Protectia Sociala a Persoanelor Varstnice

PROTECȚIA SOCIALĂ A PERSOANELOR VÂRSTNICE

CUPRINS

INTRODUCERE

Analiza fenomenului de îmbătrânire demografică atât la nivelul României, cât și la nivelul județului Bihor denotă o creștere a „presiunii” populației vârstnice asupra populației adulte – potențial active, implicit asupra unor importante sisteme din societate (sănătate, asistență socială, bugetul asigurărilor sociale), cu implicații pentru politica economică și socială.

Problemele care derivă din creșterea ponderii și a numărului vârstnicilor (deteriorarea raportului dintre cei care contribuie și cei care beneficiază, imposibilitatea de a susține corespunzător populația vârstnică prin actualul sistem de pensii, lipsa de adaptare a sistemului de sănătate la nevoile specifice populației vârstnice etc.) sunt probleme care necesită soluții sociale. În prezent se manifestă o tendință de declin a aranjamentelor informale și tradiționale pentru securitatea vârstnicilor (bazate pe relațiile de familie și rudenie) și accentuarea dependenței de sursele non-familiale de venit, ceea ce impune intervenția guvernelor.

Deși consider că sprijinul familiei reprezintă cea mai importantă și mai indicată „formă de asistență” acordată vârstnicilor, familia ajunge, din motive independente de voința ei, să acorde tot mai puțin timp și suport bunicilor/părinților. Într-o astfel de situație, vârstnicii tind să ajungă „clienți ai asistenței sociale” permanent ori temporar. Din perspectiva asistenței sociale, se poate observa că o proporție remarcabilă de persoane vârstnice are nevoie de servicii sociale care, ori nu există, ori sunt insuficiente din punct de vedere cantitativ sau calitativ. Implicațiile medico-sociale ale îmbătrânirii populației și a tendinței de accelerare a acestui proces în ultimele decenii atestă adevărul că “bătrânețea este a tuturor și a fiecăruia dintre noi” (Balogh, 2000, p. 271).

Într-o societate aflată în proces accelerat de îmbătrânire, calitatea vieții înseamnă din ce în ce mai mult calitatea vieții celor aflați în cea de-a treia perioadă a vieții. Integrarea lor socială și o viață demnă presupune servicii sociale specifice care, în multe cazuri, sunt deficitare în România (Gîrleanu-Șoitu, 2006, p. 94-96, 189; Roth și Dobre, 2005, p. 3-17) la fel ca în multe societăți în tranziție (Emlet, Hokenstad, 2001, p. 55-64; De Tobis, 2000).

Una dintre deficiențele care pot fi imputate ca sistematice în cazul serviciilor pentru vârstnici este superficialitatea cu care sunt identificate și evaluate nevoile acestei categorii, având în vedere particularitățile contextului socio-cultural românesc, importanța cantitativă a ruralului și decalajele de care suferă acesta în raport cu mediul urban fiind doar două argumente în acest sens. Faptul că jumătate dintre persoanele înregistrate cu un grad de handicap în județul Bihor sunt vârstnice pledează pentru o atenție specială dedicată vârstnicilor, mai ales celor dependenți și celor semi-dependenți.

Lucrarea de față este inspirată dintr-o tentativă de planificare a serviciilor sociale pentru vârstnicii din județul Bihor pornind de la un studiu de analiză a nevoilor.

Pornind de la aspecte privind îmbătrânirea demografică a populației, ne vom opri asupra bătrâneții ca etapă de vârstă (perspective asupra bătrâneții / vârstnicii în societate; stereotipuri referitoare la vârstnici) și vom prezenta principalele modificări induse de procesul de îmbătrânire. Dincolo de interpretarea bătrâneții din punct de vedere sociologic, vom insista asupra impactului pe care îl are retragerea din activitatea profesională și asupra specificului relațiilor sociale dezvoltate la această vârstă.

Având în vedere faptul că intenționăm să realizăm o analiză a nevoilor, considerăm necesar să abordăm tipologiile care s-au construit de-a lungul timpului privind nevoile în general și nevoile vârstnicilor, în special. Vom aborda, de asemenea, probleme sociale specifice cu care se confruntă „vârsta a treia”. Sistemul de protecție socială a vârstnicilor, direcțiile de politică socială urmate pe plan internațional și mediul de servicii existent în județul Bihor sunt alte aspecte surprinse în lucrare.

Obiectivul central al tezei de doctorat îl constituie analiza nevoilor vârstnicilor din județul Bihor. Pentru a realiza acest lucru vom delimita foarte clar grupul țintă (concepte, caracteristici, date statistice), vom contura câteva aspecte specifice privind metodologia de lucru și sursele de informații folosite, pentru ca abia apoi să trecem la analiza propriu-zisă a datelor. Vom prezenta aici nevoile identificate și evaluate pornind de la mai multe surse de date exploatate metodic. În final vom evidenția propunerile pentru servicii sociale specifice.

Această analiză a nevoilor poate constitui baza pentru elaborarea planurilor de servicii sociale pentru vârstnicii din județul Bihor.

PARTEA I: ÎMBĂTRÂNIREA DEMOGRAFICĂ A POPULAȚIEI

Un factor de risc legat de evoluția populației și a structurii acesteia frecvent menționat de literatura de specialitate este procesul de îmbătrânire demografică. Modificările majore în structura populației României pe grupe mari de vârste implică o serie de probleme, cu importante consecințe în toate sferele vieții umane.

Părerile specialiștilor se situează între două limite ale unui continuum.

O bună parte din autori vehiculează o perspectivă pesimistă, chiar catastrofică vizavi de evoluția structurii populației pe grupe de vârstă. Aceștia consideră că îmbătrânirea populației reprezintă o amenințare globală la adresa civilizației, civilizație care s-ar afla în pericolul de a nu mai putea evolua din cauza îmbătrânirii membrilor săi; un alt pericol la care ei susțin că vom fi expuși în scurt timp este colapsul sistemului de pensii și al celui de asigurări de sănătate.

Sunt alți autori care propun o poziție mai realistă, bazată pe analiza socio-demografică a fenomenelor. Ei realizează o analiză detaliată atât a naturii procesului, a mecanismelor demografice care-l susțin și, mai ales, a consecințelor sociale ce-l însoțesc. Concluzia la care au ajuns acești analiști este aceea că „problemele (reale) pe care le au societățile occidentale în legătură cu creșterea ponderii și a numărului vârstnicilor sunt probleme sociale, cu soluții sociale, și nu atât probleme demografice, ce ar necesita măsuri de politică demografică” (Rotariu, 2006, p. 1).

Această parte a tezei încearcă să surprindă, pe baza instrumentelor specifice de măsurare, dimensiunile procesului de îmbătrânire demografică atât la nivelul României, cât și la nivelul județului Bihor și principalele probleme pe care le ridică acest proces pentru a putea formula un punct de vedere cât mai obiectiv privind situația actuală, posibilele evoluții viitoare și soluțiile existente la îndemâna noastră.

În timp ce îmbătrânirea (în sensul ajungerii la stadiul de bătrânețe) în cazul unei persoane presupune o degradare ireversibilă cu un final ineluctabil, îmbătrânirea populației se referă doar la creșterea ponderii unui grup de vârstă în totalul acesteia (o pondere mai mare de 12,0 % corespunde unei populații îmbătrânite demografic), „proces practic inevitabil pentru populațiile moderne, în deceniile ce vor urma, dar care, în sine, nu este ireversibil și nu conduce cu necesitate la un colaps demografic” (Rotariu, 2006, p. 7).

Europa înregistrează cel mai înalt grad de îmbătrânire demografică comparativ cu celelalte continente, considerându-se că a atins deja un stadiu critic. Chiar dacă în prezent procesul de îmbătrânire este mai puțin pronunțat în țările Europei Centrale și de Est ne așteptăm ca, pe termen lung, lărgirea Uniunii Europene să determine o uniformizare a situației, extinderea neridicând probleme serioase în această privință. În documentele europene sunt prevăzute măsuri de mărire a vârstei de pensionare, legale și de facto, și de creștere a ratei de ocupare a populației feminine în general și a celei masculine de vârstă adultă superioară (50-65 ani). Se pune accent pe flexibilizarea momentului pensionării, prin eliminarea interdicțiilor de muncă după o anumită vârstă și atragerea vârstnicilor în activități cu program redus de lucru, compensând astfel o parte din pensie cu câștig salarial

România se confruntă aproximativ cu aceeași problematică demografică specifică țărilor membre ale UE-25 (declinul populației totale, creșterea ponderii populației vârstnice și a duratei medii a vieții, „îmbătrânirea demografică a bătrânilor”, feminizarea îmbătrânirii), însă nivelul mai scăzut al performanțelor economiei românești face ca resursele să fie mai reduse și impactul social estimat, mai ales în perspectiva următorilor ani, să fie mai puternic pentru țara noastră. Se subliniază necesitatea ajustării soluțiilor la contextul specific și la potențialul de resurse de care dispunem. Toate prognozele demografice privitoare la România arată că vom asista în deceniile următoare la o expansiune rapidă și masivă a populației vârstnice. Populația de 60 de ani și peste va crește de la 4,2 (2005) la 6,5 milioane (2050) (de la 19,3% la 33,3%, ca pondere în totalul populației) (Ghețău, 2007, p. 28-29).

Atât ponderea vârstnicilor în totalul populației județului, cât și rata de dependență demografică ne arată faptul că populația județului Bihor corespunde unei populații îmbătrânite demografic. Analiza structurii populației pe grupe mari de vârste în perioada 1990-2006 evidențiază reducerea ponderii populației tinere (0-14 ani) de la 22,2% la 16,2% și creșterea ponderii celei vârstnice (60 ani și peste) de la 16,7% la 19,1%. Rata de dependență demografică în județul Bihor se reduce în timp (de la 37% la 34,2% în mediul urban, în perioada 2000-2005), iar speranța medie de viață la naștere are o evoluție ascendentă ajungând în perioada 2003-2005 la 67,3 ani pentru bărbați și la 73,6 ani pentru femei (Direcția Județeană de Statistică Bihor, 2007). Se constată, la fel ca și la nivelul României creșterea ponderii populației de peste 75 de ani, în cadrul căreia o proporție însemnată este reprezentată de femei, de unde derivă probleme specifice legate de văduvie precum și alte nevoi în domeniul social și al sănătății. Fenomenul de îmbătrânire demografică este mai accentuat în mediul rural decât în urban.

Problemele care derivă din creșterea ponderii și numărului vârstnicilor sunt „probleme sociale, cu soluții sociale, și nu atât probleme demografice, ce ar necesita măsuri de politică demografică” (Rotariu, 2006, p. 1) (de exemplu, soluția la problema creșterii presiunii pensionarilor asupra populației ocupate nu se găsește în plan demografic ci implică măsuri sociale legate de activitate și de gestionarea sistemului de asistență a persoanelor vârstnice). Soluțiile / măsurile prevăzute în documentele europene precum ridicarea vârstei de pensionare, sporirea ratelor de activitate, chiar și creșterea contribuției celor activi la constituirea fondurilor de pensii sunt fezabile și nu conduc automat la înrăutățirea situației celor în cauză.

PARTEA II: BĂTRÂNEȚEA CA ETAPĂ DE VÂRSTĂ

Ca etapă distinctă de vârstă, bătrânețea reprezintă o „perioadă de profundă degradare și involuție a principalelor funcții ale organismului uman” (Rădulescu, 1994, p. 123-124). Vom încerca să descriem acest ciclu de viață surprinzând principalele modificări biologice, psihice și sociale pe care le presupune procesul de îmbătrânire. Este necesar să cunoaștem toate aceste modificări deoarece ele impun un anumit specific în dialogul cu persoana vârstnică.

Dincolo de toate aceste schimbări care apar odată cu îmbătrânirea, consider necesar să prezint tipologiile care există în literatura de specialitate privitor la nevoile specifice ale persoanelor vârstnice. Spre finalul acestei părți doresc să analizez problemele sociale cu care se confruntă vârstnicii și să evidențiez stereotipurile care sunt vehiculate de către societate referitor la aceștia.

Bătrânețea nu reprezintă o etapă omogenă de viață, ci un ciclu care se manifestă diferențiat de la o persoană la alta. Această ultimă perioadă a vieții include mult mai mulți ani decât oricare dintre perioadele de dezvoltare umană. Percepția și atitudinea față de persoanele în vârstă a pendulat de-a lungul timpului și în diferite spații geografice între respect, venerație (uneori până la divinizare) și ignorare, marginalizare, ironizare.

Trecerea la „vârsta a treia” presupune o serie de modificări în plan social, psihologic și biologic, modificări care supun individul la un anumit stres. Pentru ca el să reușească să se adapteze la schimbările și pierderile experimentate în această perioadă a vieții trebuie să accepte anumite lucruri. Aici intervine rolul asistentului social care îi va facilita adaptarea.

Modificările fiziologice (biologice) determinate de bătrânețe nu apar la toți indivizii la aceeași vârstă cronologică sau în aceleași proporții (în funcție de capacitățile acestora de compensare). Odată cu înaintarea în vârstă crește vulnerabilitatea la îmbolnăviri, bolile fiind contactate mai ușor (datorită faptului că modificările fiziologice, normale la această vârstă, slăbesc organismul, îi scad rezistența și capacitatea de adaptare), iar vindecarea presupunând un proces mai îndelungat și mai greoi.

Îmbătrânirea psihologică (cea firească de vârstă) are un caracter diferențial (există diferențe semnificative la o persoană la alta și de la o funcție la alta la aceeași persoană), este polideterminată (depinde de particularitățile genetice, somatice, morale sau sociale ale persoanei vârstnice) și presupune deficiențe care au un caracter relativ (evoluție neliniară, bazată pe îmbunătățirile compensatorii).

Persoanele vârstnice suferă o serie de modificări și în ceea ce privește rolurile lor. Ele se dezangajează treptat din rolurile sociale active și adoptă alte roluri pasive (de dependență) sau compensatorii precum cele de văduv, bunic, pensionar, voluntar. Înaintarea în vârstă presupune mai degrabă pierderea unor roluri, decât achiziționarea unora noi (de exemplu, rolul de soț, rolul de persoană activă), presupune pierderea consistenței rolurilor (de exemplu, rolul de părinte își pierde din conținut).

Retragerea din activitatea profesională reprezintă o schimbare majoră de statut și rol în viața unei persoane, iar sosirea acestui moment poate constitui un factor major de stres ce determină tulburări de adaptare. Semnificația retragerii din activitate și adaptarea la noua situație depind de atitudinea față de muncă, starea de sănătate, situația financiară, relațiile cu cei apropiați. Pensionarea poate constitui o etapă de criză sau o perioadă de „schimbare planificată” (dezvoltarea sau continuitatea unor interese și anticiparea unor noi roluri disponibile în familie și comunitate). Tulburările determinate de pensionare și apoi chiar „moartea socială” a individului afectează mai degrabă bărbații deoarece aceștia sunt mai total angajați în activitatea profesională în timpul vieții active decât femeile (acestea sunt angajate în paralel în activități casnice, în care se pot transfera total după pensionare). În mediul urban oamenii tind să suporte mai greu momentul pensionării decât cei din rural deoarece în perioada adultă s-au dedicat exclusiv activității profesionale (în rural încetarea activității nu se realizează niciodată brusc și complet).

Pentru ca experiența pensionării să aibă efecte negative cât mai reduse este necesar ca asistentul social să intervină preventiv prin pregătirea psihică a vârstnicului pentru acceptarea ideii de pensionare și diminuarea halo-urilor negative ale pierderii slujbei. De asemenea, vârstnicii pot fi ajutați să își completeze agenda săptămânală cu alte genuri de activități: implicarea în asociația pensionarilor, organizarea unor colecte sau tombole, participarea la programele unor cluburi, implicarea în activități de voluntariat etc.. Cei recent pensionați pot fi îndrumați să-și aducă contribuția la soluționarea unor probleme sociale având în vedere experiența acumulată și perspectiva dobândită. „Bătrânii tineri” (60-75 ani) pot fi utili asistenților sociali în demararea unor proiecte pentru comunitate sau în îngrijirea „bătrânilor-bătrâni”(peste 75 ani) (voluntariat). În concluzie, este necesar ca asistentul social să orienteze vârstnicii spre activități prin care să se valideze utilitatea lor. La vârsta senectuții relațiile cu cei apropiați (soț/soție, copii, nepoți, frați, surori, prieteni) prezintă anumite particularități și cresc în importanță deoarece schimbările care apar în ceea ce privește starea de sănătate, nivelul economic și rolurile sociale solicită resursele fizice și psihologice ale persoanei și duc la creșterea vulnerabilității sale.

În literatura de specialitate există câteva încercări de identificare și clasificare (de realizare a unor tipologii) a nevoilor specifice „vârstei a treia”. Cei mai reprezentativi autori sunt: Bradshaw (1972), Isaacs și Neville (1975), Havighurst (1980), Harbert și Ginsberg (1990), Cordingley, Hughes și Challis (2001), Daniela Gîrleanu-Șoitu (2004). Reducerea nevoilor la stări-obiectiv universale (Maslow) nu este productivă deoarece în realitate nevoile descriu arareori situații universale sau fundamentale; de cele mai multe ori ele sunt delimitate și dependente de situația beneficiarilor (nevoile sunt variabile de la un context la altul).

Factori precum sărăcia, absența unor măsuri de sănătate publică, apartenența la grupuri etnice și rasiale, diferența de gen, handicapul, reprezentarea socială a bătrâneții, problemele asociate bătrâneții, starea de sănătate fizică și psihică, situația de dependență, situația economică, locuirea, discriminarea, ageismul, statusul în declin, excluziunea socială, singurătatea și izolarea socială, abuzul, accesul la servicii (de asistență socială, medicale) și bunuri adecvate cerințelor speciale generează vulnerabilități la „vârsta a treia”. Dintre grupurile de vârstnici cel mai grav afectați par să fie: indivizii foarte în vârstă (peste 85 de ani); vârstnicii care trăiesc singuri (celibatarii, văduvii și divorțații); femeile în vârstă (în particular celibatarele și văduvele; diferențele demografice, culturale și de venituri dintre genuri); vârstnicii din centrele rezidențiale; vârstnicii fără copii; vârstnicii care suferă de afecțiuni sau handicapuri grave; cuplurile în vârstă în care unul dintre membri este grav bolnav.

Excluziunea socială (sărăcia) reprezintă una dintre problemele cu care se confruntă o bună parte dintre persoanele vârstnice datorită faptului că nu dispun de resurse suficiente pentru a participa activ la viața publică, socială și culturală, pentru a putea decide asupra propriei vieți și nu dispun de serviciile de sănătate și sociale, de îngrijirile necesare în funcție de nevoile individuale (scăderea nivelului de trai, lipsa de resurse financiare, alimentația deficientă, condițiile proaste de locuit, lipsa accesului la condiții de igienă elementară etc.). Chiar dacă statisticile arată o incidență relativ mică a sărăciei în rândul vârstnicilor (raportat la alte categorii sociale: șomeri, țărani, liber profesioniști), pensionarii reprezintă un procent semnificativ în rândul săracilor datorită ponderii lor mari în totalul populației, fapt care îi face mai vizibili în comparație cu alte grupuri cu risc de sărăcie sensibil mai ridicat (riscul de sărăcie al pensionarului este de trei ori mai ridicat decât cel al unui angajat). Dependența vârstnicului, alterarea condițiilor sociale și economice, poate conduce la marginalizare și excludere socială, la nerespectarea drepturilor fundamentale și specifice ale acestuia, la abuzuri și chiar violență (abuzul fizic, abuzul prin abandon, abuzul financiar). Generalizarea tendințelor de abuz asupra vârstnicilor ne sugerează o degradare a solidarității familiale și a solidarității între generații. Dincolo de anumite cauze fizice (deficiențe de vedere, de auz, de vorbire) izolarea socială poate fi cauzată și intensificată prin decesul persoanelor apropiate.

Problemele sociale (pensionarea, izolarea), cele economice (scăderea veniturilor, sărăcia), cele morale (nerespectarea drepturilor sale legitime) agravează problemele de sănătate ale vârstnicului, fapt care impune sarcini deosebite atât serviciilor de sănătate, cât și celor de asistență socială. Pe de altă parte, abandonul grijii față de propria sănătate, stilurile nesănătoase de viață, deficitul de acces la serviciile medicale, deficitul serviciilor de prevenție și tratament ambulatoriu contribuie la situația critică a stării de sănătate a multor vârstnici.

Datorită faptului că situația socială și medicală a bătrânilor se deteriorează treptat din cauza reducerii veniturilor odată cu pensionarea, politicile sociale din domeniu vizează în special protejarea venitului, perfecționarea calității îngrijirii medicale, sprijinirea persoanelor în vârstă pentru a duce o viață demnă și independentă în mediul propriu, lărgirea posibilităților de integrare a vârstnicilor în viața comunității și ameliorarea capacității serviciilor publice de a face față nevoilor în continuă schimbare.

Modificările majore în structura populației României pe grupe mari de vârste necesită schimbări structurale la nivel economic, de infrastructură, de îngrijire a sănătății și de asistență socială specifică persoanelor vârstnice deoarece acestea ridică o serie de probleme: a) deteriorarea constantă a raportului dintre cei care contribuie la bugetul public și la fondurile sociale și cei care beneficiază de aceste fonduri (creșterea presiunii pensionarilor asupra populației ocupate); b) sistemul actual de pensii, caracterizat printr-o rată mare de dependență (1,35 pensionari pentru un salariat), de fenomene negative precum pensionările anticipate și scăderea vârstei medii reale de pensionare, lipsit de pilonii II și III (pensii ocupaționale și pensii administrate privat), nu mai poate susține corespunzător populația vârstnică; c) sistemul actual de sănătate nu este pregătit pentru a face față problemelor complexe pe care le implică fenomenul de îmbătrânire a populației; nu există programe sau servicii de sănătate și sociale adaptate nevoilor specifice populației vârstnice, mai ales în mediul rural (sporirea cheltuielilor de sănătate pentru această categorie de persoane); d) o proporție remarcabilă de persoane vârstnice are nevoie de servicii sociale care, ori nu există, ori sunt insuficiente din punct de vedere cantitativ sau calitativ (asistență socială). Serviciile de asistență socială și medicală ar trebui să se concentreze pe refacerea și dezvoltarea capacităților persoanelor vârstnice (inclusiv a celor care s-au izolat progresiv) de a înțelege natura problemelor cu care se confruntă, de a identifica soluții constructive și de a-și dezvolta abilități individuale și colective de a rezolva aceste probleme. Este necesar să promovăm o responsabilitate mixtă, atât din partea familiei, cât și din partea sistemului public de protecție socială; ambele sisteme de sprijin trebuie susținute și dezvoltate deoarece complementaritatea lor se modifică în timp și în funcție de situația social-economică.

După cum se poate observa, unele probleme sociale sunt rezultatul organizării societății prezente (reducerea potențialului de îngrijire a persoanelor vârstnice de către familie fie din pricina numărului redus de membri sau a distanței dintre aceștia, fie din cauza faptului că femeile s-au implicat tot mai mult pe piața muncii; tot mai mulți vârstnici ajung să trăiască singuri și să depindă de surse non-familiale de venit) sau se datorează deficitelor de politică socială (nu sunt dezvoltate serviciile de asistență socială specifice). În dezvoltarea și furnizarea de servicii adresate „vârstei a treia” este necesar să ținem cont de faptul că, deși setul de nevoi este același, modul de satisfacere a acestora diferă de la o persoană la alta pentru că fiecare individ este unic în felul său și nu trebuie tratat prin prisma stereotipurilor existente.

PARTEA III: SISTEMUL DE PROTECȚIE SOCIALĂ A VÂRSTNICILOR

Vârstnicii reprezintă, alături de alte categorii, un grup tipic de persoane/familii care, în condițiile unei societăți bazate doar pe economia de piață, au dificultăți de obținere a veniturilor necesare unei vieți decente la nivelul respectivei colectivității. Acesta este unul dintre motivele pentru care statul dezvoltă o serie de funcții complementare economiei pentru a corecta producerea bunăstării colective (Zamfir, E., 1995, p. 12-17). Problema vârstei a treia „nu este, în fapt, o problemă de vârstă, ci de răspuns a politicilor sociale la nevoile persoanelor în vârstă” (Gîrleanu, 2002, p. 76).

Pornind de la o prezentare succintă a componentelor sistemului de protecție socială a vârstnicilor ne propunem să creionăm direcția de acțiune pe care o urmează politicile sociale din domeniu.

Vom trece în revistă principalele reglementări juridice internaționale privind vârstnicii, documente care stau la baza elaborării strategiei naționale, pentru ca apoi să prezentăm sistemul de protecție socială a vârstnicilor din Uniunea Europeană.

Partea cea mai consistentă este dedicată descrierii sistemului de protecție socială a persoanelor vârstnice din România: asigurări de bătrânețe, asigurări de sănătate, asistența socială a vârstnicilor. Actele legislative care reglementează situația persoanelor vârstnice din România pot fi regăsite la anexe.

Problematica persoanelor vârstnice constituie o preocupare continuă pentru numeroase instituții și organizații internaționale. Pentru a recunoaște importanța crescută a acestui segment social și pentru a sensibiliza comunitatea asupra valorii acestei categorii de vârstă peste tot în lume s-a stabilit ca luna octombrie să fie dedicată în întregime sărbătorii vârstnicilor („luna senectuții”), iar ziua de 1 octombrie să fie considerată zi internațională a persoanelor vârstnice.

Pe plan internațional se urmărește dezvoltarea și diversificarea mijloacelor de susținere la domiciliu, încurajarea solidarității familiale, ameliorarea calității vieții în centrele rezidențiale și îmbunătățirea asistenței persoanelor vârstnice dependente (se pune accent pe prevenirea riscurilor de sărăcie și dependență, ca parte integrantă a protecției sociale); de asemenea, se insistă și asupra folosirii potențialului de activitate al pensionarilor prin promovarea celor mai bune practici privind forța de muncă vârstnică. Principalul scop al tuturor acțiunilor întreprinse la nivelul fiecărui stat este acela de a promova o „societate pentru toate vârstele” și „îmbătrânirea activă” (prevenirea îmbolnăvirilor și a dependenței).

Dacă până nu demult se insista pe asistența instituțională, în prezent accentul cade pe prevenire, păstrarea integrării sociale și familiale, stimularea activismului restant, utilizarea în dezvoltare a vârstnicilor activi, prelungirea vârstei limită de pensionare. Protejarea persoanelor vârstnice reprezintă o prioritate deoarece problemele cu care se confruntă această categorie de vârstă îi afectează nu numai pe vârstnici, ci și pe copiii și nepoții acestora.

Asigurările sociale de bătrânețe reprezintă un prim nivel de protecție (încearcă să asigure un nivel de trai decent pensionarilor) de care pot beneficia cei care și-au pierdut sau diminuat capacitatea de muncă ca urmare a bătrâneții, invalidității sau decesului (pensie pentru limită de vârstă, pensie de invaliditate etc.). În perioada 2004-2008, numărul total de pensionari de asigurări sociale de stat și agricultori din România a scăzut treptat, scădere care se datorează în principal diminuării numărului de pensionari agricultori (40%); numărul de pensionari de asigurări sociale (fără agricultori) a înregistrat o mică creștere (1,4%) (în timp ce numărul beneficiarilor de pensie pentru limită de vârstă, pensie de urmaș, pensie anticipată parțial și pensie anticipată nu fluctuează foarte mult în perioada de analiză, evoluția numărului pensionarilor de invaliditate este cea care își pune amprenta asupra creșterii per total). Județul Bihor urmează aproximativ aceeași traiectorie în evoluția numărului de pensionari. Este necesar să ținem cont de această evoluție a numărului de pensionari de invaliditate, a celor care și-au pierdut total sau cel puțin jumătate din capacitatea de muncă din cauza accidentelor (de muncă), a bolilor profesionale și tuberculozei, a bolilor obișnuite și accidentelor care nu au legătură cu munca atunci când ne gândim la specificul serviciilor care trebuie dezvoltate.

Datorită scăderii numărului de contribuabili la bugetul asigurărilor sociale (îmbătrânire demografică, pensionări anticipate, șomaj, piața neagră a muncii) și creșterii numărului de pensionari de asigurări sociale (fără agricultori) în România s-a luat măsura creșterii treptate a vârstei de pensionare (de la 57 de ani la 60 de ani pentru femei și de la 62 de ani la 65 de ani pentru bărbați până în anul 2014), sporind astfel nu numai numărul de contribuabili ci și nivelul pensiilor (prin creșterea stagiului de cotizare și a posibilităților fondului de pensii). Pentru corectarea inechitățile existente (între categoriile de pensionari ale căror drepturi de pensie au fost deschise în perioade diferite), în perioada octombrie 2004-decembrie 2005, au fost recalculate pensiile din sistemul public stabilite în fostul sistem de asigurări sociale de stat potrivit legislației anterioare datei de 1 aprilie 2001 (Hotărârea de Guvern nr. 1.550 din 23 septembrie 2004). Noua formulă de calcul a pensiei, bazată pe sistemul punctelor de pensie, asigură o legătură directă între cuantumul pensiei și contribuțiile achitate de asistat pe tot parcursul perioadei active. Tinerii par să aibă o viziune centrată pe prezent, neconștientizând riscurile la care se expun dacă nu contribuie la sistemul de asigurări.

Organizarea sistemului de pensii pe cei trei piloni (sistemul public de pensii obligatoriu, sistemul privat obligatoriu, sistemul pensiilor private propriu-zise) face posibilă beneficierea de avantajele tuturor celor trei sisteme, permițând astfel distribuirea riscurilor. În prezent, cota contribuției individuale de asigurări sociale este de 9,5%, indiferent de condițiile de muncă; în această cotă este inclusă și cota de 2% aferentă fondurilor de pensii administrate privat. Valoarea punctului de pensie a crescut semnificativ în perioada 1 aprilie 2001 – 1 ianuarie 2008: de la 159,7 lei la 581,3 lei(RON). Reforma pensiilor poate avea un impact negativ asupra femeilor din mai multe motive: diferența de salarizare în raport cu bărbații, vârsta mai mică de pensionare, speranța de viață mai mare, întreruperile în munca plătită datorate familiei.

Pe lângă asigurările de bătrânețe, pensionarii beneficiază și de asigurări sociale de sănătate; contribuția (6,5%) datorată de ei la fondul asigurărilor de sănătate se aplică în prezent pentru întregul venit din pensie (înainte de 1 ianuarie 2008 contribuția se aplica doar pentru veniturile din pensii care depășeau limita supusă impozitului pe venit prevăzută de Codul fiscal; contribuția datorată pentru veniturile din pensii aflate sub limita sumei neimpozabile este suportată de către bugetul de stat). Pensionarii se bucură de aceleași drepturi precum celelalte persoane asigurate la acest sistem.

Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse este cel care elaborează politica de asistență socială și promovează drepturile familiei, copilului, persoanelor vârstnice, persoanelor cu handicap și ale oricăror ale persoane aflate în nevoie. Vârstnicii participă la procesul decizional prin intermediul Consiliului Național al Persoanelor Vârstnice și prin intermediul Comitetelor consultative de dialog civic pentru problemele persoanelor vârstnice constituite în cadrul prefecturilor.

Legea nr. 17 din 6 martie 2000, lege republicată în 2007, este actul normativ care reglementează asistența socială a persoanelor vârstnice din România. Pe lângă delimitarea clară a conceptului de „persoană vârstnică”, legea stabilește măsurile de protecție care pot fi luate (îngrijire temporară sau permanentă la domiciliu, în centre rezidențiale, în centre de zi, cluburi pentru vârstnici, apartamente și locuințe sociale etc.) precum și serviciile pe care le presupun acestea (servicii sociale, socio-medicale și medicale). Principalele tipuri de instituții specializate de asistență socială pentru vârstnici care s-au dezvoltat în România sunt: centre rezidențiale, centre rezidențiale de tip „respite”, centre de primire în regim de urgență, centre de zi (de îngrijire și recuperare, de socializare), servicii de asistență la domiciliu, servicii de consiliere și asistență hot-line, centre de îngrijire medico-socială, centre de îngrijire tip „Hospice” pentru vârstnicii aflați în fază terminală, locuințe protejate, cantină socială.

Sistemele de asigurări (în special cele de pensii și de sănătate) și serviciile de asistență socială a persoanelor vârstnice din România se adresează nevoilor specifice ale acestei categorii de persoane. Comparând sistemele de protecție socială din Uniunea Europeană putem spune că în România există mai degrabă un decalaj de dezvoltare: a fost elaborată legislația din domeniu, dar sunt încă probleme în ceea ce privește normele de aplicare ale acesteia (apar uneori foarte întârziat) și serviciile de asistență socială special dezvoltate pentru vârstnici. Mă refer la faptul că serviciile publice de asistență socială au dezvoltat mai degrabă structuri care se adresează protecției copilului și au neglijat această mare categorie socială pe care o reprezintă vârstnicii. Din păcate nu există încă o coerență în organizarea sistemului de asistență socială a vârstnicilor: serviciile publice se implică mult prea puțin, fondurile bugetare alocate pentru vârstnici sunt insuficiente, nu există o colaborare reală între serviciile publice și cele private, deseori remarcăm suprapuneri de servicii.

PARTEA IV: ANALIZA NEVOILOR

VÂRSTNICILOR DIN JUDEȚUL BIHOR

În paginile următoare vom prezenta cercetarea realizată în județul Bihor. Vom preciza pentru început obiectivele, ipotezele și metodele de cercetare utilizate pentru colectarea datelor descriind modul de proiectare/concepere a cercetării.

Partea cea mai consistentă va fi dedicată analizei nevoilor vârstnicilor din județul Bihor. Pentru aceasta vom descrie grupul-țintă (delimitarea populației-țintă, estimarea numărului vârstnici dependenți, date statistice) și mediul de servicii existent (organizațiile guvernamentale și nonguvernamentale care oferă servicii și prestații sociale vârstnicilor) pentru ca abia apoi să trecem la analiza propriu-zisă a nevoilor.

Cercetarea realizată a avut ca obiectiv central analiza nevoilor vârstnicilor din județul Bihor; ea este deopotrivă descriptivă (urmărește să producă informații despre realitatea socială) și explicativă (își propune să testeze unele ipoteze) (Chelcea, 2004, p. 92-96). Am urmărit, în principal, următoarele obiective:

identificarea și ierarhizarea nevoilor / problemelor cu care se confruntă vârstnicii din județul Bihor; identificarea nevoii de servicii sociale pentru vârstnici;

conturarea situațiilor posibile de conviețuire (compoziția gospodăriei) și a specificului fiecărui tip în parte; determinarea rețelelor sociale de sprijin formal și informal (suport social efectiv) și a dificultăților pe care acestea le întâmpină;

identificarea serviciilor sociale și a prestațiilor de care beneficiază vârstnicii din județul Bihor;

menționarea principalelor servicii și prestații solicitate de către vârstnici;

evidențierea principalelor modificări fiziologice, psihologice și sociale care survin odată cu îmbătrânirea; evaluarea stării de sănătate (incidența diferitelor tipuri de afecțiuni) și a veniturilor în raport cu necesitățile; estimarea gradului de satisfacție / insatisfacție cu viața a vârstnicilor;

aprecierea gradului de acoperire a nevoilor vârstnicilor prin servicii sociale; estimarea tipurilor de nevoi neacoperite cu servicii și a numărului de beneficiari posibili;

formularea de propuneri pentru servicii sociale specifice, care să răspundă nevoilor identificate / formularea de propuneri privind introducerea sau îmbunătățirea unor servicii sociale și stabilirea priorităților de intervenție.

Pe baza unor cercetări anterioare, cât și pe baza informațiilor desprinse până la acest nivel de analiză, am pornit în cercetare de la următoarele ipoteze:

Sărăcia și problemele de sănătate sunt principalele probleme cu care se confruntă vârstnicii din județul Bihor.

Familia reprezintă principala sursă de sprijin pentru vârstnicul din județul Bihor, dar ea nu poate să acopere toate nevoile acestuia datorită modificărilor pe care le-a suferit organizarea societății moderne.

În județul Bihor serviciile sociale pentru vârstnici sunt insuficient dezvoltate comparativ cu nevoia existentă.

Vârstnicii din mediul rural din județul Bihor beneficiază de mai puține servicii și prestații sociale decât cei din mediul urban datorită dificultăților de acces.

Analiza nevoilor vârstnicilor din județul Bihor a presupus identificarea (adunarea informațiilor despre vârstnici: mediul lor de viață, problemele cu care se confruntă, soluțiile existente) și evaluarea (integrarea informațiilor obținute – enunțarea nevoilor grupului-țintă, susținerea acestora prin diversele informații adunate și evaluarea lor, prioritizarea trebuințelor în funcție de gravitatea lor pentru a putea face recomandări de acțiune decidenților) nevoile vârstnicilor din județ. Am realizat acest lucru obținând atât părerea vârstnicilor, a grupului țintă, cât și părerea furnizorilor de servicii și a specialiștilor/experților din domeniu. Pentru aceasta a fost nevoie să delimitez foarte clar populația-țintă și să descriu mediul de servicii (dispersie geografică, variabile socio-demografice, restricții privind eligibilitatea pentru anumite servicii sociale, capacitate pentru diverse servicii, indicatori sociali, inventar detaliat al serviciilor / resurselor disponibile – folosirea eșantionării „bulgăre de zăpadă”).

Datele pe care se bazează rezultatele prezentate în această parte a tezei au fost culese utilizând mai multe metode de cercetare. Această opțiune a fost impusă de complexitatea obiectivelor, de lipsa datelor statistice sau, mai exact, de gradul scăzut de utilitate al datelor existente la instituțiile publice și de principiile metodologice care ghidează orice cercetare de evaluare a nevoilor – validitatea datelor și necesitatea implicării beneficiarilor în procesul de stabilire a problemelor lor.

Alături de ancheta sociologică (pe bază de interviu și chestionar) am utilizat, în mod complementar, analiza documentelor (pentru studierea datelor statistice, a legislației, a politicii sociale din domeniu, a documentelor oficiale) și observația nestructurată. Prin intermediul observației am urmărit particularitățile comportamentale ale subiecților intervievați, comportamentul lor non-verbal (acesta mi-a confirmat sau infirmat afirmațiile făcute) și am analizat mediul de viață al persoanelor vârstnice. Vorbesc, bineînțeles, de o observație nestructurată, în care nu am utilizat în mod explicit planuri pentru selecția, înregistrarea și codificarea datelor; cu toate acestea, științificitatea metodei a rezultat din grefarea ei pe fundamentul teoretic. Privită în ansamblu, cercetarea poate fi considerată un studiu de caz, „o cercetare empirică ce analizează un fenomen contemporan în contextul vieții reale … și în care sunt utilizate surse multiple de date” (Yin, 1989 – apud Radu, Iluț, Matei, 1994, p. 342 și Yin, 2005, p. 29-33).

Cercetarea a avut la bază următoarele surse de date:

studiul „Diagnoza problemelor sociale în municipiul Oradea”, studiu realizat de Catedra de Sociologie și Asistență Socială a Universității din Oradea la solicitarea Consiliului Local al Municipiului Oradea (ASCO), în primăvara anului 2003;

date statistice de la: Direcția Județeană de Statistică Bihor (Anuarul Statistic al județului Bihor, 2006; Recensământul Populației și al Locuințelor din 1992 și 2002), Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Bihor, Administrația Socială Comunitară Oradea (ASCO), Direcția de Muncă și Protecție Socială Bihor;

date calitative obținute prin

interviuri de grup (focus-grupuri) realizate cu:

specialiști (8 persoane) (asistenți sociali, reprezentanți ai instituțiilor care furnizează servicii vârstnicilor dependenți și semi-dependenți, medici etc.);

persoane vârstnice care beneficiază de servicii sociale (8 persoane);

persoane vârstnice care nu beneficiază de servicii sociale (6 persoane);

interviuri individuale cu persoane vârstnice nedeplasabile (5 persoane); interviurile au avut la bază un ghid de interviu semistructurat, cu întrebări deschise; persoanele intervievate au fost selecționate cu ajutorul asociațiilor și fundațiilor care oferă servicii acestei categorii de persoane;

date cantitative obținute prin aplicarea unui chestionar persoanelor vârstnice din mediul rural:

eșantionul: 212 subiecți, persoane cu vârsta ≥ 60 de ani, din sate ale județului Bihor; puncte de eșantionare: sate cu diferite nivele de dezvoltare din 19 comune ale județului;

categorii ale eșantionului: respondent: 187 de vârstnici și 25 de aparținători; 91 de vârstnici încadrați în grade de handicap iar restul neîncadrați cu handicap;

eșantionul de vârstnici fără handicap (gen: 35,7% bărbați, 63,4% femei; vârsta medie: 70 de ani);

eșantionul de vârstnici cu handicap (grade de handicap: I – 35,9%, II – 46,6%, III –17,5%; gen: bărbați 40%, femei 60%; vârsta medie: 70 de ani); jumătate dintre persoanele încadrate în gradul I beneficiază de asistent personal; acesta este cel mai adesea o rudă sau un vecin;

date cantitative obținute prin aplicarea unui chestionar persoanelor vârstnice din mediul urban:

eșantionul: 300 subiecți, persoane cu vârsta ≥ 60 de ani, din orașe ale județului Bihor; puncte de eșantionare: orașe din județ (10 orașe: Oradea / 200 subiecți, Salonta, Marghita, Săcuieni, Beiuș, Aleșd, Valea lui Mihai, Ștei, Vașcău, Nucet / 100 subiecți);

categorii ale eșantionului: respondent: 285 de vârstnici și 15 de aparținători; 100 de vârstnici încadrați în grade de handicap, iar restul neîncadrați cu handicap;

eșantionul de vârstnici fără handicap – 200 (gen: 40% bărbați, 60% femei; etnie: 49,5% maghiari, 50,5% români și alte etnii; nivel de instrucție: până la gimnaziu inclusiv 42,5%, școală profesională 34,5%, liceu 17%, studii superioare sau postliceale 6%; vârsta medie: 68 de ani);

eșantionul de vârstnici cu handicap – 100 (grade de handicap: I – 43,5%, II – 41,2%, III – 15,3%; gen: 44% bărbați, 56% femei; etnie: 39% maghiari, 61% români și alte etnii; nivel de instrucție: fără școală 3%, până la gimnaziu inclusiv 65%, școală profesională 21%, liceu 6%, studii superioare sau postliceale 4%; vârsta medie: 70 de ani); jumătate dintre persoanele încadrate în gradul I beneficiază de asistent personal, iar acesta este cel mai adesea o rudă.

Într-o primă etapă a cercetării am realizat interviuri de grup (focus-grupuri) și individuale, interviuri care au avut drept scop explorarea, identificarea și analiza nevoilor și a soluțiilor posibile. Am folosit această tehnică a interviului deoarece mi-a permis „construirea unui discurs” (spre deosebire de chestionar care „provoacă un răspuns”); astfel, studiul calitativ a pregătit ancheta pe bază de chestionar. Opțiunea pentru interviu într-o primă fază s-a datorat și faptului că nu cunoșteam foarte bine universul de referință, avem unele îndoieli asupra sistemului de coerență internă a informațiilor căutate. Chestionarul a clasificat însă caracteristicile vârstnicilor din județul Bihor, oferindu-mi posibilitatea de a stabili legături de cauzalitate.

Am preferat să organizez interviuri de grup deoarece acestea mi-au oferit posibilitatea de a obține informații/idei noi, idei care individual/separat ar fi putut să nu apară. Datorită faptului că nu toate persoanele vârstnice sunt deplasabile a fost necesar să efectuez și câteva interviuri individuale.

În timp ce pentru focus-grupuri am utilizat ca procedeu aplicarea colectivă a ghidului de interviu (instrumentul de investigare), pentru interviurile individuale am contactat separat fiecare vârstnic în parte (anchetă directă, de tip „față în față”).

În cercetarea cantitativă instrumentul de investigare, chestionarul propriu-zis (lista de întrebări închise și deschise), a fost aplicat individual cu ajutorul operatorilor (procedeu). Pentru a limita subiectivitatea operatorilor în alegerea subiecților am folosit eșantionarea pe cote (procedură de eșantionare nealeatoare), am prescris încadrarea acestor alegeri în anumite „cote”: cunoscând distribuția populației vârstnice din județul Bihor după câteva variabile, am solicitat operatorilor să selecteze indivizii astfel încât eșantionul final să aibă aceeași distribuție procentuală.

Pentru a realiza analiza nevoilor vârstnicilor din județul Bihor este necesar să descriem pentru început grupul-țintă și mediul de servicii existent.

În primele rânduri vom delimita foarte clar populația-țintă, vom prezenta estimările din alte studii și din cercetarea de față privind numărul de persoane vârstnice dependente precum și datele statistice folosite pentru realizarea eșantionului. Descrierea mediului de servicii va cuprinde atât organizațiile din mediul urban, cât și cele din mediul rural.

Partea cea mai consistentă a capitolului va prezenta nevoile identificate și ierarhizate (nevoile vârstnicilor), dar și propunerile de servicii sociale.

Analiza nevoilor vârstnicilor din județul Bihor

Datele dobândite în cercetarea cantitativă (mediul urban și rural) concordă cu datele din cercetarea calitativă (focus-grupuri, interviuri individuale); vom surprinde în continuare rezultatele obținute:

Arii problematice

Datele provenite de la membri ai grupului țintă (vârstnici beneficiari și ne-beneficiari de servicii sociale) și de la specialiști (interviuri de grup) au condus la identificarea nevoilor vârstnicilor și la ierarhizarea acestor nevoi.

Tabelul 1: Ierarhia nevoilor stabilite de fiecare grup de discuții

La întrebarea liberă din chestionar: „Ce s-a schimbat în viața dumneavoastră după pensionare?” majoritatea răspunsurilor fac referire la modificări negative ale calității vieții. Ierarhia problemelor după frecvență este foarte asemănătoare între cele două categorii de vârstnici din studiu (vârstnicii încadrați într-un grad de handicap și cei fără handicap): 1. degradarea stării de sănătate; 2. sărăcirea; 3. izolarea socială; 4. diminuarea capacității de muncă.

Vârstnicii cu handicap se plâng mai frecvent de înrăutățirea stării de sănătate, iar cei fără handicap recunosc că au mai mult timp liber (pentru familie, prieteni), pensionarea însemnând și o îmbunătățire a calității vieții.

Printr-o întrebare liberă din chestionar am solicitat enumerarea principalelor probleme cu care se confruntă vârstnicul în momentul respectiv. Indiferent de categoria de vârstnici analizată, sărăcia și problemele de sănătate sunt temele care produc îngrijorare cel mai frecvent.

Tabelul 2: Probleme cu care se confruntă vârstnicii din mediul rural

Tabelul de mai sus arată că gravitatea diferitelor probleme este evaluată diferit în cele două grupuri de vârstnici (din mediul rural). Pentru cei fără handicap, cea mai gravă problemă este sărăcia (42,1%), urmată de problemele de sănătate. În schimb, pentru cei cu handicap, problemele de sănătate sunt pe primul plan (33,3%). Mai mult, trei dintre celelalte patru tipuri de probleme sunt menționate mai frecvent în cazul celor cu handicap, diferențele fiind semnificative în cazul izolării sociale (12,8%), incapacității de muncă (10,8%) și a dependenței de alte persoane (7,7%).

Tabelul 3: Probleme cu care se confruntă vârstnicii din mediul urban

În mediul urban însă, sărăcia se află pe primul loc în cazul ambelor categorii de vârstnici analizate, cu proporții semnificativ mai mari (40,1% față de 31,3% pentru vârstnicii cu handicap, 47,7% față de 42,1% pentru vârstnicii fără handicap). O posibilă explicație pentru această diferență poate fi faptul că asigurarea mijloacelor de subzistență presupune costuri mai mari în mediul urban.

În urma focus-grupurilor, a interviurilor individuale și a aplicării chestionarului putem sintetiza și ierarhiza în funcție de gravitate următoarele arii problematice privitoare la categoria vârstnicilor:

Acces la îngrijire medicală adecvată

Bătrânețea este asociată adeseori cu degradarea fizică și cu virulența unor boli. Îngrijorările legate de starea de sănătate ilustrează acest aspect iar incidența unor categorii de afecțiuni arată că, pentru mulți vârstnici, asocierea nu este un simplu stereotip (chestionar).

Vârstnicii din categoria de control declară, în medie, mai mult de trei boli. De altfel, ponderea celor care nu declară nicio afecțiune este neglijabilă (1,8%, adică 2 persoane). Cele mai frecvente sunt afecțiunile oaselor și ale articulațiilor (reumatism), ale aparatului circulator, ale ochiului și ale anexelor sale, ale aparatului respirator și ale sistemului digestiv.

Persoanele din grupul vârstnicilor cu handicap prezintă o imagine semnificativ mai negativă. În cazul acestora, numărul mediu de afecțiuni este de 4,31 iar incidența unor categorii de afecțiuni, este, așa cum era de așteptat, schimbată. În timp ce bolile oaselor și ale articulațiilor sunt, și în cazul acesta, cele mai frecvente, lipsa sau nefuncționalitatea unor membre, bolile sistemului nervos afectează aproape jumătate din cei din categorie. Bolile aparatului circulator și cele ale ochiului și ale anexelor sale afectează și ele, câte 40% dintre persoanele cu handicap. În plus, în comparație cu vârstnicii fără handicap, procente mult mai mari suferă de boli mintale și psihice, de cancere și de tumori.

Datele arată că handicapurile pentru care vârstnicii din eșantion au fost încadrați în grade de handicap se cumulează cu celelalte afecțiuni specifice vârstei înaintate iar starea de sănătate a persoanelor cu handicap este, semnificativ mai proastă decât a celorlalți.

Vârstnicii din mediul urban declară, în medie, 3 boli. Cele mai frecvente afecțiuni sunt: în cazul vârstnicilor fără handicap: boli ale oaselor și articulațiilor, reumatism (71,6%), boli ale aparatului circulator (tulburări imunitare) (39,2%), boli ale ochiului și ale anexelor sale (26,8%), boli endocrine, de nutriție, metabolism (diabet) (25,5%) și boli ale aparatului respirator (23,8%); în cazul vârstnicilor cu handicap: boli ale oaselor și articulațiilor, reumatism (56%), boli ale aparatului circulator (tulburări imunitare) (51,1%), lipsa sau nefuncționalitatea unor membre (46,9%), boli ale sistemului nervos (36,6%), boli ale ochiului și ale anexelor sale (33%).

Prin „îngrijire medicală” ne referim la dificultățile de acces la tratament medical adecvat, analize medicale, medicamente, asistență medicală, spitalizare precum și la lipsa de aparatură performantă sau de aparatură pentru adaptarea locuinței la nevoile specifice.

În opinia vârstnicilor care beneficiază de servicii sociale prezenți la focus-grup „îngrijirea medicală” este cea mai gravă problemă cu care se confruntă persoanele de vârsta a treia din județ (locul 1), ea fiind situată și de celelalte grupuri de discuție (specialiști, vârstnici care nu beneficiază de servicii sociale) printre cele mai grave probleme (locul 2). Cei care beneficiază de servicii sociale au menționat gravele probleme de sănătate cu care se confruntă vârstnicii, accesul dificil la analize gratuite datorită fondurilor reduse alocate și faptul că medicii recomandă medicamente mai scumpe chiar dacă există alte opțiuni mai ieftine. În privința procurării medicamentelor, vârstnicii care nu beneficiază de servicii sociale susțin că sunt nevoiți să le cumpere pe cele mai „neperformante”. Efectuarea analizelor și spitalizarea sunt probleme curente în viața vârstnicului, iar modul în care acestea se realizează este defectuos. De asemenea, ei se confruntă cu lipsa de aparatură pentru adaptarea locuinței. Și din interviurile individuale a reieșit faptul că „îngrijirea medicală” reprezintă o reală problemă pentru vârstnici. Se insistă și aici asupra faptului că medicamentele sunt scumpe, chiar dacă sunt compensate, iar vârstnicul este nevoit să facă tot felul de compromisuri. Sunt anumite cazuri în care vârstnicul are nevoie de îngrijire 24 de ore din 24, iar aparținătorul primește sprijin maxim 8 ore pe zi.

Sărăcie / Lipsuri materiale

Sărăcia este o „stare de lipsă permanentă a resurselor necesare pentru a asigura un mod de viață considerat decent, acceptabil la nivelul unei colectivități date” (Zamfir, Elena, 1995, p. 34). După cum se observă sărăcia este asociată în primul rând cu lipsa de resurse financiare (economice). Marginalizarea reprezintă „poziția socială periferică, de izolare a indivizilor sau grupurilor, cu acces drastic limitat la resursele economice, politice, educaționale și comunicaționale ale colectivității” (Dragomir, Valentina, 2002, p. 84). De regulă, marginalizarea se manifestă prin absența unui minim de condiții sociale de viață, printr-un deficit de posibilități de afirmare și participare la viața colectivității.

În ultimul timp s-a produs o deplasare a accentului dinspre sărăcie spre excluziune socială, concept care merge în prelungirea marginalizării sociale. Dacă sărăcia este redusă la un singur parametru, cel financiar, conceptul de excluziune socială se extinde la o mulțime de caracteristici sociale (Zamfir, Cătălin, 2002 – apud Preda, Simona, 2002, p. 23-26). Excluziunea trebuie „definită în termeni de incapacitate/eșec al unuia sau mai multor sisteme dintre următoarele patru: sistemul democratic și legal, care presupune integrare civică; piața muncii, care promovează integrarea economică; sistemul statului bunăstării, care promovează ceea ce poate fi numit integrare socială; sistemul familiei și comunității, care promovează integrarea interpersonală” (Berghman, 1996 – apud Preda, Marian, 2002, p. 328).

În opinia specialiștilor, „sărăcia” reprezintă cea mai gravă problemă (locul 1) cu care se confruntă atât vârstnicii din Oradea cât și cei din județ (Bihor). Se vorbește despre sărăcie în sensul unor lipsuri materiale. Persoanele vârstnice care beneficiază de servicii sociale așează „sărăcia” pe locul 3 în ierarhia celor mai grave probleme cu care se confruntă vârstnicii. Se insistă pe veniturile reduse ale vârstnicilor (pensii mici) comparativ cu cheltuielile și pe lipsa de „siguranță a zilei de mâine”. „Sărăcia” nu se situează pe primele locuri în ierarhia realizată de vârstnicii ne-beneficiari de servicii sociale (locul 4). Cu toate acestea, ei susțin că din pricina veniturilor reduse sunt nevoiți să cumpere cele mai neperformante medicamente și să se alimenteze necorespunzător. O mare parte din veniturile vârstnicilor sunt dirijate spre cheltuielile cu întreținerea. Vârstnicii ne-beneficiari de servicii acuză statul de proasta gospodărire a banilor publici și subliniază faptul că veniturile asistenților personali sunt mici. În interviurile individuale vârstnicii s-au referit frecvent la „sărăcie”. Mulți dintre ei susțin că se află sub nivelul minim de subzistență, adică nu dețin nici măcar veniturile minime necesare pentru ca membrii familiei să-și mențină sănătatea și eficiența fizică. Se pare că, în privința alimentației, se descurcă mai ușor cei care au propria grădină.

Dificultăți de socializare, lipsă de companie

În opinia specialiștilor nevoia de companie nu reprezintă o problemă atât de gravă (locul 5) însă una de care trebuie să ne ocupăm. Sunt mulți vârstnici care nu mai au pe nimeni sau ai căror copii sunt foarte ocupați, vârstnici care se simt singuri și acest fapt poate avea multiple consecințe negative. În contrast cu specialiștii, atât vârstnicii beneficiari de servicii sociale (locul 2) cât și cei ne-beneficiari (locul 1) plasează pe primele locuri această nevoie de companie, de socializare. Mulți dintre vârstnicii care beneficiază de servicii sociale simt nevoia pur și simplu de a vorbi cu cineva. Lipsa de companie, faptul că nu există persoane care să viziteze vârstnicii este cea mai gravă problemă din punctul de vedere al celor care nu beneficiază de servicii sociale. Singurătatea vârstnicului poate fi unul din motivele pentru care el este atât de vulnerabil la excrocherii. În interviurile individuale a fost larg dezbătută problema singurătății, a nevoii de companie.

Aproape un sfert dintre cei intervievați (prin chestionar) locuiesc singuri. Pentru cei care nu sunt în această situație, modelul cel mai frecvent de compoziție a grupului de conviețuire include soțul/soția, copiii și nepoții. În cele mai multe cazuri, nepoții la care se face referire în răspunsurile subiecților sunt de fapt copii ai copiilor cu care vârstnicul împarte locuința. Acest mod de conviețuire facilitează asistarea vârstnicului, pe de o parte, semnificând, pe de altă parte, fie un nivel redus al posibilităților materiale fie conformarea la un model de gospodărire bazat pe familia extinsă. Cazurile de vârstnici care locuiesc împreună cu chiriași sau cu copii aflați în plasament sunt rarisime. Din punctul de vedere al compoziției gospodăriei nu există diferențe între vârstnicii cu handicap și cei fără handicap.

Situația este relativ diferită din punctul de vedere al participării sociale percepute, măsurate prin scale psiho-sociologice. Vârstnicii cu handicap resimt într-o măsură semnificativ mai mare decât cei fără handicap un sentiment de izolare socială, de singurătate (măsurată prin scala de singurătate socială). În schimb, măsurile pe scalele suportului social resimțit și ale capitalului social instrumental sunt similare în cele două categorii de vârstnici.

Având în vedere că vârstnicii cu handicap locuiesc în familii cu o structură similară cu cea a celor fără handicap, putem presupune că singurătatea pe care o resimt este produsă de imposibilitatea participării sociale accesibilă persoanelor sănătoase.

Informare și consiliere defectuoasă

Ne referim la informare cu privire la serviciile guvernamentale și nonguvernamentale existente, drepturile persoanelor vârstnice și vorbim de consilierea vârstnicului în privința opțiunilor pe care le are în anumite situații.

Locul 3 în ierarhia specialiștilor este ocupat de nevoia de informare. Dacă facem o comparație între situația din municipiul Oradea și cea din județul Bihor putem remarca faptul că la oraș este mai satisfăcută nevoia de informare în timp ce la sat sunt satisfăcute într-o mai mare măsură nevoile spirituale. Nevoia de informare și consiliere este clasată pe locul 4 în ierarhia realizată de persoanele vârstnice care beneficiază de servicii sociale. Vârstnicii recunosc că știu foarte puține lucruri despre drepturile pe care le au, despre serviciile de care pot beneficia etc. și acuză ONG-urile de faptul că nu s-au făcut cunoscute (lipsa de popularizare a ONG-urilor). Vârstnicii care nu beneficiază de servicii sociale așează informarea și consilierea la fel ca și specialiștii pe locul 3. S-a discutat despre multiplele sarcini/roluri pe care le are asistentul social și despre vulnerabilitatea vârstnicului la tot felul de excrocherii și, în acest context, de importanța consilierii și a companiei. Din interviurile individuale rezultă accesul restrâns la diverse surse de informare. Cu toate acestea, este conștientizată nevoia de informare, de consiliere.

Probleme ale sistemului de asistență socială a vârstnicilor

„Asistența socială desemnează un ansamblu de instituții, programe, măsuri, activități profesionalizate, servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor, comunităților cu probleme, aflate temporar în dificultate, care datorită unor motive de natură economică, socio-culturală, biologică sau psihologică nu au posibilitatea de a realiza prin mijloace și eforturi proprii un mod normal, decent de viață” (Zamfir, E., 1995, p. 61).

Prin serviciile de asistență socială a persoanelor vârstnice înțelegem prevenirea marginalizării sociale și sprijinirea pentru reintegrarea socială, consiliere juridică și administrativă, sprijin pentru plata unor servicii și obligații curente, ajutor pentru menaj, reprezentare etc..

Cele mai frecvente servicii de care beneficiază vârstnicii din mediul rural sunt cele de îngrijire la domiciliu, probabil prin asistent personal. În schimb, numărul vârstnicilor care beneficiază de servicii de consiliere sau de îngrijire în centre de zi sau în cluburi pentru vârstnici este foarte mic.

Tabelul 4: Servicii sociale și prestații de care beneficiază vârstnicii din rural

Cei mai mulți vârstnici din mediul urban beneficiază de facilități transport intern. Doar o mică parte dintre ei au obținut bilete de tratament balnear sau îngrijire la domiciliu. Destul de ciudat mi se pare faptul că vârstnicii cu handicap apelează mai frecvent centrele de zi sau cluburile destinate acestei categorii de vârstă; să fie oare din pricina faptului că vârstnicii fără handicap continuă să desfășoare tot felul de activități (de exemplu, îngrijirea nepoților sau diverse activități pentru suplimentarea veniturilor), ei având încă o oarecare capacitate de muncă.

Tabelul 5: Servicii sociale și prestații de care beneficiază vârstnicii din urban

Specialiștii prezenți la focus-grup plasează pe locul 4 nevoia de asistență socială, iar persoanele vârstnice (beneficiari și ne-beneficiari) o așează pe ultimele locuri (locul 6 și 5). Acest lucru nu înseamnă că problemele sistemului de asistență socială nu sunt relevante ci doar că sunt alte probleme precum îngrijirea medicală, sărăcia, lipsa de companie și informare care sunt percepute ca fiind mai grave. Printre problemele semnalate de vârstnicii beneficiari de servicii se numără: insuficiența căminelor comparativ cu nevoia/cererea de astfel de servicii comunitare; comportamentul inadecvat al funcționarilor publici; nesiguranța continuității serviciilor; restrângerea dreptului de liberă circulație pentru vârstnicii aflați în centrele rezidențiale din pricina faptului că nu pot deține decât o carte de identitate provizorie. Vârstnicii ne-beneficiari de servicii au semnalat următoarele probleme ale sistemului de asistență socială: lipsa de vizite ale asistentului social la domiciliu; lipsa cantinelor sociale, în special a cantinelor pentru persoanele cu handicap (de multe ori bătrânețea se asociază și cu handicapul); lipsa de aparatură pentru adaptarea locuinței; lipsa de servicii/asistenți personali pregătiți să se ocupe de bolnavii cu Alzheimer sau Parkinson. Lipsa personalului specializat și accesibil persoanelor vârstnice (logoped, fizioterapeut, asistent social etc.) a fost vehiculată în cadrul interviurilor individuale.

Capacitate limitată de autogospodărire (nevoia de sprijin administrativ)

O altă problemă semnalată de toate grupurile de discuții a fost cea a „capacității de autogospodărire”, a capacității de a se descurca singuri în propria locuință. Aceasta este considerată o problemă mai puțin importantă comparativ cu cele dezbătute deja (locul 6 pentru specialiști și ne-beneficiari și locul 5 pentru vârstnicii beneficiari). Persoane vârstnice care beneficiază de servicii sociale apreciază că sunt mulți vârstnici care se află în imposibilitatea de a se descurca singuri acasă motiv pentru care aleg centrele rezidențiale. Sunt alții care sunt nevoiți să se dea în întreținere unei persoane pentru a beneficia de sprijin. Persoane vârstnice care nu beneficiază de servicii sociale consideră probleme în special efectuarea cumpărăturilor și pregătirea mâncării. Și în interviurile individuale această nevoie a fost clasată pe ultimul loc în ierarhia celor mai grave probleme.

Conform studiului cantitativ (chestionar) familia este principala sursă de sprijin pentru toți vârstnicii, în rezolvarea numeroaselor probleme cu care se confruntă. Pentru rezolvarea problemelor derivate din relațiile cu autoritățile sau pentru rezolvarea problemelor de igienă personală (care, într-adevăr, privesc mai puțin pe cei fără handicap), vârstnicii se bazează arareori pe alte persoane decât membrii familiei, în majoritatea cazurilor diferențele înregistrate la aceste categorii fiind în limitele marjei de eroare.

Vârstnicii fără handicap primesc sprijin relativ frecvent de la cunoștințe sau de la vecini în gestionarea relațiilor cu autoritățile, ceea ce indică probabil faptul că absența unui handicap major le-a permis păstrarea unor relații eficiente (ipoteză neconfirmată de măsurile capitalului social instrumental). Pe de altă parte, la rezolvarea unor chestiuni personale (igienă personală, administrarea hranei), la rezolvarea unor probleme de sănătate și la rezolvarea treburilor gospodărești, vârstnicii cu handicap menționează mai frecvent ajutor recepționat, ceea ce confirmă dependența lor de ajutor și costurile pe care vârstnicii cu handicap le impun comunităților și mai ales familiilor.

Este de notat absența ONG-urilor și a fundațiilor din lista instituțiilor care furnizează servicii pentru vârstnici. Nici primăria nu sprijină, se pare, vârstnicii în soluționarea altor probleme decât a celor legate de chestiuni administrative.

Ajutorul este, însă, necesar, lucru dovedit de faptul că, în jur de 14% (în rural) și 7% (în urban) dintre vârstnici au înțelegeri cu anumite persoane pentru a primi ajutor contra cost sau contra plată în natură.

În mediul urban, poate și datorită specificului relațiilor existente aici (relații mai impersonale), prietenii și vecinii se implică mai degrabă în probleme mai puțin personale (ce țin de relația cu autoritățile), iar sprijinul resimțit din partea poliției, a primarului și a preotului este aproape inexistent. Interesant este faptul că organizațiile nonguvernamentale nu par să fie active deloc în viața acestor vârstnici, în schimb asistentul social (din structurile guvernamentale presupunem) contribuie într-o mică măsură la sprijinirea acestei categorii de persoane.

Dependență de ceilalți (problemele aparținătorilor) Dependența vârstnicului de ceilalți a fost o problemă semnalată atât de persoanele de vârsta a treia cât și de către aparținătorii acestora. Se insistă pe faptul că familia nu este susținută.

Nevoi spirituale (mai ales religioase) au fost semnalate în cadrul focus-grupului cu specialiștii. Apariția acestor nevoi se poate explica prin prezența importantă a reprezentanților unor organizații religioase la acest grup de discuții.

Un alt aspect surprins de cercetarea cantitativă se referă la modul în care vârstnicii își percep viața. Itemii subiectivi de calitate a vieții arată că persoanele încadrate în grade de handicap tind să vadă viața în tonuri mai sumbre. Printre vârstnicii cu handicap, ponderea celor care nu sunt mulțumiți cu felul în care trăiesc și a celor care cred că în viitorul apropiat vor trăi mai prost este semnificativ mai mare decât în rândul grupului de control. Vârstnicii cu handicap apreciază mai negativ starea sănătății decât restul vârstnicilor, dar acest lucru era de așteptat, având în vedere indicatorii obiectivi ai stării de sănătate.

Acoperirea nevoilor vârstnicilor prin diverse servicii

În cadrul focus-grupului cu specialiștii, la întrebarea „Câte persoane beneficiază de serviciile publice sau de serviciile oferite de către ONG-uri? s-a ajuns la următoarea evaluare (medie consensuală):

Tabelul 6: Ponderea vârstnicilor care au nevoile acoperite prin diverse servicii

media evaluărilor participanților

Despre gradul de acoperire al nevoilor putem afirma: nevoia de informare este relativ bine acoperită (36% în județ; 60% în Oradea); îngrijirea medicală (30% în județ; 55% în Oradea) și nevoia de companie (50% în județ; 32% în Oradea) sunt oarecum rezolvate; restul nevoilor par să fie mai puțin acoperite. Dacă este nevoie de servicii, în general instituția este cea care plătește. Persoanele vârstnice care au locuință se mai descurcă. Aceste cifre ne oferă ponderea aproximativă a celor aflați în nevoie, care nu au nevoile acoperite prin diverse servicii (servicii sociale instituționalizate sau familiale, de întrajutorare etc.). Cea mai puțin acoperită nevoie este „sărăcia”(specialiștii afirmă că aproximativ 70% dintre vârstnici sunt săraci). Vârstnicii orădeni sunt mai bine informați, beneficiază de îngrijire medicală mai bună, sunt mai săraci și suferă mai mult din cauza lipsei de companie.

Propuneri pentru servicii sociale specifice

Ajutoarele și serviciile considerate necesare de către vârstnici și specialiști izvorăsc din necesitățile și problemele deja reliefate. În cadrul interviurilor individuale și de grup au fost propuse următoarele soluții:

1. Servicii de îngrijire la domiciliu (gratuit):

vizite ale as. sociali (personal calificat) la domiciliu;

„masă caldă pe roți” sau distribuire de alimente (vârstnicii sunt dispuși să plătească un preț modic pentru acest serviciu);

menaj și îngrijire în interior;

sprijin în efectuarea cumpărăturilor; reînființarea unor „case de comerț”;

curățenie de sărbători;

închirierea aparaturii necesare pt. adaptarea locuinței de la o instituție anume;

2. Cantină socială (inclusiv în regim de catering); cantine adaptate pentru persoanele vârstnice cu handicap;

3. Îngrijire în centre rezidențiale: mai multe cămine (5 cămine de 50 persoane) în fiecare cartier, cămine specializate pe categorii de afecțiuni;

4. În întreținerea unei persoane în schimbul locuinței

implicarea Autorității tutelare în situațiile de vânzare sau de atribuire a casei în schimbul îngrijirii;

obligarea notarului de a informa pe cel care se pune în situația de a-și pierde locuința;

5. Colaborare între instituții pentru asigurarea continuității serviciilor

6. Utilizarea voluntarilor, studenților pentru companie, socializare

7. Campanii de informare (organizate la ASCO sau la sediul ONG-urilor):

medicii de familie (pliante);

asistentul social (vizite la domiciliu);

tel-verde (telefon gratuit pentru informații);

presa scrisă (Ziarul Primăriei și alte cotidiane) – lista ONG-urilor;

afișe la diferite instituții, în alimentare și piețe agroalimentare;

pliante distribuite pe stradă sau nominal (pt. eficientizarea acțiunii);

implicarea voluntarilor și a studenților practicanți în acțiuni de informare;

Radio-TV;

biserici (preoți);

centrele de zi pentru vârstnici (Centrele Multifuncționale); ONG-uri;

poliția de proximitate, șefii de scară;

birouri de consiliere și alte centre de informare;

telefon la domiciliu;

evaluarea angajaților instituției de către beneficiari pentru schimbarea atitudinii necorespunzătoare a unora dintre angajați / orientarea personalului către clienți;

8. Ajutoare sociale:

subvenționarea achiziției de alimente (cupoane, bonuri);

vizite trimestriale ale medicului specialist la domiciliu (gratuit);

decontarea serviciilor de îngrijire medicală la domiciliu de către Casa de Asigurări de Sănătate;

creșterea fondurilor alocate pentru analizele gratuite sau subvenționarea lor de către fundații, ASCO;

mărirea salariului pt. asistentul personal;

posibilitatea de înlocuire a bonurilor de masă cu un concediu pt. asistentul personal;

scutirea de taxe a locurilor de veci.

Tabelul 7: Nevoile cărora li se adresează soluțiile propuse

Majoritatea vârstnicilor din mediul rural solicită acces mai bun la facilități medicale, iar mulți vârstnici neîncadrați în grade de handicap consideră necesară mărirea pensiilor. Prioritățile sunt clar specifice în cazul vârstnicilor cu handicap: o cincime dintre aceștia solicită îngrijire la domiciliu iar aproape 10% solicită sprijin în regim rezidențial.

Figura 1: Servicii și prestații solicitate de vârstnicii din mediul rural

În mediul urban, facilitățile medicale, îngrijirea la domiciliu, facilitățile pentru transport și majorarea pensiilor reprezintă principalele solicitări din partea vârstnicilor cu handicap. Cei fără handicap doresc să beneficieze de facilități medicale și de transport, dar și de cantină socială, îngrijire la domiciliu, majorarea pensiilor și ajutor în gospodărie.

Figura 2: Servicii și prestații solicitate de vârstnicii din mediul urban

La nivelul recomandărilor generale, opiniile vârstnicilor se concentrează în zona sporirii prestațiilor, măririi pensiilor sau a creșterii accesului la gratuități sau alte facilități. Ponderi mai reduse revin solicitărilor de servicii sociale, situație care poate reflecta, pe de o parte, situația materială precară a majorității vârstnicilor dar și necunoașterea serviciilor sociale.

Soluțiile prioritare vehiculate trebuie corelate cu intervențiile care pot fi furnizate prin intermediul serviciilor de asistență socială conform legislației de specialitate din domeniu:

servicii gratuite de îngrijire la domiciliu (companie, socializare, îngrijire, masă la domiciliu) pentru întărirea capacității de a se descurca singuri;

servicii și campanii de informare (despre serviciile și unitățile sociale și socio-medicale existente în județ și despre drepturile pe care le au; sensibilizarea autorității tutelare și a notarilor publici pentru a preveni situațiile de abuz la încheierea contractelor de întreținere);

locuri gratuite în centrele rezidențiale pentru persoanele vârstnice fără posibilități materiale și financiare (sau cu o contribuție mică).

Cercetarea realizată ne-a permis să analizăm nevoilor vârstnicilor din județul Bihor. Pornind de la informațiile obținute din diverse surse am reușit să descriem mediul de servicii existent, să prezentăm organizațiile guvernamentale și nonguvernamentale din județ și serviciile și prestațiile pe care acestea le oferă persoanelor vârstnice.

Partea cea mai importantă a cercetării a constat în identificarea și ierarhizarea nevoilor / problemelor cu care se confruntă vârstnicii din județul Bihor și în evaluarea nevoii de servicii sociale specifice (aprecierea gradului de acoperire a nevoilor prin servicii și estimarea nevoilor neacoperite și a numărului de beneficiari posibili). Am considerat necesar să aflăm pentru început care sunt serviciile și prestațiile de care beneficiază în prezent vârstnicii din județul nostru, dar și rețelele sociale de suport existente, pentru ca în final să menționăm care sunt serviciile solicitate sau propuse pentru îmbunătățirea situației.

Problemele care produc îngrijorare cel mai frecvent în rândul vârstnicilor, indiferent de categoria analizată, sunt sărăcia și problemele de sănătate (veniturile sunt insuficiente în raport cu necesitățile; vârstnicii se confruntă cu o serie de probleme de sănătate, suferind concomitent de mai multe boli). Principala sursă de sprijin în rezolvarea diverselor probleme cărora vârstnicii trebuie să le facă față o constituie familia, care este compusă, cel mai frecvent, din soț/soție, copii și nepoți. Familia este supusă unor presiuni din ce în ce mai mari din partea societății în care trăim și are nevoie să fie și ea sprijinită la rândul ei. Din păcate suportul familiei se realizează doar într-o mică măsură. Cum era de presupus, vârstnicii din mediul urban beneficiază de mai multe servicii și prestații sociale decât cei din mediul rural datorită posibilităților de acces mai largi. Comparativ cu nevoia percepută, serviciile sociale pentru vârstnici sunt insuficient dezvoltate în județul Bihor. În concluzie, putem afirma că ipotezele care au stat la baza studiului au fost confirmate.

Dincolo de a testa ipotezele (cercetare explicativă) am încercat să produc informații despre realitatea socială (cercetare descriptivă). În urma focus-grupurilor, a interviurilor individuale și a aplicării chestionarului am sintetizat și ierarhizat (în funcție de gravitate) principalele arii problematice referitoare la vârstnici:

accesul la îngrijire medicală adecvată;

sărăcie / lipsuri materiale;

dificultăți de socializare, lipsă de companie;

informare și consiliere defectuoasă;

probleme ale sistemului de asistență socială a vârstnicilor;

capacitate limitată de autogospodărire / nevoia de sprijin administrativ;

dependență de ceilalți (problemele aparținătorilor);

nevoi spirituale.

Pentru a răspunde tuturor acestor probleme este necesar ca furnizorii de servicii sociale să fie „mai apropiați” de vârstnici, să nu gândească soluțiile doar „din birou”, ci chiar să aibă un contact permanent cu comunitatea pentru că de multe ori aici găsește soluțiile cele mai potrivite. Am impresia că nu se știu folosi și gestiona într-un mod eficient resursele din comunitate și ne bazăm mai degrabă doar pe un ajutor exterior. De exemplu, vârstnicii „sănătoși” și-au manifestat deschiderea în a-i ajuta pe cei dependenți, dar afirmă că nu există persoane care să-i organizeze și să le legitimeze acțiunile (focus-grup); personalul din centrele multifuncționale ar putea îndeplini această sarcină. De asemenea, nu există o bază de date informatizată cu beneficiarii de servicii sociale, bază la care să aibă acces personalul specializat din toate organizațiile. Sunt situații în care unii vârstnici profită de acest fapt și solicită aceeași prestație sau serviciu din partea mai multor organizații dezavantajându-i pe ceilalți (care nu ajung să beneficieze de ajutor).

Consider necesar să se organizeze mai sistemic și mai riguros modul și felul de acordare a serviciilor astfel încât să existe o coerență internă a acestora. În județul Bihor se lucrează încă fragmentat pe acest sector al vârstnicilor și se simte lipsa de colaborare reală și eficientă dintre organizațiile implicate în procesul de protecție socială (există chiar și unele animozități, orgolii fără rost sau invidii între organizații). Sectorul guvernamental pare paralizat și cred că are de suferit din pricina faptului că nu se realizează o evaluare internă reală a activității desfășurate de fiecare departament, fapt care ar conduce la îmbunătățirea activității desfășurate. Ca asistent social este important să fii creativ (să găsești soluții la probleme imposibile) și să te implici într-adevăr în munca desfășurată.

CONCLUZII

Dezvoltarea socială implică un proces de schimbare pozitivă continuă, schimbare care urmărește promovarea bunăstării sociale (Voicu, Bogdan, 2002, p. 258). Dacă până acum societatea s-a dezvoltat mai degrabă „prin crize”, acționându-se doar asupra problemelor urgente, în prezent se simte nevoia unei construcții conștiente și planificate. Prin urmare, dezvoltarea socială presupune „orientarea întregii lumi, a unei țări, regiuni, comunități sau instituții spre realizarea unei stări dezirabile, pusă ca obiectiv de realizat printr-un proces planificat în timp, printr-un set de acțiuni conjugate” (Zamfir, Stoica și Stănculescu, 2007, p. 5).

Soluționarea problemelor sociale necesită un amplu proces de proiectare. Diagnoza problemelor sociale, identificarea și ierarhizarea acestora precum și depistarea soluțiilor posibile constituie etape importante în proiectarea dezvoltării sociale (Zamfir, Stoica și Stănculescu, 2007, p. 8-12, 16-53). Lucrarea de față realizează o diagnoză (la nivel regional) a problemelor cu care confruntă vârstnicii din județul Bihor evidențiind principalele nevoi ale acestora.

Planificarea și implementarea oricărui program de dezvoltare socială trebuie să înceapă cu o analiză a nevoilor deoarece aceasta poate contribui la: alocarea eficientă a resurselor, indicând calitatea și tipologia beneficiarilor potențiali; clarificarea obiectivelor și evaluarea operațională a programului respectiv.

Analiza nevoilor presupune atât identificarea (adunarea informațiilor despre cei aflați în nevoie: mediul lor de viață, problemele cu care se confruntă și soluțiile existente) cât și evaluarea nevoilor (sintetizarea informațiilor obținute, ordonarea opțiunilor posibile/stabilirea priorităților pentru decident) indivizilor dintr-o colectivitate, grup sau instituție; pentru aceasta a fost esențial să obținem atât părerea celor în nevoie (în cazul nostru a vârstnicilor), cât și punctul de vedere al furnizorilor de servicii, al finanțatorilor și al specialiștilor/experților din domeniu. Vârstnicii reprezintă o categorie socială vulnerabilă, o categorie ale cărei nevoi trebuie atent identificate și evaluate pentru a putea face propuneri pertinente vizavi de serviciile sociale care necesită să fie dezvoltate.

Datorită faptului că statisticile delimitează cel mai frecvent populația vârstnică pornind de la vârsta de 60 de ani (potrivit legii, sunt considerate persoane vârstnice acele persoane care au împlinit vârsta de pensionare stabilită de lege, vârstă care în România crește treptat până în anul 2015 când va fi 60 de ani pentru femei și 65 de ani pentru bărbați), populația investigată în studiul de față a cuprins persoane cu vârsta peste 60 de ani din județul Bihor.

În prezent asistăm la un proces lent, dar continuu de îmbătrânire a populației României. Analiza structurii populației pe grupe mari de vârste din județul Bihor (2005 comparativ cu 1992) evidențiază reducerea ponderii populației tinere (0-14 ani) de la 21,8 % la 16,3 % și creșterea ponderii celei vârstnice (60 ani și peste) de la 17,8 % la 19,1 %. În același timp ne confruntăm cu creșterea ponderii populației de peste 75 de ani („îmbătrânirea demografică a bătrânilor”), în cadrul căreia o proporție însemnată este reprezentată de femei, de unde derivă probleme specifice legate de văduvie precum și alte nevoi în domeniul social și al sănătății (Direcția Județeană de Statistică Bihor, 2007).

Cu toate că legislația actuală nu încadrează în grad de handicap persoanele vârstnice ale căror afecțiuni se datorează procesului de îmbătrânire în județul Bihor o proporție însemnată a persoanelor cu handicap este reprezentată de vârstnici (Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Bihor, 2007).

În evidența Direcției de Muncă și Protecție Socială (2008) din județul Bihor există mai multe servicii acreditate pentru vârstnici (atât servicii publice, cât și nonguvernamentale), însă acestea se pare că nu acoperă nevoia existentă.

Conform studiului realizat în 2003 („Diagnoza problemelor sociale în municipiul Oradea”), 16% dintre vârstnicii din Oradea trăiesc sub pragul sărăciei (calculat ca 50% din mediana agregatului de consum pe persoană echivalentă) – aproximativ 4.957 persoane, iar această pondere este mai mare decât cea corespunzătoare tuturor categoriilor de vârstă (Daragiu, Hatos și Pop, 2004, p. 359-360). Riscul sărăciei crește odată cu depășirea pragului de vârstă de 60 de ani. Rata sărăciei variază mult în categoria vârstnicilor: între 61-70 de ani, ea este puțin peste media pe populație, dar crește accentuat la grupele de vârstă de 71-80 de ani și peste 80 de ani (1 din 5 bătrâni de peste 80 de ani trăiește în sărăcie) (Chipea, Hatos și Bălțătescu, 2004, p. 123-126). Ponderea persoanelor cu vârsta peste 60 de ani dintr-o gospodărie este, alături de ponderea persoanelor de etnie romă, un predictor important al situării sub pragul sărăciei. Vârstnicii sunt concentrați în zonele de case din centrul orașului și din anumite cartiere periferice (Daragiu, Hatos și Pop, 2004, p. 359-360).

Specialiștii care lucrează în domeniul protecției sociale a persoanelor vârstnice (focus-grup) nu pot să facă o estimare precisă a numărului de vârstnici dependenți și semi-dependenți din județ datorită faptului că organizațiile dețin doar informații privitoare la vârstnicii care au apelat la diverse servicii și prestații sociale. Ei aproximează la 5.000 numărul persoanelor vârstnice care necesită sprijin, persoane ale căror nevoi nu sunt satisfăcute la un nivel acceptabil pentru societatea în care trăim (30% din vârstnici în județ, 20% din vârstnici în municipiul Oradea). Procentul mai ridicat al vârstnicilor „cu probleme” în rural este explicat de specialiști prin caracteristicile specifice ale acestui mediu social.

În județul Bihor 77% dintre vârstnicii care au apelat la serviciile sociale existente beneficiază de asistența oferită de către diverse ONG-uri și abia 23% sunt asistate de către instituțiile guvernamentale (Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Bihor, 2007). În mediul rural se admite că nu se apelează la servicii „de rușine” (stigmatizare) și că serviciile nu se pot dezvolta din lipsă de resurse; cu toate acestea din cereri rezultă nevoia de servicii.

Pentru culegerea informațiilor necesare analizei nevoilor am utilizat mai multe metode de cercetare, opțiune impusă de complexitatea obiectivelor, de lipsa datelor statistice sau, mai exact, de gradul scăzut de utilitate al datelor existente la instituțiile publice și de principiile metodologice care ghidează orice cercetare de evaluare a nevoilor – validitatea datelor și necesitatea implicării beneficiarilor în procesul de stabilire a problemelor lor.

În urma focus-grupurilor, a interviurilor individuale și a aplicării chestionarului am sintetizat și ierarhizat (în funcție de gravitate) principalele arii problematice referitoare la vârstnici:

accesul la îngrijire medicală adecvată;

sărăcie / lipsuri materiale;

dificultăți de socializare, lipsă de companie;

informare și consiliere defectuoasă;

probleme ale sistemului de asistență socială a vârstnicilor;

capacitate limitată de autogospodărire / nevoia de sprijin administrativ;

dependență de ceilalți (problemele aparținătorilor);

nevoi spirituale.

Calitatea vieții persoanei suferă o serie de modificări negative odată cu trecerea de vârsta pensionării. Vârstnicii încadrați în diverse grade de handicap tind să-și perceapă viața în tonuri mai sumbre decât cei fără handicap.

În majoritatea cazurilor vârstnicii conviețuiesc împreună cu soțul sau soția, copiii și nepoții lor și doar într-un sfert din cazuri ei locuiesc singuri. Ahmed și Emigh (2005, p. 9-41) au constatat că țăranii vârstnici, de condiție materială modestă, din Estul și Centrul Europei, apelează la aranjamente de conviețuire în familii extinse pentru a atenua necazurile care vin odată cu vârsta: sărăcia, dependența și singurătatea. Se pare însă că vârstnicii cu handicap resimt într-o măsură mai mare decât cei fără handicap un sentiment de izolare socială, de singurătate, sentiment datorat cel mai probabil imposibilității participării sociale accesibile persoanelor sănătoase.

Principalele dificultăți cu care se confruntă vârstnicii din județul Bihor sunt sărăcia și problemele de sănătate (veniturile sunt insuficiente în raport cu necesitățile; vârstnicii se confruntă cu o serie de probleme de sănătate, suferind concomitent de mai multe boli). Înaintarea în vârstă este asociată adeseori cu degradarea fizică și cu virulența unor boli dintre care cele mai frecvente sunt afecțiunile oaselor și ale articulațiilor (reumatism), ale aparatului circulator, ale ochiului și ale anexelor sale, ale aparatului respirator, digestiv precum și boli endocrine, de metabolism (diabet).

Pentru ambele categorii de vârstnici (cu handicap și fără, din mediul urban sau rural) principala sursă de sprijin în rezolvarea diverselor probleme cu care se confruntă rămâne familia. Vârstnicii cu handicap menționează mai frecvent ajutor recepționat, ceea ce confirmă dependența lor de ajutor și costurile pe care aceștia le impun comunităților și mai ales familiilor. Conform suportului social efectiv perceput organizațiile nonguvernamentale par să nu fie prezente în viața vârstnicilor. Nici primăria nu sprijină vârstnicii în soluționarea altor probleme decât a celor legate de chestiuni administrative.

Ajutorul este, însă, necesar, lucru dovedit de faptul că, în jur de 14% (în rural) și 7% (în urban) dintre vârstnici au înțelegeri cu anumite persoane pentru a primi ajutor contra cost sau contra plată în natură.

Majoritatea vârstnicilor din mediul rural solicită acces mai bun la facilități medicale, iar mulți vârstnici neîncadrați în grade de handicap consideră necesară mărirea pensiilor. O cincime dintre vârstnicii cu handicap solicită îngrijire la domiciliu și aproape 10% doresc sprijin în regim rezidențial.

În mediul urban, facilitățile medicale, îngrijirea la domiciliu, facilitățile pentru transport și majorarea pensiilor reprezintă principalele solicitări din partea vârstnicilor cu handicap. Cei fără handicap doresc să beneficieze de facilități medicale și de transport, dar și de cantină socială, îngrijire la domiciliu, majorarea pensiilor și ajutor în gospodărie.

Din analiza realizată rezultă că o proporție remarcabilă de persoane vârstnice are nevoie de servicii sociale care, ori nu există, ori sunt insuficiente din punct de vedere cantitativ sau calitativ. Comparativ cu nevoia percepută, serviciile sociale pentru vârstnici sunt insuficient dezvoltate în județul Bihor.

Dincolo de a testa ipotezele (cercetare explicativă) prin cercetarea de față am încercat să produc informații despre realitatea socială (cercetare descriptivă).

Pe lângă nevoile pe care le au toți oamenii, indiferent de categoria de vârstă (securitate emoțională și afecțiune; recunoaștere socială și status; stimă de sine; nevoia de hrană, îmbrăcăminte, adăpost și sănătate – Maslow, 1954), putem delimita și anumite nevoi specifice persoanelor vârstnice. În cazul în care nevoile vârstnicilor nu sunt satisfăcute la un nivel (adecvat) la care aceștia s-au obișnuit să le fie satisfăcute apar probleme sociale. Precum spunea domnul Zamfir (1977, p. 56), formularea unei dificultăți ca problemă socială (conștientizarea problemelor) depinde de îndeplinirea a două condiții: inexistența unor mecanisme satisfăcător de eficace pentru contracararea lor și depășirea unui anumit prag, nivel de acceptabilitate de către procesul perturbator. Prin urmare, determinarea nevoilor vârstnicilor a surprins problemele manifeste, nu și pe cele latente, deoarece am analizat „conștiința sistemului”.

Reducerea nevoilor la stări-obiectiv universale, precum găsim în celebra piramidă a trebuințelor formulată de Maslow, este neproductivă deoarece, în realitate, nevoile descriu arareori situații universale sau fundamentale; de cele mai multe ori ele sunt delimitate și dependente de situația beneficiarilor (nevoile sunt variabile de la un context la altul) (Hatos, 2007, p. 45-46).

Analizând părerea experților cu privire la starea de dorit a vârstnicilor am identificat de fapt nevoile normative de care vorbea Bradshaw (1972, p. 45-47); acestea au putut fi comparate cu nevoile resimțite și exprimate de vârstnici (de grupul-țintă).

Potrivit cercetării realizate, principalele nevoi pe care le au vârstnicii sunt:

necesitatea de a beneficia de acces la îngrijire medicală adecvată;

nevoia de securitate economică (nevoia de a reuși să se auto-întrețină în urma muncii depuse în viața activă; nevoia de asistență financiară, locuință);

nevoia de roluri sociale care să înlocuiască rolurile din viața activă (pentru recunoaștere socială și stimă de sine);

nevoia de socializare (locuri de întâlnire special amenajate; organizarea de activități pentru vârstnici; voluntariat);

nevoia de consiliere și informare adecvată (nevoia de a fi ascultați);

nevoia de servicii sociale specifice care să acopere cerințele existente (centre rezidențiale, servicii de îngrijire la domiciliu etc.).

Pe lângă toate acestea, consider necesar să precizez nevoia de sprijinire a familiei care îngrijește un vârstnic, deoarece problemele cu care aceasta se confruntă sunt deosebit de grave. De multe ori cei care îngrijesc persoane vârstnice sunt ei înșiși vârstnici; de problemele acestora se pare că nu se preocupă nimeni.

Nevoile vârstnicilor pot fi analizate și din perspectiva sub-categoriilor care însumează necesități specifice sau urgente: femeile vârstnice; vârstnicii care din diverse motive sunt singuri; vârstnicii care suferă de boli cronice; vârstnicii care se gospodăresc singuri; vârstnicii din mediul rural; vârstnicii instituționalizați; vârstnicii care au peste 75 de ani; bărbații vârstnici rămași singuri; vârstnicii care locuiesc la bloc; vârstnicii care nu au copii; vârstnicii fără locuință etc.. Femeile vârstnice reprezintă o categorie de risc datorită faptului că pensiile de care acestea beneficiază sunt reduse (datorită perioadei de cotizare reduse: ies mai devreme la pensie, au avut salarii mai mici decât bărbații, și-au întrerupt activitatea din motive familiale). Toate aceste categorii de vârstnici, cu specificul lor, pot constitui subiecte de analiză pentru studii viitoare.