Protectia Sociala Acordata Romilor Ptr Dreptul Muncii
=== 11861a2fecc787f1c5b397a149ec14956955a007_468819_1 ===
CUPRINS
Introducere
Capitolul 1 – Protecția socială acordată romilor în Uniunea Europeană și în sistemul românesc de drept
1.1. Minoritatea romă în România
1.2. Probleme specifice ale populației rome
1.3. Dreptul securității sociale – ramură autonomă a dreptului
1.4. Locul și rolul asistenței sociale în cadrul dreptului securității sociale
Capitolul 2 – Instituții și documente programatice pentru integrarea în muncă a romilor. Măsurile de politici publice pentru incluziunea socială a romilor din România
2.1. Documente programatice la nivelul Uniunii Europene
2.2. Documente programatice la nivel național
2.3. Surse de finanțare europene pentru susținerea incluziunii romilor
2.4. Instituții europene cu atribuții privind minoritatea romilor
2.5. Instituțiile naționale cu atribuții privind minoritatea romilor
2.6 Educație
2.7. Sănătate
2.8. Locuire
Capitolul 3 – Drepturile generale de asistență socială incidente protecției sociale a romilor. Încadrarea în muncă a romilor
3.1. Prestațiile familiale
3.2. Cantinele de ajutor social
3.3. Ajutorul social
3.4. Profilul ocupării minorității rome
3.5. Politici și instituții privind ocuparea minorității rome
3.6. Relația minorității rome cu piața muncii
3.7. Proiecte și inițiative privind creșterea ocupării minorității rome
Capitolul 4 – Serviciile sociale
4.1. Cadrul legislativ național și European
4.2. Cadrul programatic al serviciilor sociale
4.3. Evaluarea serviciilor sociale oferite populației de etnie romă în vederea reintegrării profesionale.
Concluzii și propuneri
INTRODUCERE
Caracterul exclusiv oral al culturii romilor au făcut extrem de dificil demersul de a stabili reperele istorice ale acestui grup etnic.
Evidențele lingvistice și culturale demonstrează indubitabil faptul că romii își au originea în India, probabil în regiunea nordică Punjab. Migrația lor din India este plasată în timp acum peste 1000 de ani, iar unii istorici sunt de părere că aceasta a avut loc în mai multe valuri.
În limba romani se regăsesc numeroase influențe persane și armene, ceea ce demonstrează trecerea romilor prin aceste țări. Romii au pătruns în Balcani și ulterior în vestul Europei în secolul al XIV-lea, probabil ca urmare a invaziei otomane.
În Balcani, romii au fost ținuți în sclavie, motiv pentru care unii și-au continuat migrația și s-au răspândit în toată Europa. Pentru a reuși să obțină permise de trecere prin țările vestice, romii obișnuiau să se pretindă a fi creștini egipteni aflați în pelerinaj – ceea ce a dat naștere denumirii engleze de „gipsy” și a celei spaniole de „gitano” – de la egiptean. Originea indiană a romilor a fost relevată abia în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când studiile au demonstrat asemănarea foarte mare dintre limba romani și limba hindi.
Majoritatea romilor și-au păstrat stilul de viață nomad sau semi-nomad în mijlocul unor populații sedentare, fapt care le-a ușurat păstrarea identității etnice. Inițial, romii au fost primiți cu entuziasm și curiozitate, însă după ce europenii au realizat că așa-zișii „pelerini din Egipt” n-au de gând să mai plece înapoi, s-au luat diverse măsuri împotriva lor.
În perioada interbelică, romii au format un grup etnic eterogen, care avea ca limbă maternă romani, româna sau maghiara și care se afla la diferite economice și sociale. Până la acest moment istoric, romii au fost mai degrabă marginalizați ori în cel mai bun caz tolerați, decât acceptați ca minoritate, iar ascensiunea socială a acestora era sinonimă, de regulă, cu pierderea identității lor etnice. Timidele încercări ale unor intelectuali romi de a constitui organizații și a edita publicații cu scopul emancipării romilor au fost stopate de începerea războiului și instaurarea dictaturii. Regimul Antonescu a deportat în Transnistria aproximativ 25.000 de romi, dintre care mai mult de jumătate se estimează că au murit datorită condițiilor foarte grele de viață.
Regimul comunist instituit după cel de-al doilea război mondial a dus o politică de asimilare a romilor, care și-au pierdut în această perioadă statutul de minoritate etnică. În această perioadă, romii au fost practic o categorie de populație invizibilă în politicile publice sau documentele programatice.
După înlăturarea dictaturii comuniste, problematica minorității rome a revenit în dezbaterile publice și pe agenda politică națională și europeană, iar eforturile de reafirmare a identității romilor s-au reluat.
Criza economică din ultimii ani a determinat o scădere a nivelului de trai al populației și, implicit, o creștere a numărului persoanelor și familiilor expuse riscului de excludere socială, inclusiv a celor de etnie romă.
Uniunea Europeană și statele membre au o responsabilitate comună în ceea ce privește integrarea romilor și au la îndemână în acest scop o paletă largă de politici și instrumente în domeniile lor de responsabilitate. Uniunea Europeană a Elaborat un cadrul legislativ care urmărește ameliorarea integrării sociale a grupurilor marginalizate și asigurarea unei protecții mai eficiente împotriva discriminării etnice și rasiale, precum și programe și strategii specifice pentru persoanele de etnie romă (Deceniul de incluziune a romilor 2005 – 2010, Platforma europeană pentru incluziunea romilor, Cadrul european pentru strategiile de integrare națională a romilor – 2020).
În România, politicile de promovare a integrării sociale a romilor sunt cuprinse într-o serie de documente naționale care preiau elementele uniunii: Planul Național pentru Combaterea Sărăciei și Promovarea Incluziunii Sociale, Planul Național de Dezvoltare 2007 – 2013, Strategia Guvernului României de incluziune a cetățenilor români aparținând minorității romilor pentru perioada 2014 – 2020.
Cu toate că, din punct de vedere legislativ și instituțional, în ultimii ani s-au realizat progrese importante în acest domeniu, realitatea arată că cercul vicios al sărăciei continuă să îi mențină pe romi într-o stare de excludere socială, cu consecințe cât se poate de serioase – grad redus de participare pe piața muncii, condiții improprii de locuit, acces dificil la serviciile de sănătate și educație etc.
În general, politicile de integrare socială a romilor au fost inițiate în urma presiunilor Uniunii Europene și ale eforturilor organizațiilor reprezentative ale romilor, și nu din inițiativa autorităților publice ori a decidenților politici.
Capitolul 1
PROTECȚIA SOCIALĂ ACORDATĂ ROMILOR ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ ȘI ÎN SISTEMUL ROMÂNESC DE DREPT
1.1. Minoritatea romă în România
În prezent, în România trăiesc cei mai mulți locuitori de etnie romă din toate statele europene. Conform rezultatelor Recensământului populației din 2011, romii reprezintă în procent de 3,08 % din totalul populației (621573 de persoane), cifre care îi situează a doua minoritate etnică după maghiari.
Spre deosebire de rezultatele oficiale ale referendumului, estimările experților ridică ponderea romilor la aproximativ 10% din populația României, iar reprezentanții romilor vehiculează estimări de ordinul 1,5 – 2,5 milioane de romi.
Aceste valori se regăsesc și în alte documente elaborate la nivel european. Potrivit unui raport al Comisiei Europene (CE) din 2003, populația de etnie romă din România este estimată la aproximativ 1,8 – 2,5 milioane de persoane, iar un raport al Consiliului Europei din anul 2010 estimează că în România sunt 1,85 milioane de romi, ceea ce reprezintă un procent de 8,32% din populația totală.
Discrepanța evidentă între cifrele oficiale și estimări este cauzată de mai mulți factori:
exterminarea romilor prin depărtări, pogromuri, execuții sumare, mai ales în timpul celui de-al doilea război mondial, au indus teama perpetuată în timp de recunoaștere a etniei;
procesul de asimilare forțată din perioada comunistă prin interzicerea folosirii limbii romani, stigmatizare și discriminare au determinat romii să evite a-și declara etnia;
lipsa încrederii în autorități, în condițiile unui proces de recenzare viciat prin refuzul autorităților publice române de a colecta date statistice dezagregate după etnie, cu anonimizarea indivizilor și protecția datelor cu caracter personal.
Vicierea datelor statistice pune decidenții politici în imposibilitatea de a dimensiona corect nevoia unor politici publice, de a evalua impactul politicilor publice dezvoltate, precum și de a monitoriza progresul îndeplinirii indicatorilor stabiliți.
1.2. Probleme specifice ale populației rome
Comunitățile de romi din România se confruntă cu o serie de dificultăți comune, cum ar fi:
șomajul și lipsa oportunităților de angajare;
nivelul scăzut de educație;
accesul redus la servicii medicale și implicit probleme de sănătate;
supraaglomerarea locuințelor;
lipsa titlurilor de proprietate asupra caselor și a terenurilor;
pasivitatea și lipsa implicării în rezolvarea propriilor probleme.
Cu privire la integrarea în muncă a persoanelor de etnie romă, un studiu al Băncii Mondiale relevă faptul că în România se menține un escart semnificativ între nivelul de integrare pe piața muncii a persoanelor de etnie romă (50%) în comparație cu restul populației (63%), iar din perspectiva salariului mediu, persoanele de etnie romă realizează venituri de 39% din populație.
Raportul evidențiază mai multe aspecte cu privire la percepțiile locuitorilor din CEE (romii trăiesc din prestații sociale și refuză să muncească), reliefând faptul că în prezent procentele de intrare pe piața forței de muncă a tinerilor romi sunt superioare populației adulte majoritare (cu 21% mai mari în România) și numai un mic procent dintre romi este dependent de sistemul de prestații sociale.
Autorii relevă faptul că în contextul actual de creștere a populației vârstnice și de scădere a populațiilor majoritare, statele care au un procent semnificativ de populație de etnie romă trebuie să ia cât mai repede măsuri de integrare în muncă a acestora. Studiul estimează beneficii economice de 3,4 miliarde de euro pe an, rezultate din scăderea cheltuielilor guvernamentale cu programele de asistență socială și din creșterea sumelor colectate ca impozit pe venit, precum și o serie de avantaje secundare, precum diminuarea criminalității, ameliorarea stării sănătății populației și creșterea economică.
În ultima perioadă, Uniunea Europeană și statele membre și-au îndreptat atenția către adoptarea legislației antidiscriminare și pe eficientizarea folosirii fondurilor europene în promovarea incluziunii romilor, combaterea segregării și violenței rasiale, a discriminării, precum și către susținerea programelor de combatere a cercului vicios al marginalizării sociale, sărăciei, condițiilor precare de locuit și de sănătate, rezultatelor slabe în educație.
1.3. Dreptul securității sociale – ramură autonomă a dreptului
1.3.1. Noțiunea și obiectul dreptului securității sociale
A. Noțiunea dreptului securității sociale
Securitatea socială a fost definită de Biroul Internațional al Muncii ca fiind protecția pe care societatea o acordă membrilor săi printr-un ansamblu de dispoziții publice contra mizeriei economice și sociale care îi amenință în caz de pierdere sau reducere importantă a câștigurilor datorită bolii, maternității, accidentului de muncă, șomajului, invalidității, bătrâneții sau decesului, precum și acordarea de îngrijiri medicale și de alocații familiilor cu copii.
Întrucât securitatea socială constituie un domeniu distinct, autonom al preocupărilor autorităților pentru protejarea populației afectate de riscuri, dreptul securității sociale s-a delimitat treptat de disciplina mamă – dreptul muncii și a devenit o disciplină autonomă, o nouă ramură de drept, la fel cum dreptul muncii, la rândul său, s-a desprins din dreptul civil.
Raporturile juridice din domeniul securității sociale au fost considerate până nu demult ca fiind conexe raporturilor juridice de muncă, stabilite prin încheierea contractelor individuale de muncă și incluse în dreptul muncii, întrucât raporturile juridice privind asigurările sociale de stat se găsesc față de raportul de muncă într-o poziție derivată și sunt grefate pe acesta.
Acest raționament era corect la momentul formulării lui, în contextul structurii sistemului românesc de drept la acea dată, când cele mai multe drepturi de asigurări sociale derivau din calitatea de salariat a beneficiarului. În prezent însă, reglementările legale privind securitatea socială au căpătat o specificitate proprie care le atribuie individualitatea necesară constituirii într-o ramură distinctă de drept. Aceasta, cu toate că s-a desprins din dreptul muncii, aparține dreptului public, și nu dreptului privat, deoarece este dominat de interesul general al societății, iar în raporturile juridice reglementate prevalează voința statului, sistemele de securitate socială fiind concepute ca servicii publice pentru îndeplinirea unor misiuni în folosul societății.
Având în vedere aceste considerente, dreptul securității sociale poate fi definit ca fiind „acea ramură autonomă, aparținând dreptului public, alcătuită din ansamblul normelor juridice care reglementează atât relațiile de asigurări sociale, cât și pe cele de asistență socială”.
B. Obiectul dreptului securității sociale
Din această definiție se disting raporturile juridice care formează obiectul dreptului securității sociale, și anume raporturile de asigurări sociale și raporturile de asistență socială.
Raporturile juridice de asigurări sociale au fost definite în doctrină ca fiind „acele relații sociale în cadrul cărora se realizează asigurarea materială de bătrânețe, boală sau accident a persoanelor care sunt subiecți într-un raport juridic de muncă, a membrilor lor de familie sau a altor persoane prevăzute de lege”
Principiul de funcționare al asigurărilor sociale îl constituie punerea în comun a riscurilor. Fiecare asigurat plătește o contribuție (cotizație) la o unitate de asigurări, iar în cazul în care îndeplinește condițiile pentru atribuirea prestațiilor (de pildă, se îmbolnăvește) și a cotizat pe perioada prevăzută, el va primi indemnizația stipulată.
Spre deosebire de raporturile juridice de asigurări sociale, care au o arie de aplicabilitate mai restrânsă, cauzată de calitatea de asigurat (care la rândul ei este condiționată de o anumită condiție juridică, cum ar fi cea de salariat), raporturile juridice de asistență socială au o sferă de cuprindere mult mai mare, care decurge din starea de nevoie. Astfel, asistența socială are o vocație universală, întrucât starea de nevoie, odată dovedită, va permite accesul tuturor categoriilor defavorizate, adică a persoanelor aflate în situații dificile sub aspect material, la prestațiile care se acordă în astfel de situații.
Dreptul constituțional al cetățenilor la măsuri de asistență socială are ca fundament concepția potrivit căreia traiul decent se realizează prioritar prin autoprotecție. Pe lângă eforturile individuale de asigurare a propriei bunăstări, statul trebuie să se implice activ în îmbunătățirea condițiilor de viață ale cetățenilor săi, astfel încât, prin măsuri legislative, potrivit principiului lex non debet deficiere conquerentibus in justitia exhibenda (legea nu trebuie să-i abandoneze pe cei care caută protecția ei), standardele de civilizație și de calitate a vieții să fie respectate.
Asistența socială este finanțată pe principiul solidarității naționale, iar din sumele alocate se asigură diverse alocații, ajutoare și prestații în natură, ca de exemplu masa la cantina de ajutor social, întreținerea în școli speciale, creșe, maternități, centre de primire minori, cămine de bătrâni, cămine spital etc.).
1.3.2. Principiile dreptului securității sociale
A. Principiul egalității – decurge din principiul general prevăzut de art. 16 alin. (1) și (2) și art. 4 alin. (2) din Constituție, conform căruia cetățenii români fără deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie ori apartenență politică, avere ori origine socială se pot folosi, în mod egal, de toate drepturile prevăzute în constituție și legi, pot participa în egală măsură la viața politică, economică, socială și culturală, fără privilegii și fără discriminări, sunt tratați în mod egal atât de către autoritățile publice, cât și de către cetățeni.
B. Principiul universalității – presupune pe de o parte ca orice persoană care îndeplinește condițiile legale să fie protejat prin măsurile de securitate socială, iar pe de altă parte, ca măsurile de securitate socială să acopere orice situație de pierdere sau reducere a veniturilor.
C. Principiul asigurării obligatorii – prestațiile de asigurări sociale se dobândesc numai ca urmare a unei asigurări care, în majoritatea cazurilor, este obligatorie.
D. Principiul finanțării de la bugetul statului a prestațiilor necontributive – prestațiile care se acordă în afara oricăror asigurări și contribuții ale persoanelor beneficiare, se suportă din bugetul de stat și reflectă însăși esența securității sociale: solidaritatea societății pentru ajutorarea membrilor săi aflați în nevoie, fără vreun echivalent ori efort, nici chiar anterior, din partea acestora.
E. Principiul indexării și compensării cuantumului prestațiilor – indexarea reprezintă majorarea veniturilor într-un procent ori sumă fixă, datorită creșterii generale a prețurilor, iar compensarea este o sumă de bani cu care se majorează veniturile individuale ca urmare a creșterii prețurilor de consum și a tarifelor la serviciile și produsele pentru care se retrage subvenția.
1.3.3. Izvoarele dreptului securității sociale
Izvoarele dreptului securității naționale sunt reprezentate de actele normative care reglementează relațiile de securitate socială.
A. Constituția – reprezintă cel mai important izvor al dreptului în general și implicit, al dreptului securității sociale. Legea fundamentală prevede, între drepturile cetățenilor, și pe cele privind securitatea socială:
dreptul la ocrotirea sănătății este garantat. Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei sau a sănătății publice;
potrivit art. 38, salariații au dreptul la protecția socială a muncii, în sensul că măsurile de protecție care privesc securitatea și igiena muncii, regimul de muncă special al femeilor și al copiilor, instituirea salariului minim pe economie, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiții grele și alte situații specifice trebuie normate cu prioritate și în conformitate cu anumite prevederi minimale sau maximale;
conform art. 43, statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială, de natură să asigure cetățenilor un nivel de trai decent. Cetățenii au drept la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistență medicală, la ajutor de șomaj și alte forme de asistență socială stabilite de lege;
art. 45 prevede acordarea alocației de stat pentru copii și a ajutoarelor pentru îngrijirea copiilor bolnavi și handicapați.
Toate aceste dispoziții au valoare de principiu și sunt dezvoltate prin diferite acte normative care reglementează raporturile juridice de securitate socială.
B. Legile – în conformitate cu prevederile art. 72 alin. (3) lit. i) din Constituția României, orice reglementare în materia securității sociale face obiectul legii organice.
C. Ordonanțele și hotărârile Guvernului – potrivit art. 114 din Constituție, Guvernul poate fi abilitat de către Parlament printr-o lege specială să emită ordonanțe și ordonanțe de urgență în anumite domenii. Acestea conțin norme cu putere de lege, urmând ulterior a fi aprobate de Parlament ca atare ori cu modificări.
Ordonanțele pot fi izvoare ale dreptului securității sociale în măsura în care reglementează relații de securitate socială.
Hotărârile Guvernului se emit în baza și în vederea executării legii și pot fi în mod excepțional izvoare ale dreptului securității sociale (de exemplu, hotărârile prin care sunt indexate și compensate prestațiile de securitate socială
D. Normele internaționale – pot avea calitatea de izvoare ale dreptului securității sociale convențiile, tratatele etc. încheiate ori rarificate de țara noastră.
E. Alte izvoare ale dreptului securității sociale – pot fi izvoare ale dreptului securității sociale ordinele și instrucțiunile miniștrilor, diferite norme metodologice sau tehnice, date în aplicarea unor dispoziții legale care reglementează relații de securitate socială.
1.3.4. Corelațiile dreptului securității sociale cu alte ramuri de drept
În pofida caracterului său unitar, sistemul dreptului este alcătuit din ramuri de drept, care se diferențiază prin obiect (relațiile sociale reglementate) și metode. Aceste ramuri sunt interdependente, se interferează și se condiționează reciproc și permanent, iar dreptul securității sociale nu face nici el excepție, fiind corelat în principal cu următoarele ramuri de drept:
dreptul constituțional – datorită poziției superioare ocupate de dreptul constituțional în sistemul dreptului românesc, principiile sale generale se regăsesc în toate celelalte ramuri, inclusiv în dreptul securității sociale, fiind dezvoltate de către acestea;
dreptul administrativ – prestațiile de securitate socială se asigură de către structuri statale sau alte subiecte sub forma unor servicii publice;
dreptul muncii – unele drepturi de asigurări sociale (indemnizațiile și concediile pentru incapacitate de muncă, de maternitate etc.) sunt grefate pe calitatea de salariat, iar pensia pentru munca depusă și limită de vârstă, precum și ajutorul de șomaj se acordă avându-se în vedere activitatea salarială desfășurată;
dreptul financiar – prestațiile (indemnizațiile, ajutoarele, alocațiile etc.) de asigurări sociale și asistență socială sunt rezultatul unei redistribuiri financiare, care presupune prelevarea, pe de o parte și repartiția fondurilor prelevate între beneficiarii acestei redistribuiri, pe de altă parte;
dreptul familiei – o serie de drepturi de asigurări sociale ori de asistență socială sunt acordate avându-se în vedere gradul de rudenie, calitatea de membru al unei familii, veniturile acesteia, numărul de copii.
1.4. Locul și rolul asistenței sociale în cadrul dreptului securității sociale
1.4.1. Noțiunea și trăsăturile asistenței sociale
A. Noțiunea de asistență socială
Doctrina oferă o varietate de definiții ale asistenței sociale. Astfel, asistența socială este definită ca „ansamblul de instituții, programe, măsuri, activități profesionalizate, servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor, comunităților cu probleme speciale, aflate temporar în dificultate, care din cauza unor motive de natură economică, socio-culturală, biologică sau psihologică, nu au posibilitatea de a realiza prin mijloace și eforturi proprii un mod decent de viață”.
O altă concepție atribuie noțiunii de asistență socială două înțelesuri: pe de o parte, principiile generale pe care se întemeiază ajutorul acordat comunităților sociale aflate în nevoie, iar pe de altă parte, ansamblul mijloacelor tehnico-financiare utilizate de puterea publică pentru aplicarea politicilor sociale.
În altă lucrare, asistența socială este definită ca fiind „componenta esențială a securității (protecției sociale) reprezentată de un sistem de norme juridice prin care se pun în aplicare programele de protecție socială pentru susținerea unor prestații destinate familiilor cu copii, unor categorii de minori, bătrânilor pensionari și nepensionari, adulților cu deficiențe și altor beneficiari, prestații finanțate de Ministerul Muncii și Protecției Sociale”
Elementele de bază ale definiției sunt reprezentate de sfera persoanelor aflate în nevoie socială și sărăcie, de structura de organizare și funcționare, precum și de modul de finanțare a sistemului de asistență socială.
Nevoia socială este reprezentată de ansamblul nevoilor a căror satisfacere este considerată de membrii unei colectivități ca fiind indispensabilă pentru asigurarea unui nivel și stil de viață adaptate nivelului de dezvoltare și statutului grupului.
B. Trăsăturile asistenței sociale – sunt relevate prin analiza definiției acesteia, astfel:
asistența socială este o componentă esențială a securității sociale;
asistența socială pune în aplicare programele de protecție socială utilizate de puterea publică pentru aplicarea politicilor sociale (ca de pildă, Strategia Guvernului României de incluziune a cetățenilor români aparținând minorității rome pentru perioada 2014-2020);
asistența socială este finanțată de bugetul statului, bugetele locale și alte surse, cu condiția ca subvențiile să nu scadă sub nivelul de subzistență.
1.4.2. Principiile asistenței sociale
A. Universalitatea asistenței sociale – potrivit art. 15 alin. (1) din Constituția României, „cetățenii beneficiază de drepturile și de libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea”. Astfel, universalitatea asistenței sociale privește atât universalitatea drepturilor și libertăților fundamentale, cât și titularii acestora.
Legiuitorul a prevăzut, pentru toate categoriile de persoane, aceleași posibilități de sprijin, în condițiile producerii anumitor situații nedorite sau a riscurilor sociale.
B. Diversitatea formelor de asistență socială – se referă atât la multitudinea de circumstanțe și situații în urma cărora se acordă asistență, cât și la varietatea prestațiilor și serviciilor oferite (alocații, ajutoare în bani, prestații indirecte în bani, gratuități, scutiri ori reduceri de impozite etc.)
C. Acordarea asistenței sociale în funcție de nevoie – fundamentul asistenței sociale este constituit de starea de nevoie. Spre deosebire de formele universale de protecție socială (ca de pildă, alocația pentru copii), asistența socială nu se acordă automat unei grupe de persoane definită prin caracteristici generale, ci persoanelor ori familiilor individuale, în baza analizei situației financiare a fiecărui caz în parte.
D. Asistența socială este asigurată prin mijloacele statului și ale colectivităților – costul ei integral este în sarcina statului și a colectivităților locale. Suportul financiar al asistenței sociale este constituit de „fondul de risc și accident”.
E. Armonizarea asistenței sociale cu ajutoarele de asigurări sociale și cu salariile – șomerii beneficiari de asistență socială vor trebui să facă obiectul acelorași cerințe de a căuta încadrarea în muncă ca și beneficiarii de ajutoare de șomaj. De asemenea, din motive referitoare la stimulente, muncitorii săraci trebuie să fie potențial eligibili de a obține asistență socială, cel puțin în faza tranziției inițiale. Ajutoarele familiale universale îmbunătățesc stimularea fluxului forței de muncă, mai ales printr-o structură comprimată a salariilor.
Capitolul 2
INSTITUȚII ȘI DOCUMENTE PROGRAMATICE PENTRU INTEGRAREA ÎN MUNCĂ A ROMILOR. MĂSURILE DE POLITICI PUBLICE PENTRU INCLUZIUNEA SOCIALĂ A ROMILOR DIN ROMÂNIA
2.1. Documente programatice la nivelul Uniunii Europene
Uniunea Europeană vizează incluziunea populației de etnie romă și promovarea acesteia în cadrul economiei, pe piața muncii, în viața culturală și în luarea deciziilor. Incluziunea romilor este considerată atât o datorie morală, cât și una politică. Abordarea incluziunii se realizează într-un mod „integrat”, acordându-se atenție situației speciale a romilor în cadrul tuturor politicilor Uniunii, vizându-se ameliorarea situației economice, a stării de sănătate, a condițiilor de viață, a oportunităților de angajare, a înțelegerii prin prismă culturală și educațională.
Uniunea Europeană și statele membre sunt deopotrivă responsabile de incluziunea romilor și utilizează pentru aceasta o paletă largă de politici și instrumente în domeniile lor de responsabilitate, dintre care de o importanță majoră sunt:
legislația comunitară;
coordonarea politicilor naționale;
fondurile alocate punerii în aplicare a politicilor naționale în aceste domenii.
În ultimul deceniu, UE și statele membre s-au concentrat pe adoptarea legislației anti-discriminare și pe eficiența utilizării fondurilor europene în promovarea integrării romilor, combaterea discriminării, segregării și violenței rasiale, precum și pe susținerea programelor de combatere a sărăciei, marginalizării sociale, condițiilor precare de locuit și rezultatelor slabe în educație.
La nivelul uniunii, a fost dezvoltat un cadru legislativ care a vizat creșterea integrării sociale a grupurilor marginalizate și asigurarea unei protecții mai eficiente împotriva discriminării rasiale care a inclus următoarele acte normative:
Decizia-cadru nr. 2008/913/JAI din 28.11.2008 a Consiliului, privind combaterea anumitor forme și expresii ale rasismului și xenofobiei prin intermediul dreptului penal;
Directiva Consiliului 2000/43/CE din 29.06.2000, cu privire la implementarea principiului tratamentului egal între persoane, indiferent de originea rasială sau etnică;
Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (2007/C 303/01) din 07.12.2000, care înglobează drepturile fundamentale și reafirmă angajamentul UE de a promova non-discriminarea și egalitatea de tratament;
În afară de inițiativele cadru adoptate pentru prevenirea și combaterea discriminării, la nivelul UE au fost inițiate o serie de alte acțiuni specifice printre obiectivele cărora se număra și promovarea incluziunii persoanelor de etnie romă.
Un moment important l-a constituit lansarea în martie 2000 a „Strategiei Lisabona”, care urmărea să ofere soluții pentru două provocări majore care influențau societatea și economia: globalizarea și dezvoltarea galopantă a societății informaționale. Globalizarea determină creșterea concurenței în toate sectoarele economiei, în timp dezvoltarea societății informaționale face necesară o reformă fundamentală a sistemului educațional din Europa și asigurarea învățării continue a cetățenii europeni. Principalul obiectiv al Strategiei Lisabona, transformarea Uniunii în cea mai competitivă și dinamică economie din lume până în anul 2010, a fost reformulat cu prilejul evaluării parțiale, în anul 2005 – Strategia Lisabona își propunea transformarea UE într-un spațiu mai atractiv pentru investiții și muncă, promovarea inovării și cunoașterii și crearea de noi locuri de muncă.
Strategia Europa 2020 – strategia europeană pentru o creștere inteligentă, ecologică și favorabilă incluziunii – reprezintă strategia UE de creștere economică până în anul 2020. Strategia Europa 2020 a stabilit cinci direcții principale de acțiune, respectiv ocuparea forței de muncă, inovarea, educația, incluziunea socială și mediul/energia. În cadrul acestei strategii, romii sunt menționați între grupurile cu grad ridicat de risc, pentru care statele membre trebuie să definească și să implementeze măsuri specifice.
Deceniul de incluziune a romilor 2005 – 2015 (Deceniul) a fost prima inițiativă internațională de amploare, concepută pe termen mediu și lung, care a vizat populația romă. Deceniul a fost o inițiativă conjugată a Institutului pentru o Societate Deschisă (OSI), a Băncii Mondiale și a Uniunii Europene. Prin ratificarea Deceniului, statele semnatare și-au propus amplificarea eforturilor de ameliorare a situației romilor, prin implicarea acestora în procesul de evaluare și decizie. Domeniile de acțiune ale Deceniului sunt educația, locuirea, ocuparea forței de muncă și sănătatea.
Platforma europeană pentru incluziunea romilor (Platforma) a fost creată pentru a îmbunătăți colaborarea între instituțiile UE, statele membre, organizațiile internaționale, societatea civilă și mediul academic. Platforma prevede faptul că toate politicile care vizează romii ar trebui să urmărească integrarea acestei minorități în școli standard, pe piața forței de muncă și în societate, fără a se crea o societate paralelă.
Platforma a fost lansată în luna aprilie 2009 cu intenția explicită de a asigura schimbul de experiență și bune practici și de a stimula cooperarea între participanți.
Cadrul European pentru strategiile de integrare națională a romilor – 2020 – Parlamentul European a adoptat în luna ianuarie 2008 o rezoluție prin care s-a exprimat nevoia unei strategii a Uniunii pentru populația de etnie romă. Argumentarea PE reliefa faptul că un procent semnificativ de romi trăiesc în spațiul Uniunii și că aceștia constituie o comunitate care ar trebui să beneficieze de o paletă largă de instrumente de luptă împotriva discriminării și favorizării accesului la educație și pe piața muncii etc. Urmare a acestei rezoluții, Comisia Europeană a propus, în data de 5 aprilie 2011, adoptarea unui Cadrul European pentru strategiile naționale de integrare a romilor până în 2020.
Cadrul prevede o perioadă de 10 ani pentru a schimba semnificativ condițiile de viață ale romilor și solicită politici clare și specifice corespunzătoare nevoilor romilor, precum și măsuri explicite care să compenseze și să prevină dificultățile cu care romii se confruntă.
2.2. Documente programatice la nivel național
În România, analizele strategiilor, politicilor și programelor pentru romi sunt numeroase. Acestea au fost grupate de experți în trei etape:
1990 – 1995 – „perioada căutărilor nestructurate” – caracterizată prin politici și programe cu caracter experimental, destinate înțelegerii mecanismelor necesare unei intervenții sociale coerente;
1996 – 2000 – „perioada de înțelegere a responsabilităților” – s-a caracterizat prin elaborarea unor strategii și demararea unor intervenții concrete, deopotrivă de către instituțiile publice și de către organizațiile neguvernamentale. Din această perioadă datează prima strategie de ameliorare a situației romilor din țara noastră;
din 2001 până în prezent – „perioada asumării responsabilităților” – caracterizată de asumarea responsabilităților de către autoritățile implicate, pentru elaborarea unor soluții la o situație din ce în ce mai dificilă și mai complexă – a problemelor cu care se confruntă populația de etnie romă.
Parteneriatul pentru aderare din 1999 a subliniat importanța consolidării dialogului dintre Guvernul României și comunitatea romă, în vederea elaborării și implementării unei strategii, cu scopul de a ameliora situația economică și socială a romilor și de a oferi sprijin financiar corespunzător programelor derulate.
Totodată, a fost subliniată necesitatea elaborării unei strategii de ameliorare a situației economice a romilor și implementarea măsurilor destinate să combată discriminarea, să creeze locuri de muncă și să crească accesul la educație.
Datorită numeroaselor referiri la problematica de ameliorare a situației romilor, precum și a monitorizării progreselor României în procesul de aderare, Guvernul a introdus în programul său din 1998 – 2000 problematica romilor ca pe o prioritate. Programul prevedea de asemenea și stabilirea unui comitet interministerial pentru problemele romilor din România, precum și alocarea resurselor financiare pentru anumite proiecte și programe care să susțină procesul de organizare a minorităților naționale.
Politicile de sprijinire a integrării sociale a romilor sunt incluse într-o serie de documente naționale care preiau elemente europene. Guvernul României a admis că există o problemă reală a romilor, pentru a cărei rezolvare trebuie elaborate politici coerente, iar principalele direcții de acțiune s-au concretizat în Strategia de îmbunătățire a situației romilor din România (Strategia), aprobată prin H.G. nr. 430/2001.
Adoptarea Strategiei a fost apreciată de CE în „Raportul de țară cu privire la progresul de aderare al României” din 2001, în care se evidenția faptul că una dintre inițiativele majore ale Guvernului în ceea ce privește romii este adoptarea Strategiei, ceea ce semnifică îndeplinirea unuia dintre criteriile politice prevăzute în Parteneriatul pentru aderare.
Planul Național pentru Combaterea Sărăciei și Promovarea Incluziunii Sociale (Planul anti-sărăcie) – a fost aprobat prin H.G. nr. 829/2002 și era prevăzut a fi implementat în perioada 2002 – 2012. La fel ca în cazul Strategiei, concepția Planului anti-sărăcie este fundamentată pe activarea și responsabilizarea membrilor comunităților de romi. Acesta este structurat pe opt obiective, între care sunt prevăzute măsuri în domeniul educației, sănătății, economiei și locuirii.
Planul Național de Dezvoltare 2007 – 3013 (PND) – a fost lansat în decembrie 2005 și reprezintă un document de planificare strategică și programare financiară multianuală, prin care sunt enumerate prioritățile investițiilor publice pentru dezvoltare ale Guvernului în funcție de domeniile de intervenție a fondurilor structurale și de coeziune ale UE.
Cadrul Național Strategic de Referință 2007 – 2013 (CNSR) – lansat în anul 2007, a fost conceput având la bază prioritățile stabilite de PND și reprezintă un instrument pentru programarea financiară și a cadrului de implementare a fondurilor structurale. CNSR cuprinde direcțiile strategice ale programelor operaționale sectoriale aflate sub Obiectivul Convergență, respectiv cele finanțate prin Fondul European de Dezvoltare Rgională, Fondul Social European și Fondul de Coeziune. În secțiunea privind capitalul uman sunt prezentate problemele sociale cu care se confruntă comunitățile de romi.
Programul Operațional Sectorial – Dezvoltarea Resurselor Umane (POS DRU) – stabilește cadrul structural de intervenție în domeniul resurselor umane prin Fondul Social European. Obiectivul fundamental al POS DRU îl constituie dezvoltarea capitalului uman și creșterea competitivității, prin corelarea educației și învățării pe tot parcursul vieții cu piața muncii și asigurarea de oportunități sporite pentru participarea pe o piață a muncii flexibilă, modernă și incluzivă.
Strategia Guvernului României de incluziune a cetățenilor români aparținând minorității romilor pentru perioada 2011 – 2020 (Strategia Guvernului) a fost adoptată ca urmare a eforturilor Comisiei Europene de promovare pe agenda publică a nevoii de angajamente politice a statelor membre pentru integrarea socială a romilor.
2.3. Surse de finanțare europene pentru susținerea incluziunii romilor
Fondurile structurale europene constituie instrumente financiare importante la dispoziția statelor membre ale UE, o parte din acestea putând fi alocate în scopul îmbunătățirii și integrării comunităților de romi și a diminuării inechităților sociale cu care se confruntă aceste comunități.
Începând din anul 2010, normele de folosire a banilor din Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) au fost modificate pentru a ușura solicitarea de finanțări pentru proiectele destinate sprijinirii grupurilor minoritare, printre care și romii, în vederea obținerii unei locuințe.
De asemenea, Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (FEADR) a fost utilizat de către unele state membre pentru a promova integrarea romilor în sectorul agricol ori în activități de dezvoltare rurală, mai ales în cadrul programelor LEADER.
Cu toate că teoretic fondurile UE sunt disponibile statelor membre spre a fi folosite pentru a îmbunătăți integrarea romilor pe piața muncii și în societate, accesarea acestor fonduri este deficitară pentru unele state membre, între care și România.
Țara noastră întâmpină dificultăți în utilizarea eficientă a acestei oportunități de finanțare, fie pentru că autoritățile nu cunosc și nu înțeleg situația romilor, fie din pricina lipsei de informații privind fondurile UE a grupului țintă – romii.
În vederea susținerii acțiunii de pregătire a perioadei de programare 2014 – 2020, Comisia a publicat Cadrul Strategic Comun prin care stabilește prioritățile pentru următoarea perioadă de planificare financiară.
În ceea ce privește populația de etnie romă, Fondul Social European urmărește susținea unor acțiuni de incluziune activă, ca de pildă:
metode integrate pe piața forței de muncă, inclusiv sprijin individualizat, consiliere, îndrumare și acces la educație generală și profesională și formare profesională;
accesul la servicii, cu precădere servicii de asistență socială și de asistență medicală;
eliminarea segregării în educație, promovarea educației primare, combaterea abandonului școlar și asigurarea tranziției de la școală la ocuparea unui loc de muncă;
măsuri destinate combaterii prejudecăților și discriminării romilor.
Cadrul Strategic Comun prevede direcții de acțiune, în cadrul Fondului European de Dezvoltare Regională, care acordă o atenție deosebită grupurilor marginalizate în care sunt incluși și romii:
investiții în sănătate și infrastructură socială cu scopul de a îmbunătăți accesul la servicii de sănătate și sociale și de a reduce inegalitățile în materie de sănătate;
suport pentru regenerarea fizică și economică a comunităților de romi, atât în spațiul urban, cât și în spațiul rural, cu scopul de a reduce concentrarea spațială a sărăciei;
promovarea unor planuri integrate pentru construcția de locuințe, măsură însoțită și de intervenții în domeniul educației, sănătății, inclusiv facilități pentru rezidenții locali și ocuparea forței de muncă.
2.4. Instituții europene cu atribuții privind minoritatea romilor
Instituțiile UE s-au format pentru a da eficiență acțiunilor conjugate ale națiunilor europene. Instituțiile UE s-au dezvoltat odată cu lărgirea responsabilităților Uniunii.
În acest context, instituțiile cu atribuții importante pentru cetățenii UE-27 sunt implicit de importanță și pentru minoritatea romă:
Comisia Europeană (CE) – este organul executiv al Uniunii Europene care poate iniția proiecte de lege și poate prezenta propuneri Consiliului și Parlamentului European, fiind răspunzătoare de implementarea rezoluțiilor și deciziilor, inclusiv cele cu privire la populația de etnie romă.
Parlamentul European (PE) – pe lângă puterea legislativă, PE adoptă bugetul final, aprobă numirile Comisarilor Comisiei Europene și are autoritate de cenzor asupra Comisiei. De-a lungul timpului, Parlamentul European a jucat un rol foarte important în protecția și promovarea drepturilor omului, monitorizarea și îmbunătățirea situației romilor din toată Europa, în mod deosebit în contextul procesului de aderare;
Curtea Europeană de Justiție (CEJ) – asigură respectarea tratatelor CE și UE, precum și a legilor. CEJ se ghidează după deciziile CEDO în luarea deciziilor în chestiuni ce implică drepturile omului. Curtea poate instrumenta cazuri de discriminare pe baza cadrului legal stabilit de Comisie,
Consiliul Uniunii Europene – este principalul organ decizional al UE și este compus din reprezentanți ai statelor membre (de obicei miniștri) repartizați pe diverse domenii, cum sunt finanțele, telecomunicațiile, educația, afacerile externe etc.
COCEN – Grupul de lucru pe problematica romă – este organismul Consiliului Uniunii Europene responsabil cu problemele romilor și a fost creat în decembrie 1999 la Summit-ul de la Helsinki, datorită extinderii UE spre est.
Agenția pentru Drepturi Fundamentale (ADF) – este fostul Centru European de Monitorizare a Rasismului și Xenofobiei și funcționează ca un organ de monitorizare în statele membre ale uniunii. În cadrul acestui organism funcționează Rețeaua europeană pentru informare asupra rasismului și xenofobiei, care colectează date și informații la nivel european și național prin 27 de puncte focale.
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (APCE) – este unul dintre cele mai prolifice organisme internaționale în ceea ce privește documentarea situației romilor;
Direcția Coeziune Socială – Direcția pentru romi și nomazi – este un organism specializat în problematica romilor, care are ca obiective protecția drepturilor romilor și promovarea participării romilor la toate nivelurile.
2.5. Instituțiile naționale cu atribuții privind minoritatea romilor
Procesul de geneză a instituțiilor românești cu atribuții de implementare a politicilor publice care vizează minoritatea romilor a început în anul 1993, când, prin H.G. nr. 137/1993 a fost înființat Consiliul pentru Minoritățile Naționale, cu statut de organ consultativ al Guvernului României. În anul 1997, Consiliul se reorganizează într-o alianță a organizațiilor cetățenilor aparținând minorităților naționale, cu denumirea de Consiliul Minorităților Naționale (CMN). Inițierea pregătirilor pentru aderarea la Uniunea Europeană au generat o reorientare a politicilor către diverse categorii de populație influențate negativ de tranziția către economia de piață, inclusiv minoritatea romilor.
În acest context socio-politic, prin H.G. nr. 17/1997 se înființează Departamentul pentru protecția minorităților Naționale (DPMN). Acest Departament era condus de un ministru delegat pe lângă Primul Ministru și avea în compunere Oficiul Național pentru Integrarea Socială a Romilor (ONISR). În luna septembrie 1997, prin modificarea H.G. nr. 17/1997, ONISR și-a schimbat denumirea în Oficiul Național pentru Romi (ONR), denumire sub care a funcționat până în anul 2003.
Programul de guvernare în perioada 1996 – 2000 prevedea stabilirea unui Comitet Interministerial pentru Problemele Romilor (CIPR), organism consultativ, alcătuit din câte un reprezentant al ministerelor de resort, reprezentanți ai comisiilor de specialitate ale Senatului și Camerei Deputaților, ai Președenției, Consiliului Legislativ și ai altor instituții.
Cu toate că în perioada premergătoare anului 2000 s-au înființat instituții guvernamentale cu atribuții clare în privința minorităților naționale și în special a minorității romilor, ameliorarea situației acestei comunități nu a fost una vizibilă, întrucât au lipsit resursele financiare și umane necesare în vederea derulării unor proiecte pentru formarea atât a capacității guvernamentale, cât și a capacității organizațiilor neguvernamentale ale romilor.
Sub acest aspect, Raportul CE privind progresele aderării României din anul 2000 menționa faptul că O.N.R. are un personal extrem de limitat și resurse bugetare reduse, în condițiile în care Parteneriatul de aderare a desemnat asigurarea sprijinului financiar pentru programele romilor drept o prioritate pe termen scurt.
Pe de altă parte, DPMN, pe perioada funcționării ca instituție pentru minoritățile naționale, a derulat de la bugetul de stat numai fonduri pentru programe și proiecte care aveau ca obiectiv combaterea rasismului, xenofobiei și intoleranței. Raportul accentua faptul că proiectele organizațiilor romilor insistă pe educație și ocupare, în vreme ce, pentru construcția normativă și politică, pentru înființarea de instituții pentru reprezentarea romilor se acordă o atenție mai redusă.
Realizarea măsurilor de asistență socială trebuie să aibă în vedere introducerea unor mecanisme capabile să asigure oportunități egale pentru toți membrii comunității și sisteme instituțional-administrative organizate la nivel central și local.
În prezent, pilonul central cu atribuții în domeniul asistenței sociale îl reprezintă Ministerul Muncii și Justiției Sociale care, în exercitarea acestora, interacționează cu celelalte autorități cu atribuții subsidiare în domeniu.
Astfel, conform art. 4 alin. (2) lit. c) din H.G. nr. 12/2017 privind organizarea și funcționarea Ministerului Muncii și Justiției Sociale, acesta are următoarele atribuții specifice privind asistență socială și incluziune socială:
1. coordonează sistemul național de asistență socială în conformitate cu responsabilitățile stabilite prin legislația în domeniu;
2. elaborează cadrul legislativ privind acordarea beneficiilor de asistență socială și a serviciilor sociale, precum și cele referitoare la organizarea, funcționarea și dezvoltarea sistemului național de asistență socială;
3. finanțează beneficiile de asistență socială, precum și programele destinate dezvoltării și sustenabilității serviciilor sociale acordate din bugetul propriu;
4. colectează datele la nivel național privind sărăcia și excluziunea socială, analizează și identifică factorii care contribuie la prevenirea și combaterea excluziunii sociale, formulează recomandări și propuneri în vederea eficientizării procesului de luare a deciziilor în domeniul incluziunii sociale și elaborează rapoartele naționale privind incluziunea socială;
5. elaborează standardele de cost pentru serviciile sociale și monitorizează respectarea lor de către furnizorii publici;
6. elaborează criteriile, indicatorii de performanță și standardele de calitate privind serviciile sociale, acreditarea/ reacreditarea furnizorilor și serviciilor sociale acordate de aceștia, monitorizează și controlează respectarea prevederilor legale privind asigurarea calității în domeniu;
7. monitorizează implementarea strategiilor autorităților administrației publice locale privind dezvoltarea de servicii sociale;
8. coordonează metodologic activitatea serviciilor publice de asistență socială de la nivel teritorial și colaborează permanent cu autoritățile administrației publice locale;
9. îndrumă și monitorizează activitatea autorităților și instituțiilor cu atribuții în domeniul asistenței sociale, precum și a furnizorilor publici și privați de servicii sociale;
10. asigură funcționarea secretariatelor tehnice ale comisiilor naționale/interministeriale, organizate conform legii;
11. coordonează și monitorizează activitatea de elaborare a documentelor în domeniul incluziunii sociale de către ministerele cu atribuții în domeniu;
12. coordonează activitatea Comisiei naționale privind incluziunea socială;
13. coordonează și derulează activitatea de acreditare a furnizorilor de servicii sociale;
14. coordonează constituirea, administrarea, monitorizarea și gestionarea sistemului de evidență națională a furnizorilor de servicii sociale și a serviciilor sociale și Registrul electronic unic al serviciilor sociale;
15. asigură legătura permanentă cu furnizorii de servicii sociale în scopul eficientizării derulării procesului de acreditare, asigurarea de consiliere și îndrumare metodologică;
16. elaborează documentele programatice privind politicile familiale, demografice și de creștere a natalității;
17. asigură informarea cetățenilor cu privire la drepturile din domeniul asistenței sociale.
2.6. Educație
Educația a reprezentat o prioritate majoră a politicilor adoptate pentru ameliorarea situației romilor din România, fiind privită ca unul dintre mijloacele de combatere a cercului vicios al sărăciei în care se află populația romă.
Proiectele educaționale derulate în ultimele două decenii au urmărit rezolvarea unor probleme legate de gradul foarte scăzut al participării școlare și al nivelului scăzut de alfabetizare a romilor, în paralel cu formarea și dezvoltarea unui corp profesional rom și a unei elite intelectuale de etnie romă.
În același timp, în ultimii 20 de ani, în România s-a desfășurat o amplă campanie de reconstrucție identitară a romilor, prin recuperarea istoriei orale, publicare de manuale și materiale auxiliare destinate învățământului în limba romani, manuale de limbă, literatură, cultură și civilizație romă pentru ciclul primar și gimnaziu, precum și editarea de abecedare, culegeri de texte, cărți bilingve și dicționare de limbă romani.
2.6.1. Măsuri pentru ameliorarea educației romilor
După anul 1992, în România s-au conturat politici publice pentru etnicii romi, cu scopul de a crește participarea acestora la educație în ciclul liceal și universitar. Aceasta presupunea alocarea unor locuri suplimentare pentru elevii de etnie romă care îndeplineau condițiile minime privind calificativele obținute la examenele de admitere. Totodată, s-a sprijinit predarea limbii romani standardizată, la ciclul primar și gimnazial, ca disciplină facultativă.
Aceste măsuri au avut ca rezultat o creștere a numărului de elevi romi care și-au asumat identitatea etnică.
În învățământul superior, în afară de cursurile universitare de Limba și Literatura Romani, inițiate de Facultatea de Litere din Universitatea București, s-au creat mai multe oportunități pentru romii care doreau să urmeze cursurile diferitelor facultăți din țară. Astfel, la nivelul întregii țări, s-au alocat anual aproximativ 1000 de locuri pentru romi, pentru specializările științelor umaniste – Psihologie, Sociologie, Administrație Publică, Drept, Științe Politice, și Asistență Socială.
2.6.2. Resurse umane de etnie romă în sistemul educațional românesc
În vederea consolidării și dezvoltării sistemului instituțional, s-au făcut investiții în scopul creării unui corp profesional de etnie romă, destinat să suplimenteze resursa umană din educație, care să asigure legătura dintre comunitate și școală.
La nivel județean a fost creat câte un inspectorat școlar pentru minorități, iar la nivel comunitar își desfășoară activitatea peste 1900 de profesori de limba romani și peste 850 de mediatori școlari romi, cu precădere în comunitățile cu un procent majoritar de romi.
Ca urmare a instituționalizării mediatorului școlar și a creșterii încadrării acestora în sistem, s-a constatat o îmbunătățire a participării școlare și o scădere a abandonului școlar al copiilor romi.
În urma Recomandării nr. 4/2000 a Consiliului de miniștri ai educației din cadrul Consiliului Europei, care făcea referire la importanța existenței mediatorilor școlari în școlile cu populație școlară romă, prin intermediul programelor de preaderare PHARE din perioada 2001 – 2005, un număr de peste 800 de mediatori școlari romi au fost formați și preluați de sistemul de educație.
În perioada anterioară Legii Educației Naționale nr. 1/2011, statutul mediatorilor era marcat de incertitudine, majoritatea fiind retribuiți din proiecte europene ori finanțări private.
Legea nr. 1/2011 a reglementat statutul mediatorilor, prin includerea profesiei de mediator școlar pe lista personalului didactic auxiliar. Astfel, s-a soluționat atât problema alocării bugetare și retribuirii lor, cât și condițiile și competențele necesare profesării acestei meserii.
Potrivit acestui act normativ, pot profesa în această calitate numai absolvenții de liceu pedagogic cu specializarea mediator școlar, ori absolvenții de liceu care au urmat și cursuri acreditate ANC, recunoscute de Ministerul Educației.
2.6.3. Deficiențele sistemului educațional românesc în privința incluziunii romilor
A. Segregarea etnică în educație
În pofida eforturilor instituționale, persistă unele probleme în sistemul de învățământ românesc, sesizate în mod repetat de organizațiile nonguvernamentale, care îi afectează pe elevii de etnie romă. Una dintre cele mai grave probleme este fenomenul segregării școlare a copiilor romi – în clase sau școli distincte pe criteriul etniei, cu precădere în comunitățile compacte de romi.
Acest fenomen conduce, printre altele, la o calitate foarte scăzută a actului educațional care îi are ca subiecți pe elevii romi și la absenteism și abandon școlar.
În pofida unor dispoziții succesive emise de Ministerul Educației Naționale, potrivit unei cercetări derulate în anul 2008, în 67% din școlile monitorizate existau situații de segregare școlară a romilor, fie la nivelul școlii, fie la nivelul claselor, iar în 63% din școlile monitorizate prevederile Ordinului MECT nr. 1540/2007 nu erau cunoscute nici măcar de directorii de școală, darămite de personalul școlii.
Un alt studiu desfășurat de UNICEF în 2011 relevă faptul că segregarea școlară reprezintă în continuare o problemă care influențează în mod semnificativ abandonul școlar, acesta fiind înregistrat într-o măsură mai mare în școlile în care procentul elevilor romi era mai mare de 50%.
B. Lipsa accesului elevilor romi la o educație de calitate
Inegalitatea de șanse a elevilor romi în sistemul de învățământ românesc determină limitarea accesului acestora la educație. Cu toate că măsurile din ultimul deceniu au dus la includerea unui număr din ce în ce mai mare a copiilor romi de vârstă școlară în învățământul de masă, nu același lucru se întâmplă în privința accesului la educația de calitate.
Datorită subfinanțării sistemului de educație românesc, majoritatea cadrelor didactice calificate refuză să lucreze în mediul rural ori în comunități izolate, sau în unități școlare cu pondere ridicată de elevi romi.
Un studiu din anul 2010 evidențiază mecanismele de reproducere a inechităților sociale din școala românească, relevând deficitul de calitate al învățământului de care beneficiază copii romi:
odată cu creșterea procentului de copii romi într-o școală, descrește calitatea dotărilor materiale ale acesteia, cum ar fi laboratoare, sală/teren de sport, biblioteci, calculatoare etc.;
școlile cu un procent mare de elevi romi au mai puține cadre didactice calificate și consilieri școlari încadrați, iar ponderea cadrelor didactice care fac naveta este de 60%;
76% dintre elevii nepromovați în anul școlar anterior derulării studiului erau de etnie romă;
2.6.4. Practici pozitive în educația copiilor romi
Sistemul educațional românesc a implementat o serie de măsuri de sprijin social care, cu toate că se adresau tuturor copiilor de vârstă școlară, i-au vizat cu precădere pe copiii romi care proveneau din familii sărace. Între aceste măsuri se înscriu asigurarea transportului gratuit, precum și acordarea de gustări și rechizite subvenționate.
Pe de altă parte, s-au desfășurat o serie de programe care au vizat educația romilor, pe diverse paliere:
A. Grădinița bilingvă – unul din exemplele de bune practici în privința acomodării cu învățământul de masă românesc al copiilor romi vorbitori nativi de limba romani, îl reprezintă proiectul grădinițelor bilingve, inițiat de Centrul Romilor Amare Rromentsa și finanțat de Reprezentanța UNICEF România.
Acesta a apărut din necesitatea sprijinirii copiilor romi, a căror limbă maternă este limba romani, în a se adapta învățământului de masă cu predare în limba română. Printr-un curriculum adaptat și beneficiind de ajutorul personalului auxiliar de etnie romă și vorbitori de limbă romani, educatorii români aveau posibilitatea de a interacționa mai ușor și de a ajuta copiii în pregătirea pentru învățământul primar de masă.
B. Programul „A doua șansă” – a reprezentat un program pilot aparte, preluat și extins la nivelul întregii țări încă din perioada de preaderare.
Prin acest program, adulții care au abandonat școala, ori tinerii care au depășit vârsta legală pentru înscrierea la cursurile școlare, aveau posibilitatea de a urma cursurile școlii primare sau gimnaziale. Acest program a avut un impact pozitiv, cu precădere asupra femeilor și tinerelor fete din comunități tradiționale de romi, care abandonaseră școala la o vârstă fragedă.
C. Programul „Un start bun în școală, un start bun în viață” – a fost inițiat pentru prima oară în anul 2001, în județul Vrancea, de către Romani CRISS, în parteneriat cu UNICEF și Ministerul Educației, având ca obiectiv creșterea adaptabilității la cerințele școlare și dezvoltarea unor abilități utile ameliorării performanțelor școlare ale copiilor romi care nu au frecventat grădinițele ori școala primară, cu vârste cuprinse între 6 și 12 ani.
Programul a fost continuat cu o serie de grădinițe de vară pentru copiii romi de vârstă preșcolară, în care se punea accentul pe dialogul intercultural, încurajarea asumării identității etnice și conștientizarea bogăției tradițiilor rome.
În plan instituțional, Strategia Guvernului României de incluziune a cetățenilor români aparținând minorității rome pentru perioada 2014 – 2020 prevede pentru domeniul Educație următoarele obiective specifice:
Reducerea decalajului de acumulare educațională (nivel de cunoștințe) și participare școlară la toate nivelurile (preșcolar, primar, gimnazial, liceal, terțiar) între cetățenii români aparținând minorității rome și restul populației.
Reducerea decalajului socio-economic între elevii romi și cei ne-romi în aspectele care blochează incluziunea educațională (hrană, haine, condiții de locuire, stare de sănătate) inclusiv prin furnizarea de suport pentru îmbunătățirea situației economice a familiei sau asigurarea de transport gratuit zilnic de acasă la școală.
Promovarea educației incluzive și reducerea cazurilor de discriminare și segregare școlară pe baze etnice, de statut social, dizabilități sau alte criterii care afectează copiii și tinerii proveniți din grupuri dezavantajate, inclusiv prin instituirea unui sistem de identificare eficace, monitorizare și intervenție promptă pentru eradicarea cazurilor de segregare școlară și completarea legislației actuale pentru combaterea segregării, cu sancțiuni sau acțiuni obligatorii în cazul depistării situațiilor de segregare școlară.
Creșterea ponderii elevilor romi care beneficiază de suport în cadrul unor programe de tip ”școala după școală” (pregătire teme + hrană).
Creșterea ponderii persoanelor aparținând minorității rome care beneficiază de suport în cadrul unor programe de tip „A doua șansă“, pentru creșterea nivelului educațional.
Cultivarea și dezvoltarea identității etno-culturale a romilor prin educație, în concordanță cu legislația națională și cea a UE.
Pentru îndeplinirea acestor obiective, Strategia Guvernului României de incluziune a cetățenilor români aparținând minorității rome pentru perioada 2014 – 2020 prevede următoarele direcții de acțiune:
Crearea unor programe naționale distincte vizând sporirea accesului la educația timpurie a copiilor din grupuri dezavantajate, inclusiv a copiilor cetățenilor români aparținând minorității rome:
facilitarea și stimularea participării la educație timpurie a copiilor romi (consiliere parentală, hrană furnizată copiilor defavorizați la grădiniță, etc.);
înființarea sau dezvoltarea unor creșe, grădinițe cu program normal sau prelungit în comunități cu populație romă, inclusiv grădinițe estivale, grădinițe bilingve, centre de zi multifuncționale, etc., pentru a asigura șanse reale de succes școlar acestor copii.
Extinderea/dezvoltarea programelor de tip „școală după școală“ la nivelul comunităților unde ponderea elevilor romi este semnificativă, precum și stimularea finanțării de către autoritățile publice centrale și/sau locale a participării la aceste programe a copiilor romi (inclusiv a altor categorii de copii vulnerabili în fața excluziunii educaționale).
Continuarea programelor de tipul „A doua șansă“ sau a celor pentru alfabetizare funcțională, în vederea corectării situațiilor rezultate în urma părăsirii timpurii a școlii (inclusiv analfabetismul), pentru copii, tineri și persoane mature.
Inițierea și dezvoltarea unor programe destinate îmbunătățirii situației socio-economice a elevilor romi în aspectele care blochează incluziunea educațională (hrană, haine, condiții de locuire, stare de sănătate), inclusiv prin furnizarea de suport pentru îmbunătățirea situației economice a familiei sau asigurarea de transport gratuit zilnic de acasă la școală. Astfel de programe sunt menite să stimuleze participarea școlară, să reducă absenteismul, precum și să sprijine accesul copiilor aparținând minorității rome la o educație de calitate.
Continuarea măsurilor afirmative în domeniul educației. Acordarea, în continuare, de facilități și locuri distincte pentru tinerii romi care doresc să urmeze învățământul preuniversitar liceal, profesional sau postliceal, precum și instituții de învățământ superior, incluzând masterate și doctorate.
Facilitarea accesului copiilor romi la învățământul profesional dual care să le permită modernizarea ocupațională și detașarea de profesiile tradiționale, depășite istoric, nerentabile și unele anacronice.
Asigurarea predării limbii romani și a istoriei romilor la toate nivelurile educaționale, acolo unde există o cerere suficientă în acest sens.
Dezvoltarea activităților de consiliere și orientare, ca și cele de tutorat, cu conținut specific, adaptat pentru copiii aparținând grupurilor dezavantajate.
Organizarea de cursuri de formare continuă a cadrelor didactice în domeniul educației interculturale, prin care să fie susținute principiile non-discriminării și ale egalității de șanse.
Continuarea implementării unor programe de formare a cadrelor didactice care lucrează în unități de învățământ cu copii aparținând minorității rome, inclusiv cu cele care predau istoria și cultura romilor.
Continuarea implementării unor programe de formare a mediatorilor școlari și creșterea ponderii angajării acestora în sistemul educațional. Formarea de mediatori școlari romi (cu precădere absolvenți de liceu cu diplomă de bacalaureat; pentru comunitățile tradiționale, persoane provenite din comunitate și vorbitori ai limbii romani).
Conceperea și implementarea unor programe și activități de educație parentală și de încurajare a participării părinților romi la procesul educațional din școală și din afara ei.
Monitorizarea activității și a grupurilor/comitetelor locale de sprijin pentru îmbunătățirea accesului la educație al grupurilor dezavantajate.
Instituirea unui sistem de identificare eficace, monitorizare și intervenție promptă pentru eradicarea cazurilor de discriminare și segregare școlară.
Completarea legislației actuale pentru combaterea segregării (Ordinul nr. 1540 din 19 iulie 2007) cu sancțiuni sau acțiuni obligatorii în cazul depistării situațiilor de segregare școlară.
Amenajarea spațiilor școlare și dotarea școlilor în care învață cu preponderență elevi romi, cunoscut fiind faptul că în aceste școli spațiile și dotările sunt inferioare din punct de vedere calitativ în comparație cu alte școli.
Asigurarea transportului școlar pentru elevii romi care locuiesc în zone marginale și îndepărtate ale localităților.
Campanii de combatere și prevenire a discriminării în școli și medierea conflictelor
apărute în sistemul educațional, cu implicarea elevilor sau a părinților aparținând minorității rome.
Realizarea de activități extrașcolare cu elevi și copii romi și ne-romi pentru deprinderea și stimularea relațiilor interetnice.
Monitorizarea cazurilor de abandon școlar și intervenție prin furnizare de servicii de consiliere elevilor romi aflați în risc de abandon școlar și familiilor acestora.
2.7. Sănătate
Tendințele demografice ulterioare anului 1989 au relevat un declin continuu al populației, determinat de scăderea natalității, de creșterea mortalității și de migrație, iar starea de sănătate din țara noastră este mult mai scăzută decât în alte state europene.
Lipsa condițiilor decente de locuit, expunerea la evacuările forțate, supraaglomerarea în locuințe, accesul limitat la surse de apă potabilă și canalizare sunt probleme cu care romii se confruntă într-o pondere mult mai mare decât celelalte etnii și care îi fac vulnerabili la boli contagioase, cum sunt hepatita A și tuberculoza.
Starea de sănătate precară a populației rome se datorează de asemenea nivelului scăzut de educație, alimentației sărace, comunicării scăzute dintre romi și personalul medical, precum și lipsei actelor de identitate care să le permită accesul la asigurările de sănătate.
Mediatorul sanitar rom
Un program pilot care s-a dovedit un real succes, extins la nivel național și instituționalizat, este sistemul de mediere sanitară în folosul comunităților de romi.
Proiectul a fost inițiat de organizația neguvernamentală Romani CRISS în anul 2003 și avea ca scop instruirea și angajarea mediatorilor sanitari romi în comunitățile cu populație romă majoritară.
Mediatorul sanitar rom avea rolul de a apropia comunitățile de romi de serviciile de sănătate publică și trebuia să cunoască limba romani și să îndeplinească cerințele minimale de studii.
Mediatorii sanitari romi au fost treptat incluși în sistemul de sănătate publică, angajați și plătiți din fonduri publice, însă odată cu începerea procesului de descentralizare din 2010, numărul acestora a scăzut dramatic, deoarece în multe cazuri autoritățile publice locale nu au dorit să îi mai angajeze, chiar în condițiile în care salariile acestora erau asigurate din bugetul Ministerului Sănătății.
Programul de burse universitare pentru studenții romi mediciniști
În contextul în care personalul medical manifesta carențe privind acceptarea diversității culturale, toleranța și non-discriminarea, o inițiativă non-guvernamentală desfășurată sub auspiciile Deceniului de Incluziune a Romilor 2005 – 2015, și-a propus să ofere sprijin studenților mediciniști ori absolvenților romi de studii medicale care s-ar fi bucurat de mai multă încredere de către comunitatea romă.
Astfel, în anul 2008, Roma Education Fund și Open Society Insitute au demarat programul „Burse de studiu în domeniul medical pentru romi. Leadership în sănătate: o generație de profesioniști în domeniul sănătății! – Roma Health Scholarship Program (RHSP)”, care a avut drept scop formarea unei generații de specialiști în domeniul medical de etnie romă în ma multe țări din Europa Centrală și de Est, printre care și România.
Programul a fost inițiat în România începând cu anul 2008, cu sprijinul organizațiilor Active Watch – Agenția de Monitorizare a Presei, Asociația Medicilor Rezidenți și Centrul Romilor pentru Politici de Sănătate – Sastipen.
Proiectul viza sprijinirea studenților romi care studiau ori doreau să studieze medicina în România, precum și a romilor care urmau cursurile acreditate de Ministerul Educației, ale colegiilor de asistenți medicali și moaște, precum și medicilor rezidenți romi. În cadrul acestui program, beneficiarii burselor au avut posibilitatea de a învăța o limbă străină și de a participa la conferințe profesionale.
În plan instituțional, Strategia Guvernului României de incluziune a cetățenilor români aparținând minorității rome pentru perioada 2014 – 2020 prevede pentru domeniul Sănătate următoarele obiective specifice:
Îmbunătățirea accesului cetățenilor români aparținând minorității rome la servicii de sănătate de bază, preventive și curative, integrate și de calitate;
Reducerea riscurilor și prevenirea îmbolnăvirilor asociate modelelor de mortalitate și morbiditate prevalente în populația romă;
Creșterea capacității autorităților locale în procesul de identificare a nevoilor de sănătate, dezvoltare și implementare a programelor/intervențiilor de sănătate adresate comunităților cu romi, monitorizarea și evaluarea acestora.
Prevenirea discriminării cetățenilor români aparținând minorității rome care accesează serviciile de sănătate.
Pentru îndeplinirea acestor obiective, Strategia Guvernului României de incluziune a cetățenilor români aparținând minorității rome pentru perioada 2014 – 2020 prevede următoarele direcții de acțiune:
Îmbunătățirea accesului cetățenilor români aparținând minorității rome la servicii de sănătate de bază, preventive și curative, integrate și de calitate:
Dezvoltarea rețelei de servicii de sănătate de bază și promovarea asigurării de servicii integrate în domeniile protecției sociale, educației și sănătății la nivel comunitar:
Continuarea înființării de centre comunitare pilot (multifuncționale) la nivel local.
Îmbunătățirea cadrului normativ de funcționare a asistenței comunitare în sănătate.
Formarea unui grup de lucru permanent cu scopul de a analiza situațiile identificate și a elabora și promova proiecte de acte normative, atât în interiorul Ministerului Sănătății, cât și pe circuitul interministerial în vederea îmbunătățirii cadrului legislativ privind serviciile comunitare de bază și funcționarea acestora în sistem integrat.
Asigurarea controlului metodologic de către autoritățile publice centrale și locale:
standarde și proceduri privind serviciile comunitare integrate;
monitorizarea semestrială și evaluarea periodică a funcționării sistemului de servicii integrate.
Extinderea la nivel național a rețelei de centre comunitare care furnizează servicii de bază integrate.
Dezvoltarea capacității instituționale a furnizorilor de servicii de sănătate la nivel comunitar:
instruire și formare;
elaborarea de instrumente de lucru în sistem integrat, ghiduri și protocoale de practică.
Angajarea, cu prioritate, a unui asistent medical comunitar rom în comunitățile rurale cu cetățeni români aparținând acestei minorități .
Sprijinirea, în condițiile legislației în vigoare, a tinerilor romi absolvenți cu studii în domeniul medical, în vederea angajării acestora pe piața muncii inclusiv în comunitățile cu populație preponderent romă.
Creșterea ponderii cetățenilor români aparținând minorității rome în sistemul asigurărilor sociale de sănătate:
Informarea cetățenilor români aparținând minorității rome asupra dreptului la pachetul minimal de servicii de sănătate pentru persoanele care nu sunt incluse în sistemul asigurărilor sociale de sănătate;
Creșterea ponderii cetățenilor români aparținând minorității rome care beneficiază de serviciile de asistență medicală primară;
Monitorizarea accesului cetățenilor români aparținând minorității rome neasigurate la pachetul minimal de servicii de sănătate.
Reducerea riscurilor și prevenirea îmbolnăvirilor asociate modelelor de mortalitate și morbiditate prevalente la cetățenii români aparținând minorității rome:
Reducerea incidenței bolilor transmisibile și netransmisibile în rândul cetățenilor români aparținând minorității rome:
Creșterea acoperirii vaccinale la copiii din categoriile vulnerabile.
Implementarea de programe adaptate specificului diverselor comunități de romi sau mixte privind prevenția primară și depistarea precoce a bolilor cronice netransmisibile cu prevalență crescută în rândul populației rome.
Implementarea de programe de prevenire a bolilor transmisibile.
Dezvoltarea de parteneriate între structurile deconcentrate ale Ministerului Sănătății, autoritățile publice locale și societatea civilă în domeniul promovării sănătății și implementarea de programe și proiecte în acest domeniu.
Creșterea prevalenței utilizării planificării familiale, în special în rândul tinerelor rome și implementarea de intervenții adresate sănătății femeii și copilului:
Informarea și consilierea femeilor și fetelor rome privind sănătatea reproducerii, riscurile asociate mariajelor timpurii, sănătatea mamei și copilului, prevenirea și combaterea violenței domestice și a traficului de persoane.
Extinderea gradului de acoperire teritorială cu măsuri de contracepție gratuite.
Creșterea capacității personalului din rețeaua comunitară în domeniul sănătății reproducerii și sănătății mamei și copilului.
Creșterea rolului și capacității instituționale a autorităților publice locale în procesul de identificare a nevoilor de sănătate, definirea/dezvoltarea, implementarea, monitorizarea și evaluarea programelor de sănătate adresate comunităților cu cetățenii români aparținând minorității rome:
Dezvoltarea de programe de formare pentru autoritățile locale în domeniul politicilor de sănătate bazate pe elemente concrete, al sănătății publice și organizării sistemului de servicii de sănătate.
Identificarea și inventarierea nevoilor medico-sociale ale populației cu risc atât în mediul urban, cât și în mediul rural.
Elaborarea și implementarea de planuri de sănătate locale, județene și regionale adaptate specificului fiecărei comunități.
Furnizarea de asistență tehnică pentru elaborarea și implementarea planurilor de sănătate.
Consolidarea capacității autorităților publice locale în ceea ce privește recunoașterea și reacția la problemele de sănătate ale romilor și a altor grupuri vulnerabile, precum și formarea acestora în accesarea fondurilor europene cu care să faciliteze intervenția necesară.
Elaborarea unor instrumente standardizate de analiză, colectare de date, planificare, comunicare între autoritățile publice locale și centrale implicate în asigurarea asistenței medicale comunitare.
Prevenirea discriminării cetățenilor români aparținând minorității rome care accesează serviciile de sănătate;
Promovarea educației pentru nediscriminarea grupurilor vulnerabile în învățământul cu profil medical preuniversitar, universitar, postuniversitar.
Înființarea de către fiecare consiliu județean a unei linii verzi de sesizare a discriminării pacienților romi care accesează serviciile de sănătate,.
2.8. Locuire
Locuirea este un factor esențial pentru incluziunea socială, întrucât lipsa unei locuințe decente ori segregarea rezidențială duc la un cerc vicios al excluderii: limitarea integrării în muncă, accesul limitat la servicii publice de sănătate, precum și marginalizarea copiilor romi în școli segregate ori în clase separate din școlile așa-zis integrate.
Locuirea este de asemenea cea mai neglijată dintre politicile din domeniul incluziunii sociale a romilor, mai ales din punctul de vedere al alocării resurselor financiare pentru acest domeniu.
În țara noastră există o lipsă cronică de locuințe sociale, iar explozia prețurilor din domeniul imobiliar a limitat foarte mult posibilitatea achiziționării sau închirierii unei locuințe decente de pe piața liberă de către majoritatea categoriilor sărace de populație și mai ales de către mulți romi care trăiesc într-o stare de sărăcie extremă, cu precădere în mediul rural.
Odată cu tranziția către democrație și economia de piață, condițiile de locuire ale romilor s-au degradat într-un ritm accelerat, din pricina pregătirii profesionale inadecvate noii piețe a muncii, instruirii sumare și concedierilor discriminatoare. Acești factori i-au dus către condiții de sărăcie extremă pe mulți dintre romi.
După privatizarea fondului locativ de stat, mulți romi au căzut pradă speculatorilor imobiliari, fiind determinați să-și vândă locuințele dobândite în timpul perioadei comuniste și să se retragă în spații urbane și rurale insalubre, în condiții de suprapopulare, fără utilități și cel mai adesea fără perfectarea documentelor legale de proprietate asupra imobilelor.
Acest fapt a condus la numeroase evacuări forțate ale familiilor de romi, adesea cu mulți copii, efectuate în mijlocul iernii, în ciuda normelor internaționale care interzic aceasta, cu încălcarea drepturilor copilului și fără a li se asigura adăposturi alternative.
În același timp, soluția cea mai facilă a autorităților locale era trimiterea locatarilor romi evacuați în localitățile de origine, unde nu-i aștepta decât eventual un alt teren viran pe care să-și încropească colibele.
Astfel de măsuri au degradat mulți membri ai acestei categorii de populație de la statutul de beneficiar de locuință sărăcăcioasă la acela de persoană fără adăpost.
Ameliorarea condițiilor locative ale romilor, cu precădere ale celor din comunități compacte, izolate, reprezintă o problematică complexă care implică mai multe direcții de acțiune – sprijinirea romilor în vederea emiterii de acte de identitate, clarificarea situației juridice a imobilelor, îmbunătățirea infrastructurii, reabilitarea și construirea de locuințe.
În ciuda complexității acestei probleme, inițiativele din zona nonguvernamentală au demonstrat punctual că se pot obține rezultate pozitive
Programul de dezvoltare comunitară derulat de Agenția de Dezvoltare Comunitară „Împreună” – considerat de mass-media drept o premieră națională și un model de abordare – s-a implementat în anul 1999 în localitatea Nușfalău, județul Sălaj.
Acest program a urmat după ce în 1998, în aceeași localitate, s-a derulat un proiect generator de venituri „Punct de lucru – cărămidărie”, în care au fost produse aproximativ 250.000 de cărămizi arse peste numărul celor care s-au vândut.
Din cărămizile produse și comercializate de membrii comunității, au fost construite locuințe sociale pentru 10 familii un „Centru Comunitar Educațional”, au fost achitate taxele pentru racordarea la rețeaua de electricitate și pentru emiterea de documente de identitate.
Elementul de succes al proiectului a constat în valorizarea contribuției umane și financiare locale, prin care s-a reușit implicarea activă a membrilor comunității în efortul comun de îmbunătățire a calității vieții acestora.
O abordare și rezultate similare a avut și proiectul derulat în perioada 2009 – 2010 de Fundația Soros România în parteneriat cu Habitat for Humanity, prin care s-au construit 14 locuințe noi și s-au reabilitat 14 locuințe existente în două comunități de romi aflate în stare de sărăcie extremă din localitățile Bălțești, jud. Prahova și Vânători, jud. Neamț.
În plan instituțional, Strategia Guvernului României de incluziune a cetățenilor români aparținând minorității rome pentru perioada 2014 – 2020 prevede pentru domeniul locuire și mică infrastructură, ca obiectiv specific, asigurarea condițiilor decente de locuit în comunitățile defavorizate din punct de vedere economic și social, inclusiv în comunitățile de romi, precum și asigurarea accesului la servicii publice și la infrastructura de utilități publice.
În vederea îndeplinirii acestui obiectiv, au fost identificate următoarele priorități:
Realizarea de construcții de locuințe sociale la care să aibă acces nediscriminatoriu cetățenii români aparținând minorității rome cu venituri reduse;
Reabilitarea unor clădiri, aflate în proprietatea autorităților administrației publice locale, din zonele cu populație romă defavorizată;
Dezvoltarea infrastructurii de utilități publice în comunitățile locale cu populație romă defavorizată;
Dezvoltarea unor programe de regenerare urbană integrată și eradicare a habitatului insalubru, în baza unei legi și a unei metodologii specifice;
Elaborarea cadrului strategic prin care vor fi elaborate și implementate proiecte integrate de dezvoltare locală, cu finanțare FESI, destinate reducerii sărăciei populației defavorizate de la nivel urban;
Identificarea așezărilor informale în vederea dezvoltării unor politici adecvate;
Asigurarea cadrului legislativ și metodologic adecvat pentru îmbunătățirea calității condițiilor de locuit și a dezvoltării zonelor dezavantajate;
Cadastru și intabularea gratuită a proprietăților imobiliare cu atenție specială pentru grupurile vulnerabile și cetățenii români aparținând minorității rome.
Pentru realizarea acestor priorități, Strategia Guvernului României de incluziune a cetățenilor români aparținând minorității rome pentru perioada 2014 – 2020 prevede următoarele direcții de acțiune:
Susținerea proiectelor de construire și/sau reabilitare a locuințelor sociale, astfel încât persoanele din categoriile defavorizate, în special cetățenii români aparținând minorității rome, să poată beneficia de spații de locuire, inclusiv cu implicarea cetățenilor romi în construcția/reabilitarea locuințelor respective (activitate care va avea impact atât în domeniul ocupării cât și în domeniul responsabilizării acestora).
Asigurarea condițiilor decente de viață persoanelor aparținând grupurilor vulnerabile, în special cetățenii români aparținând minorității rome, prin dezvoltarea infrastructurii de utilități publice;
Implementarea unor programe de construcții de locuințe în zonele cu populație romă defavorizată;
Elaborarea procedurilor prin care vor fi elaborate și implementate proiecte integrate de dezvoltare locală, cu finanțare FESI, destinate reducerii sărăciei populației defavorizate de la nivel urban;
Definirea mecanismelor pentru dezvoltarea și implementarea proiectelor de regenerare urbană;
Asigurarea cadrului de reglementări și de instrumente de intervenție (inclusiv proiecte pilot), în vederea îmbunătățirii condițiilor de viață a grupurilor vulnerabile (inclusiv romi);
Identificarea așezărilor informale în vederea dezvoltării unor politici adecvate, în baza strategiei naționale a locuirii;
Simplificarea procedurii de înregistrare sistematică a proprietăților imobiliare;
Înregistrarea sistematică gratuită a proprietăților în sistemul informatic integrat de cadastru și carte funciară (cu atenție specială pentru grupurile vulnerabile și cetățenii români aparținând minorității rome);
Campanii de informare și conștientizare publică cu scopul înștiințării cetățenilor (cu atenție specială pentru grupurile vulnerabile și cetățenii români aparținând minorității rome) cu privire la desfășurarea lucrărilor de înregistrare sistematică a proprietăților, beneficiile ce decurg și modul de implicare a deținătorilor de proprietăți din zona respectivă;
Participarea grupurilor vulnerabile și a cetățenilor români aparținând minorității rome în cadrul procesului de înregistrare sistematică a proprietăților;
Consolidarea capacității administrative a autorităților administrației publice locale în vederea planificării strategice și accesării de fonduri externe nerambursabile destinate incluziunii romilor.
Pe aceste direcții de acțiune, Strategia Guvernului României de incluziune a cetățenilor români aparținând minorității rome pentru perioada 2014 – 2020 prevede următoarele măsuri pentru domeniul locuire și mică infrastructură:
Proiect de regenerare urbană integrată și eradicare a habitatului insalubru pentru grupurile defavorizate din cartierul Ferentari;
Asigurarea cadrului legislativ și metodologic adecvat pentru îmbunătățirea calității condițiilor de locuit și a dezvoltării zonelor dezavantajate;
Programul-pilot „Locuințe sociale pentru comunitățile de romi”, care are ca obiectiv construirea a 181 de locuințe sociale până în anul 2020;
Măsuri dedicate incluziunii sociale și reducerii sărăciei populației defavorizate de la nivel urban;
Modificarea legislației cu privire la înregistrarea sistematică a proprietăților;
Proiect de înregistrare sistematică a proprietăților în 44 unități administrativ teritoriale;
Programul Național de Cadastru și Carte Funciară – înregistrarea sistematică a proprietăților în 1210 unități administrativ-teritoriale;
Organizarea campaniilor de informare și conștientizare publică cu privire la desfășurarea lucrărilor de înregistrare sistematică a proprietăților;
Monitorizarea socială a participării grupurilor vulnerabile și populației rome în cadrul procesului de înregistrare sistematică a proprietăților;
Dezvoltarea capacității instituționale a autorităților administrației publice locale în vederea dezvoltării planurilor locale de acțiune privind incluziunea romilor
Capitolul 3
DREPTURILE GENERALE DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ INCIDENTE PROTECȚIEI SOCIALE A ROMILOR. ÎNCADRAREA ÎN MUNCĂ A ROMILOR
3.1. Prestațiile familiale
3.1.1. Considerații introductive
Prestațiile de asistență socială se pot acorda atât în bani, sub formă de ajutoare, alocații, indemnizații speciale sau compensații, cât și în natură, sub forma ajutoarelor materiale sau a unor diverse servicii sociale.
Prestațiile familiale sunt cele mai extinse și mai importante ajutoare în bani din spectrul asistenței sociale și constituie instrumentul de bază al politicilor familiale care au ca obiectiv să asigure familiei protecție, precum și condiții de dezvoltare și perpetuare care să-i permită să-și exercite plenar funcțiile.
Alocațiile familiale au apărut pentru prima oară în Belgia, în anul 1930, când, pe fondul valului general de revendicări salariale, industriașii belgieni au decis să acorde alocații speciale lucrătorilor, proporțional cu numărul copiilor avuți în întreținere. Modelul a fost urmat de industriașii francezi, începând din anul 1932. Născut inițial ca o inițiativă privată, acest regim de prestații a trecut treptat în sarcina statului în foarte multe țări.
În prezent, termenul de „prestații familiale” este folosit pentru toate alocațiile și ajutoarele care se atribuie în favoarea familiei.
Problematica prestațiilor familiale a fost abordată în plan internațional pentru prima dată în Recomandarea nr. 67/1944 a Organizației Internaționale a Muncii, care precizează că ajutorul poate fi acordat sub forma unor prestații în bani, care să susțină întreținerea familiilor numeroase, ori sub forma unor prestații în natură, care să ajute familiile să-și crească copii în condiții sănătoase. Totodată, documentul cuprindea prevederi privind cuantumul acestor prestații, care trebuie determinat în funcție de venitul părinților și care ar trebui să reprezinte o contribuție însemnată la cheltuielile de întreținere a copiilor.
Convenția nr. 102/1952 a Organizației Internaționale a Muncii reia problema prestațiilor familiale, precizând că este necesar un stagiu pentru beneficiari de trei luni de cotizare sau ocupare, ori 12 luni de rezidență.
Prestațiile familiale în bani pot îmbrăca o mare diversitate de forme, fiind diferite ca sumă, destinație, condiții de atribuire și arie de cuprindere. Astfel, alocațiile pentru copii pot fi condiționate ori universale și pot reprezenta fie o sumă fixă, fie o sumă stabilită în funcție de venitul familiei, numărul copiilor aflați în îngrijire sau vârsta acestora.
Valoarea prestațiilor variază de la o țară la alta și poate fi cuprinsă între 3% și 25% dintr-un câștig mediu. Prestațiile pot fi progresive, crescând începând cu al doilea copil, ori pot fi diminuate sau chiar sistate după un anumit număr de copii.
3.1.2. Alocația de stat pentru copii
Alocația de stat pentru copii, reglementată prin Legea nr. 61/1993, este una din principale prestații de asistență socială ce constă într-o sumă de bani pe care statul o acordă familiilor cu copii în vederea acoperirii nevoilor de creștere și educare a acestor copii.
Prin Legea nr. 61/1993 privind alocația de stat pentru copii este instituit principiul universalității prestațiilor familiale ca principal criteriu legal de acordare al alocației de stat pentru copii, spre deosebire de vechea reglementare (Decretul nr. 410/1985), care condiționa acordarea alocației de stat pentru copii de calitatea de salariat a părintelui copilului minor.
Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 61/1993, beneficiază de alocație de stat pentru copii toți copiii în vârstă de până la 18 ani. De asemenea, conform alin. (3) al aceluiași articol, alocația de stat pentru copii se acordă și tinerilor care au împlinit vârsta de 18 ani, care urmează cursurile învățământului liceal sau profesional, organizate în condițiile legii, până la terminarea acestora.
Alin. (4) al art. 1 din același act normativ prevede că tinerii prevăzuți la alin. (3) care repetă anul școlar nu beneficiază de alocație de stat, cu excepția celor care repetă din motive de sănătate, dovedite cu certificat medical.
3.1.3. Alocația pentru susținerea familiei
Prin Legea nr. 277/2010 sa instituit alocația pentru susținerea familiei ca formă de sprijin pentru familiile cu venituri reduse care au în creștere și îngrijire copii în vârstă de până la 18 ani.
Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 277/2010, acordarea alocației pentru susținerea familiei are ca scop completarea veniturilor familiilor în vederea asigurării unor condiții mai bune pentru creșterea, îngrijirea și educarea copiilor, precum și stimularea frecventării de către copiii de vârstă școlară, aflați în îngrijirea familiilor cu venituri reduse, a cursurilor unei forme de învățământ, organizate potrivit legii.
Beneficiarii alocației pentru susținerea familiei sunt familia formată din soț, soție și copiii aflați în întreținerea acestora, care locuiesc împreună, precum și familia formată din persoana singură și copiii aflați în întreținerea acesteia și care locuiesc împreună cu aceasta (familia monoparentală).
Potrivit art. 7 alin (2) din Legea nr. 277/2010, beneficiază de alocație și persoanele fără domiciliu sau reședință și fără locuință, pe baza declarației pe propria răspundere că nu au solicitat alocația de la alte primării.
Conform art. 8 din același act normativ, familiile definite la art. 2, care au în întreținere copii de vârstă școlară, beneficiază de alocație în condițiile în care copiii frecventează fără întrerupere cursurile unei forme de învățământ organizate potrivit legii, cu excepția celor care le întrerup din motive medicale, și nu înregistrează absențe nemotivate în cursul unui semestru care să conducă la scăderea sub 8 a notei la purtare. Pentru familiile care au în întreținere copii de vârstă școlară cu handicap grav sau accentuat și care nu frecventează o formă de învățământ organizată în condițiile legii, alocația se acordă cu condiția prezentării certificatului de încadrare într-un grad de handicap.
3.1.4. Ajutoarele de urgență
Guvernul, la propunerea Ministerului Muncii și Justiției Sociale, precum și primarii pot acorda ajutoare de urgență, în limita fondurilor existente, familiilor sau persoanelor care se află în situații de necesitate cauzate de calamități naturale, incendii, accidente precum și de alte situații deosebite stabilite prin lege, respectiv prin hotărâre a consiliului local.
Propunerea de acordare a ajutoarelor de urgență are la bază solicitarea unui membru de familie sau a persoanei singure, precum și ancheta socială prin care se certifică existența situațiilor de necesitate sau, după caz, a situațiilor deosebite în care se află familiile sau persoanele singure.
Primarii pot organiza acordarea ajutorului social în bani și în natură prin plata unor cheltuieli de întreținere și încălzire a locuinței, precum și obligații față de bugetele locale, la prețurile și tarifele stabilite potrivit legii. De asemenea, pot dispune ca o parte din cheltuielile cu înmormântarea persoanelor din familiile beneficiare de ajutor social să fie asigurate din fondurile alocate pentru plata ajutorului social.
Ajutorul constând în cheltuielile cu înmormântarea se acordă unei singure persoane care poate fi după caz, soțul sau soția supraviețuitoare, copilul, părintele, tutorele, curatorul, moștenitorul în condițiile dreptului comun sau în lipsa acesteia, persoanei care dovedește că a suportat cheltuielile cu înmormântarea.
Ajutorul se acordă pe bază de cerere însoțită de următoarele acte, după caz:
certificatul de deces, în original și în copie;
actul de identitate al solicitantului;
acte de stare civilă ale solicitantului din care să rezulte relația de rudenie cu decedatul sau, după caz, acte care atestă calitatea de moștenitor, tutore, curator;
dovezi privind suportarea cheltuielilor cu înmormântarea.
Cererea și actele doveditoare se înregistrează la primarul localității unde familia din care a făcut parte persoana decedată ori, după caz, persoana singură decedată a beneficiat de ajutor social.
3.2. Cantinele de ajutor social
3.2.1. Noțiunea cantinelor de ajutor social
Potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 208/1997, cantinele de ajutor social sunt unități publice de asistența socială, cu personalitate juridică, care funcționează în subordinea consiliilor locale și care prestează servicii sociale gratuite sau contra cost persoanelor aflate în situații economico-sociale sau medicale deosebite.
3.2.2. Persoanele îndreptățite să beneficieze de serviciile cantinei de ajutor social
Conform art. 2 din Legea nr. 208/1997, pot beneficia de serviciile cantinelor de ajutor social următoarele categorii de persoane:
copiii în vârsta de până la 18 ani, aflați în întreținerea acelor familii al căror venit net mediu lunar pe o persoană în întreținere este sub nivelul venitului net lunar, pentru o persoană singura, luat în calcul la stabilirea ajutorului social;
tinerii care urmează cursuri de zi la instituțiile de învățământ ce funcționează în condițiile legii, până la terminarea acestora, dar fără a depăși vârsta de 25 de ani, respectiv 26 de ani în cazul celor care urmează studii superioare cu o durată mai mare de 5 ani, care se afla în situația prevăzută la lit. a);
persoanele care beneficiază de ajutor social sau de alte ajutoare bănești acordate în condițiile legii și al căror venit este de până la nivelul venitului net lunar pentru o persoană singura, luat în calcul la stabilirea ajutorului social;
pensionarii;
persoanele care au împlinit vârsta de pensionare, aflate într-una dintre următoarele situații: sunt izolate social, nu au susținători legali, sunt lipsite de venituri;
invalizii și bolnavii cronici;
orice persoană care, temporar, nu realizează venituri.
Aceste persoane beneficiază de serviciile cantinelor de ajutor social, în condițiile prevăzute de prezenta lege, pe o perioadă de cel mult 90 de zile pe an.
3.2.3. Persoanele care nu beneficiază de serviciile cantinelor de ajutor social
Potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 208/1997, nu beneficiază de serviciile prestate de cantinele de ajutor social persoanele cărora le sunt aplicabile prevederile art. 6 alin. (1) lit. a) și c) din Legea nr. 1/1991 privind protecția socială a șomerilor și reintegrarea lor profesională, respectiv:
persoanele care dețin, împreună cu membrii familiei, terenuri agricole în suprafață de cel puțin 20.000 m2 în zonele colinare și de șes și de cel puțin 40.000 m2 în zonele montane;
persoanele cărora li s-a oferit un loc de muncă corespunzător pregătirii și nivelului studiilor, situației personale și stării de sănătate, situat la cel mult 50 km de localitatea de domiciliu, sau cărora li s-a recomandat de către oficiile forței de muncă, în scris, să urmeze cursuri de calificare, recalificare, perfecționare sau, după caz, alte forme de pregătire profesională și au refuzat nejustificat oferta sau recomandarea.
3.2.4. Serviciile sociale prestate de cantinele de ajutor social persoanelor îndreptățite
Potrivit art. 3 din Legea nr. 208/1997, cantinele de ajutor social prestează, după caz, următoarele servicii sociale persoanelor îndreptățite:
a) pregătirea și servirea a doua mese, zilnic, de persoana, prânzul și cina, în limita alocației de hrana prevăzute de reglementările legale;
b) aprovizionarea, contra cost, de la sediul cantinei cu produse agroalimentare de baza, la prețurile la care acestea au fost achiziționate;
c) transport gratuit numai pentru persoanele care beneficiază de distribuirea hranei la domiciliu;
d) pregătirea și distribuirea hranei prin centre mobile, pentru situații deosebite.
Serviciile sociale prevăzute la lit. a) se prestează gratuit pentru persoanele stabilite la art. 2, care nu au venituri sau ale căror venituri sunt sub nivelul venitului net lunar, pentru o persoană singura, luat în calcul la stabilirea ajutorului social.
Conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 208/1997, persoanele îndreptățite sa beneficieze de serviciile cantinei de ajutor social, stabilite la art. 2, și care realizează venituri ce se situează peste nivelul venitului net lunar, pentru o persoană singura, luat în calcul la stabilirea ajutorului social, pot beneficia de serviciile cantinei de ajutor social, cu plata unei contribuții de 30% din venitul pe persoana, fără a se depăși costul meselor servite, calculat pe aceeași perioadă.
3.2.5. Pregătirea și distribuirea hranei
Potrivit art. 5 din Legea nr. 208/1997, hrana pentru cele doua mese se distribuie, de regula, o dată pe zi, la sediul cantinei sau prin punctele de servire organizate în acest scop.
Persoanelor care, din motive obiective, rezultate din ancheta socială, nu se pot deplasa la sediul cantinei, li se distribuie hrana pentru cele doua mese zilnice la domiciliu, o dată pe zi, transportul gratuit al acesteia fiind aprobat de directorul cantinei de ajutor social.
3.2.6. Finanțarea cantinelor de ajutor social
Potrivit art. 8 din Legea nr. 208/1997, baza materială necesară funcționarii cantinelor de ajutor social și controlul activității acestora se asigura de către consiliile locale. Finanțarea cantinelor de ajutor social se face din bugetele locale.
Cantinele de ajutor social pot organiza, conform art. 10 din același act normativ, cu aprobarea consiliului local, în funcție de condițiile de care dispun, gospodării-anexa cu profil agroalimentar și zootehnic, cu activități autofinanțate, pentru îmbunătățirea hranei persoanelor asistate.
Sponsorizările și donațiile în bani și în natura, făcute de persoanele fizice și juridice, române și străine, cantinelor de ajutor social pot fi folosite numai în scopul dezvoltării și îmbunătățirii calității serviciilor pe care le prestează.
Consiliile locale pot acorda subvenții de la bugetele proprii asociațiilor și fundațiilor avizate de Ministerul Muncii și Protecției Sociale și care au ca obiect de activitate organizarea de cantine de ajutor social.
Contribuțiile datorate de persoanele beneficiare ale serviciilor cantinelor de ajutor social și încasate, potrivit prevederilor art. 4, se fac venit la bugetul local, iar încasările provenite din alte activități, în condițiile art. 10, rămân la dispoziția cantinei de ajutor social, pentru îmbunătățirea hranei persoanelor asistate.
3.3. Ajutorul social
3.3.1. Noțiune
Protecția socială a familiilor sărace se realizează în general prin asigurarea unui venit minim, însă și prin alte mijloace, cum sunt alocațiile pentru susținerea familiei. De asemenea, beneficiază de protecție socială persoanele în vârstă, precum și tinerii care ajung în pragul sărăciei din cauza precarității ocupării și creșterii ratei șomajului.
Ajutorul social poate fi definit ca fiind forma de protecție socială care se întemeiază pe principiul solidarității și care se concretizează în acordarea de alocații diferențiale finanțate din venituri locale cu suplimentare de la bugetul de stat, destinate să ajute familiile și persoanele singure, cu venituri scăzute, sub un prag considerat ca minim de bază.
3.3.2. Beneficiarii ajutorului social
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 67/1995 privind ajutorul social, beneficiarii ajutorului social sunt familiile, precum și persoanele singure, fără venituri sau cu venituri mici.
Persoanele apte de muncă, care nu sunt salariate și nu realizează venituri din alte activități, se iau în considerare ca membri de familie la determinarea nivelului de venituri pe familie numai dacă fac dovada ca s-au prezentat la oficiul forțelor de muncă pentru încadrare și nu au refuzat un loc de muncă, precum și ca au urmat sau urmează cursurile de calificare ce li s-au recomandat sau la care au fost înscrise.
3.3.3. Stabilirea și plata ajutorului social
Potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 67/1995, stabilirea și plata ajutorului social se fac prin dispoziția primarului, pe baza documentației prezentate de serviciile publice de specialitate. Dispoziția primarului se comunică titularului ajutorului social în termen de 15 zile de la emitere.
3.3.4. Finanțarea ajutorului social
Conform art. 21 din Legea nr. 67/1995, fondurile necesare plății ajutorului social se suporta din bugetele locale ale unităților administrativ-teritoriale, din veniturile proprii și din sumele defalcate cu aceasta destinație din bugetul de stat.
Articolul 22 din același act normativ prevede că Guvernul și primării pot acorda ajutoare de urgenta, în limita fondurilor existente, familiilor sau persoanelor care se afla în situații de necesitate datorate calamităților naturale, incendiilor, accidentelor sau altor cauze temeinic justificate.
3.4. Profilul ocupării minorității rome
Problematica ocupării rome prezintă interes nu numai din perspectiva recomandărilor europene privind ocuparea și egalitatea de oportunitate, ci și din motive structurale specifice.
Astfel, în contextul circulației libere a forței de muncă, odată cu intrarea României în UE, crește importanța fenomenului de migrație a romilor, aceasta fiind în cea mai mare parte migrație pentru muncă.
Întrucât România este statul european cu cea mai extinsă minoritate romă în populația națională, intervenția în direcția creșterii ocupării devine o miză de interes internațional.
Pe de altă parte, populația romă este în medie mai tânără decât populația non-romă. Având în vedere acest aspect, ratele constant ridicate de sărăcie și cele constant scăzute de ocupare relevă potențialul de muncă și de dezvoltare nevalorificat al acestui segment al populației, potențialul de creștere al veniturilor bugetare și reducerea cheltuielilor sociale ocazionate de atragerea lui pe piața muncii, precum și aspectele sociale care vor apărea la vârsta pensionării în contextul subocupării lor cronice.
Nivelul scăzut de calificare și de ocupare sunt responsabile direct pentru nivelul de venit scăzut al familiilor rome. Poziția în distribuția veniturilor monetare a rămas aproape neschimbată față de anul 1998: venitul mediu per capita reprezenta în 2010 12 % din salariul mediu pe economie, față de 15 % în 1998, iar proporția celor care nu dobândiseră niciun venit în ultima lună a fost de 4,2 % față de 4,5 %.
Cel mai important factor al accesului la venituri este educația, însă alături de acesta, un factor de influență îl constituie și tipul comunității de rezidență. Într-o localitate în care sunt mai mulți non-romi crește probabilitatea accesului la venituri regulate și în meserii netradiționale, la fel cum dimensiunea mare a localității ori locuirea în vecinătatea ei crește probabilitatea accesului la venituri.
3.5. Politici și instituții privind ocuparea minorității rome
Înainte de apariția primei Strategii de îmbunătățire a situației romilor din România în anul 2001, problematica minorității rome a fost abordată în contextul general al politicilor pentru minorități, a legislației naționale și a pactelor internaționale la care România este parte.
Aceste documente urmăreau cu precădere exercitarea drepturilor și dezvoltarea minorităților, precum și posibilitatea de exprimare nestingherită a identității lor etnice și culturale.
Relația romilor cu piața muncii a fost stipulată în cadrul legislației naționale privind ocuparea, obiectivele ocupării romilor regăsindu-se printre prioritățile programelor naționale strategice ale ultimului deceniu.
Concomitent cu asumarea obiectivelor de incluziune socială și economică urmărite și recomandate de modelul social european, după anul 2000 și mai ales ulterior momentului integrării în UE, politicile de ocupare s-au adresat tot mai explicit grupurilor vulnerabile, iar nivelul scăzut de educație și calificare, istoricul neocupării formale, precum și nivelul de trai general scăzut au calificat populația romă ca grup vulnerabil.
Strategia națională de îmbunătățire a situației romilor a prevăzut ca direcții de intervenție privind ocuparea, elaborarea unor planuri de calificare și reconversie profesională specifice, revalorizarea meseriilor tradiționale, acordarea de facilități antreprenorilor care angajează romi, stimularea ocupării agricole, reducerea decalajelor de gen în ocuparea romilor și a discriminării, susținerea inițiativelor antreprenoriale ale romilor și a activităților generatoare de venituri, susținerea ocupării tinerilor și monitorizarea evoluției profesionale a tinerilor romi cu studii superioare.
3.6. Relația minorității rome cu piața muncii
La nivelul autorităților locale există opinia că romii nu vor să muncească, așteptând mai degrabă să li se dea. În acest context, ajutoarele financiare și financiare adresate romilor nu sut considerate oportune. Cu toate că există tendințe evazioniste, din perspectiva politicii publice sunt mai important de urmărit tendințele centripete, care pot fi valorificate în sensul dezvoltării sociale și comunitare.
Studiile comunitare au demonstrat și că populația romă se poate mobiliza în jurul unui scop comunitar, că dorește să fie implicată în procesul productiv, însă nivelul scăzut de calificare, „tradiția” ori eterogenitatea comunității fac ca acest lucru să nu se întâmple întotdeauna în forma ori în condițiile așteptate. Nevoia de înțelegere a mecanismelor și valorilor de comunicare și relaționare, nevoia unui lider ori expert local, este vitală pentru creșterea de durată a gradului de ocupare în structuri formale a minorității rome.
Insuccesul în accesarea pieței formale a muncii îi face pe romi să dezvolte propria activitate economică – zilieră (acolo unde este nevoie de muncă brută, în întreprinderi sau gospodării private) și de oportunitate (de regulă slab calificată sau tradițională, în țară sau în străinătate.
Forțați să supraviețuiască, romii găsesc oportunități de venit, nișe de cerere locală neacoperită, ca de pildă:
furtul lemnului din păduri și din gospodării ori al altor produse (alimente, animale, fier);
servicii ocazionale – cărăușie sau transport de sare, piatră ori persoane;
lăutărie, fabricarea cărămizilor, prelucrarea metalului, a răchitei, nuielelor, pielăria și comercializarea produselor astfel obținute;
aprovizionarea producătorilor locali de industrie ușoară cu fructe de pădure, ciuperci, nuci, pene, plante medicinale etc.;
culesul legumelor și fructelor rămase după recoltare pentru propria hrană;
adunarea materialelor reciclabile din containerele de deșeuri menajere sau de la gropile de gunoi.
Unele activități se bazează pe meserii tradiționale, în vreme ce altele sunt tradițional învățate. Meseriile tradiționale au supraviețuit răspunzând unei cereri locale.
Migrația sezonieră sau ocazională pentru muncă – viața seminomadă – nu a dispărut, fiind întâlnită cu precădere în zonele rurale, și este practicată în vederea vânzării produselor rezultate din meserii tradiționale, pentru lăutărie ori pentru agricultură. Copiii sunt și ei cooptați în procesul migrației ocupaționale, în ciuda faptului că asta înseamnă absența de la școală ori abandonul școlar.
Munca sezonieră și ocazională în țară este completată cu munca în străinătate, prin angajamente temporare de scurtă durată, în activități similare celor sezoniere din țară, însă mai bine plătite.
3.7. Proiecte și inițiative privind creșterea ocupării minorității rome
Primele măsuri în scopul creșterii ocupării minorității rome au fost luate la începutul anilor '90, când primii etnici romi au fost cuprinși în structuri de reprezentare și în cadrul administrației centrale. Tot în acea perioadă s-au implementat măsurile afirmative de acceptare a romilor în învățământul superior pe locuri dedicate, începând din anul 1995. Mulți dintre absolvenți conduc în prezent instituții de reprezentare a romilor ori organizații non-guvernamentale cu activitate dedicată.
Recunoașterea meseriei de mediator sanitar și educațional, demers început în 1996, dar pus în practică abia după anul 2002, precum și acceptarea poziției de expert local în administrațiile locale au susținut indirect creșterea ocupării minorității rome și au forțat creșterea nivelului educațional.
Responsabilă pentru implementarea dialogului social și a strategiilor în domeniul ocupării și formării profesionale, precum și pentru protecția socială a persoanelor neîncadrate în muncă, după 2001, A.N.O.F.M. a preluat între obiectivele sale operaționale – în Planul național de acțiune privind ocuparea (P.N.A.O.) sau Programul Național de reconversie profesională – ținte ale documentelor programatice; sunt formulate astfel obiective anuale de ocupare, pe tipuri de măsuri active și grupuri vulnerabile, precum și meseriile vizate prin programele de calificare.
Formele de intervenție pentru creșterea ocupării gestionate mai ales de structurile locale ale A.N.O.F.M. sunt:
serviciile gratuite de mediere a muncii, de informare, consiliere și orientare profesională (prin 8 Centre Regionale de Formare Profesională a Adulților – C.R.F.P.A.);
calificare profesională;
stimularea reîncadrării în muncă prin acordarea de alocații șomerilor care se încadrează înainte de expirarea șomajului;
acordarea de prime în vederea susținerii mobilității forței de muncă; consultanță și asistență în vederea începerii unei afaceri;
acordarea de subvenții angajatorilor care angajează persoane din categorii dezavantajate;
acompaniament personalizat tinerilor cu risc de marginalizare socială prin încheierea de contracte de solidaritate, inclusiv subvenționarea angajatorilor.
Țintele anuale de ocupare pentru etnicii romi s-au redus la jumătate în timpul crizei din ultimii ani: 5.760 persoane în 2011 față de 11.090 persoane în 2008, ceea ce reprezintă 2,8%, respectiv 1,8% din ținta totală de ocupare a anului.
Ținta de ocupare a anului 2011 reprezenta 16% din populația de etnie romă propusă a fi cuprinsă în programele de măsuri active în acel an. S-a urmărit în mod deosebit activitatea de creștere a ocupării rome prin programe dedicate, cade pildă programele 150, respectiv 145 din ultimii doi ani, similar Programului 155 sau Programului 40, care vizează ocuparea în localități rurale, respectiv urbane cu rate ridicate ale șomajului de termen lung. Programul dedicat romilor vizează localitățile cu procent ridicat de romi.
Serviciile de calificare ale C.R.F.P.A. sunt împărțite în 3 categorii în funcție de nivelul de educație minim necesar pentru eligibilitate și de durata lor. Cursurile de nivel 1 aveau o durată de 45 de zile și impuneau inițial ciclul gimnazial complet (8 clase). Cursurile acestui nivel au fost cele mai solicitate, de multe ori de persoane care nu îndeplineau condiția de educație, dintre care foarte multe persoane de etnie romă.
Pentru a ușura accesul solicitanților la calificare profesională condiția de studii a fost suspendată.
Servind dezideratului flexibilizării accesului pe piața muncii, trei dintre C.R.F.P.A. ofereau și servicii de evaluare a competențelor profesionale dobândite pe căi non-formale sau informale, prin care se pot obține diplome de calificare cu recunoaștere națională. De asemenea, A.N.O.F.M. urmărește distinct și ocuparea pe durată determinată (chiar mai puțin de 6 luni), care în cazul șomajului pe termen lung și al persoanelor de etnie romă are avantajul de a permite formalizarea unor activități sezoniere, precum și reducerea distanței sociale dintre etnicii romi și populația majoritară, acomodarea cu un program de muncă stabil, respectiv menținerea contactului cu piața muncii. Legea nr. 52/2011 privind exercitarea unor activități cu caracter ocazional desfășurate de zilieri se poate și ea subsuma acestor scopuri. Deși formulată mai degrabă ca răspuns la nevoia de creștere a veniturilor bugetare, Legea nr. 52/2011 urmărește să formalizeze relațiile de muncă sezoniere prin înregistrarea lor în baza unei evidențe și nu a unui contract de muncă, veniturile astfel obținute fiind supuse numai impozitului pe venit, nu și celor de tip asiguratoriu.
Între programele derulate la scară națională de către A.N.O.F.M. se află și două inițiative ale unui ONG de reprezentare: Bursa locurilor de muncă pentru romi (2001) și Caravana ocupării (2005). Bursa pune față în față angajatorii potențiali cu forța de muncă disponibilă, în vreme ce Caravana vine în mijlocul comunității pentru a informa despre serviciile dedicate cetățenilor, dar și pentru a lua contact cu obstacolele în calea ocupării în comunitățile rome.
În primii doi ani ai Caravanei au fost vizitate 850, respectiv 989 comunități, au participat la eveniment aproximativ 25.000 romi anual, au fost nou înscriși în baza de date peste 12.000 persoane în cei doi ani oi au fost ocupate cca 6.500 persoane, din care 1.500 femei.
În afara acestor proiecte de anvergură, structurile locale ale A.N.O.F.M. au derulat și inițiative individuale, între care și evenimentele de tipul „Porți deschise” menite să contribuie la apropierea dintre autorități locale publice sau de reprezentare, angajatori, media și grupurile vulnerabile. Anul evenimentelor de acest tip pare să fi fost 2008, însă singura inițiativă identificată de acest fel, adresată explicit etnicilor romi a avut loc în anul 2011 în Covasna; cu această ocazie, pe lângă servicii de consiliere și mediere, s-a organizat și un job-club în care s-au prezentat așteptările și exigențele angajatorilor, specificul pieței muncii locale, precum și tehnici de căutare a unui loc de muncă.
Potrivit raportării periodice a A.N.O.F.M., în primele 11 luni ale anului 2011 ținta de ocupare a etnicilor romi a fost atinsă în proporție de 91%, fiind ușor depășită ținta programului focalizat (Programul 145, din comunitățile cu pondere mare a romilor).
În contextul POS DRU, structurile A.N.O.F.M. au fost implicate în puține proiecte inter-parteneriale dedicate explicit romilor, Agenția fiind implicată în proiecte dedicate ocupării grupurilor vulnerabile (nu doar etnici romi) sau a îmbunătățirii capacității instituționale și administrative de răspuns la cerințele de pe piața muncii. Acest din urmă obiectiv a prezentat în ultimii ani un interes în creștere.
Între cele mai recente proiecte în care a fost implicată A.N.O.F.M., proiectul „C.I.P.S. – centre de incluziune profesională și socială”, demarat în 2011, urmărește incluziunea grupurilor vulnerabile și în același timp dezvoltarea capacității instituționale a administrației locale prin implicarea tuturor actorilor locali relevanți în combaterea marginalizării sociale. Proiectul a fost inițiat în fază de pilot în 6 județe din 4 regiuni de dezvoltare și numără între beneficiari persoane din grupuri vulnerabile, dar și manageri, personal al autorităților publice locale, al organizațiilor, societății civile, al furnizorilor de servicii sociale și de ocupare a grupurilor vulnerabile.
Ca instituție de reprezentare, A.N.R. s-a implicat, în acest context, în implementarea unor inițiative complexe de promovare a incluziunii ocupaționale în proiecte cu largă acoperire națională (cu cel puțin un punct de implementare pe regiune), în parteneriat cu autorități naționale și internaționale, centrale și locale, precum și cu ONG-uri. Concretizate în proiecte extinse pe 2 – 3 ani aceste inițiative au vizat:
dezvoltarea rețelei de experți locali;
creșterea nivelului de educație prin acțiuni de prevenire a abandonului școlar;
susținerea educației de tip „a II-a șansă”, promovarea educației de tip „învățare pe tot parcursul vieții”
creșterea ocupării prin atragerea în programe complexe de consiliere și dezvoltare personală și profesională în cadrul a 8 Centre Socio – Ocupaționale (după modelul programului spaniol Acceder), susținerea inițiativelor de tipul economiei sociale, dezvoltarea formării profesionale și a inițiativelor antreprenoriale, a parteneriatului public privat, a serviciilor sociale menite să contribuie la menținerea ocupării.
Demarat ca demers dedicat educației, în 1999 – 2000, prin inițiativa unor ONG-uri, programul „A doua șansă” a fost ajustat ulterior, fiind promovat prin diferite proiecte și programe, dobândind un interes aparte în perspectiva incluziunii ocupaționale a etnicilor romi.
Inițial prin proiect s-a urmărit corecția abandonului școlar pentru cei care nu mai pot relua cursurile învățământului de masă (învățământului primar și pe cel secundar inferior) în 27 de județe, asociind ulterior secțiunii de învățământ secundar și o componentă de formare profesională.
Programa a vizat cunoștințe de bază și cu caracter practic, pe o durată medie de 4 ani și un program adaptat condiționărilor profesionale și familiale ale beneficiarilor. Raportul de monitorizare a programului a indicat o bună receptare a acestuia atât în rândul beneficiarilor, cât și al cadrelor didactice și al autorităților locale și faptul că, deși nu este explicit dedicat romilor, peste 2/3 din cursanți au fost etnici romi (68,4%).
Motivațiile participării școlare scăzute în învățământul de masă s-au regăsit și în cazul acestui program: absența copiilor/adulților datorită implicării în munci ocazionale alături de părinți, în activități ocazionale și seminomade, a muncii în schimbul de după-amiază ori a condiționărilor culturale; precaritatea situației socio-economice din familie ori sarcini gospodărești care restricționează participarea/performanța școlară, precum și durata programului – considerată lungă.
Participanții în program au indicat un interes pragmatic al cursanților față de aceste cursuri: să poată obține permis de conducere, să se poată descurca cu documente în afacerile pe care le derulează, să se poată informa (despre drepturi, oferte de muncă, programe TV), să poată semna acte, să poată încasa alocația, ori în vederea plecării la muncă în străinătate. Pe lângă aceste argumente, cursanții au invocat și motivația profesională (accesul pe piața muncii, un loc de muncă mai bun sau păstrarea celui prezent), dar și nevoia de a-și ajuta și motiva copii să meargă la școală ori rușinea față de propriii copiii datorată faptului că sunt analfabeți.
Capitolul 4
SERVICIILE SOCIALE
4.1. Cadrul legislativ național și European
Serviciile sociale reprezintă o componentă a sistemului național de asistență și protecție socială a cărui scop este sprijinirea persoanelor care trec prin situații de criză sau vulnerabilitate socială, precum și prevenirea și combaterea riscului de excluziune socială, creșterea calității vieții și promovarea incluziunii sociale pentru toți cetățenii unei comunități.
Sistemul serviciilor sociale din țara noastră acoperă o gamă largă și diversificată de servicii adresate persoanelor sau grupurilor de persoane aflate în situații de dificultate temporară ori pe termen lung și nu are la bază principiul contributivității.
Dreptul la servicii sociale este stipulat în art. 14 din Carta Socială Europeană, ratificată de România în anul 1999, prin care statele semnatare se angajează să:
încurajeze ori să organizeze serviciile care utilizează metode specifice serviciului social și care contribuie la bunăstarea și la dezvoltarea indivizilor și a grupurilor în cadrul comunității, precum și adaptarea lor la mediul social;
încurajeze participarea indivizilor și a organizațiilor de caritate sau a altor organizații la crearea ori la menținerea acestor servicii.
Cadrul legislativ pentru organizarea furnizării serviciilor sociale a fost creat prin adoptarea Legii nr. 705/2001 privind Sistemul Național de Asistență Socială, precum și prin O.G. nr. 68/2003 privind serviciile sociale, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 515/2003, cu modificările și completările ulterioare.
Totodată, a fost adoptată prin H.G. nr. 1826/2005 Strategia de dezvoltare a serviciilor sociale. Acest act normativ descrie rolul serviciilor sociale ca fiind acela de a „permite persoanelor, grupurilor și colectivităților să-și rezolve problemele care apar în cadrul procesului de adaptare la o societate în permanentă evoluție, să identifice cauzele care pot conduce la compromiterea echilibrului de funcționare socială și să acționeze în vederea ameliorării condițiilor economice și sociale ale categoriilor țintă.”
În preambulul acestei strategii se menționează că dacă nu există un consens conceptual referitor la termenul de „servicii sociale” similar celui utilizat la nivel european și dacă fiecare stat membru are dezvoltate propriile sisteme de protecție socială, termenii vor fi preluați ca atare.
Prin urmare, termeni ca servicii sociale (social services), bunăstare socială (social welfare), protecție socială (social protection), asistență socială (social assistance, social work), îngrijire socială (social care), servicii sociale personale (personal social services) în cazul serviciilor destinate acoperirii unor nevoi individuale, au fost folosiți pentru a defini tipuri de servicii aproape identice.
Astfel, dificultățile de delimitare conceptuală se reflectă în mare măsură și în modul de percepere și funcționare al sistemului de servicii sociale din România, care sub presiunea metodologiei europene aflate la rândul ei în evoluție, încă nu reușește să evolueze coerent.
Calitatea și tipul serviciilor sociale trebuie să se adapteze la dinamica socială, la schimbările socio-economice și culturale și să ofere un răspuns corespunzător diferitelor nevoi sociale ori situații de vulnerabilitate.
Serviciile sociale se asigură de către furnizorii publici și privați prin dezvoltarea sistematică a unui parteneriat sănătos între cele două sisteme, condiție esențială pentru menținerea ori chiar creșterea calității serviciilor.
Furnizorii de servicii sociale acreditați sunt înregistrați într-o bază de date comună – Registrul Electronic Unic al Serviciilor Sociale din România, care se poate accesa de pe site-ul Ministerului Muncii și Justiției Sociale și care oferă funcții de selecție multiplă pentru informații privind tipul de organizație, tipul serviciilor oferite, zona de acoperire și tipul de beneficiar.
Atât la nivel central, cât și la nivel local, structurile care manageriază serviciile sociale sunt specializate și organizate în funcție de categoria de beneficiari, ca de pildă, servicii sociale destinate persoanelor cu dizabilități, persoanelor fără adăpost, victimelor traficului de persoane, persoanelor vârstnice, copilului și/sau familiei, victimelor violenței în familie, persoanelor cu diferite adicții (consum de alcool, droguri, alte substanțe toxice etc.), persoanelor cu afecțiuni psihice, precum și servicii sociale de suport pentru aparținătorii beneficiarilor, conform H.G. nr. 539/2005.
4.2. Cadrul programatic al serviciilor sociale
În perioada de preaderare, în Programul de Guvernare din 2001 – 2004, a fost prevăzut un pachet de prevederi legislative destinate să asigure abordarea unitară a serviciilor sociale și să eficientizeze procesul managerial, cu precădere în privința consolidării și dezvoltării rețelei de servicii sociale.
Programul de guvernare următor (2005 – 2008) a stipulat obligativitatea formării personalului încadrat în sistemul de servicii sociale, însă problema este departe de a fi rezolvată, astfel încât formarea profesională continuă și evaluarea personalului rămân în continuare priorități pentru oferirea unor servicii sociale de calitate.
Serviciile sociale sunt prevăzute și în cadrul Programului Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane (POS DRU) ca fiind un factor de întărire a capacității autorităților publice de a oferi protecție socială într-un context în care prestațiile sociale sunt principala măsură de combatere a excluziunii sociale.
În POS DRU, serviciile sociale sunt definite ca fiind un: „set complex de măsuri și acțiuni, implementate ca răspuns la cererea de asistență socială a indivizilor, familiilor și grupurilor de oameni, cu scopul de a-i ajuta să depășească situațiile dificile, să păstreze autonomia și protecția individului și să prevină marginalizarea și excluziunea socială în favoarea incluziunii sociale”.
Din punct de vedere al economiei sociale se delimitează serviciile sociale de interes general:
stimularea creării de locuri de muncă și dezvoltarea aptitudinilor;
consolidarea capacității comunitare pentru sprijinul social;
sprijinirea creșterii economice și revitalizarea vecinătății;
protecția mediului;
mobilizarea grupurilor dezavantajate.
Acest gen de servicii se delimitează de altele, prin centrarea lor pe principiul solidarității și pe participarea voluntară a cetățenilor și a organizațiilor neguvernamentale. Dezvoltarea lor trebuie să țină cont de principiul proximității în implementare, apropierea de comunități în context local și regional. Conform POS DRU, serviciile sociale vor funcționa ca sprijin pentru furnizarea educației în afara sistemului general de educație sau de furnizare a educației de tipul „a doua șansă”, ele manifestând funcția de combatere a situațiilor de risc în comunități, precum cele de etnie romă.
De remarcat că serviciile sociale sunt prezentate alături de serviciile de consiliere și orientare, ele fiind apanajul acțiunilor desfășurate strict de agenții (ex. A.N.O.F.M.) care au un scop principal, clar definit (ocupare, sănătate, educație).
4.3. Evaluarea serviciilor sociale oferite populației de etnie romă în vederea reintegrării profesionale.
Potrivit Raportului Național Strategic privind Protecția Socială și Incluziunea Socială în perioada 2008 – 2010, măsurile speciale acordate în vederea integrării pe piața muncii a populației de etnie romă au avut ca rezultat integrarea unui număr de 15.987 persoane.
În privința situației reintegrării persoanelor de etnie romă, în cursul anului 2011 situația a fost relativ stabilă, promovându-se o formă de raportare parțială a rezultatelor până în momentul în care se justifică un raport final.
Obținerea unor date suplimentare, privind serviciile sociale oferite persoanelor de etnie romă ca suport pentru reintegrarea profesională – din perspectivă guvernamentală – a fost/este subordonată în mare măsură unui principiu al generalității.
Organizațiile guvernamentale au abordat reintegrarea profesională prin dezvoltarea a două proiecte centrate în jurul conceptului de serviciu social, și anume „Caravana Ocupării” și „Bursa locurilor de muncă pentru romi”.
Ceea ce reiese din analiza rezultatelor prezentate în rapoartele A.N.O.F.M. este că începând cu anul 2008 rata de ocupare a scăzut treptat, un posibil rezultatul al acestei scăderi în 2010 fiind criza economică. Interesant este faptul că au fost excluse din raport serviciile sociale oferite prin intermediul „Caravanei Ocupării”, despre aceasta menționându-se doar la capitolul destinat monitorizării acțiunilor din teren fără a prezenta date concrete. Caravana ocupării, Bursa Locurilor de Muncă pentru Romi sunt acțiuni încadrate în „Programul 150, program dedicat reintegrării persoanelor de etnie romă”.
Cadrul Strategic Național de Referință 2007 – 2013, menționează că „doar 22,9% din populația romă este activă economic, iar dintre aceștia 71,5% au un loc de muncă”.
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
La mai mult de un deceniu de la intrarea în „perioada asumării responsabilităților”, în care s-au adoptat primele documente de politici publice care vizau în mod specific romii, dificultățile cu care se confruntă aceștia sunt aceleași: excludere socială, discriminare, sărăcie severă. Cercul vicios al sărăciei îi ține încă pe romi într-o stare de excludere socială, cu consecințe cât se poate de serioase – grad redus de încadrare în muncă, acces dificil la servicii de educație și sănătate, condiții improprii de locuit etc.
Reducerea inegalităților sociale și ameliorarea integrării comunităților de romi pot fi realizate prin utilizarea fondurilor structurale europene. Cu toate că aceste fonduri sunt disponibile, acest lucru se poate realiza doar în cazul în care ele sunt efectiv folosite de statele membre. Din nefericire, această oportunitate de finanțare nu este folosită la maxim de către România.
Guvernul României, precum și autoritățile publice la nivel județean și local au întreprins o serie de măsuri pentru implementarea Strategiei pentru îmbunătățirea situației romilor. Cu toate acestea, nu s-a realizat o coordonare eficientă între structurile implicate la nivel central, regional și local. Funcționarea instituțională a fost de la început deficitară și a avut un impact negativ asupra eficienței Strategiei. Greutățile pe care instituțiile le întâmpină provin în general din complexitatea problemelor care constituie domeniul lor de activitate, din dificultăți de ordin tehnic ori din lipsa infrastructurii și a resurselor umane.
Remanierile și schimbările guvernamentale frecvente au dus la o încetinire a implementării politicilor pentru romi, precum și la sincope în împărțirea responsabilităților între nivelul central și local al administrației publice. De asemenea, nivelul local al administrației este caracterizat de lipsă de expertiză și competență decizională, ceea ce duce la utilizarea insuficientă a fondurilor alocate.
Măsurile de politică publică afirmativă în educație pentru romii din România, au avut un impact pozitiv asupra nivelului de educație al romilor în ultimii douăzeci de ani, în paralel cu procesul de reconstrucție identitară romă. Factorii principali au fost încurajarea folosirii în școală a limbii romani și dezvoltarea unui corp profesional de etnie romă, care să sprijine copii romi în depășirea dificultăților existente în sistemul educațional de masă.
Segregarea etnică în educație reprezintă o problemă comună mai multor țări din Europa Centrală și de Est. La aceasta se adaugă calitatea scăzută a actului educațional și rata crescută a abandonului școlar.
Modificările majore din sistemul educațional românesc din ultimii ani, concomitente cu demararea procesului de descentralizare, fără o pregătire a autorităților publice locale în sensul stabilirii ori delimitării responsabilităților proprii, îi vulnerabilizează și mai mult pe romii beneficiari ai unor măsuri de politică publică.
Modelele pozitive ca mediatorul sanitar rom – dacă nu sunt susținute constant de către autoritățile centrale și locale, prin securizarea și bugetarea posturilor, instituționalizarea și monitorizarea permanentă a activității acestora și implicit, evoluția stării de sănătate a beneficiarilor romi – sunt în pericol să dispară.
De asemenea, investiția în formarea de bază și cea continuă a cadrelor medicale din sistemul public de sănătate, din perspectiva toleranței, acceptării diversității culturale și a non-discriminării, este vitală pentru „vindecarea” sistemului de sănătate.
Totodată, autoritățile publice centrale și locale ar trebui să replice inițiativele private care și-au demonstrat eficiența, precum sistemele de burse pentru medicii de etnie romă și să creeze facilități pentru absolvenți, care să înlesnească întoarcerea serviciilor acestora către comunitățile de romi din România, și nu către cetățenii europeni ai altor state capabile să le ofere condiții de muncă și oferte salariale mai atractive.
BIBLIOGRAFIE
Athanasiu A. – Dreptul securității sociale, Ed. Actami, București, 1996;
Bremond J., Geledan A. – Dicționar economic și social, Ed. Expert, București, 1995;
Bureau International du Travail, La sécurité sociale, Geneva, 1995;
Copoero L., Pop V., Vermeulen P. – Raport de monitorizare și evaliare a programului „A doua șansă” în România, Ramboll Finconsult, Finland, 2007;
De Laat J., Bidewig Ch., – Roma Inclusion is Smart Economics – The World Bank: Knowledge Brief, vol. 39;
Duminică G., Ivasciuc A. – O școală pentru toți? Accesul copiilor la o educație de calitate, Ed. Vanemonde, București, 2010;
Fleck G., Rughiniș C. – Vino mai aproape. Incluziunea și excluziunea romilor în societatea românească de astăzi, Soros Human Dynamics, București, 2008;
Giurca D. – Incluziunea romilor din România: politici, instituții, experiențe, Fundația Soros, București, 2012;
Ghimpu S., Ștefănescu I.T., Beligrădeanu Ș. – Dreptul muncii – tratat, vol. I, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1978;
Ghimpu S., Țiclea A., Tufan C. – Dreptul securității sociale, Ed. All Beck, București, 1998;
Ionescu M., Cace S. – Politici publice pentru romi. Evoluții și perspective, Ed. Expert, București, 2006;
Racoceanu N. – Organizarea asistenței sociale în alte țări, „Muncă și progres social”, nr. 1 – 2/1993, pag. 66;
Roș N. – Protecția socială necontributivă înfăptuită de Administrația Publică în România"- Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2013;
Rughinis C., Duminică G. – Raportul Riscuri și inechități sociale în România, Comisia Prezidențială pentru Analiza Riscurilor Sociale și Demografice, 2009;
Surdu L. – Monitorizarea aplicării măsurilor împotriva segregării școlare în România, Ed. MarLink, 2008;
Surdu L., Vincze E., Wamsiedel M. – Participare, absenteism școlar și experiența discriminării în cazul romilor din România, Ed. Vanemonde, București, 2011;
Voicu M. – Nevoi și resurse în comunitățile de romi, Fundația Soros, București, 2007.
Zamfir E., Zamfir C. – Politici sociale. România în context european, Ed. Alternative, București, 1995;
Zamfir C., Preda M. – Romii în România, Ed. Expert, București, 2010;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Protectia Sociala Acordata Romilor Ptr Dreptul Muncii (ID: 119533)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.