedeapsa accesorie, oricărei persoane care execută o pedeapsă cu închisoarea, fără niciun control din partea instanțelor și fără a se lua în considerare tipul infracțiunii și natura interesului minorilor. În consecință, Curtea a considerat că ea constituie mai degrabă un blam moral având ca finalitate sancționarea celui condamnat nu o măsură de protecție a copilului.
Cele mai multe probleme le ridică separarea părinților, fie cu privire la încredințarea minorului, fie atunci când minorul fusese deja încredințat unuia din ei, iar celălalt cere un drept de vizită. Pentru prima oara, Comisia a stabilit că, în principiu, relațiile personale ale copilului cu fiecare din părinți se păstrează după separarea acestora din urmă. Dreptul la vizită al aceluia dintre foștii soți care nu locuiește cu copilul nu trebuie îngrădit, cu excepția cazului în care interesul copilului se opune. Într-o cauza în care mama plecase cu ambii copii, referindu-se la tata, Curtea reamintește că pentru un părinte și copilul său a fi împreună reprezintă un element esențial al vieții de familie, chiar dacă relația dintre părinți s-a rupt, iar măsurile interne care ii impiedică să facă acest lucru constituie o ingerință în dreptul protejat de articolul 8 al Convenției.
Jurisprudența Curții este nuanțată în privința păstrării unei vieți de familie între părinți homosexuali și copii. Astfel, ea a statuat că nu se poate reține o interdicție de principiu ce ar figura în Convenție, pe temeiul căreia unui părinte homosexual nu i s-ar putea încredința copilul spre creștere și educare, din moment ce s-a demonstrat ca interesul copilului pledeaza pentru o asemenea soluție.
Curtea a considerat că, în anumite circumstanțe, încredințarea copilului sau schimbarea reședinței acestuia de la unul din parinți altul, pe motiv că celalalt aparține Martorilor lui Iehova este o ingerință bazată pe discriminare, de natura să încalce articolul 8 corelat cu articolul 14 din Convenție. Astfel, în cauza Hoffman contra Austriei reclamanta s-a plâns că instanța supremă a Austriei i-a refuzat incredințarea copiilor datorită apartenenței sale la comunitatea religioasă Martorii lui Iehova. Când au luat decizia de încredințare a copiilor mamei, instanța de fond și cea de apel au examinat dacă reclamanta poate să-și asume responsabilitatea creșterii și educării copiilor. Cele două instanțe au avut în vedere consecințele practice ale convingerilor grupării religioase Martorii lui Iehova, inclusiv refuzul sărbătorilor ca Paștele, Crăciunul, precum și faptul că se opun transfuziilor de sânge. Curtea nu neagă faptul că, în funcție de împrejurări, factorii care au stat la baza hotărârii Curții Supreme austriece pot înclina balanța în favoarea unuia din parinți mai degrabă decât în favoarea celuilalt. Curtea europeană consideră ca a existat o diferență de tratament care s-a bazat pe apartenența reclamantei la gruparea religioasă Martorii lui Iehova. O asemenea diferențiere este discriminatorie în absența unei „justificări rezonabile și obiective” și dacă nu exista o „relație rezonabilă de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit”. De aceea Curtea a decis că în acest caz a existat o încălcare a articolului 8.
În aprecierea intereselor copilului Curtea ține seama de dorința acestuia, în situatia în care copilul este suficient de matur. În cauza Sommerfeld contra Germaniei s-a reținut că : „În cazul de față, instanțele germane competente au avut motive pertinente pentru a justifica deciziile de refuzare a dreptului la vizita pentru reclamant, copilul, atunci în vârstă
de 13 ani, exprimandu-și clar și în mod repetat dorința de a nu-l vedea pe reclamant, astfel încât o obligare a acestuia să-l vadă pe reclamant l-ar dezechilibra emoțional și psihologic. În aceste circumstanțe se poate accepta că deciziile luate au fost în interesul copilului”.
Exercitarea efectivă a drepturilor părintești
În acest tip de cauze, după ce unul din părinți a obținut un drept părintesc, de regulă printr-o hotărâre a unei instanțe naționale, întâmpină dificultăți în exercitarea dreptului respectiv, ceea ce înseamnă și o neexecutare a unei hotărâri judecătorești. Asemănarea cu cauzele în care statul trebuie să acționeze în concreto pentru a permite menținerea legăturii dintre copil și părinte deoarece se află în plasament, deci în îngrijirea statului, aceste cauze sunt totuși diferite deoarece „debitorul” obligației de a permite exercitarea dreptului este o persoană fizică. Intervine, așadar, efectul pe care Convenția îl poate avea între persoanele de drept privat. Statul nu mai răspunde direct pentru acțiunile sale, ci pentru neîndeplinirea obligațiilor pozitive ce îi revin.
Articolul 8 din Convenție încearcă, în principal, să protejeze individul împotriva ingerințelor arbitrare din partea autorităților publice, el implicând și unele obligații pozitive inerente respectării efective a vieții de familie, chiar în sfera relațiilor între indivizi. Aceste obligații pozitive pot consta în adoptarea unui cadru legal de reglementare a unor proceduri judiciare și de executare, care să protejeze drepturile indivizilor și prin implementarea, când este necesar, a unor măsuri specifice. Astfel, în cauza Maire contra Portugaliei, Curtea a stabilit că „în cazul în care ordinea judiciară internă nu ar permite adoptarea unor sancțiuni eficace, revine fiecărui stat contractant să se doteze cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive care-i incubă în virtutea articolului 8 al Convenției și a altor instrumente internaționale pe care le-a ratificat”.
Articolul 8 implică dreptul părintelui de a beneficia de măsuri adecvate din partea statului pentru a fi alături de copilul său, precum și obligația autorităților naționale de a dispune aceste măsuri. Totuși, obligația că autoritățile naționale să ia măsuri în acest scop, nu este absolută, deoarece este posibil ca reluarea conviețuirii cu minorii care au locuit un timp cu celălalt părinte să nu se realizeze atât de ușor, să nu se poată face imediat, mai ales în situația în care cei interesați nu se cunosc.
Natura și anvergura măsurilor ce trebuie luate depind de circumstanțele fiecărei cauze, dar ințelegerea și cooperarea din partea tuturor persoanelor vizate constituie întotdeauna un factor important. Obligația statelor de a recurge la coerciție este limitată, acestea fiind obligate să țină seama de interese, precum și de drepturile și libertățile acelor persoane, și în special de interesul superior al copilului și de drepturile sale. În aprecierea acestui interes, Curtea are în vedere, uneori, reticența copilului de a avea vreun contact cu părintele. În acest sens, în cauza Volesky contra Republicii Cehe, Curtea ține cont de refuzul constant al minorului de a-și întâlni tatăl și de faptul că, în ciuda eforturilor depuse de un psiholog în acest sens, reclamantul nu a reușit să realizeze o legatură cu minorul, concluzionând că autoritățile au luat toate măsurile rezonabile și că interesul superior al copilului le impiedică să ia alte măsuri, mai dure. Totuși, în alta cauză, Curtea nu a acordat prea mare importanță acestui refuz deoarece a considerat că minorii au beneficiat de o reală oportunitate să dezvolte o relație cu mama lor într-un mediu calm, astfel încât să-și exprime sentimentele față de ea fără nicio presiune exterioară.
Cu privire la rolul părinților în procedurile de executare, Curtea nu consideră că inițiativa în urmărirea executării silite trebuie să revină autorităților naționale din momentul în care reclamantul a prezentat dovezi cu privire la nerespectarea drepturilor sale și a deciziilor instanțelor. Argumentul adus în acest sens este acela că, în conformitate cu o practica răspândită în statele membre ale Consiliului Europei, reclamanții din procedurile civile au o răspundere substanțială pentru comportamentul lor, fiind vorba, totuși de obligațiile și drepturile lor care sunt vizate în aceste proceduri, participarea lor activă putând fi cu greu înlocuită în desfășurarea normală a evenimentelor.
Curtea consideră că autoritățile competente sunt responsabile, inter alia, pentru participarea lor în acele proceduri, fie în privința celerității cu care actionează, fie pentru respectarea cerințelor Convenției în procesul decizional. Atunci când un reclamant solicită ajutorul autorităților în vederea executării silite pentru exercitarea drepturilor sale consacrate printr-o hotărâre judecătorească, atât comportamentul său cât și al autorităților competente sunt factori relevanți ce vor fi avuți în vedere de Curte. Astfel, în cauza Ignaccolo-Zenide contra Romaniei, în care guvernul îi reproșa reclamantei că nu a introdus o acțiune prin care să solicite daune-interese cominatorii pentru neexecutarea unei obligații de a face, Curtea a considerat că „lipsa de acțiune a reclamantei nu putea exonera autoritățile de obligațiile ce le reveneau ca deținătoare ale autorității publice în materie de executare”.
Esențial în analiza acestor tipuri de cauze este dacă autoritățile au luat toate măsurile ce le pot fi solicitate în mod rezonabil pentru a asigura executarea hotărârilor judecătorești și, implicit, exercitarea drepturilor părintești, îndeplinindu-și astfel obligațiile pozitive ce le reveneau în baza Convenției.
Curtea apreciază că obligațiile pozitive impuse de articolul 8 al Convenției statelor contractante în materie de reunire a unui părinte cu minorii, trebuie interpretate în lumina
Convenției de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale răpirii internaționale de copii, ajungând practic să o includă pe aceasta, în privința conținutului, de facto, în Convenția europeană. În cauza Iglesias Gil si A. U. I. Contra Spaniei, neîndeplinirea obligațiilor ce rezultă din Convenția de la Haga este considerată o încălcare a articolului 8 din Convenție în următorii termeni: „…deja începând cu 4 februarie 1997, adică numai la câteva zile de la luarea copilului de către tată, judecătorul investigator a dispus o căutare pe plan național a copilului și înapoierea sa imediată la reclamantă. Mai mult, ca rezultat al anchetei ințiale s-a stabilit foarte repede că tatăl și copilul erau în Statele Unite. Articolele 3, 7, 12 și 13 ale Convenției de la Haga conțin o serie de măsuri destinate să asigure inapoierea imediată a copiilor care au fost luați sau reținuti, în mod nelegal, într-un alt stat contractant. În legatură cu acest aspect, Curtea notează că în conformitate cu articolul 3 al Convenției de la Haga, luarea sau reținerea unui copil va fi considerată nelegală dacă încalcă drepturile părintești atribuite unei persoane conform legii statului în care copilul avea rezidența obișnuită imediat înainte de luare sau reținere. În acestă privință, nu este contestat faptul că fiul reclamantei fusese dus în Statele Unite și reținut în mod ilegal acolo de tatăl său. Situația sa era, fără îndoială, acoperită de aceasta dispoziție a Convenției de la Haga. Mai mult, articolele 6 si 7 din aceeași Convenției impun autorităților centrale să coopereze și să promoveze cooperarea între autoritățile contractante, pentru a asigura înapoierea copilului. În special, fie direct, fie prin intermediar, trebuie să ia toate măsurile necesare pentru a localiza copilul și a asigura înapoirea la părintele căruia ia fost incredințat. În acest scop articolul 11 al acelei Convenții impune autorităților administrative și judiciare să acționeze cu celeritate în toate procedurile privind înapoirea copilului. Curtea notează că aceste măsuri pot fi luate de autoritățile naționale competente din proprie inițiativă. Mai mult articolul 158 al Codului Civil permite instanțelor să ia din proprie inițiativă, inter alia, toate măsurile corespunzatoare pentru a feri copilul de pericol.
Odată ce autoritățile spaniole stabiliseră că luarea copilului fusese ilegală, Curtea consideră că autoritățile naționale competente ar fi trebuit să ia măsurile corespunzatoare, stabilite în dispozițiile relevante ale Convenției de la Haga, pentru a asigura înapoirea sa la mama. Autoritățile nu au luat nicio măsură din cele prevăzute în această Convenție pentru a facilita executarea silită a deciziilor instanțelor în favoarea reclamantei”.
Protecția procedurală a drepturilor părinților
Jurisprudența europeană procedează la o încadrare a procedurilor în materie de asistența educativă și de autoritate parentală în articolul 8, deși acesta nu conține nicio condiție procedurală explicită. Prin urmare, controlul asupra necesității ingerinței în dreptul la respectarea vieții de familie privește nu numai măsurile substanțiale, ci și respectarea „exigențelor procedurale” care decurg implicit din articolul 8.
Conform Curții Europene, procesul decizional legat de adoptarea măsurii litigioase trebuie să fie echitabil și să le rezerve părinților un rol care să le respecte interesele. Instanța europeană explică aceasta dispoziție: „Curtea admite ca autoritățile naționale se găsesc în fața unei sarcini extrem de dificile atunci când se pronunță într-un domeniu atât de delicat. Reglementarea pentru fiecare caz a unei proceduri rigide nu ar face altceva decât să le măreasca problemele. Trebuie, așadar, să li se rezerve o anumită putere de apreciere în această privință”.
Pe de altă parte, examinarea acestui aspect al cauzei trebuie să se bazeze pe o ipoteză esențială: există riscul ca aceste decizii să se dovedească ireversibile. În consecință, este vorba despre un domeniu care necesită, mai mult ca altele, o protecție împotriva ingerințelor arbitrare. Fără îndoială articolul 8 nu conține nicio condiție explicită de natură procedurală, dar acest lucru nu este determinant. Este evident că procesul decizional al autorităților locale influențează fondul deciziei luate, mai ales asigurând faptul că acesta are la bază considerații pertinente și este imparțial, deci neafectat de arbitrar, nici măcar prin aparență. În consecință, Curtea poate să examineze acest proces pentru a hotărâ dacă s-a desfășurat într-o maniera care a fost echitabilă și dacă a respectat așa cum trebuie interesele protejate de articolul 8.
Opiniile și interesele părinților naturali figurează, în mod necesar, printre elementele ce trebuie avute în vedere de autoritatea locală în luarea deciziilor vizând copilul care are nevoie de ocrotire socială. Procesul decizional, deci, trebuie să fie apt a garanta că acestea
îi vor fi aduse la cunoștință, că va ține seama de ele și că părinții vor putea, în intervalul dorit, să exercite o cale de atac ce le este oferită.
Trebuie să se determine, în funcție de circumstanțele fiecărei spețe, și mai ales de gravitatea măsurilor luate, dacă părinții au fost implicați în procesul decizional, considerat
ansamblul său, suficient de mult pentru a se considera că s-au bucurat de protecția cerută de interesele lor. În cazul unui răspuns negativ, există o încălcare a respectului viețiilor de
familie, iar ingerința rezultând din decizia luată în aceste condiții nu ar putea fi considerată <<necesară>> în sensul articolului 8”.
Prin Hotărârea sa McMichael contra Marii Britanii, Curtea europeană consacra, în mod expres autonomia articolului 8 ca fundament al protecției drepturilor procedurale ale părinților. Caracterul inechitabil al unei proceduri de asistență educativă, sancționat și în baza articolului 6, poate antrena o încălcare a articolului 8, cu atât mai mult cu cât garanția proceduarală intemeiată pe articolul 8 se dovedește mai largă în comparație cu cea intemeiată pe articolul 6, deoarece cuprinde atât procedurile administrative, cât și cele judecătorești, inclusiv modalitățile de expertiză din oficiu, și vizează obiectivul general al „respectului cuvenit” vieții de familie. Jurisprudența cea mai recentă dovedește totuși o tendință de „absorbire” a articolului 6 de către articolul 8 în materie de garanții procedurale, așa incât plângerea referitoare la caracterul inechitabil al procedurii este anlizată doar în cadrul articolului 8, deși nu în mod sistematic.
Lipsa reprezentării juridice a unuia dintre părinți în procedura privind luarea măsurii de ocrotire socială, și a ambilor părinți în procedura de adopție, a fost considerată o încălcare a rticolului 8 datorită neimplicării suficiente a părinților în procesul decizional.
În materie de asistență educativă, Curtea europeană consideră că este esențial ca un părinte să poată avea acces la informațiile invocate de către autorități pentru a prelua copilul în scop de ocrotire și afirmă categoric că „obligația pozitivă care le revine statelor semnatare de a proteja interesele familiei impune ca aceste elemente să fie puse la dispoziția părintelui în cauză chiar și în cazul în care acesta nu le-a solicitat.” Cu alte cuvinte, se admite faptul că articolul 8 garantează un drept de acces direct al părintelui la dosar în cadrul procedurii de asistență educativă. În cauza T.P. si K.M mama reclamantă nu avusese posibilitatea de a viziona, într-un stadiu de început al cauzei, o casetă video pe care era inregistrată o conversație între fiica sa și un medic, casetă esențială pentru a determina dacă fiica reclamantei fusese victima unui abuz sexul din partea concubinului mamei. În legatură cu dreptul părintelui de a fi informat, Curtea a cristalizat unele principii: „Orice părinte poate revendica un interes să fie informat asupra întinderii și naturii acuzațiilor de abuz formulate de copilul său. Contează, în acest sens, să fie în măsură nu numai de a valorifica elementele care tind să demonstreze capacitatea sa de a furniza copilului îngrijire și protecție convenabile, ci, de asemenea, să ințeleagă și să depășească evenimentele traumatizante ce au un impact asupra întregii familii. Totuși, este posibil ca divulgarea declarațiilor unui copil să-l pună pe acesta în pericol. De aceea, un părinte nu poate avea un drept absolut de a vedea, spre exemplu, înregistrările video ale conversațiilor medicilor cu copilul.
Un părinte poate, în mod rezonabil, să considere că auroritatea locală care are sarcina de a proteja copilul și este parte la procedura judiciară, nu este în măsură să analizeze această problemă cu obiectivitate. Problema de a ști dacă elementele determinante trebuie sau nu comunicate, nu ar trebui ,deci, să fie tranșată de autoritatea locală sau cea sanitară de care ține medicul respectiv, care a participat la conversație.
Obligația pozitivă ce incumbă statelor contractante de a proteja interesele familiei impune ca aceste elemente să fie puse la dispoziția părintelui vizat, chir dacă el nu a solicitat acest lucru. În situația în care există îndoieli cu privire la faptul că această comunicare implică un risc pentru binele copilului, autoritatea locală ar fi trebuit să supună această problemă atenției judecătorului, într-un stadiu cât mai incipient posibil al procedurii, pentru ca acesta să se poată pronunța asupra problemei respective”.
În materie de autoritate parentală, exigențele procedurale ale articolului 8 pot impune, în funcție de circumstanțele particulare ale fiecărei cauze, în special vârsta și maturitatea copilului, ca instanțele naționale să il asculte pe copil în cadrul unei audieri. În cauza Sahin contra Germaniei, Curtea a reținut următoarele: „În ceea ce privește audierea copilului, Curtea observă că regula generală este că instanțele naționale să evalueze probele cauzei, inclusiv în ceea ce privește mijloacele necesare pentru a stabili faptele pertinente. Ar fi prea mult să se spună că instanțele naționale sunt întotdeauna obligate să audieze un copil atunci când examinează problema dreptului la vizită al părintelui căruia i-a fost incredințat copilul, dar acest lucru depinde de circumstanțele specifice cauzei, având în vedere vârsta și maturitatea minorului respectiv”.
Protecția procedurală a părinților nu este însă absolută, iar o decizie de dare în plasament în regim de urgență poate fi adoptată în vederea protejării unui copil, fără a fi posibilă includerea părinților în procesul decizional, cu condiția ca, înainte de punerea în practică a măsurii litigioase, să se fi procedat la o evaluare atentă a impactului acesteia asupra părinților și copilului și la căutarea unor soluții alternative.
Egalitatea de drepturi în cadrul familiei
Inegalitatile de tratament sunt condamnate de Curtea europeană atunci când ele sunt intemeiate în mod determinant și abstract pe orientarea sexuală sau apartenența religioasă, dar și pe diferența de sex între părinți sau între soți.
Articolul 5 din Protocolul 7 al C.E.D.O recunoaște egalitatea drepturilor și obligațiilor soților în cadrul căsătoriei și pe parcursul desfacerii acesteia, precum și în cadrul raporturilor cu copiii. Jurisprudența în materie este foarte limitată, dar precizează totuși că această dispoziție se aplică numai în dreptul civil stricto sensu, ca ea stipulează, în principal, în sarcina statului, „o obligație pozitivă de a oferi un cadru juridic adecvat” care să garanteze soților egalitatea drepturilor și obligațiilor în special în raporturile lor cu copiii, și că nu impiedică statele să adopte măsurile necesare în interesul copiilor, mai cu seama în caz de desfacere a căsătoriei părinților.
Restrângerea sau interzicerea drepturilor părintești pe motivul apartenenței la o anumită religie sau pe motivul orientării sexuale, precum și pe alte considerente discriminatorii este interzisă prin articolul 14 al Convenției. Este adevărat că în unele cazuri judecătorul intern a acordat importanță orientării religioase sau sexuale a solicitantului, ceea ce a permis Curții europene să concluzioneze că aceste considerente pot duce la tratamente diferite între cei implicați, datorită incidentelor negative prezumate pe care le-ar putea avea acestea asupra vieții copiilor. Curtea admite că diferența de tratament, în aceste cazuri, urmărește un scop legitim și anume protecția interesului și a drepturilor copilului. Este cerința proportionalității care lipsește pentru ca diferența de tratament între mama și tata să poată fi justificată. Caracterul general și abstract al motivației diferenței de tratament aplicată, fondată pe orientare sexuală sau apartenența religioasă exclud proporționalitatea, cerința care putea fi indeplinită dacă judecătorul intern își fonda motivarea pe elemente precise și concrete care duceau la concluzia unei influențe negative pe care religia sau sexualitatea solicitantului le-ar avea asupra educației și vieții cotidiene a copiilor.
Curtea europeană nu admite, în mod just, soluția adoptată de judecătorul intern potrivit cu care interesul copilului nu poate fi urmărit alături de un părinte homosexual.
Faptul că părinții nu mai sunt căsătoriți ori nu mai locuiesc împreună nu poate justifica diferența de tratament între părinții divorțați sau între părinții copilului care nu au fost niciodată căsătoriți, atunci când aceștia luptă pentru un drept de vizită al copilului, după separare.
Principiul nediscriminării, consacrat de articolul 14 al Convenției combinat cu articolul 8 a permis Curții să condamne diferențele de tratament între soți în ceea ce privește numele. Această egalitate confirmată cu privire la nume a soților este în mod egal aplicabilă în cazul atribuirii de nume copilului, permițând părinților să aleagă numele unuia sau altuia dintre ei sau să le atribuie pe amândouă.
Reluând analiza diferitelor cazuri referitoare la drepturile părintești ale unui membru aparținând unei mișcări religioase minoritare sau homosexuale, Curtea nu a afirmat că apartenența religioasă sau orientarea sexuală ar trebui să fie indiferente în cadrul procedurii de stabilire a relațiilor dintre copil și mamă, respectiv tatăl său. Acestea sunt considerente care trebuie avute în vedere la stabilirea interesului copilului, dar într-o manieră concretă și specială, fără ca dreptul la nediscriminare să fie încălcat.
Mamei îi sunt recunoscute anumite avantaje care nu fac obiectul criticii judecătorilor în lumina Convenției europene. Distincțiile pot opera între drepturile mamei și ale tatălui în cadrul acțiunilor referitoare la filiație. În cauza Rasmussen contra Danemarcei, Curtea, invocând absența unui numitor comun între statele membre, a considerat ca limitarea în timp a dreptului unui tată de a petrece timp cu copilul se justifică prin protecția interesului copilului, mamei neputându-i-se impune o asemenea măsură. În privința dreptului la filiație acesta trebuie să faciliteze stabilirea filiației materne în afara căsătoriei, din moment ce aceasta rezultă din indicativul numelui mamei din actele nașterii. Această inegalitate de tratament creată în favoarea mamelor era justificată de certitudinea cu privire la filiația maternă.
În materie de autoritate parentală dreptul francez consacră egalitate totală, avantajele acordate unui părinte datorită sexului său fiind înlăturate. Comisia europeană a considerat că statele nu sunt ținute să adopte o legislație care să permită exercițiul în comun al autorității parentale asupra copilului în cadrul familiei naturale.
În încercarea de a oferi o protecție cât mai eficienta a vieții de familie, Curtea a elaborat un adevărat statut juridic european copilului natural. Dreptul acestui copil la o viață familială normală implică existența, în dreptul național, a unei protecții juridice care să facă posibilă integrarea copilului încă de la naștere. Curtea a enunțat două principii aplicabile în această materie, bazate pe nondiscriminare: egalitatea filiației naturale cu cea
legitimă și egalitatea drepturilor patrimoniale ale copilului natural cu cele ale copilului legitim.
Adagiul „mater semper certa est”, în virtutea căruia stabilirea filiației materne trebuie să decurgă din declararea nașterii, este consacrat de Curte. De acest drept trebuie să beneficieze toți copiii, fie ei legitimi, fie naturali. Astfel, în cazul în care dreptul intern nu permite stabilirea paternității prin ADN, statul are obligația de a elabora „mijloace alternative care să permită autorităților independente să clarifice cu celeritate chestiunea paternității”.
Cutea ține seama de dimensiunea socio-economică a dreptului la respectarea vieții de familie, afirmând că domeniul succesiunilor și cel al liberalităților este intim legat de viața de familie. Viața de familie astfel înteleasă „nu cuprinde numai relații cu caracter social, moral sau cultural”, ci „include și interesele de ordin material”. Egalitatea drepturilor patrimoniale ale copiilor naturali cu cele ale copiilor legitimi implică recunoașterea drepturilor succesorale ale celor dintâi, atât la succesiunea mamei și a tatălui, cât și la succesiunea altor membri ai familiei, în special a bunicilor. Ea impune, în plus, neaplicarea reducțiunii în detrimentul părții lor succesorale pe motive de natură a filiației. Curtea europeană consideră că articolul 760 din Codul Civil, care prevedea o reducțiune a părții succesorale a copilului din afara căsătoriei în concurență cu copilul din căsătorie, este contrar Convenției, întrucât generează o discriminare în exercitarea dreptului de prorietate și, implicit, a dreptului la respectarea vieții de familie.
Egalitatea drepturilor succesorale ale copiilor interzice, în egală măsura o discriminare bazată pe naștere în afara căsătoriei având ca obiect excluderea, printr-o clauză testamentară, a unui copil adoptat de la succesiunea bunicii, în favoarea copiilor naturali.
3.2. Viața de familie și imigrația
Controlul statului asupra intrării străinilor
Cu excepția interzicerii expulzărilor colective în articolul 4 al Protocolului numărul 4 și a garanțiilor procedurale în caz de expulzare în articolul 1 din Protocolul numărul 7, Convenția nu reglementează expres problemele referitoare la imigrație. Cu toate acestea, Curtea, prin interpretarea unor dispoziții ale Convenției, acordă acestora o protecție indirectă, numită în literatura de specialitate „prin ricoșeu”.
În jurisprudența Curții se face o distincție netă între situația unui imigrant care s-a instalat pe teritoriul unui stat semnatar al Convenției și a constituit o viață familială prin căsătoria cu un național al țării în care se află sau prin stabilirea unor legături de filiație, și aceea a imigrantului instalat care dorește să-și aducă familia aflată în țara sa de origine sau într-o altă țară.
În primul caz de acest gen cu care s-a confruntat, Abdulaziz, Cabales și Balkandali contra Marii Britanii, în care reclamantele se plângeau de faptul că nu se permitea intrarea
în țară și nu se acorda un drept de ședere permanentă a soților lor, toți cetățeni străini, Curtea stabilește principiul conform căruia „întinderea obligației statului de a admite pe teritoriul său rude ale imigranților deja stabiliți va varia în funcție de circumstanțele specifice ale persoanelor interesate” și ținând cont de faptul că în speță se punea problema „nu numai a vieții de familie, ci și a imigrației, și că, în conformitate cu principiile dreptului internațional și respectându-și obligațiile ce-i revin prin tratatele internaționale, un stat are dreptul de a controla intrarea non-naționalilor pe teritoriul său”, constată că nu s-a încălcat articolul 8 din Convenție deoarece acesta nu poate fi interpretat ca „incluzând o obligație generală din partea statului contractant de a respecta alegerea făcută de cuplurile căsătorite cu privire la domiciliul lor și de a accepta stabilirea soților ne-naționali pe teritoriul lor”, iar reclamanții, între altele, nu au demonstrat ca nu-și pot stabili o viața de familie în alte state.
În cauza Ahmut contra Olandei, reclamantul, având dublă naționalitate, marocană și olandeză, se plângea de încălcarea articolului 8 ca urmare a refuzului autorităților olandeze de a permite intrarea și șederea fiului său, în vârstă de 9 ani. Curtea refuză să impărtășească acest punct de vedere deoarece reclamantul „nu este impiedicat să mențină nivelul de viață familială pe care l-a ales el însuși la întoarcerea în Maroc și nu există, de asemenea, niciun obstacol al reîntoarcerii sale în această țară”.
Aceasta poziție dură a Curții, care practic îl silește pe reclamant să aleagă între a continuă să trăiască în țara în care a emigrat și viața de familie alături de fiul său în țara din care a plecat, deși menținută în principiu, se <îndulcește> puțin în cauza P.R. contra Olandei, în care se menționează că :,,în cazul în care un părinte a dobândit un statut într-o
țară și dorește să fie reunit cu copiii care, pentru o periodă, au ramas în statul de origine, poate fi nerezonabil să se impună părintelui alegerea între a renunța la poziția pe care a dobândit-o în țara în care a emigrat sau să renunțe la reunirea cu copilul, ținând cont de faptul că pentru un copil și părintele său a fi împreună reprezintă un element fundamental al vieții de familie. Problema trebuie să fie examinată nu numai din punctul de vedere al imigrației, ci și din cel al intereselor comune ale reclamantului și copilului său minor”. Totuși în această cauză, Curtea respinge cererea deoarece, în esență, nu existau obstacole care să-i împiedice pe reclamantă și copiii săi să trăiască împreună în țara de origine.
Jurisprudența Curții a evoluat, așadar, către consacrarea expresă a unei obligații pozitive a statului de a admite pe teritoriul său rude ale imigranților deja stabiliți, în situația în care un obstacol serios împiedică o viață de familie în statul de origine. Curtea apreciază, de asemenea, legăturile pe care copiii le au cu țara de origine, precum și eventuala dependență pe care ar avea-o față de părintele din țara în care solicitaseră drept de ședere.
Și în ipoteza în care migrantul are anumite legături de familie în țara în care s-a instalat, principiul general este același : statele contractante trebuie să asigure ordinea publică, în special prin exercitarea unui drept de control pe temeiul unui drept internațional bine stabilit și cu observarea obligațiilor asumate de state prin tratate internaționale, asupra intrării și stabilirii non-naționalilor pe teritoriul lor.
3.2.2. Măsura expulzării unui străin
Curtea analizează cauzele în care străinii sau apatrizii deja intrați pe teritoriul statului, legal sau nu, și-au stabilit o viață de familie dar sunt sau riscă să fie expulzați. Curtea consideră că asemenea măsuri, care sunt de natură să aducă atingere dreptului la viața de familie, sunt ingerința care trebuie justificate , adică trebuie să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim și să se dovedească necesar într-o societate democratică, impuse de o nevoie socială imperioasă, și mai ales proporțională scopului legitim urmărit.
Criteriile pertinente folosite pentru a examina dacă măsura expulzarii a fost corect luată, au fost sistematizate, pentru prima dată, în cauza Boultif contra Elveției, în care
Curtea a considerat că trebuie să aibă în vedere următoarele: natura și gravitatea infracțiunii comise de către reclamant, durata șederii sale în țara din care va fi expulzat, perioada scursă de la comiterea infracțiunii, conduită celui interesat în această perioadă, naționalitatea diverselor persoane vizate, situația familială a reclamantului, dacă soțul reclamantului cunoștea infracțiunea la începutul vieții familiale, nașterea unor copii legitimi și, dacă este cazul, vârsta acestora. În plus, Curtea examinează și dificultățile pe care riscă să le întâmpine în țara de origine a acestuia din urmă, reținând totuși că, dacă o persoană riscă să întâmpine unele dificultăți însoțindu-și soțul, acest lucru nu este de natură să excludă expulzarea.
Ceea ce interesează este însă, în realitate, pericolul social concret al celui în cauză pentru ordinea publică. În mai multe cazuri, Curtea are în vedere, pe de o parte, pedeapsa concretă la care a fost condamnat cel în cauză și, pe de altă parte, comportamentul acestuia după condamnare sau după executarea pedepsei. Astfel, în cauza Boultif contra Elveției, Curtea a avut în vedere că reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de doi ani, cu executare, dar nu a recidivat de la comiterea infracțiunii, a urmat cursuri de
calificare profesională, a avut locuri de muncă stabile, conduita sa în închisoare a fost ireproșabilă, astfel încât, „dacă natura infracțiunii săvârșite de reclamant ar putea lăsa să se creadă că acesta constituie, pe viitor, un pericol pentru ordinea și siguranța publică, Curtea consideră că circumstanțele particulare ale cauzei sunt de natură a atenua aceste temeri”.
Tot astfel, într-o alta cauza reclamantul, cetățean iranian, a intrat de mai multe ori, atât legal cât și ilegal, timp de 10 ani, în Suedia. La un moment dat s-a căsătorit cu o suedeză, uniune din care s-au născut 2 copii, după care au divorțat. Reclamantul a fost condamnat la 10 ani închisoare pentru trafic de droguri, cu interdicția de ședere pe teritoriul suedez. După ieșirea din închisoare el a fost expulzat în Iran. Față de refuzul instanțelor naționale de a-i autoriza întoarcerea în Suedia. Reclamantul a susținut în fața Curții europene că acest refuz constituie o ingerință în viața sa de familie, datorită imposibilității de a trăi împreună cu copii săi. Instanța europeană a arătat că, netăgăduit, expulzarea reclamantului are consecințe grave asupra vieții sale de familie, dar, având în vedere condamnarea suferită și alte 3 condamnări anteriore pentru fapte similare, ea a constatat ca autoritățile suedeze au dat preponderență implicațiilor asupra securității, apărării ordinii publice, fără a depași marja de apreciere ce le este recunoscută în materie.
Dimpotrivă, într-o altă cauză în care expulzarea reclamantului s-a datorat săvârșirii aceleiași infracțiuni, dar situația sa personală era diferită în sensul că, deși de naționalitate
algeriană, se născuse în Franța unde avea întreaga familie, soția și cei trei copii ai săi fiind de naționalitate franceză, în Algeria făcând numai unele călătorii sporadice, Curtea a reținut absența de legături deosebite cu această țară spre care autoritățile franceze deciseseră expulzarea, astfel că protejarea vieții lui de familie pe teritoriul francez a reprezentat o soluție mai adecvată acestei situații concrete.
În ceea ce privește legăturile pe care reclamanții le au cu țara de origine, în Jurisprudența Curții se face o diferență între imigranții de generația a doua, adică persoanele care sunt născute sau au trăit cea mai mare parte a vieții lor în țara din care sunt expulzați și ceilalți imigranți.
În cazul delicvenților care nu sunt imigranți de generația a doua, legăturile reclamantului cu țara de origine sunt mai puternice, reclamantul trăindu-și prima parte din viață în acea țară, vorbind limba, cunoscând cultura locală, eventual urmând școala, având astfel legături culturale și poate chiar sociale cu acea țară. Curtea va fi mai indulgentă cu o măsură de expulzare în cazul lor, dacă și celelalte criterii sunt îndeplinite. În cazul reclamanților care au o viața stabilită în statul din care se încearcă expulzarea lor,
posibilitatea continuării vieții de familie în alt stat este luată în considerare în aprecierea proporționalității măsurii expulzării.
În ceea ce privește legăturile imigranților de generația a doua cu țara de origine, Curtea consideră uneori că aceste legături se reduc numai la legatura formală a naționalității, prin comparație cu cele cu țara în care au emigrat, de cele mai multe ori împreună cu părinții, țara în care acești emigranți și-au petrecut majoritatea existenței, și-au primit educația, și-au făcut cele mai multe legături sociale, dezvoltându-și astfel identitatea. În aceste situații statele au o marjă de apreciere mai mică atunci când iau decizia expulzării.
4. Protejarea domiciliului
4.1. Dreptul la respectarea domiciliului
Conform prevederilor articolului 8 paragraful 1 din Convenție, libertatea proprie include și dreptul individului de a avea un domiciliu, adică un loc ales în mod liber, unde să-și desfășoare viața personală la adapost de amestecul nedorit din partea altora. Dreptul la respectarea domiciliului este o cerință pentru siguranța și binele personal al oricărui individ.
Domiciliul prezintă o importanță deosebită deoarece viața privată a persoanei se desfășoară și se dezvoltă prin raportare la acesta, dupa cum adeseori exercițiul dreptului la corespondență este legat tot de domiciliul persoanei.
Noțiunea de domiciliu a cunoscut, grație jurisprudenței Curții europene, o extindere deosebită, cuprinzând locul unde o persoana își desfășoară activitatea profesională, precum și sediile și agențiile unei societăți comerciale. Aceste elemente, cărora articolul 8 le conferă protecție, fac parte din intimitatea persoanelor fizice sau din sfera activității specifice a unei persoane juridice și trebuie apărate împotriva oricărei ingerințe exterioare. Este o consecință firească a lucrurilor că acest loc, care poate avea nenumărate denumiri cum ar fi: locuință, cămin, casa, domiciliu, reședință etc., să fie menționat expres printre drepturile privitoare la viața persoanei, drepturi înscrise în Convenție, precum și în alte reglementări internaționale de protecție a drepturilor omului. Dreptul la domiciliu cunoaște o consacrare expresă în articolul 17 din Pactul Organizației Națiunilor Unite privitor la drepturile civile și politice.
Autorii definesc domiciliul ca fiind locul unde o persoană obișnuiește să locuiască în mod exclusiv, însă judecătorul european nu se oprește la această definiție, extinzând noțiunea de domiciliu și la alte situații. Fosta Comisie a considerat că este vorba despre încălcarea dreptului la domiciliu împiedicarea proprietarilor unei case, reveniți după 19 ani petrecuți în străinătate, de a locui în acea casă pe care au păstrat-o în proprietate toți anii. Autoritățile au justificat refuzul ca soții Gillow să se stabilească și să locuiască în Guernesey, prin existența unei legi privind locuințele, lege prin care se lasă serviciilor de fond locativ o putere de apreciere care, în sine, nu este incompatibilă cu condiția de prevedere, cu obligația însă ca întinderea și modalitățile sale să fie precizate cu destulă claritate pentru a acorda individului o protecție adecvată contra arbitrarului. Totuși, în concepția Curții, nu s-a ținut suficient seama de situația particulară a soților Gillow. Ei și-au construit casa pentru a locui împreună cu familia, având la cel moment „calificările” cerute de lege pentru a ocupa casa. Contribuind în toți anii la fondul locativ, prin închirierea casei, neavând alt domiciliu în Marea Britanie, păstrând proprietatea casei, refuzul serviciilor de fond locativ de a le acorda un permis, a reprezentat o încălcare a dispozițiilor articolului 8 din Convenție.
Uneori domiciliul poate căpăta semnificații aparte raportându-se la o anumită categorie de indivizi care se diferențiază de ceilalți prin cultură, limbă, religie etc.. Astfel, în cauza Buckley contra Marii Britanii, Curtea a admis că „viața în caravană face parte integrantă din identitatea țigănească, care se înscrie într-o lungă tradiție de a călători, a acestei minorități” și recunoaște că „măsurile luate asupra staționării caravanelor nu au numai consecințe asupra dreptului la respectarea domiciliului, dar în același timp influențează facultatea de a conserva identitatea țigănească și menținerea unei vieți private și de familie conformă cu această tradiție”. Intra în conținutul dreptului la domiciliu modurile tradiționale de viață pe care unele persoane și le-au însușit sau pe care au ales să le respecte.
Curtea a considerat că reprezintă o „forțare” a noțiunii prevăzute de articolul 8 din Convenție, adică interpretarea ei extensivă, dacă s-ar considera ca ea include un teren pe care reclamantul are intenția să-și construiască o casă spre a se stabili în ea. Cu atât mai puțin, noțiunea de domiciliu ar putea include o regiune a unui stat în care reclamantul a crescut și unde se găsesc originile familiei sale, dar în care el nu mai traiește de multă vreme.
Recunoașterea unui drept la respectul domiciliului profesional al persoanelor fizice este un aport deosebit al cazului Niemietz contra Germaniei. Constatând că este dificil să se stabilească distincții între viața privată și viața profesională prin luarea măsurii ca să poată să rămână acasă activitățile de ordin personal și la birou sau la localurile profesionale problemele și activitățile legate de profesie sau de comerț, Curtea a preferat să
preîntâmpine pericolul unui tratament inegal prin includerea în noțiunea de domiciliu a localurilor profesionale și pe cele comerciale. Instanța de contencios european a arătat că
noțiunea de „home” ce figurează în limba engleză la articolul 8 permite să se admita că, în anumite state contractante, noțiunea de domiciliu se extinde și la localurile profesionale. În concepția Curții, o asemenea interpretare este perfect compatibilă cu versiunea franceză a textului, deoarece termenul de domiciliu are o conotație mai largă decât „acasă” și poate
îngloba biroul unei persoane care exercită o profesiune liberală. Cum localul profesional în acestă cauză este un cabinet aparținând unui avocat, consacrarea dreptului la respectarea domiciuliului profesional al unei persoane fizice, constituie o contribuție rasunătoare la întărirea protecției generale a drepturilor omului.
În cauza Chappell contra Marii Britanii, Curtea a considerat că o percheziție efectuată la domiciliul unei persoane fizice care este, simultan, sediul unei societăți comerciale pe care ea o controlează prin participarea sa la capitalul social al societății constitue o ingerință în exercițiul dreptului la domiciliu.
O cauză deosebit de importantă, a cărei soluționare a avut drept consecință extinderea noțiunii de domiciliu și la persoanele juridice, a fost cauza Societes Colas Est și alții contra Franței. Un sindicat național de societăți a denunțat existența unor practici ilicite al mai multor societăți de construcții anonime, astfel ca organele competente au decis efectuarea unei anchete administrative de amploare asupra comportamentului acestor societăți. Printre acestea figurau și cele trei societăți reclamante din speță. Agenți specializați s-au deplasat simultan în 57 de societăți și, fără autorizarea responsabililor acestora, au ridicat mii de documente, apoi au procedat la investigatii complementare. Întreaga anchetă s-a desfășurat pe temeiul reglementării în materie datând din 1945, care, în asemenea situații, nu prevede necesitatea unei autorizări judiciare pentru ridicarea de documente ale societăților supuse controlului. Ancheta a permis scoaterea în evidență a existenței unor neînțelegeri ilicite ale socitanților în cauză și a altor fapte de natură să contravină normelor de concurență comercială. Consiliul Concurenței a aplicat tuturor societăților amenzi severe. Deciziile autorității de concurență au fost atacate la curtea de apel competentă, care le-a menținut. În fața Curții de apel investită cu rejudecarea cauzei, societățile reclamante au cerut anularea amenzilor aplicate, printre altele și pentru că perchezițiile au fost făcute cu încălcarea
dreptului la domiciliu protejat de articolul 8 al Convenției, deoarece nu a existat o autorizație judiciară în acest sens.
Curtea de apel care a rejudecat cauza a considerat că dispozițiile privitoare la protecția dreptului la domiciliu și la viața privată ale reclamantelor nu sunt aplicabile, deoarece, în temeiul legii franceze, agenții de control pot cere și urmări documente în mâna oricui s-ar afla, spre a-și indeplini misiunea. Ei au dreptul de li se comunica documente, astfel că, în cursul anchetei administrative declanșate nu s-a efectuat o percheziție care impune o autorizare judiciară. Reclamantele s-au adresat Curții susținând că efectuarea perchezițiilor amintite le-a încălcat dreptul la domiciliu, astfel cum acesta este protejat de articolul 8 din Convenție.
Guvernul s-a apărat prin a spune că, într-adevăr, în jurisprudența anterioară Curtea a precizat că domiciliul profesional beneficiază de protecția instituită prin articolul 8, dar de fiecare dată a fost vorba de localuri în care își exercitau activitatea profesională persoanele fizice. De aceea, dacă s-ar admite ca articolul 8 ar fi aplicabil și cu privire la sediile persoanelor juridice li se poate recunoaște, potrivit Convenției, drepturi similare celor recunoscute persoanelor fizice, totuși persoanele juridice nu ar putea pretinde dreptul la protecția localurilor lor comerciale „cu aceeași intesitate cu care o persoană fizică își apără domiciliul său profesional”. În concluzie, Curtea a statuat în sensul că este timpul a se recunoaște, în anumite circumstanțe, că drepturile garantate de articolul 8 pot fi interpretate că includ, pentru o societate, dreptul la respectul sediului său social, al agențiilor sale sau al localurilor sale profesionale.
Această soluție marchează un pas important în evoluția aplicării dispozițiilor Convenției în materia persoanelor juridice, care intărește protecția de care ele se pot bucura cu privire la acele drepturi reglementate de Convenție, compatibile cu activitatea lor, în special cele prevăzute de articolul 8.
Instanța europeană, prin Jurisprudența sa, a stabilit ca în unele cazuri, autoritățile statale se fac vinovate de ingerințe clare, care au semnificația unei atingeri a dreptului la domiciliu. În cauzele Funke contra Frantei, Miailhe contra Frantei, reclamanții susțin că în cadrul unor anchete asupra unor eventuale infracțiuni la legile asupra relațiilor financiare cu străinătatea, agenții vamali asistați de ofițeri ai poliției judiciare, le percheziționează domiciliile, confiscându-le documente și diferite obiecte. Curtea a considerat că amestecurile autorităților, în cauză, vizează bunăstarea economică a țării. Ea este de acord cu faptul că, în lupta împotriva evaziunii capitalurilor și a fugii de impozit, statele întâmpină serioase dificultăți rezultând din întinderea și complexitatea rețelelor bancare și a unor circuite financiare, precum și din numeroasele posibilități de plasamente internaționale, ușurate de relativa penetrabilitate a frontierelor. Curtea a recunoscut că sunt necesare unele măsuri, cum ar fi vizitele la domiciliu și sechestrele, pentru a stabili proba delictelor de schimb și de a urmări pe autori pentru aceasta. Însă, legislația și practica lor în materie nu oferea garanții adecvate și suficiente contra abuzurilor.
Uneori, articolul 8 din Convenție poate fi interpretat în sensul că impune unui stat obligația de a lua măsuri pozitive pentru protejarea dreptului la domiciliu. Recent, în cauza Surugiu contra României, Curtea a constatat, aplicând efectul orizontal al Convenției, violarea articolului 8 de către statul român. Curtea a observat că această cauză nu se referă la o ingerință a autorităților publice în exercitarea dreptului la domiciliu, ci la inacțiunea autorităților în ceea ce privește încetarea atingerilor aduse de terțe persoane dreptului reclamantului. Ori, instanța europeană amintește că, dacă articolul 8 are, în principal, ca obiect protejarea individului împotriva ingerințelor arbitrare ale autorităților publice, aceasta implică, adoptarea de către acestea a măsurilor menite să asigure respectarea drepturilor garantate prin acest articol, mergând până la relațiile între particulari. Curtea a considerat, având în vedere elementele particulare ale speței, că autoritățile competente nu au depus niciun efort impus în mod normal, pentru determinarea încetării atingerilor aduse de terț, de dreptul reclamantului la respectarea domiciliului.
O situație deosebită a fost cea din cauza Akdivar contra Turciei, în care Curtea a decis ca arderea și distrugerea deliberată a caselor reclamanților de către militari au constituit o gravă încălcare a obligației statului de a proteja domiciliul persoanei, asumată în condițiile articolului 8. Deși autoritățile turce își justifică acțiunile prin represaliile împotriva unui atac terorist al PKK ( Partidul Muncitoresc din Kurdistan, organizație considerată teroristă), atac soldat cu victime din rândul militarilor, Curtea a considerat că nu au existat suficiente motive pentru a se putea justifica o asemenea ingerință.
Uneori încălcarea articolului 8, și anume dreptul la domiciliu, poate privi mai multe persoane. În cauza interstatală Cipru contra Turciei, Curtea a decis că, prin refuzul autorităților autoproclamatei Republici turce a Ciprului de Nord, de a autoriza ciprioții greci dislocați să se întoarcă în caminele lor din nordul insulei, Turcia a încălcat dispozițiile prevăzute în articolul 8 din Convenție, privitoare la protecția domiciliului acestor persoane.
În shimb, împrejurarea că Franța a efectuat unele experiențe nucleare în Oceanul Pacific nu a fost de natură să semnifice încălcarea dreptului la domiciliu al mai multor persoane care s-au adresat fostei Comisii, aceștia neputând demonstra cu probe stiințifice
veridicitatea susținerilor lor, astfel că cererea a fost respinsă pentru lipsa calității de victimă. Tot fosta Comisie a decis ca situația în care o persoană continuă să primească, împotriva voinței sale, pliante publicitare din partea unei societăți care distribuie tichete de abonament pentru transportul în comun, nu constituie o încălcare a dreptului său la domiciliu deoarece este vorba despre informații comerciale protejate de articolul 10 din Convenție, distribuirea lor fiind o activitate normală în viața de toate zilele a societății moderne, reclamantul putându-le ignora fără prea multe probleme.
Curtea a recunoscut că facând parte din protecția generală a domiciliului și dreptul de acces și de ocupare a domiciliului, precum și dreptul de a nu fi evacuat din domiciliu decât în situațiile prevăzute de lege și justificate potrivit articolului 8 paragraful 2.
Protecția domiciliului persoanei se întinde și dincolo de încălcările „fizice” propriu-zise din partea autorităților. Astfel, statele pot fi răspunzătoare pentru încălcarea acestui drept și în situația cauzării sau permiterii poluării de orice fel care aduce atingere dreptului persoanei de a se bucura de domiciliul său. În cauza Lopez-Ostra contra Spaniei, Curtea a decis că poate exista o ingerință în dreptul persoanei la protecția domiciliului și atunci când o astfel de poluare a mediului, chiar dacă nu este afectată serios sanătatea rezidenților. Un disconfort și o relativă impiedicare de a folosi normal domiciliul, provocate de poluare, cum ar fi : scurgerile de substanțe chimice, poluarea fonică, pot reprezenta încălcări ale articolului 8 sub acest aspect.
4.2. Dreptul la protejarea mediului înconjurător
Convenția nu garantează, ca atare, dreptul la mediu, însă mecanismul protecției indirecte permite organelor de control să protejeze dreptul persoanei la mediu în cazul în care o atingere adusă acestuia încalcă un drept garantat de Convenție.
Deși Declarația de la Rio, adoptată de Conferința Națiunilor Unite cu privire la mediul înconjurător și dezvoltare la 13 iulie 1992, aduce în prim plan importanța mediului pentru dezvoltarea indivizilor, interesează în ce măsura indivizii pot invoca dreptul subiectiv la un mediu sănătos, cu obligația corelativă a statelor, drept care să poată fi invocat în fața unui organ jurisdicțional internațional. Or, tocmai în aceasta constă meritul de necontestat al organelor Convenției: transformarea dreptului la un mediu înconjurător într-un drept subiectiv, apărat de Convenție. Nu a fost adoptat, de către țările membre ale Consiliului Europei, un protocol adițional al Convenției care să consacre și dreptul la un mediu înconjurător. Acest drept a cunoscut consacrarea prin Jurisprudența europeană, pe cale pretoriană, adică prin interpretare extensivă a domeniului de aplicație a unor drepturi prevăzute expres în Convenție.
Pentru că este garantat in terminis de Convenție, o eventuala atingere adusă dreptului la un mediu sănătos nu poate fi invocată ca atare în fața Curții europene. El a fost alăturat dreptului la viața privată și de familie, primind astfel o protecție indirectă.
Articolul 8 din Convenție protejează dreptul individului la respectare vieții sale private și de familie, a corespondenței și domiciliului. Domiciliul este în mod normal spațiul, locul determinat unde individul își duce viața privată și de familie. Însă, dreptul individului la domiciliu nu presupune doar dreptul la un simplu spațiu fizic, ci și liniștea necesară pentru a se bucura de spațiul său. Atingerile aduse dreptului la domiciliu nu vizează doar atingerile corporale, de natură materială, cum ar fi pătrunderea în domiciliul unei persoane fără permisiunea acesteia, ci și atingerile imateriale sau incorporale, cum sunt emisiile de gaze, zgomotele, mirosurile și alte ingerințe asemenea acestora. Dacă aceste atingeri sunt grave, ele pot priva o persoană de dreptul la domiciliu pentru că acestea impiedică persoana de a se bucura de domiciliul său.
Astfel, Curtea a declarat aplicabil articolul 8 în cauza Powell și Rayner contra Marii Britanii, căci zgomotul produs de avioanele din aeroportul aflat în apropierea locuinței reclamanților, au diminuat considerabil calitatea vieții private și căldura căminului lor.
Prima afirmare netă a principiului integrării dreptului la un mediu inconjurător sănătos, în domeniul de aplicație a articolului 8, ca parte componentă a acestuia, se găsește în hotărârea instanței de contencios european al drepturilor omului, pronunțată în cauza Lopez Ostra contra Spaniei. Doamna Lopez Ostra, cetățean spaniol, locuia împreună cu familia într-un cartier situat la câteva sute de metri de centrul Lorca. O stație de epurare a apelor și deșeurilor provenind de la tăbăcăria din Lorca, finanțată de o societate care grupează întreprinderi din domeniul pielii, începe să funcționeze la câțiva metri de casa sa. De la pornirea sa, emanațiile au provocat tulburari de sanătate și vătămări la mulți locuitori
din Lorca, precum și petiționarei. Doamna Lopez Ostra, constatând persistența tulburărilor de sanătate, precum și degradarea mediului și a calității vieții, consideră că este victima unei violări a dreptului la respect pentru domiciliu. Curtea consideră că atingerile grave ale mediului pot afecta bunăstarea unei persoane și o pot lipsi de bucuria folosirii domiciliului sau, dăunând vieții sale private și de familie, fără ca prin aceasta să-i pună în mare pericol sănătatea. În toate cazurile, trebuie avut în vedere echilibrul just, care necesită menținut între interesele concurente ale persoanelor și ale societății, în ansamblul ei. Curtea a pus concluzia că statul reclamant, în pofida marjei de apreciere care îi este recunoscută, nu a știut să mențină un just echilibru între interesul bunăstării economice a orașului Lorca și folosirea efectivă de către petiționară a dreptului la respect pentru domiciliu și pentru viața sa privată.
Extinderea sferei de aplicare a articolului 8 la protecția mediului, este conferită de hotărârea Guerra și alții contra Italiei. Curtea a fost sesizată cu privire la încălcarea articolului 8 de către un numar de 40 de femei îngrijorate de pericolele la care sunt expuse familiile lor datorită existenței, în apropiere, a unei uzine chimice, ele invocând dreptul de a primi informații și avertizări cu privire la emisiunile nocive ale fabricii. Obligațiile pozitive reprezintă tehnica privilegiată folosită de către judecatorul european pentru garantarea dreptului la un mediu sănătos. Exercitarea efectivă a dreptului la respectarea vieții private și a domiciliului implică adoptarea de către stat a unor măsuri pozitive pentru protejarea persoanelor împotriva unor grave atingeri aduse mediului lor, iar aceste obligații pozitive își găsesc aplicarea în cadrul relațiilor interpersonale, în scopul de a apăra dreptul la un mediu sănătos împotriva ingerințelor altor persoane particulare. Hotărârea Guerra consacră, sub acoperirea dreptului la respectarea vieții private și de familie, dreptul de a fi informat cu privire la riscurile grave de poluare cauzate de anumite activități periculoase pentru mediul înconjurător. Italia încalcă astfel articolul 8 pentru că autoritățile naționale nu au furnizat reclamanților informații esențiale cu privire la riscurile majore cauzate de construirea unei uzine chimice în apropierea comunei acestora. Statul are obligația de a respecta exigențele procedurale deduse de Curte din articolul 8 în materie de politică de mediu și economică „procesul decizional trebuie să comporte, în mod necesar, efectuarea de anchete și studii adecvate”, care să permită respectarea punctului de vedere al persoanelor în cauză.
Cu privire la obligațiile ce le revin statelor, în cauza Hatton contra Marii Britanii Curtea oferă o altă perspectivă asupra modului în care ar trebui interpretate dispozițiile
Convenției. Cauza se referea la poluările sonore la care erau expuși locuitorii de lângă aeroportul internațional Heathrow, care urmare a autorizației date companiilor aeriene de a decola și ateriza avioane la anumite ore din noapte. Pentru a stabili o încălcare a articolului 8, o Camera ordinară nu a ezitat, în 2001 să descopere o obligație pozitivă impusa de examinarea cu cea mai mare atenție a aportului economic al zborurilor și impactul real al acestora asupra somnului locuitorilor. Camera a afirmat că în domeniul destul de sensibil al protecției mediului înconjurător, statele trebuie să reducă pe cât posibil, atingerile aduse exercițiului drepturilor garantate de articolul 8 și să încerce să găsească soluții alternative și să ințeleagă scopurile lor, în maniera cea mai puțin defavorabilă pentru drepturile omului. Sesizată cu rejudecarea cauzei o Mare Camera a Curții a exprimat un alt punct de vedere. În pofida tuturor măsurilor luate de autorități, a reținut Curtea, punerea în aplicare a zborului pe timp de noapte a fost de natură să aducă atingere calității vieții private a reclamanților și „posibilitățile de a putea utiliza în mod normal locuințele lor situate în apropierea aeroportului”, ceea ce înseamnă atingeri ale drepturilor garantate de articolul 8. Planul contestat, privitor la reglementarea zborurilor pe timp de noapte, a reprezentat o măsura generală, care nu îi viza pe reclamanți în mod special, chiar dacă ea a avut consecințe nefaste pentru ei. Instanța europeană a observat că, în speță dezagrementele sonore denunțate nu sunt cauzate de autoritățile statale, ci este rezultatul activităților unor companii aeriene private. Se poate admite că, pe de o parte, statul este acela care a impus noul plan de zbor, ceea ce ar avea semnificația unei ingerințe din partea acestuia în exercițiul drepturilor reclamanților, pe de altă parte, în materie de mediu înconjurător, responsabilitatea statului decurge din faptul că nu a reglementat activitatea industriei private în așa fel încât să asigure respectarea acestor drepturi. Problema rămâne aceea de a ști dacă planul denunțat reprezintă o încălcare a drepturilor reclamanților la un mediu înconjurător sănătos prin menajarea justului echilibru care trebuie să fie asigurat între interesele lor și cele ale societății în ansamblul ei. Concluzia Marii Camere a fost în sensul că autoritățile naționale au căutat să rezilieze un asemenea echilibru, atât pe fond, cât și pe plan procedural ceea ce a condus la concluzia contrară celei la care ajunsese o Cameră a Curții: neîncălcarea articolului 8 din Convenție.
În aceeași ordine de idei favorabilă forțelor din comerț și industrie, un alt caz a avertizat în mod evident ca niciun alt articol al Convenției nu consacră în mod clar protecția generală a mediului înconjurător și, prin urmare, s-a refuzat să se admită că numeroasele neplăceri provocate de construcția, în deplină ilegalitate, a unei amenajări urbane într-o rezervație naturală ar putea afecta direct dreptul riveranilor la respectul vieții lor private.
Cazul Moreno Gomez contra Spaniei nu se referă la existența unor ingerințe din partea autorităților publice în exercițiul dreptului la domiciliu, însă privește inactivitatea autorităților în a înlătura atingerile aduse reclamantului. Curtea a constatat că reclamanta locuiește într-o zonă în care zgomotele nocturne sunt de netăgăduit, ceea ce provoacă o tulburare în viața cotidiană a reclamantei, mai ales în weekend. Curtea a examinat, mai întâi, dacă zgomotele depășesc pragul minim de gravitate pentru a constitui o încălcare a articolului 8. Guvernul relevă că jurisdicțiile interne au constatat că reclamanta nu a dovedit intensitatea tulburarilor în interiorul domiciliului său. Depășirea nivelului maxim al tulburărilor a fost stabilită în nenumărate rânduri de serviciile municipale. În consecință, să ceri unei persoane care locuiește într-o zonă saturată acustic, cum este cea în care locuiește reclamanta, dovada a ceva ce este deja cunoscut și oficial acceptat, pare o condiție fără justificare. Date fiind aceste circumstanțș Curtea a stabilit că statul reclamant nu și-a îndeplinit obligațiile pozitive necesare pentru garantarea dreptului reclamantei la domiciliu și dreptului la viața privată.
Instanța europeană a decis că atunci când guvernul unui stat contractant desfașoară activități periculoase, cum ar fi cele legate de exploatarea unor instalații nucleare, susceptibile de a avea consecințe nefaste și pe termen lung asupra persoanelor care participă la ele, respectarea dreptului la viața privată și de familie al reclamanților impune autorităților organizarea unei proceduri efective și accesibile care să permită persoanelor interesate să aibă acces la ansamblul informațiilor pertinente referitoare la asemenea activități. În măsura în care autoritățile statale și-au îndeplinit această obligație, nu se poate vorbi de o încălcare a dispozițiilor articolului 8 din Convenție.
Așa cum reiese din jurisprudența Curții, când se impune protecția dreptului la un mediu înconjurător sănătos, demarcația dintre dreptul la viața privată, dreptul la viața familială, dreptul la domiciliu este destul de dificilă, toate intrând în domeniul de aplicație al articolului 8 din Convenție. Analiza obligațiilor autorităților statale în această materie, negative, ceea ce înseamnă abținerea de la exercitarea unor ingerințe în exercițiul acestui
drept, sau pozitive, care presupun luarea unor măsuri de natura să conducă la respectarea lui, impune concluzia că ele privesc atât dreptul la viața privată și dreptul la viața familială a persoanei, cât și dreptul la domiciliu, respectarea tuturor presupunând, printre altele, și asigurarea unui mediu înconjurător sănătos. Este astfel completat armonios însuși conținutul articolului 8 din Convenție.
5. Limitari ale drepturilor garantate de articolul 8
5.1. Noțiunea de „ingerința” in exercitiul drepturilor garantate de articolul 8
Drepturile reglementate de articolul 8 al Coventiei europene sunt incluse în categoria drepturilor condiționale, deoarece, potrivit celui de-al doilea paragraf al acestui text, este permisă ingerința unei autorități publice în limita în care o asemenea ingerință este prevăzută de lege și constituie o măsura care, într-o societate democratică, este necesară pentru siguranța națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și intereselor altor persoane.
Așadar, pentru a fi conformă cu dispozițiile Convenției, ingerința autorităților statale în exercițiul drepturilor protejate de articolul 8 trebuie să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim și să apară ca necesară într-o societate democratică. În acelasi timp, este clar că ingerința statală trebuie să privească un drept apărat de Convenție, adică să intre în domeniul de aplicație ratione materiae al acesteia. De asemenea, jurisprudența europeană a mai adaugat o condiție, și anume ingerințele exercitate să fie proportionale cu scopul urmărit.
Prima cerință este aceea potrivit căreia ingerința trebuie să fie imputabilă autorităților statale, oricare ar fi acestea, adică organelor statului sau agenților acestuia ce acționeaza în calitate oficială, indiferent că este vorba despre autorități administrative, judiciare sau legislative.
În al doilea rând, ingerința autorităților publice presupune o decizie individuală a acestora în privința persoanei care se plânge de existența atingerii alegate. Pe de o parte, ea este titulara dreptului, a cărui nerespectare s-a produs, pe de altă parte măsura ce se concretizează în atingerea dreptului o privește direct. Cu toate acestea Curtea a decis că, în anumite situații, însăși existența unor reglementări legale, contrare dispozițiilor Convenției, poate constitui o ingerință în drepturile apărate de articolul 8, cum ar fi normele legale care autorizează supravegherea secretă a corespondenței sau cele care sancționează raporturi intime ce se manifestă într-un cadru strict privat.
În al treilea rând, ingerința autorităților statale trebuie să se concretizeze într-o constrângere care este impusă titularului dreptului protejat. Nu există ingerință atunci când atingerea adusă dreptului constă într-o deficiență temporară și remediabilă a modului de funcționare a autorității statale prin activitatea căreia dreptul este pus în valoare. Astfel, într-o cauză, reclamantul s-a plâns pentru neluarea în considerare de către autoritățile poștale a unui aviz de schimbare de domiciliu, ceea ce a făcut ca o scrisoare importantă de la avocatul său să-i parvină cu întârziere. Fosta Comisie a observat că respectarea dreptului la corespondență trebuie să asigure, în principal protecția împotriva ingerințelor pozitive privind conținutul său primirea corespondenței. În speță însă, reclamantul s-a plâns de neglijența serviciilor poștale care n-au remis corespondența la locul indicat, or dreptul la corespondență nu presupune și dreptul de funcționare perfectă a poștei, având în vedere faptul că ea trebuie să facă față unui volum mare de trimiteri. Ca atare, dispozițiile articolului 8 nu au fost încălcate.
Consecințele atingerii dreptului apărat trebuie să fie concrete, reale pentru cel care le suportă, nu putative. Astfel, instanța de contencios european a decis că expulzarea părinților și a copilului lor nu reprezintă o atingere adusă vieții lor de familie, din moment ce ei n-au demonstrat că ar exista impedimente reale spre a reveni și a trăi în țara lor de origine.
Dimpotrivă, dreptul la viața familială este încălcat în situația în care autoritățile statale au decis expulzarea reclamantului, deși ceilalați membri ai familiei sale, respectiv soția și copilul, continuă să traiască pe teritoriul statului expulzant, având naționalitatea acestuia, iar tatăl străin expulzat nu are decât posibilități teoretice de a-l vizita.
Ingerința statului în materie poate privi statutul persoanei juridice, sub aspectul respectării dreptului ei la domiciliu, fie că este vorba despre domiciliul profesional al persoanei fizice, fie că acesta privește sediul ei social, precum si agentiile sau localurile profesionale.
5.2. Condițiile ingerințelor în drepturile garantate de articolul 8
Ingerința să fie prevazută de lege
Prima condiție pe care ingerința trebuie să o indeplinească pentru a respecta Convenția este aceea de a fi prevazută de lege. „Legea”, ca atare, nu este definită de Convenție. Curtea a considerat însă că este vorba despre o „noțiune autonomă”, independentă de sensul pe care il poate avea acest termen în dreptul statelor contractante.
Dându-i acestei noțiuni un sens material și unul pur formal, Curtea a inclus toate normele care au forța juridică, nu numai cele care au statutul de lege conform dreptului intern. Sunt, așadar, cuprinse în noțiunea autonomă de „lege” atât dreptul scris, adică normele juridice emanând de la autoritățile competente ale statului semnatar al Convenției, sau Conventiile internaționale aplicabile în dreptul intern ori actele de reglementare date în baza unei legi formale a statului, cât și jurisprudența, nu numai pentru țările din sistemul common law, ci și pentru cele din sistemul continental.
Atingerea adusă drepturilor apărate de Convenție trebuie să aibă o bază legală în dreptul intern și să fie consecința aplicării normelor care o prevăd. Instanțele naționale au rolul de a determina aceasta baza legală, după cum tot ele sunt chemate să interpreteze dispozițiile normei interne astfel precizate. Astfel, fosta Comisie a statuat în sensul că, pentru a determina dacă o ingerința este „prevazută de lege” revine în primul rând autorităților naționale competența de a interpreta normele interne de drept, iar organele Convenției au o putere limitată de control asupra modului cum și-au îndeplinit acest rol. Curtea a decis, însă, ca ea se poate indepărta de interpretarea dată de judecătorul național legii interne într-o anumită cauză, dacă ea consideră ca reprezintă o „transgresare manifesta” a acesteia.
Nu este însă suficientă existența unei legi în dreptul statelor semnatare, chiar și în interpretarea foarte largă pe care o da Curtea acestei noțiuni, ci, așa cum rezultă din cauza Sunday Times contra Marii Britanii, legea trebuie să indeplinească anumite condiții: să fie accesibilă și să fie previzibilă. Existența acestor calitati ale legii se apreciază în concreto, ținând seama de conținut, domeniul de aplicare și de numărul și calitatea destinatarilor săi.
Așadar, primul criteriu pe care trebuie să-l indeplinească „legea” care conține o ingerință în drepturile garantate de articolul 8 este acela al accesibilității ei. Aceasta va fi apreciată prin raportare la posibilitățile unei persoane de a dispune de informații suficiente cu privire la norma aplicabilă. În aceeași măsură, aceasta condiție se apreciază prin raportarea la momentul producerii ingerinței incriminate. Astfel, în cauza Khan contra Marii Britanii, Curtea a constatat că, la data ascultării convorbirilor telefonice de către poliție, nu există niciun sistem legal privind utilizarea aparatelor de interceptare secretă a convorbirilor telefonice, chiar dacă legea organizării poliției conținea unele dispoziții în materie. Curtea a constat că, la data desfășurarii faptelor dispozițiile nu erau juridicește constrângătoare, după cum nu erau nici direct accesibile publicului.
Al doilea criteriu este acela al previzibilității legii ceea ce presupune că norma în discuție să aibă suficientă precizie și claritate pentru a permite individului să-și adapteze conduita în funcție de prescripțiile ei. Previzibilitatea legii este însă relativă, în sensul că se apreciază numai în funcție de posibilitatea pe care o au oamenii de specilitate, practicienii dreptului, de a o înțelege, în cazul celorlalți destinatari acceptându-se că ar putea fi nevoie să recurgă la profesioniști în acest scop. În cazul în care textul normativ nu este suficient de clar, precis, Curtea acceptă că o „jurisprudență constantă”, ce dă o anumită interpretare acelei dispoziții normative, poate acoperi acestă lipsă. În acest sens, în cauza Rogl contra Germaniei Comisia a apreciat că termenii generali ai legii îndeplineau cerința previzibilității deoarece erau precizați printr-o jurisprudență constantă a instanțelor germane. Soluția a fost acceptată și de Curte, care, în cauza Bronda contra Italiei, a menționat că în domeniul protecției copilului legea nu trebuie să prezinte o precizie absolută, fiind suficientă o formulare generală, care să lase autorităților naționale o largă putere de apreciere, mai ales a măsurilor care pot fi luate în acest sens.
Dimpotrivă, în cauzele Huvig contra Frantei și Kruslin contra Franței Curtea europeană a considerat că fostul articol 81 din Codul de procedură penală francez nu raspundea criteriului previzibilității datorită libertății prea mari lăsate judecătorului de instrucție spre a determina când și în ce condiții va putea proceda la interceptarea unor convorbiri telefonice. Termenii „orice măsura necesară aflării adevărului” nu pot fi considerați de o persoana fără cunoștințe juridice că ar autoriza pe un magistrat să practice asemenea interceptări. De asemenea, ea a considerat că dreptul francez, scris sau nescris, nu indică suficient de clar întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în acest domeniu.
În cauza Rotaru contra României, având să se pronunțe asupra faptului dacă Legea numărul 14/1992 cu privire la organizarea și functionarea Serviciului Român de Informații îndeplinește condițiile de previzibilitate impuse de articolul 8 al Convenției, instanța europeană a arătat că trebuie să analizeze „calitatea” normelor juridice invocate cautând să vadă, îndeosebi, dacă dreptul intern prevede cu suficientă precizie condițiile în care Serviciului Roman de Informații poate memoriza și utiliza informațiile cu privire la viața privată a reclamantului. Ea a reținut că legea în discuție dispune că pot fi culese, consemnate și arhivate în dosare secrete informații privitoare la siguranța națională. Curtea a statuat că nicio dispoziție legală internă nu fixează limitele ce trebuie respectate în exercițiul acestei prerogative. Astfel, legea nu definește nici genurile de informații ce pot fi consemnate, nici categoriile de persoane care pot face obiectul unor măsuri de supraveghere, de colectare și de conservare a datelor, nici circumstanțele în care pot fi luate asemenea măsuri.
Instanța europeană a notat ca Legea numărul 14/1992 abilitează autoritățile competente să poată aduce atingeri drepturilor persoanlor cu scopul de a preveni și contracara amenințări privitoare la siguranță națională, dar motivul acestei ingerințe nu este definit cu suficientă precizie. Pentru ca un sistem de supraveghere să fie compatibil cu dispozițiile articolului 8 din Convenție, el trebuie să conțină garanții care sunt aplicabile controlului asupra serviciilor care exercită această activitate. Cutea a constatat că sistemul român de colectare și arhivare nu conține asemenea garanții și nici o procedură adecvată de control, ceea ce a condus-o la cocluzia că dreptul intern în materie nu prezintă calitățile de claritate cerute de condiția previzibilității legii.
5.2.2. Ingerința să îndeplinească un scop legitim
Paragraful 2 al articolului 8 cuprinde o enumerare limitativă a scopurilor legitime pe care statul le poate urmări atunci când ia o măsura ce poate constitui o ingerință în dreptul la viața de familie a unor persoane: securitate națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei ori protejarea drepturilor și libertăților altora.
Formularea din Convenție a scopurilor legitime este atât de largă încât statele pot indica adesea, de o maniera plauzibilă, unul sau unele dintre motivele prevăzute în Convenție. Autoritățile europene pot alege, din mai multe scopuri indicate de statele parate, pe acela care pare a fi potrivit cauzei respective, stabilind astfel terenul pe care se va purta discuția asupra necesității ingerinței. Identificarea scopului este de mare importanță deoarece o ingerință care ar fi necesară pentru atingerea unui scop poate să nu mai fie pentru un altul.
Reclamanții invocă adesea faptul că scopul urmărit de stat era, în realitate, altul decât cel indicat pentru a justifica ingerința. Analizând aceste afirmații, Curtea poate ajunge la concluzia că sunt întemeiate, măsura luată de stat neurmărind scopul indicat de acesta, astfel încât se constată o încălcare a articolului 8 din Convenție. Un exemplu în acest sens îl reprezintă cauza Sabou și Pîrcălab contra României, în care Curtea a reținut urmatoarele: „… interzicerea drepturilor părintești… reprezintă o ingerință în dreptul la respectarea vieții de familie. Curtea notează că din punctul de vedere al guvernului, ea viza protejarea siguranței, moralității și educației minorilor. Curtea a reamintit că examinarea a ceea ce servește cel mai bine interesului copilului este intotdeauna de o importanță crucială, că interesul copilului trebuie să treacă înainte de orice altă considerație și că numai un comportament nedemn poate permite ca o persoană să fie privată de drepturile sale părintești în interesul superior al copilului. Curtea observă că infracțiunea pentru care a fost condamnat reclamantul este total străină problemelor legate de autoritatea parentală și că niciun moment nu s-a afirmat o lipsă de îngrijiri sau rele tratamente ale acestuia față de copiii săi. În cauză s-a stabilit că retragerea, în termeni absoluți și prin efectul legii, a drepturilor părintești ale reclamantului nu a fost demonstrată, în cosecință, a fost încălcat articolul 8 al Convenției”.
În materia persoanelor aflate în detenție sunt considerate ingerințe justificate: obligația impusă unui deținut de a preda un eșantion de probe biologice pentru cercetarea prezenței de stupefiante și măsura disciplinară aplicată ca urmare a refuzului său constitue măsuri destinate apărării ordinii și prevenirii săvârșirii de fapte penale; informarea părinților de către politie despre arestarea copilului lor constituie o ingerință în dreptul la viața privată, dar și o asemenea măsură constitue o ingerință necesară prevenirii de fapte penale; fixarea unei cote de scrisori pe o perioadă de timp, pe care un deținut este autorizat să le primească este un atribut al autorității penitenciare și reprezintă o măsură necesară într-o societate democratică pentru apărarea ordinii.
În cauza Noack și alții contra Germaniei, 350 de persoane, s-au plâns că decizia autorităților germane de a continua exploatarea lignitului pe terenurile comunei în care locuiesc, conform dispozițiilor unei legi speciale în materie precum și ale decretului de aplicare a acestei legi le încalcă, printre altele dreptul la viața privată, familială și la domiciliu, garantate prin articolul 8 din Convenție, deoarece îi obligă să-și mute gospodăriile pe un alt teritoriu pus la dispoziția lor, datorită necesităților legate de continuarea exploatării carbunelui aflat în acea zona. Curtea a constatat că atât dispozițiile legale menționate, cât și decizia autorităților prin care s-au aprobat planuri viitoare ale exploatării lignitului și s-a decis transferul în masă a locuitorilor din comuna afectată în alt loc, reprezintă o ingerință în drepturile reclamanților garantate prin articolul 8. Legalitatea ei nu are cum să fie pusă în discuție față de modul în care a fost adoptată, urmându-se căile prevăzute de lege. Cât privește finalitateta ingerinței litigioase, Curtea a considerat că ea urmărește un scop legitim, anume bunăstarea economică a țării, în special prin aprovizionarea cu energie pe termen lung și cu un pret de cost cât mai mic al întregului teritoriu din care facea parte comuna reclamanților, precum și crearea de noi locuri de muncă.
În toate situațiile examinate, instanța europeană a adoptat o atitudine pragmatică, cercetarea scopului ingerinței puse în discuție făcându-se în concret, în raport de imprejurările fiecărei cauze, cu recunoașterea unei marje de manevră statelor semnatare, în raport de natura ingerinței incriminate.
5.2.3. Ingerința să fie necesară într-o societate democratică
În materia exercițiului drepturilor și libertăților care asigură dezvoltarea personalității umane, o societate democratică se caracterizează prin toleranță și deschidere spre modul în care își organizează viața socială și personală membrii ei. De aceea, având ca obiectiv protecția exercițiului drepturilor pe care le garantează articolul 8 paragraful 1, limitarea intervenției autorităților statale în modul lor de punere în valoare prin determinarea situațiilor în care sunt posibile ingerințele acestora, articolul 8 paragraful 2 dispune ca asemenea ingerințe nu numai că trebuie să fie prevăzute de lege și să urmărească un scop legitim, dar ele trebuie să fie necesare într-o societate democratică.
Într-una din cele mai importante hotărâri ale sale privitoare la aplicarea dispozițiilor articolului 8 din Convenție, pronunțată în cauza Chapman contra Marii Britanii, instanța de contencios european a precizat că o ingerință este considerată ca „necesară într-o societate democratică” pentru atingerea unui scop legitim, dacă raspunde unei „nevoi sociale imperioase”. Autoritățile naționale sunt chemate să aprecieze, în primul rând necesitatea ingerinței.
În ceea ce privește nevoia socială imperioasă, Curtea nu se limitează să verifice dacă statul a folosit puterea de apreciere „cu bună credință, cu grijă și de o manieră rațională”, ci controlează dacă motivele invocate sunt pertinente și suficiente.
Motivele pertinente sunt circumstanțele ce impun statului să ia o anumită măsura, care constitue o ingerință în dreptul la viața de familie, pentru a atinge un scop legitim. Lipsa lor înseamnă o încălcare a Convenției. Pertinența motivelor este o chestiune relativă, apreciată în concret, în fiecare cauză, în funcție de toate circumstanțele acesteia. Exemple de motive pertinente ar fi interesul unui copil față de care s-a luat o măsura de plasament, de a nu fi reunit cu familia sa imediat.
Suficiența motivelor înseamnă că măsura trebuie să fi fost corespunzătoare pentru a atinge scopul respectiv. Pe de o parte, caracterul corespunzător al măsurii lipsește atunci când ingerința este ineficace în raport cu nevoia socială imperioasă pe care se presupune că o servea. Pe de altă parte, pentru a se decide asupra caracterului corespunzător al măsurii se are în vedere intesitatea ingerinței, ținând seama de interesele în joc și de natura restricției suferite. Este important de menționat că, în ceea ce privește suficiența motivelor, uneori aceasta trebuie să îndeplinească un nivel mai înalt. Astfel, în Jurisprudența recentă a Curții se arată că dacă măsura plasamentului este luată față de nou născut, de către autoritatea publică, imediat după momentul nașterii, fiind vorba despre o măsura extrem de dură, trebuie să existe motive imperioase de natură extraordinară pentru ca un nou născut să poată fi sustras mamei sale, împotriva voinței acesteia, imediat după naștere, în urma unei proceduri în care nici ea nici concubinul său nu au fost implicați.
Din Jurisprudența mai veche și mai nouă a Curții rezultă că, în marea majoritate a cazurilor privind viața privată și de familie, Curtea folosește analiza motivelor pertinente și suficiente și analiza proporționalității atunci când interesul privat se confruntă cu interesul public.
Cerința proporționalității nu este înscrisă în cel de-al doilea paragraf al articolului 8, ea fiind o creație a jurisprudenței organelor Convenției.
Jurisprudența Curții conține soluții care conduc la formularea unui principiu în materie: proporționalitatea între ingerința produsă și scopul urmărit presupune determinarea existenței unei nevoi sociale imperioase care a impus-o. Interesele în prezenta nu sunt numai cele ale individului, ci apărarea acestora presupune luarea în considerare a unor scopuri sociale.
În cauza Smith și Grady contra Marii Britanii, autoritățile britanice și-au motivat ingerința incriminată de reclamanți, ancheta privitoare la orientarea lor sexuală și îndepărtarea lor din armată, prin nevoia socială a asigurării eficacității operaționale a armatei, necesitate, de altfel, recunoscută de Curte. Având, în vedere, însă, împrejurarea că ea privește aspectele cele mai intime ale vieții persoanei, instanța europeană a considerat-o disproporționată față de scopul urmărit chiar dacă nu se poate pune în discuție cerința impunerii disciplinare militare, condiție evidentă a asigurării operativității funcționale a unității militare. Dimpotrivă în cauza Noack contra Germaniei, Curtea a arătat că problema pusă în discuție este aceea a echilibrului care trebuie să existe între interesele comunității și respectarea dreptului reclamanților la viața privată și la domiciliu, mai ales că aceștia fac parte dintr-o minoritate care impune o anumită protecție.
Instanța europeană a stabilit că în aprecierea proporționalității măsurii dispuse, statele se bucură de o marjă de apreciere largă. Marja de apreciere pe care Curtea o acorda unui stat într-o cauză este variabilă, depinzând de circumstanțele fiecărui caz. Criteriile ce intervin cel mai des în determinarea marjei de apreciere a statului sunt: importanța dreptului pretins încălcat, existența unui consens european și bilanțul rezonabil.
În ceea ce privește importanța dreptului protejat, controlul efectuat de Curte este cu atât mai strict și marja de apreciere a statului cu atât mai redusă cu cât dreptul este mai important.
Consensul european influentează întinderea marjei de apreciere a statului. Pentru a concluziona în sensul existenței unor principii și soluții juridice comune, Curtea analizează dreptul și practica interna a statelor, angajamentele internaționale ale acestora, precum și, uneori, evoluția mentalităților.
Conform celui de-al treilea criteriu, numit „bilanțul rezonabil”, statul beneficiază de o anumitp marjp de apreciere atunci când autoritățile sale trebuie sp ia o decizie în legatură cu o situație complexă și în procesul decizional au cântărit toate elementele pertinente. Dacă bilanțul a fost rezonabil, Curtea nu va încerca să refacă raționamentul respectiv, să verifice dacă soluția autorităților naționale este într-adevăr cea mai buna. În acest sens în doctrina s-a observat cî soluția dată de instanțe în urma unui examen contradictoriu al cauzei se bucură de un fel de prezumție de respectare a condiției necesității, mai ales în cauzele relative la luarea copiilor în plasament de instituțiile de ocrotire socială competente.
Așadar, pe de o parte condiția proporționalității ingerinței statale în exercitarea drepturilor garantate de articolul 8 din Convenție este strâns legată de aceea ca ea să fie necesara într-o societate democratică, iar, pe de alta parte, îndeplinirea acestei condiții se apreciază întotdeauna în raport de situația concretă din fiecare cauză dedusă examinării ei de Curte.
6. Concluzii
Articolul 8 din Convenție protejează drepturi ce semnifică respectul social datorat individului. El oferă acestuia prerogative ce îi permit să pretindă respectarea vieții private și de familie, a dreptului său la domiciliu și la corespondență. Însă Curtea are misiunea de a determina domeniul de aplicare al drepturilor și libertăților garantate de aceste dispoziții, dar și de a preciza conținutul condițiilor în care exercițiul lor poate cunoaște limitări.
Astfel, natura obligațiilor impuse statelor de articolul 8, pozitivă sau negativă, este să asigure realizarea unui just echilibru între interesele individuale și cele ale societății, luate în ansamblul ei, și pe de altă parte să garanteze statelor o marjă de apreciere în îndeplinirea acestor obligații, marjă care este supusă controlului Curții.
Jurisprudența europeană a contribuit considerabil în evoluția noțiunii de „viață privată”, în sensul Convenției. În prezent, invocarea articolului 8 încearcă să concilieze dimensiunea personală cu dimensiunea socială a „vieții private” datorită garanției oferită de articolul 8, în ceea ce privește asigurarea dezvoltării personalității fiecărui individ în raport interior și în relațiile cu semenii săi.
Prevederile articolului 8 stau la baza refacerii structurii societate-individ atunci când acestuia din urmă îi sunt încălcate drepturi – dreptul la corespondență, dreptul la nume, dreptul de a-și exercita activitățile într-un mediu înconjurător sănătos – ce rezidă din calitatea de membru al unei societăți. Libertatea sexuală a unui individ, alegerea unei vieți sexuale în conformitate cu starea sa profundă, atât timp cât sunt îndeplinite condițiile limitării impuse de jurisprudența europeană, sunt apărate de unele dispoziții ale articolului 8 din Convenție ce invocă toleranța și pluralismul, fundamentale într-o societate democratică.
O problemă delicată, controversată încă în mare parte de societate, dar acceptată de curând din punct de vedere legal ca intrată într-o normalitate legitimă, o constituie transsexualismul. Această acceptare presupune o transformare totală a unui trup morfologic normal, dar și o schimbare totală din punct de vedere juridic a unui individ, iar respectarea condițiilor în care aplicarea drepturilor și libertăților poate cunoaște limitări, face ca folosirea articolului 8 să fie primordial în acceptarea liceității unui act de modificare radicală a unui individ, de către societatea democratică.
În protejarea vieții de familie, sensul articolului 8 din C.E.D.O. este unul complex pentru că protejează ideea de familie „naturală” dar, mai ales ideea generică de „familie” în accepțiuni ale societății moderne, în care efectivitatea relației interpersonale constitue criteriul dominant al „vieții de familie”.
Astfel, se poate vorbi despre „viață de familie”, în accepțiunea articolului 8 în diferite forme de raporturi personale strânse ce se stabilesc între părinți și copii sau între rude apropiate a căror legătură a fost realizată în timp. Dispozițiile articolului 8 oferă argumente pentru ca diferite „modele” de relații, să fie desemnate ca aparținând noțiunii „viață de familie”. În acest sens sunt cazuri în care divorțul sau încetarea conviețuirii unui cuplu cu copii nu pun capăt menținerii unui raport de „viață de familie” între un părinte și copilul său, sau un simplu raport de filiație între un copil și tatăl său natural, în absența oricărei relații între aceștia, poate constitui un raport generator de viață de familie, sau o hotărâre legală de adopție poate determina o „viață de familie” între copilul adoptat și părinții adoptivi. Un caz aparte proteguit de articolul 8 îl constitue recunoașterea existenței unei „vieți de familie” între un transsexual și copilul partenerei sale acesta fiind calificat drept „raport familial de facto”.
Însă dimensiunea noțiunii de viață de familie, garantată de articolul 8, este apreciată de judecătorul european în funcție de particularitățile concrete ale fiecărui caz cu care învestit, soluția adoptată nefiind întotdeauna favorabilă menținerii raporturilor de familie.
Scopul esențial al articolului 8 este apărarea intereselor individului împotriva ingerințelor arbitrare ale autorităților statale, cărora instanța europeană le oferă o importantă libertate în alegerea modalităților de garantare a conținutului acestui articol.
ABREVIERI
C.E.D.O. – Curtea Europeană a Drepturilor Omului
C.D.O. – Comitetul Drepturilor Omului
D.R. – Decizii și rapoarte ale Comisiei Europene a Drepturilor Omului (începând cu 1975)
O.N.U. – Organizația Națiunilor Unite
BIBLIOGRAFIE
Literatură de specialitate
Bîrsan, Corneliu, Covenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, volumul 1: Drepturi și libertăți fundamentale, editura All Beck, București, 2005
Bîrsan, Corneliu, Protecția dreptului la viață privată și familială, la corespondență și domiciliu în Conveția europeană a drepturilor omului, în „Pandectele Române”, 2003
Berger, Vincent, Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ediția a 3-a în limba română, Institutul român pentru drepturile omului, 2001, Traducere de Ionel Olteanu, Coriolan Atanasiu, Irina Patrulius
Beleiu, Gh., Drept civil român , Introducere în dreptul civil, Subiectele dreptului civil, Ediție revăzută și adăugită, Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L., București, 1995
Bogdan, Dragoș, Selegean, Mihai, Drepturi și libertăți fundamentale în jurisprudența C.E.D.O., editura All Beck, București, 2005
Buergenthal, Thomas, Weber, Renate, Dreptul internațional al drepturilor omului, Editura All, București, 1996
Clayton, Richard, Tomlinson, Hugh, The Law Of Human Rights, Oxford Press, 2001
Coussirat-Coustere, V., La convention Europeenne des Droits de l’homme – commentaire article par article, Edition Economica, Paris, 1995
Dijk, van Paul, Hoof, van G. J. H., Theory and practice of the European Convetion of Human Rights, Kluwer Law International, London, Boston, 1998
Gomien, Donna, Introducere în C.E.D.O., editura All, București, 1993, Traducere de Stoica Cristiana Irinel
Harris, D. J., O’Boyle, Michael, Warbrick, Colin, Law Of The European Convention Of Human Rights, Butterworths, London, Edinburg, 1995
Jacobs, Francis, White, Robin, The European Convention Of Human Rights, second edition, Clarendon Press, Oxford, 1996
Kiss, A.C., Le droit a la conservation de l’environnement, R.U.D.H., 1990
Macovei, Monica, Mihai, Lucian, Hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului, Culegere selectivă, Editura Polirom, Iași, Vol. I, 2000, Vol. II, 2001, Vol. III, 2003
Marguenant, J.-P., La Cour europeenne des droits de l’homme renouvellee, Chronique Dalloz, 1999
Micu, Doina, Garantarea drepturilor omului în practica Curții Europene a Drepturilor Omului și în Constituția României, editura All Beck, București, 1998
Popescu, Corneliu-Liviu, Jurisprudența C.E.D.O. (2004), editura C. H. Beck, București, 2006
Predescu, Ovidiu, C.E.D.O.. Implicațiile ei asupra dreptului penal român, editura Lumina Lex, București, 1998
Pivniceru, Mona-Maria, Moldovan, Carmen, Transexualismul „patologie sau libertate sexuală”, în „Revista Română de Bioetică”, Vol. 4, nr. 3, iulie-septembrie 2006, p. 65-82.
Selejan-Guțan, Bianca, Protecția europeană a drepturilor omului, editura All Beck, București, 2004
Selejan-Guțan, Bianca, Rusu, Horațiu Alexandru, Hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauzele împotriva României (1998-2006), editura Hamagiu, București, 2006
Stoller, Robert, Recherche sur l’identite du partir du transsexualisme, Collection: Connaissance de l’inconscient, Paris, Gallimard, 1978
Sudre, Frederic, La protection du droit a l’environement par la Convention Europeenne des Droits de l’Homme, volume Communnante Europeenne et environement, Colloque, Angers, 1994
Sudre, Frederic, Marguenant, Jean-Pierre, Adriantsimbazovina, Joel, Gouttenoire, Adeline, Levinet, Michel, Les grands arrets de la Cour Europeenne des Droits de l’Homme, Presses Universitaires de France, 2005
Sudre, Frederic, Dreptul european și internațional al drepturilor omului, editura Polirom, București, 2006
Sudre, Frederic, Les aleas de la notion de “vie privée” dans la jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme, Melanges Pettiti, Bruyland, 2005
Șelaru, M., Comportamentul sexual aberant, Ed. Moldova, Iași, 1993
Voicu, Marin, Protecția europeană a drepturilor omului. Teorie și jurisprudență, editura Lumina Lex, București, 2001
Studii, rapoarte, documente on-line
M.N. Baechler, M.N., L’identite sexuelle, www.vraisvisages.net/index.php’option=com_content&task=view&id=84&Itemiol=1
Commision ontarienne des droits de la personne, Politique sur la discrimination et le harcelement en raison de l’identite sexuelle, http://www.chrc.on.ca.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, on-line: http://www.freeex.ro/legislatie/publicatii/jurisprudenta/cap1.pdf
Castel, Pierre Henri, Decade de Cerisy sur la propriete. „Sex is but something else to belong”. L’identite sexuelle comme propriete?, http://www.pirrehenri.castel.free.fr/Articles.Cerisy.html
Declarația Universală a Drepturilor Omului, 10 decembrie 1948, on-line: http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/drepturi_onu.php
Dysphorie de Genre – Trouble de l’Identite, http://www.dysphoerie.ch./Pages/Editorial.html
European Court of Human Rights, homepage: http://www.echr.coe.int
European Court of Human Rights, HUDOC, case search page: http://www.dhcour.coe.r/hudocl
European Court of Human Rights, case-law search: http://www.dhcour.coe.fr/hudocldefault.asp
Fauret, Laurent, La acceptation du transsexualisme: la prochaine evolution?, 2001, http://laurent.faure.free.fr
F. Granet, Le transsexualisme en Europe, Commission Internationale de l’Etat civil, pag. 5, http://perso.orange.fr/ciecsg/Etudes/Transsxualisme/TrassexualismenEuropeNoteSynthese2avecMAJan20-9-02.pdf
Le transsexualisme, http://www.sante.ujf-grenoble.fr/SANTE/MEDILEGA/PAGES/TRANSEXEB.html
LeGuet-Develay, M., Le transsexualisme, http://www.med.univ-rennes.fr/etud/medecine_legale/transsexualisme.htm
Meningand, Jean Paul, Problemes ethique poses par la demande chirurgicale de redetermination de sexe chez le transsexuelle, 1998, http://infodoc.inserm.fr/ethique/Travaux.nsf
Orientation sexuelle et droit, selection d’articles de Daniel Borrillo, http://www.crsa.org/IMG/pdf/borrillo.pdf
Pactul cu privire la drepturile civile și politice, 1966, on-line: http://www.dadalos.org
Transgender: As the stars in the sky/ Beyond the pink and blue, http://www.ai-lgbd.org
Thiam, Antoi, La question du transsexualism, 2001, http://infodoc.inserm.fr/ethique/cours.nsf
=== Concluzii ===
Concluzii
Articolul 8 din Convenție protejează drepturi ce semnifică respectul social datorat individului. El oferă acestuia prerogative ce îi permit să pretindă respectarea vieții private și de familie, a dreptului său la domiciliu și la corespondență. Însă Curtea are misiunea de a determina domeniul de aplicare al drepturilor și libertăților garantate de aceste dispoziții, dar și de a preciza conținutul condițiilor în care exercițiul lor poate cunoaște limitări.
Astfel, natura obligațiilor impuse statelor de articolul 8, pozitivă sau negativă, este să asigure realizarea unui just echilibru între interesele individuale și cele ale societății, luate în ansamblul ei, și pe de altă parte să garanteze statelor o marjă de apreciere în îndeplinirea acestor obligații, marjă care este supusă controlului Curții.
Jurisprudența europeană a contribuit considerabil în evoluția noțiunii de „viață privată”, în sensul Convenției. În prezent, invocarea articolului 8 încearcă să concilieze dimensiunea personală cu dimensiunea socială a „vieții private” datorită garanției oferită de articolul 8, în ceea ce privește asigurarea dezvoltării personalității fiecărui individ în raport interior și în relațiile cu semenii săi.
Prevederile articolului 8 stau la baza refacerii structurii societate-individ atunci când acestuia din urmă îi sunt încălcate drepturi – dreptul la corespondență, dreptul la nume, dreptul de a-și exercita activitățile într-un mediu înconjurător sănătos – ce rezidă din calitatea de membru al unei societăți. Libertatea sexuală a unui individ, alegerea unei vieți sexuale în conformitate cu starea sa profundă, atât timp cât sunt îndeplinite condițiile limitării impuse de jurisprudența europeană, sunt apărate de unele dispoziții ale articolului 8 din Convenție ce invocă toleranța și pluralismul, fundamentale într-o societate democratică.
O problemă delicată, controversată încă în mare parte de societate, dar acceptată de curând din punct de vedere legal ca intrată într-o normalitate legitimă, o constituie transsexualismul. Această acceptare presupune o transformare totală a unui trup morfologic normal, dar și o schimbare totală din punct de vedere juridic a unui individ, iar respectarea condițiilor în care aplicarea drepturilor și libertăților poate cunoaște limitări, face ca folosirea articolului 8 să fie primordial în acceptarea liceității unui act de modificare radicală a unui individ, de către societatea democratică.
În protejarea vieții de familie, sensul articolului 8 din C.E.D.O. este unul complex pentru că protejează ideea de familie „naturală” dar, mai ales ideea generică de „familie” în accepțiuni ale societății moderne, în care efectivitatea relației interpersonale constitue criteriul dominant al „vieții de familie”.
Astfel, se poate vorbi despre „viață de familie”, în accepțiunea articolului 8 în diferite forme de raporturi personale strânse ce se stabilesc între părinți și copii sau între rude apropiate a căror legătură a fost realizată în timp. Dispozițiile articolului 8 oferă argumente pentru ca diferite „modele” de relații, să fie desemnate ca aparținând noțiunii „viață de familie”. În acest sens sunt cazuri în care divorțul sau încetarea conviețuirii unui cuplu cu copii nu pun capăt menținerii unui raport de „viață de familie” între un părinte și copilul său, sau un simplu raport de filiație între un copil și tatăl său natural, în absența oricărei relații între aceștia, poate constitui un raport generator de viață de familie, sau o hotărâre legală de adopție poate determina o „viață de familie” între copilul adoptat și părinții adoptivi. Un caz aparte proteguit de articolul 8 îl constitue recunoașterea existenței unei „vieți de familie” între un transsexual și copilul partenerei sale acesta fiind calificat drept „raport familial de facto”.
Însă dimensiunea noțiunii de viață de familie, garantată de articolul 8, este apreciată de judecătorul european în funcție de particularitățile concrete ale fiecărui caz cu care învestit, soluția adoptată nefiind întotdeauna favorabilă menținerii raporturilor de familie.
Scopul esențial al articolului 8 este apărarea intereselor individului împotriva ingerințelor arbitrare ale autorităților statale, cărora instanța europeană le oferă o importantă libertate în alegerea modalităților de garantare a conținutului acestui articol.
ABREVIERI
C.E.D.O. – Curtea Europeană a Drepturilor Omului
C.D.O. – Comitetul Drepturilor Omului
D.R. – Decizii și rapoarte ale Comisiei Europene a Drepturilor Omului (începând cu 1975)
O.N.U. – Organizația Națiunilor Unite
BIBLIOGRAFIE
Literatură de specialitate
Bîrsan, Corneliu, Covenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, volumul 1: Drepturi și libertăți fundamentale, editura All Beck, București, 2005
Bîrsan, Corneliu, Protecția dreptului la viață privată și familială, la corespondență și domiciliu în Conveția europeană a drepturilor omului, în „Pandectele Române”, 2003
Berger, Vincent, Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ediția a 3-a în limba română, Institutul român pentru drepturile omului, 2001, Traducere de Ionel Olteanu, Coriolan Atanasiu, Irina Patrulius
Beleiu, Gh., Drept civil român , Introducere în dreptul civil, Subiectele dreptului civil, Ediție revăzută și adăugită, Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L., București, 1995
Bogdan, Dragoș, Selegean, Mihai, Drepturi și libertăți fundamentale în jurisprudența C.E.D.O., editura All Beck, București, 2005
Buergenthal, Thomas, Weber, Renate, Dreptul internațional al drepturilor omului, Editura All, București, 1996
Clayton, Richard, Tomlinson, Hugh, The Law Of Human Rights, Oxford Press, 2001
Coussirat-Coustere, V., La convention Europeenne des Droits de l’homme – commentaire article par article, Edition Economica, Paris, 1995
Dijk, van Paul, Hoof, van G. J. H., Theory and practice of the European Convetion of Human Rights, Kluwer Law International, London, Boston, 1998
Gomien, Donna, Introducere în C.E.D.O., editura All, București, 1993, Traducere de Stoica Cristiana Irinel
Harris, D. J., O’Boyle, Michael, Warbrick, Colin, Law Of The European Convention Of Human Rights, Butterworths, London, Edinburg, 1995
Jacobs, Francis, White, Robin, The European Convention Of Human Rights, second edition, Clarendon Press, Oxford, 1996
Kiss, A.C., Le droit a la conservation de l’environnement, R.U.D.H., 1990
Macovei, Monica, Mihai, Lucian, Hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului, Culegere selectivă, Editura Polirom, Iași, Vol. I, 2000, Vol. II, 2001, Vol. III, 2003
Marguenant, J.-P., La Cour europeenne des droits de l’homme renouvellee, Chronique Dalloz, 1999
Micu, Doina, Garantarea drepturilor omului în practica Curții Europene a Drepturilor Omului și în Constituția României, editura All Beck, București, 1998
Popescu, Corneliu-Liviu, Jurisprudența C.E.D.O. (2004), editura C. H. Beck, București, 2006
Predescu, Ovidiu, C.E.D.O.. Implicațiile ei asupra dreptului penal român, editura Lumina Lex, București, 1998
Pivniceru, Mona-Maria, Moldovan, Carmen, Transexualismul „patologie sau libertate sexuală”, în „Revista Română de Bioetică”, Vol. 4, nr. 3, iulie-septembrie 2006, p. 65-82.
Selejan-Guțan, Bianca, Protecția europeană a drepturilor omului, editura All Beck, București, 2004
Selejan-Guțan, Bianca, Rusu, Horațiu Alexandru, Hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauzele împotriva României (1998-2006), editura Hamagiu, București, 2006
Stoller, Robert, Recherche sur l’identite du partir du transsexualisme, Collection: Connaissance de l’inconscient, Paris, Gallimard, 1978
Sudre, Frederic, La protection du droit a l’environement par la Convention Europeenne des Droits de l’Homme, volume Communnante Europeenne et environement, Colloque, Angers, 1994
Sudre, Frederic, Marguenant, Jean-Pierre, Adriantsimbazovina, Joel, Gouttenoire, Adeline, Levinet, Michel, Les grands arrets de la Cour Europeenne des Droits de l’Homme, Presses Universitaires de France, 2005
Sudre, Frederic, Dreptul european și internațional al drepturilor omului, editura Polirom, București, 2006
Sudre, Frederic, Les aleas de la notion de “vie privée” dans la jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme, Melanges Pettiti, Bruyland, 2005
Șelaru, M., Comportamentul sexual aberant, Ed. Moldova, Iași, 1993
Voicu, Marin, Protecția europeană a drepturilor omului. Teorie și jurisprudență, editura Lumina Lex, București, 2001
Studii, rapoarte, documente on-line
M.N. Baechler, M.N., L’identite sexuelle, www.vraisvisages.net/index.php’option=com_content&task=view&id=84&Itemiol=1
Commision ontarienne des droits de la personne, Politique sur la discrimination et le harcelement en raison de l’identite sexuelle, http://www.chrc.on.ca.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, on-line: http://www.freeex.ro/legislatie/publicatii/jurisprudenta/cap1.pdf
Castel, Pierre Henri, Decade de Cerisy sur la propriete. „Sex is but something else to belong”. L’identite sexuelle comme propriete?, http://www.pirrehenri.castel.free.fr/Articles.Cerisy.html
Declarația Universală a Drepturilor Omului, 10 decembrie 1948, on-line: http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/drepturi_onu.php
Dysphorie de Genre – Trouble de l’Identite, http://www.dysphoerie.ch./Pages/Editorial.html
European Court of Human Rights, homepage: http://www.echr.coe.int
European Court of Human Rights, HUDOC, case search page: http://www.dhcour.coe.r/hudocl
European Court of Human Rights, case-law search: http://www.dhcour.coe.fr/hudocldefault.asp
Fauret, Laurent, La acceptation du transsexualisme: la prochaine evolution?, 2001, http://laurent.faure.free.fr
F. Granet, Le transsexualisme en Europe, Commission Internationale de l’Etat civil, pag. 5, http://perso.orange.fr/ciecsg/Etudes/Transsxualisme/TrassexualismenEuropeNoteSynthese2avecMAJan20-9-02.pdf
Le transsexualisme, http://www.sante.ujf-grenoble.fr/SANTE/MEDILEGA/PAGES/TRANSEXEB.html
LeGuet-Develay, M., Le transsexualisme, http://www.med.univ-rennes.fr/etud/medecine_legale/transsexualisme.htm
Meningand, Jean Paul, Problemes ethique poses par la demande chirurgicale de redetermination de sexe chez le transsexuelle, 1998, http://infodoc.inserm.fr/ethique/Travaux.nsf
Orientation sexuelle et droit, selection d’articles de Daniel Borrillo, http://www.crsa.org/IMG/pdf/borrillo.pdf
Pactul cu privire la drepturile civile și politice, 1966, on-line: http://www.dadalos.org
Transgender: As the stars in the sky/ Beyond the pink and blue, http://www.ai-lgbd.org
Thiam, Antoi, La question du transsexualism, 2001, http://infodoc.inserm.fr/ethique/cours.nsf
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Protectia Vietii Private Si DE Familie (ID: 126011)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.