Protectia Sociala A Varstnicilor ,exemple Europene DE Buna Practica

=== 666883f134f6b7df5e6a75fccf00df5537f9db13_70853_1 ===

Introducere

Datorită faptului că populația vârstnică reprezintă un procent de 18,3% din totalul populației României, se poate afirma că există o tendință de îmbătrânire la nivelul întregii țări.

Perspectivele demografice indică faptul că pentru anul 2030, se preconizează ca această categorie de vârstă să ajungă la 22,3%.

În acest context, al îmbătrânirii populației, se pune în discuție rolul, implicațiile și contribuțiile serviciilor sociale adresate persoanelor de vârsta a III-a. Se pune problema la ora actuală cum vor face față serviciile sociale avalanșei de vârstnici care vor solicita ajutorul asistenței sociale.

Atât îngrijirea vârstnicului, cât și calitatea acestei îngrijiri sunt expresia politicii de bunăstare și sănătate a fiecărei țări. Fiecare țară are propriul sistem de protecție socială destinată vârstei a IlI-a, în funcție de nivelul social, economic și moral de dezvoltare.

În România, situația persoanelor vârstnice s-a înrăutățit în ultimii ani, constatându-se o scădere continuă a nivelului de trai al vârstnicilor.

Un procent semnificativ de vârstnici au nevoie de servicii sociale, care ori nu există, ori nu sunt suficiente pentru cererile existente.

Majoritatea vârstnicilor încearcă să se mențină independenți și mulțumiți de bunăstarea lor, evitând ajutorul serviciilor sociale, ori să fie o povară pentru copiii lor adulți. Sentimentul proprietății asupra domiciliului îi împiedică să recunoască nevoia de ajutor. Cu toate acestea mulți bătrâni ajung puși în situația de a opta pentru instituționalizare într-un azil, din varii motive, fie că în propria casă nu se mai pot întreține din pricina insuficienței banilor, fie că nu pot fi îngrijiți de copii și în acest fel se recurge la instituționalizare, fie că bătrânii lasă moștenire copiilor casa sau apartamentul, iar pe parcurs nu se mai înțeleg, multe alte motive duc la luarea deciziei de a opta pentru instituționalizare.

Incapacitatea vârstnicilor de a-și realiza trebuințele bazale poate constitui o experiență devastatoare. Sensul identității și comunicarea reprezintă premisa sănătății mentale pentru cei vârstnici, însă, din nefericire putem observa privind la realitatea cotidiană că există foarte multe cazuri în care bătrânii rămân fără oportunitatea de comunicare și interacțiune cu ceilalți, devenind alienați și retrași și pierzându-și simțul aparținerii.

Aceste situații produc efecte negative la nivelul personalității vârstnicilor, precum destructurarea acesteia, scăderea respectului de sine, etc.

Bătrânețea, vârsta în care „memento mori" încetează să mai fie un simplu dicton și devine o atitudine, un mod de raportare la viață, prin faptul că moartea este conștientizată din ce în ce mai deplin, ca o prezență aproape palpabilă, generează de-a lungul continuumului temporal și cultural aprecieri distincte.

Considerând bătrânețea, din perspectivă istoric tradițională românească, constatăm că ea s-a bucurat recunoaștere unanim acceptată la nivelul comunității, însă în contextual actual această recunoaștere este pusă sub semnul întrebării.

Indiferent însă de gradul de înțelegere cu care se raportează societatea la problemele bătrâneții, un lucru este cert: faptul că ultimii ani ai vieții prilejuiesc întâlnirea cu cele mai dificile încercări și crize.

Asumarea voluntară sau involuntară a statusului de „persoană vârstnică" implică schimbări drastice și frustrante, uneori în modul de viață al bătrânului. A fi nevoit să trăiești experiența retragerii din majoritatea activităților care dădeau un sens vieții, a fi martor la propriul declin fiziologic și uneori psihic și, mai ales, a înfrunta iminența morții, toate acestea pot obliga individul la reajustări dureroase în modul său de viață.

Aceste aspecte ce țin de viața vârstnicului, mi-au prezentat interes, fapt care a și constituit motivația alegerii acestei teme de licență.

CAP 1

DELIMITARI CONCEPTUALE

1 ABORDAREA SOCIOLOGICA A VARSTNICILOR CA SI CATEGORIE DE POPULATIE

Cu toate că ultimele două secole au fost caracterizate printr-o ușoară creștere a populației îmbătrânite, la cumpăna dintre milenii se vorbește despre o veritabilă revoluție demografică generată de creșterea rapidă și amplă, fără precedent în istoria umanității a ponderii populației în vârstă.

Acest proces este caracterizat prin următoarele tendințe, care par a se accentua și în următorul secol:

„o zecime din populația globului are, în prezent o vârstă de peste 60 de ani; până în anul 2050 ponderea acesteia va crește la o cincime, iar până în 2050, la o treime.

segmentul populației cel mai în vârstă, de peste 80 de ani cunoaște cea mai accentuată dinamică; ponderea prezentă a acestuia este de 11% și va crește în 2050 până la 19%, din totalul populației în vârstă de peste 60 de ani. Numărul centenarilor( 100+ ) se previzionează a creștere de cinci ori până în 2050, atingând cifra de 2,2 milioane de persoane.;

cea mai mare parte a persoanelor în vârstă sunt femei. Diferențele regionale sunt flagrante. De exemplu, în Europa o cincime din populație este mai în vârstă de 60 de ani, iar în Africa ponderea acesteia este de 1/20;

în țările dezvoltate populația îmbătrânită reprezintă circa o cincime din populația totală, iar în jumătatea secolului XX, aceasta va crește în unele țări chiar cu 50%;

tendințele de îmbătrânire ale populației sunt mai accentuate în țările dezvoltate comparativ cu țările mai puțin dezvoltate, ceea ce implică un termen mai scurt de adaptare la consecințele economice și sociale induse de acest fenomen;

majoritatea populației de peste 51 de ani trăiește în zonele urbane; în cazulcelorlate categorii de vârstă nu sunt diferențe intre zonele rurale si urbane;

în ultima jumătate de secol, speranța medie de viața Ia nivelul global a crescut cu 20 de ani la 66 de ani, însă diferențe majore sunt evidente între țările dezvoltate și cele slab dezvoltate;

rata dependenței populației în vârstă, raportată la populația a globului se va dubla în țările dezvoltate în următorii 50 de ani".

Efectele totale ale acestui fenomen nu sunt încă cunoscute, dar absorția acesteia în infrastructura complexă a societății va fi cu siguranță extrem de dificilă. Echiparea umanității cu instrumentele specifice pentru gestionarea acestor efecte și pentru eliminarea limitelor creșterii impuse de factorul demografic reprezintă noi provocări ale economiei globale.

Examinând tema bătrâneții, nu avem cum să nu oferim și un cadru cantitativ, oricât de sintetic, al populației în vârstă. Știm cum rapida îmbătrânire a populației a constituit în vremurile din urmă unul dintre factorii determinanți pentru creșterea interesului cercetătorilor din numeroase sectoare ale științei.

Revoluția demografică în curs de dezvoltare a avut și are un impact asupra echilibrelor consolidate de sute de ani și pune din nou în discuție structura economică, organizarea socială, viziunea asupra ciclului de viață, sistemul de relații dintre persoane și dintre generații.

Potrivit Biroului de Statistică al Uniunii Europene, Eurostat, în următoarele decenii, numărul pensionarilor din Uniunea Europeană va crește atât de rapid încât, până în 2060, numărul lor va ajunge la 50% din numărul total al populației apte de muncă.

Țările cu populația cea mai îmbătrânită din comunitate sunt Italia, România, Republica Cehă, Lituania, Letonia și Polonia, iar la polul opus se situează Marea Britanie, Cipru și Luxemburg.

La ultimul recensământ, din ianuarie 2008, populația Europei era de 495 milioane de locuitori, țara cu cea mai numeroasă populație fiind Marea Britanie, cu 77 milioane de locuitori. în 2035, populația Europei va atinge apogeul, cu 521 de milioane de locuitori, și apoi va începe să scadă.

Mai mult, în următorii ani, numărul deceselor îl va depăși considerabil pe cel al nașterilor, ceea ce înseamnă că rata de îmbătrânire a populației europene va fi și ea în creștere.

Chiar dacă sumare, aceste date demografice constituie cadrul unei reflecții care se referă la mai multe abordări ale procesului de îmbătrânire.

Prognozele ar trebui să reamintească liderilor statelor de angajamentul luat la Summiteul Global în 2005, de a oferi acces universal la serviciile de calitate în sănătatea reproducerii, inclusiv în planificarea familială către anul 2015, pentru ca astfel sa poată fi favorizată natalitatea, reducându-se în acest fel creșterea alarmantă a populației îmbătrânite.

Modificări fizice ale bătrâneții

Trebuie să facem distincția dintre îmbătrânire ca fenomen demografic și îmbătrânirea individuală, dacă știința care se ocupă de prima dimensiune este demografia, știința care este preocupată de procesul de îmbătrânire individuală, se numește gerontologie. Bătrânețea este o etapă a vieții noastre, face parte din natura umană, este inevitabilă și imposibil de negat de oricare dintre noi. Chiar dacă ne este greu să acceptăm ideea îmbătrânirii și a condiției noastre de muritori, nu putem face altceva decât să ne recunoaștem limitele și să ne resemnăm. Din această perspectivă, a-i umili pe vârstnici înseamnă a ne umili propria proiecție în viitor.

Din perspectiva abordării științifice, în România un rol foarte important 1-a avut gerontologia. Această știință încearcă să răspundă la întrebări precum: „Cum este să fii bătrân?" , „Care este cauza îmbătrânirii?" , „Ce se întâmplă cu oamenii când îmbătrânesc?" Răspunsul la aceste întrebări sunt însă, în cea mai mare parte, tributare vechii viziuni medicale, care în multe cazuri ocolește aspectele psihosociale. Or, tocmai acestea sunt care definesc ființa umană și care pot oferi abordările cele mai adecvate problemelor pe care le ridică ființa umană spre finalul existenței sale.

„Este important de menționat că îmbătrânirea nu este echivalentă cu dezvoltarea. Există o mare diferență între aceste două procese. în procesul de dezvoltare, organismele sunt unice și se schimbă îmbătrânirea. Pe măsură ce organismele se dezvoltă, trec prin anumite faze developementale. Aceste faze reprezintă anumite schimbări ale organismului, rezultate în urma interacțiunilor dintre factorii genetici sau ereditari și o serie de influențe experimentale sau de mediu. îmbătrânirea implică schimbări în structurile celulare, în activitățile chimice și în producțiile hormonale. De asemenea, se produc schimbări de comportament, de funcționare cognitivă și senzori-acustică, precum și de personalitate.

Există diferite tipuri de îmbătrânire, fiind împărțite în trei categorii majore: îmbătrânire psihologică, biologică și patologică.

Nu numai că îmbătrânirea are un număr mare de dimensiuni, dar ratele îmbătrânirii în cadrul unei dimensiuni variază de la o persoană la persoană. De aceea, o persoană poate să experimenteze o îmbătrânire relativ rapidă a anumitor caracteristici. Deși majoritatea schimbărilor apărute odată cu îmbătrânirea au loc în mod subtil, adeseori imperceptibil unele schimbări survin relativ rapid. 'Schimbările rapide pun individul într-o poziție care necesită eforturi de adaptare la pierderea subtilă a sănătății, moartea neanticipată a colegilor și prietenilor sau pensionarea.

Conceptul de bătrânețe a trezit numeroase dispute nu numai datorită faptului că îmbătrânirea este foarte diferită în diferite arii geografice (factori bioclimatici), dar și de la persoană la persoană. în 1933, C.l.Parthon4 a organizat un congres medical la Sibiu privind bătrânețea. Au urmat numeroase reuniuni naționale și internaționale pe această temă, în care s-a colectat un important material privind caracteristicile biomedicale ale îmbătrânirii.

La seminarul de la Kiev, de Organizația Mondială a Sănătății, din 1963 pe aceasta temă, s-au făcut eforturi mai consistente de periodizare și de includere a etapelor bătrâneții în ciclurile vieții. Din acest punct de vedere, considerăm că „se poate vorbi de existența a trei stadii:

stadiul de trecere spre bătrânețe, de la 65 la 75 de ani;

stadiul bătrâneții medii, de la 75 la 85 de ani;

stadiul bătrâneții mari sau a longevivilor, peste 85 de ani.

în stadiul de trecere spre bătrânețe întâlnim trei subidentități: subidentitatea profesională și socială, subidentitatea maritală și subidentitatea parentală.

l ipul fundamental de activitate devine adaptarea la un nou orar de activități familiale și sociale, tipul de relații restrângându-se din aria profesională, dar și din aria altor activități. Ieșirile încep să fie tot mai mult condiționate de timpul favorabil, însoțit și de dispoziție. Subidentitatea profesională se dezoficializează și se integrează în subidentitatea social familială.

Subidentitatea maritală rămâne esențială, iar cea parentală rămâne relativ expansivă, datorită apariției nepoților care solicită emoțional la identificarea de prelungire a urmașilor, încetează caracteristicile reproductive ale vieții la bărbați, fiind o perioadă de oarecare fragilitate biologică.

La femei sunt mai frecvente tulburările afective. în timp ce bărbații sunt mai preocupați de sănătate și de menținerea ei, femeile devin mai preocupate de sănătatea soțului, fiind angajate în preocupări privind destinul lor în cazul în care soțul lor va deveni bolnav, va muri ori va fi bolnav mintal.

În perioada bătrâneții propriu-zise, subidentitatea parentală se contractă ușor subidentitatea socială se exercită în teritoriul social accesibil'.

Adeseori bolile degenerscente reduc mobilitatea. Mortalitatea este mare. Gripele de primăvară și de toamnă sunt implicate în cotele de mortalitate ale stadiului..

„Expectanța de longevitate a crescut mai mult după al doilea război mondial (în Europa tinde spre 85 de ani pentru bărbați și 90 de ani pentru femei), iar durata medie a vieții spre 70 de ani la bărbați și 75 de ani la femei.

Există însă expectanța de longevitate în unele țări și de 90 și 100 de ani. In Statele Unite ale Americii existau aproximativ 642 de centenari în 1971, iar în Rusia, peste 244 de bărbați și 368 de femei ce depășeau 120 de ani.

In privința modificărilor biologice, fenomenul cel mai semnificativ este cel al scăderii energiei instinctelor ( scăderea libidoul ui) și cel al eficienței adaptării, după ce în finalul fazelor adulte a avut loc anularea capacității de procreare. în ansamblu, se produc modificări biochimice sau hormonale, trofice, de consistență și funcționale ale structurilor biologice ale organismului.

Au loc modificări trofice, metabolice, degenerări, atrofii sau leziuni. Sărăcește cantitatea de apă din organism, se depune colesterol, săruri de calciu, are loc scăderea treptată a conținutului de azot fosforic, atrofie, ceea ce duce la scăderea permeabilității.

In urma îmbătrânirii celulelor și a țesuturilor se manifestă în exterior o serie de caracteristici, dintre care cea mai evidentă este modificarea aspectului general al pielii, care își pierde elasticitatea, devine mai subțire, mai uscată și mai palidă. Aceste caracteristici și altele de modificare a texturii pielii au la bază scăderea troficității și irigației pielii. Se adaugă pigmentația brună și adeseori mici spargeri de vase capilare subcutanate ce duc la evidențierea de mici pete sau firișoare violacee.

Fenomenele de ridare și pigmentare a pielii sunt mai evidente la nivelul feței și al mâinilor. Abiotrofia pielii produce ridări ce se suprapun peste amprentele pliurilor mimicii specifice și dominante ale persoanei în cauză și peste amprentele pliurilor mimicii lăsate de profesie. Datorită asimetriei bilaterale a feței, aceste suprapuneri dau feței un aspect tragic, adesea asimetric. Există însă o evidentă pierdere a elasticității pielii și a țesuturilor în alte părți ale corpului, cum sunt de exemplu pliurile de sub braț.

Acestea ca și ridurile feței, se mai datorează și faptului că în faza adultă timpurie și medie există o creștere a greutății, datorită depozitelor de grăsime printre altele și subcutanat. în fazele bătrâneții timpurii, acestea se diminuează lăsând pielea fără suportul anterior existent. Pielea este influențată și de alimentație. Or, persoanele în vârstă au în genere o alimentație mai săracă în vitamine din legume proaspete în anotimpurile reci".

La acestea se mai adaugă o digestie mai dificilă, urmate de predispoziții colitice mai accentuate. Specific este procesul de încărunțire, numit acromotrihie. Aceasta poate începe chiar de la 35 de ani. în cadrul bătrâneții fiziologice, acromotrihia devine evidentă spre 50-55 de ani, mai ales la tâmple.

Episoadele de boală sau de tensiune psihică intensifică acest fenomen, ceea ce pune în evidență aspecte mai complexe ale acromotrihiei7. Se consideră că există o programare ereditară în acest plan. în societatea modernă sunt vădite tendințele de mascare a încărunțirii prin colorarea artificială a părului.

În societatea medievală și în perioada Renașterii, mascarea se făcea prin perucă, la clasele avute, care avea de fapt rolul de a masca rărirea prin căderea părului ( alopecie ), mai cu seamă la bărbați, deoarece aceștia sufereau mai ales de această formă de degenerare capilară.

Un alt aspect ce se resimte odată cu înaintarea în vârstă este cel mișcărilor. Acestea devin mai greoaie, lipsite de suplețe și forță. Scăderea elasticității mișcărilor și a capacității de efort fizic este determinată pe de o parte, de diminuarea mobilității articulațiilor, iar pe de alta, atrofierii lor.

În același timp are loc și o slăbire a mușchilor scheletului legați prin tendoane, mușchii devenind mai scurți datorită unor modificări complexe biochimice în structura lor proteică și în cea a fibrelor. Forța musculară maximă se exprimă în mod natural cam la 25-30 de ani. Treptat contracția musculară descrește și aceasta și capacitatea a de susține efortul muscular. După 50 de ani scade numărul fibrelor musculare active.

La aceasta se adaugă creșterea fragilității oaselor prin rarefierea țesuturilor osoase, decalcifieri, ceea ce provoacă dureri osoase de coloană, discopatii sau de țin sciatică, dureri reumatismale care împreună cu depozitele disproporționale de grăsime, determină modificări de ținută, postură, un confort mai mare în anumite poziții. în genere silueta se modifică datorită sedentarismului. Evident, caracteristicile de mișcări sau postură pot fi remediate în mare măsură prin exerciții, mers și ocupații nesendante" .

Tot pe linia acestor caracteristici este evidentă pierderea danturii. Acesta din urmă poate fi înlocuită prin proteze dentare care creează unele dificultăți de hrănire.

Modificările în musculatura involuntară ( dependentă de sistemul nervos, autonom aflat în pereții stomacului, intestinelor, ai căilor respiratorii, în organele interne etc) sunt mai reduse. Și în domeniul organelor interne au loc fenomene de degradare, acestea se referă în cele mai multe cazuri la cord și plămâni, organe vitale. La nivelul inimii are loc o mai mare incidență, după 55 de ani a infarctului miocardic și competitiv, lezarea arterelor coronariene. Leziunile arteriale au loc datorită arteroscrelozei și ateromaziei. Pereții vaselor sanguine se îngroașă și se îngustează până la astuparea lor, ceea ce determină ruperea lor, fapt ceea ce produce hemoragii fie în apropiere sau în inimă, fie la nivelul creierului. Adeseori aceste fenomene au la bază o alimentație nerațională, excese de alimentație grasă sau excese de zaharuri.

„Respirația, la rândul său devine după 45 de ani mai superficială, ceea ce face să rămână aer rezidual în plămâni și să se reducă gradul de oxigenare a sângelui și apoi a țesuturilor, organelor, etc. Nici procesul invers de inhalare a bioxidului de carbon nu se realizează complet.

Lipsa moderată de oxigen afectează activitatea musculară, coordonarea senzo-motorie și activitatea intelectuală. Lipsa mai severă de oxigen produce pierderea cunoștinței, confuzii. în esență, cu vârsta, scade eficiența respirației și se produc efecte de sumare în procesul de degradare a progarmului vital al organismului".

Modificări psihologice ale bătrâneții

„Degradarea și îmbătrânirea sistemului nervos este legată de reducerea capacității organismului de a satisface exigențele alimentare foarte mari ale creierului (irigarea, oxigenarea, alimentarea). în afară de aceste scheme legate alimentarea creierului au loc intensificări de mortificare a neuronilor, or, acest proces este ireversibil. Creierul își micșorează volumul. Deși funcția compensatoare încorporată în masa neuronică a creierului este foarte mare, procesul degradării funcționalității creierului determină o scădere lentă a capacității de adaptare a organismului, creierul fiind organul principal al adaptării, cât și al funcțiilor de reglare, obiectivitate în homeostaze, sisteme de feed-back".

Efectele acestei diminuări funcționale sunt de intensificare a procesului de îmbătrânire a organelor de simț periferice, degradare ce se efectuează prin devalorizarea compoziției celulare a acestora și a țesuturilor ce le susțin local. „Dar în afară de modificarea greutății prin modificarea de celule, creierului pierde o cantitate de apă, având loc diminuarea menținerii acesteia, în schimb pare să crească discret cantitatea de ADN. Conținutul în minerale și enzime utile a creierului se modifică ușor. Are loc și o modificare în activitatea electrică a creierului, se manifestă timp de latență crescut la stimulii complecși. Electroencefalograma este relativ diferită de cea a oamenilor adulți.

Implicațiile sistemului nervos în caracteristicile temperamentale au fost profund demonstrează Pavlov. El, arată că există o modificare, cu vârsta, a caracteristicilor temperamentale privind intensitatea sensibilității instinctelor temperamentale ca și cea a intensității sensibilității, echilibrului emoțional, mobilității generale, caracteristici ce stau la baza comportamentului. Or, pe acest plan, îmbătrânirea aduce după sine diminuarea mobilității reactivității și impresionabilității, conturând un temperament cu note mai colorat flegmatice. Aceste aspecte constituie baza biologică a expectanței de viață11. Funcționarea normală a unei persoane vârstnice cuprinde echilibrul fizic, psihic și social.

Modificările gândirii au drept caracteristică definitorie scăderea spontaneității, flexibilității, apariția tulburărilor de adaptare rapidă a stereotipiilor; de asemenea, se observă o creștere a funcției de sinteză și de schematizare. Apar frica de complot și circumspecția. Reducerea numărului de neuroni și sărăcirea conexiunilor nervoase nu afectează în mod identic toate structurilor și regiunile cerebrale. Aceste caractere diferențiale și eterocrome se regăsesc în comportamente. Menținerea atenției focalizate, memorizarea pe termen lung sau scurt, discriminările perceptive, fluiditatea verbală, raționamentul nu se deteriorează în aceeași proporție și în același timp.

Din punct de vedere caracterial se pot produce ascuțirea sau intensificarea unor trăsături dizarmonice preexistente sau dezvoltarea lor pentru prima dată. Nu este vorba despre psihopatii, ci despre existența sau dezvoltarea, o dată cu vârsta, a unor trăsături dizarmonice încadrabile în limitele mari ale normalității sau în categoria personalopatiilor. „Astfel, persoanele astenice se remarcă prin sentimentul de autoapreciere coroborat cu senzația de prăbușire a prestigiului social care duc la sentimente de devalorizare și o lipsă de respect cu predispoziție la reacții depresive.

La persoanele depresive se intensifică deznădejdea și pot apărea reacții depresive sau idei de inutilitate, precum și lipsa de sens a vieții, cu tendințe de suicid depresive. La persoanele depresive se intensifică deznădejdea și pot apărea reacții depresive sau idei de inutilitate, precum și lipsa de sens a vieții, cu tendințe de suicid.

La persoanele schizoide se pot acumula tendințe de izolare, refuzul contactului cu altul, indiferența pentru ceea ce se petrece în jur imediat după satisfacerea nevoilor imediate. Pot apare sentimente de gelozie datorată scăderii potenței sexuale și a prestigiului social, care duc nu numai la accentuarea bănuielilor în legătură cu fidelitatea partenerului, ci și introducerea unor stări depresiv-anxioase". Gerontorogul american Warner Schaie a arătat, ca urmare a unor studii, că începând cu cel de-al doilea deceniu de viață există un declin treptat al unor capacități, deteriorarea menținându-se până în deceniul opt de viață. Inteligența fluidă scade o dată cu înaintarea în vârstă, în contrast cu inteligența cristalizată, care este apreciată prin teste bazate pe

A

cunoștințe acumulate, care se menține și poate avea o dezvoltare continuă o dată cu vârsta. In ceea ce privește viteza de procesare a informațiilor, ea scade o dată cu vârsta .

Linia afectivă este dominantă de depresie, apatie, răceală, fapt ce duce în general la comportament labil, irascibil. Simptomele depresiei de involuție sunt manifestate prin suferințe somatice, tulburări de somn, de apetit, sentimente de culpabilitate, inutilitate, autoacuzare. Bărbații devin apatici, triști, totul este negru și dominat de dorința de a muri.

„Modificări importante au loc și ceea ce privește somnul și funcțiile lui recuperative, odată cu înaintarea în vârstă. Se consideră că o persoană de 70 de ani trează aproximativ 43 de ani și a dormit aprox.22 de ani, mai mult sau mai puțin profund. Sumarea timpului de vis se poate situa cam la 5 ani, timpul visului constituie așa numitul somn paradoxal".

După cum se știe, în timpul visului se produc secrețiile hormonilor de creștere și de reorganizare a sistemelor ce se antrenează apoi spre consum în stare de veghe , întreținând-o. Somnul mai mult sau mai puțin profund constituie baza retenției amintirilor. Somnul paradoxal implică, după numeroși autori, un joc al imaginilor legat de regenerarea lentă și plasticitatea neuronilor energetici ce pot fi atrași se semnele biochimice martore însoțitoare ale învățării, noradrenelina este necesară în funcționarea optimă a stocajului informațiilor în memoria de lungă durată, pe când amfetaminele programează durata de a învăța.

La 50 de ani și după, o persoană cam 7 ore din care doar o oră este de somn paradoxal. Desigur există consecințe ale acestor schimbări. Insomnia, chiar la bătrânețe nu este o boală în sine, ci doar un simptomul unui dereglaj fiziologic sau psihologic.

I.Biberi a realizat analize subtile privind verticalitatea dinamică a psihicului, mareele de impresii și decupaje de trăiri, atitudini, experiență existențială ce se exprimă printre altele, prin vis. Omul este impregnat în copilărie de evenimentele din fiecare zi, trăite într-o succesiune relativ dezordonată și dilatată de expansiunea debordantă a subiectivității fabuloase, ceea ce le oferă o înrudire cu visul.

în vârstele de regresie, visul devine din nou ușor confuzionat și șterge ușor granițele dintre realitatea obiectivă și subiectivă.

Vorbirea devine mai greoaie din cauza îmbătrânirii fiziologice la nivelul organului fonator, o dată cu deteriorarea gândirii, a memoriei și a atenției; legat de fluxul vorbirii se poate observa la o persoană în vârstă o scădere a fluxului și ritmului verbal. Exprimarea este anevoioasă, incorectă, cu repetări, bâlbâieli; uneori vârstnicul are tendințe la hiperactivitate verbală, manifestată prin așa numita vorbire goală și pisăloagă.

După 60 de ani survin unele „boli degenerative ale ochiului ca glaucomul, tulburarea dinamicii umorilor oculare, opacitatea cristalinului și cataracta. Corelația marcantă adesea dintre ateroscleroza creierului și a retinei face din examenul oftalmologie un indicator important. J.E.Birren a semnalat caracteristici de deteriorare vizuală privind adaptarea la întuneric, Chapanis a reliefat scăderea acuității vizuale la culori.

E.N.Semenovskaia și A.I.Verkhutina s-au ocupat de sensibilitatea la furnizarea licăririlor luminoase, iar Kumnich, de răspunsurile pupilare. Toate acestea se modifică odată cu vârsta, degradându-se într-un mod foarte diferențiat, dar evident după 60 de ani. După 70 de ani poate avea loc o reechilibrare vizuală, care seamănă cu o revenire discretă a vederii.

Auzul se modifică, de asemenea. Scade sensibilitatea absolută auditivă, auzul fonematic devine mai puțin sensibil. Fenomenele de studiate se manifestă de cele mai multe ori datorită sclerozării urechii interne. în cazurile în care sunt afectate celulele centrilor corticali ai analizatorului auditiv, au loc fenomene de surditate psihică ce se manifestă prin faptul că persoana în cauză aude, dar nu înțelege. Există o scădere a toleranței auditive, o mai mare fragilitate a acesteia. Pell a pus în evidență faptul că în condiții de audiție în mediu de lucru agresiv-auditiv câteva luni, un adult de 40-45 de ani își revine după câteva săptămâni, pe când o persoană vârstnică riscă să aibă auzul grav avariat. în aceste condiții, prelucrarea informațiilor devine dificilă și deficitară. Pentru văz și auz există forme de protezări variate și eficiente".

Sensibilitatea tactilă se degradează după 50-55 de ani. Scade sensibilitatea la cald, la rece și la durere. Viteza mișcărilor scade simțitor la subiecții în vârstă, ca de altfel toate performanțele. Droller a pus în evidență faptul că persoanele în vârstă care fac exerciții au un nivel de deprinderi motorii bun și rezistent față de cei care nu fac exerciții. Astfel, la bătrâni asistăm la apariția unor fenomene specifice: scad performanțele memoriei comparativ cu cele ale tinerilor, nu global, ci diferențiat, în sensul că se rețin mai ales materiale cu sens, povestirile, dar se uită materialele fără sens.

Cercetările constată, spre exemplu, că 78% dintre subiecții investigați, având vârsta cuprinsă între 70-97 de ani, nu au reținut nici o singură silabă fară sens din cele cinci care le- au fost prezentate. Scade memoria vizuală, apar confuzii, inexactități privind structura unor imagini, amplasarea detaliilor. Se uită mai ales informațiile primite recent, în schimb cele din trecut sunt reactualizate până la epuizare; se diminuează capacitatea de engramare a informațiilor și de reproducere exactă a acestora. Inteligența fluidă scade o dată cu vârsta, în contrast cu inteligența cristalizată, care se poate menține și poate continua, chiar să crească.

Memoria de lucru, care permite, după cum amintim într-un paragraf anterior, păstrarea și manipularea stimulativă a informațiilor, cunoaște scăderi în funcție de vârstă. „Sistemele subordonate memoriei de lucru, mai ales bucla fonologică se mențin destul de bine, deși operarea acestui sistem în asociere cu sistemul executiv central se află în declin; la bătrâni are loc deteriorarea procesului de învățare pe termen lung, deoarece aceștia manifestă tendința de a nu mai codifica materialul într-o manieră la fel de amplă și complicată ca tinerii.

Unele studii arată însă că persoanele în vârstă pot învăța la fel de mult ca și alte grupuri de vârstă, doar că timpul de rezolvare este mai ridicat; pentru o stimulare adecvată a învățării este necesară o motivație permanentă, aici un rol major avându-1 școlile de vârstnici și universitățile pentru vârsta a treia, care sunt o realitate în țările vest-europene și în Statele Unite".

Memoria de perspectivă scade serios la bătrânețe. Viteza și influența accesului la depozitele semantice se diminuează; la fel o dată cu vârsta se deteriorează și memoria procedurală. Gerontologul american Warner Schaie, arată că, deși memoria este facultatea cu cea mai evidentă deteriorare dependentă de vârstă, ea nu este însă singura, odată cu vârsta producându-se și un declin trepat al unor capacități cognitive.

Problema îmbătrânirii trebuie abordată din unghiul optimizării. în ceea ce privește memoria el notează, că optimizarea înseamnă a găsi modalități de a ne asigura că susceptibilitatea ei mare față de erori să nu conducă la o scădere a eficienței totale. Tocmai de aceea în capitolul intitulat „memorie și îmbătrânire", el își propune să prezinte atât latura negativă, aceea că memoria se înrăutățește odată ci vârsta, cât și latura pozitivă, faptul că există modalități prin care poate față acestei situații.

Iată deci de-a lungul întregii vieți a individului, memoria suportă o serie întreagă de transformări, dependente pe de o parte de dezvoltarea capacităților psihologice, a gândirii, atenției, inteligenței, pe de altă parte, de dezvoltarea și maturizarea funcțiilor fiziologice și biochimice( „formarea" sau „ stingerea" legăturilor temporare, moartea neuronilor, etc).

Cunoașterea particularităților de vârstă ale memoriei este necesară din mai multe considerente: pentru a evita confundarea lor cu deficitele memoriei, pentru a ține seama de ele și de a stimula creșterea memoriei.

Memoria de lungă durată este mai rezistentă, oamenii în vârstă uită mai ușor unde au pus un obiect. Concomitent are loc o exacerbație a emoționalității, a nervozității, a stărilor de irascibilitate, a fenomenelor de dominare și refulare mai ales în faza a doua, când se manifestă și tulburări ale unor funcții psihice, slabă cooperare, anxietate, capricii, dependențe de moment .

Desigur, există destule persoane vârstnice care reușesc să-și conserve luciditatea și echilibrul psihic general, rămân active, cooperante, deschise la nou, se păstrează pe un palier de bună adaptare vreme îndelungată. După cum s-a specificat, multe deprinderi se mențin, chiar dacă viteza acțiunilor scade.

„Declinul psihic în bătrânețe este condiționat de o serie de factori ce țin atât de natura subiectivă și de structura anatomo-fiziologică a individului, cât și de condițiile de mediu, de rezistența organică și mai cu seamă a sistemului nervos central. Se știe că viața subiectivă a fiecărui om este influențată multilateral de felul în care trăiește, de faptul că au acționat asupra lor factori stresanți, dacă a dus o viață ordonată și echilibrată, dacă s-a realizat profesional și a avut satisfacții, etc.

La toate acestea trebuie adăugat și un alt factor de natură să-și pună pecetea asupra evoluției omului în perioadele de bătrânețe. Este vorba de o formă de rezistență genetică care poate contribui la conservarea anumitor funcții psihice și la menținerea însușirilor fizice în anumite limite sau dimpotrivă, la accentuarea unor manifestări de „ prăbușire" psihofizică a individului. Există câteva caracteristici ale gândirii puse în vedere de cercetările psihologilor, operării în cadrul unor categorii absolute sub forma: adevărat-fals, corect-incorect, bun- rău, drept-nedrept.

In al treilea rând, se manifestă o mai mare inflexibilitate a opiniilor și raționamentelor și în al patrulea rând scade evident și treptat fluența ideilor23.

Una dintre caracteristicile bătrâneții vizibilă o constituie deteriorarea sau diminuarea capacității de evaluare cronologică. Pe de o parte, cronologia internă, cea legată de ritmurile biologice ( ore de masă, de culcare) funcționează perfect, pe de altă parte evaluarea timpului, a dârei, a zilei, uneori a anului devine adesea confuză".

Se manifestă și un confuzionism spațial, orientarea spațială devine mai greoaie. Tulburările memoriei se asociază frecvent cu cele ale limbajului și cu cele ale gândirii. Ideile de persecuție creează impresia persoanei că este în permanență observată și urmărită, că nimic din ceea ce spune și ce gândește nu este pe planul altora. „ Aceste stări se pot asocia cu ideile ipohondrice când persoana se crede bolnavă somatic și nu i se acordă atenția cuvenită.

Mulți oameni în vârstă manifestă plăcerea de a face călătorii, de a vedea filme, de a citi, deși capacitățile vizuale fac lectura îndelungată obositoare. După 70 de ani se manifestă numeroase momente de observație liniștită, contemplativă a evenimentelor din jur, un fel de conduită de spectator" .

„Problema deteriorării intelectuale a fost studiată fie prin intermediul scării lui Wechsler, fie prin «matricele progresive Raven, fie prin teste de inteligență abstractă, de tipul proverbelor. Pe baza mai multor teste s-a calculat un contingent de deteriorare a inteligenței ce se măsoară în principiu prin calcularea diferențelor dintre cotele normale de inteligență ale vârstei și performanțele personale, deci o diferență dintre funcțiile în declin și cele nedeteriorate.

Prin această metodă s-a pus în evidență o scădere a eficienței gândirii de 0,5% după 31 de ani și 0,18% unități Q.I. după 60 de ani.

O a doua formă de măsura caracteristicile deteriorării se face prin raportarea performanțelor de la 50 sau 60 de ani cu nivelul maxim avut de persoana în cauză. Evident, acest fapt este posibil când se efectuează măsurători curente pe acest plan. în ambele cazuri există o deteriorare normală și una patologică".

Mulți autori recunosc că îmbătrânirea nu este un fenomen liniar, el începe chiar după naștere și chiar mai înainte, în cursul vieții intrauterine, procesul situându-se atât al nivel celular, cât și la nivelul spațiilor extracelulare ale organismului.

„Fizic, bătrânețea, este o stare distrofică, de involuție, însă unii vârstnici își pot păstra în bună stare funcțiile intelectuale până după 80 de ani". Modificările psihologice sunt așadar rezultatul modificărilor induse de vârstă, la baza lor existând factori interni, cât și factori externi: decesul unor rude apropiate, pensionarea, etc.

2 CONCEPTUL DE IMBATRANIRE DEMOGRAFICA

Aspecte sociale privind vârstnicii

Diferiți autori, atât din țară, cât și din străinătate au încercat să definească bătrânețea și să-i stabilească limitele. Astfel s-au elaborat mai multe definiții, mai mult sau mai puțin consistente.

Criteriul cronologic a fost poate printre primele criterii de definire; ele a fost însă intens criticat, deoarece poate exista o îmbătrânire precoce și pot exista persoane în vârstă la care majoritatea funcțiilor sunt asemănătoare omului adult.

Noțiunea de vârstă înaintată se utilizează pentru perioada din viața omului care urmează după maturitate și ține până la sfârșitul existenței sale. Această perioadă mai este numită și „vârsta a treia, perioadă de involuție, perioadă de bătrânețe sau senescență".

Dicționarul Larousse definește bătrânețea ca fiind ultima perioadă a vieții corespunzând rezultatului normal al senescenței. Termenul se opune celui de senilitate care ar fi aspectul patologic, dar în același timp precizează că bătrânețea extremă nu se distinge prin nimic de senilitate.

Organizația mondială a sănătății consideră persoane în vârstă între: 60 și 74 de ani; persoane bătrâne între: 75 și 90 de ani; marii bătrâni: peste 90 de ani.

In concepțiile medico-sociale franceze se vorbește despre vârsta a treia după 65 de ani, corespunzând vârstei pensionării și vârsta a patra, după 80 de ani. Americanii clasifică persoanele de vârsta a treia astfel: bătrânii tineri (old young) între 65-75 de ani și bătrâni bătrâni( old-old), persoanele ce au mai mult de 75 de ani.

„În societățile tradiționale, implicit oamenilor în vârstă li se acorda foarte mult respect. Bătrânii de obicei aveau un cuvânt important, deseori final în problemele de importanță pentru comunitate, în ansamblu. în cadrul familiilor, autoritatea atât a bărbaților cât și a femeilor deseori crește o dată cu vârsta.

A

In schimb în societățile industrializate, există tendința ca oamenii în vârstă să fie lipsiți de autoritate atât în cadrul familiei, cât și în cel al comunității sociale. După pensionare, există posibilitatea ca venitul să se micșoreze. Trecerea la categoria de vârstă bătrânilor într-o societate tradițională deseori a marcat apogeul statutului pe care îl poate dobândi cineva.

În societatea noastră există tendința ca pensionarea să producă exact urmări inverse. Nemailucrând cu copii lor și fiind înlăturați din arena economică, nu este ușor pentru

oamenii mai în vârstă să facă în așa fel încât perioada finală a existenței lor să fie recompensatorie .

S-a obișnuit să se creadă că cei care fac față cu succes bătrâneții reușesc acest lucru recurgând la resursele lor interioare, devenind mai puțin interesați de avantajele oferite de viața socială. Deși nu există nici o îndoială că acest lucru poate fi adevărat, se pare că, într-o societate în care mulți sunt sănătoși din punct de vedere fizic la bătrânețe, își face din ce în ce mai mult resimțită prezența o viziune «îndreptată spre exterior». Cei aflați la vârsta pensionării pot descoperi o renaștere în cadrul a ceea ce s-a numit «vârsta a treia»' .

Există și bătrâni care continuă să lucreze, fie și part-time, care se angajează în activități de voluntariat, care constituie un puternic sprijin pentru familiile copiilor, îngrijind nepoții, făcând mici treburi domestice.

Sunt bătrâni care participă masiv la activități culturale și care studiază, care nu frecventează universitățile pentru vârsta a treia, ci se înscriu la cursurile unor facultăți, ori se mențin activi producând cantități importante de lucruri destinate autoconsumului; administrațiile locale înregistrează multe cereri de la bătrâni pentru activități ca gimnastica, înotul, activități motorii; alții frecventează centrele sociale pentru un schimb activ și interesant fie cu propria generație, fie cu alte generații; există bătrâni angajați în sindicate, în parohii, în cercuri recreative din țară, în serviciile sociale și sanitare, unde sprijină și și completează intervențiile operatorilor profesioniști.

Pensionarea reprezintă un important fenomen în viață, care poate marca un punct terminus al dinamismului social, sau din contră, un punct de început pentru o viață rezervată relaxării și tuturor activităților pentru care nu a existat timp sau fonduri suficiente anterior.

Există și situații din care pensionarea apare din cauza unei necesități, a unei boli, moment care survine de obicei brusc, fără nici o pregătire și al cărui impact aduce după sine multiple probleme la nivel individual sau al nivelul societății.

Personalul implicat în lucrul cu vârstnicii își pun adesea problema de ce mulți sexagenari ce se consideră insultați când sunt numiți „ bătrâni" în momentul în care survine pensionarea.

Există mai multe explicații, cum ar fi: faptul că situația materială a vârstnicului nu creează o stare „ care să convină", faptul că în general pensionarea este asemănată cu o boală, cu singurătatea, stigmatizarea, izolarea; de altfel, există și problema scăderii

veniturilor, ceea ce poate duce la apariția fenomenului de frustrare și de revolta, considerând valoarea pensiei ca fiind lipsă de respect din partea statului pentru munca depusă.

Se vorbește totuși de o categorie de pensionari „ tineri", care încearcă să-și găsească ceva de lucru, deși piața din România o ofertă prea bogată pentru aceștia, iar cursuri de recalificare pentru vârstnici nu există la noi în țară.

Pensionarea este considerată de mulți autori ca fiind o piatră de hotar, dar „toate studiile arată că, deși este percepută ca o pierdere, atunci când îi este găsit un sens și i se face o pregătire persoanei, aceasta o poate depăși cu bine. în general, în toată lumea, educația pregătitoare pensionării este insuficientă și tardivă. în România nici nu există asemenea cursuri de pregătire, și de multe ori impactul este cel prezentat anterior, în acest sens sistemul social ar avea un rol marcant.

„Cu atât mai mare este impactul cu cât pensionarea are o cauză patologică, asistentul social ar fi cel mai reprezentativ profesionist în îndrumarea și consilierea celor bolnavi, deci prezența lui ar fi foarte importantă în spitale. Un pensionar de boală își pierde brusc capacitatea de lucru, fapt ce intervine în mod agresiv atât pe plan economic ( situația financiară a familiei ), cât și pe plan psihologic ( sentimentul de inutilitate ). De asemenea, pensionarea mai poate fi un eveniment generator de criză când aceasta survine ca urmare a restructurărilor făcute la locul de muncă, atunci când, pentru a preveni șomajul, se recurge mult mai rapid la pensionare.

Tot în plan social se pierd anumite roluri care au fost câștigate de-a lungul vieții, ceea ce poate duce la crize de adaptare mai manifeste în rândul bărbaților aflați până în acel moment în funcții importante. Femeile par mai puțin afectate de pensionare, dar pot trece prin crize de anxietate gândindu-se la aceasta".

În România, multor femei după pensionare le revine rolul de bunică, se ocupă de amenajarea casei sau, nu de puține ori, de îngrijirea rudelor bolnave.

În multe țări occidentale, după pensionare, vârstnicii devin membrii activi ai unor asociații, având fiecare roluri bine determinate, ceea ce duce de obicei la scăderea marcantă a impactului pensionării, sau devin activi în cadrul unor societăți caritabile ori religioase. De asemenea, mulți participă le cursurile unor universități de vară sau pentru vârsta a treia, sau își deschid mici afaceri.

H.Clavet susține că „alegerea individuală a vârstei de pensionare ar trebui ridicată la rang de drept al persoanei". Există țări în care se poartă discuții în acest sens, fară a se ajunge deocamdată la o decizie privind anularea criteriului de vârstă, devenind o impunere instituțională și apreciat ca învechit într-o societate ce se coordonează după alte priorități și valori.

Pentru obținerea pensiei de bătrânețe, vârsta minimă variază de la 55 la 65 de ani pentru femei și de 60 la 70 de ani pentru bărbați .

In urma pensionării, vârstnicii pot avea sentimente de optimism, în sensul că în sfârșit a sosit momentul să-și realizeze proiectele pentru care nu au avut timp, ei pot accepta resemnați pensionarea , lucru mult mai dificil la bărbați. De asemenea pot apărea adevărate „nevroze de pensionare" ce pot accelera stresul îmbătrânirii.

Pentru persoanele din mediul rural, efectul pensionării nu apare brutal, adaptarea facându-se progresiv, prin continuarea muncii în agricultură și gospodărie. Există în România foarte multe femei din mediul rural care își mențin activitatea până la 75 de ani, aceasta creând un sentiment de putere și valorizare.

Pensionare poate duce la scăderea relațiilor sociale, vârstnicul fiind mai circumspect în legarea de noi prieteni și mai precaut în orice contact cu vechii prieteni. Fiind un moment de răspândire în viața socială a persoanei, pensionarea ar trebui să fie în atenția profesioniștilor, care acceptă în unanimitatea că, dacă se face o pregătire anterioară, pensionarea este mai ușor depășită.

„Pensia de vârstă a crescut progresiv sub influența reformelor și calculelor de proporționalitate, a îmbunătățirii sistemelor de contribuție la fondul de pensionare.

O problemă majoră în legătură cu actuala Legislație de pensionare se referă la sistemul egalitarist de stabilire a pensiilor. Aceasta înseamnă că aproape toți pensionarii să aibă aceeași pensie. Iar când s-au făcut indexări, s-a avut în vedere „ indexarea diferențiată" adică cei cu pensii mici au primit procente mari de indexare, iar cei ce aveau pensii mari, au primit indexări minime, în acest fel s-a ajuns la o „ pensie egală" pentru toți pensionarii, nemaiținându-se cont de pregătirea profesională, gradul de dificultate, și importanța activității depuse până la pensionare"17.

O altă problemă majoră, care trebuie reglementată prin legea „ Asistenței Sociale", se referă la faptul că este necesar ca în multe județe să se găsească spații corespunzătoare pentru funcționarea căminelor de bătrâni și a căminelor de pensionari. în zonele unde nu există construcții corespunzătoare, care să asigure acestei categorii de vârstă, condiții bune de viață: garsoniere, săli de mese, club, parc, terenuri de sport corespunzătoare acestei vârste. Sistemul de garsoniere cu cantină în bloc, se aplică în Statele Unite și în Israel.

Tot prin Legea de Asistență Socială, trebuie să se stabilească posibilități speciale pentru pensionari cu potențial normal de lucru să poată lucra în continuare în activități mai ușoare, care să asigure completarea venitului lunar, pentru ca aceștia să-și poată trăiască o viață decentă"38.

„In țările dezvoltate li se oferă pensionarilor unele servicii precum: translatori și prezentatori de date istorico-demografice pentru excursioniștii străini veniți în țară. O altă categorie pentru pensionari ar fi: consilieri tehnici de specialitate pentru cei cu competența necesară. Și în Institutele de Cercetări Științifice pot lucra pensionarii care au bagaje speciale de date și informații științifice care sunt absolut utile unității de cercetare.

Directorii căminelor de pensionari și de bătrâni să fie încadrați dintre persoanele pensionate, care înțeleg mai bine nevoile pensionarilor din cămine"39.

Preocuparea pentru interesele vârstnicului revenea până nu demult medicului, care și el era pregătit în parte pentru medicina generală vizând adultul. Astăzi, viziunea ecosistemică grupează o echipă pluridisciplinare care trebuie să vină în întâmpinare cererilor persoanelor de vârsta a treia, ea fiind necesar să cuprindă medicul, psihologul, asistentul social, sociologul.

Anul 1990 a fost declarat anul internațional al persoanelor de vârsta a treia în încercarea de a sensibiliza comunitatea asupra valorii acestei categorii de vârstă în lume. în ultimul deceniu am fost martorii unei continue fluctuații a populației de peste 65 de ani, dar cu o creștere semnificativă a populației peste 75 de ani-fenomen numit îmbătrânire. Acest lucru ar trebuie să fie îmbucurător dacă ne gândim că ar trebui să însemne creșterea calității vieții și a serviciilor medicale.

Realitatea este însă că o proporție remarcabilă are nevoie de servicii sociale care ori nu există, ori nu sunt suficiente din punct de vedere cantitativ sau calitative.

Privită în ansamblul său, persoana vârstnică este o persoană de cele mai multe ori multiplu dezavantajată prin scăderea resurselor fizice, care nu înseamnă întotdeauna boală, prin scăderea resurselor financiare sau prin prezența unui handicap mintal40.

Perioada de tranziție din România anului 2000 a descalificat vârstnicul din lupta sa pentru o existență decentă, mulți dintre ei trăiesc sub pragul de sărăcie, mulți renunță la facilitățile confortului (căldură, apă, energie) din cauza veniturilor mici, mulți „întăresc" rândurile instituțiilor de ocrotire socială și ale cantinelor sociale.

Durata medie de viață în România a scăzut, iar pensia, chiar indexată, nu acoperă taxele și impozitele împovărătoare; în plus, bătrânii trăiesc sentimentul frustrant al faptului că, dat fiind numărul lor în creștere în raport cu populația activă, ei sunt „întreținuții celor care azi lucrează", sintagmă atât de vehiculată în mass-media și mediile politice din România. Aceasta face ca vârstnicul să-și resimtă povara nu doar economic, ci și medical; el este un mare consumator de fonduri, având de obicei o pluripatologie, a devenit o persoană dorită pe lista medicului de familie, numai în situația în care este pensionar și doar datorită plății cu regularitate a asigurărilor de sănătate si punctajului obținut de medici.

Din 1976, s-au impus drepturilor persoanei vârstei a treia, care din nefericire în lume sunt adesea ignorate. Sintetizându-le, acestea sunt:

„dreptul la îngrijire medicală;

dreptul la religie;

dreptul la prevenirea dependenței;

dreptul la ocrotire de către personal calificat;

dreptul la ocrotire legală;

dreptul de a alege locul și modul de viață;

dreptul la susținere familială și comunitară și, nu în ultimul rând, dreptul la îngrijiri paliative".

3 "IMBATRANIREA ACTIVA" – CONCEPT AL POLITICILOR SOCIALE EUROPENE DESTINATE VARSTNICILOR

Teorii ale dezvoltării umane

Dezvoltarea umana, ca problemă de studiu a psihologiei dezvoltării, este una destul de controversată. Ce este mai important, zestrea genetica, experiența personala a individului sau societatea în care se dezvolta individul? Este dezvoltarea un proces continuu, liniar sau un proces care se desfășoară în etape? Iată câteva din întrebările care de-a lungul timpului au creat diverse răspunsuri si teorii cu privire la dezvoltarea umana.
Cele mai importante dintre acestea sunt: teoria psihanalitică, teoria învățării, teoria umanistă si teoria cognitivă.

1.Teoria psihanalistă – Inițiatorul acestui curent este doctorul Sigmund Freud (1856-1939). Teoria psihanalista interpretează dezvoltarea umana prin „inconștient” care o motivează si o coordonează. Impulsurile acestuia sunt prezente permanent ele influențând fiecare aspect al gândirii sau comportamentului uman, de la deciziile, alegerile importante. Cu alte cuvinte, ne dicteaza pe cine sa iubim, pe cine sa urâm sau ce preferam sa mâncam, cu ce ne place să ne îmbrăcăm. Una din ideile importante ale lui Freud în ceea ce priveste dezvoltarea copilului este aceea ca el simte plăcere sexuala si are fantezii erotice cu mult înainte de adolescenta.

Teoria sexualității infantile cuprinde mai multe stadii (stadii psiho-sexuale):
a) de la naștere la un an – stadiul oral – gura devine centrul senzațiilor de plăcere ale întregului corp (de aceea hrănirea este activitatea cea mai stimulanta).
b) de la 1 la 3 ani – stadiul anal – anusul devine locul senzațiilor de placere (de aceea
problemele legate de toaleta sunt cele mai importante).
c) de la 3 la 6 ani – stadiul falic – penisul devine cea mai importanta parte a corpului.
Băieții sunt mândri, iar fetele invidiază si se mira ca ele nu au așa ceva. Copiii de ambele
sexe au fantezii sexuale în ceea ce îi privește pe părinții lor, ceea ce le dezvolta un
sentiment de culpabilitate.

d) 7 – 11 ani – perioada de latenta – nevoile sexuale ale copilului se liniștesc, copilul folosindu-si energia în activitatea de învățare.
e) adolescența – stadiul genital – dezvoltarea organelor sexuale duce la focalizarea
placerii în aceasta zona, adolescentul având placere sexuala si satisfacție sexuala.
Cu toate ca teoria psihanalitica nu este acceptata în totalitate, multe din ideile lui Freud sunt folosite si astazi (de exemplu, ideea conform căreia subconștientul motivează comportamentul nostru, mecanismele de apărare sunt motivate de situații conflictuale si
sexualitatea este o componenta importanta a comportamentului nostru).
Faptul ca, în ceea ce privește stadialitatea dezvoltării copilului, Freud pune accentul mai ales pe primele trei perioade, neglijând importanta socialului, a educației, limitează teoria sa, acest aspect reprezentând una din carentele teoriei.
2. Teoria învățării – G.B. Watson 1878-1958 afirma că dacă psihologia tinde sa devina o știința atunci ea trebuie să studieze ceea ce se poate vedea si măsura. Legile bazale ale teoriei învățării explorează relația dintre stimuli si răspunsul la aceștia, între un anume fel de comportament si stimulul care l-a provocat. Unele răspunsuri sunt automate-reflexele (cum ar fi clipitul la un stimul luminos puternic). Cele mai multe răspunsuri sunt învățate, pe acest lucru bazându-se teoria învățării, care susține ca viața este un proces continuu de învățare, condiționare. Condiționarea sau învățarea condiționată se desfășoară în doua direcții:
• Condiționarea clasică: este învățarea prin asociere. Cel care a făcut legătura între
stimul si răspuns este neurologul Pavlov. Facând cercetari asupra procesului salivatiei la câini, a observat ca aceștia nu salivau doar la apariția hranei ci si a altor stimuli nespecifici (daca se aprindea un beculeț concomitent cu aducerea hranei după un anumit timp câinele saliva numai la aprinderea beculetului).
• Condiționarea operanta – reprezentantul cel mai important al acestei teorii este F.
Skinner. El este de acord cu teoria învățării prin asociere, dar afirma ca un rol mult mai important îl are învățarea condiționată. În accepțiunea acestei teorii un sistem de recompensare poate fi utilizat în învatarea câinelui sa dezvolte comportamente care nu sunt în repertoriul unui câine în mod obișnuit (câinii care detecteaza drogurile sau câinii folositi în prinderea hotilor). O data învățat acest comportament câinele îl va repeta chiar daca nu mai este recompensat. În învățarea condiționata o mare importanta o are recompensa. Daca aparitia unui nou comportament este întărita sansele ca acest comportament sa se repete mai des sunt mai mari. Întărirea este obtinuta prin recompensare (a unui comportament pozitiv al copilului întăreste posibilitatea repetarii lui si învatarii acestuia). Acest sistem caracterizează recompensarea pozitiva. Daca dorim ca un anumit comportament sa nu se mai produca (de exemplu plânsul copilului mic care nu obtine ceea ce îsi doreste) atunci recompensarea va fi negativa prin ignorare (aceasta scazând frecventa aparitiei comportamentului negativ pâna la disparitia lui)
Recompensele pot fi: biologice (dulciuri, fructe etc), materiale (jucarii, jetoane, stelute, bile), sociale (lauda, evidentierea). Alegerea acestora variaza în functie de vârsta, persoana si scop. Studiul stiintific al comportamentului uman, posibilitatea schimbarii si modificarii comportamentului, descoperirea modului în care copilul poate fi ajutat sa dobândeasca anumite abilitati, iata doar câteva din aspectele acestei teorii care au ajutat si ajuta si în prezent medici, psihologi, educatori în munca lor de recuperare, vindecare. Limitele acestui mod de abordare a dezvoltarii umane constau în ignorarea emotivitatii, negarea existentei subconstientului (limiteaza întelegerea comportamentului si mai ales patologia acestuia), în faptul ca cercetarile cele mai importante se bazeaza pe studiul animalelor.
3. Teoria umanistă – Reprezentanții acestei teorii au o viziune generala, holistica asupra dezvoltării umane, susținând ca omul este mai mult decât o colecție de instincte, tendințe sau condiționări fiecare persoana fiind unica si demna de respect. Cei mai importanti
exponenti sunt Abraham Maslow si Carl Rogers. Maslow afirma ca fiecare dintre noi are natura lui proprie si o puternica motivare pentru a-si exprima aceasta natura. Primordial pentru om este asigurarea nevoilor bazice ale supravietuirii – nevoile biologice. Ierarhic urmeaza nevoile de securitate si stabilitate, apoi nevoia de dragoste si apartenenta, nevoia de stima (stima de sine-nevoia de succes, de reusita si un statut corespunzator posibilitatilor individului). Ultima treapta a acestei ierarhii o constituie afirmarea si actualizarea potentialului persoanei în societate. Armonia dezvoltarii este rezultatul satisfacerii tuturor acestor trebuinte. La baza teoriei umaniste a lui Rogers sta ideea ca în devenirea sa omul poate ajunge la nivelul cel mai înalt al posibilitatilor sale cu ajutorul persoanelor apropiate (familie, prieteni). Acestea trebuie sa ne ofere ajutor neconditionat. Cu alte cuvinte, ei trebuie sa ne iubeasca si sa ne respect indiferent de ceea ce facem noi.
Criticile ce se aduc acestei teorii sunt legate tocmai de aceasta abordare mult prea toleranta. Umanistii au avut contributia lor explicarea fenomenului de dezvoltare a omului, sustinând ca niciodata nu este prea târziu ca o persoana sa-si valorifice potentialul de care dispune.
4. Teoria cognitiva – Reprezentantul de seama al acestei teorii este Jean Piaget 1896-1980. El a elaborat anumite întrebări legate de dezvoltarea cognitiva (intelectuala) întrebari considerate ca standard si care au fost incluse în testarea nivelului de inteligenta al copilului. El si-a propus sa gaseasca vârsta la care cei mai mulți copii pot sa raspunda corect la fiecare întrebare. A descoperit astfel ca la un anumit nivel de vârsta copiii au cam aceleasi reusite si mai ales aceleasi greseli, lucru care l-a determinat sa considere ca dezvoltarea intelectuala se face secvential, în etape. Jean Piaget considera ca pentru dezvoltarea abilitatilor cognitive este mai important cum gândeste copilul decât ceea ce stie la un moment dat. Piaget descopera patru stadii de dezvoltare intelectuala, fiecaruia dintre ele corespunzându-i un anumit tip de gândire.

• de la nastere la 2 ani – stadiul senzorio – motor
Copilul folosește simțurile si abilitățile motorii pentru a înțelege lumea. Aceasta
perioada începe cu reflexele si se termina cu schemele senzori-motorii. Copilul
înțelege ca un obiect exista chiar daca nu se mai afla permanent în câmpul sau
vizual. Începe sa-si amintească si să-si reprezinte experiențele (reprezentari
mintale).
• de la 2 la 6 ani – stadiul preoperațional. Copilul folosește gândirea simbolica incluzând achizițiile din sfera limbajului în activitatea de cunoaștere a lumii înconjurătoare. Gândirea este egocentrica, cunoașterea fiind făcută din perspectiva proprie.
• de la 7 la 11 ani – stadiul concret operațional. Copilul înțelege si folosește operațiile logice în rezolvarea de probleme. În aceasta perioada copilul își definește noțiunea de “număr”, “clasificare” si “conservare”.

• de la 12 ani – stadiul operațiilor formale. Copilul începe sa abstractizeze, sa gândeasca de la real la concret la ceea ce poate fi posibil, ipotetic. Piaget vede dezvoltarea intelectuala(cognitiva) ca un proces care urmează niște modele universale, scheme (schema este calea generala de gândi despre ceva sau modul general de interacțiune dintre ideile si lucrurile din mediul înconjurator.

Teoria cognitiva este valoroasă prin aceea ca permite factorilor educaționali sa solicite copiii în funcție de posibilitățile lor la un anumit interval de vârsta. Carentele acestui tip de abordare constau în ignorarea motivației externe, a importantei procesului de învățare si a societății în general.

Paradigme teoretice ale bătrâneții

Preocupările referitoare la bătrânețe sunt vechi, dar cercetarea propriu-zisă, desfășurată sistematic și în profunzime, a început după 1945.

În 1950 Congresul Internațional de Psihologie de la Liege ridică mai insistent problemele bătrâneții. Cercetările încep să se înmulțească și apar instituțiile cu orientare spre investigația științifică.

Teorii generale despre bătrânețe

Privitor la teoriile despre bătrânețe acestea există încă din Grecia antică și Roma: Empedocles (.î.e.n) spunea că elementele cosmosului, aerul, apa, pământul și focul se află în corpul omenesc și se diminuează spre bătrânețe în mod diferit, etapele vieții, se termină cu bătrânețea, care este o stare naturală.

Hippocrates, considera că bătrânețea este o stare de diminuare a umorilor; bătrânii sunt excentrici și înțelepți, ca nebunii.

Platon în „Republica" caracteriza bătrânețea prin scăderea dorințelor de orice fel și a ambițiilor, moartea este un incident, viața o aparență.

Aristotel în „Retorica" afirma că bătrânețea este plină de stereotipii, deoarece privește bătrânețea cu pesimism, oarecare mânie și resemnare.

Galenus susținea că la bătrânețe diferențele individuale sunt mari, bătrânețea fiind o acumulare de boli. Despre bătrânețe în Evul Mediu au scris:

Avicenna (980-1038) matematician, medic și astronom, descrie bătrânețea din perspectivă astrologică, a semnalat relația dintre îmbătrânire și condițiile climatice care acționează asupra funcționării organismelor.

Mainomodes (1136-1204), medic celebru al vieții, el spunea că bătrânețea trebuie prevenită printr-o viață ordonată. Despre bătrânețe în Renaștere au scris:

Erasmus din Rotterdam, spunea că bătrânețea este inevitabilă, fiind un fenomen natural. Cornoro, spunea că bătrânețea e dependentă de viața emoțională trăită, de intensitatea și de emoțiile dure .

Paradigma funcționalistă

În concordanță cu tezele paradigmei funcționaliste, bătrânețea este privită ca o stare de de dezangajare socială, determinată de scăderea valorii și utilității sociale a vârstnicului, ca urmare a pensionării. Retragerea vârstnicului din activitate, consideră funcționaliștii, are o serie de beneficii pentru aranjamentele structurale ale rolurilor existente în societate, permițând contingențelor tinere să ia locul celor vârstnice.

Pe de altă parte, la fel ca și boala, bătrânețea este o stare indezirabilă, care trebuie evitată, în măsura posibilităților. Ca tip de devianță legitimă, boala presupune scutire de responsabilitățile asociate rolurilor sociale, dependență față de alții, ajutor din partea acestora, etc. Statutul bătrânului seamănă în multe privințe cu cel al bolnavului. Spre deosebire de bolnav, însă, bătrânul nu se poate baza întotdeauna pe un ajutor competent și specializat cu care să coopereze în scopul reînsănătoșirii, așa cum sublinia Talcot Parsons.

În același timp, spre deosebire de boală, bătrânețea nu este un status tranzitoriu sau provizoriu, decât numai în raport cu actul său final, adică trecerea spre neființă. Pentru acest motiv, controlul social exercitat asupra bolii și bătrâneții este un element esențial, cred funcționaliștii, pentru menținerea echilibrului sistemului social.

Consecințele acestui mod de a privi bătrânețea are o serie de implicații asupra politicilor sociale, deoarece, accentuând starea de dependență a bătrânilor, îi exclud de fapt din viața publică.

Spre deosebire de teoria dezangajării, teoria activismului apreciază că o bătrânețe fără probleme îi impune vârstnicului asumarea în continuare a unor roluri active. Conform cu tezele paradigmei funcționaliste, în orice societate există o diviziune socială în funcție de vârstă, o stratificare rolurilor și pozițiilor asociate diferitelor vârste, între care se stabilesc raporturi de interdependență și de cooperare funcționalistă.

Această stratificare permite existența unei ordini sociale a procesului de îmbătrânire biologică, bazată pe anumite clasificări și ierarhizări, în funcție de vârstă. Fiecărui grup de vârstă îi sunt alocate diferite resurse de putere, prestigiu și bunăstare. La rândul lor, indivizii aparținând unui anumit grup sunt obligați să se conformeze cerințelor rolurilor sociale asociate vârstei lor.

Pentru funcționaliști, ieșirea din repertoriul rolurilor sociale atribuite indivizilor din fiecare strat de vârstă semnifică atât o disfuncție pentru o societate, cât și o manifestare deviantă care încalcă regulile scrise sau nescrise cu privire la vârste. Această manifestare este, adeseori, sancționată prin intermediul factorilor de „control social" cu caracter neinstituțional.

Dacă un bătrân va încerca să-și asume unul dintre rolurile sociale ale adulților sau ale tinerilor, va fi supus ironiei și ridicolului opiniei publice. Acest lucru i se poate întâmpla și unui adolescent sau tânăr care și-ar propune să ia rolul indivizilor plasați în straturi de vârstă superioare. Operând aceste delimitări între roluri, funcționalismul ia în considerare criteriul „vârstei funcționale”, capacitatea de exercitare a rolurilor sociale.

În concordanță cu paradigma funcționalistă, distribuția rolurilor sociale în raport cu vârsta funcțională are o serie de avantaje funcționale pentru societate, întrucât permite ordonarea indivizilor în funcție de capacitatea lor de performanță.

Excluderea bătrânilor din activitate permite, de exemplu, existența mai multor locuri de muncă disponibile. Pe de altă parte, această distribuție determină și unele aspecte disfuncționale, privând societatea de o forță de muncă experimentată, care, o dată cu pensionarea, cel mai adesea se simte exclusă și marginalizată.

Paradigma conflictului

Paradigma conflictului social i-a ca premisă inegalitatea pozițiilor sociale legată de factorul vârstă, care este un element principal în asigurarea dinamicii generaționale, inclusiv a dinamicii sociale.

Orice societate utilizează inegalitatea dintre tineri și bătrâni pentru a-i stimula pe primii pentru poziția de putere, prestigiu și bunăstare ale „oponenților" lor, adică vârstnicii.

Ideea principală a interpretărilor bazate pe paradigma conflictului este aceea că, în orice societate, lupta, competiția și conflictul dintre diferite grupuri de vârstă antrenează schimbarea socială. Această ideea, împrumutată de la Marx, consideră că premisele stratificării și inegalității sociale în raport cu vârsta pot fi identificate în clasele și instituțiile capitalismului, care a accentuat profund poziția de dependență și lipsa de securitate a celor mai tineri și a celor mai bătrâni membrii ai societății.

In timp ce pentru unii teoreticieni ai conflictului social, vârstnicii au acaparat pozițiile de putere și prestigiu în societate, instaurându-și așa numita gerontocrație, pentru alți teoreticieni vârstnici, sunt, mai ales în societatea capitalistă, obiect de discriminare constantă.

Ca sursă principală a conflictului între vârste și generații pot fi enumerate competiția dintre tineri și vârstnici pentru obținerea unor locuri de muncă, lipsa de echitate în recompensa lor materială, aspirațiile diferite între tineri și bătrâni.

în societățile contemporane, subliniază teoreticienii conflictului social, aceste surse de tensiune sunt amplificate de tendințele patronilor de a-și mări beneficiile prin demsionarea celor vârstnici și pentru angajarea unei forțe de muncă mai tinere, dar și mai puțin costisitoare din punct de vedere al salariului.

Așa cum precizează sociologii raliați conflictului, nu vârsta are, ci rolurile care i se asociază sau aspirațiile cu privire la ele antrenează diferitele conflicte între starturile de vârstă din societate.

Mulți bătrâni în putere revendică dreptul la continuarea vieții active, dar li se interzice acest drept în virtutea asocierii acestei perioade de vârstă cu declinul capacităților funcționale.

Această demonstrează că așa numita „dejangajare voluntară" a vârstnicilor din viața activă, este o convingere eronată. Ideea dezangajării, tributară concepției funcționaliste, care consideră retragerea vârstnicilor ca un proces funcțional care asigură roluri disponibile pentru tineri și care justifică dezinteresul societății față de problemele bătrânilor, este contrazisă de „activismul", energia și creativitatea multora dintre ei.

Pentru paradigma conflictului, stratificarea în raport cu vârsta determină conflicte și tensiuni inevitabile, întrucât criteriul funcțional, luat ca bază de stratificare, intră în contradicție cu propriile criterii și aspirații ale vârstnicilor, care consideră că posedă suficiente calități pentru a-și asuma sau păstra rolurile sociale.

In concordanță cu ideile lui Marx, teoreticienii conflictului consideră că eliminarea stratificării în funcție de vârstă este posibilă numai prin schimbarea structurilor economice și politice care generează și mențin inegalitatea.

Ca și paradigmă funcționalistă, paradigma conflictului este caracterizată de o serie de deficiențe și erori. Dintre acestea se pot menționa:

„absolutizarea conflictului ca tendință „naturală" și „inevitabil" a societății;

postularea „ intereselor" generațiilor, ca factor de dinamizare a tensiunii socială;

identificarea conflictului între generații ca luptă de clasă;

Exceptând aceste deficiențe, paradigma conflictului cuprinde o seric de idei sugestive în ceea ce privește necesitatea schimbării sociale, combaterea ideii de„echilibru", raporturile dintre noi generații, distribuția mai adecvată a muncii, educației și timpului liber la nivelul diferitelor straturi de vârstă din societate".

Paradigma interacționismului simbolic

Paradigma interacționismului simbolic, de esență fenomenologică, „apreciază că vârsta este o „identitate construită" în procesul de interacțiune socială și de „negociere" a semnificațiilor din lumea socială.

Pentru teoriile incluse în această paradigmă, vârsta nu este numai un status, ci și un „simbol social", un reper sau un construct simbolic care servește la ordonarea și organizarea experiențelor sociale și determină o serie de semnificații, aprecieri, judecăți de valoare, clișee sau mituri.

Ideea principală de la care pleacă interacționiștii este aceea că „identitatea" unei persoane de o anumită vârstă este,, construită" numai în procesul de interacțiune cu ceilalți, situație care are ca rezultat producerea unei „ imagini" asupra vârstei, împărtășită în comun de persoane respectivă și de persoanele cu care interacționează.

In termeni pur funcționaliști, fiecare societate atribuite indivizilor diferite statusuri și roluri sociale în concordanță cu vârsta pe care o au.

De exemplu, vârstnicilor li se atribuie următoarele statusuri: pensionar, soț, tată, bunici, prieten, etc. La rândul lor, acestor statusuri li se asociază următoarele seturi de roluri: retragere din rolurile sociale active, îngrijirea mai frecventă a stării de sănătate, plimbarea nepoților în parc, o cumpătare mai mare manifestată față de diversele aspecte incitante ale vieții,etc.

Fiecare dintre aceste roluri este strâns legat de așteptările pe care ceilalți le au față de statusul de bătrân.

La rândul său, acest status presupune o serie de aspirații pe care vârstnicul le are de la ceilalți. Starea de dependență față de ceilalți, pentru bătrânii de o anumită vârstă, și frecventarea serviciilor medicale par să fie principalele așteptări ale celorlalți față de vârstnici, influențând așteptările și percepțiile acestora despre ei înșiși.

Fiecare individ dintr-un grup de vârstă are o anumită imagine asupra a ceea ce se așteaptă de la el și asupra a ceea ce trebuie să se aștepte de la ceilalți. Nu este vorba numai de conduite predictibile, ci și de semnificații atribuite acestor conduite.

Bătrânii sunt îndreptăți, astfel, să solicite respect, ascultare și chiar conformare din partea celor mai tineri, chiar dacă în realitate lucrurile nu se întâmplă chiar așa. Aspirațiile lor, sunt dependente în mare măsură de valorile tradiționale, care acordă calităților vârstnicilor atributele înțelepciunii.

Atitudinile față de vârstnici nu depind numai de normele nescrise ale societății, ci și valorile asimilate prin procesul de socializare.